Sunteți pe pagina 1din 11

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu

manuscrisul original, Rita Vuia]

16. Ziua eroilor, 1985, la Val du Roy


(Soultzmatt)

În memoria lui Pamfil Şeicaru

Sânge fără răspuns


o, de-ar fi linişte cât de bine a'ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

În versurile lui Lucian Blaga, "mister al corolei de


minuni al lumii", Ciuta întrupează Fapta ieşită din
matca obişnuită a zilei, cu măreţia ei calcă prin paşi
de lumină, după pilda grădinarului biblic dintr'un
sfânt Noli me tangere, astfel transfigurat întunerecul
morţii trece în religia naţiunii numită istorie şi
mitologie.

Aşa îşi cântau ele rostul lor în mine, lovindu-mi


inima cu degetele lui Orfeu lira-i de ivoriu, pierdută
pe valurile albastre ale mării. Sufletul îmi era aplecat
sub forma statuii transformate în gestul hieratic
abstract al Rugăciunii lui Brâncuşi, lângă crucile
cimitirului de la Val du Roy, unde îşi dorm somnul de
veci soldaţii români, morţi în prizonieratul german
din primul război mondial, anii 1917-1918. Totul îmi
pare asemenea unei procesiuni din care nu se vedeau
ieşind din pământ decât mâinile împreunate spre
rugăciune la Domnul: Mâinile lui Rodin, întitulate, în
fiinţa lor pură: catedrală gotică. Fiecare cruce
exprima spiritul de fecioară, curat ca mineştergurile şi
simplu în credinţa-i ca bucoavnele Cazaniilor vechi,
ale unei Putne albe, biserica plaiului moldav cu
mormântul voevodului voevozilor Ştefan cel Mare,
străjuit de cădelniţa lui Daniil Sihastru, mereu
aprinsă, din balada lui Dimitrie Bolintineanu.

În liniştile sacre ale mănăstirii se aude cum îşi bate


clopotele Buga cea mare, pentru slava lui cântată, pe
textul cadenţelor Doinei lui Mihai Eminescu:

Ştefane, Măria
Ta
Tu la Putna nu
mai sta ...

În această zi a Eroilor, în jurul crucilor din cimitirul


de la Val du Roy, s'au adunat ca la o chemare din
străfunduri, sobor de patriarhi michelangeleşti, toţi
ceilalţi martiri ai: neamului, Istoria vie a Românilor.

Dintre ei desluşesc: Pe Ion Vodă cel cumplit, despre


el, Haşdeu, "un uvrier şi un artist totodată" când
povesteşte zice - - sé "că inima simţea în adâncul său
ceea ce scrie condeiul; iar când inima simte, condeiul
devine scurt, laconic, iute ca bătăile pulsului."

Mihai Viteazul, pprimul domn al ţărilor româneşti


unite, ucis mişeleşte la Turda, a descălecat din
lăcaşurile de sub pădure, Mănăstirea Dealului şi
Târgoviştea, cetatea de scaun al trecutului nostru, în
legătură cu ea şi Suceava, susţinea M. Kogălniceanu
că pentru el însemnau mai mult decât Sparta şi Atena.
La picioarele tronului domnesc, Nicolae Bălcescu îi
oferă lui Mihai-Vodă istoria sa, pe care a scris-o cu
sânge pe lespezile veşniciilor.

Pe Horia îl văd coborând din versurile lui Aron


Cotruş, "ţăran de cremene / cum n'a fost altul să-şi
semene / Horia! ..." Iar pe Cloşca, aşa cum îi ştiam
modelat într'un medalion din ghips de sculptorul R.
Ladea, lucrare aflată pe peretele de de-asupra patului
meu de copil.

Soldaţii Smârdanului din 1877, cum trăiesc în


pânzele lui Nicolae Grigorescu, în poeziile lui
Alecsandri şi Coşbuc.

Cât şi cei morţi la apărarea podului peste Jiu, alături,


de doamna lor şi a noastră, Ecaterina Teodoroiu
împreună cu toţi vitejii primului război mondial. Este
bine să se ştie că în cinstea acestora a ridicat Brâncuşi
monumentul său de la Tărgui-Jiu, triptic pe altarul
poporului român, Masa tăcerii, Poarta Sărutului şi
Coloana infinitului sau fără de sfârşit numită de fapt
de autor, Coloana recunoştiinţei purtată eroilor căzuţi
în războiul dus pentru realizarea României mari. În
acest sens monumental ar reprezenta creşterea
sentimentului de recunoştiinţă cu fiecare nouă
generaţie prin care ne-ar apropia tot mai mult de cer,
aspect uitat chiar de Brâncuşi, atunci când spre
capătul vieţii ducea cu primarul Chicago-ului
tratative să realizeze în oraşul american o unică, în ce
priveşte dimensiunile gigante, nouă Coloană infinită,
care, să admitem, că nu avea ce căuta în metropola
fostă a gangsterilor şi azi a abatoarelor, spre binele
acestei opere româneşti, moartea l-a împiedecat pe
sulbtor să-şi realizeze respectivul proiect.

Şi să ne gândim la toţi cei dispăruţi, fără cruce pe


stepele Rusiei cântaţi de Radu Gyr şi Al. Gregorian,
ca şi în temniţele comuniste, îi strânge la piept,
România, statuie de Oscar Han, reprezentând pe
Mama lui Pamfil Şeicaru. De altfel, aşa cum am
scris-o, marele ziarist a fost el însuşi un erou al
primului război mondial distins cu ordinul Mihai
Viteazul în această calitate pe care niciodată nu a
uitat-o, a făcut pe lângă donaţia statuii Mama pentru
cimitirul de la Val du Roy, tot in memoria eroilor
căzuţi în războiul prim mondial, a ridicat pe
cheltuială proprie monumentul Victoriei de la
Mărăşeşti; şi tot din dania lui personală a ctitorit
Mănăstirea Sfânta Ana de la Orşova, căreia, i s'a dat
numele mamei lui P. Şeicaru, şi a fost înălţată pe
locul unde au pierit mulţi din camarazii săi, surprinşi
de atacul năpraznic al nemţilor, declanşat chiar în
primele zile ale războiului, odată cu intrarea
României în luptă, în August 1916.

Şi din măreţul cor nu poate lipsi Avram Iancu. Tănăr,


"Craiul Munţilor" ne apare astfel din tabloul lui
Barbu Iscovescu până la fotografia ce-o purta bunica
mea între lucrurile sale dragi, moştenită de la mamă-
sa Marta, căsătorită cu notarul Chevereşan din Baia
de Criş, făcută cu puţin înainte de moartea sa
petrecută în acelaşi sat, al Zărandului atât de iubit de
el, căci nu întra în casa omului, ci se aşeza pe o bancă
în vecini, cu fluierul în mâini.

El ne aminteşte de ale versuri populare, adaptate de


L. Blaga, autorul unei piese închinate lui Avram
Iancu:

În pădure
toate păsările dorm,
Numai una n'are somn
Cată să se facă om
Încăodată am siguranţa că acest miracol al păsării
măiastre de pe umărul Dochiei, regina poeziei lui
Eminescu, poate să se împlinească pe aceste locuri, în
cimitirul de la Val du Roy.

Ne aflăm într'o biserică mare a naturii, al cărei plafon


îl constituie cerul senin, coviltirul azur întins peste
pietrele Doamnei de pe Rarău, peretele absidei înălţat
ca la Dragomirna e format din brazii svelţi şi verzi
cum nu sunt decât în Carpaţi, umbrind drumurile pe
care şi azi îl mai poţi întâlni pe Dumnezeu, cu
mirosurile Lui de rai, amintind prospeţimea cetinei
înrourate de lacrimile nopţii. Totul era ca acasă, din
acestă cauză piciorul de plai, gura de rai, spaţiul
mioritic, reconstituite în peisajul nostru autohton, le-
aş fi dat denumirea metaforică nu de Val du Roy, nici
atât de Soultzmatt, cât mai degrabă de Val du Roy
pâtre adică valea păstorului, mai apropiată de vatra
strămoşilor noştri conduşi de Mioriţa, autentică
epopee lirică a poporului romano-dac.

Ca in fiecare an când treci peste pragul porţii de lemn


şi intri în panteonul nemuritorilor, ai impresia că te
ridici de la pământ, te afli mai în vecinătatea cerului,
nu departe de odăile paradisului. Lumina bogotă ca o
ploaie albastră peste creştetul brădetului este cea a
Voroneţului, văzută prin negurile ce o înconjoară pare
diamantină, ca un lăcaş pregătit, tocmai, pentru
ridicarea lui la cer. În timp ce foşnirile vântului
printre crengi murmură doina ciobanului de pe
Ceahlău şi Retezat, cântecul din fluer al lui Vasile
Posteucă.

Slujba religioasă a fost celebrată la masa albă desigur


a tăcerii, ritualul meditaţilor interioare lăudând îngeri
ce coboară sofianic, pentru a sfinţi vinul şi pâinea
euharistiei, la ceasul ceasurilor când pământescul
profan se întrepătrunde cu divinul ceresc, modalitate
de a participa la desăvârşirea tainelor, trăită de
experienţa zilnică a ţăranului român, totul fiind
echilibrat armonic, aşa cum se definesc şi desenele de
pe vasele foarte vechi, după unii, chiar dacice.

De o parte şi alta a mesei principale se află două


mese mai mici de altar, ca în spatele lor să se afle trei
cruci, cea din mijloc albă ca giulgiul, este acea
purtată pe Golgota de Mântuitor, pe când cele mici,
una o reprezintă pe Fecioara Maria, iar cealaltă de la
stânga pe Sf. Ioan Botezătorul, întreg ansamblul
corespunde unui Deisis, Cristos ca Panocrator, se lasă
înduplecat de mama lui Precistă să fie mai îngăduitor
cu oamenii, pe când Ioan ca reprezentant al Vechiului
Testament îşi dă seama că nu are dreptul să se
amestece.

Întregul mister ortodox trece peste Calvarul


Crucificării şi ajunge la taina învierii pe care o trăeşte
cu toată bucuria inimii, pe când atât catolicul cât şi
protestantul se opresc la Răstignire, în primul plan se
află Isus-Omul şi nu Isus-Dumnezeu cum se întâmplă
la biserica ortodox răsăriteană.

La sfârşit a urmat momentul culminant al festivităţii,


pomana, vinul şi grâul, cerul şi pământul, vor fi
împărţite, prin binecuvântarea Sămănătorului biblic,
pentru odihna sufletelor celor ce au murit în
desţărare. Există o îngrijorare a acestoara că ar putea
muri fără să li se facă o pomană după obiceiul cel
străbun şi să nu li se ofere prilejul liturghiei prin care
se permite despărţirea de cel fără viaţă, după cum a
făcut-o şi Fecioara Maria sărutându-şi fiul mort
înainte de definitiva lor despărţire. Acest ritual ţinut
la înmormântarea unui credincios, se numeşte
"Ultima Sărutare".

Dintre toţi vorbitorii, m'au impresionat cuvintele


rostite de un român sud-dunărean, tribal, locuitor al
Bulgariei. El a atras atenţia ascultătorilor săi asupra
drapelului aflat lângă cele arborate, francez şi român,
că cele cinci culori, roşu, galben, albastru galben şi
negru, au fost alese de Kogălniceanu şi Vasile Ion
Cancea, viitorul Vasile Lewski, erou bulgar.
Încăodată ni se atrage atenţia asupra destinului vitreg
al fraţilor noştri de dincolo de Dunăre, pe care avem
datoria să nu-i uită.

Să-mi fie iertat dacă nu pot să amintesc pe niciun alt


vorbitor, fiindcă a luat cuvântul cine a vrut ca de la o
tribună liberă. Lucrul de altfel lăudabil la alte
manifestaţii, a constituit de data acesta o disonanţă a
solemnei adunări, singura însă. Desigur s'au tulburat
ordinea şi armonia de templu necesară a fi respectată
în astfel de momente de reculegere adâncă. Ritualul
colectiv pretinde forma sacerdoţiului.

Seara am petrecut-o la bun român în cadrul unei


agape, adică agapă = iubire creştinească cină ca în
casa Martei şi Mariei, pe vatra sfinţei ospitalităţi şi a
o'emnei omenii româneşti.

A doua zi ne-am reîntâlnit la cimitirul din Hagenau


unde se află alt sute de morminte în care sunt
îngropaţi, soldaţi morţi în prizioneratul german din
primul război mondial. Înainte de a începe slujba
divină, s'au aprins lumânări pe braţele de piatră ale
crucilor astfel că cimitirul s'a transformat într'un uriaş
policandru, arborele lui Jezeu, jertfă şi flăcări mistice,
arzând la Dumnezeu. Şi aici serviciul religios a avut
caracterul solemn al unui Te-Deum, ţinut întru'o
Catedrală a neamului.

Am aflat că Remus Radina se ocupă cu istoricul


cimitirelor, va scrie deci cartea aşteptată de noi toţi,
cerută de memoria ostaşilor înmormântaţi la Val du
Roy şi Hagenau. Îi dorim ca mâna bătătorită de
lanţurile temniţelor comuniste, asemenea celei a
evanghelistului Matei de pictorul Caravaggio, să
cunoască îndrumarea inspiraţiei heruvului, deci îi
urăm din toată inima să reuşească în temerara sa
acţiune. Acest martir al închisorilor comuniste işi va
căuta locul de veci lângă eroii de la Val du Roy.
Litania sa este asemănătoare cu a Dacului din Mai am
un singur dor de Eminescu sau cu cea a Păstorului
Mioriţei, năzuieşte la contopirea cu spaţiul mioritic,
poartă în piept dorul său, de el vorbeam deci nu
tocmai metaforic: Să le spui că la nunta mea / A căzut
o stea./

Am plecat şi de astădată înnoiţi de la Val du Roy


(Soultzmatt) şi Hagenau. Fericiţi că am putut
încăodată să gustăm, ca din potirul Graalului,
sublimul Clipei furate Eternităţii, trăire în eresul
spiritului românesc,
Ciuta călcând prin moarte.

Mai departe, nu se poate continua decât pe limbajul,


Poeziei:

Cimitirul eroilor de la Val du Roy (Soultzmatt)


Natura le zideşte catedrală
Plafonul, cer lăsat peste pădure
Şi poarta la intrare triumfală
Cioplită'n lemn de-a moţului săcure.

Calci iarba cum în sanctuar o dală,


Spre brazii ce-s ai culmilor azure
De pe Carpaţi, formând sub geana pală,
Absidei din altar, coloane pur.

Aliniate, grav, pentru paradă


Stau crucile dând ultimul onor
Că'n ţara unde scris le-a fost să cadă
Tot n'au uitat mioriticul ponor.
- Jertfa eroilor, sânge şi spadă,
Ne-adună azi, la Curţile cu dor.

***

14. Iulie 1985