P. 1
Admitere Master - Kine Tot Era Pie

Admitere Master - Kine Tot Era Pie

|Views: 1,760|Likes:
Published by Christian Chiribuc

More info:

Published by: Christian Chiribuc on Aug 06, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/12/2013

pdf

text

original

Kinetologie Medicală – Ergofiziologie - Kinetoterapie

Admitere Ciclul II – Studii Universitare de Masterat

Cristian R. Chiribuc Admitere Ciclul II – Studii Universitare de Masterat Copyright © 2011 – Cristian R. Chiribuc Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României Cristian R. Chiribuc

Kinetologie Medicală – Ergofiziologie – Kinetoterapie/ Profesor Cristian R. Chiribuc – București : Tana, 2011 ISBN 978-973-1857-17-0 Cristian R. Chiribuc 316:796

© U.N.E.F.S., București, 2011 Universitatea Națională de Educație Fizică și Sport Strada Constantin Noica nr. 140, sector 6, cod postal 060057 Bucureşti;
Operațiunile de editare și tipărire au fost asigurate de : Editura Tana Cart O.P. 1, C.P. 0514, Curtea de Argeș

Reproducerea partială sau integrală a acestei culegeri se pedepsește conform legislației în vigoare referitoare la drepturile de autor

Cuprins

Tipurile constituționale Caracteristicile principale ale somatotipurilor ............................................................................................. 2 Deficiențele coloanei vertebrale ...................................................................................................................... 4 Cifoza – Lordoza – Scolioza Cifoza ........................................................................................................................................................... 4 - 7 Clasificarea cifozelor Formele cifozelor patologice Tratamentul cifozelor Mijloacele folosite Lordoza ...................................................................................................................................................... 8 - 10 Calsificarea lordozelor Forma lordozelor Tratamentul lordozelor Scolioza .................................................................................................................................................... 11 - 15 Cauzele scoliozei Clasificarea scoliozelor Formele scoliozelor patologice Tratamentul scoliozelor Mijloacele recuperării Testarea capacității de efort Testarea puterii și capacității anaerobe.............................................................................................. 16 - 20 Testarea puterii maxime aerobe (P.max.ae) ...................................................................................... 20 - 24 Kinetoterapia - Kinetoprofilaxia Kinetoterapia ............................................................................................................................................... 25 Kinetoprofilaxia ........................................................................................................................................... 25 Obiective Principii generale în aplicarea tratamentului ............................................................................................. 26

1

Tipurile constituționale
Tipul constituțional (somatotipul) oferă cea mai bună descriere pentru clasificarea formei corpului uman. Pornind de la lucrările lui Sheldon (1954), literatura de specialitate descrie trei tipuri constituționale umane, caracterizate prin trăsături distincte. În mare măsură, aceste tipuri sunt determinate genetic. Acestei determinări se adaugă influența factorilor de mediu în configurarea tipologiei, de aceea somatotipul poate fi considerat depotrivă genotip și fenotip. Caracteristicile principale ale somatotipurilor sunt următoarele :  Tipul endomorf – țesut adipos bine reprezentat, structură globuloasă a corpului, oase (membre) scurte, bazin lat și o concentrare a masei corporale în regiunea abdomenului. Suma plicilor de țesut adipos (triceps, subscapulară, supraspinală) definește acest tip somatic.  Tipul mezomorf – țesut musculo-scheletic bine reprezentat, membre puternice și diametru biacromian superior celui bitrohanterian. Grosimea oaselor are o determinare genetică mult mai pregnantă decât circumferințele segmentelor, deoarece masa musculară poate varia semnificativ, în funcție de tipul și de volumul de efort fizic prestat. Acest tip somatic este definit prin diametrul oaselor la nivelul articulațiilor cotului și genunchiului (pentru țesutul osos), și prin circumferința brațului și a coapsei (pentru dezvoltarea masei musculare).  Tipul ectomorf – aspect gracil, cu masă musculară slab conturată și țesut adipos nesemnificativ. Segmentele sunt relativ lungi, dar trunchiul este scurt. Relația matematică dintre talie și masă definește acest tip somatic. Pentru determinarea somatotipului, există o procedură cu 10 măsurători antropometrice1 . În acest demers, somatotipul unui individ este descris prin trei numere, fiecare reprezentând o anumită componentă : o Primul reprezintă componenta endomorfă ; o Al doilea reprezintă componenta mezomorfă ; o Al treilea reprezintă componenta ectomorfă. Pe o scară de la 1 la 7, numeralul 1 exprimă cea mai slabă tendință, iar numeralul 7 exprimă cea mai puternică tendință. Astfel, un somatotip 711 înseamnă un subiect endomorf extrem, iar un somatotip 171 înseamnă un subiect mezomorf extrem, iar un somatotip 117 înseamnă un subiect ectomorf extrem. Practic, forma fiecărui corp exprimă o combinație a celor trei tipologii. Tipul somatic cel mai „predispus” la performanță este tipul mezomorf. Cu toate acestea, problema poate fi nunațată, în sensul că și celălalte tipuri constituționale sunt pasibile de a furniza potențiali campioni. Astfel :  Subiecții cu o componentă endomorfă înaltă pot deveni aruncători de greutate, aruncători de disc, luptători, hocheiști, dar pot fi dezavantajați în sporturi precum ar fi săriturile cu schiurile, gimnastica, săritura cu prăjina, alergările de fond și de semifond;  Subiecții cu o componentă mezomorfă înaltă pot deveni gimnaști, canotori, înotători, decatloniști, dar pot fi dezavantajați în maraton și în mountain-bike, de exemplu;  Subiecții cu o componentă ectomorfă înaltă pot deveni alergători de fond, săritori în înălțime, cicliști
1

Metoda Heath-Carter

2

de șosea, dar pot fi dezavantajați în hochei pe gheață, în haltere sau în aruncarea ciocanului. În urma procedurii de testare, fiecare subiect poate fi încadrat într-o așa-numită „somatohartă”. Aceasta are forma unui triunghi intersectat, într-un punct central, de trei axe între care există unghiuri de 1200. Axele definesc trei arii care exprimă cele trei tipuri constituționale : endomorf spre vest, mesomorf spre nord și ectomorf spre est. Prezentăm, în cele ce urmează, configurația acesteia :
Mesomorf

2

Endomorf

Ectomorf

1

3

Somatohartă – configurație

În centrul diagramei triunghiulare se găsește „prototipul unisex”, ca medie statistică a valorilor antropometrice ale bărbaților și femeilor. Acesta este un punct de referință față de care pot fi plasați bărbații și femeile. Astfel, bărbatul mediu este mai mezomorf decât referința unisex, iar femeia medie este mai endomorfă decât referința unisex. Un luptător de sumo sau un adult sedentar se încadrează în tipul endomorf; sprinterul, aruncătorul, halterofilul sau luptătorul se încadrează în tipul mezomorf, iar gimnastele (din gimnastica ritmică), balerinele, maratoniștii sau săritorii în înălțime se încadrează în tipul ectomorf. Practica a demonstrat că somatotipul este influențat, în mare măsură, de efortul fizic, prin parametrii acestuia. Astfel, deși cantitatea și distribuția țesutului adipos sunt controlate genetic, combinația dintre efortul fizic și dietă poate scădea procentajul acestui țesut, iar un asemenea subiect devine mai puțin endomorf. Pe de altă parte, o serie de indici somatici, cum ar fi talia sau lungimea segmentelor, sunt condiționați genetic, motiv pentru care influența antrenamentului este redusă. În aceste condiții, indicii sunt importanți pentru procesul selecției, în aramurile de sport în care talia este determinantă.

3

Deficiențele coloanei vertebrale
Cifoza – Lordoza – Scolioza

Cifoza
Definiție : Este o deviație a coloanei vertebrale în plan anteroposterior (sagital) cu convexitatea curburii orientată posterior.

Clasificarea cifozelor :
1. După localizare cifozele pot fi : - Tipice – situație în care deficiența apare ca o exagerare a curburii normale a coloanei vertebrale dorsale; - Atipice – situație în care, curbura cifotică este localizată în regiunea lombară, cervicală, în zonele de trecere cervico-dorsală sau dorso-lombară sau când curbura cifotică cuprinde întreaga coloană vertebrală. 2. După numărul vertebrelor implicate, cifozele pot fi : - Scurte (angulare) – când deficiența se întinde la 2-3 vertebre. Tipicele sunt cifozele posttraumatice sau cele potice; - Mijlocii – când deficiența cuprinde o regiune (dorsală) prezentând o formă rotunjită; - Lungi – când deficiența cuprinde întreaga coloană vertebrală prezentând o formă ovalară. 3. După momentul apariției, cifozele pot fi : - Primare – când deficiența apare ca primă afecțiune; - Secundare – când deficiența apare ca urmare a altei deficiențe sau afecțiuni. 4. După mărimea unghiului Cabb, cifozele pot fi : - Ușoare – când unghiul Cabb are o valoare sub 300; - Medii – când unghiul Cabb variază între 300 și 600; - Grave – când unghiul Cabb variază între 300 și 900. 5. După cauze și modificări anatomo-funcționale, cifozele pot fi : - Funcționale – când nu apar modificări anatomice de structură ale elementelor coloanei vertebrale; - Patologice – când apar modificări patologice de structură la nivelul coloanei vertebrale.

4

Cifozele funcționale
Cifozele funcționale sunt deficiențe ale coloanei vertebrale care, radiografic, nu prezintă modificări structurale la nivelul vertebrelor și articulațiilor intervertebrale.

Cifozele patologice
Cifozele patologice sunt deficienșe ale coloanei vertebrale care, radiografic, prezintă modificări structuralela nivelul vertebrelor și articulațiilor intervertebrale.

Formele cifozelor patologice :
1. Cifozele în cadrul maladiei Scheuermann. Maladia Scheuermann este cunoscută și sub denumirea de epifizită vertebrală sau cifoza adolescenților. Ea se caracterizează clinic printr-o cifoză dorsală sau lombară, care apare în perioada de creștere și care se însoțește de dureri mai mult sau mai puțin intense. Boala produce o distrofie a platourilor cartilaginoase ale vertebrelor. Boala debutează la vârsta de 12-18 ani, cu o rigiditate localizată la nivelul coloanei vertebrale, nivel la care ulterior se va dezvolta cifoza caracteristică. Cifoza apare prin cuneiformizarea corpilor vertebrali în regiunea dorsală medie sau inferioară. Durerea este un alt semn care apare spre sfârșitul evoluției sau în stadiul de sechelă. 2. Cifozele congenitale Cifozele congenitale sunt deformații ale coloanei vertebrale datorate unor malformații de la nivelul elementelor coloanei vertebrale sau de la nivelul coastelor : - La nivelul corpurilor vertebrali pot apare atrofii, turtiri sau lipsa unuia sau mai multor corpuri vertebrale; - La nivelul articulațiilor intervertebrale pot apare sudări ale vertebrelor sau discurilor intervertebrale îngustate; - La nivelul coastelor pot apare coaste supranumerar, coaste lățite sau sinostaze costale. 3. Cifozele neuro-musculare Deficiența apare datorită paraliziei mușchilor paravertebrali. Deficiența apare din poliomelită, datorită distrugerii neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei din regiunea dorsală. Deviația coloanei are o evoluție rapidă, ducând la deformații grave, putând apare și o cifoscolioză. 4. Cifoze posttraumatice Deficiența apare în urma unui accident, care chiar foarte mic se însoțește de tulburări circulatorii, care duc la o rarefiere a structurii corpului vertebral, și, în final la turtirea vertebrei. Evoluția deformației cuprinde trei etape : - Etapa I – reprezentată de accident – urmat de fenomene dureroase, cu sau fără contracturi musculare și compresie medulară; - Etapa a II-a – cu o durată de la 6 săptămâni până la 4 luni în care dispare durerea și pacientul își poate relua activitatea; - Etapa a III-a – când reapar durerile în zona traumatizată și obiectiv se evidențiază deformația vertebrală, însoțită de tulburări nervoase și senzitive.

5

5. Cifoze postinfecțioase Cea mai frecventă infecție care poate afecta corpul vertebral este tuberculoza corpilor vertebrali sau Morbul lui Pott. Localizarea predilectă se află în regiunea toracală mijlocie, toracolombară sau lombară. Infecția produce distrugerea vertebrelor datorită localizării bacilului Koch în spongioasa corpului vertebral. Datorită contracției mușchilor paravertebrali și a greutății corpului, cele 2-3 vertebre afectate se turtesc și se prăbușesc anterior, formându-se cifoza pottică. Deoarece, deficiența cuprinde 1-3 vertebre, cifoza este scurtă, angulară, fixă. În mod frecvent, deviația coloanei vertebrale se însoțește de pareze și paralizii la nivelul musculaturii toracelui. Semnul precoce al deficienței îl constituie durerea, urmat de imobilitatea coloanei vertebrale și deformarea regiunii afectate. 6. Cifoza în boli metabolice Tipic pentru această categorie de cifoze este cifoza rahitică. Rahitismul este o afecțiune metabolică, în care apar multiple deformații la cap, torace, membre superioare și membre inferioare. La nivelul coloanei vertebrale, deficiența apare cel mai frecvent în regiunea lombară. În această regiune, pielea de la nivelul apofizelor spinoase devine aspră, pigmentată și mai groasă. Deviașia coloanei nu se însoțește de durere, iar mobilitatea este păstrată. 7. Cifoze postinflamatorii Tipic pentru această categorie de cifoze este cifoza reumatică. Aceasta apare în cadrul spondilitei anchilopetice, boală autoimună caracterizată prin anchilozarea articulațiilor. Boala evoluează lent, cu pusee de acutizare, care accentuează deficitul articular. Boala debutează la adulții tineri, cu dureri în regiunile sacroiliace. În timp, prin fixarea articulațiilor intervertebrale, coloana își pierde mobilitatea și se deformează în sens cifotic. Deficiența se localizează cel mai frecvent în regiunea dorsală. Boala are o evoluție lungă, ireversibilă. 8. Cifoză senilă Deficiența apare la persoanele vârstnice, mai frecvent la bărbați. Localizarea la bărbați este regiunea dorsală, iar la femei în regiunea lombară. Deviația coloanei apare datorită scăderii tonusului musculaturii spatelui și datorită unor microfracturi care apar la nivelul vertebrelor, pe fondul proceselor degenerative. 9. Cifoze diverse În această categorie sunt incluse cifozele patologice mai rare, având etiologie diversă. a. Cifoza posttetanică – apare după o anumită perioadă de evoluție a bolii, datorită microfracturilor de la nivelul vertebrelor. Aceste microtraumatisme pot apare ca o consecință a contracțiilor foarte violente a musculaturii paravertebrale, contracții specifice tetanosului. b. Cifoze medicamentoase – pot apare după tratamente îndelungate cu produse cortizonice, care duc la apariția osteoporozei. Microfracturile vertebrale produse după traumatisme minore pot duce la deformări ale coloanei vertebrale.

6

Tratamentul cifozelor
Tratamentul cifozelor este un tratament complex, medicamentuos, chirurgical, ortopedic și kinetic. În cazul cifozelor funcționale unde scopul tratamentului este recuperarea atitudinii cifotice, se recomandă kinetoterapia cu următoarele obiective : a. Tonifierea și scurtatea mușchilor spatelui, în special în regiunea dorsală și lingimea mușchilor anteriori ai trunchiului. b. Corectarea deficiențelor secundare care au apărut în regiunile învecinate : cap și gât înclinat anterior, umeri proiectați anterior, bazin retroversat, genunchi în semiflexie. c. Stingerea refluxului greșit de atitudine la nivelul trunchiului și regiunilor învecinate și formarea unui reflex nou, corect și stabil. Mijloacele folosite se împart în două mari categorii : 1. Exerciții statice constând în poziționări ale corpului în poziții corective sau hipercorective. Pozițiile fundamentale și cele derivate stau la baza acestor exerciții statice. 2. Exerciții dinamice constând în exerciții active libere sau cu rezistență, care se adresează atât trunchiului cât și regiunilor învecinate (cap și gât, membre superioare și membre inferioare). De asemenea se recomandă exerciții de respirație, exerciții aplicative (mers și suspensiune), exerciții la aparate fixe, exerciții cu obiecte portative și exerciții de autocontrol. De un real folos, pentru recuperare, se recomandă masajul spatelui pentru creșterea tonusului musculaturii și combaterii durerii. În cazul cifozelor patologice, tratamentul va fi combinat. Dacă pentru cifoza infecțioasă (pottică), obligatoriu se va face și tratamentmedicamentos cu tuberculostatice, pentru celelalte, tratamentul chirurgical sau ortopedic se va face în funcție de fiecare caz în parte. Tratamentul chirurgical, folosind tehnici speciale, are ca scop, corectarea pasivă a deviației coloanei vertebrale. Tratamentul ortopedic utilizează diferite tipuri de corsete pentru a corecta deficiența sau pentru a menține poziția corectă a coloanei vertebrale. Indiferent de tipul de tratament (medicamentuos, chirurgical sau ortopedic), kinetoterapia deține un rol important în recuperarea deficienței. Tratamentul prin mijloace kinetice se va efectua atât pre cât și postoperator. În cazul aplicării corsetelor, kinetoterapia se recomandă anterior instalării corestului, pe toată perioada purtării corsetului și în special, după suspendarea acestuia. Pe lângă tipurile de tratament enunțate, în recuperarea cifozelor patologice pot fi folosite și alte mijloace : - Electroterapia – pentru efectele antialgice și decontracturante; - Termoterapia – cu efectul decontracturant; - Masajul – pentru efectul relaxant; - Hidrokinetoterapia – care pe lângă efectele kinetoterapiei folosește și efectele mecanice și termice ale apei.

7

Lordoza

Definiție : Lordozele sunt deviații ale coloanei vertebrale din plan sagital (anteroposterior), având convexitatea curburii orientată anterior.

Calsificarea lordozelor :
1. După momentul apariției lordozelor pot fi : - Primare – când deviația coloanei apare ca prim semn; - Secundare – când deviația coloanei apare după o altă afecțiune care poate induce deficiența coloanei. 2. După prognosticul evolutiv, lordozele se clasifică în funcție de gradul curburii : Gradul I (ușoare) – între 20 – 400 Gradul II (medii) – între 40 – 600 Gradul III (grave) – peste 600.

3. După prezența durerii – lordozele pot fi : - Dureroase – în cazul atitudinilor lordoice sau a lordozelor psttraumatice; - Nedureroase – în cazul lordozelor congenitale. 4. După topografie, lordozele pot fi : - Tipice – când deviația lordotică apare ca o accentuare a lordozei fiziologice din regiunea lombară; - Atipice – când deviația lordotică apare în alte regiuni ale coloanei vertebrale : cervico-dorsală, dorsală sau dorso-lombară. 5. După lungimea segmentului de coloană afectat și numărul vertebrelor implicate în deficiența lordozei, pot fi : - Scurte – când deficiența coloanei se limitează la 3-4 vertebre; - Lungi – când deficiența cuprinde toată coloana vertebrală. 6. După mecanismul de producere și afectare structurală, lordozele pot fi : - Funcționale – când deviația coloaneu nu prezintă modificări de structură ale elementelor coloanei vertebrale; - Patologice – când deviația prezintă modificări structurale.

8

Forma lordozelor
Lordozele pot fi funcționale și patologice.
Lordozele funcționale sunt deviații ușoare ale coloanei vertebrale cu evoluție lentă. Regiuena lombară își păstrează mobilitatea normală. Deviația coloanei lombare (unde apare cel mai frecvent) se accentuează în poziția stând cu brațele la verticală și în poziția pe genunchi, diminuându-se în poziția șezând. Lordozele patologice sunt deviații cu evoluție și gravitate variabilă, la care tratamentul kinetic trebuie obligatoriu însoțit de tratament ortopedic, mai rar chirurgical. Lordozele patologice sunt caracterizate de modificări structurale la nivelul coloanei vertebrale. În funcție de etiologie, lordozele patologice se pot prezenta sub următoatele forme : 1. Lordoze congenitale Deficiența apare în urma unor malformații congenitale la nivelul vertebrelor și articulațiilor intervertebrale. Localizarea cea mai frecventă este în regiunea lombară sau lobosacrală. Deficiența apare datorită modificărilor vertebrale din regiunea lombosacrată. Cele mai frecvente modificări sunt reprezentate de sacralizări ale vertebrei L5 (sudarea vertebrei L5 de corpul osului sacrum) sau lombalizări ale vertebrei S1 (separarea certebrei S1 de corpul osului sacrum). 2. Lordoze în boli metabolice Lordoza rahitică este tipică pentru această categorie de deficiențe. Pe lângă celelalte deficiențe (lacap, torace, membre inferioare), rahitismul se caracterizează și de existența unei lordoze lungi, nedureroase apărute în prima copilărie. Cauza deficienței o constituie hipotonia musculară a peretelui abdominal și insuficiența ligamentară de la nivelul coloanei vertebrale. 3. Lordoze neuropatice Deficiența apare prin pareza mușchilor peretelui abdominal datorită unei leziuni de neuron motor periferic (poliomielita) sau prin leziune de neuron motor central (paralizie cerebrală). Datorită compromiterii atât a funcției statice cât și dinamice a coloanei lombare, pentru menținerea poziției corecte a coloanei este necesar corsetul (lombostat). 4. Lordoze miopatice Miopatiile sunt afecțiuni musculare progresive (distrofiile musculare) sau degenerative, care apar la copiii de sex masculin cu vârsta de 7-14 ani. Afecțiunea se localizează pe musculatura regiunii lombare și musculatura membrelor inferioare, manifestându-se prin atrofie, reacție și contractură musculară. 5. Lordoze reumatice În spondiloza lombară, datorită durerilor, apare contractura musculară la nivel lombar. Contractura musculaturii paravertebrale lombare, dacă este bilaterală, va produce o accentuare a curburii lordice din regiunea lombară. Netratată corespunzător spondiloza lombară poate lăsa ca sechelă o lordoză lombară fixă, dureroasă.

9

6. Lordoza prin spondilolistezis Datorită unor microtraumatisme la nivelul coloanei lombare (căderi în picioare, sărituri repetate) se pot produce alterări ale discului intervertebral între L4-L5 sau L5-S1. Corpul vertebral al vertebrei L5 poate aluneca anterior, producându-se o lordoză scurtă însoțită de contractura musculară. Prin micșorarea posterioară a spațiului dintre vertebrele L4-L5-S1 apare o pensare a rădăcinilor nervilor spinali corespunzători cu simptomele de lombosciatică. 7. Lordoze în tumori abdominale Existența unor tumori abdominale poate produce prin creșterea lor în dimensiune o creștere de volum a abdomenului cu deviația consecutivă a coloanei lombare. De asemenea, în cazul tumorilor maligne (în special de ovar), pot apare metastaze oasoase în vertebrele lombare cu distrugerea acestora și prăbușirea coloanei lombare accentuând curbura fiziologică. 8. Lordoze datorate deficiențelor membrelor inferioare a. Lordoza din luxația congenitală de șold Luxația congenitală de șold este o malformație congenitală care afectează capsula și ligamentele coxofemurale, determinând dislocarea capului femural din acetabul. Dacă subiectul nu a fost diagnosticat în timp util și a mers, pentru echilibrarea trunchiului, bazinul se înclină anterior. Consecutiv, apare și o accentuare în sens lordic a coloanei lombare. b. Lordoza din deficiențele genunchilor Existența deviației de genunchi în hiperextensie (genurecurvatum), induce apariția lordozei lombare, cu scopul echilibrării corpului. 9. Lordoze diverse Există diverse afecțiuni care în mod secundar pot duce la apiriția lordozelor lombare : - Lordozele de cauză extravertebrală – arsuri, cicatrici, toracoplastii; - Lordoze după dezechilibre sacrococcigiene; - Lordoza dureroasă a adolescenților.

Tratamentul lordozelor
Tratamentul lordozelor se face prin kinetoterapie în cazul lordozelor funcționale și prin mijloace ortopedice, mai rar chirurgicale, în lordozele patologice. Kinetoterapia are următoarele obiective : 1. Asuplizarea coloanei vertebrale lombare prin tonificarea în condiții de scurtate a musculaturii peretelui anterolateral al abdomenului și în condiții de lungire a musculaturii lombosacrale. 2. Redresarea poziției bazinului 3. Corectarea deficiențelor de la nivelul trunchiului și membrelor inferioare pentru obținerea unei atitudini corecte și stabile. 4. Prevenirea sau corectarea cifozei ce poate apare comepnsator în regiunea dorsală. 5. Pregătirea organismului pentru pre și post alt tip de tratament (chirurgical sau ortopedic). Mijloace folosite în recuperare : Exercițiile statice constând în menținerea unor poziții corective și hipercorective ale coloanei lombare, bazinului, membrelor inferioare. Exercițiile dinamice se adresează tuturor regiunilor (cap, gât, membre superioare, trunchi, membre inferioare). Se folosesc și exerciții aplicative (mers, târâre, suspensie, echilibru). De asemenea se pot folosi exercițiile de respirație și exercițiile de redresare (de autocontrol). Ortopedic se folosesc corsetele.
10

Scolioza
Definiție : Scolioza este o deformație tridimensională, caracterizată prin incurbarea coloanei vertebrale în plan frontal, rotația vertebrelor în plan orizontal și gibozitate costală în plan sagital. Cauzele scoliozei :
1. Cauze predispozante : Factori gravitaționali – reprezentați de forțele externe legate de acșiunea gravitației Factori ereditari – uneori deficiența se poate moșteni Factori constituționali – persoane longili-astenice, cu facies alungit, membre fine, degete lungi, fire închisă și nesociabilă. Cauze favorizante : Afecțiuni cu evoluție lungă – rahitism Boli infecțioase netratate corespunzător – reumatism, scarlatină Condiții de viață necorespunzătoare – oboseală, alimentație neadecvată, lipsa exercițiilor fizice.

2. -

3. Cauze determinate : - Factori patologici locali reprezentați de afecțiuni ale mușchilor paravertebrali, a ligamentelor și articulațiilor coloanei vertebrale - Factori patologici extrahidieni :  Sechele după toracometrie  Torticolis  Lombosciatică  Inegalitatea membrelor inferioare.

Clasificarea scoliozelor
1. Orientarea curburii. Indiferent de numărul curburilor, orientarea scoliozei este dată de convexitatea din regiunea dorsală. Astfel pot fi : - Scolioză dreaptă – având convexitatea curburii din regiunea dorsală orientată spre dreapta; - Scolioză stângă – convexitatea curburii din regiunea dorsală orientată spre stânga. 2. Proba firului cu plumb. În funcție de această probă, scolioza se clasifică în 2 categorii : - Scolioză echilibrată – când firul cu plumb poziționat la nivelul C7 cade în pliul interfesier; - Scolioză neechilibrată – firul cu plumb cade lateral de pliul fesier. 3. Reducerea scoliozei. - Scolioză reductibilă – situație în care deviația coloanei vertebrale dispare în anumite poziții; - Scolioză nereductibilă – situație în care, deviația coloanei persistă indiferent de poziția subiectului.

11

4. Numărul de curburi. În funcție de numărul de curburi ale deviației coloanei vertebrale, scolioza poate fi : - Scolioză cu o singură curbură – scolioză în „C” ; - Scolioză cu două curburi – scolioză în „S” ; - Mai rar, scolioză cu trei curburi. 5. Localizarea curburii. În funcție de regiunea coloanei vertebrale afectate de deviație, scolioza poate fi : - Scolioză cervicală - Scolioză dorsală - Scolioză cervico-dorsală - Scolioză lombară - Scolioză dorso-lombară 6. Mărimea unghiului curburii primare. În funcție de unghiul Cobb, măsurat pe radiografie, scolioza poate fi : - Scolioză ușoară – unghiul este mai mic de 300 ; - Scolioză medie – unghiul cuprins între 300 și 600 ; - Scolioză gravă – unghiul cuprins între 600 și 900 ; - Scolioză foarte gravă – unghiul cu mărimea mai mare de 900 . 7. Durere. În funcție de răspunsul algic al subiectului la deficiență, scolioza poate fi : - Scolioză nedureroasă - Scolioză dureroasă. 8. Vârsta de apariție. În fucnție de vârsta la care a apărut, sau a fost depistată, scolioza poate fi : - Scolioză infantilă – până la vârsta de 3 ani; - Scolioză juvenilă – între 3 ani și pubertate; - Scolioza adolescenților – după pubertate; - Scolioza adultului. 9. Mod de apariție. În funcție de momentul și modul de apariție, scolioza poate fi : - Scolioză congenitală – deficiența este descoperită imediat după naștere; - Scolioză dobândită – deficiența apare în decursul vieții. 10. Studiul clinic. În funcție de gravitatea și stadiul clinic al evoluției, scolioza poate fi : a. Scolioză de gradul I – caracterizată prin : - Curbură a coloanei vertebrale reductibilă în flexia anterioară a trunchiului; b. Scolioză de gradul II – caracterizată prin : - Curbura primară a coloanei vertebrale, nereductibilă total în flexia anterioară a trunchiului; - Rotația vertebrelor este incipientă; - Apariția curburii compensatorii.

12

c. d. -

Scolioză de gradul III – caracterizată prin : Curbură primară accentuată, ireductibilă; Rotație vertebrală importantă; Gibozitate costală; Curburi compensatorii. Scolioză de gradul IV – caracterizată prin : Sudarea articulațiilor intervertebrale; Imobilitatea coloanei vertebrale.

11. După modificările anatomo-patologice : - Scolioza funcțională – fără modificări structurale la nivelul articulațiilor și vertebrelor; - Scolioză patologică – cu modificări în forma și structura elementelor coloanei vertebrale.

Scoliozele funcționale
Scoliozele funcționale reprezintă deviații simple în plan frontal ale coloanei vertebrale. Scoliozele funcționale sunt reductibile și nu prezintă rotația vertebrelor sau gibozitate costală.

Scoliozele patologice
Scoliozele patologice sunt deficienșe tridimensionale determinate de modificări ale formei, structurii și funcșiei aparatului de sprijin, caracterizate de persistența curburilor coloanei vertebrale, rotația vertebrelor și deformarea grilajului costal, care se mențin la flexia trunchiului, în clinostatism sau la suspendare.

Formele scoliozelor patologice
1. Scolioza congenitală Malformațiile congenitale de la nivelul trunchiului pot fi însoțite de scolioze. Astfel pot apare anomalii la nivelul vertebrelor (turtire, vertebre supranumerar, blocuri vertebrale, vertebre cuneiforme), la nivelul coastelor (coaste lățite sau sudate), la nivelul coloanei lombare (spina bifida) sau la nivelul bazinului (luxația congenitală de șold). 2. Scolioza rahitică Rahitismul, pe lângă modificările diferitelor regiuni ale scheletului, la nivelul coloanei vertebrale, poate produce, cifoză, dar și scolioză, cu localizarea frecventă în regiunea dorsală și lombară. 3. Scolioza paralitică Scolioza paralitică, apărută după lezarea neuronilor motori din coarnele anterioare ale măduvei de către virusul poliomelitei este cauzată de pareză sau paraliza asimetrică a musculaturii paravertebrale sau superficiale a spatelui. Deficiența este gravă, cu un pronostic sever. 4. Scolioza toracogenă Deficiența apare ca urmare a unor modificări la nivelul toracelui (toracoplastii, piotorax, pahipleurită, cicatrici mari toracice secundare unor traumatisme sau arsuri). 5. Scolioza reumatică Deficiența apare în cadrul reumatismelor degenerative, fiind mai frecventă la adulți, cu localizare în regiunea cervicală și lombară.

13

6. Scolioza gravă a adolescenților și tinerilor În cadrul maladiei Scheuermann, datorită modificărilor la nivelul vertebrelor, pot apare și deviații ale coloanei de tip scoliotic. Deficiența este mai frecventă la sexul masculin și se localizează în regiunea dorsală. 7. Scolioze diverse În această categorie intră deficiențele cu etiologii variate. Astfel pot apare : - Scolioza ca sechelă a unui morb Pott vindecat; - Scolioza în cadrul unei osteoporoze avansate; - Scolioze secundare traumatismelor cerebrale; - Scolioze în cadrul afecșiunilor psihice (isteria). 8. Scolioza esențială (idiopatică). Diagnosticul de scolioză ideopatică se pune dacă prin toate metodele de investigație nu se poate stabili etiologia. Scolioza cu etiologie necunoscută poate fi infantilă (apare sub vârsta de 4 ani), juvenilă (vârsta între 4 și 10 ani) și a adolescenților (după vârsta de 10-12 ani). De foarte multe ori scolioza are caracter familial.

Tratamentul scoliozelor
Tratamentul scoliozei este cel mai complex. Poate fi chirurgical, ortopedic și prin mijloace kinetice.

Tratamentul chirurgical Scopul tratamentului chirurgical este de a fixa coloana vertebrală redresată, oprind astfel evoluția curburilor patologice. Principala metodă chirurgicală o constituie instrumentația Harrington, utilizată din 1962. Operația constă în aplicarea unor tije metalice, de-a lungul coloanei vertebrale, cu rolul de a corecta curburile patologice. Avantajele acestei metode constau în mobilizarea precoce din pat a bolnavilor și reducerea indicațiilor de aparat gipsat postoperator la copiii mici. Alte metode chirurgicale constau în : artrodeza rahidiană (fixarea mai multor vertebre între ele), osteotomii la nivelul corpurilor vertebrale sau metode combinate de fixare, tracțiune sau solidizare la nivelul vertebrelor.

Tratamentul ortopedic Tratamentul ortopedic constă în aplicarea unor corsete în funcție de forma scoliozei, de regiune, de unghiul curburii sau de alte deviații ale coloanei asociate.

Tratamentul prin mijloace kinetice.
Kinetoterapia, în tratamentul scoliozelor se poate aplica în exclusivitate, în cazul scoliozelor funcționale și ca tratament adjuvant în cel ortopedic sau chirurgical. Tratamentul kinetic are următoarele obiective : 1. Exercitarea componentei neuropsihice, constând în ștergerea reflexului greșit de postură și formarea unui reflex nou, corect și stabil. Menținerea poziției corecte trebuie să se automatizeze pentru a fi păstrat nu numai în timpul efectuării programului kinetic; 2. Exercitarea componenetei musculare constând în tonifierea musculaturii pravertebrale în condiții de scurtare de partea convexității deviației coloanei vertebrale și în condiții de alungire a musculaturii de partea concavității curburii;

14

3. Prevenirea sau corectarea deficiențelor din regiunile învecinate, centura scapulară, centura pelviană, torace; 4. Reducerea gibozității costale prin mobilizarea coloanei vertebrale și derotarea coruprilor vertebrale; 5. Dezvoltarea mobilității cutiei toracice în scopul prevenirii sau tratării tulburărilor respiratorii.

Mijloacele recuperării
A. Exercițiile statice, constând în poziționări în poziții fundamentale sau derivate, simetrice sau asimetrice, Menținerea acestor poziții asigură atât executarea corectă a exercițiilor dinamice cât și prin izometrie, tonifierea musculaturii hipotone. B. Exercițiile dinamice constau din efectuarea de mișcări de trunchi, cap și gât, membre superioare și inferioare, exerciții de respirație, exerciții aplicative, exerciții cu obiecte portative sau aparate fixe, exerciții de relaxare și autocontrol. 1. Exercițiile de trunchi pot fi efectuate simetric sau asimetric. În scoliozele cu două curburi exercițiile se execută separat pentru regiunea inferioară a trunchiului, blocând centura scapulară sau pentru regiunea superioară a trunchiului blocând centura pelviană. 2. Exercițiile de cap și gât pot fi simetrice sau asimetrice, având rolul de a preveni apariția la acest nivel a unor deficiențe secundare. 3. Exercițiile cu membrele superioare au ca scop redresarea deficiențelor atât la nivelul umerilor și omoplaților cât și acțiunea indirectă asupra coloanei vertebrale. 4. Exercițiile cu membrele inferioare au ca scop recuperarea deficienței din regiunea lombară și redresarea bazinului. 5. Exercițiile de respirație se efectuează atât pentru corectarea scoliozei la nivel dorsal și a gibozității costale, cât și pentru corectarea tulburărilor respiratorii, care frecvent însoțesc scolioza. Exercițiile de respirație urmăresc redresarea activă a cutiei toracice și tonifierea musculaturii abdominale. 6. Exercițiile aplicative constau în exerciții de târâre, echilibru, suspensie și mers. Exercițiile de târâre au ca scop creșterea mobilității coloanei vertebrale și tonifierea musculaturii spatelui. Exercițiile de echilibru se efectuează pentru solicitarea simetrică a mușchilor antagoniști. Exercițiile de suspensiunea se execută numai în cazul când nu există tulburări respiratorii. Aceste exerciții pot fi efectuate numai pe coloana cervicală sau pe toată coloana vertebrală. Suspensiunile au rol în redresarea curburilor laterale ale coloanei vertebrale. 7. Exercițiile cu obiecte portative au rolul de a îngreuna mișcările. Cele mai folosite obiecte sunt bastoanele, mingile medicinale și măciucile. 8. Exercițiile la aparate fixe, au avantajul că pot localiza mai exact mișcările. Se folosesc : cușca Rocher, scara fixă, diverse montaje de forță. 9. Exercițiile de relaxare au scopul de a micșora tonusul musculaturii paravertebrale, în special de partea concavității curburii. 10. Exerciții de autocontrol sau redresare coluntară a poziției corpului. Exercițiile se efectuează în fața oglinzii pentru a conștientiza și menține ulterior, poziția corectă.

15

Testarea capacității de efort
Măsurătorile de laborator ale performanțelor anaerobe și aerobe sunt importante în sporturile care reclamă o acontribuție semnificativă a căilor anaerobe alactacide, lactacide și aerobe. Astfel, testările proceselor anaerobe sunt relevante pentru sportivii practicanți ai eforturilor de viteză, forță, jocuri sportive, cât și pentru cei ale căror probe (5”-6’) necesită un debit energetic maximal. După cum pentru sportivii care practică eforturi aerobe (cu durată mai mare de 3-6 minute) semnificative sunt testările în laborator ale puterii și capacității aerobe.

Testarea puterii și capacității anaerobe
Pentru testarea caracteristicilor de producere a energiei anaerobe la sportivi, se impune analiza separată a lucrului mecanic alactacid și lactacid. Din rațiuni practice, se recomandă două tipuri de teste : 1. Un test pentru capacitatea anaerobă alactacidă, care implică un efort maximal cu durata de 10-15 s, pentru a obține un debit de energie maximal în condiții anaerobe alactacide. 2. Un test al capacității anaerobe lactacide; acesta implică un efort maximal cu durata de 60-90 s, pentru a obține un debit energetic maximal în condiții anaerobe lactacide. Deși mai mulți factori pot induce oboseala în asemenea condiții (și astfel pot afecta valoarea puterii), elementul major responsabil este posibilitatea de a tolera pH-ul intracelular scăzut. Măsurători ale oricăreia dintre aceste caracteristici (1,2) anaerobe se realizează : - Fie prin măsurarea lucrului mecanic realizat într-un timp dat. - Fie prin monitorizarea timpului necesar pentru a produce un anumit volum de lucru mecanic anaerob. Ultima variantă este însă mai puțin precisă decât prima. Măsurători valide și credibile ale puterii și capacității anaerobe pot fi realizate numai cu ajutorul aparatelor de tip ergometru (pentru lucru cu membrele superioare sau inferioare) sau ergometre de tip canotaj sau caiac, sau în care pot lucra grupe izolate de mușchi care realizează mișcări specifice și controlate. De asemenea, se pot face măsurători ale altor indicatori fiziologici și metabolici sangvini sau musculari în timpul lucrului sau postefort, dar acești parametri nu măsoară direct capacitatea și puterea anaerobă, ci reflectă condițiile în care s-au realizat testările. Teste reprezentative ale capacității și puterii anaerobe : 1. Testul Margatia, Aghemo și Rovelli (1966) Scop : măsoară puterea anaerobă alactacidă Efort și procedură : scară formată din 12 trepte, fiecare cu înălțimea de 17,5 cm; două cronometre la un înregistrator de timp. Subiectul trebuie să alerge spre vârful scării, parcurgând câte două trepte deodată. Un cronometru este plasat la scara a VIII-a și unul la a XII-a. Rezultate : P = P = puterea anaerobă alactacidă în WATT 9,8 = accelerația gravitațională G = greutatea corporală în kg D = distanța între I și al II-lea cronometru în m T = timpul înregistrat între cele două cronometre (timp de parcurgere a distanței dintre treapta VIII și XII).

16

2. Testul de putere Margaria-Kalamen (1968) Scop : măsoară puterea anaerobă alactacidă Efort și procedură : Scară cu 6 trepte fiecare cu înălțimea de 17,5 cm. Două cronometre plasate pe scara a III-a și a VI-a. Subiectul stă la o distanță de 6 m în fața scării. Aleargă pe scări cât mai rapid, parcurgând câte trei trepte deodată. Rezultate : P = Literele din formulă au aceași semnificație cu cele din testul 1. 3. Testul de putere anaerobă Wingate Scop : măsurarea puterii anaerobe alactacide și lactacide Efort și procedură : Bicicleta ergometrică pentru membrele inferioare, bicicletă adaptată pentru brațe; contor electric Încărcătură : - Pentru testarea membrelor inferioare : Copii sub 15 ani → 35 g/kg corp Adulți → 45 g/kg corp. - Pentru testarea membrelor superioare : Între 30-35 g/kg în funcție de tipul ergometrului Subiectul trebuie să pedaleze cât mai intens posibil, timp de 30 s. Ceasul și contorul electric înregistrează timpul și numărul de turații. Rezultate : Se obțin pentru : - Componenta alactacidă : puterea maximă dezvoltată într-o perioadă de 5 s. - Componenta lactacidă : lucrul total efectuat în 30 s. 4. Testul Katck (1974) Scop : măsurarea puterii maxime alactacide și lactacide Efort și procedură : Bicicletă ergometrică Monark și contor electronic. Încărcătură : 34 KP/ciclu Durata : 120 s La semnal subiectul pedalează cât mai rapid posibil; el nu este informat de durata testului, doar că acesta este foarte scurt. Subiectului i se cere să realizeze cât mai multe pedalări, fiind încurajat verbal. Rezultate : Pentru puterea anaerobă lactacidă : Lucrul mecani total produs în timpul testului Pentru puterea anaerobă alactacidă : Lucrul maxim în timpul primelor 6 s. 5. Testul de toleranță a lactatului Szogy-Cherebețiu (1974) Scop : măsurarea capacității anaerobe lactacide Efort și procedură: Testul se realizează la o bicicletă ergometrică în care încărcătura crește linear cu numărul rotațiilor pe unitatea de timp. Subiectul realizează un lucru mecanic timp de 15 s,20s ,45 s,60 s. Încărcătura : este ajustată la greutatea corporală și rămâne constantă tot timpul lucrului. Este contorizat numărul turațiilor și lucrul mecanic total. Subiectul efectuează o încălzire după care pedalează cu viteză maximă învingând forța de frânare. Aprecierea acumulării de lactat necesită efectuarea defalcat (în doi timpi) a probei. a) Pedalare 15-20 s; priza de sânge se ia la 6 minute după terminarea probei (înainte de probă se determină lactatul în condiții bazale și servește ca valoare de referință); b) După o pauză de aproximativ 30 de minute subiectul efectuează al doilea efort cu durată de 35 s

17

(după CMS, durata este de 45 s sau 60 s.). Recoltarea prizei de sânge se face după 6 minute de la terminarea probei, cât și după terminarea efortului la 15-30 minute. Lucrul mecanic în kg = nr. de rotații încărcătura Rezultate : indicele alactic se calculează după formula : I.A. = Cu cât indicele alactic este mai mare, cu atât rezervele alactacide sunt mai mari. 6. Testul De Bruyn-Prevost (1974) Scop : măsurarea capacității anaerobe lactacide Efort și procedură : bicicletă ergometrică Încărcătură : 400 W la bărbați – 350 W la femei Ritm de pedalare : 124-128 cicluri/minut la bărbați ; 104-108 cicluri/minut la femei. În primele 5 s încrăcătura crește de la 50 la 400 W și respecti 350 W. Finalul testului coincide cu momentul când subiectul nu mai poate menține ritmul de pedalare impus. Rezultate : T.de întârziere = T. în care se atinge ritmul de pedalare impus Indice = Indicele și lactatul sanguin sunt utilizați pentru aprecierea toleranței la lactat. 7. Testul Miron Georgescu (1980) Scop : măsurarea capacității anaerobe de efort Efort și procedură : Aparatura adecvată cronometrează timpul de stat pe sol și timpul cât se găsește în aer. Subiectul efectuează timp de câteva secunde un efort de forță viteză cu intensitate maximă : sărituri pe verticală cu înălțime maximă și cu timp de contact cu solul între sprituri. Calculul puterii anaerobe maxime : P.an.max. = I = înălțimea săriturii Înălțimea săriturii se calculează pe baza formulei căderii corpurilor I = ½ . g . (t/2)2 în care : g = accelerația gravitațională t = durata săriturii (timpul stat în aer). Acesta se împarte la doi pentru că subiectul parcurge de două ori distanța (la urcare și la căderea din săritură). Gr = greutatea corpului t = timpul de stat pe sol între sărituri 1,5 = coeficient ce include în clcul travaliul de frânare la aterizare din săritura precedentă cât și travaliul activ efectuat la efectuarea săriturii următoare. P.an.max. : - bărbați tineri nesportivi = 1792 (±286 W) și respectiv 28,6 (±5,3) W/kg. Corp - femei tinere nesportive = 953 (±254 W) și respectiv 17,4 (±3,6) W/kg. Corp P.an.max. la sportivi (sprint, sărituri, aruncări, volei) : - bărbați – 3000 W și respectiv 400 W/kg - femei – 200 W și 30 W/kg corp.

18

8. Travaliul total realizat (TTR) descris de Szogy-Cherbețiu Scop : Evaluarea puterii maxime anaerobe alactacide și lactacide. Efort și procedură : Bicicleta ergometrică la care încărcătura crește angrenând organismul într-un efort maximal. Proba este defalcată pe etape :  Primele 5-10 s corespund evaluării calităților de forță-viteză dependente de sistemul ATP-CP  15-20 s corespund intrării glicolizei anaerobe cu formare de lactat  45-60 s reprezintă adaptarea la acumularea de lactat, foarte importantă în probele ce reclamă rezistență în regim de foță și viteză. Rezultate : Se notează frecvența ciclilor pedalați pe fiecare unitate de timp propusă a fi urmărită 10-1520 s/35-50-60 s. Numărul ciclilor se înmulțește cu valoarea încărcăturii în kg m. Valoarea obținută se apreciază pe greutatea corporală și comparativ procentual cu modelul biologic. Se obține : - TTR 10 s semnifică → P max. AA - TTR 15 s și TTR 20 s → P max. AL - TTR 45 s și TTR 6- s → P max. ae. 9. Testul Bosco (Bosco ergo jump) 1981 Scop : Evaluarea puterii maxime anaerobe lactacide Efort și procedură : Platformă și instalație pentru măsurarea timpului de zbor și a timpului pe platformă. Testul măsoară forța mecanică a mușchilor extensori ai gambei. Subiectul execută continuu timp de 15 s o serie de sărituri. Rezultate :

P(W) = P – puterea în WATT g – 9,81 (constanța gravitațională) TV – timpul de zbor în s NS – nr. de sărituri executate în 15 s 15 s – timpul probei 15 s – TV – timpul în s pe platformă 10. Testul Sargent Scop : Evoluarea puterii maxime anaerobe alactacide exprimată în kg/s prin măsurarea detentei în cm. Efort și procedură : După o prealabilă încălzire subiectul execută trei sărituri maxime pe verticală, măsurându-se deci detenta pe verticală (în cm, se ia cea mai bună săritură). Rezultate : P = √ P – puterea în kg/s G – greutatea corporală D – detenta în cm √

19

15-20 ani Slab Satisfăcător Bărbați Mediu Bine Foarte bine Slab Satisfăcător Femei Mediu Bine Foarte bine <113 113-149 150-187 188-224 >224 <92 92-120 121-151 152-182 >182

20-30 ani <106 106-139 140-175 176-250 >210 <85 85-111 112-140 141-168 >168

30-40 ani <85 86-111 112-140 141-168 >168 <65 65-84 85-105 106-125 >125

Interpretare scală de apreciere după Dal Monte 1988

Testarea puterii maxime aerobe (P.max.ae)
Se cunoaște faptul că există o relație directă între puterea maximală aerobă sau consumul maxim de oxigen (VO2 max.) și debitul cardiac maximal. Studiul VO2 max. este fundamental, deoarece este factorul limitant al tuturor performanțelor din eforturile cu durată mai mare de 3 minute. Determinarea VO2 max. se face prin metode : directe și indirecte. 1. Măsurarea directă a VO2 max. Scop : Evaluarea P.max. ae. Prin măsurarea VO2 max. Efort și procedură : cicloergometru, bandă rulantă simulatoare de efort, un complex de instalații ce permit inspirația și expirația aerului în paralel cu analiza O2 și a CO2 . Întrucât efortul constă din pedalare la o bicicletă a cărei încărcătură crește progresiv cu câte 50-100 W, deci solicitarea este foarte mare, metoda trebuie folosită doar pe sportivii aflați în foarte bună condiție fizică. Sunt prelevate eșantioane de gaz respirator în cursul efortului de intensitate crescătoare, care relevă o creștere și a oxigenului consumat până la un moment dat când acesta se stabilizează cu toate că intensitatea mai crește încă – s-a atins „vita maxima”. Rezultate : Instalația permite fie citirea directă a cantității de oxigen consumat în fiecare moment al probei avut în vedere, inclusiv când se stabilizează și constituie VO2 max., sau formule și calcule speciale, permit aprecierea acestui indicator (VO2 max. real). Se admite că VO2 max. este atins când : - Consumul de oxigen și frecvența cardiacă se stabilizează, chiar dacă intensitatea efortului crește VO2 de repaus = 250-300 ml/minut VO2 max. = 2,5-6 l/minut în funcție de o serie de factori evidențiați la capitolul „capacitate aerobă”. Exprimat și în valori relative, VO2 max. = 40-85 ml/kg/minut în funcție de factorii de care acesta depinde și în special de nivelul de antrenament.

20

2. Măsurarea indirectă a VO2 max. – metoda Astrand-Ryhming Scop : Evaluarea P.max. ae. prin estimarea indirectă a VO2 max. în funcție de frecvența cardiacă din minutul 6 al unui efort submaximal (cicloergometru sau scăriță). Efort și procedură : Dacă efortul se efectuează la bicicletă, se stabilește încărcătura în W (150-200 W la sportive antrenate și 175-225 W pentru sportivi antrenați). Subiectul pedalează (menținând acul turometrului la valoare impusă) timp de 6 minute. Se măsoară frecvența cardiacă din minut în minut, dar în calcul se ia doar cea din minutul șase și care trebuie să se situeze între 130-170 bătăi/minut. Cifra Fc din minutul 6 de efort permite citirea pe nomograma produsă de autori a VO2 max. În lipsa bicilcetei ergometrice se practică testul scăriței (înălțimea de 50 cm pentru sportivi și 40 cm pentru sportive). Un metronom permite păstrarea unui anumit ritm stabilit în funcție de greutatea corporală. Redăm în continuare tabelul nr.30 cu ritmul metronomului și tabelul nr.31 ce conține corespondendul VO2 max. în funcție de Fc din minutul 6 de efort.
Kg 40 41 42 43 44 45 46 47 48 49 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 40 cm 100 W 150 W 108 104 102 100 98 96 94 92 90 88 86 84 82 80 79 78 76 75 74 110 73 108 72 107 71 106 70 104 69 103 68 101 67 100 66 98 65 96 95 94 92 91 90 89 88 86 85 84 83 82 81 80 79 78 77 78 75 74 73 72 70 200 W Kg 50 51 52 53 54 55 56 57 58 59 60 61 62 63 64 65 66 67 68 69 70 71 72 73 74 75 76 77 78 79 80 81 82 83 84 85 86 87 88 89 90 91 92 93 94 95 96 97 98 99 100 100 W 103 101 99 98 96 94 92 91 89 88 86 85 83 82 81 80 78 77 76 75 74 73 72 71 70 69 68 67 66 65 50 cm 150 W 200 W 225 W

Ritm metronom pentru testul Astrand (Sărița) Tabel nr. 30

102 100 98 97 94 93 91 90 89 87 86 85 84 83 82 81 80 79 78 77 76 75 74 73 72 71 70

110 108 107 106 105 104 102 101 100 99 98 96 95

110 108 106 105 103 102 100 99 97 96 95 93 92 91 90 88 87 86 85 84 83 82 81 80 79 78 77 76 75 74 73 72 71 70 69 68 -

108 106 105 103 102 101 99 98 97 96 95 94 93 92 91 90 88 87 86 85 84 83 82 81 80 79 78 77 76

21

Bărbați F.C. 120 126 132 138 144 150 156 162 168 100 W 3600 3200 2900 2700 2500 2300 2200 2000 1900 125 W 4050 3700 3400 3100 2850 2700 2500 2350 2200 150 W 4800 4400 4000 3700 3400 3100 2900 2800 2600 175 W 5500 5000 4600 4200 3900 3650 3350 3200 3000 Femei 5450 7950 4500 4100 3800 3500 3200 3000 2800 200 W 6350 5800 5300 7900 4500 4200 3800 3600 3400 225 W 7100 6500 6000 5400 5000 4800 4400 4100 3900 250 W -7200 6600 6100 5700 5300 4900 4600 4400

120 126 132 138 144 150 156 162 168

4100 3600 3300 3000 2700 2500 2300 2200 2000

4750 4200 3800 3450 3200 2900 2700 2500 2350

-5600 5100 4600 4200 3900 3600 3400 3200

--5700 5100 4800 4400 4100 3800 3600

Tabel nr. 31 Valorile VO2 max. în funcție de FC realizată în efortul de 6 minute

Interpretarea VO2 max. se face în valori absolute și relative. A.Rosetti (1994) evidențiază următoarele formulare de clasificare a valorilor VO2 max., conform următoarelor calificative :
Excelent Foarte bine Bine Mediu Bărbați 110-0,4 x G 104,5-0,38 x G 92,6-0,34 x G 77,0-0,28 x G Femei 91,6-0,332 x G 87-0,315 x G 77,3-0,28 x G 64,11-0,232 x G

La persoanele sub 20 de ani sau care au depășit 30 de ani, Astrand recomandă să se înmulțească cifra VO2 max. determinată pe nomogramă cu un factor de corecție corespunzător vârstei subiectului (tabelul nr.32)
Vârstă 15 25 35 40 45 50 60 65 Frecvența cardiacă maximă (puls/minut) 210 200 190 180 170 160 22 Factor de corecție 1,1 1 0,87 0,83 0,78 0,71 0,68 0,65

Factorii de corecție stabiliți de Astrand în funcție de vârstă și frecvența cardiacă (tabelul nr.32)

După datele Centrului de Medicină Sportivă din București valorile VO2 max. și deci ale puterii maxime aerobe la diferite sporturi se prezintă astfel :
Valori excelente Canotaj Ciclism de șosea 3000 m -1000 m patinaj Schi fond Valori f.bune 800 m - 5000 m atletism 200 m - 1500 m înot Jocuri sportive Decatlon Pentatlon modern Tenis de câmp Valori bune 100 m înot Lupte Tenis de masă Valori medii Sprinteri Săritori Aruncători Călărie Schi alpin Gimnastică Haltere Sărituri în apă Bob Tir

Școala franceză (Flandoris) folosește următoarea scală de valori pentru VO2 max., în valori absolute și relative : 2,5 l/min. = mediu 3 l/min. = destul de bine 3,5 l/min. = bine 4 l/min. = foarte bine >5 l/min. = excelent În valorile relative, VO2 max. (raportat la greutatea croporală) valorile și calificativele sunt următoarele : ≤ 20 ml/kg/min. = foarte slab 30-35 ml/kg/min. = mediocru 35-45 ml/kg/min. = mediu 45-60 ml/kg/min. = bun 60-75 ml/kg/min. = foarte bun ≥ 75 ml/kg/min. = excelent

3. Testul Cooper – test de alergare timp de 12 minute Scop : estimarea VO2 max. în funcție de performanța realizată în alergare timp de 12 minute pe teren plat. Efort și procedură : O pistă de 200, 300 sau 400 m etalonată din 50 în 50 m. Subiectul este în prealabil pregătit să mențină o viteză care să-i permită parcurgerea distanței cât mai mari în 12 minute. Pentru reglarea vitezei, distanța parcursă indicată la 30 s în timpul primelor patru minute, apoi din minut în minut în timpul următoarelor patru minute, iar în ultimile patru minute, sportivului nu i se dă nicio indicație. Rezultate : În funcție de distanța parcursă – în km – Cooper a stabilit scala de calificative evidențiată în tabelul nr. 34. De asemenea a stabilit corespondența între distanța parcursă în 12 minute și VO2 maxim. (tabelul nr. 33).

23

Distanța (m) 1600 1700 1800 1900 2000 2100 2200 2300 2400

VO2 maxim. ml/min./kg 25 27 29 31,6 33,8 36,2 38,2 40,4 42,6

Distanța (m) 2500 2600 2700 2800 2900 3000 3100 3200 3300

VO2 maxim. ml/min./kg 45 47,2 49,2 51,6 53,8 56 58,2 60,2 62,4

Tabelul nr. 33 Corespondența între distanța parcursă în 12 minute și VO2 max. (după Flandrois 1982)

Femei Condiție fizică Slabă Mediocră Medie Bună Excelentă mai puțin de 30 de ani <1,52 1,52 - 1,82 1,84 - 2,14 2,16 - 2,62 ≥ 2,64 Grupele de vârstă 30 - 39 ani 40 - 49 ani <1,36 1,36 - 1,66 1,68 - 1,96 2,00 - 2,46 ≥ 2,48 <1,20 1,20 - 1,50 1,52 - 1,82 1,84 - 2,30 ≥ 2,32 peste 49 ani <1,04 1,04 - 1,34 1,36 - 1,66 1,68 - 2,14 ≥ 2,16

Slabă Mediocră Medie Bună Excelentă

<1,52 1,60 - 1,98 2,00 - 2,38 2,40 - 2,78 >2,80

Bărbați <1,36 1,52 - 1,82 1,84 - 2,20 2,24 - 2,62 >2,64

<1,20 1,36 - 1,66 1,68 - 2,06 2,08 - 2,46 >2,46

<1,04 1,28 - 1,58 1,60 - 1,98 2,00 - 2,38 >2,40

Tabelul nr. 34 Distanța în km parcursă în 12 minute (Cooper K.A. 1982)

24

Kinetologia Medicală Kinetoterapia - Kinetoprofilaxia
Kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperării somato-funcționale,
motrice și psihice și/sau al reeducării funcțiilor secundare, de compensație, în cazul afecțiunilor parțial reversibile sau ireversibile. Recuperarea somatică reprezintî o etapă în cadrul tratamentului. Se completează obligatoriu cu recuperarea funcțională, care își propune să redea pacientului capacitatea de efort normală sau apropiată de normal. În cazul unor funcții reduse sau absente, kinetoterapia încearcă să conserve capacitatea de efort restantă și să dezvolte mecanisme compensatorii.

Kinetoprofilaxia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul prevenirii îmbolnăvirilor, complicațiilor sau sechelelor acestora, constituindu-se în următoarele forme :primară, secundară și terțiară.
Kinetoprofilaxia primară aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei medicale, cu scop sanogenetic, pentru menținerea stării de sănătate, în limitele vârstelor biologice și cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Astfel, gimnastica de înviorare, gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activitățile de timp liber competiționale și necompetiționale etc. compun kinetoprofilaxia primară. Kinetoprofilaxia secundară este forma kinetoprofilaxiei cu rol de prevenire a complicațiilor îmbolnăvirilor. Kinetoprofilaxia terțiară, ca și primele două forme, reunește mijloacele specifice, nespecifice și complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de prevenirea apariției sechelelor, a leziunilor somato-funcționale ireversibile, care ar putea determina disabilitate motorie și/sau psihică.

Obiective
Obiectivele kinetoterapiei : restabilirea aliniamentului normal al corpului, redobândirea amplitudinii de mișcare, a forței și resitenței musculare, recuperarea coordonării, controlului și echilibrului, reeducarea sensibilității, corectarea deficitului respirator, redobândirea capacității de efort, la care se adaugă formarea capacității de relaxare. Obiectivele kinetoprofilaxiei primare sunt strict profilactice și constau în menținerea stării de sănătate, păstrează aliniamentul normal al corpului, creșterea forțtei și rezistenței musculare, a amplitudinii mișcării, menținerea și optimizarea capacităților funcționale și coordinative ale organismului etc.

25

Principii generale în aplicarea tratamentului

Pentru ca asistența kinetică să fie eficientă, practicianul trebuie să respecte o serie de principii. Acestea sunt subordonate principiului de bază, valabil oricărei forme de terapie conservatoare sau radicale; este vorba de principiul lui Hipocrate, părintele medicinii, sub forma dictonului : „Primum non nocӗre!”, adică „În primul rând să nu faci rău!” . Pentru aceasta, este necesară o pregătire corespunzătoare, teoretică și practico-metodică, a kinetoterapeutului. De asemenea, el trebuie să se afle într-un dialog permanent cu pacientul, care va fi sfătuit să-l informeze asupra efectelor terapiei aplicate. Pentru siguranța toleranței, kinetoterapeutul va urmări mimica pacienților săi, deoarece mulți dintre ei, în speranța unei vindecări rapide și complete, suportă dureri intense. Acestea însă, declanșează reacții de apărare al căror tratament va fi mult mai dificil, prin complexitate și durată. Kinetoterapeutul trebuie să lucreze în colaborare cu medicul din specialitatea afecțiunii de care suferă pacientul pe care îl îngrijește, precum și cu psihologul. Numai o abordare interdisciplinară, în echipă, a unei probleme atât de complexe, cum este terapia în general și cea kinetică în special, poate oferi rezultate bune și implicit satisfacții profesionale. În acest context, toate principiile pe care le vom prezenta în continuare vor fi subordonate principiului hipocratic; acestea sunt : Stabilirea precoce a diagnosticului este de competența medicului specialist. În privința tratamentului kinetic, însă, intervenția sa se va limita la precizarea obiectivelor recuperării, urmând ca programul propriuzis să fie întocmit de kinetoterapeut. Evaluarea periodică a eficacității teraiei se va realiza în echipă. Precocitatea insituirii tratamentului este un principiu care derivă din promptitudinea stabilirii diagnosticului. Temporizarea terapiei are ca efect prelungirea duratei îmbolnăvirii și scăderea eficienței tratamentului prin apariția unor reacții sau atitudini compensatorii. Progresivitatea sau dozarea și gradarea efortului este obligatorie și de importanță hotărâtoare în actul recuperator. Se realizează în concordanță cu toleranța la efort a pacientului; când capacitatea motrică este nulă, tratamentul kinetic începe de la zero. Solicitarea va crește rațional, în privința numărului de repetări, a amplitudinii, vitezei mișcării și a încărcăturii efortului. Cea mai mare greșeală pe care o poate face kinetoterapeutul constă în suprasolicitarea bolnavului pentru depășirea nivelului funcțional de moment. Gradarea efortului are la bază reguli cunoscute : de la ușor la greu, de la simplu la complex, de la cunoscut le necunoscut. Trecerea la exerciții noi sau combinate este posibilă după ce au fost bine învățate cele vechi și mai simple. Progresivitatea se realizează ținându-se cont de reacțiile fiziologice și fiziopatologice ale organismului. Astfel, când apar semne de neadaptare, trebuie scăzut numărul exercițiilor și durata lor, prelungindu-se în schimb pauzele. Ședințele se răresc sau se amână, până la dispariția completă a semnelor de oboseală sau de intoleranță a efortului. Când evoluția este bună, se încearcă depășirea valorilor funcționale anterioare îmbolnăvirii.

26

Individualizarea tratamentului are o deosebită importanță, deoarece ca și în medicină, tratăm bolnavi și nu boli. Fiecare pacient are o reactivitate proprie față de boală, deci bolile nu sunt identice la două sau mai multe persoane, ceea ce înseamnă că nici tratamentul aplicat nu poate fi identic. Astfel, pacientul bolnav sau convalescent va primi o prescripție medicală în concordanță cu natura și faza bolii, reactivitatea organismului și cu prezența eventualelor complicații. De asemenea, se va ține cont de particularitățile legate de sex, vârstă, profesie, temperament, condiții de viață, mediu etc. La femei se constată o recuperare mai rapidă a mobilității, iar la bărbați a forței. Vârsta determină rezultate sigure și mai rapide la tineri și copii. Posibilitățile intelectuale ale bolnavului au rol important în recuperare, nivelul ridicat contribuind în mare măsură la atingerea obiectivelor urmărite. Principiile psihopedagogice sunt obligatorii. Convorbirea kinetoterapeutului cu pacientul are rolul informării acestuia în legătură cu durata, scopul și modul de acțiune a mijloacelor folosite. Astfel, pacientul nu se va supune tratamentului pasiv și resemnat, ci va participa activ și cu încredere. Unii dintre ei, cu afecțiuni care necesită un tratament prelungit, din cauza efectelor care se duc lent, au o stare psihică depresivă. Acestea sunt cazurile cele mai delicate, în care prezența psihologului este obligatorie. În rest, psihologul poate fi suplinit de medicul specialist și de kinetoterapeut, care prin încurajri, sugestii, exemple pozitive pot crea stări de bună dispoziție și încredere în rezultate. Asocierea cu alte mijloace terapeutice optimizează eficiența mijloacelor folosite, confirmând tendința modernă de aplicare a unei terapii complexe. De multe ori, kinetoterapia consolidează tratamente sângerânde, ortopedico-chirurgicale sau nesângerânde, medicamentoase, dovedint că este o verigă importantă în cadrul terapiei complexe. Continuarea tratamentului până la recuperarea integrală este un principiu greu de înțeles pentru mulți pacienți, care se consideră recuperați în momentul constatării vindecării somatice. Aceasta însă, trebuie continuată până la obținerea unei recuperări complete, care include și vindecarea funcțională. În nicio altă specialitate medicală, întreruperea tratamentului nu are efecte regresive atât de evidente ca în kinetoterapie. După cum se observă, aceste principii abordează mai mult activitatea kinetoterapeutului și i se adresează într-o mai mică măsură subiectului supus tratamentului. Psihopedagogia contemporană vede în optimizarea procesului instructiv-educativ și principii care să determine subiectul să acționeze individual, în cadrul propriului proces de recuperare. Principiul conștientizării presupune înțelegerea de către pacient a efectelor incluse de mijloacele utilizate și a rațiunii pentru care se aplică într-o anumită succesiune. Principiul activității independente este obligatoriu; pacientul trebuie să repete și în afara ședințelor de sală de recuperare, procedee metodice (de exemplu contracții izometrice), tehnici de psihoreglare sau exerciții fizice cunoscute și recomandate de kinetoterapeut. Principiul motivației presupune găsirea modalităților de a-l determina pe pacient să vină cu încredere la tratament, să-și dorească efortul fizic, să nu se sperie de acesta sau de celelalte mijloace folosite, cu alte cuvinte trebuie să crească motivația internă.

27

Bibliografie :
1. Cornelia Bota – Ergofiziologie – Editura Globus, București 2000 2. Mariana Cordun – Kinetologie Medicală – Editura AXA, București 1999 3. Cornelia Bota – Kinetologie – ANEFS, București 2007

28

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->