Sunteți pe pagina 1din 26

[In volumul III lipseau de 140 de pagini de corectura, acum numai cu

manuscrisul original, Rita Vuia]

14. Profesorul C. Marinescu - In Memoriam -


12. Aprilie 1982

Acum aproape zece ani, bazat de afirmaţia lui


Nicolae Iorga şi anume că şcoala de la Fontenay-aux-
Roses ar fi constituit una din marile opere ale vieţii
sale, dorind să aflu de ce această instituţie nu mai
există, cui aş fi putut să mă adresez mai bine dacă nu
fostului director al acesteia, profesorul Constantin
Marinescu.

În trecât fie spus, pentru cei nedumeriţi cu


preferinţele lui N. Iorga, de fapt creator al atâtor alte
mari opere, aş sublinia faptul că adeseori
personalităţile, cele nu de toate zilele, au obiceiul de
a califica la superlative, lucrul realizat de ele, prinr'un
act de dezinteres total, parcă în sufletul lor interior
s'ar celebra jertfa lui Abraham din Biblie nou
exprimată în bronzul aurit prelucrat de Ghiberti pe
poarta considerată şi numită de divinul Michelangelo,
a Paradisului.

Este probabil satisfacţia creatorului, de a-şi elibera pe


această cale, însăşi gratuitatea caracteristică oricărui
proces artistic, îl consideră trecut în lumea ideilor în
sine, platonice, care deodată îşi impun legile
primordiale şi astfel ierarhic lucrul se aşează în
fruntea celoralte şi dă impresia că în acest fel
mărinima sa a depăşit egoismul pământesc, se pierde
în infinitul total desmărginit, contingent divinităţii
inclusiv a celei purtate de om, în adâncurile inimii
sale. Este o revelaţie care urmând o curbă eonică
duce tot la trăirea unei scene biblice, de unde de altfel
am plecat.

Dar teoreticul de natură filozofică se sparge


destăinuindu-se sub acţiunea practicei, şi în acest
sens am putea de ca exemplu pe marele compozitor,
Giuseppe Verdi, când, autor al atător capodopere
muzicale, îi scrie dirijorului Toscanini că socoteşte
drept cea mai valoroasă realizare, a destinului său
ctitoria aşazisei Casa di reposi ai muziciştilor din
Milano, ridicată de el pentru artiştii ajunşi la
bătrâneţe, fără niciun sprijin material. Aşa se face că
a şi cinstit-o în mod deosebit, aşezându-şi în holul
respectivei clădiri, mormintele în care îşi doarme
somnul de veci, el şi soţia sa, Giuseppina Verdi
Strepponi.

Luând în considerare şi dragostea lui N. Iorga pentru


şcoala înfiinţată de el la Fontenay-aux-Roses, am
putea defini mult mai simplu atitudinea respectivilor
întemeietori, admiţând că prin fapta lor se simţeau,
mai mult ca de oricare dintre minunatele lor opere,
urcaţi cu un pas mai sus, mai lângă stele.

S'ar putea spune că fără să-şi dea seama, dacă sigur


asta i-a fost dorinţa, G. Verdi a rămas şi după moarte
pe scena teatrului ca în viaţă, de cei mai grăbiţi
trecători ai Casei di reposi, întâmpânind, în acest fel
pe lâgă multe fiinţe dragi, interpreţi ai rolurilor sale
dar şi mulţi vizitatori nepoftiţi, adeseori neplăcut de
gălăgioşi. Unde să mai punem, că datorită poziţiei
favorabile, cavoul este deschis cam tot la douăzeci de
ani sau ceva mai mult, pentru a se constata starea de
conservare a cadavrelor, e vorba de resturile
pământeşti ale lui G. Verdi şi soţia sa Giuseppina.

Înteresant că în Italia, ţară catolică, această religie ni


interzice deshumarea morţilor, sau deschiderea
mormintelor, din contră uneori încurajează această
acţiune, poate nu din motive religioase dar
favorizează aplicarea unor măsuri medicale şi
ştiinţifice ca, în cele dintăi, unde este cazul să fie
admisă autopsia. Din păcate, ortodoxismul, pe motiv
că protejează odihna de veci a morţilor, interzice
deshumarea şi deci şi autopsia unde e nevoie,
arătându-se mult mai conversatoare şi mai contra
stiinţei, ceea ce i s'a imputat adeseori, fără niciun
efect concret.

După simţirea noastră G. Verdi ar fi trebuit să-şi aibe


mormântul, în liniştea paradisiacă a grădinii vilei sale
de la San Agata, nu departe de locul unde-i
înmormântat şi credinciosul său câine. Este adevărat
că în ultimii ani de viaţă, G. Verdi a trăit singur întru-
o cameră de hotel din Milano, având o groază de
întunerecul morţii. Deci, fără îndoială el şi-a ales
locul de veci, acolo socotea el că avea mai mulţi
oameni în apropierea lui.

Dar cum opera lui N. Iora şcoala de la Fontenay-aux-


Roses nu mai există, m'am hotărât să-l întreb pe
profesorul C. Marinescu, după ce i-am aflat adresa,
înscris, dorind să aflu cauzele acestei dureroase
dispariţii. Profesorul C. Marinescu, mi-a răspuns
prompt şi cu participaţie, pe spaţiul unei cărţi poştale
atâta cât îi permitea înaintata sa vârstă.

Voi reda rândurile profesorului, ele având o valoare


istorică, cu atât mai mult cu cât, Tudor Arghezi,
proaspăt reprimit la sânul literaturii, informat greşit,
după reabilitarea lui N. Iorga în ţara comunistă, a
atacat în mod nedrept pe cei de la Paris, făcându-i
responsabili de tragicul dezastru al şcolii de la
Fontenay-aux-Roses.
Iată textul: "În 1947, directorul Şcoalei de la
Fontenay-aux-Roses, adică cel ce semnează aceste
rânduri a fost rechemat în ţară. El a refuzat să plece.
Şcoala a fost desfiinţată şi rasă de pe suprafaţa
pământului. Biblioteca a fost împrăştiată, adică nici
urmă n'a m-ai rămas dintr'însa! Precizez că Şcoala
era, proprietatea Statului Român şi că cele de mai sus
se datoresc Legaţiei de pe atunci, azi, pare-se
ambasadă a Republicii, etc. Directorului i s'a luat
catedra şi naţionalitatea iar tot ce poseda în România
(biblioteca şi multe altele) a fost confiscat (chiar şi
decoraţiile acordate în urma celor două războaie
mondiale la care a luat parte ca ofiţer de artilerie). Şi
asta-i tot (sau aproape), Profesor Constantinescu."

Asupra modului barbar în care s'a executat


desfiinţarea şcolii de la Fontenay-aux-Roses, operă a
lui Nicolae Iorga, nu mai poate exista deci de-acum
nici un dubiu, marele vinovat de această crimă
culturală era regimul comunist din România robită.

În 1947, veninţi la putere comuniştii au renunţat la


toate instituţiile avute în străinătate, cu excepţia
Italiei unde s'a păstrat atât Academia română din
Roma, întemeiată de Vasile Pârvan, a şi funcţionat ca
primul ei director şi Casa română din Veneţia, în
funcţie şi astăzi tări, ultima constituia una din
reşedinţele preferate de Nicolae Iorga, de câte ori
trecea prin Italia. Din păcate, respectivele instituţii
sunt total anonime, nu se ştie, la ce lucrează şi cine
sunt măcar conducătorii lor, de unde bănuim că
majoritatea posturilor sunt sinecure ce stau la
dispoziţia unor ajunşi ai zilei, împărţite pe urmă
favoriţilor, în fond total nepregătiţi în munca de
cercetare.

Este un aspect la care ne îndeamnă tăcerea în care


stau cufundate nişte instituţii ce ar trebui să constituie
mândria românilor atât din ţară cât şi din străinătate.

În Franţa, instituţiile părăsite pur şi simplu, ca de


pildă Şcoala de la Fontenay-aux-Roses, după de
biblioteca a fost împrăştiată, a fost rasă de pe
suprafaţa pământului, adică a rămas fără stăpân, o va
prelua statul franzez, deşi proprietarul era Statul
român reprezentat prin legaţia română, devenită
întretimp Ambasadă română.

Directorul Constantin Marinescu, refuzând să se


întoarcă în România i s'au luat orice drepturi de a-şi
apăra fosta instituţie.

Ce putea face el, devenit o persona non grata pentru


Statul român, ori pasivitatea ambasadei române sau
pe atunci a legaţiei demonstra că regimul nu avea
nevoie de o Şcoală al cărei rost n-o pricepea şi cei ce
au trăit acele zile, ştiu prea bine că o legaţie
comunistă în 1947, era reprezentată de nişte capete
pătrate, executori orbi ai ordinelor de la centru.

Aşa au procedat şi cu biserica ortodoxă de pe rue


Jean de Bauvais, pe care au luat-o în primire total
părăsită o mână de exilaţi cu preotul lor, şi când
comuniştii au vroit să aibă biserica, deşi era
proprietatia Statului român, au pierdut procesul,
reluat astăzi cu alte arme când se povesteşte că
România are un regim democratic.

Ce putea să reproşeze Tudor Arghezi celor de la


Paris, nu putem şti dar la Fontenay nu era vorba de o
biserică ci de proprietăţi de care aveau nevoie şi
francezii, ori proprietarul român nu mai vroia să aibe
Şcoala lui N. Iorga, mai ales că el, însuşi era un autor
declarat post mortem, interzis.

Lămurind aceste aspecte, odată pentru totdeauna, în


continuare aş dori să scriu câteva rânduri în memoria
profesorului Constantin Marinescu, plecat dintre cei
vii în anul 1982. Pentru cunoaşterea valorii adevărate
al acestui om învăţat mă voi referi la felul cum îl
aminteşte Nicolae Iorga în cartea sa "O viaţă de om":

Născut în 1891, la Şerbăneşti-Poduri (Pucioasa) din


familie de ţărani, după primul război îl găsim la
studii, în Paris, prezentat de Iorga după cum urmează:
"Călăuzul cel mai bun în acest nou Paris, în care mă
recunoşteam aşa de greu, mi-a fost d. C. Marinescu,
unul din cei mai buni elevi ai mei care, după ce
trecuse prin încercările războiului, gustând şi din
neajunsurile suportate cu demnitate ale
prizonieratului în Germania, era acum cu bursa de
stat pe care o căpătase de curând, ascultător, dincolo
de obişnuiţii ani de studiu al profesorilor francezi şi
în special al dlui Lot, pe care-l cunoscusem de
departe ca tânăr luptător şi era, acum, membru al
Institutului şi unul din profesorii cei mai respectaţi ai
Sorbonei. Cu tânărul meu prieten am cutreierat acest
Paris de după război care conserva tot caracterul său
de pe vremuri, dar în care a doua zi după izbăvire şi
biruinţă, pulsa o întreagă viaţă nouă, din care nu
lipsea, ca la noi, solidaritatea. Tot d. Marinescu îmi
găsise adăpostul la scumpul hotel Foyot, locuinţă cu
numai două rânduri, comode pentru bătrânii care în
măreţul palat din faţă al Ecaterinei de Medicis,
puneau la cale rosturile lor dar, căutând a ne îndestula
seara în odaie apetitul, nu îndrăzneam să ne apropiem
de restaurantul de jos, pentru oameni mai bogaţi
decât mine, care aveam numai contribuţia
conferinţelor mele."

Să ne oprim la descrierea lui N. Iorga privind modul


cum a întemeiat el celebra Şcoală de la Fontenay-
aux-Roses cu câteva date interesante în legătură cu
Academia din Roma: "Am prezentat Camerei
proiectul de iniţiativă parlamentară prin care se creau
aceste două focare de studii şi de iradiere naţională în
acelaşi timp - eu aşa le-am înţeles - din cele două
mari capitale latine. Duiliu Zamfirescu a îmbrăţişat
cu căldură ideea şi fără să mai cerem părerea finului
cugetător filozofic, icoană a maestrului său
Maiorescu până în cel mai mărunt dintre gesturi, dar
mult mai personal în idei şi mai stilist în formă, care
era ministerul de Instrucţie publică, profesorul P.P.
Negulescu, proectul, care va merge repede şi la
Senat, a trecut la un obosit sfârşit de sedinţă, în care
calculul voturilor se face, uneori şi cu scopuri bune,
mai mult aproximativ ... Mă îngrijeam ca ambele
aşezăminte să scape de jocul de partide care domină
statul şi astfel directorii, pe viaţă vor fi numiţi de
Academia română; regulamentul a fost elaborat de
mine, de Vasile Pârvan şi de câldurosul nostru prieten
Ramiro Ortiz. Eu însumi am propus pentru Roma pe
Pârvan, a cărui faimă de arheolog era larg răspândită
în străinătate şi cu care relaţiile, întrerupte un timp,
de pe urma ambiţiei lui de a domina, nemărginită,
erau atunci cele mai bune. El a luat cu chirie un
modest apartement pe care numai după mulţi ani era
să-l înlocuiască măreaţa clădire ridicată din sacrificul
Băncii Naţionale. Eu, gospodar moldovean, n'am vrut
să încep într'o trecătore casă străină. D. Ghica îmi
propunea înţelegerea cu un liceu francez care ar fi
adăpostit pe ai noştri: mi se părea supt demnitatea
unui institut naţional. Şi, astfel, cu prilejul unei vizite
la d. Lot, care trebuia să-mi ajungă un aşa de bun
prieten, m'am apucat să cercetez casele de vânzare
din minunatul mic centru de banlieue al Parisului
care e Fontenay-aux-Rose, plin de grădini şi lipsit de
fumul uzinelor: a doua pe care am văzut-o era ca
făcută pentru noi. Având la spate două livezi întinse,
o clădire cu patru rânduri alcătuite din odăi ca pentru
un hotel sau un sanatoriu, se ridica în faţa unor
atenanse (n.n. anexe) potrivite pentru orice destinaţie:
o bătrână văduvă ocupa un colţ din acest modest
castel din care aşa de greu s'a hotărât să plece. Halul
de infecţie în care se aflau acele atenanse, pline de
familii muncitoreşti, cu bătrâne oarbe, pisici favorite
şi colonii de ploşniţe, nu ne-a desgustat; gospodarul
din naştere care e dl. Ianculescu, instalat ca
subdirector, a ştiut să aducă lumină, curăţenie,
mulţămire. Am smuls lui Take Ionescu sume necesară
cumpărării, pe care ministrul de Finanţe, d. Titulescu
o promisese, dar uitase a o plăti, am mobilat cum am
putut cele douăsprezece odăiţe, şi în frunte cu d. C.
Marinescu, pictorul Catul Bogdan-Duică, fiu de
alsaciană, şi câţiva alţii, puţini, au început ceea ce
considera ca una din cele mai mari opere ale vieţii
mele."
În primul rând, se constată că C. Marinescu a fost
lângă N. Iorga de la începutul înfiinţării şcolii de la
Fontenay-aux-Roses deci poate fi pomenit printre
întemeietorii acestei nobile Instituţii româneşti din
capitala Franţei, Parisul.

Mai departe, descriind grădinile din minunatul,


centru de banileue al Parisului, N. Iorga se lasă vrăjit
de grădinile şi livezile pline de lumină ale locului,
demonstrând că în scrisul său - total neluat în seamă
astăzi, un domn pe nume Mircea Popa în aceeaşi
carte, Scriitori români, ed. ştiinţifică şi enciclopedică,
Buc. 1978 la pagina 274, scrie, influenţat de G.
Călinescu, cel ce în Istoria literaturii române de la
origini îl omoară, cu toată luciditatea a doua oară, pe
N. Iorga: "Dacă în istorie şi în istoria literară rolul său
e de netăgăduit, în domeniul creaţiei proprii I. rămâne
un creator minor", încât ne dă siguranţa că se
pronunţă asupra unui subiect fără să-l fi citit, în
virtutea inerţiei călinesciene !!?? descrierea naturii
ocupă un loc de mare frumuseţe şi trăire profundă, P.
Şeicaru în lucrarea sa despre proza lui N. Iorga
citează nenumărate pasagii prin care marele istoric se
defineşte şi ca un talentat scriitor, mai ales când
zugrăveşte tablouri luate din natura ţării sale, pe care
a avut ocazia să le întâlnească în drumurile lui,
străbătându-le cu piciorul de-a-lungul şi de-a latul,
încât n'a lăsat nici un colţ din ea să nu-l vadă.
De altfel, alegând ca reşedinţă a Şcolii sale
româneşti, Fontenay-aux-Roses, situată la marginea
Parisului, zugravul naturii în cuvinte, N. Iorga,
mergea pe urmele unor mari artişti, care au căutat
peisajul grădinilor şi pădurilor din împrejurimile
Parisului, lăsând încăodată celebră regiunea numită
l'Ile de France, creatoarea goticului francez, prin
genialele lor opere. Să ne gândim la Barbizonul lui
Millet şi Th. Rousseau lângă aceştia au lucrat N.
Grigorescu şi Ion Andreescu, grădina de la Giverny al
lui Monet, Auvers-sur-Oise unde şi-a petrecut
ultimile zile ale vieţii Vincent van Gogh,
înmormântat alături de fratele său Theo în aceeaşi
localitate.

Din punct de vedere istoric, vom reţine că cele două


instituţii româneşti una de la Fontenay-aux-Roses
(Paris) şi cealaltă de la Roma, şi-au împărţit
atribuţiile, cea de la Roma, şi-au împărţit atribuţiile.
cea de la Roma a fost condusă de la început de Vasile
Pârvan, aprobată chiar de marele istoric, lui
revenindu-i ctitoria scolii române din capitale Franţei.
În primii ani, Pârvan va închiria un modest
apartement pentru activitatea şcolii de la Roma, doar
mai târziu se va muta în măreaţa clădire ce va purta
numele de Academia română de la Roma, finanţată
prin sacrificiile Băncii Naţionale, după cum
menţionează chiar autorul nostru.

Tot el aminteşte că orice conflict între el şi elevul său,


marele arheolog, cunoscut în străinătate, V. Pârvan,
pentru un timp întrerupte, din cauza ambiţiei de a
domina a elevului relaţiile au fost dintre ei reluate, ori
noi credem cunoscând firea lui Pârvan, că supărarea a
venit din partea istoricului ameninţat de prestigiul
internaţional la care ajunsese elevul său.

În lumina acestor date putem admite că Academia


română de la Roma rămâne legată de numele lui V.
Pârvan pe când sarcina, dusă cu cinste până la capăt,
a Şcolii de la Fontenay-aux-Roses şi casa română de
la Veneţia, a rămas în seama lui N. Iorga.

În 1924, profesor în ţară, C. Marinescu va organiza,


sub egida lui N. Iorga primul congres de
bizantinologie ţinut la Bucureşti, despre care marele
istoric scrie: "Temele tratate au fost foarte felurite şi
de un deosebit interes. Eu am vorbit despre originile
"iconoclasmului", semnalând neaşteptata potrivire a
politicii religioase urmate de împăraţii duşmani ai
icoanelor adunătoare de averi şi hrănitoare a
legiunilor de călugări cu aceea pe care faţă de
monahismul budist au urmat-o, din aceleaşi motive
fiscale şi în general laice, împăraţii depărtatei Chine;
scrisorile familiei Doamnei Ecaterina, găsite
odinioară la Veneţia, au servit pentru a semnala unele
fenomene din greceasca veche. Tânărul Gheorghe
Brătianu, abia întors de la studiile făcute la Paris,
dădea cele dintâi concluzii, privitoare la Pera, culese
din cercetările sale privitoare la comerţul Levantului.
Organizatorul de fapt al congresului, fostul meu elev,
C. Marinescu, cel mai bun cunoscător după Rubio i
Lluch, - care şi el şi-a trimes comunicarea - al
relaţiilor Aragonului cu Orientul şi-a atras cu statul
său major de ambe sexe, recunoştinţa tuturora, în
acelaşi timp când a luat o parte foarte onorabilă şi la
lucrările ştiinţifice."

Menţionând participarea lui Gh. Murmu şi al


profesorului de studii de bizantologie din Bucureşti,
d. Demestene Russo, alături de bunul cunoscător C.
Marinescu, vom fi convinşi că partea românească era
reprezentantă, la primul congres de bizantologie ţinut
la Bucureşti, de o echipă mai mult decât valoroată.

De-atunci, până cu puţin înainte de moarte,


profesorul C. Marinescu s'a dedicat studiilor de
bizantologie, înscriindu-se astfel, printre marii
specialişti ai acestei epoci istorice.

În cartea citată, N. Iorga îl mai aminteşte de două ori


pe bunul său elev, C. Marinescu, prima dată cu ocazia
apariţiei cărţii, lui N. Iorga, în limba franceză (1926-
1927) "Essai d'une syntese de l'histoirie de
l'humanité", despre care nicăeri nu a găsit un cuvânt
în româneşte "despre cea mai importantă sforţare
ştiinţifică a vieţii mele" înafara criticii unui băeţaş,
care într'o revistă studenţească îşi bate joc de această
carte, considerând-o fără sens şi orizont. Acest
"băeţaş nu era decât Mircea Eliade, chinuit de pe
acuma de prestigiul marelui N. Iorga, acesta a putut
să scrie o lucrare mediocră, după cum o califică cei
ce au citit-o, eu nu am avut această satisfacţie, totuşi
în principiu consider o impertinenţă din partea unui
student să se ridice împotriva profesorului, prins, să
zicem deşi nu sunt convins total, asupra delictului de
a fi scris o carte mai slabă, să-l demonstreze în cel
mai condamnabil mod. Oare în pieptul acestui băeţaş,
nu ardea de pe acuma focul unei ambiţii deşarte, cel
ce prevedea pe omul matur, ajuns cogeamite profesor
şi el, vânător de unice elogii, pentru obţinerea lor
ajunge să se publice în editurile comuniste, făcând pe
marele guru, în persoana unui trădător de rând.
Recapitulând gestul său de pe timpul studenţiei, nu
putem să-l acceptăm, când alţii mai competenţi ca
dânsul au preferat tăcerea, în numele lucrărilor sale
de valoare publicate pe lângă acea ce ar fi merita să
fie criticată. Îndrăzneala lui Mircea Eliade era de fapt
o obrăznicie de student şi astăzi o interpretăm la justa
ei semnificaţie şi considerăm, cel puţin, curios faptul
că unii specialişti sunt împiedecaţi să-l critice pe
Mircea Eliade, deşi sunt mult superiori ca pregătire
băeţaşului de altădată. De altfel atacurile la adresa lui
N. Iorga nu se opresc aici, definind omul pe a'ntregul
până la urmă. În rivalitatea dintre N. Iorga şi M.
Eliade, stârnită de ambiţia acestuia din urmă,
depăşind condiţia umană în limitele ei normale,
trebuie să menţionăm că N. Iorga a răspuns cu
îngăduinţa părintelui faţă de grozăviile fiului său,
care prin criza întârziată a pubertăţii stare numită
huliganism cum o numeşte chiar tânărul revoltat
numai să provoace vâlvă admirativă în jur, tulburată
de intervenţia părintelui N. Crainic iritat de
perversităţile conţinute în romanul Izabel şi apele
diavolului, l-a dat, cu dreptate pe autorul pornograf
Mircea Eliade în judecată.

Să ne referim la ultimele cuvinte scrise de N. Iorga ca


şi încheiere, la cartea sa "O viaţă de om": "Şi aşa stau
la şaizeci şi doi de ani ai mei, sigur şi tare, mândru,
drept înaintea conştiinţei mele şi a judecăţii
vremurilor". Am putea fi siguri că Mircea Eliade ar
ieşi tot aşa de curat după ce va sta în faţa judecăţii
vremurilor? Noi ne permitem să avem unele îndoieli,
căci diferenţa dintre N. Iorga şi Mircea Eliade este
una esenţială, primul a fost omul tuturor virtuţilor
tradiţiei româneşti pe când Mircea Eliade, ca profesor
de istoria religiilor, a fost contemporanul ce nu şi-a
urmărit decât interesele proprii şi pentru asta
comuniştii i-au servit ca ţintă minunată.

Iorga a avut parte de o moarte de martir, ca şi


strămoşul său de inimă Miron Costin, prin care
Mircea Eliade nu ar fi putut în niciun caz trece,
Mircea Eliade, Gurul timpurilor noastre, cel ce-şi
alege poziţia fotogenică, sortit veşniciei cu pipa ce-o
ţine în gură.

În momentele când e lovit din toate părţile Iorga îşi


reînoeşte puterea de a rezista adversarilor săi,
bineînţeles cu cei ce cred în misiunea sa: "În astfel de
împrejurări mi-a fost de mare mângăiere publicarea
de acum - colegul meu pentru istoria universale la
Cluj, d. C. Marinescu - a unei culegeri de articole
franceze în acest domeniu, contribuind eu însumi cu
cercetări despre cruciata burgundă în secolul al XV-
lea (era să retipăresc şi paginile lui Wavrin) care
arătând la bibliografie ce dădusem istoriei universale,
punea volumul cu numele meu, în ajunul unei
dezlăuţuiri sălbatece de hulă indigenă contra a tot ce
am făcut."

Cu această ocazie am aflat că C. Marinescu a fost un


timp professor de istorie universală la Cluj, ceea ce
contribuie la prestigiul Almei mater unde miam făcut
şi eu studiile. Dar se poate constata că aveau dreptate
cei ce îi atribuiau lui N. Iorga o fire sensibilă cum o
au doar unele reprezentante ale sexului frumos de
unde i se mai spunea, nu de admiratorii săi, femeia cu
barbă. De ce dădea el aşa o importanţă comentariilor
unui student, e greu de înteles, dar incăodată se
confirmă cât de mult l-a durut pe Apostolul
Neamului, cum mai era numit N. Iorga, de data
aceasta de cei ce credeau în el, faptul că de la un
moment dat studenţimea, fanatica lui admiratoare, a
început să-l părăsească.

Ultima oară C. Marinescu e pomenit în cartea "O


viaţă de om, aşa cum a fost", cu ocazia unui alt
congres de bizantinologie: "Tot în 1927 s'a ţinut, la
Belgrad, al doilea congres de bizantologie. Românii
erau foarte bine reprezentaţi şi cu participarea dlor N.
Bănescu (1878-1971, eminent bizantolog profesor la
Universităţile din Bucureşti şi din Cluj, din 1938,
membru al Academiei române, autor al nenumărate
studii de specialitate) Balş şi C. Marinescu, a
părintelui N. Popescu, a arhitectului P. Antonescu,
creatorul "stilului românesc". Guvernul ne-a pus la
dispoziţie un vas (Vapor n.n.) al statului, cu care
delegaţia a mers pe Dunăre, aşteptând la portul
Belgradului până la întoarcere, ceea ce ne-a îngăduit
să luăm cu noi atunci şi pe prietenii dintre congresişti
cărora am avut prilejul să le arătăm Severinul şi
împrejurimile mergând până la mănăstioara
Topolniţa, ascunsă în fundul văilor: încă una din
acele înfăţişări ale ţării, fără pregătiri şi fără
ascunzişuri, care face mai mult decât orice broşură de
propagandă, care poate fi totdeauna bănuită. Între
acei care nu fuseseră niciodată în România era şi
numismatul austriac Kubicek, cu soţia şi fiica şi
profesorul belgian Smets."

Pentru noi cei ce trăim în exil, răspândiţi într'o


diasporă, corespunzând aproape întregului
mapamond, dacă fizic şi geografic nu avem o ţară,
posedăm în schimb hotarele stabile ale unei
spiritualităţi libere, româneşti. Pentru formarea
tradiţiei în jurul căreia să ne adunăm, ne stau înainte
mormintele celor ce nu mai sânt, ale înaintaşilor: un
Inocenţiu Micu Klein, din cimitirull de la Santa
Madona del Pascolo din Roma, un Nicolae Bălcescu,
în groapa comună a cimitirului din Palermo cât şi ale
contemporanilor noştri, Aron Cotruş, Vasile Posteucă,
Pamfil Şeicaru şi ale celoralţi mulţi încă.

De azi, lângă aceştia va trebui să aprindem candela


amintirii eterne şi la căpătâiul profesorului
Constantin Marinescu, înmormântat la Paris.

Şi-apoi problema se mai pune şi într'un alt mod: în


general, ne dăm obolul dragostei şi admiraţiei celor
ce şi-au realizat fapta într'o sfântă operă, uitând de
cele mai multe ori, în zilele noastre, Meşterul Manole
este obligat să-şi închidă în zidul mânăstirii nu numai
pe iubita lui, Ana, dar şi propria-i conştiinţă umană.
De-aceea se cuvine a fi cinstită din partea tuturor
exilaţilor şi actul singur al rezistenţei, refuzul, pur şi
simplu de a mai sluji pe tiran, patimile şi răstignirea
pe crucea destinului chinuit şi sterp, este cel mai ales
sacrificiu al omunlui creator. Sămânţa încolţită a
jertfei supreme doar aparent cade pe pământ
neroditor, când din ea va răsări în interiorul fiinţei,
pomul înflorit al autenticei cunoaşteri: acela de a fi tu
însuţi, credincios idealului tău şi al neamului, până la
capăt.

În acest sens dacă tăcerile filozofului Vasile Băncilă


au ajuns a fi de esenţă mitică, alături de ele se cere să
fie amintită şi dârzenia, cu rădăcini adânci în firea
ţăranului valaha-muntean, a profesorului Constantin
Marinescu.

Tragedia sublimă a multor anonimi o exprimă unul


dintre ei, poet, în următorul Septuor:

Firav fir de fionfiu,


Gândirea mea adevărată
- Vibraţii vagi de vise
Un oftat de pădure -
A rămas neexprimată.
Eu ? Eu nu am fost
Niciodată.

(Nefiinţă. Tiberiu Vuia)

15. Însemnări pe marginea unei cărţi


- Fără paşaport prin URSS - de Johann
Urwich -
Vol. III, 1978

Comparând cartea lui Johann Urwich cu Amintiri din


casa morţilor (1860) a lui Dostojevski vom fi până la
urmîă obligaţi să constatăm că acel Exod spre
Siberia, întunecând până şi stihurile veseluluii
Alecsandri, în secolul al XX-lea a ajuns să cunoască
o degradare cu totul inumană, aruncând vremurile
noastre "revoluţionare" cu perspectiva "omului zis
nou" mult mai jos, decât erau acum 100 şi ceva de
ani, contemporane cu scriitorul rus.

Feodor Michailowitsch Dostojveski, vinovat pentru a


fi participat la un complot contra ţarului, a fost
condamnat la moarte, pedeapsa fiind comutată la zece
ani muncă silnică în Siberia, chiar în momentul când
călăul îi punea ştreangul morţii în jurul gâtului.
Datorită traumei psihice suferite marele scriitor rus ar
fi făcut crize de epilepsie, cu totate formele clinice
ale acestei temute boli a creerului, în orice caz le
descrie în mod magistral, manifestate la unii din eroii
romanelor sale, celebrii au rămas prinţul Miuşchin
din Idiotul şi Smerdiakov din Fraţii Kamarazov.

În cartea sa Amintiri din casa morţilor, Dostojevski


îşi recunoaşte vina, povestitorul întâmplărilor fiind
Alexandru Gorjancikov, condamnat la zece ani
închisoare pentru că şi-a uscis nevasta.

Să nu-l uităm pe Lev Tolstoi cu neuitatul său roman


"Învierea", Maslova e condamnată la patru ani
detenţie în Siberia fiindcă şi-ar fi otrăvit soţul, un
beţivan netrenic
şi e însoţită de nobilul Nekludov care se simte
vinovat de decăderea femeii, lăsată gravidă de el, în
cele din urmă ajunge şi ea beţivă şi se prostituiază.
Urmărind această pereche, bărbatul deşi e respins de
femeia abrutizată, îşi va trăi învierea spirituală prin
citirea Bibliei, dar până atunci putem constata că
viaţa în Siberia era o semiînchisoare în sensul că cei
condamnaţi trăiau în casele zidite de ei, sau moştenite
de la cei plecaţi, aveau libertate de mişcare, dar erau
supraveghiaţi să nu părăsească satul în care îşi
duceau zilele. Nu altfel se prezenta condamnarea la
muncă silnică în Siberia şi în romanele lui
Dostojevski, în primul rând oamenii aveau să se lupte
ca şi astăzi cu intemperiile şi vitregia climei
siberiene, mai ales iarna.

Aproape după 100 de ani mai târziu, de la descrierea


lui Dostojevski, J. Urwich, ajunge deportat în nordul
Siberiei, fără nicio culpă, în condiţii trăite încă de
sute de mii de cetăţeni, mai ales nemţi, neavând altă
vină în afară de aceea de a fi oameni. O întâmplare
asemănătoare cu a lui Urwich şi a fraţilor săi de
suferinţă, mi-a fost sat s'o aflu prin 1947, la Cluj unde
am locuit la o gazdă de origine maghiară; o biată
femeie care pentru a putea trăi, ea şi copilaşul ei şi-au
închiriat locuinţa, ei doi dormeau în bucătărie.
Această femeie mi-a povestit cum într-o zi soţul ei
ieşise în oraş, pentru a căuta ceva de lucru, deoarece
ajunseră aproape muritori de foame şi nu s'a mai
întors acasă, de-atunci cam de doi ani, numai avea
nicio veste de la el. Un vecin îi spusese că soţul ei a
fost prins de o patrulă sovietică împreună cu alţi
cetăţeni români, germani şi duşi au fost la "muncă" în
Rusia şi astfel de călătorii fără paşaport spre şi-apoi
prin Rusia aveau loc de mai multe ori pe zi, fără nicio
altă dispoziţie sau judecată.

Acum, după astfel de relatări vom înţelege pentru ce


Dostojveski putea să literaturizeze amintirile sale din
Siberia, în timp se J. Urwich, cu gândul la toţi, cei
mulţi cu un destin asemănător cu al lui, n'a mai avut
altă grijă decât să relateze faptele aşa cum s'au
întâmplat, slujindu-se de ochiul atent, fidel să observe
şi cel mai fără însemnătate amănunt. Desigur că
opera sa nu va scăpa de ceea ce Taine numeşte
caracterul dominant al scriitorului, căci Johann
Urwich zis Ferry este un optimist, un fel de Till Buh
Oglindă, ştiind să înfrunte toate nenorocirile vieţii cu
o glumă şi chiar cu un zâmbet pe buze, deşi nu uită
nicio clipă că undeva sub haine are ascunsă o rană.

Acest duh devine mai grav în volumul al treilea, când


la un moment dat tonul descrierii se percepe în
cadenţe majore beethoviene prezenându-ni-se sub
forma unei simfonii solmne, prima grevă generală din
23 Julie 1953, avută loc in lagărele sovietice din
Siberia.

În acest mod volumul al treilea din "Fără paşaport


prin URSS" de Johann Urwich ne oferă nu numai un
film documentar ci acţiunea întreagă se transformă
într'un mesaj.

Desigur ca şi A. Solschenizyn, J. Urwich îşi depune


amintirile în faţă acelora care au înarmat hoardele de
neoameni, deschizându-le porţile Europei şi pentru a
fi ei liberi, au dat ca preţ jumătate din Europa, să se
sature nu gâsca poloneză ci Leviatanul secolului al
XX-lea comunismul. Şi de necrezut capitaliştii cărora
Lenin le pregătea săpunul să le ungă frânghia pentru
a-i spânzura, se transformaseră în cel mai mărinimoşi
aliaţi, sub ei, Siberia se împânzise cu lagăre, care pe
timp de iarnă grea se transformau în camere ale
morţii. Să ne rugăm pentru cei fără morminte,
dispăruţi în Siberia, după ce odată cu actul de la 23
August au fost predaţi plocon armatelor ruse de cel ce
ar fi trebuit să-şi apere soldaţii, chiar şi cu preţul
vieţii proprii, regele Mihai I.

Johann deşi neamţ, simte curat româneşte se va ruga,


desigur alături de noi, fiindcă morţii noştri sunt şi al
lui. Nici el nu mai poate avea încredere în ajutorul
acelora pentru huzurul cărora a trebuit să suferim şi o
mai facem în continuare.

Apoteoza luminoasă a vieţii lui Urwich, imnul său al


bucuriei, primit ca experienţă unică în Siberia, când
prin acea grevă generală a învins până la urmă
duşmanul monstru şi a reuşit să-şi recâştige
libertatea.

Dacă Ion Cârja, prin închisorile trăite de al ne descrie


destinul unui individ, învingător sau învins în lupta
dusă direct cu Leviatanu, J. Urwich ne demonstrează
victoria unei comunităţi, izolată şi singură faţă în faţă
cu uriaşul ei inamic. Repetându-se înfruntarea biblică
dintre David şi Goliat, se poate trage concluzia că cei
ce vor să se salveze nu vor putea-o face aşteptând
ajutorul unui deus ex machina (care între noi fie zis,
ne-a trădat încă la Yalta) ci numai bazându-se pe ei
înşişi. Pe forţă şi energia lor proprie. Şi asta e valabil,
în egală măsură şi pentru noi.

De aici socot eu, calvarul trăit de autor în călătoria sa


fără paşaport prin URSS, ia dimensiuni şi
semnificaţii istorice.

În ce priveşte eroismul avut de conducătorii grevei


din 1953, pentru a-l pătrunde cu adevărat va trebuie
să iesim din comoditatea vieţii noastre de fiecare zi,
reîntorcându-ne la barbaria ceasurilor de atunci. Mie
personal, îmi îngheaţă parcă sângele în vine la gândul
ce ar fi putut păţi conducătorii grevei din Siberia
împreună cu toţi ceilalţi, amintindu-mi cu groază
teroarea copilului ameninţat să fie împuşcat de un
soldat sovietic fiindcă purta la gât o cruciuliţă primită
în dar de la maica lui.