Sunteți pe pagina 1din 6

Disciplina: ARBITRAJ COMERCIAL Curs 3 Felurile şi caracterele arbitrajului comercial

Concepte cheie:

- arbitraj comercial internaţional

- arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat

- arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate

- caracterele arbitrajului comercial

1. Felurile arbitrajului comercial

In funcţie de diverse criterii se poate realiza o clasificare a diverselor forme sau tipuri de arbitraj.

1.1 Arbitrajul comercial internaţional şi arbitrajul de drept intern

Criteriile pe baza cărora se stabileşte caracterul internaţional al arbitrajului sunt analizate în mod diferit în literatura de specialitate. Interesul de a determina acest caracter are importanţă practică şi depinde, în principiu, de stipulaţiile conractului şi de modul de interpretare a reglementărilor aplicabile în cauză. Termenul „internaţional” este utilizat pentru a marca diferenţa dintre arbitrajele care sunt pur naţionale sau domestice şi cele care, într-un mod sau altul, transced graniţele naţionale şi devin astfel intrenaţionale, sau, într-o terminologie mai nouă, „transnaţionale”. S-au conturat de-a lungul timpului mai multe teorii în acest sens, pentru a detrmina internaţionaliatea unui arbitraj, considerând ca potenţiali factori de legătură: naţionalitatea sau domiciliul arbitrului sau arbitrilor; naţionalitatea părţilor; domiciliul, rezidenţa sau sediul societătii părţilor; alţi factori relativ la substanţa disputei părţilor, cum ar fi locul semnării contractului, locul de executare al acestuia, locaţia unei proprietăţi implicate sau locul unde a fost suferit prejudiciul; naţionalitatea sediului instituţiei de arbitraj,; locul arbitrajului; locul de executare a hotărârii; legea aplicabilă aleasă să guverneze procedurile; legea aplicabilă aleasă pentru fondul disputei etc.

Desigur, dacă toţi aceşti factori de legătură conduc către un singur stat, atunci evident că arbitrajul în disuţie este guvernat de legea de drept interna respectivului stat. Însă dacă unul sau mai mulţi dintre aceşti factori conduc către unul sau mai multe state, atunci factorii respectivi, care variază în importanţă, atunci alegea legii aplicabile implică cântărirea acestora. Totuşi sunt esenţiale două moduri de legătură: primul, cu legea aleasă de părţi pentru a guverna contractul- şi se bazează pe natura contractuală a arbitrajului – iar al doilea, cu procedurile locului ales pentru arbitrare. Însăşi Convenţia New York 1958 reflectă cu claritate existenţa acestor două tendinţe diferite. În prezent, caracterul internaţional al arbitrajului comercial se întemeiază pe prevederile art. 1 din Convenţia geneva 1961 şi dispoziţiile art 369 C.pr.civ. Art. 1 din Convenţia geneva 1961 precizează că aceasta se aplică convenţiilor de arbitraj încheate pentru reglementarea litigiilor născute sau care se vor naşte din operaţii de comerţ internaţional, între persoanele fizice sau juridice care au, în momentul încheierii convenţiei, reşedinţa lor obişnuită sau sediul în state contractante diferite. Aşadar dublul criteriu instituit de ConvenTia Geneva 1961, şi anume

şi părţi care ,

circumscrie câmpul de aplicare al dispoziţiilor ei doar la unele situaţii litigioase care au caracter internaţional. Art. 369 C.pr.civ. prevede că un litigiu arbitral care are loc în România este considerat internaţional dacă s-a născut dintr-un raport de drept privat cu element de extraneitate. arbitrajul intern este cel care desfăşurându-se pe teritoriul României provine din raporturi de drept intern, cu excluderea existenţei elementului străin. Distincţia între arbitrajul comercial internaţional şi cel intern este consacrată în art. 2 din Regulile CACIR care prevede:

“(1) CACIR organizează şi administrează soluţionarea, pe calea arbitrajului, a unor

, dacă părţile au încheiat în acest sens o

convenţie arbitrală scrisă. (2) În înţelesul Regulilor de faţă, litigiu comercial este orice litigiu derivând dintr-un contract comercial, inclusiv referitor la încheierea, executarea sau desfiinţarea lui, ca şi din alte raporturi juridice comerciale. (3) Litigiul comercial este intern când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale interne şi este internaţional când decurge dintr-un contract sau din alte raporturi juridice comerciale care interesează comerţul internaţional.”

În principiu prevalează criteriile economice, întrucât arbitrajul internaţional este reglementat în considerarea exigenţelor evidenţiate de relaţiile economice intrenaţionale. De altfel, aportul jurisprudenţei arbitrale - în materii precum impreviziunea, forţa majoră, grupurile de societăţi comerciale, grupurile de contracte, interpretarea contractelor, daunele interese care pot fi acordate – ţine seama de cerinţele operaţiunilor economice internaţionale.

1.2 Arbitraj ad-hoc şi arbitraj instituţionalizat

Arbitrajul este instituţionalizat în măsura în care competenţa soluţionării litigiului este dată de către părţi unei instituţii sau organizaţii permanente cu atribuţii de arbitraj, care de regulă are un regulament organizatoric şi reguli procedurale proprii. În cazul în care arbitrajul este organizat de către un tribunal arbitral care nu are un cadru organizatoric şi care a fost constituit numai în scopul soluţionării respectivului litigiu,

urmând ca după soluţionare să nu mai existe, arbitrajul este considerat ad-hoc. Conform art. 341 C.pr.civ. “Părţile pot conveni ca arbitrajul să fie organizat de o instituţie permanentă de arbitraj sau de o terţă persoană”. În cazul în care părţile recurg la o instituţie permanentă de arbitraj toate atribuţiile care revin instanţei judecătoreşti referitoare la înlăturarea piedicilor care ar împiedica organizarea şi desfăşurarea arbitrajului (în special numirea arbitrilor în caz de dezacord, recuzarea etc.) se vor exercita de către instituţia permanentă în conformitate cu regulamentul său, cu excepţia cazurilor în care respectivul regulament prevede altfel (art. 353 C.pr.civ). De asemenea art. 359 6 C.pr.civ. precizează că „în cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, taxele pentru organizarea arbitrajului, onorariile arbitrilor, precum şi celelalte cheltuieli arbitrale se stabilesc şi se plătesc conform regulamentului acelei instituţii”, iar art. 363 1 C.pr.civ. „în cazul arbitrajului organizat de o instituţie permanentă, dosarul se păstrează la acea instituţie”. Aşadar textele legale mai sus amintite se referă constant la o . Însă pentru a putea fi calificată ca fiind de arbitraj, o astfel de instituţie este necesar să îndeplinească anumite condiţii:

- să aibă în obiectul său de activitate organizarea arbitrajului privat voluntar, pentru a fi astfel aptă de a presta „servicii arbitrale”;

- să aibă o structură organizatorică prestabilită, cu conducere şi organizare proprii,

personal şi o bază matreială corespunzătoare şi, mai ales, să dispună de un corp de arbitrii;

- să aibă un regulament propriu de organizare şi funcţionare, precum şi reguli proprii de procedură arbitrală. De asemenea se remarcă că instituţia permanentă de arbitraj doar organizează arbitrajul, implicând astfel un serviciu şi activităţi care conduc la finalizarea printr-o hotărâre a arbitrajului. Judecata asupra litigiului supus de părţi arbitrajului aparţine însă în exclusivitate tribunalului arbitral, el fiind instituţia de soluţionare. Astfel cele două instituţii sunt prin natură şi competenţe distincte şi independente. Instituţia de arbitraj este prestabilită şi permanentă, pe când tribunalul arbitral este constituit ad-hoc, distinct pentru fiecare litigiu.

1.3 Arbitrajul de drept strict şi arbitrajul în echitate

Părţile sunt libere să aleagă legea pe care arbitrii să o aplice pe fond în soluţionarea litigiilor derivând din raporturile juridice dintre ele. Libertatea de voinţă a părţilor nu se opreşte însă aici, întinzându-se până la libertatea părţilor de a decide ca arbitrii în vederea soluţionării litigiului să poată ignora prevederile de drept strict şi să se pronunţe ţinând cont doar de principii generale şi reguli de echitate, de propriile convingeri şi principii. Un astfel de arbitraj a fost denumit arbitraj în echitate sau . Întrucât regula o reprezintă arbitrajul de drept strict sau în care arbitrii aplică o lege, voinţa părţilor de a recurge la un arbitraj în echitate trebuie manifestată expres şi fără echivoc. Art. 360 C.pr.civ. alin. 2 prevede: “Pe baza acordului expres al părţilor, tribunalul arbitral poate soluţiona litigiul în echitate”. Părţile înseşi care hotărăsc ca tribunalul arbitral să rezolve litigiul în echitate sunt obligate să respecte totodată regulile imperative şi ordinea publică. Pe de altă parte, instanţa judecătorească este şi ea ţinută, când are de aplicat norme dispozitive, de dispoziţiile părţilor în acest sens. Printr-o judecată arbitrii au nu numai dreptul, dar şi obligaţia, de a căuta o soluţie echitabilă şi acceptabilă, modificând rigorile stricte sau abătându-se de la acestea. Este un procedeu facultativ de judecată, ale căruia avantaje sunt eveident peste dezavantajele legate de riscul insecuritătii juridice, a periclitării intereselor terţilor, imprevizibilitatea ce poate apărea în raporturile juridice faţă de clauzele contractului etc. Se remarcă că nu tribunalul arbitral are posibilitatea de a alege forma de judecată, pe baza normelor de drept sau în echitate, ci numai părţilor le revine posibilitatea de a alege o altă formă de jurisdicţie decât cea etatică, căt şi fundamentul pe care se va acorda hotărârea arbitrală. De asemenea părţile pot stabili şi normele de procedură pe care tribunalul arbitral le

va urma in judecarea litigiului, ca şi conţinutul şi forma hotărârii arbitrale, şi în general, orice norme privind buna desfăşurare a arbitrajului (art. 341 alin.2 C.pr.civ.). Astfel, soluţionarea litigiului în echitate se bazează pe o clauză de renunţare a părţilor la beneficiul aplicării normelor de drept de către tribunalul arbitral, dar în ceea ce priveşte numai drepturi deja dobândite, de care părţile pot dispune. Totuşi statuarea clauzei de alegere

a arbitrajului în echitate nu semnifică abandonarea cu totul a normelor de drept, ci numai pe

baza respectării ordinii publice, a bunelor moravuri, precum şi a dispoziţiilor imperative ale

legii.

2. Caracterele arbitrajului comercial

2.1 Caracter consensual

Spre deosebire de judecători, a căror competenţă de soluţionare a litigiilor decurge din lege, competenţa arbitrilor decurge din voinţa părţilor, care în anumite domenii au libertatea de a renunţa la competenţa atribuită de către lege instanţelor judecătoreşti ale statului şi de a conferi această competenţă unor persoane desemnate de ele.

Arbitrajul voluntar evită jurisdicţia de drept comun printr-o clauză atributivă de competenţă jurisdicţională instituită convenţional, care rezultă deci din voinţa părţilor, cu respectarea limtelor impuse de lege.

Cu alte cuvinte, fundamentul unui arbitraj îl constituie voinţa părţilor, ele fiind acelea care, înţelegând să îşi rezolve litigiul astfel, determină arbitrii, puterea acestora, regulile procedurale de urmat şi maniera fundamentării soluţiei la care vor ajunge (arbitraj instituţionalizat sau ad-hoc, de drept strict sau în echitate).

2.2 Caracter nestatal

Arbitrajul reprezintă o excepţie de la principiul conform căruia justiţia este un monopol al statului. Spre deosebire de instanţele judecătoreşti care fac parte din sistemul

statal, principala caracteristică a Curţilor de arbitraj, precum şi a tribunalelor arbitrale ad-hoc

o reprezintă totala autonomie faţă de stat sau orice alte autorităţi statale sau guvernamentale.

Art. 1 din Regulamentul CACIR prevede expres: Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, denumită în continuare , este o instituţie permanentă de arbitraj, neguvernamentală, fără personalitate juridică, independentă

în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, organizată şi funcţionând în conformitate cu prezentul Regulament”.

2.3 Caracter independent

Asemeni judecătorilor, arbitrii sunt independenţi şi neutri. Alegerea unui arbitru de către o parte nu implică faptul că respectivul arbitru va reprezenta interesele acelei părţi. Art. 20 din Reguli stipulează expres “Arbitrii sunt independenţi şi imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor lor. Ei nu sunt reprezentanţii părţilor.”