Sunteți pe pagina 1din 79

UNIVERSITATEA “TITU MAIORESCU” BUCUREŞTI FACULTATEA DE DREPT SPECIALIZAREA DREPT

NOTE DE CURS

ETICĂ JURIDICĂ

LECT.UNIV.DR. Daniel FODOREAN

2010

STRUCTURA CURSULUI

Cursul de etică juridică este o disciplină de semestru şi este structurat în două părţi:

- Prima parte - ETICĂ GENERALĂ

- A doua parte – ETICĂ APLICATĂ

OBIECTIVE GENERALE

a. Transmiterea de cunoştiinţe cu privire la sistemul de norme etice generale şi etico-profesionale ce reglementează activitatea juriştilor;

b. Formarea deprinderilor de gîndire și comportament în spiritul corectitudinii, responsabilităţii şi eficienţei;

c. Evaluarea etici personale şi profesionale în lumina normelor morale generale, cât şi a celor profesionale.

EVALUAREA FINALĂ

Lucrare scrisă de rezolvare a unor situaţii etice, reale sau ipotetice, în baza cunoştinţelor însuşite în urma parcurgerii acestei discipline.

2

Cursul 1: Noțiuni Introductive

CUPRINS

- p. 4

Cursul 2: Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii juridice - p. 9 Cursul 3: Drept și Morală – p. 18

Cursul 4: Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică - p. 25

Cursul 5: Sisteme Etice. Analiză Comparativă p. 36

Cursul 6: Codul Deontologic al Avocaților din Uniunea Europeană – p.45

Cursul 7: Codul Deontologic al Judecătorilor și Procurorilor – p. 59

Cursul 8: Codul Deontologic al Consilierului Juridic – p. 63

Cursul 9: Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie – p. 69

3

Cursul de Etică este o necesitate contemporană ce rezultă atât din observarea realităţilor sociale, cât şi din documentele oficiale emise de instituţii naţionale şi internaţionale despre România. Rapoartele UE din ultimii ani asupra sistemului juridic din Romania reliefează nu doar eronări sistemice, ci proiecţii ale unei etici personale şi profesionale orientată (fundamanentată), în condiţiile economiei de piaţă, mai mult pe valorile economice, decât pe valorile etico-morale. O diagnoză mai profundă conduce la concluzia că acesta, sistemul juridic, este o proiecţie a unei societăţii în mare nevoie de reformă morală. Cadrul cel mai propice pentru cultivarea valorilor morale, pe lângă instituţiile tradiţionale existente, familia şi Biserica, îl constituie sistemul de educaţie. Societatea pentru Justitie în urma realizării proiectului intitulat Sistemul juridic din Romania - raport independent constată următoarele:

Disciplinele predate şi materialele didactice folosite în majoritatea facultăţilor de drept nu au fost adaptate noilor schimbări socio-economice şi politice prin care societatea românească a trecut în ultimul deceniu şi nici cerinţelor impuse de acestea. Materii importante precum protecţia europeană a drepturilor omului, drept comunitar material, logică şi psihologia juridică, etică juridică, informatica juridică şi utilizarea internetului şi a bazelor de date în cercetare, etc. lipsesc din planul de învăţământ al majorităţii

facultăţilor de drept din România. 1

Cu toate că din momentul realizării acestui raport situaţia s-a schimbat în multe instituţii universitare cu privire la multe din disciplinele amintite mai sus, în ceea ce priveşte disciplina Etică, realitatea pare neschimbată. Se poate remarca un regres în prezenţa acesteia în planurile de învăţământ. Etica este o ştiinţă normativă, de o necesitate generală, dar mai ales având un caracter obligatoriu în Facultăţile de Drept, fiind studiată nu numai pentru a afla ce este virtutea, ci mai ales pentru a deveni virtuoşi. Astfel, cursul de Etică îşi propune nu doar promovarea unei etici profesionale adecvate, etica specială, ci modelarea unei etici personale sănătoase.

1 http://www.sojust.ro/publicatii/sistemul-juridic-din-romania-raport-independent-2006.html

4

I. Etimologie şi Definţii

Etică şi Morală

CURS 1 NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Notiunea de etică provine de la cuvîntul grecesc ethos (obicei, morav, caracter). Pornind de la cuvîntul ethos în sensul lui de caracter, Aristotel, marele filozof al Greciei antice, a creat adjectivul etic pentru a elucida o clasă specifică de calităţi umane, numite de el virtuţi etice. Aceste virtuţi reprezintă nişte facultăţi, caracteristici ale caracterului şi temperamentului omului, care mai sunt numite şi calităţi spirituale.

Urmărind scopul de a traduce exact noţiunea de etică din limba greacă în limba latină, Cicero marele filozof al Romei antice, a creat noţiunea de moralis (morav, obicei, caracter). Cicero scria despre filozofia morală înţelegînd prin ea aceeaşi sferă a cunoaşterii pe care Aristotel o numea etică.

Hegel este primul care face distincţie între aceşti termeni şi anume filozoful tratează morala ca fiind felul în care sunt percepute acţiunile de către individ, manifestată prin trăirea vinovăţiei, iar moralitatea felul în care se manifestă în realitate faptele omului.

Potrivit primei tradiţii de definire a eticii, aceasta este considerată: ştiinţă a comportamentului, moravurilor; studiu teoretic al principiilor care guvernează problemele practice, iar morala este socotită: totalitatea mijloacelor pe care le folosim pentru ca să trăim într-un mod omenesc; ansamblul prescripţiilor concrete adoptate de către agenţi individuali sau colectivi.

5

Potrivit celei de-a doua tradiţii de definire, etica este ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de către o comunitate anumită, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău. Morala este ansamblul principiilor de dimensiune universal-normativă (adeseori dogmatică), bazate pe distincţia între bine şi rău.

Astfel au fost formulate două teorii cu privire la înţelegerea conceptelor de etică şi morală:

a) Teoria similarităţii cei doi termini au înţeles similar

b) Teoria complementarităţii – cei doi termeni cu toate că se referă la acelaş domeniu al vieţii sociale au semnificaţie diferită, dar completându-se reciproc.

Tendinţa actuală în politică, administraţie publică, afaceri, media, educaţie, medicină ş.a evidenţiază că termenul preferat este cel de etică. S-a conturat persectiva că termenul morală este legat de viaţa privată. Respectăm morala în viaţa privată şi etica în viaţa publică (politică, civică, profesională).

Astfel etica şi morală, doi termeni diferiţi, se completează reciproc prin semnificaţiile individuale care le au, nefiind izolaţi în domeniul lor de aplicare, doar public sau doar privat, ci împreună contribuind la construirea, sub aspect teorectic şi practic, a unei filozofii de viaţă ancorată în principii morale.

Etic şi Juridic La fel de important pentru studiul nostru sunt conceptele de justiţie, de just şi de injust raportate la comportamentul oamenilor în serviciu, în societate sau în propria familie. Aici nu ne referim exclusiv nici la idea de justiţie şi nici la idea de instituţie judiciară, ci mai mult la ceea ce este just, adică în conformitate cu

6

adevărul, cu realitatea socială la un moment dat. Opusul lui just ne conduce la ideea de nedrept, incorect, nelegitim, nepermis, inechitabil, nelegal, imoral ş.a. La fel, noi abordăm justiţia şi ca virtute morală. Denumirea de justiţie o regăsim în latinescul Justiţia, care derivă din justus = conform dreptului, la rîndul lui provenit din jus/juris=drept. Sensul originar al lui jus este religios, având conotaţia de jurare, de angajare printr-o formulă sacră; drept consecinţă, în antichitate jurământul era sacru, reprezentând angajamentul de a suporta o pedeapsă în cazul încălcării sau a nerespectării acestuia. Justiţia latină a separat chestiunea binelui de lumea religioasă, începând cu cele douăsprezece table, afirmând că ea este construită pentru a face bine şi nu rău în societate. Justiţia este virtutea prin care fiecăruia i se acordă drepturile. Ea se întemeiază pe respectarea drepturilor altuia. Instituţiile judiciare fac dreptul şi impun respectarea acestuia în numele legii şi al adevărului. Din punct de vedere moral şi filozofic justiţia este, totuşi, un termen ambiguu, întrucât poate desemna justiţia care există într-o societate (ca instituţie judiciară) sau justiţia ca trăsătură de caracter a fiecărui individ, deci ca virtute moral-etică. Diferenţa dintre cele două sensuri este evidentă.

Datorie si Deontologie „ Datoria” este una dintre categoriile fundamentale ale eticii şi desemnează conceperea de către personalitate a necesităţii imperioase a îndeplinirii a ceea ce porunceşte idealul moral, a ceea ce reiese din idealul moral. Datoria omului este de a urma calea virtuţii, de a face bine altor oameni în dependenţă de posibilităţile sale, de a nu permite ca în sine să existe vicii, să se opună răului. Filozofii au meditat asupra problemei: în ce constă datoria noastră, adică obligaţia ce ni se impune în mod natural de a tinde spre bine. Această obligaţie ne îndeamnă să ne conducem neapărat după principiile justiţiei, egalităţii şi carităţii, adică să nu luăm din binele general decât partea ce ni se cuvine, potrivit meritelor noastre şi în proporţie cu dreptul.

7

Deontologia (în sens restrâns) reprezintă ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie,profesie sau o parte a acesteia, prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli (H. Isaac, 1996). Se consideră că etica studiază relaţia între mijloacele utilizate într-o instituţie (organizaţie, asociaţie) şi scopurile pe care şi le propune acea instituţie (organizaţie, asociaţie). Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice care studiază conduita personală şi profesională a juristului pentru a-şi dobândi şi menţine respectul şi încrederea societăţii, cât şi manifestă preopcupare pentru etica normelor juridice.

II. Obiectul Eticii Juridice

Obiectivul eticii juridice îl constituie studiul eticii personale, eticii profesionale şi etica normelor juridice, cât şi raporturile dintre ele. Menţinerea echilibrată a focalizării asupra acestor trei aspecte conferă următoarele avantaje:

a) Asigurarea unei abordări holistice a eticii prin evitarea dihotomiei comportamentale b) Evitarea, creşterea gradului de coruptibilitate la diferite nivele ale societăţii c) Conferirea autenticității personale şi profesionale d) Elaborarea unor norme juridice bine fundamentate din punct de vedere moral şi care contribuie la păstrarea şi promovarea eticii în societate Cele trei domenii ale studiului eticii juridice se află, pe de-o parte atât într-un raport de condiţionare reciprocă, fiecare dintre ele contribuind la existenţa celeilalte, cât şi într-un raport de complementaritate prin aceea că fiecare în parte adaugă dimensiuni şi sprijină dezvoltarea celeilalte.

8

CURS 2 Distincţii fundamentale şi relaţii inter- si trans- disciplinare ale eticii juridice

I. Caracterul Eticii Juridice

Noţiunea de caracter reprezintă trăsătura distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen sau a unui domeniu de cercetare.

a) Caracter ştiinţific

Etica juridică este o ramură a ştiinţelor juridice, fiind tratată ca o ştiinţă independentă; un sistem de norme morale aplicat la activitatea juridică . În special se cercetează normele morale şi se propune codificarea lor în standarde de conduită. Ştiinţa este un ansamblu de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire obţinut prin metode adecvate şi exprimat în concepte, categorii, principii şi noţiuni. Ştiinţele care studiază societatea au ca scop cunoaşterea legităţilor generale de existenţă şi dezvoltare a societăţii, studierea formelor şi stărilor de organizare socială şi a modalităţilor specifice de manifestare a diverselor componente ale realităţii politice, sociale, juridice, etice, etc. Ştiinţa dreptului face parte din sfera ştiinţelor sociale şi aceasta se reflectă prin conţinut, obiect şi tradiţie. Ulpian, unul din marii jurişti romani, definea dreptul ca fiind ˝CUNOAŞTEREA LUCRURILOR DIVINE ŞI UMANE, ŞTIINŢA DE A DEOSEBI CEEA CE ESTE DREPT DE CEEA CE ESTE NEDREPT . Etica este o disciplină ştiinţifică deoarece în cadrul ei sunt elucidate două categorii de probleme:

Teoretice - natura şi esenţa morală

Practice – principiile şi normele după care omul ar trebui să se conducă în

9

viaţă Pentru a se constitui, o ştiinţă are nevoie de anumite metode de cercetare care să ducă la rezultatele adecvate pe care le cercetează. Pe parcursul dezvoltării eticii un rol important l-a avut metoda speculativă legile morale sunt ceva înnăscut, ca ceva de la început dat, atribuindu-le origine divină.

Metoda empirică – prin analizarea faptelor, din perspectivă morală, în baza experiențelor avute te poţi ridica până la formularea unor legi cauzale ale moralităţii. În etică trebuie plecat de la faptele morale deoarece acestea alcătuiesc realitatea morală. Aplicând această metodă descoperim idealul moral. Metoda prospectivă – elaborarea unor norme etico-deontologice în baza vectorilor sau tendinţelor din societatea europeană.

b) Caracter interdisciplinar Mai multe discipline cu care etica juridică se intersectează:

Etica juridică

nu este

un curs

de

filozofie cu toate că

preocupată cu aflarea adevărului, a binelui.

filozofia

este

Filozofia (filosofia) (gr. φιλοσοφια, philein şi sophia, dragoste de înţelepciune) este disciplina autonomă a culturii având ca obiect cunoaşterea formelor şi proceselor gândirii. Filozofia este o modalitate de gândire şi investigare, formată dintr-un ansamblu de noţiuni şi idei, care tinde să cunoască şi să înţeleagă sensul existenţei sub aspectele sale cele mai generale, o concepţie generală despre lume şi viaţă. Juriştii elaborează noţiuni generale ca izvor de drept, normă juridică, raport juridic, act juridic, fapt juridic, subiect de drept, legalitate, iar filosofii elaborează noţiuni de maximă generalitate ca normă, raport social, act, fapt, subiect, esenţă, fenomen, sistem, structură, cauză, efect, principiu.

10

Etica juridică nu este un curs de teologie, cu toate că se raportează la norma morală şi virtuţile morale

Teologia este discursul raţional despre Dumnezeu. În sens literal, termenul înseamnă ştiinţă sau cuvântul despre Dumnezeu (din greceşte θεος, theos, "Dumnezeu" + λογος, logos, "cuvânt", "ştiinţă"). Prin extensie, se referă şi la studiul altor subiecte religioase. Din acest punct de vedere este interesant faptul că în teologie sunt cuprinse şi religii care, de fapt, nu vorbesc despre Dumnezeu (e.g. budism).

Faţă de ştiintele comune, teologia se deosebeşte întrucât include în cercetarea sa, pe lângă realitatea imediată - numită şi imanentă - ce se poate observa prin simţuri, şi realitatea transcendentă.

Etica juridică nu este un curs de sociologie

Analiza aspectelor morale ale colectivităților sau publice cad în sfera eticii economice şi sociale .

Sociologia este ştiinţa socială ce studiază regulile sociale şi procesele care leagă şi separă oamenii, nu numai ca indivizi, dar şi ca membri ai asociaţiilor, grupurilor şi instituţiilor. Termenul a fost propus de către Auguste Comte.

Sociologia constă în studiul vieţii sociale umane, a grupurilor şi societăţilor. Este un demers îndrăzneţ şi de mare responsabilitate, întrucât subiectul ei este rezultatul propriului nostru comportament ca fiinţe sociale. Sociologia poate fi definită ca fiind studiul sistematic al societăţilor umane, punând accent în special pe sistemele moderne industrializate.

Sociologia este o disciplină socială bazată pe metoda inductivă. Dreptul este o disciplină normativă- metoda deductivă. Sociologia cercetează „dreptul viu”, adică rolul faptelor şi stărilor juridice în viaţa socială. În timp ce dreptul este o ştiinţă

11

normativă, sociologia este o ştiinţă a realităţii sociale. Eugen Erlich consideră că centrul de greutate al apariţiei şi funcţionării dreptului nu rezidă în legi, coduri, jurisprudenţă, ci în însăşi societatea care, prin grupurile sociale, creează şi aplică dreptul.

c) Caracter Holistic/ Integrator

- ţinteşte la o integrare a vieţii publice cu cea particulară; persoana juristului cu profesia juristului

- ţinteşte la o integrare a aspectelor teoretice cu cele practice

- ţineşte la o integrare a convingerilor cu conduita; aspectele interne cu cele externe;

- ţinteşte la integrarea culturii juridice cu conştiinţa juridică

d) Caracter Particular / Specific (Disciplinar Specific)

Etica prin natura ei are un caracter omniprezent şi universal. Cu toate acestea etica juridică ca ştiinţa are un domeniu propriu de cercetare ce presupune un sistem conceptual specific : personalitatea juristului cu totalitatea calităţilor omeneşti şi profesionale, conceptul datoriei în conduita juristului, categoriile generale ale deontologiei ca bine şi rău, dreptate, adevăr, onoare, cinste, demnitate, libertate şi responsabilitate.

e) Caracter normativ

Profesorului Mihai Bădescu analizează privire la raportul morală şi drept apreciind că:

concepţia

lui Mircea

Djuvara cu

Cea mai importantă trăsătură comună dreptului şi moralei, este cea care determină specificitatea acestor două ştiinţe în raport cu celelalte ştiinţe sociale:

12

normativitatea etică şi juridică. Atât regulile morale cât şi cele juridice sunt reguli normative, care se aplică în mod prescriptiv realităţii sociale. Aceste reguli au un caracter necesar şi constrângător, care trebuie să fie conştientizat de către orice fiinţă raţională. Normele morale şi cele juridice nu sunt rezultatul unor simple constatări factual, ci fie sunt imperative categorice (pe care raţiunea şi le prescrie singură), fie sunt deduse, în mod logic, din acestea. 2

Astfel nu doar norma juridică are un caracter normativ, ci şi norma morală, şi acest fapt nu este argumentat prin asocierea acestora, ci datorită aspectului de fiinţă umană raţională. Posibil că o aprofundare şi extindere a argumentului normativ al eticii ar fi necesar.

II. Locul şi funcţiile eticii juridice în sistemul ştiinţelor juridice

Subsistem al ştiinţelor sociale, ştiinţele juridice pot fi considerate sistem în raport cu componentele sale, respectiv:

Ştiinţele juridice istorice

Stiinţele juridice de ramură

Ştiinţele ajutătoare

Ştiinţele ajutătoare, deşi nu fac parte din sistemul propriu-zis al ştiinţelor dreptului, sunt indispensabile unor fenomene de drept şi pentru aplicarea în practică a normelor juridice: criminalistica, criminologia, statistica judiciară, logica şi retorica juridică, medicina legală, etica, etc.

III. Funcţiile eticii juridice

funcţiilor dreptului care sunt acele

orientări fundamentale ale acţiunii mecanismului juridic la îndeplinirea cărora

Funcţiile eticii juridice sunt aliniate

2 file:///C:/Users/faith/Documents/Postliceala/Etica%20Juridic%C4%83/raportul-dintre-drept-si-etica-in-conceptia- lui-mircea-djuvara.htm

13

participă întregul sistem al dreptului ramurile, instituţiile, normele dreptului – precum şi instanţele sociale special abilitate cu atribuţii în domeniul realizării dreptului, dar au anumit grad de indivitualitate şi specificitate, rezultat tocmai din caracterul specific al disciplinei de studiu. Aceste funcţii sunt:

1. Funcţia de conservare, apărare şi garantare a prezenţei valorilor etice

fundamentale atât în conţinutul normelor juridice, cât şi la nivelul profesiilor

juridice. Acest fapt se realizează prin raportarea continuă a normelor juridice la normele morale.

2. Funcţia cognitivă

Etica juridică contribuie la sistematizarea, analizarea şi explicarea

fenomenului moral în întreaga complexitate a lui prin studiul structurilor şi dezvoltarea caracterelor, a conexiunilor interne şi externe ale diferitelor fenomene morale, cât şi a factorilor cauzali şi ai progresului moral.

3. Funcţia normativă

Aceasta nu prespune crearea de norme, deoarece normele morale nu pot fi decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele sunt un ”dat” şi sunt

articulate în viaţa reală a colectivităţii. Dacă este vorba de elaborarea unor coduri morale, acestă elaborare constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor norme elaborate deja în sfera vieţii şi experienţei morale.

4. Funcţia persuasivă exprimă rolul eticii juridice de a convige asupra

internalizării sau interiorizării valorilor morale fundamentale şi a perceptelor etice

profesionale. Persuasiunea se realizează în cadrul discursului etic prin îndeplinirea funcţiei cognitive şi normative, altfel această poate decade în constrângere etică şi manipulare.

5. Funcţia educativă constă în modelarea continuă a convingerilor şi

comportamentului personal şi profesional în vederea atingerii idealului moral.

14

IV. Principii Specifice Sistemul de drept este format din principiile fundamentale ale dreptului şi din principiile de ramură. Principiile de ramură au la bază principiile fundamentale, continuându-le acţiunea, amplificând-o la nivelul fiecărei ramuri de drept, dar şi asupra ştiinţelor ajutătoare.

Teoria generală a dreptului rezumă cele mai importante principii ale dreptului:

1. Asigurarea bazelor legale de funcţionare a statului;

2. Garantarea libertăţii şi egalităţii indivizilor

3. Principiul responsabilităţii sociale a indivizilor;

4. Principiul echităţii şi justiţiei.

Etica juridică marcată de propria individualitate este guvernată de principii specifice. Aceste principii nu trebuie confundate cu principiile generale ale dreptului, dar nici cu principiile morale generale care reprezintă nişte forme de exprimare a cerinţelor morale care dezvăluie în linii generale înţelegerea cu privire la conţinutul moralităţii ce există la un anumit moment în societate. Principiile etice conferă suportul pentru principiile generale ale dreptului, dar sunt şi o reflectare a acestora în perimetrul specific al profesiilor juridice.

1. Principiul răspunderii şi responsabilităţii

Responsabilitatea este un fenomen social şi un act de angajare a individului în procesul interacţiunii sociale. Acţiunea socială este cadrul nemijlocit de manifestare a responsabilităţii, şi totodată, libertatea este o condiţie fundamentală a responsabilităţii.

În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, sarcini” 3 . Răspunderea poate să fie de natură: politică,

3 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

15

morală, juridică, religioasă, şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurgând din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată. În vederea îndeplinirii profesiilor juridice responsabilitatea şi răspunderea etică şi juridică au un rol determinant.

2. Principiul ordinii morale şi sociale

Etimologic, noţiunea de ordine vine din limba latină, de la substanticul ordo, inis. Tradus în limba română, el înseamnă: ordine, armonie, dar şi normă sau măsură a lucrurilor 4 . Într-o manieră generală şi destul de vagă, ordinea socială desemnează ansamblul instituţiilor - şi al relaţiilor stabile dintre acestea - existent într-o societate dată. În limbajul curent, ordinea social semnifică desfăşurarea normală a vieţii sociale, cu alte cuvinte lipsa „dezordinii" (tulburări, manifestaţii, mişcări sociale revendicative sau contestatate etc.). Ordinea morală presupune un dat prealabil, ordinea şi armonia universului, fără de care omul nu ar putea exista. Existenţa umană nu ar fi posibilă şi nici nu ar putea fi gândită decât în relaţie cu întregul univers. „Universul nu conţine nimic întâmplător, afirmă J. Guitton, ci doar diferite grade ale organizării cărora noi trebuie să le descifrăm ierarhia” 5 .

3. Principiul echităţii şi justiţiei

Cuvântul

echitate

provine

Cumpătare, DREPTATE.

din

limba

latină:

ECVITAS

Nepărtinire,

4 Nouveau dictionnaire latin français, Paris 1912, p. 1031.

5 J. Guitton, G. Bogdanov, I. Bogdanov, Dumnezeu şi ştiinţa, Editura Harisma, Bucureşti, 1992, p. 53.

16

Acţiunea principiului echităţii trebuie să privească atât activitatea legiuitorului – în elaborarea actelor normative - cât şi activitatea de interpretare şi aplicare a dreptului de către organele care aplică legea.

Justiţia reprezintă acea stare generală a societăţii care se realizează prin asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi împreună a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime.

În dreptul roman, justiţia se fundamenta pe principiul moral al dreptăţii – HONESTE VIVERE. În ierarhia legilor, în vârful piramidei sunt aşezate legile divine, care dau conţinut legii naturii, iar la baza piramidei stau legile umane.

4. Principiul eticii integrate Etica juridică este preocupată de integrarea eticii personale cu etica profesională, evidenţiind faptul că abordarea dihotomică rigidă, adică lipsa unui raport cel puţin mutual, între cele două poate duce la duplicitate şi lipsă de integritate. Totodată se are în vedere raportul de conţinut între norma juridică şi norma morală. O examinare atentă a normei juridice în raport cu morala are ca scop atenţia acordată exprimării normelor morale prin intermediul normelor juridice.

17

CURS 3

DREPT ŞI MORALĂ În aprecierea raportului între drept şi morală, doctrina juridică contemporană, aşa cum apreciază numeroşi autori 6 , a evoluat pe două mari direcţii: cea care a conceput dreptul ca un minim de morală („justiţie prin drept şi morală”) şi cea corespunzătoare pozitivismului juridic („ordine de drept fără morală”). În cadrul primei orientări (concepţiile moraliste despre drept), dreptul şi morala sunt înţelese ca două faţete ale unui fenomen: morala este etică subiectivă, iar dreptul apare ca etică obiectivă. Un reprezentant important al acestui curent de gândire este neokantianul Giorgio Del Vecchio. Acesta susţine ideea că dreptul şi morala, fiind deopotrivă norme de conduită, trebuie să aibă un fundament comun (principiul etic). Conduita umană fiind unică, rezultă că regulile care o determină trebuie să fie între ele coerente, să nu se contrazică. Dreptul determină o sferă, un spaţiu al acţiunilor permise într-o societate, putând fi definit astfel: „Coordonarea obiectivă a acţiunilor posibile între mai multe subiecte, conform unui principiu etic care le determină, excluzând împiedicarea lor”. 7 Trebuie să observăm că definiţia lui Del Vecchio se aseamănă izbitor cu cea a lui Kant (prezentată anterior). Ceea ce legea morală prescrie ca datorie este totdeauna permis de drept, adică licit din punct de vedere juridic. Adevărata distincţie se întemeiază pe poziţia logică diversă a celor două categorii. Morala se referă la subiect în sine, adică confruntă o acţiune cu alta a aceluiaşi subiect. Dreptul, în schimb, confruntă o acţiune cu alta provenind de la subiecte diferite. Astfel, morala apare ca unilaterală, iar dreptul ca bilateral. Esenţa distincţiei între norma juridică şi cea morală, după Del Vecchio, este că „dreptul constituie Etică obiectivă, iar morala Etică subiectivă”.

6 Menţionăm doar pe Ion Craiovan, Introducere în filosofia dreptului, Ed. ALL BECK, Bucureşti, 1998, p. 117 şi pe Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 142-143.

7 Giorgio Del Vecchio, op. cit., p. 198.

18

Dincolo de această concepţie, Del Vecchio aduce anumite lămuriri în problema studiată, ce nu au putut fi contestate ulterior în doctrina juridică. Astfel, se arată că dreptul este mai bine determinat decât morala, în el sunt inadmisibile incertitudinile. Normele juridice sunt explicit formulate şi au ca obiect de reglementare anumite relaţii sociale clar determinate. Morala, în schimb, trăieşte mai cu seamă în conştiinţa individuală şi, prin urmare, se găseşte într-o stare difuză şi nu are voie să fie formulată şi fixată în coduri, ca dreptul. Mai trebuie să menţionăm respingerea caracterizării normei juridice ca perfectă în opoziţie cu cea morală, caracterizată ca imperfectă, deoarece acesteia din urmă i-ar lipsi cu desăvârşire sancţiunea, încât, dacă o datorie morală n-ar fi îndeplinită de bună voie, nu poate fi adusă la îndeplinire prin constrângere. Del Vecchio arată că ambele norme sunt perfecte, având sancţiuni proprii, între sancţiunile specifice normei morale sunt enumerate: sentimentul de satisfacţie sau de remuşcare ce urmează îndeplinirii sau nesocotirii datoriei morale, sancţiunea opiniei publice (concretizată prin ironie, batjocură, respingere, marginalizare a celui ce a încălcat norma morală).

Mircea Djuvara susţinea şi el că „la baza dreptului şi a moralei stă acelaşi fundament, ideea de obligaţie” 8 şi că „morala are ca obiect reglementarea faptelor interne”, iar „dreptul are drept obiect reglementarea faptelor materiale externe ale noastre, la lumina intenţiilor”. 9 În concepţia aceluiaşi autor, dreptul întreg este punerea în acţiune a moralităţii în aşa fel încât fiecare personalitate să-şi poată desfăşura activitatea nestânjenit şi în condiţiile cele mai prielnice în societate, fără să încalce însă libertăţile celorlalţi. Se vehiculează, chiar, ideea conform căreia progresul în drept ar consta în armonizarea acestuia cu morala. În acest curent de gândire, se încadrează şi cunoscutul jurist francez Georges Ripert, care susţine că nu există nici o diferenţă de domeniu, natură şi scop între regula morală şi cea juridică. Regula morală ar pătrunde în drept în mod facil prin

8 Mircea Djuvara, Teoria generală a dreptului, Ed. ALL, Bucureşti, 1995, p. 320.

9 Ibidem, p. 321

19

intermediul concepţiilor etice ale legiuitorului sau ale judecătorului sau, în cel mai bun caz, rătăceşte la frontierele dreptului pentru a pătrunde atunci când se iveşte prilejul (atunci când legile juridice sunt lacunare sau când sunt contrare legii morale). Culegând exemple din domeniul dreptului civil, autorul francez indică între obligaţiile morale legiferate: responsabilitatea civilă, interzicerea îmbogăţirii fără justă cauză, exercitarea cu bună credinţă şi neabuzivă a drepturilor conferite de lege ş.a. Când legea nu mai este conformă cu principiile morale, ar cădea în desuetudine, morala apărând ca un criteriu de verificare a corespondenţei dreptului pozitiv cu dreptatea. În cadrul celeilalte orientări, dreptul este desprins de orice altă realitate, el este o construcţie în sine, singura realitate cu care corelează este statul. Autori binecunoscuţi (M. Waline, Carre de Malberg, Hans Kelsen), plecând de la teze afirmate şi demonstrate în filosofie de către Hegel, ajung la concluzia că normele de drept au o existenţă, o valabilitate în sine, dincolo de orice raport s-ar putea stabili cu morala. Kelsen respinge explicit teoria conform căreia „dreptul ar reprezenta prin natura sa un minim moral”, căci aceasta presupune existenţa moral absolută sau cel puţin un conţinut comun tuturor sistemelor morale pozitive. Valorile morale absolute nu pot fi concepute decât „pe baza unei credinţe religioase în autoritatea absolută şi transcendentă a unei existenţe divine”, însă „de pe poziţiile unei cunoaşteri ştiinţifice” 10 asemenea valori morale nu pot fi acceptate, iar în ceea ce priveşte valoare comună tuturor sistemelor morale, Kelsen afirmă că aceasta este de negăsit. „Ceea ce le este în mod necesar comun tuturor sistemelor morale posibile nu este altceva decât că sunt norme sociale, adică norme care statuează un anumit comportament al oamenilor faţă de alţi oameni, deci îl consideră obligatoriu […] Este bine din punct de vedere moral ceea ce corespunde normei”. 11 Normele morale sunt, deci, doar norme sociale, cu nimic superioare normelor juridice, neexistând nici o raţiune pentru care dreptul ar trebui să respecte morala şi să nu o contrazică în nici o parte a ei.

10 Hans Kelsen, Doctrina pură a dreptului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2000, p. 87-88.

11 Ibidem, p. 89.

20

După argumentele reprezentanţilor celor două orientări („dreptul ca minim de morală” şi „ordinea de drept fără morală”), un răspuns univoc la problema raportului între drept şi morală apare ca imposibil. Aşa cum am arătat (vezi subcapitolul anterior), relaţia între cele două sisteme normative este concepută în funcţie de definiţia dată moralei. Filosofia moralei are două extreme: morala ca principiu imuabil, ce poate fi doar cunoscut, nu şi determinat (volitiv) de om, şi morala ca normă empirică, supusă schimbărilor în funcţie de societate, timpul istoric, clasa socială ş.a. avute în vedere. Între aceste extreme se situează multe variante complicate şi subtile pe care filosofii le-au dezvoltat în efortul de a elucida natura moralei. Pretenţia ca dreptul să aibă un minim de conţinut moral, ca norma juridică să poată fi judecată din perspectiva celei morale, presupune o morală absolută şi unică. Dimpotrivă, dacă morala este concepută ca relativă, atunci norma juridică nu va mai putea fi judecată din perspectiva celei morale, ambele având aceeaşi legitimitate, fără a se putea stabili vreo ierarhie. Se observă astfel corespondenţa între concepţiile asupra moralei şi cele asupra raportului între morală şi drept. Un posibil răspuns se poate obţine prin analiza celor patru trăsături ale normei morale stabilite de H. Hart: Importanţa, Imunitate la modificarea deliberată, Caracterul intenţionat al infracţiunilor morale şi Formele presiunii morale. Hart se rezumă doar la aceste patru trăsături deoarece ele sunt acceptate de marea majoritate a sistemelor filosofice şi au în vedere mai mult interacţiunea între etică şi societate decât un ideal abstract. 12 a) Importanţa. Se manifestă multiplu: mai întâi, în simplul fapt că standardele morale sunt menţinute în pofida puternicelor pasiuni pe care le limitează cu preţul sacrificării unor interese personale considerabile; în al doilea rând, în formele serioase de presiune socială, exercitată nu doar pentru a obţine conformare în cazurile individuale, ci pentru a face totul ca standardele morale să fie în continuare înţelese şi învăţate de societate în ansamblu ca fiind lucruri fireşti; în al treilea rând, în recunoaşterea generală că dacă standardele morale nu ar mai fi

12 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 167

21

acceptate, în viaţa oamenilor ar avea loc schimbări neplăcute. Importanţa este esenţială pentru norma morală, este raţiunea existenţei acesteia, norma juridică, însă, se aplică până la abrogarea sau modificarea ei, indiferent de importanţa ce îi este atribuită.

b) Imunitate la modificarea deliberată. Un sistem juridic se caracterizează

prin faptul că normele juridice noi pot fi introduse, iar cele vechi modificate sau anulate doar printr-un act deliberat; dimpotrivă, normele morale nu au un asemenea regim. Ar fi astfel absurd să se afirme, de exemplu: „De pe data de 1 ianuarie trecut, a devenit imoral să …”. Deşi normele morale nu pot fi anulate sau modificate printr-o opţiune deliberată, anularea sau adoptarea unor anumite legi ar putea deveni cauze ale modificării sau decăderii unor standarde morale. În felul

acesta, actele juridice pot stabili norme de onestitate sau omenie care, până la urmă, modifică şi înalţă morala curentă (morala unei societăţi) şi, viceversa, reprimarea juridică a unor practici considerate obligatorii din punct de vedere

moral poate ştirbi senzaţia de importanţă a acestora şi, astfel, statutul lor de morală. Totuşi, legile pierd adeseori bătălia cu morala înrădăcinată, pe când o normă morală continuă să fie în deplină vigoare alături de legile care interzic ceea ce ea porunceşte.

c) Caracterul intenţionat al infracţiunii morale. Blamul este exclus atunci

când cel care a încălcat norma morală dovedeşte că a făcut acest lucru neintenţionat şi împotriva oricărei precauţii pe care a fost posibil să o ia. În orice sistem juridic dezvoltat, până la un moment, este adevărat acelaşi lucru. Cu toate acestea, dificultăţile de a dovedi faptele psihologice pot conduce un sistem juridic la refuzul de a investiga stările sau capacităţile mentale reale ale indivizilor, în loc de aceasta folosind „terţe obiective” prin intermediul cărora indivizii acuzaţi de o infracţiune sunt consideraţi că au capacitatea de control şi abilitatea de a lua măsuri de precauţie ale unui om normal şi rezonabil. 13 Din punct de vedere moral, cel care dovedeşte că nu a încălcat norma voit, neprevăzând pericolul în acel caz particular, chiar dacă în mod abstract ar fi putut să o facă, nu este supus blamului (moral).

13 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 176

22

Dimpotrivă, din punct de vedere juridic, el va rămâne vinovat (chiar dacă se vorbeşte de culpă), avându-se în vedere modelul abstract al omului normal care putea şi trebuia să prevadă, în situaţia dată, pericolul acţiunii sale. Având în vedere toate acestea, se poate susţine că infracţiunea morală este exclusiv intenţionată. d) Formele presiunii morale. O altă particularitate a moralei o constituie forma caracteristică de presiune care se exercită în sprijinul ei. Această particularitate este strâns legată de cea precedentă şi a contribuit substanţial la senzaţia vagă că morala vizează ceea ce este „intern”. În cazul moralei, formele tipice de presiune constau din apeluri la respectarea normelor ca lucrări importante în sine şi care se presupune că sunt împărtăşite de cei cărora li se adresează. În felul acesta, presiunea morală este în mod caracteristic, deşi nu exclusiv, exercitată nu prin ameninţare sau prin apel la frică sau interes, ci prin invocarea specificului moral al acţiunii vizate şi ale cerinţelor morale. Aceasta nu înseamnă că norma morală nu ar avea şi o sancţiune aplicată din exterior de comunitate. Dar invocarea insistentă a normei, apelurile la conştiinţă şi căutarea de sprijin în sentimentul de vină sunt formele cele mai pronunţate, cele mai caracteristice de presiune folosite pentru a susţine norma morală. Faptul că ea trebuie sprijinită anume pe aceste căi este o consecinţă simplă a acceptării normelor şi standardelor morale ca lucruri pe care, în mod evident, este extrem de important să le menţinem. Cu alte cuvinte, gradul de interiorizare al normei morale este mai mare decât cel al normei juridice. Cele patru trăsături ale normelor morale, folosite anterior, sunt, într-un sens, criterii formale. Ele nu se referă direct la conţinutul pe care trebuie să-l aibă normele şi standardele pentru a fi morale şi nici nu răspund la întrebarea asupra posibilităţii unei morale imuabile. Prin aceste trăsături, am situat demersul nostru la nivelul unei morale comune, recunoscută în practica reală a grupurilor sociale, am insistat mai mult asupra utilului decât asupra idealului. Este adevărat şi important că morala include mult mai mult decât obligaţii şi îndatoriri utile din punct de vedere social, existând forme de morală care se extind dincolo de morala

23

acceptată şi împărtăşită de o societate anume. 14 Aşa este, de exemplu, imperativul categoric al lui Immanuel Kant: „Acţionează astfel încât maxima voinţei tale să poată oricând valora în acelaşi timp ca principiu al unei legislaţii universale”. Exigenţa moralei kantiene i-a determinat pe unii filosofi să afirme că aceasta ar fi destinată mai degrabă îngerilor decât oamenilor. Realizarea idealurilor morale nu este văzută ca ceva de la sine înţeles, ci ca o performanţă care merită elogii. Eroul şi sfântul sunt exemplele extreme ale celor ce fac mai mult decât le cere morala comună. Ceea ce fac ei nu este o obligaţie, o îndatorire socială, iar nereuşita lor nu este considerată un păcat sau ceva ce trebuie cenzurat. Exclusivitatea idealelor morale i-a determinat pe unii filosofi să susţină prioritatea moralei în faţa dreptului şi necesitatea unui minim conţinut moral în sistemul normativ juridic. Pe de altă parte, prin relativizarea valorilor şi normelor morale, alţi teoreticieni au susţinut legitimitatea egală a celor două sisteme normative şi, de aici, independenţa dreptului faţă de morală. Am putea transforma complexitatea problemei într-o liniştitoare univocitate, oferind în final soluţia reconcilierii sau a eternei incompatibilităţi. Considerăm că nu putem aduce, însă, discuţiile legate de relaţia dintre drept şi morală într-un punct terminus care să eludeze detaliile pentru a se instala într-o iluzorie şi comodă victorie cognitivă. Dorim să menţinem pluriperspectiva ca răspuns dezamăgitor dar ataşat naturii conceptelor diseminate.

14 H. L. A. Hart, Conceptul de drept, Ed. Sigma, Chişinău, 1999, p. 179

24

CURS 4 Responsabilitatea şi răspunderea morală şi juridică

A. Definiţii şi Distincţii

B. Răspunderea juridică

C. Răspunderea morală

D. Concluzii

Sfera răspunderii sociale este deosebit de largă şi de cuprinzătoare. Ea include răspunderea morală, răspunderea politică, răspunderea juridică, precum şi diferite alte modalităţi sub care, într-o formă sau alta, membrii societăţii sunt chemaţi să dea socoteală pentru modul în care se comportă în viaţa socială.

A1- Definiţii a) Răspundere În sens general răspunderea se referă la ”obligaţia de a răspunde de îndeplinirea unei acţiuni, sarcini” 15 . Dicţionarul limbii române moderne şi Dicţionarul explicativ al limbii româe, pun semnul egalităţ între "responsabilitate" şi "răspundere", definind "responsabilitatea" ca o obligaţie de a efectua un lucru, de a răspunde, de a da socoteală de ceva , definiţie destul de imprecisă . Răspunderea juridică este complexul de drepturi şi obligaţii conexe, care, potrivit legii, se nasc ca urmare a savârşirii unor fapte ilicite, constituind cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sancţiunilor juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul respectării ordinii de drept 16 . Profesorul Gheorghe Bobos defineşte răspunderea juridică ca ”un raport juridic de constrângere, iar sancţiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport” 17 .

15 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

16 M.N. Costin, O încercare de definire a noțiunii răspunderii juridice, în R.R.D. nr. 5/1970, p. 83 17 Ghe. Boboş, Teoria generală a dreptului,Edit. Argonaut, Cluj-Napoca,2005, p. 2

25

Răspunderea juridică este definită ca un instrument clasic de realizare a prescripţiilor normelor juridice 18 . Răspunderea poate să fie de natură: politică, morală, juridică, religioasă, etc.; şi are un caracter corelativ, respectiv politic, moral, juridic, religios ş.a.m.d. Prin declanşarea răspunderii şi suportarea consecinţelor ce decurg din ea se restabileşte ordinea de drept încălcată.

b) Responsabilitate Într-o lucrare de drept civil francez din perioada interbelică, găsim o explicaţie etimologică a noţiunii de responsabilitate precizându-se că termenul cuprinde latinescul "spondeo", ceea ce în contractul verbis din vechiul drept roman semnifică legarea solemnă a debitorului faţă de creditorul său, pentru a executa o anumită obligaţie asumată prin contract 19 . În limba latină, spondeo, respondeo, sponsum, sponsa, sponsio, înseamnă a promite, a se obliga faţă de zei. De fapt, termenul "responsabilitate" include două cuvinte latine: verbul "spondeo", care înseamnă a promite solemn, a garanta, a răspunde pentru cineva şi substantivul "res", care înseamnă lucru motiv, cauza, realitate, afacere, chestiune, interes,avantaj. Desprindem de aici concluzia că noţiunea de responsabilitate juridică înseamnă legătura stabilită printr-o promisiune solemnă sau prin lege, să facă sau să nu facă ceva, ori să suporte ceva într-o afacere, chestiune, lucrare, realitate etc., ca urmare a încălcării unor obligaţii anterioare. Astfel, responsabilitatea, reprezentând o modalitate activă de raportare a individului şi colectivităţii la o anumită cauză, implică asumarea unor răspunderi şi riscuri, acţionînd uneori dincolo de sistemul de norme care le generează drepturile şi obligaţiile. Responsabilitatea se referă deci la autoangajarea liber consimţită, obligaţia izvorîtă din sistemul de norme devenind o datorie pe care şi-o impune

18 Duţu M.: Dreptul mediului. Editura C.H. Beck, Bucureşti. 2007. pp. 238-243.

19 http://www.preferatele.com/docs/drept/2/responsabilitatea-ju6.php

26

individul sau colectivitatea prin autoconstrîngere” 20 .

c) Responsabilitate morală Comparativ cu instituţia răspunerii juridice, răspunderea morală nu a fost la fel de mult studiată, fiind definită în principal în raport cu răspunderea socială, mai precis prin sancţiunile de natură socială pentru un comportament antisocial, ilicit. Constrângerea venită din partea societăţii, corespunzătoare normei morale, se poate concretiza în oprobiul public, prin ironizare, marginalizare etc. Diminuarea antrenării răspunderii morale s-a datorat lipsei identificării reale a instituţiei faţă de care are loc răspunderea morală şi gradul scăzut al severităţii sancţiunilor impuse de societate. Conştientizând nevoia creşterii responsabilităţii morale şi a formalizării răspunderii morale au fost introduse în diferite sfere a societăţii diferite structuri sociale (comitete, agenţii,etc.) în vederea creşterii responsabilităţii şi răspunderii morale şi a conştientizării sancţiunilor. Prin aceste acţiuni s-a încercat eliminarea aspectului aleatoriu care plana cu privire la răspunderea morală. Prin raportarea răspunderii morale la divintate aceasta dobândeşte noi valenţe. Teologia morală fără a face o distincţie clară între răspundere şi responsabilitate, defineşte responsabilitate ca ”obligaţia ce-i revine unei persoane de a se recunoaşte ca autor liber al faptelor sale şi de a lua asupra sa urmările acestora” 21 . În strânsă legătură cu responsabilitatea stă imputaţia morală, care este ”judecata prin care o persoană este declarată drept autor liber al unei fapte, dimpreună cu urmările ei” 22 . Cu toate că au existat şi există opinii care neaexistenţa răspunderii morale, existenţa ei este ”strâns legată de conştiinţa noastră morală şi înainte de a fi declaraţi responsabili din punct de vedere moral din partea

20 Dmitrii Baltaga, Teoria răspunderii juridice: aspecte doctrinare, metodologice şi practice, referat teză de doctorat, 2008 p.16

21 E. Baudin, Cours de Philosophie, p. 187-189

22 Nicolae Mladin, Teologia Morală Ortodoxă, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 280

27

altor foruri, propria noastră conştiinţă este forul cel dintîi care ne declară responsabili” 23 . Cu referire la etica în afaceri profesorul Mureşan susţine că ”responsabilităţile etice obligă societăţile comerciale de a întreprinde ceea ce este just, corect şi echitabil chiar dacă nu sunt silite să procedeze astfel de actele normative existente la un moment dat 24 . Prin aceasta se sugerează indirect că răspunderea morală preexistă răspunderii juridice şi este prezentă în societate chiar în absenţa unor norme juridice. A2 – Distincţii În teoria dreptului, referitor la instituţia răspunderii juridice, s-au conturat două curente: adepţii primului curent consideră că răspunderea este o sancţiune, o constrîngere ce apare doar în urma încălcării normelor juridice, iar susţinătorii celui de-al doilea curent prezintă răspunderea juridică sub două aspecte: pozitiv responsabilitatea juridică, şi retrospectiv, negativ – răspunderea juridică propriu- zisă. Făcînd abstracţie de unele nuanţe, aceste curente acoperă, practic, întreg conţinutul teoriei răspunderii juridice. Astfel s-au conturat două categorii de relaţii conceptuale între răspundere şi responsabilitate, un raport de independentă şi un raport de interdependenţă.

a) Răspundere şi responsabilitate – un raport de independenţă

Această perspectivă susţine că ”responsabilitatea nu îşi are fundamentul în norma juridică şi nu presupune aplicarea constrângerilor statale”, pentru că ”responsabilitatea este una din coordonatele existenţei sociale a omului şi îşi are fundamentul în liberul său arbitru” 25 . Astfel responsabilitatea este liberă de orice condiţionare a normelor juridice fiind prezentă în orice tip de răspundere din conglomeratul răspunderii sociale. Potrivit acestei viziunii responsabilitatea este mult mai legată de natura umană decât de norma juridică. Cu toate acestea datorită

23 Idem, p. 281

24 Mureşan L., Poţincu C.: Etica în afaceri. Editura Universităţii Transilvania din Braşov, 2007, p. 36

25 Constantin Jurcă, Curs de Drept Civil, Editura Bren, București, 2007, p. 231

28

degradării naturii umane de-a lungul vremurilor afectându-i până şi libertatea se ridică legitima întrebare în ce măsură se mai poate exercita un grad ridicat de responsabilitate?

b) Răspundere şi responsabilitate – un raport de interdependenţă Răspunderea reprezentă nu doar o consecinţă negativă a unui comportament ilicit, ci şi o atitudine conştientă faţă de reglementările legale, o responsabilitate sporită faţă de comportamentul propriu al individului, faţă de societate şi valorile sale, atitudine care serveşte drept premisă pentru excluderea încălcării literei legii. Răspunderea derivă din responsabilitate, răspunderea juridică este consecinţa săvârşirii responsabile a unei fapte juridice, tragerea la răspundere juridică este urmarea săvârşirii cu răspundere a unei fapte ilicite, adică a încălcării unei dispoziţii legale actuale printr-un comportament acţional concret, în cunoştinţă de cauză. 26 Adepţii responsabilităţii juridice (răspunderii pozitive) se bazează pe faptul că dreptul are rolul de stimulator al poziţiei active a subiectului de drept şi contribuie la aceea ca statul, în cele din urmă, să fie transformat într-o societate cu autocontrol, fundamentată pe reglementări de natură morală. Răspunderea reprezintă un mecanism nu doar de a anihila încălcarea normelor juridice, dar şi unul de stimulare a comportamentului activ pozitiv al subiectului, mecanism de educare juridică ce ar avea drept temelie reglementatori interni de natură morală în calitate de garanţi ai unei societăţi exemplare. Responsabilitatea juridică nu apare din neant. Ea trebuie să fie reglementată de norma juridică, determinată de ea. Din acest motiv, nici răspunderea juridică nu există fără o obligaţie prescrisă de lege. Existenţa obligaţiilor concrete stipulate de norma juridică reprezintă statica responsabilităţii juridice, pe cînd realizarea acestora reprezintă dinamica ei. Comportamentul legal şi raportul juridic nu se pot ivi fără modelul de comportament prevăzut de lege. În evoluţia sa, responsabilitatea

26 Mihai C. Gh.: Fundamentele dreptului. Teoria răspunderii juridice. Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 34.

29

parcurge cîteva etape: încorporarea regulii în norma juridică, existenţa obligaţiilor corespunzătoare, determinarea statutului juridic; conştientizarea obligaţiilor cu luarea unei atitudini psihice faţă de ele şi găsirea motivaţiei comportamentului; comportamentul legal. Răspunderea şi responsabilitatea juridică sînt două categorii distincte, dar care au multe trăsături comune, interacţionînd şi determinîndu-se reciproc, deoarece nu poate să existe răspundere decît numai între persoane responsabile şi libere să-şi aleagă un anumit tip de comportament conformat sau neconformat legii. Răspunderea şi responsabilitatea nu coincid, deoarece se întemeiază pe factori externi diferiţi, precum diverse sînt şi obiectivele la care se raportează. Noţiunile nu coincid nici în ce priveşte natura lor: răspunderea este mai mult de ordin normativ, în timp ce responsabilitatea, preponderent şi direct este mai mult de ordin valoric.

B. Răspunderea Juridică Răspunderea juridică trebuie studiată în strînsă conexiune cu cea socială, adăugând ultimei specificul juridic, întrucât foarte mulţi savanţi, filozofi, sociologi, definind răspunderea socială, dezvăluie doar caracterele specifice răspunderii morale, politice şi altele, fără a evidenţia în special semnele răspunderii juridice. Din perspectiva juriştilor răspunderea juridică este forma cea mai gravă a răspunderii sociale şi are următoarele caracteristici:

a) Legalitatea

Răspunderea juridică ”are, întotdeauna, ca temei încălcarea sau nerespectarea

unei norme de drept” 27 . În absenţa încălcării dovedite a unei norme juridice nu poate fi vorba de o răspundere juridică.

b) Instituţionalitatea

În stabilirea răspunderii juridice este, întotdeauna, necesar existenţa unei instituţii cu competenţă specifică în acest domeniu, răspunderea juridică fiind

”legată de activitatea exclusivă a unor organe de stat care au competenţa de a

27 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

30

constata în mod oficial nerespectarea sau încălcarea normei de drept, de a aprecia gradul de vinovăţie şi de a stabili şi aplica sancţiunea prevăzută de norma juridică” 28 . c) Obligativitatea

Aceasta este o răspundere general-obligatorie, izvorând din imperativitatea dreptului şi capacitatea coercitivă a aparatului de stat de a interveni şi aplica, la nevoie, constrângerea juridică; d) Punitivă Orice răspundere juridică aduce cu sine sancţiunea pentru faptele ilicite, proporţional cu gravitatea acestora, ”putând antrena chiar sancţiuni privative de libertate sau (în unele state) pedeapsa capitală” 29 e) Complexă În procesul stabilirii concrete a răspunderii juridice acesta ” nu este un act sau

demers strict juridic, ci cu valoare multiplă

ordin moral, social, economic,

etc.” 30 . Astfel răspunderea juridică antreneză şi celelalte forme de răspundere existente în societate, şi chiar, în unele situaţii, dinamizează acţiunea lor.

de

Literatura de speciale consacrării principii generale ale răspunderii juridice:

a. Principiul răspunderii personale- răspunderea juridică acţionează în mod direct numai faţă de persoana vinovată de săvârşirea faptei ilicite, iar întinderea răspunderii juridice este stabilită în funcţie de circumstanţele personale ale autorului faptei. În virtutea acestui principiu funcţionează regula conform căreia numai cel care a comis o încălcare a legii este pasibil de răspundere, iar pentru o singură faptă ilicită se poate aplica o singură pedeapsă şi o singură dată b. Principiul prezumtiei de nevinovaţie. nă la momentul rămânerii definitive şi executori a unei hotărâri judecătoreşti de angajare a răspunderii, cel în cauză este considerat nevinovat.

28 Idem

29 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

30 Idem

31

Principiul justetei sancţiunii sau al răspunderii, proporţional cu fapta săvârşită.

c.

Răspunderea juridică presupune o corectă corelare a gravităţii faptei cu sancţiunea aplicată, astfel încât sancţiunea aplicată să fie proporţională cu fapta; de aici necesitatea alegerii corecte a normei ce se aplică şi necesitatea individualizării corecte a faptei şi sancţiunilor.

d. Principiul operativităţii şi celerităţii în tragere la răspundere.

Celeritatea reprezintă rapiditate, repeziciune, viteză. Persoanelor ce se fac vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să li se aplice sancţiunile cât mai rapid posibil după săvârşirea faptelor, pentru ca sancţiunile să-şi atingă scopul urmărit, atât faţă de făptuitor, cât şi scopul reparatoriu educativ şi preventiv (faţă de societate).

e. Principiul răspunderii unice pentru o faptă

Pentru o faptă, o persoană, făptuitorul, răspunde o singură dată. Dar, pot exista şi situaţii când, prin aceeaşi faptă, au fost încălcate mai multe norme juridice, deci, fapta ca atare constituie obiect de reglementare pentru mai multe ramuri de drept.

În doctrina juridică, sunt reţinute două categorii de condiţii, subiective şi obicetive, fiind necesară, potrivit profesorului Adrian Gorun 31 , întrunirea cumulativă a următoarelor elemente:

- existenţa subiectului răspunderii juridice;

- existenţa unei conduite ilicite a subiectului;

- existenţa vinovăţiei;

- existenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită şi rezultatul dăunător.

31 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

32

Subiectul răspunderii juridice poate fi persoane fizice şi persoane juridice. Pentru ca o persoană fizică să devină subiect al răspunderii juridice, trebuie să fie îndeplinite două condiţii: să aibă capacitatea de a răspunde şi să acţioneze în mod liber. Subiectele colective (instituţii, organizaţii, organe de stat, autorităţi publice, fundaţii, societăţi comerciale, regii autonome) pot deveni persoane juridice în baza unor proceduri legale. Acestea pot răspunde numai civil şi administrativ, (nu pot răspunde penal sau disciplinar). Răspund, în schimb, sub toate formele, persoanele fizice cuprinse în persoanele juridice.

Conduita ilicită constituie cauza declanşării răspunderii juridice. Prin conduita omului se înţelege un ansamblu de fapte ale individului aflate sub controlul voinţei şi raţiunii sale. Conduita ilicită poate să constea într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice; acestea aparţin unei persoane care are capacitatea de a răspunde de faptele sale. Inacţiunea constă dintr-o abţinere a persoanei de a face ceva, reţinerea de la o acţiune la care ar fi fost obligată, o neîndeplinire a unor fapte stabilite de lege. Omisiunea este în acest caz, un act conştient şi voluntar de a nu face ceea ce trebuie sa facă, în virtutea cerinţelor stabilite în norma juridică.

Vinovăţia este o condiţie fundamentală a răspunderii juridice. Aceasta poate fi definită ca ”starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în momentul încălcării normelor de drept; ea constă în atitudinea psihică şi de conştiinţă negative faţă de interesele şi valorile sociale protejate de normele de drept” 32 .

Formele în care apare vinovăţia sunt intenţia şi culpa (definite şi de art. 19 C. pen.).

Intenţia- forma vinovăţiei, prin care acţiunea ilicită este orientată în mod voit, deliberat, spre a produce efectul dorit.

32 http://idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/AdrianGorun/Cap7.htm#_ftnref36

33

Culpa -forma uşoară a vinovăţiei în care autorul faptei ilicite nu prevede consecinţa faptelor sale, deşi trebuia să le prevadă sau, prevăzându-le, spera în mod superficial că acestea nu se vor produce. Deci, culpa nu conţine dorinţa realizării scopului nemijlocit ilicit ci acceptarea posibilităţii sau riscului producerii lui. Pentru faptele săvârşite din culpă, răspunderea juridică este mai uşoară.

Legătura cauzală dintre fapta ilicită si rezultatul dăunător. Apare ca raport cauzal între cauză si efect; cauza, fiind fenomenul care generează, produce efectul. Se distinge de condiţie - complex de împrejurări care favorizează sau frânează evoluţia cauzei spre efect.

Răspunderea

juridică

poate

fi

penală,

civilă,

(delictuală,

contractuală),

administrativă (contravenţională) şi disciplinară.

C. Răspunderea Morală

La fel ca și răspunderea juridică, răspunderea morală este guvernatăde principii generale și speciale, cele speciale fiind următoarele 33 :

1) Actele săvârșite de o persoană ca urmare a unei presiuni externe nu sunt imputabile și, deci, nu atrag după sine răspunderea morală. 2) Actele săvârșite de o persoană fără nici o intenție sau deliberare și deci, fără participarea voinței libere nu implică răspunderea morală. 3) Omiterile în general sunt imputabile și atrag răspunderea morală, dacă sunt săvârșite în mod liber și conștient. 4) Urmările faptelor sunt imputabile și atrag după ele răspunderea, dacă au fost intenționate și premeditate. 5) Cooperarea împreună cu alții la săvârșirea unor fapte ilicite atrage după sine

33 Nicolae Mladin, Orest Bucevschi,Constantin Pavel, Ioan Zăgrean, Teologia Morală Ortodoxă, Reîntregirea, Alba Iulia, 2003, p. 284

34

răspunderea în măsura în care s-a participat voluntar la aceste fapte. În această situație culpabilitatea cea mai mare revine autorului principal, iar în caz de vinovăție egală, răspunderea e solidară. 6) Răspunderea morală este spirituală și atemporală. Din perspectiva moralei religioase instanța ultimă în fața căruia va răspunde fiecare om este Dumnezeu, iar hotărârea este definitivă și veșnică. Prin căință fiecare om poate schimba cursul viitorului mare proces și să primească iertarea lui Dumnezeu. În multe privințe răspunderea morală și cea juridică sunt asemănătoare, dar există și diferențe, în special în ceea ce privește instanțele față de care are loc răspunderea morală, cât și caracterul atemporal al răspunderii morale.

35

Curs 5 Sisteme Etice. Analiză Comparativă

Sistemele etice se diferențiază în funcție de răspunsul la doua categorii de

probleme:

Legitimitatea normatorului/legiuitorului

Cine sunt eu să-I judec pe alții? Cine le dă dreptul oamenilor să îmi

impune propriile lor despre bine sau rău?

Legitimitatea normei

Oamenii au fost făcuți pentru principii și reguli sau regulile pentru

oameni?

Din aceste probleme derivă relativismul și absolutismul, obiectivitatea și

subiectivismul rezultând două mari categorii de sisteme etice:

1) Sisteme relativiste numite și sisteme filozofice

2) Sisteme absolutiste sau sisteme religioase

Relativismul se referă la ceva ”care are o valoare dependentă de anumite

condiții, de un sistem de referință etc.34 . Relativiști susțin că nu există standarde

absolute, universale. Standardele etice, în opinia relativiștilor, diferă în funcție de

comunitate și istorie.

Absolutismul în contrast cu relativismul se referă la ceva ”care este

independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care

nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit35 . Absolutiștii susțin că

standardele etice vin din intuiția, conștiința și revelația divină și au un caracter

universal și obligatoriu.

I. Sisteme etice relativiste

34 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

35 Dicționarul explicativ al limbii române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Editura Univers Enciclopedic, 1998

36

Cele mai cunoscute și des utilizate sisteme etice, atât în etica personală, cât și în

etica aplicată:

1)Relativismul Cultural

2)Utilitarismul

3) Etica Situațională

1. Relativismul Cultural

Relativismul cultural susține că adevărul etic este condiționat de sistemul de

valori și obiceiuri morale determinate de o anumită cultură. Esența relativismului

cultural constă în faptul că binele și răul pot fi judecate în mod subiectiv sau relativ

numai prin raportarea la o anumită societate și fiecare societate își are propriul

sistem moral. Astfel, relativismul susține că nu exista standard ultim sau absolut de

bine sau rău prin care sa poată fii judecată o anumită cultura.

John Dewey, părintele educației Americane, un promoter important al acestei

teorii, afirmă că etica sau eticile, un plural intenționat care exprimă perfect tocmai

esența acestei teorii, au fost produsul unui proces evolutiv. Existența mai multor

etici este pur și simplu rezultatul particular al culturilor care le-au generat prin

organizarea valorilor și virtuților morale într-un set de principii morale, acesta fapt

fiind posibil datorită inexistenței unor norme etice fixe. Implicit Dewey suține că

nu există un standard ultim de bine sau rău.

O figură importantă care a extins ideile lui Dewey a fost William Graham

Sumner de la Universitatea Yale. El a argumentat faptul că ceea ce ne spune

conștiința noastra este în strânsă dependență de grupul social căruia îi aparținem,

valorile morale pe care le posedăm fiind parte a naturii noastre morale, chiar mai

mult un rezultat al creșterii și educației.

Lucrarea fundamentală a lui Sumner este Folkways în care susține că

filozofia lumii, stilurile de viață, binele, drepturile și moralitatea sunt produsul

tradițiilor (unui grup social)” 36 . În cercetarea efectuată Sumner a studiat diferite

tipuri de societăți , de la societăți primitive, la societăți moderne, fiind în măsură să

36 William Graham Sumner, Folkways, Ginn and Company, Boston, 1906, p.76

37

demonstreze relativismul cultural. Cncluzia lui, la fel ca a lui Dewey , este că nu exista principii etice universale, ci pur și simplu diferite condiționări culturale. Sumner a fost convins că această diversitate a valorilor morale în mod clar demonstrează că singură cultura determină standardele noastre etice. În esență cultura determină ce este bine sau rău. Un alt exponent al relativismului cultural a fost Melville J. Herskovits care în cartea Cultural Relativism suține că ”judecățile sunt bazate pe experiență și experiența este interpretatș de fiecare în mod individual în termenii propriei lui culturi” 37 . Herskovits argumentează, chiar mai mult, că până și definiția a ceea ce este normal și anormal este relativă cultural. Acceptarea sau respingerea de către o anumită societate a unor prinicipii morale se datorează de fapt standardului moral al indivizilor din acea societate . Anthony Flew a scris cartea Evolutionary Ethics în care sugerează că într-un fel ”toate ideile și idealurile morale își au originea în această lume și evoluează în mod continu” 38 . Acest aspect ridică întrebarea: Unde și când s-a născut prima valoare morală? Răspunsul lui Few la acestă întrebare a fost tocmai argumentarea faptului că o valoare vine dintr-o non-valuare. Flew neagă existența lui Dumnezeu și implicit orice autoritate morală obiectivă și absolută, dar în același timp el crede într-o autoritatea a unui sistem valoric. Presupoziția lui este că valorile prin natura lor sunt în mod constant schimbabile sau evolutive.

O altă formă de etică evolutivă este socio-biologia care l-a avut ca și susținător pe E.O. Wilson de la Harvard University. Un principiu fundamental al soci-biologiei este imperativul reproducerii. În opinia socio-biologiei ultimul scop al oricărui organism viu este să supraviețuiască și să se reproducă. Astfel sistemul moral există pentru că în cele din urmă promovează supraviețuirea și reproducerea umană.

37 Melville J. Herskovits, Cultural Relativism, Random House, New York, 1973, p.15 38 Anthony Flew, Evolutionary Ethics, St. Martin’s Press, New York, 1973, p. 55

38

Un alt principiu fundamental al socio-biologiei este că întreg comportamentul omului este egoist la nivelul cel mai de bază și promovează o perspectivă foarte cinică asupra naturii umane și societății. Promotorii relativismului cultural susțin că ceea ce noi percepem ca și

convingeri sau conștiință morală sunt produse ale culturii, singură cultura este responsabilă de moralitatea noastră. Într-un anumit sens ideea de relativism cultural a încurajat multiculturalismul si postmodernismul. Potrivit acestora dacă adevărul este creat și nu descoperit, atunci toate adevărurile create de o anumită cultura sunt în mod egal adevăruri, însemnând că normele și instituțiile trebuie să fie considerate în mod egal valide dacă sunt folositoare unui anumit grup de oameni într-o anumită cultură. Avnatajele și dezavantajele relativismului cultural ar putea fi printre altele următoarele:

a) Un punct tare al acestui sistem etic este că nici o cultură nu deține monopolul asupra adevărului. Relativsimul cultural ne permite nouă să fim reținuți în judecați morale cu privire la practicile sociale ale altei culturi.

b) Slabiciunea relativismul cultural constă în faptul că nu dorește să evalueze valorile și practicile morale ale unei altei culturi, alunecând într-o toleranță excesivă.

c) Relativismul cultural nu a reușit să explice afirmația paradoxală că valoarea și-ar găsi originea în non valoare deci, nu a reusit să explice care este prima cauză care a generat sistemul valorilor morale.

d) Relativismul cultural ridică următaorea întrebare: Dacă valorile absolute nu există transcultural sau extern unui grup , cum poate o cultură diferită formată din diferite grupuri sociale să-și păstreze unitatea fără a se dezintegra?

39

2. Utilitarismul

Filozofii se referă la utilitarism ca la un sistem ”teleologic”. Conceptul provine de la cuvântul grecesc telos care înseamnă ”sfârșit”, ”scop”. În esență acest sistem etic determină moralitatea prin intermediul rezultatelor. Conceptul central este cel al “utilităţii”, având la bază percepţia noastră cu privire la beneficiile nete asociate unei acţiuni, cât și dezavantajele care pot fi predictibile. Întrebarea fundamentală pe care o ridică o abordare utilitarită a morale este: Care este beneficiul unei acțiuni? Utilitarismul a fost fondat de filozoful Jeremy Bentham (1748-1832) și dezvoltat de John Stuart Mill (1806-1873). Bentham a dezvoltat un sistem etic in jurul ideii de placere, zidind acest sistem pe hedonismul antic, care căuta împlinirea plăcerii și evitarea durerii fizice. Cele mai morale acțiuni sunt acelea care maximizează plăcerea și minimalizează durerea, numit și ”calculus utilitarian”. În lucrarea sa Introduction to the Principles of Morals and Legislation (1781), Bentham , argumentează ideea că natura a fost plasată sub guvernarea a doi stăpâni suverani: durerea și plăcerea. Durerea și plăcerea nu numai că explică acțiunile noastre, dar de asemenea ne ajută să definim ceea ce este bine și ceea ce este rău.

Astfel etica așa cum a fost concepută de Bentham se fundamentează pe faptul că valoarea morală a conduitei unei persoane poate fi determinată numai prin consecinţele comportamentului acesteia, respectiv beneficiile şi satisfacţiile sufleteşti pe care aceasta le poate procura. Stuart Mill modifică utilitarismul lui Bentham, folosind același ”calculus utilitarist”, fără a se focalize, în schimb, pe aspectul cantitativ (maximizarea bucuriei), el are un utilitarism al regulii sau normei. Potrivit lui Mill noi putem dezvolta norme care să determine ceea ce este bine bazat pe ceea ce a produs cele mai bune consecințe pentru oameni în trecut. Cu alte cuvinte el face distincţia între

40

diferite tipuri de plăcere, considerând că, în evaluarea morală, ar trebui luate în

considerare preferinţele, mai degrabă decât plăcerile.

Cu toate că utilitarismul este un sistem etic atractiv pentru cei mai mulți

oameni acesta ridică următoare probleme:

a) Utilitarismul a condus la mentalitatea ”scopul scuză mijloacele”. Dacă

această abordare este adevărată atunci Holocaustul a fost un lucru bun pentru că

scop ultim a fost purificarea rasei umane.

b) Utilitarismul nu poate să faciliteze promovarea și protejarea dreptului

minorităților datorită orientării spre obținerea celui mai mare bine pentru cei mai

mulți, iar cei cei mai puțini nu mai contează.

c) Utilitarismul nu poate prevedea consecințele. Dacă moralitatea se bazează pe

rezultate atunci noi ar trebui să fim omniscienți pentru a putea cu acuratețe să

anticipăm rezultatele unei acțiuni.

d) Utilitarismul nu asigură o temelie obiectivă și consistentă pentru a judeca

rezultatele pentru că rezultatele sunt mecanismul folosit pentru a judeca acțiunea în

sine.

3. Etica situațională Etica situațională este o formă destul de populară a utilitarismului avându-l

ca și promotor pe Joseph Fletcher (1905-1991) prin cartea sa Situation Ethics:

The New Morality. Cu toate că a stiut faptul că etica situațională este în esența ei o

etică utilitaristă el a înlocuit principiul plăcerii cu principiul dragostei.

Fletcher a dezvoltat acest sistem etic ca o alternativă la legalismul sau

antinomianismul 39 vremurilor sale susținând că nici o lege nu poate fi mai

universală ca această lege a iubirii. Iubirea la care se referă el este acel agape al

grecilor prin care descrieau iubirea divină totalmente distinctă de iubirea umană.

Această iubire a devenit esențială în creștinism.

Pentru Fletcher această lege a iubirii se va aplica diferit in functie de

contextele diferite, iar semnificația iubirii este determinată de situație. Ceea ce într-

39 Respingerea toată a legilor

41

o anumită situație poate să constituie o expresie a iubirii, aceiași acțiune într-o altă situație poate să fie percepută ca o lipsă a iubirii. O analiză a acestui sistem etic a condus la următoarele concluzii:

a) La fel ca utilitarismul etica situațională tinde să definească moralitatea

după mentalitate ”scopul scuză mijloacele”.

b) Cea mai mare problemă a eticii situaționale este că legea iubirii este un

concept prea general, iubirea fiind definită diferit de fiecare persoană sau grup.

c) Etica situațională suferă de aceeași problemă a faptului că nu poate fii

predictibilă în mod absolut cu privire la consecințe sau rezultate. Chiar Fletcher a

recunoscut că ”noi nu putem întotdeauna să ghicim viitorul, dar chiar și așa noi suntem forțați să încercăm” 40 .

II. Sisteme etice absolutiste

Absolutiștii, în contrast cu relativiști, susțin existența unui adevăr universal și

supranatural, moralitatea fiind în strânsă legătură cu religia. Întrebarea principal ridicată de-a lungul secolelor a fost: Depinde moralitata de religie? Una dintre opiniile conturate a fost că etica este idependentă de religie, această teorie purtând numele de teza autonomiei 41 , fiind fundamentată pe următoarele afirmații:

a) Moralitatea nu își are originea în Dumezeu.

b) Dreptatea și nedreptatea nu sunt bazate doar pur și simplu pe voia lui Dumnezeu .

c) În esență sunt argumente pentru a acționa fie într-un mod, fie în alt mod, care ar putea fi percepute ca independent de voia lui Dumnezeu

O altă opinie conturată față de raportul moralitate – religie este teoria

40 Joseph Fletcher, Situation Ethics: The New Morality, Westminster, Philadelphia, 1966, p. 136

41 Louis P. Pojman, Ethics, Thomson Wadsworth, Belmont, CA, 2006, p. 194

42

Poruncii Divine 42 (Divine Command Theory - DCT), principiile etice ne fiind altceva decât poruncile lui Dumnezeu. Astfel moralitatea, în sens universal și authentic,nu poate să existe fără Dumnezeu. Tezele principale al teoriei Poruncii Divine sunt:

a) Moralitatea își are originea în Dumnezeu

b) Dreptatea morală înseamnă în mod simplu ”voința lui Dumnezeu”, iar nedreptatea morală înseamnă ”fiind împotriva voiei lui Dumnezeu”.

c) În mod esențial moralitatea se bazează pe voința divină și nu pe argument

independente pentru acțiune. Cele trei mari religii monoteiste (iudaism, creștinism și islamul) sunt promotarele sistemului etic absolutist. Fundamental pentru religia iudaică sunt trei convingeri 43 : a) Dumnezeu este unul singur, creator al cerurilor și pământului și conduce lumea cu milă și dreptate; b) Torah este Cuvântului lui Dumnezeu către omenire; c) Cuvântul lui Dumnezeu a venit mai întîi la poporul Israel. În Isalam principiile morale se găsesc în Koran care, în opinia musulmanilor, nu trebuie privit ca și o lucrarea a lui Mohamed, ci ca pe o revelație de la Allah prin Mohamend. Fazlur Rahman oferă două argumente pentru urmarea eticii din Koran: ”Mai întâi musulmanii cred faptul că Koranul este Cuvântul lui Dumnezeu. În al doilea rând ei cred faptul că Koranul conține răspunsuri la toate problemele actuale și potențiale” 44 . Înțelegerea cu privire la etică a creștinismului are ca punct de plecare ipoteza că Dumnezeu există și s-a revelat (descoperit) pe sine umanității. El a ales să se reveleze pe sine în natură, conștiința umană și în persoana Mântuitorului Iisus. Caracterul lui Dumnezeu este standardul ultim de bine și rău, iar Biblia, cu toate că a fost scrisă cu mult timp înainte, conține principii actuale și universale de evaluare a moralității.

42 Ibidem, p. 193

43 Roger H. Crook, An introducion to Christian ethics, Person Prentince Hall, New Jersey, 2007, p.13

44 Fazlur Rahman, Law and Ethics in Islam, in Hovannisian, Ethics in Islam,p. 14

43

CURS 6

CODUL DEONTOLOGIC AL AVOCAȚILOR DIN UNIUNEA EUROPEANĂ

45

1. PREAMBUL

1.1. Misiunea avocatului

Într-o societate întemeiată pe respect faţă de justiţie, avocatul îndeplineşte un

rol eminent. Misiunea sa nu se limitează doar la executarea fidelă a unui mandat în

cadrul legii. Într-un Stat de drept, avocatul este indispensabil justiţiei şi

justiţiabililor şi are sarcina de a apăra drepturile şi libertăţile acestora: el este

deopotrivă sfătuitorul şi apărătorul clientului său.

Misiunea lui îi impune îndatoriri şi obligaţii multiple, uneori aparent

contradictorii, faţă de:

Client,

Tribunale şi celelalte autorităţi în faţa cărora avocatul îşi asistă sau îşi

reprezintă clientul,

Profesia sa în general şi fiecare confrate în particular,

Public, pentru care o profesie liberală şi independentă, supusă respectării

normelor pe care ea şi le-a impus, este un mijloc esenţial de apărare a drepturilor

omului în faţa Statului şi a altor puteri.

1.2. Natura normelor deontologice

1.2.1. Normele deontologice sunt destinate să garanteze, prin acceptarea lor

liber consimţită, buna îndeplinire de către avocat a misiunii sale, recunoscută ca

fiind indispensabilă pentru buna funcţionare a oricărei societăţi omeneşti.

Nerespectarea acestor norme de către avocaţi va duce, în ultimă instanţă la o

sancţiune disciplinară.

45 Emitent: CCBE - Consiliul Barourilor Uniunii Europene; Comisia Permanentă a UNBR, prin Decizia nr. 1486/2007 a decis că: „(…) Codul deontologic al avoca ilor din Uniunea Europeană, adoptat la data de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat în Sesiunile plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006 (…) se aplică în România ca fiind şi Codul deontologic al avocatului român, începând de la data de 1 ianuarie 2007”

44

1.2.2. Fiecare barou are normele sale specifice, care derivă din propriile sale tradiţii. Ele sunt adaptate organizării şi domeniului de activitate al profesiei în respectivul Stat-membru, precum şi procedurilor juridice, procedurilor administrative şi legislaţiei naţionale. Nu este nici posibil şi nici nu este de dorit ca acestea să fie dezrădăcinate sau să se încerce generalizarea unor norme care nu sunt susceptibile de a fi generalizate. Normele specifice fiecărui barou se referă totuşi la aceleaşi valori şi relevă, de cele mai multe ori, o bază comună. 3. Obiectivele Codului 1.3.1. Funcţionarea progresivă a Uniunii Europene şi a Spaţiului economic european şi intensificarea activităţii avocatului dincolo de frontiere, în interiorul Spaţiului economic european au făcut necesară, pentru binele public, definirea unor norme uniforme, aplicabile oricărui avocat din Spaţiul economic european, pentru activitatea desfăşurată dincolo de frontiere, indiferent care ar fi baroul din care face parte respectivul avocat. Scopul definirii unor astfel de norme este îndeosebi acela de a atenua dificultăţile care derivă din aplicarea unei duble deontologii, aşa cum se prevede în art. 4 al Directivei 77/249, din 22 martie 1977. 1.3.2. Organizaţiile reprezentative ale profesiei de avocat reunite în cadrul CCBE doresc ca normele Codului, enunţate mai jos să fie recunoscute, din acest moment, ca fiind expresia convingerii împărtăşite de toate Barourile din Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie făcute aplicabile, în termenul cel mai scurt, în funcţie de procedurile naţionale şi/sau ale Spaţiului economic european cu privire la activitatea de dincolo de frontiere a avocatului din Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european, să fie luate în considerare la efectuarea oricărei revizuiri a normelor deontologice interne, în vederea armonizării progresive a acestora din urmă. Ele doresc, printre altele, ca, în măsura posibilului, normele deontologice interne să fie interpretate şi aplicate într-o manieră conformă acelora din prezentul Cod.

1

45

Atunci când normele din prezentul Cod vor fi fost făcute aplicabile în activitatea de dincolo de frontiere, avocatul va rămâne supus normelor baroului din care face parte, în măsura în care acestea din urmă concordă cu cele ale prezentului Cod.

1.4. Domeniul de aplicare "ratione personae"

Normele de mai jos vor fi aplicate avocaţilor din Uniunea Europeană şi din Spaţiul economic european, aşa cum sunt ele definite în Directiva 77/249 din 22 martie 1977.

1.5. Domeniul de aplicare "ratione materiae"

Fără a contraveni încercării de a realiza o armonizare progresivă a normelor deontologice aplicabile într-un cadru unic, naţional, normele expuse mai jos vor fi aplicate activităţii desfăşurate de avocat dincolo de frontiere, în interiorul Uniunii Europene şi în Spaţiul economic european. Prin activitatea de dincolo de frontiere se înţelege:

(a) orice raport profesional cu un avocat dintr-un alt Stat-membru (b) activităţile avocatului într-un alt Stat-membru, chiar dacă avocatul nu se deplasează efectiv acolo. 1.6. Definţii În normele prezentului Cod, expresiile de mai jos au următoarea semnificaţie:

Prin "Stat-membru de provenienţă" se înţelege Statul-membru din care face parte Baroul căruia îi aparţine avocatul. Prin "Stat-membru gazdă" se înţelege oricare alt Stat-membru în care avocatul desfăşoară o activitate dincolo de graniţele Statului său. Prin "autoritate competentă" se înţelege organizaţia/organizaţiile profesională/profesionale sau autorităţile respectivului Stat-membru care au competenţa de a stabili normele profesionale şi/sau deontologice şi de a exercita controlul disciplinar asupra avocaţilor. 2. PRINCIPII GENERALE

46

2.1.

Independenţa

2.1.1. Multitudinea îndatoririlor care îi revin avocatului impune din partea

acestuia o independenţă absolută, liberă de orice presiune, îndeosebi de cea derivată din propriile sale interese sau datorată influenţelor din afară. Această independenţă

este, de asemenea, necesară atât pentru încrederea în justiţie, cât şi pentru încrederea în imparţialitatea judecătorului. Prin urmare, avocatul trebuie să evite orice prejudiciere a independenţei sale şi să vegheze la a nu neglija etica sa profesională din dorinţa de a fi pe plac clienţilor săi, judecătorului sau terţilor.

2.1.2. Această independenţă este necesară atât în activitatea juridică, cât şi în

alte probleme de natură juridică, iar consilierea acordată de avocat clientului său nu

are nici o valoare reală atunci când ea a fost făcută doar de complezenţă sau din interes personal ori sub efectul unei presiuni din afară.

2.2. Încrederea şi integritatea morală

Nu pot exista relaţii bazate pe încredere, atunci când cinstea, probitatea, spiritul de dreptate şi sinceritatea avocatului sunt puse sub semnul îndoielii. Pentru

avocat, aceste virtuţi tradiţionale sunt obligaţii profesionale.

2.3. Secretul profesional 2.3.1. Prin însăşi natura misiunii sale, avocatul este depozitarul secretelor clientului său şi destinatarul comunicărilor de natură confidenţială. Fără o garanţie a confidenţialităţii, încrederea nu poate exista. Prin urmare, secretul profesional este recunoscut ca fiind deopotrivă un drept şi o îndatorire fundamentală şi primordială a avocatului. Obligaţia avocatului cu privire la secretul profesional serveşte atât intereselor administraţiei judiciare, cât şi intereselor clientului. În consecinţă, ea trebuie să beneficieze de o protecţie din partea Statului. 2.3.2. Avocatul trebuie să respecte secretul oricărei informaţii confidenţiale de care ia cunoştinţă în cadrul activităţii sale profesionale.

47

2.3.3.

Această obligaţie nu este limitată în timp.

2.3.4. Avocatul impune angajaţilor săi şi oricărei persoane care colaborează cu

el în activitatea sa profesională să respecte secretul profesional. 2.4. Respectarea deontologiei altor barouri În aplicarea normelor de drept ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului economic european, avocatul dintr-un Stat-membru poate fi obligat să respecte deontologia unui barou dintr-un Stat-membru gazdă. Avocatul are datoria de a se informa asupra normelor deontologice pe care trebuie să le respecte în exercitarea unei activităţi specifice. Organizaţiile membre ale CCBE sunt obligate să depună codurile lor deontologice la Secretariatul CCBE, pentru ca orice avocat să-şi poată procura o copie de la respectivul secretariat. 2.5. Incompatibilităţi 2.5.1. Pentru a-i permite avocatului să-şi exercite funcţiile cu independenţa necesară şi de o manieră corespunzătoare îndatoririi sale de a participa la administrarea justiţiei, exercitarea anumitor profesii sau a anumitor funcţii este incompatibilă cu profesia de avocat. 2.5.2. Avocatul care asigură reprezentarea sau apărarea unui client în faţa justiţiei sau în faţa autorităţilor publice ale unui Stat-membru gazdă va respecta normele de incompatibilitate aplicabile avocaţilor din respectivul Stat-membru. 2.5.3. Avocatul stabilit într-un Stat-membru gazdă şi care doreşte să se angajeze acolo în mod direct într-o activitate comercială sau într-o altă activitate

diferită de profesia sa de avocat, este obligat să respecte normele de incompatibilitate, aşa cum sunt ele aplicate avocaţilor din respectivul Stat-membru. 2.6. Publicitatea personală

2.6.1. Avocatul este autorizat să informeze publicul despre serviciile pe care

le oferă, cu condiţia ca informaţia să fie fidelă, veridică şi cu respectarea secretului

profesional şi a altor principii esenţiale ale profesiei.

2.6.2. Publicitatea personală făcută de un avocat, indiferent de mijlocul media

utilizat, de exemplu: presa, radioul,televiziunea, comunicarea comercia

48

electronică sau altele, este autorizată în măsura în care ea respectă condiţiile art.

2.6.1.

2.7. Interesul clientului

Sub rezerva normelor legale şi deontologice, avocatul are obligaţia de a apăra

întotdeauna cât mai bine interesele clientului său, chiar în raport de propriile sale interese, interesele vreunui confrate sau cele ale profesiei în general.

2.8. Limitarea răspunderii avocatului faţă de client

În măsura în care legislaţia Statului-membru de provenienţă şi legislaţia Statului-membru gazdă autorizează acest lucru, avocatul poate să limiteze răspunderea sa faţă de client, în conformitate cu normele Codului deontologic pe care s-a obligat să îl respecte.

3. RELAȚIILE CU CLIENŢII

3.1. Iniţierea şi încetarea relaţiilor cu clientul

3.1.1. Avocatul nu acţionează decât atunci când este împuternicit de clientul

său, exceptând cazul în care el a primit o însărcinare în acest sens din partea unui alt avocat care îl reprezintă pe client sau din partea unei instan e competente. Avocatul trebuie să se străduiască, în mod rezonabil, să cunoască identitatea, competenţa şi posibilităţile persoanei sau ale autorităţii prin intermediul căreia a fost împuternicit, atunci când circumstanţe specifice relevă că această identitate, această competenţă sau aceste posibilităţi sunt îndoielnice. 3.1.2. Avocatul îşi sfătuieşte şi îşi apără clientul cu promptitudine, în mod conştiincios şi cu diligenţă. El îşi asumă personal răspunderea pentru misiunea care i-a fost încredinţată. Avocatul îşi informează clientul cu privire la evoluţia cauzei care i-a fost încredinţată.

3.1.3. Avocatul nu acceptă să-i fie încredinţată o cauză atunci când ştie sau

când ar trebui să ştie că el nu are competenţa necesară pentru a se ocupa de această cauză, exceptând cazul în care cooperează cu un avocat care are competenţa

necesară. Avocatul nu poate accepta o cauză atunci când, datorită altor obligaţii, se află în imposibilitatea de a se ocupa de ea cu promptitudine.

49

3.1.4.

Avocatul care îşi exercită dreptul de a nu se mai ocupa de o cauză

trebuie să se asigure că respectivul client poate găsi, în timp util, un alt confrate care să-i ofere asistenţă juridică, pentru a se evita prejudicierea clientului.

3.2. Conflictul de interese

3.2.1. Avocatul nu trebuie să fie sfătuitorul şi nici reprezentantul sau apărătorul a mai mult de un client într-una şi aceeaşi cauză, atunci când există

conflict de interese între respectivii clien i sau când riscul unui astfel de conflict este evident.

3.2.2. Avocatul trebuie să se abţină să se mai ocupe de cauzele tuturor

clienţilor implicaţi, atunci când se iveşte un conflict de interese, când secretul

profesional riscă să fie violat sau când independenţa să riscă să fie ştirbită.

3.2.3. Avocatul nu poate accepta o cauză a unui nou client, dacă secretul

informaţiilor încredinţate de un vechi client riscă să fie violat sau atunci când

cunoaşterea de către avocat a cauzelor vechiului său client îl favorizează pe noul client în mod nejustificat.

3.2.4.

În cazul în care avocaţii exercită profesia în grup, paragrafele 3.2.1.,

3.2.2.

şi 3.2.3. sunt aplicabile grupului în ansamblu şi tuturor membrilor săi.

3.3. Pactul „de quota litis”

3.3.1. Avocatul nu poate să-şi fixeze onorariile pe baza unui pact „de quota litis”. 3.3.2. Pactul „de quota litis” este o convenţie încheiată între avocat şi clientul său, înainte de încheierea definitivă a unei cauze care prezintă interes pentru acest client, convenţie prin care clientul se angajează să îi plătească avocatului o parte dinceea ce rezultă de pe urma cauzei, fie că plata constă într-o sumă de bani, fie în orice alt bun sau valoare. 3.3.3. Nu constituie un astfel de pact convenţia care prevede stabilirea onorariului în funcţie de valoarea litigiului de care se ocupă avocatul, atunci când această valoare este corespunzătoare unui tarif oficial sau dacă ea este admisă de autoritatea competentă de care depinde avocatul.

50

3.4. Stabilirea onorariilor 3.4.1. Avocatul trebuie să-şi informeze clientul cu privire la tot ceea ce cere cu titlu de onorarii, iar valoarea însumată a onorariilor sale trebuie să fie echitabilă şi justificată.

3.4.2. Sub rezerva unei convenţii contrare, încheiată legal între avocat şi

clientul său, modalitatea de calculare a onorariilor trebuie să fie în conformitate cu

normele baroului din care face parte avocatul. Dacă avocatul este membru al mai

multor barouri, normele aplicabile vor fi cele ale baroului cu care avocatul şi clientul său au cele mai strânse relaţii.

3.5. Aconturi asupra onorariilor şi cheltuielilor

Când avocatul solicită vărsarea unui acont cu titlu de avans asupra cheltuielilor şi/sau a onorariilor, acesta nu trebuie să depăşească o estimare rezonabilă a onorariilor şi a cheltuielilor probabile pe care cauza le implică. În caz de neplată a avansului solicitat, avocatul poate să renunţe să se mai ocupe de cauză sau se poate retrage, cu condiţia respectării dispoziţiilor art. 3.1.4.

3.6. Împărţirea onorariilor cu o persoană care nu este avocat

3.6.1. Sub rezerva dispoziţiei de mai jos, avocatului îi este interzis să îşi

împartă onorariile cu o persoană care nu este avocat, exceptând cazul în care asocierea dintre avocat şi o altă persoană este autorizată de legislaţia Statului- membru din care face parte avocatul. 3.6.2. Norma din art. 3.6.1. nu se aplică sumelor sau compensaţiilor vărsate de către avocat moştenitorilor unui confrate decedat sau unui confrate care şi-a dat demisia pentru a se prezenta ca succesor al clientelei respectivului confrate. 3.7. Soluţionarea corespunzătoare costului şi beneficiului ajutorului legal 3.7.1. Avocatul trebuie să încerce, în orice moment, să găsească o soluţionare a litigiului clientului său care să fie corespunzătoare costului cauzei, şi va trebui ca, în momentele oportune, să îşi consilieze clientul cu privire la oportunitatea de a căuta să ajungă la o înţelegere sau de a face apel la soluţii alternative pentru a încheia litigiul.

51

3.7.2.

În cazul în care clientul este susceptibil să beneficieze de apărare din

oficiu, avocatul are obligaţia să-l informeze despre aceasta. 3.8. Fondurile clienţilor

3.8.1. Dacă, la un moment dat, avocatul deţine fonduri în numele clienţilor

săi sau în numele unor terţi (denumite în continuare "Fonduri-Clien i"), el este obligat să respecte următoarele norme:

3.8.1.1. Fondurile-Clienţi vor fi întotdeauna păstrate într-un cont deschis la o

bancă sau la o instituţie similară, agreată de autoritatea publică. Toate Fondurile- Clienţi primite de un avocat trebuie să fie vărsate într-un astfel de cont, cu excepţia cazului în care există o autorizare expresă sau implicită din partea clientului specificând o altă destinaţie a acestora.

3.8.1.2. Orice cont deschis în numele avocatului şi în care sunt depuse

Fonduri- Clienţi este însoţit de specificaţia că fondurile depuse în acel cont sunt deţinute în numele clientului (clienţilor) avocatului.

3.8.1.3. Conturile avocaţilor în care sunt vărsate Fondurile-Clienţi trebuie să

fie acoperite, în mod constant, cel puţin la nivelul valorii totale a Fondurilor-Clienţi

deţinută de avocat.

3.8.1.4. Fondurile-Clienţi trebuie să fie imediat vărsate clienţilor sau în condiţiile autorizate de către client. 3.8.1.5. Cu excepţia cazurilor în care există norme de drept contrare sau o hotărâre judecătorească şi un acord expres şi implicit al clientului în numele căruia se face plata, sunt interzise orice plăţi efectuate, prin intermediul Fondurilor-Clienţi, în numele clientului pentru o terţă persoană, inclusiv:

(a)

plăţile făcute unui client sau pentru un client din fondurile aparţinând unui

alt client;

(b)

extragerea onorariilor avocatului.

3 efectuate cu Fondurile-Clienţi, diferenţiind Fondurile-Clienţi de celelalte

sume de ţinute de avocat, evidenţe pe care le remite clientului, la cerere.

3.8.1.7. Autorităţile competente ale Statelor-membre sunt autorizate să

verifice şi să examineze, păstrând secretul profesional, documentele legate de

52

Fondurile-Clienţi, pentru a se asigura că normele pe care le-au fixat sunt bine respectate, precum şi pentru a sancţiona abaterile de la aceste norme. 3.8.2. Sub rezerva a ceea ce urmează şi fără a încălca normele prevăzute în art. 3.8.1. de mai sus, avocatul care de ine Fonduri-Clien i în cadrul unei activită i profesionale exercitată într-un alt Stat-membru trebuie să respecte normele cu privire la depozitul şi contabilitatea Fondurilor-Clien i aplicate de baroul din care face parte avocatul, în Statul-membru de provenienţă.

3.8.3. Avocatul care îşi exercită activitatea într-un Stat-membru gazdă poate,

cu acordul autorită ilor competente din Statul-membru din care provine şi al autorităţilor competente din Statul-membru gazdă, să se conformeze exclusiv normelor acestuia din urmă fără a fi obligat să respecte normele Statului-membru

din care provine. În acest caz, avocatul este obligat să ia măsurile necesare pentru a- şi informa clienţii că el respectă normele aplicabile în Statul-membru gazdă. 3.9. Asigurarea pentru răspunderea profesională

3.9.1. Avocatul trebuie să aibă o asigurare permanentă pentru răspunderea sa

profesională, în limite rezonabile, ţinând cont de natura şi de amploarea riscurilor pe

care şi le asumă prin exercitarea activităţii sale.

3.9.2. Un avocat care prestează servicii într-un Stat-membru gazdă, în care îşi

exercită activitatea profesională, este supus următoarelor dispoziţii:

.8.1.6. Avocatul ţine evidenţe complete şi precise ale tuturor operaţiunilor 3.9.2.1. Avocatul trebuie să se conformeze dispozi iilor referitoare la obligaţia de a se asigura pentru răspunderea profesională, aplicabile în Statul-membru din care provine. 3.9.2.2. Când avocatul, care este obligat să subscrie o astfel de asigurare în Statul- membru din care provine, exercită o activitate profesională într-un Stat- membru gazdă, el trebuie să se străduiască să obţină o extindere a acestei asigurări şi asupra activităţii profesionale pe care o exercită în Statul-membru gazdă. 3.9.2.3. Atunci când normele din Statul-membru din care provine avocatul nu-l obligă pe avocat să subscrie o astfel de asigurare, sau când extinderea asigurării vizate la art. 3.9.2.2. sus-menţionat se dovedeşte imposibilă, avocatul trebuie să

53

încheie totuşi o asigurare pentru activitatea profesională desfăşurată într-un Stat- membru gazdă, respectiv pentru serviciile prestate clienţilor din acest Stat-membru, asigurare care să fie cel puţin egală cu cea care se aplică avocaţilor din Statul- membru gazdă, exceptând cazul în care îi este imposibil să obţină o astfel de asigurare. 3.9.2.4. În cazul în care avocatul nu poate obţine o asigurare în conformitate cu normele sus-menţionate, el trebuie să-i informeze pe aceia dintre clienţii săi care riscă să fie prejudicia şi din această cauză. 3.9.2.5. Avocatul care îşi exercită activitatea într-un Stat-membru gazdă poate, cu acordul autorităţilor competente din Statul-membru din care provine şi al celor din Statul-membru gazdă, să se conformeze în exclusivitate normelor aplicabile asigurării pentru răspunderea profesională în Statul-membru gazdă. În acest caz, avocatul are obligaţia de a lua măsurile necesare pentru a-şi informa clienţii că asigurarea sa este în conformitate cu normele aplicabile în Statul-membru gazdă.

4. RELAŢIILE CU MAGISTRAŢII 4.1. Deontologia aplicabilă în activitatea judiciară Avocatul care se prezintă în faţa unei jurisdicţii dintr-un Stat-membru sau participă la o procedură în faţa unei astfel de jurisdicţii trebuie să respecte normele deontologice aplicabile în respectiva jurisdicţie. 4.2. Caracterul contradictoriu al dezbaterilor Avocatul trebuie să respecte, în orice circumstanţă, caracterul contradictoriu al dezbaterilor. El nu poate, de exemplu, să contacteze un judecător, cu privire la o cauză, fără a-l informa în prealabil pe avocatul părţii adverse. El nu poate transmite unui judecător acte, note sau alte documente, fără ca acestea să fi fost comunicate, în timp util, avocatului părţii adverse, cu excepţia cazurilor în care respectivele demersuri sunt autorizate prin normele de procedură aplicabile. În măsura în care normele de drept nu interzic acest lucru, avocatul nu poate să divulge sau să supună

54

instanţelor o propunere de soluţionare a cauzei, făcută de partea adversă sau de către avocatul acesteia, fără o autorizare expresă din partea avocatului părţii adverse.

4.3. Respectul faţă de judecător

Avocatul va da dovadă de respect şi de loialitate faţă de oficiile judecătorului,

dar, în acelaşi timp, îşi va apăra clientul în mod conştiincios şi fără teamă, fără a ţine cont de propriile sale interese şi nici de vreo consecinţă de orice fel ce l-ar putea privi pe el sau pe oricare altă persoană.

4.4. Informaţii false sau susceptibile de a induce în eroare

Avocatul nu trebuie, în nici un moment, să furnizeze judecătorului, cu bună

ştiinţă, o informaţie falsă sau de natură să îl inducă pe acesta în eroare.

4.5. Aplicarea în cazul arbitrilor şi al persoanelor exercitând funcţii similare

Normele aplicabile în cazul relaţiilor dintre un avocat şi un judecător se aplică, în egală măsură, şi în cazul relaţiilor avocatului cu un arbitru, cu un expert sau cu orice altă persoană însărcinată, în mod ocazional, să îl asiste pe judecător sau pe arbitru. 5. RELAŢIILE DINTRE AVOCAŢI

5.1. Confraternitatea

5.1.1. Confraternitatea impune ca relaţiile dintre avocaţi să fie bazate pe încredere, spre interesul clientului şi pentru a evita atât procesele inutile cât şi orice comportament susceptibil să impieteze reputaţia profesiei. Totuşi, ea nu trebuie să pună niciodată în opoziţie interesele avocaţilor şi interesele clientului.

5.1.2. Avocatul recunoaşte drept confrate pe orice avocat dintr-un alt Stat-

membru; el manifestă faţă de acesta un comportament colegial şi loial.

5.2. Cooperarea dintre avocaţii din State-membre diferite

5.2.1. Este de datoria oricărui avocat căruia i se adresează unui confrate dintr-

un alt Stat-membru să se abţină să accepte o cauză pentru care nu are competenţa necesară; într-o astfel de situaţie, el trebuie să îşi ajute confratele să intre în contact

cu un avocat care să fie în măsură să-i ofere serviciul cerut.

55

5.2.2. Atunci când avocaţii din două State-membre diferite lucrează

împreună, amândoi au datoria de a ţine cont de diferenţele care pot exista între sistemele lor legislative, barourile lor, competenţele şi obligaţiile lor profesionale.

5.3. Corespondenţa transmisă între avocaţi

5.3.1. Avocatul, care adresează unui confrate dintr-un alt Stat-membru o comunicare căreia doreşte să i se confere un caracter "confidenţial" sau "without

prejudice", va trebui să precizeze în clar acest lucru încă din momentul expedierii respectivei comunicări.

5.3.2. În cazul în care destinatarul comunicării nu este în măsură să îi confere

acesteia un caracter "confidenţial" sau "without prejudice", el va trebui să o returneze expeditorului fără a lua cunoştinţă de conţinutul acesteia.

5.4. Onorariile pentru recomandare

5.4.1. Avocatul nu poate nici să pretindă şi nici să accepte din partea unui alt

avocat sau din partea vreunui terţ un onorariu, un comision sau vreo altă

compensaţie pentru faptul că a recomandat un avocat unui client sau că a trimis un client la un avocat.

5.4.2. Avocatul nu poate plăti nimănui un onorariu, un comision şi nici vreo

altă compensaţie în contrapartidă pentru că i-a fost prezentat un client.

5.5. Comunicarea cu partea adversă

Avocatul nu poate intra în relaţie directă cu o persoană, cu privire la o anume cauză, atunci când ştie că respectiva persoană este reprezentată sau asistată de un alt avocat, exceptând cazul în care el are acordul confratelui său şi cu obligaţia de a-l

ţine la curent pe acesta din urmă. 5.6. (Abrogat prin Hotărârea Sesiunii Plenare a CCBE, la Dublin, în 6 decembrie 2002.)

5.7. Răspunderea pecuniară

În relaţiile profesionale dintre avocaţii unor barouri din State-membre diferite, avocatul care nu se limitează doar la a recomanda un confrate unui client sau la a i-l prezenta ci încredinţează o cauză unui omolog al său ori îl consultă într-o cauză, este personal obligat, chiar în caz de neprezentare a clientului, să-i achite

56

confratelui din străinătate, pentru consiliere, onorariile, cheltuielile şi sumele avansate de către acesta din urmă din propriul buget. Totuşi, respectivii avocaţi pot conveni, încă din momentul demarării acestor relaţii, stabilirea unor dispoziţii speciale cu privire la acest subiect. În plus, avocatul poate, în orice moment, să

limiteze obligaţia sa personală la nivelul valorii totale a onorariilor, cheltuielilor şi sumelor avansate de confratele străin până la data notificării transmise acestuia din urmă cu privire la decizia sa de a-şi declina răspunderea pe viitor.

5.8. Pregătirea tinerilor avocaţi

Pentru a întări încrederea şi cooperarea dintre avocaţii din State-membre diferite şi spre interesul bine înţeles al clienţilor, este necesar să fie încurajată dobândirea unei mai bune cunoaşteri a legilor şi a normelor procedurale aplicabile

în diferitele State- membre. În acest scop, în cadrul obligaţiei sale profesionale de a asigura pregătirea tinerilor, avocatul va lua în considerare necesitatea pregătirii unor tineri confraţi din alte State-membre.

5.9. Litigiile dintre avocaţii din mai multe State-membre

5.9.1. Atunci când un avocat este de părere că un confrate dintr-un alt Stat-

membru a încălcat o normă deontologică, el trebuie să-şi atenţioneze confratele

asupra acestui lucru. 5.9.2. Atunci când între avocaţii din mai multe State-membre apare vreun

diferend personal, de natură profesională, aceştia trebuie să încerce mai întâi să-l soluţioneze pe cale amiabilă.

5.9.3. Înainte de a angaja o procedură împotriva unui coleg dintr-un alt Stat-

membru, pe tema unui diferend de tipul celui menţionat la paragrafele 5.9.1. şi 5.9.2., avocatul trebuie să informeze barourile din care fac parte cei doi avocaţi, pentru a permite respectivelor barouri să-şi dea concursul în vederea soluţionării diferendului pe cale amiabilă.

57

CURS 7

CODUL DEONTOLOGIC AL JUDECĂTORILOR ȘI PROCURORILOR 46

CAPITOLUL I Dispoziţii generale Art. 1. -Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor stabileşte standardele de conduită a acestora, conforme cu onoarea şi demnitatea profesiei. Art. 2. -(1) Respectarea normelor cuprinse în prezentul cod deontologic constituie un criteriu pentru evaluarea eficienţei calităţii activităţii şi integrităţii judecătorilor şi procurorilor. (2) Evaluarea se face de către organele competente, potrivit legii.

CAPITOLUL II Independenţa justiţiei

Art. 3. -(1) Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei. (2) Judecătorii şi procurorii trebuie să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea, fără a da curs presiunilor şi influenţelor de orice natură. (3) Judecătorii şi procurorii se pot adresa Consiliului Superior al Magistraturii pentru orice faptă de natură să le afecteze independenţa, imparţialitatea sau reputaţia profesională. Art. 4. -(1) în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu judecătorii şi procurorii nu trebuie să fie influenţaţi de doctrine politice. (2) Judecătorii şi procurorii nu pot milita pentru aderarea altor persoane la o formaţiune politică, nu pot participa la colectarea fondurilor pentru formaţiunile politice şi nu pot permite folosirea prestigiului sau a imaginii lor în astfel de scopuri.

46 Consiliului Superior al Magistraturii - HOTĂRÂRE Nr. 328 din 24 august 2005 pentru aprobarea Codului deontologic al judecătorilor şi procurorilor. Hotărâre nr. 144/2005 din 26/04/2005 Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 382 din 06/05/2005 se abrogă.

58

(3) Judecătorii şi procurorii nu pot să acorde nici un fel de sprijin unui candidat la o funcţie publică cu caracter politic. Art. 5. -(1) Judecătorii şi procurorii nu se pot servi de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice. (2) Judecătorii şi procurorii nu pot participa la reuniuni publice cu caracter politic. Art. 6. -(1) Judecătorii şi procurorii pot participa la elaborarea de publicaţii, pot elabora articole, studii de specialitate, lucrări literare ori ştiinţifice şi pot participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar putea afecta imaginea justiţiei. (2) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai unor comisii de examinare sau de întocmire a proiectelor de acte normative, a unor documente interne ori internaţionale. (3) Judecătorii şi procurorii pot fi membri ai societăţilor civile sau academice, precum şi ai oricăror persoane juridice de drept privat fără scop patrimonial.

CAPITOLUL III Promovarea supremaţiei legii Art. 7. -Judecătorii şi procurorii au îndatorirea să promoveze supremaţia legii, statul de drept şi să apere drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Art. 8. -Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să respecte egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, să respecte şi să apere demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă, în orice calitate, la procedurile judiciare.

CAPITOLUL IV Imparţialitatea judecătorilor şi procurorilor

Art. 9. -(1) Judecătorii şi procurorii trebuie să fie imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor profesionale, fiind obligaţi să decidă în mod obiectiv, liberi de orice influenţe.

59

(2) Judecătorii şi procurorii trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură să altereze încrederea în imparţialitatea lor. Art. 10. -în caz de incompatibilitate, judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii. Art. 11. -(1) Judecătorilor şi procurorilor le este permis să acorde asistenţă juridică, în condiţiile prevăzute de lege, numai în cauzele lor personale, ale ascendenţilor, descendenţilor sau soţilor lor, precum şi ale persoanelor puse sub tutela ori curatela acestora. în asemenea situaţii, nu le este îngăduit să se folosească de calitatea de judecător sau procuror pentru a influenţa soluţia instanţei de judecată sau a parchetului ori pentru a crea aparenţa unei astfel de influenţe. (2) Relaţiile de familie şi sociale ale judecătorilor şi procurorilor nu trebuie să influenţeze soluţiile pe care le adoptă în exercitarea atribuţiilor de serviciu. (3) Judecătorilor şi procurorilor le este interzis să intervină pentru soluţionarea unor cereri, să pretindă ori să accepte rezolvarea intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal. Imixtiunea în activitatea altor judecători şi procurori este interzisă.

Art. 12. -Judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să-şi îndeplinească cu competenţă şi corectitudine îndatoririle profesionale, să respecte îndatoririle cu caracter administrativ stabilite prin legi, regulamente şi ordine de serviciu. Art. 13. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să depună diligenta necesară în vederea îndeplinirii lucrărilor repartizate, cu respectarea termenelor legale, iar în cazul în care legea nu prevede, înăuntrul unor termene rezonabile. Art. 14. -Judecătorii şi procurorii trebuie să impună ordine şi solemnitate în timpul soluţionării cauzelor şi să adopte o atitudine demnă şi civilizată faţă de părţi, avocaţi, martori, experţi, interpreţi ori alte persoane şi să le solicite acestora un comportament adecvat. Art. 15. -(1) Judecătorii şi procurorii au obligaţia de a nu dezvălui sau folosi pentru alte scopuri decât cele legate direct de exercitarea profesiei informaţiile pe care le-au obţinut în această calitate.

60

(2) în cazul în care, potrivit legii, lucrările au un caracter confidenţial, judecătorii şi procurorii sunt obligaţi să păstreze materialele respective în incinta instanţei sau a parchetului şi să nu permită consultarea lor decât în cadrul prevăzut de lege şi de regulament. Art. 16. -(1) în exercitarea funcţiilor lor de conducere judecătorii şi procurorii trebuie să se preocupe de organizarea activităţii personalului, să manifeste iniţiativă şi responsabilitate. în luarea deciziilor ei trebuie să acorde prioritate intereselor instanţelor şi parchetelor, precum şi bunei administrări a justiţiei. (2) Judecătorii şi procurorii cu funcţii de conducere nu pot folosi prerogativele pe care le au pentru a influenţa desfăşurarea proceselor şi soluţionarea cauzelor.

CAPITOLUL VI Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror

Art. 17. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate. Art. 18. -(1) Relaţiile judecătorilor şi procurorilor în cadrul colectivelor din care fac parte trebuie să fie bazate pe respect şi bună-credinţă, indiferent de vechimea în profesie şi de funcţia acestora. (2) Judecătorii şi procurorii nu îşi pot exprima părerea cu privire la probitatea profesională şi morală a colegilor lor. Art. 19. -Judecătorii şi procurorii îşi pot exprima public opinia privind exercitarea dreptului la replică în cazul în care prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la adresa lor. Art. 20. -Judecătorii şi procurorii nu pot desfăşura acţiuni care, prin natura lor sau modul de finanţare ori executare, ar putea, în orice formă, să impieteze îndeplinirea cu imparţialitate, corectitudine şi în termenele legale a obligaţiilor profesionale.

CAPITOLUL VII Activităţi incompatibile calităţii de judecător sau procuror

Art. 21. -(1) Judecătorii şi procurorii nu pot cumula această calitate cu nici o altă

61

funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. (2) Judecătorii şi procurorii pot participa ca formatori în cadrul Institutului Naţional al Magistraturii şi Şcolii Naţionale de Grefieri, potrivit programului stabilit de acestea cu conducerile instanţelor sau parchetelor în care formatorii îşi desfăşoară activitatea. Art. 22. -Judecătorilor şi procurorilor le este interzisă participarea directă ori prin persoane interpuse la jocuri de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor, în condiţiile legii. Art. 23. -Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină, potrivit legii, de la orice activitate legată de actul de justiţie în cazurile care presupun existenţa unui conflict între interesele lor şi interesul public de înfăptuire a justiţiei sau de apărare a intereselor generale ale societăţii.

62

CURS 8 CODUL DEONTOLOGIC AL CONSILIERULUI JURIDIC TITLUL I DISPOZIŢ1I GENERALE Art. 1 Consilierul juridic este persoana care îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru exercitarea profesiei şi care asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat, în favoarea cărora exercită profesia. Art. 2 Consilierii juridici sunt obligaţi să respecte regulile de conduită morală şi profesională cuprinse în prezentul cod. Art. 3 Regulile profesionale reprezintă ansamblul normelor de ordin deontologic care, prin aplicarea dispoziţiilor legale şi statutare în vigoare, se impun tuturor consilierilor juridici în exercitarea activităţii lor. Aceste reguli sunt susceptibile de a fi modificate în funcţie de evoluţia dispoziţiilor legale şi a celor statutare. Art. 4 Consilierii juridici sunt înscrişi pe Tabloul Consilierilor Juridici definitivi sau stagiari ţinut de către Colegiile Consilierilor Juridici membre ale U.C.C.J.R. Art. 5 Toţi consilierii juridici înscrişi în Tabloul Consilierilor Juridici sunt obligaţi, conform jurământului depus la primirea în corpul profesional, să respecte deontologia profesiei. TITLUL II PRINCIPII DEONTOLOGICE Art. 6 Integritatea şi autonomia profesională, respectarea legilor, probitatea, onoarea, vigilenţa, confidenţialitatea, organizarea, eficacitatea şi perseverenţa sunt ideile diriguitoare care guvernează activitatea consilierului juridic. Art. 7 Îndeplinirea corectă şi în timp util a atribuţiilor profesionale conferă substanţă principiului integrităţii profesionale. Art. 8 Autonomia şi independenţa profesională a consilierului juridic se manifestă prin asumarea unor responsabilităţi şi acţionarea la moment oportun într-un context determinat.

63

Art. 9 Consilierii juridici sunt independenţi din punct de vedere profesional şi se supun numai Constituţiei României, legii, statutului profesiei şi prezentului cod de deontologie profesională. Prin independenţă profesională în sensul prezentului cod se înţelege libertatea de actiune şi de opinie care este limitată doar prin dispoziţii legale sau regulamentare aplicabile profesiei de consilier juridic. Art. 10 Corectitudinea şi integritatea morală sunt valori fundamentale pe care consilierul juridic este obligat să le respecte atât în timpul serviciului cât şi în afara acestuia. Art. 11 Rezultatul activităţii consilierului juridic este o consecinţă a urmăririi atente şi continue a derulării sarcinilor încredinţate. Art. 12 Datoria fiecărui consilier juridic este să păstreze secretul datelor şi informaţiilor de care a luat la cunoştinţă în virtutea exercitării profesiei cu excepţia unor dispoziţii legale sau statutare contrare. Confidenţialitatea datelor şi informaţiilor deţinute contribuie la crearea unui climat de siguranţă pentru entitatea beneficiară a serviciilor oferite. Art. 13 Organizarea riguroasă a activitţii consilierului juridic se face în scopul satisfacerii celor mai exigente standarde de calitate şi eficacitate a muncii. Art. 14 Prin discernerea între serviciul oferit şi aşteptările beneficiarului, între aşteptările personale, profesionale şi consecinţele economice, în activitatea consilierului juridic primează respectarea legii. Art. 15 Consilierul juridic este obligat să depună efortul necesar pentru realizarea şi reuşita sarcinilor ce îi revin în exercitarea profesiei. Art. 16 Respectarea şi aplicarea principiilor enunţate constitute un deziderat şi un scop al exercitării profesiei de consilier juridic. Respectarea lor se impune chiar şi în afara exercitării activităţii profesionale, consilierul juridic fiind obligat să se abţină de la săvârşirea de fapte ilegale sau contrarii dispoziţiilor statutare ale asociaţiei profesionale din care face parte, de natură a aduce atingere principiilor fundamentale, ordinii publice şi bunelor moravuri sau demnităţii profesiei de consilier juridic.

64

TITLUL III CONDIŢII DE EXERCITARE A PROFESIEI Art. 17 Consilierul juridic asigură apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale statului, ale autorităţilor publice centrale şi locale, ale instituţiilor publice şi de interes public, ale celorlalte persoane juridice de drept public, precum şi ale persoanelor juridice de drept privat şi ale celorlalte entităţi interesate în conformitate cu Constituţia şi cu legile ţării. Art. 18 În virtutea unei pregătiri profesionale deosebite şi a stăpânirii perfecte a tehnicilor de asistenţă, consiliere şi reprezentare consilierul juridic trebuie să dovedească o mănunţită cunoaştere a problematicii cauzelor supuse spre rezolvare. Art. 19 Apartenenţa consilierului juridic pe baza unui contract sau a unui act de numire în funcţie la o entitate privată sau publică, nu aduce atingere îndatoririlor sale profesionale, oportunitîţii de a alege metodele de lucru sau posibilităţii de luare a unor decizii în plan profesional. Art. 20 Consilierului juridic îi este interzis în exercitarea profesiei să tolereze acte ilegale. Consilierul juridic nu se poate prevala de poziţia sa pentru a satisface anumite interese personale. El va refuza orice oferte sau promisiune de avantaje ilicite şi se va abţine de la acte care contravin principiilor moralei şi celor de ordine publică. Art. 21 Consilierul juridic este responsabil de concluziile şi acţiunile sale în exercitarea profesiei. Art. 22 Profesia de consilier juridic se exercită personal de către consilierul juridic înscris pe Tabloul profesional al consilierilor juridici definitivi sau stagiari, ţinut de către Colegiile Consilierilor Juridici din România. Art. 23 Consilierul juridic va utiliza cu bună credinţă mijloacele tehnice şi baza materială puse la dispoziţie de către beneficiarul serviciilor sale.

TITLUL IV ÎNDATORIRI PROFESIONALE ŞI RAPORTURILE DINTRE CONSILIERII JURIDICI Art. 24 Consilierul juridic trebuie să asigure transparenţa activităţii sale în relaţiile cu entitatea la care este angajat sau numit precum şi cu terţele persoane sub

65

rezerva respectării obligaţiei de confidenţialitate. Lipsa de transparenţă poate aduce prejudicii grave imaginii profesiei de consilier juridic şi este interzse cu desăvârşire. Art. 25 Consilierul juridic va evita desfăşurarea unor activităţi susceptibile de a leza libertatea sa de apreciere a cauzelor incredinţate spre rezolvare sau să fie pus într-o situaţie care poate fi percepută ca fiind de natură să lezeze demnitatea profesiei. Consilierul juridic va accepta sarcinile pe care le consideră compatibile cu competenţaşi funcţia sa. Consilierul juridic va refuza sarcinile care contravin dipoziţiilor legale sau prezentului cod şi va lua măsurile de precauţie necesare pentru a evita situaţiile similare. Art. 26 Consilierul juridic va evita orice conflict de interese care ar aduce atingere imaginii profesiei de consilier sau a entităţii beneficiare a serviciilor juridice. Nu poate fi considerată evitare de conflict situaţia în care consilierul era obligat să intervină pentru restabilirea legalităţii şi nu a intervenit. Art. 27 Consilierul juridic va respecta specificitatea exercitării profesiei sale şi va susţine independenţa acesteia. Art. 28 Consilierul juridic va sprijini colegii în exercitarea profesiei, în aplicarea şi apărarea prezentului cod. El va răspunde favorabil la cererea de consultanţă a acestora şi îi va ajuta în situaţii dificile, în limita posibilităţilor sale, în special prin rezolvarea unor problem de ordin deontologic. Art. 29 Consilierul juridic va ţine cont de opiniile şi practicile colegilor în măsura în care acestea nu contravin principiilor generate cuprinse în prezentul cod. Art. 30 Se interzice consilierului juridic orice manifestare de concurenţă neloială iar exercitarea profesiei se face exclusiv pe criterii de competenţă profesională. TITLUL V IMAGINEA PROFESIEI Art. 31 Relaţiile între consilierii juridici se bazează pe respect reciproc şi bunacredinţă pentru a constitui un exemplu de integritate a unui corp profesional bine definit.

66

Art. 32 Consilierul juridic trebuie să promoveze prin comportamentul său în orice circumstanţe o imagine favorabilă profesiei sale. În acest sens consilieriul juridic va conştientiza consecinţele posibile ale comportamentului său profesional şi ale actelor îndeplinite în exercitarea profesiei. Art. 33 Promovarea unei imagini favorabile profesiei se realizează prin asigurarea unei prestaţii de calitate. Art. 34 Exercitarea profesiei de consilier impune obligaţia de lărgire a orizonturilor cunoaşterii profesionale. Art. 35 Consilierul juridic este obligat să-şi desfăşoare cu maximă atenţie activitatea profesională şi să dea dovadă de cinste şi corectitudine în orice circumstanţe. Art. 36 Formarea imaginii profesiei de consilier este rezultatul efortului comun al tuturor reprezentanţilor profesiei de consilier juridic. Art. 37 Perfecţionarea continuă a profesiei de consilier juridic va fi asigurată prin fixarea şi respectarea unor obiective dare, în concordanţă cu tendinţele generale de dezvoltare ale societăţii. Obiectivele generale ale profesiei sunt comune tuturor consilierilor juridici şi se respectă ca atare. Art. 38 Celeritatea acţiunilor consilierului juridic este esenţială pentru activitatea acestuia, asigurând îndeplinirea în condţtii optime a sarcinilor încredinţate. Art. 39 Consilierii juridici vor sprijini eforturile colegiilor pentru menţinerea unui climat de legalitate şi profesionalism în domeniu. TITLUL VI DISPOZITII FINALE Art.40 Responsabilitatea profesională a consilierilor juridici este angajată pentru nerespectarea normelor de exercitarea a profesiei stabilite prin lege, statutul profesiei şi actele normative în vigoare. Art. 41 Nerespectarea normelor deontologice atrage răspunderea consilierului juridic. Art. 42 Consilierul juridic sau societatea profesională pot încheia cu societăţile de asigurări, polţta de asigurare pentru răspundere profesională.

67

Art. 43 Activitatea desfăşurată de consilierul juridic este o activitate de mijloace şi nu de rezultat. Art. 44 Prezentul Cod deontologic intră în vigoare astazi 24/07/2004, data adoptării de către Congresul U.C.C.J.R. Art. 45 Regulile de comportament profesional cuprinse în prezentul cod fost adoptate de către Congresul U.C.C.J.R., în data de 24/07/2004, în aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 514/2003 şi a Statutului profesiei.

68

CURS 9 Standardele internaționale de conduită etico-morală în justiţie Daca analizăm eforturile depuse de către diverse instituţii şi organizaţii pentru definirea unei conduite dezirabile a practicienilor din sistemul de justiţie, constatăm că standardele sunt cuprinse în următoarele instrumente:

a. Codul de conduită a oficialilor ce aplică legea (ONU, 1979) Acest cod se aplică persoanelor cu atribuţii poliţieneşti, în special cea de arestare şi deţinere; faţă de această definiţie, rezultă că el se aplică politiştilor, procurorilor, judecătorilor, funcţionarilor din Administraţia Penitenciarelor din ţara noastră. Cele opt articole prevăd că atribuţiile se exercită în serviciul comunităţii şi pentru protejarea persoanelor împotriva actelor ilegale; agenţii trebuie să respecte drepturile omului, să folosească forţa doar când este necesar, să păstreze confidenţialitatea informaţiilor obţinute, să nu provoace sau să tolereze acte de tortură sau cruzime, să asigure sănătatea persoanelor deţinute, să nu comită nici un act de corupţie şi să se opună şi să combată asemenea acte, să respecte legea şi prezentul cod, să prevină şi să combată încălcarea acestora. Aplicarea codului este încurajată de “Ghidul pentru implementarea efectivă a Codului de conduită a oficialilor ce aplică legea” (ECOSOC, 1989) . Se recomandă acordarea unei maxime importante selectării, educării şi formării oficialilor; remunerarea să fie adecvată, iar condiţiile de muncă potrivite; stabilirea unui mecanism disciplinar intern şi a unei supervizări externe; aducerea la cunoştinţa publicului a unui mecanism de reclamaţii contra oficialilor. Pentru implementare la nivel naţional, se sugerează traducerea ghidului, preluarea lui în legislaţie, aducerea la cunoştinţa funcţionarilor şi a publicului atât a acestui cod cât şi a dispoziţiilor înrudite, organizarea de simpozioane asupra rolului şi atribuţiilor oficialilor ce aplică legea cu privire la protecţia drepturilor omului şi prevenirea comiterii de infracţiuni. b. Codul internaţional de conduită a agenţilor publici (ONU, 1996) Prin acest cod, ONU declară corupţia drept o problemă ce afectează stabilitatea şi securitatea cetăţenilor, care dăunează democraţiei şi moralităţii şi

69

care impiedică dezvoltarea economica, socială şi politică. Fenomenul devine unul cu implicaţii internaţionale şi are legatură cu infracţiunile de crimă organizată şi cele economice. Se recomandă utilizarea codului ca un instrument în lupta statelor contra corupţiei. Codul include principiile generale pentru conduita agenţilor publici, ca şi principiile de prevenire a conflictelor de interese, declaraţii de avere, acceptare de cadouri, gestionarea informaţiilor confidenţiale şi implicarea în activităţi politice. Ghidul stabileşte mai întâi principii generale: agenţii publici trebuie să acţioneze doar în interes public; să îşi îndeplinească atribuţiile efectiv, eficient şi cu integritate; să administreze eficient resursele publice; să fie atenţi, drepţi şi imparţiali în lucrul cu publicul. Sunt reglementate conflictul de interese şi incompatibilităţile: agentţii publici nu pot să se folosească de funcţia lor pentru a obţine avantaje inadecvate în interesul personal sau financiar al lor sau al familiilor lor, nici măcar după părăsirea funcţiei; nu se pot implica în relaţii comerciale, financiare sau de altă natură incompatibile cu funcţia lor; ei trebuie să declare astfel de interese sau relaţii şi să ia măsuri de eliminare sau reducere a unor asemenea conflicte de interese; ei nu pot folosi banul public, bunuri publice sau

informaţii obţinute în exercitarea funcţiei, în activităţi care nu au legătură cu aceasta. Apoi sunt reglementate obligaţiile şi interdicşiile pentru agenţii publici:

obligatţia de a-şi declara averea şi datoriile; interdicţia de a solicita sau primi,