2 Ovidiu Moceanu

Cuvinte şi cărţi 3
 Ovidiu MOCEANU

EDITURA UNIVERSITĂŢII TRANSILVANIA DIN BRAŞOV

2006
Cuvinte şi cărţi 5
 CUPRINS

I. CUVINTE DESPRE CLASICI .....................................................................7

Eminescu împotriva corupţiei ........................................................................................9
M. Eminescu - „poetul cu inima-n ceruri …” ......................................................... 27
Lista lui Eminescu. Semnificaţiile unor opţiuni ale bibliotecarului ........................ 33
Teopoetica unor simboluri creştine în poezia lui Lucian Blaga............................. 39
Numiri şi atribute ale fiinţei lui Dumnezeu în lirica lui Lucian Blaga .................... 49

II. CUVINTE ŞI CĂRŢI CREŞTINE ............................................................ 57

Pledoarie pentru literatura creştină ............................................................................. 59
Pelerinul român ............................................................................................................. 61
Părintele Dometie ......................................................................................................... 63
Părintele Porfirie ........................................................................................................... 65
Părintele Teofil .............................................................................................................. 68
O poetă creştină ............................................................................................................ 71
Părintele Cleopa ............................................................................................................ 73
Triodul explicat.............................................................................................................. 77
Cuviosul Siluan Athonitul ............................................................................................ 84
Părintele Stăniloae ......................................................................................................... 87
Predici exegetice ............................................................................................................ 90
Teologia bolii ................................................................................................................. 93

III. CUVÂNT DESPRE O TAINĂ A CREAŢIEI ......................................... 97

Trupul spiritual al operei .............................................................................................. 99

IV. CUVINTE DESPRE CĂRŢI MAI VECHI............................................ 103

Victimele memoriei..................................................................................................... 105
Uitarea şi neuitarea inocenţilor.................................................................................. 108
Viaţa şi opiniile visătorului ironic şi prudent........................................................... 110
Poezia stării de veghe ................................................................................................. 113
Cuvinte şi cărţi 7

V. CUVINTE DESPRE CEI CARE S-AU DUS LA ODIHNĂ....................117

Adio, domnule profesor!............................................................................................ 119
Al nemuririi nimb........................................................................................................ 121
Profesorul..................................................................................................................... 123
Cuvânt înainte la A doua întâlnire.......................................................................... 125
Trei cuvinte despre Paul Grigore............................................................................. 128

VI. CUVINTE DE MĂRTURISIRE ............................................................ 135

Drum spre interior ...................................................................................................... 137
Sarea pământului ......................................................................................................... 140
A fi în actualitatea românească.................................................................................. 142

VII. CUVINTE DESPRE AUTOR.............................................................. 145

Notă biografică.................................................................................................................147
Lista lucrărilor publicate..................................................................................................149
Referinţe critice.................................................................................................................161
Premii şi distincţii............................................................................................................ 163
I. CUVINTE DESPRE
CLASICI
Cuvinte şi cărţi 9
 EMINESCU ÎMPOTRIVA CORUPŢIEI

De-aceea am zis: ,,Corupţiunea este generală,

e espresiunea culturii vicioase a românilor".1

Publicistica lui M. Eminescu atestă o preocupare constantă a gazetarului pentru

asanarea morală a societăţii contemporane, într-o vreme când România, hotărâtă să
demonstreze Europei că are capacitatea de a răspunde adecvat provocărilor civilizaţiei
moderne, după Unirea Principatelor, instaurarea monarhiei, Războiul de Independenţă,
trebuia să găsească soluţii eficiente pentru refacerea tuturor structurilor vieţii sociale,
politice şi de stat. Era o epocă de mari promisiuni şi aşteptări, de iniţiative uneori de o
nemaiîntâlnită amploare, la umbra cărora, totuşi, îşi făceau loc şi scopuri mai puţin nobile.
M. Eminescu se dovedeşte un observator neobosit şi un analist perspicace al
fenomenelor din arii variate ale vieţii politice şi economico-sociale, de la evenimentele
interne la cele din plan european, interpretând întotdeauna din perspectiva unei filozofii
coerente, sprijinite pe o vastă cultură şi pe o experienţă de viaţă şi intelectuală
considerabile. Nu de puţine ori, intervenţiile sale, animate de ideile politice promovate de
conservatori, aprind patimile adversarilor, grupaţi pe lângă diferite gazete, între care cea
mai importantă a fost „Românul” lui C. A Rosetti, oficiosul liberalilor lui I. C. Brătianu.
Ceea ce distinge publicistica eminesciană este căutarea unor explicaţii de profunzime ale
fenomenelor, integrate unor cauzalităţi mai largi, de unde prezenţa multor pasaje cu
caracter eseistic, filozofic, istoric, de meditaţie asupra statului, dreptului, moralei etc., care
orientează atenţia cititorului spre problemele cu adevărat importante. Cauza principală a
multor rele din societatea vremii, o societate de tranziţie, în multe chipuri asemănătoare cu
a noastră, este corupţia, constată Eminescu, dezamăgit de goana „naturilor catilinare”
după satisfacerea intereselor personale, de falsul patriotism al „naturilor reversibile”, de
slugărnicia sistemului politico-adminsitrativ faţă de unele puteri străine, de lipsa de
hotărâre şi de orizont în aprecierea oportunităţilor care se iveau pentru tânărul stat
independent, de cedarea cu prea mare uşurinţă a unor resurse economice, de politica
lipsită de fermitate faţă de unele etnii ş.a.

1 M.Eminescu, [Sunt o samă de medici], în Opere, vol. XIII, coord. Al. Oprea, Buc., Ed. Academiei
R.S.R., 1985, p. 185. Titlurile puse în paranteze drepte aparţin editorului.
Cuvinte şi cărţi 11

Nu o abordare pur teoretică a aspectelor corupţiei se impune, ci o analiză

„pozitivă” (aplicată, rezultată din cercetarea fenomenelor concrete, convingătoare prin
exemple), care să ofere şi soluţii pertinente. Când Clubul Studenţilor din Iaşi, înfiinţat în
1875, sărbătoreşte un an de activitate, Eminescu, analizând darea de seamă,2 sesizează
„greşala generalităţii”, lipsa unei „îndeletniciri amănunţite cu materia”, care pot duce la
concluzii pripite sau chiar eronate: „cât despre prelecţiuni, suntem siguri că mai multe,
zice Eminescu, din ele n-au conţinut, n-au putut să conţină decât vorbe, nicidecum
cunoştinţe pozitive, răsărite din studiul amănunţit al materiei respective. Aşa de ex. cea
dintâi , „Civilizaţia este contrară corupţiei"(susţinută de un anume N.Mihalcea – n.n.,
O.M.), conţine un neadevăr. Las' că pân - acuma nimeni, nici Buckle chiar, n-a putut
defini ce este civilizaţia, atât de varie este ea în formele ei, dar presupunând că ea este
definibilă, că s-ar găsi o formulă generală care să cuprindă civilizaţia greacă alături cu cea
chineză şi bizantină, teza rămâne neadevărată, căci civilizaţia e intelectuală, fără cuprins
moral, de aceea ea poate fi coruptă. Astfel cea bizantină, cea mai însemnată în vremea ei, a
fost coruptă atât în formele vieţii dinlăuntru ale statului, cât şi în arte şi ştiinţe; asemenea,
barbaria goţilor e mult mai preferabilă în întregul ei decât civilizaţia Romei decăzute. Tot
astfel de generală, prin urmare lipsită de cuprins, este teza: „Salvarea omenirii prin
instrucţiune”. Dovedirea contrariului acestei teze o avem în câteva zeci de milioane de
indivizi în China, cea mai instruită ţară de pe pământ , dacă-i vorba de cât ştiu; cestiunea
principală este cum ştiu şi la acest ,,cum” încetează rolul instrucţiei şi începe acela al
educaţiei”.3 Nu e locul sa discutam valabilitatea acestor afirmaţii. E de observat însă că
Eminescu asociază corupţia cu o degradare, o decădere, impurificare a elementului
natural, punând în centrul fenomenului aspectul moral ca dimensiune definitorie. De
altfel, dacă s-ar încerca o definiţie a corupţiei după ceea ce reiese din paginilor de
publicistică ale lui Eminescu, dar nu numai, ar trebui să considerăm corupţie fenomenul
generat de actul, acţiunea, iniţiativa, activitatea, operaţiunea, intenţia, întreprinderea etc.
care determină o alterare, degradare, scădere, compromitere, deturnare a scopului
superior, destinaţiei unui obiect4 creat în chip natural sau prin efort uman. Corupţia
produce, aşadar, o pierdere a locului şi caracteristicilor intrinseci pentru care a fost adus
obiectul în creaţie, fiind plasat în jocul bunului plac al celui care provoacă fenomenul, sau
o opacifiere a logicii valorii sale în folosul intereselor personale sau de grup. Eminescu
observă încă de la începutul activităţii sale că avem de la cine învăţa să ne ferim de
corupţie, deoarece a cuprins în epoca postpaşoptistă, nu numai ca maladie a spiritului care
şi-a pierdut ingenuitatea, credinţa, hotărârea de a lupta pentru scopuri înalte, întreaga
Europă. Intervenind în polemica referitoare la repertoriul teatral şi la înfiinţarea unui
teatru naţional, găzduită de „Familia” lui Iosif Vulcan (1869 – 1870, interesanta ceartă
dintre „tineri” şi „bătrâni”), tânărul Eminescu întreabă: „Oare noi să nu învăţăm din
greşelile altora? Să nu ne folosim de împregiurarea cea în sine favorabilă cumcă simţul
poporului nostru e încă vergin şi necorupt de veninul farselor şi a operelor franceze şi
nemţeşti? — Din contra ... să ne folosim de împregiurarea asta aşa de favorabilă, într-un
timp în care atmosfera Europei întregi e infectată de corupţiune şi de frivolitate, ca tocmai
într-un asemenea timp noi să dedăm publicul nostru, folosindu-ne de neesperiinţa lui, cu
creaţiunile geniilor puternice, cu simţăminte mari, nobile, frumoase, cu idei sănătoase şi
2 Clubul studenţilor, în “Curierul de Iaşi”, anul X(l877), nr. 4, 14 ianuarie, p. 3, reluat în Opere, vol. IX,
ediţie citată supra, 1980, pp. 310 şi urm.
3 Ibidem, p. 311.
4 Înţelegem obiect în sens generic: instituţie, sistem, situaţie, stare, organizaţie, structură, fiinţă, lucru,

acţiune etc.
12 Ovidiu Moceanu

morale”.5 Dar Europa, care ar fi trebuit să înveţe cum să se ferească românii de corupţie,
nu numai în cultură, a devenit, pentru un număr îngrijorător de mulţi, o şcoală a
deprinderii cu fuga de muncă, de singura valoare „pozitivă” în stare să aducă prosperitatea
unei societăţi. Tinerii plecaţi în străinătate la studii („cu miile prin Paris, Bruxelles, Piza
etc.”) nu se arată preocupaţi de „cultura adevărată”, prin care „înţelegem pe cea
productivă”, ci de „a-şi menaja un doctorat în drept”, cu pretenţia ca la întoarcerea în ţară
să devină “de-a doua zi oameni mari”. O asemenea aspiraţie favoriza corupţia, societatea
făcându-se vinovată că îi integra, că promova un mediu favorabil preocupărilor pentru
căpătuială: „O societate ca a noastră, care nu se întemeiază pe muncă, e o societate
coruptă (…) Organizaţia6 de astăzi a favorizat fuga de muncă; ea a ridicat elemente cari n-
au nimic în fruntea statului, ca sa trăiască sau [să] se îmbogăţească din averea lui, şi tot
organizaţia aceasta a făcut şi pe alte clase să crează că numai prin politică poţi ajunge la
ceva. Astfel profesorii de universitate, în loc să-şi caute de treabă, fac politică; profesorii
de licee şi de şcoale primare asemenea; ingineri, medici, scriitori, muzicanţi, actori chiar,
toţi fac politică, pentru a parveni. Şi acesta e răul cu desăvârşire mai mare; căci relele
actuale ar putea fi trecătoare, dar conrupându-se însuşi nervul vieţii oricării societăţi,
iubirea de muncă, nu mai e nici măcar speranţa de îndreptare. Armata noastră poate
câştiga bătălii, Alecsandri poate scrie versuri nemuritoare, un ministru de externe poate
conduce politica în afară cu nemaipomenită dibăcie; toate acestea împreună vor forma
luxul istoric al esistenţii noastre, dar acest lux nu va opri discompunerea sângelui nostru
social, pieirea noastră prin pieirea muncii”7. Ecourile acestor idei se regăsesc în poezia
aceleiaşi perioade, dar şi de mai târziu, în marile poeme ale maturităţii. Tocmai generaţia
care avea misiunea sa ridice România era generaţia „junilor corupţi”, a „oamenilor morţi
de vii”, faţă de care Eminescu reacţionează cu vehemenţă:
„Deşi ştiu c-a mea liră d-a surda o să bată
În preajma minţii voastre de patimi îmbătată,
De-al patimilor dor;
În preajma minţii voastre ucisă de orgie
Şi putredă de spasmuri, şi arsă de beţie,
Şi seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,

În ochii stinşi de moarte, pe frunţi învineţite
De sânge putrezit;
Că -n veci nu se va teme Profetul vre o dată
De braţele slăbite, puterea leşinată
A junelui cănit.

5 Repertoriul nostru teatral, în „Familia”, anul VI(1870), nr. 3, 18/30 ianuarie, p. 25 şi urm.; V. şi Opere,
vol. IX, ed. cit. supra, p. 86.
6 În sensul de „rânduială socială promovată de stat”, „organizare socială”.
7 [Într-un studiu de politică], în „Timpul”, anul III (l878), nr. 270, 9 dec.,p.1; V. şi Opere, vol. X, 1981,

ed.citată supra, p.155 şi urm. Eminescu ia în discuţie un studiu al lui G. Mârzescu, Martirii de la 1848 şi
Salvatorii de la 66, reproşându-i autorului că nu pune un diagnostic exact al bolilor societăţii, deşi pleacă
de la o idee demnă de reţinut, că la noi „cele mai multe grupuri politice sunt strânse împrejurul unor firme
personale, nu împrejurul unor principii”.
Cuvinte şi cărţi 13

Ce am de-alege oare în seaca-vă fiinţă?

Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi minţă,
O, oameni morţi de vii!
Să vă admir curajul în vinure vărsate,
În sticle sfărâmate, hurii neruşinate
Ce chiue 'n orgii?”8

Aceleaşi imagini, încărcate de astă dată de ironie, apar şi într-o postumă de prin
1876, Ai noştri tineri… :

Ai noştri tineri la Paris învaţă

La gât cravata cum se leagă, nodul,
Ş'apoi ni vin de fericesc norodul
Cu chipul lor isteţ de oaie creaţă.

La ei îşi cască ochii săi nerodul

Că-i vede - în birje răsucind mustaţă,
Ducând în dinţi ţigara lungăreaţă...
Ei toată ziua bat de-a lungul Podul.

Vorbesc pe nas, ca saltimbanci se strâmbă:

Stâlpi de bordel, de crâşme, cafenele
Şi viaţa lor nu şi-o muncesc—şi-o plimbă.

Ş'aceste mărfuri fade, uşurele,

Ce au uitat pân' şi a noastră limbă,
Pretind a fi pe cerul ţării: stele.

Junii aceştia, întorşi în ţară, aveau să devină făcătorii de legi, susţinătorii

„organizaţiei”, care le oferă oportunităţi de satisfacere a intereselor personale într-o
indiferenţă totală faţă de binele public. „Sfatul ţării” va fi format de cei care şi-au pus
averea, „tinereţele la stos”

„La Paris, în lupanare de cinismu şi de lene,

Cu femeile pierdute şi-n orgiile obscene…”

8 Junii corupţi, în “Familia”, anul V (l869), nr.4, 31/11 faur.

14 Ovidiu Moceanu

Satira din Scrisoarea III reia vechea idee a degradării morale, care aduce după sine
coruperea felului de a fi, cu urmări dintre cele mai nefaste pentru viaţa societăţii, precum
şi ideea modelului negativ pe care „junii corupţi” l-au preluat din Apus, nu pentru că n-ar
fi existat valori demne de preţuit, ci pentru că înclinaţiile rele ale fiinţei au fost potenţate :
„Ce a scos din voi Apusul, când nimic nu e de scos?

Ne-aţi venit apoi, drept minte o sticluţă de pomadă,

Cu monoclu-n ochiu, drept armă beţişor de promenadă,
Vestejiţi fără de vreme, dar cu creeri de copil,
Drept ştiinţ' având în minte vre un vals de Bal-Mabil,
Iar în schimb cu-averea toată vr'un papuc de curtezană . . .
O, te-admir, progenitură de origine romană!

Şi acum priviţi cu spaimă faţa noastră sceptic - rece ,

Vă miraţi, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece?
Când vedem că toţi aceia care vorbe mari aruncă
Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă,
Azi, când fraza lustruită nu ne poate înşela,
Astăzi alţii sunt de vină, domnii mei, nu este-aşa?
Prea v-aţi arătat arama, sfâşiind această ţară,
Prea făcurăţi neamul nostru de ruşine şi ocară,
Prea v-aţi bătut joc de limbă, de străbuni şi obicei,
Ca să nu s-arate-odată ce sunteţi — Nişte mişei !
Da, câştigul fără muncă, iată singura pornire;
Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire”.

Eminescu va contrapune imaginii acestei “generaţii corupte, fără de mândrie şi

statornicie”9 imaginea oştirii ţării cu prilejul intrării triumfale în Bucureşti, după Războiul
de Independenţă, pe care o vede ca „singura reprezentantă a poporului românesc
adevărat, cum este el la plaiuri şi la şes”10. Armata română a intrat în Bucureşti la 8/20 oct.
1878, mai târziu decât ar fi fost de aşteptat, din cauza prezenţei trupelor ruseşti în ţară.
Era un moment de mare entuziasm, dar Eminescu nu uită gravele probleme cu care se
confrunta societatea de atunci. „România liberă”, foaia tinerilor liberali, va reţine ideea lui
Eminescu, deşi de multe ori gazetarul de la „Timpul” a polemizat cu redactorii ei pe teme
politice. ,,«Timpul» vorbeşte tot despre sărbătoarea de ieri — scrie ,,România liberă" — şi
zice că pe când o generaţie coruptă, fără de mândrie şi statornicie, va forma publicul

9 [Mâne, duminică, e ziua hotărâtă…], în „Timpul”, anul III(1878), nr. 222, 8 oct., p. 1. V. şi Opere,
vol. X, op. cit., p. 136 şi urm.
10 Ibidem
Cuvinte şi cărţi 15

privitor, oştirea, această singură reprezentantă a poporului, merită să intre în triumf, căci
ea înfăţişează bărbăţia şi eroismul frumoaselor pagine ale trecutului”11. Eminescu
identifică oştirea română cu ţărănimea, păstrătoare a virtuţilor de căpătâi ale românilor, şi
deplânge indiferenţa guvernanţilor faţă de soarta ţărănimii, politica de „esterminare” a
ţăranului român: „Nu e număr din „Monitor” care să nu cuprindă liste lungi de dări
directe şi indirecte, judeţene, comunale şi de alt soi, cari toate în linia din urmă se percep
din punga ţăranului, de vreme ce el formează singura clasă productivă în România. Munca
lui o precupeţesc negustorii şi o schimbă pe mărfuri străine, munca lui dă valoare
latifundiilor statului şi celor particulare, dările plătite direct şi indirect de cătră dânsul
susţin legiunile de funcţionari ai statului, ai comunelor, ai judeţelor; c-un cuvânt o
organizaţie (s. n. – O.M.) în care vorbeşte şi pe care-o influenţează toţi aceia cari nu
produc în economia naţiei nici măcar valoarea unui capăt de aţă ; pe când ţăranul, care
singur produce întreg substratul vieţii noastre economice, nu are nici un glas care să-1
reprezinte pe el, să vorbească în numele lui”12. În acelaşi context, Eminescu reaminteşte
că s-a pierdut Basarabia şi că oficialităţile au ales ziua de 8 octombrie pentru schimbarea
autorităţilor române din Basarabia cu cele ruseşti, „deci aceeaşi zi în care Bucureştii vor fi
împodobiţi cu flamuri tricolore şi se vor lumina, un colţ al pământului românesc va intra
într-un întuneric vecinic poate. « Nu există o mai mare ironie decât aceea a sorţii »”13 De
altfel, falimentul politicii româneşti în ceea ce priveşte Basarabia va fi subiectul unei lungi
serii de articole ale lui Eminescu.
Să remarcăm că Eminescu foloseşte deseori, când se referă la politica guvernului,
cuvântul organizaţie, care sugerează o structurare a puterii administrative, ca să nu mai
spunem de cea politică, după principii de tip mafiot, fiindcă se au în vedere numai
interesele unui grup relativ restrâns, în dauna „claselor productive”, adică a celor care,

11 „România liberă”, anul II (1878), nr. 417, 10 oct., p. 3

12 [Mâne, duminică, e ziua hotărâtă…], cit. supra, p. 136. Într-un articol din 1877, Eminescu îi
compătimea pe dorobanţii întorşi de pe câmpul de luptă „goi şi bolnavi”: „Mantalele lor sunt bucăţi, iar
sub manta cămaşa pe piele, şi nici cojoc, nici flanelă, nici nimic. Încălţaţi sunt tot atât de rău, unul c-un
papuc ş-o opincă, altul c-o bucată de manta înfăşurată împrejurul piciorului, toţi într-o stare de plâns,
într-o stare care te revoltă în adâncul inimei. O spunem de mai nainte, nici o scuză, nici o justificare, nici
o esplicaţie nu ne poate mulţămi faţă cu această mizerie vădită şi strigătoare la cer. Canibali au fost acei ce
i-au trimis iarna la război în asemenea stare? Nu mai întrebăm de au fost români sau nu. Suntem de mai
nainte siguri că numai români n-au putut fi aceia cari i-au trimis pe ţăranii noştri în asemenea stare în
Bulgaria. Dar am fi putut crede ca să fie cel puţin oameni. Turcii, despre cari se zicea că mor de foame şi
de frig, au sosit la Bucureşti mai bine îmbrăcaţi şi mai îngrijiţi decât soldaţii noştri. Ruşii cari pleacă la
câmpul de luptă sunt toţi îmbrăcaţi bine, cu cojoc şi cu manta sănătoasă, şi bine încălţaţi; la ai noştri
îmbrăcămintea e curat ironia unor haine, e goliciunea parafrazată. Şi astfel au petrecut aceste victime ale
radicaliei, ca să nu zicem un cuvânt mai rău, în zăpadă şi în ger, nemâncaţi, neîmbrăcaţi, decimaţi mult
mai mult de frig şi de lipsă decât de gloanţele duşmanului. Nu sunt în toate limbile omeneşti la un loc
epitete îndestul de tari pentru a înfiera uşurinţa şi nelegiuirea cu care stârpiturile ce stăpânesc această ţară
tratează cea din urmă, unica clasă pozitivă a României, pe acel ţăran care muncind dă o valoare
pământului, plătind dări hrăneşte pe aceşti mizerabili, vărsându-şi sângele onorează această ţară”
(„Timpul”, anul II (1877), nr. 293, 30 dec., p. 2).
13 Ibidem
16 Ovidiu Moceanu

prin munca lor, fac să supravieţuiască statul. Vina pentru o asemenea stare de lucruri o
poartă puterea politică a vremii reprezentată de Partidul Naţional Liberal care, susţine
Eminescu, a instituit o organizare chiar şi în rândurile lui, nu pe principiul comunităţii de
idei, ci al interesul bănesc, „organizare egală cu cea a partidei ilustre Mafia şi Camorra,
care miroase de departe a puşcărie”.14 Găsim aici semnalată pentru prima dată în spaţiul
românesc existenţa cercurilor de interese constituite în structuri specifice crimei
organizate. În corpul statului natural s-a născut o structură malefică, s-a infiltrat „veninul
descompunerii sociale”, „ceea ce face ţara noastră slabă înăuntru şi în afară”. „Toate
puterile apusene, afirmă Eminescu, ştiu că posedăm deja, înlăuntrul nostru, veninul
discompunerii sociale, că la noi domneşte demagogia, domnesc naturile catil[i]nare, toată
lumea ştie că prezidentul Consiliului de Miniştri a fost amestecat în conspiraţiile contra
împăratului Napoleon III şi în multe altele, că şeful partidului ce ne guvernă face parte din
demagogia internaţională care împânzeşte Europa, c-un cuvânt că aceşti oameni sunt ei
înşii promotorii tuturor tendenţelor de distrugere şi de anarhie. Ce-i pasă, ce-i poate păsa
Europei de o ţară căzută în asemenea stare ?”.15
Decăderea statului natural, organic, sub presiunea unor serii de factori veniţi din
fatalităţile care însoţesc civilizaţia modernă a fost o problemă care l-a preocupat pe
Eminescu încercând să-i găsească explicaţii, să identifice cauzele. Pentru Eminescu statul,
ca “aşezământ al naturii, nu al raţiunii”, reprezintă un organism viu16, o fiinţă, care se
naşte, evoluează după legi specifice şi poate să dispară de pe scena istoriei când urmează
căi contrare naturii sale. Ecuaţia poate fi urmărită, din această perspectivă, în Memento
mori, unde societăţile evocate cad în deriziune în momentul când necesitatea care le-a
generat nu mai este înţeleasă ori sensul ei s-a denaturat prin intervenţiile nefaste ale
omului.Cercetătorii operei lui Eminescu au identificat câteva surse ale ideilor sale, desigur

14 [Toţi ştiu…], în „Timpul”, anul IV (1879), nr. 91, 27 apr., p. 2. V. şi Opere, vol. X, op. cit., p. 227.
Eminescu ia în discuţie programul Partidului Naţional Liberal, dar remarcile sale depăşesc o simplă
dispută politică. Desigur, va lăuda pe conservatori, care promovează libertatea opţiunii: „Din cauza asta vi
se pare într-adevăr, onorabililor, că oamenii pe cari-i leagă comunitatea de cultură, de avere şi de principii sunt
dezbinaţi între ei, căci între conservatori nu sunt stăpâni şi slugi cum sunt la voi, nu e Catilina şi bande
catilinare, ci sunt oameni egali prin avere şi cultură, oameni cari, daca voiesc puterea, n-o voiesc pentru ei, ca
mijloc de trai, ci pentru ca să scape ţara de voi, de sterilitatea voastră de gândire şi sentiment, de lăcomia şi
corupţiunea voastră.Ceea ce voi numiţi organizarea voastră nu însemnează decît disciplina oarbă a unei
societăţi de esploataţie sub comunii şefi de bandă. Voi sunteţi înainte de toate o societate secretă şi după aceea
un partid politic. Vai de aceia din societatea voastră secretă care ar îndrăzni să aibă o altă părere decât şefii. Din
cauza aceasta nici nu sunteţi legaţi prin principii”.
Se ştie că iniţial voia să-şi intituleze romanul Geniu pustiu Naturi catilinare. Deseori, în publicistică,
va folosi adjectivul catilinar, ă (cu sensul de naturi corupte, decăzute, interesate de parvenire) şi chiar
substantivul catilinarism („gunoi al catilinarismului”).
15 [Puţine zile încă…], în „Timpul”, anul IV (1879), nr. 97, 4 mai, p. 1. V. şi Opere, vol. X, op. cit.,

p. 230.
16 V. Fragmentarium, în Opere, vol XV, ed. citată, p. 69: „Statul natural încearcă totdeuna a deveni un

organism viu şi stabil, indiferent faţă cu generaţiile ce se urmează una pe alta, un fel de automat care să
puie forma sa şi modul său de a fi afară de orice controversă, şi mijlocul pentru aceasta este religiunea sau
mai speţial: dreptul divin”.
Cuvinte şi cărţi 17

cunoscute în perioada studiilor în străinătate, în mod deosebit cartea lui Konstantin

Frantz despre statul natural, publicată în 187017.
Revine asupra problemei statului natural cu diferite prilejuri, îndeosebi determinate
de polemicile cu „Românul”, susţinând, cu argumente luate din observarea vieţii statelor
europene sau a realităţii româneşti, necesitatea înlăturării tuturor factorilor care ar putea
denatura firea autentică a statului român. Coruperea naturii fireşti i se pare asemenea unei
boli, fiindcă statul natural are suflet şi corp: „După noi statul este un product al naturii şi
nu al instituţiilor convenţionale şi, precum un om poate fi bolnav având ideile cele mai
sublime în cap, tot aşa nici sănătatea sau trăinicia unui stat nu atârnă de la legile scrise pe
cari le are. Un stat poate fi sănătos şi trainic cu instituţiuni barbare, un altul poate fi
putred cu toate instituţiunile lui frumoase…”18
Corpul statului îl reprezintă spaţiul geografic în care locuieşte un popor, spaţiu
uneori mult mai mic decât realitatea corpului, cum se întâmpla la vremea aceea cu românii
din provinciile istorice, iar sufletul statului – poporul, care conferă caracterul naţional,
populaţia autohtonă, nu cea venită de aiurea, creatoarea limbii şi tradiţiilor. Voinţa statului
se exprimă prin capul statului, constituţie şi administraţie19. Se pare că în Personalitatea
statului şi organismele sale Eminescu transcrie pur şi simplu notiţe de la cursul
profesorului Lorenz Jacob Stein, care preda la Viena în acea perioadă filozofia dreptului şi
economia politică. Capul statului are un rol foarte important fiindcă exprimă voinţa de
stabilitate, când nu este el însuşi corupt, adică despărţit de ceea ce aşteaptă trupul de la el.
Dacă Eminescu evocă şi în publicistică deseori domnia lui Mircea cel Bătrân, Matei
Basarab, Ştefan cel Mare, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare, o face nu ca o pledoarie
pentru întoarcerea la rânduieli demult apuse, ci ca exemplificare a veridicităţii concepţiei
sale. Au fost vremuri prospere acele domnii, fiindcă au asigurat stabilitate, semn al
reconstituirii unităţii cap-trup-suflet, care favorizează funcţionarea în parametrii naturali a
vieţii statului. Multe nenorociri în viaţa ţărilor româneşti au fost aduse de desele schimbări
de domni, ca urmare a vicierii alegerii conducătorului şi, apoi, a conduitei lui aberante.
Aduce un elogiu impresionant lui Alexandru Ioan Cuza, „unul dintre domnii cei mai
patriotici din câţi au fost vrodată în Ţările Dunării române”, tocmai pentru că şi-a înţeles

17 Pentru toate problemele în legătură cu chestiunea discutată, vezi Mihai Eminescu, Statul. Vol 1.
Funcţiunile şi misiunea sa şi vol. 2. Personalitatea statului şi organele puterii, antologie, prefaţă,
note şi comentarii de D. Vatamaniuc, Ed. Saeculum I.O., Buc., 1999. Volumul 1 conţine o secvenţă
specială dedicată teoriei statului natural (Statul natural şi „fiziologia” sa), alcătuită din articole
eminesciene pe această temă.V., de asemenea, studiul introductiv al lui Al.Oprea la Opere, ediţia citată
supra , vol. IX, Publicistica lui Eminescu, pp. 5-49. In ediţia Opere, semnalăm următoarele articole
despre statul natural, organic: Vol. X : [Nu ne pare bine] ( p. 105), [„Românul”combate ideile
emise…](p. 143), [„Românul” găseşte ocazie](p.163), [În numărul nostru de la 20 decembrie](p.
172), [În zădar ar încerca cineva] (p.183), [De ceea ce ne temem] (p. 259), [Abia apucarăm să
zicem] (p. 341) ş.a. ; Vol. XI: [Revoluţia şi revoluţionarii] (p.252), [În numărul de ieri am arătat]
(p.267), [Dacă polemica noastră…](p. 250) ; Vol. XIII: [Alexandria, odinioară ](p. 128) ş. a.
18 [„Românul”găseşte ocazie…], în „Timpul”, anul III (1878), nr. 281, 22 dec., p. 1. V. Opere, vol. X,
cit. supra, p. 163
19 V. Personalitatea statului şi organismele sale, în Opere, vol. XV, Fragmentarium, ed. citată, pp. 1151-1159.
18 Ovidiu Moceanu

rolul şi a redat românilor independenţa reală, nu cea „nominală”, cu care se lăudau

guvernanţii şi care a dus la situaţia înjositoare ca românii să nu aibă libertate economică,
deoarece au fost sustrase „ muncii naţionale pieţele noastre, încât astăzi am ajuns ca până
şi obiecte de prima necesitate, precum făina, să se importe din străinătate. Asemenea toate
obiectele de îmbrăcăminte ale ţăranului, apoi toate obiectele de manufactură şi industrie
câte corespund cu trebuinţele, în mare parte factice, a plebei de postulanţi şi advocaţi,
toate se importă azi de peste graniţă”, în vreme ce „independenţa reală (s.a.- M.Em.),
proclamată de Vodă Cuza, în loc de-a costa un ban roşu, adusese din contră, în urma
numeroaselor acte de suveranitate înlăuntru, imense foloase materiale şi morale statului,
precum: secularizarea a o a cincea parte din pământul României, sporirea armatei,
împroprietărirea clasei celei mai numeroase şi mai importante a ţării, autonomia Bisericii
naţionale, paralizarea puterii consulilor, un spornic avânt pe calea culturii intelectuale”.20
Pentru aceia care vorbesc de paseismul lui Eminescu ar trebui să pară cel puţin
bizar că îl preţuieşte atât de mult pe un domnitor care, aşa cum o arată el însuşi în
rândurile de mai sus, a iniţiat reformele care urmau să producă modernizarea României,
adică să înlăture înapoierea feudală în care se afla România la venirea sa pe tron. De altfel,
nu este deloc întâmplător că nu găsim în publicistica lui Eminescu atacuri la adresa lui
Carol I, pe care îl numeşte „Carol Îngăduitorul”, fiindcă în ipostaza de cap al statului îşi
îndeplinea prerogativele cu care a fost investit şi nu intervenea în disputele politice.
Imaginea statului întemeiat pe ordinea naturală, adică pe legile caracteristice vieţii sale
organice, în care conducătorul are rolul său necontestat, este ilustrată de imaginea stupului
de albine, regăsită şi la M.Costin în Letopiseţul Ţării Moldovei : „Cu toată elasticitatea
inteligenţei şi adaptabilitatea fizicului său, omul va vedea uşor că statul regulat pe care-l au
albinele şi furnicele nu este decât prototipul în mic al statului omenesc; va recunoaşte apoi
că, deşi în muşuroaie şi stupi nu există parlament, nici codice scris, nici gazete, totuşi
domină acolo o ordine naturală, o repartiţie a muncii, o despărţire în clase, un serviciu al
siguranţei publice chiar. Fiindcă regina albinelor e sora tuturor celorlalte, precum şi muma
unui viitor popor de albine, a unui viitor roi, cugetătorul va vedea în calitatea cea întâi o
analogie cu vechea regalitate, când monarhul era primus inter pares, în a doua calitate acea
elementară putere de formaţiune a statelor, patria potestas. Iată dar viaţa unui popor mic,
care se petrece în cadrul unui stup, cu una sau două emigraţiuni pe an cari se colonizează
într-alte locuri sub regine nouă”.21 Condamnă, aşadar, acţiunea complotiştilor de la 1866,
pentru că a deschis calea unor acte nesăbuite, care pun instituţiile statului în primejdia de a
fi manipulate după voinţa unor grupuri de interese organizate după principii mafiote. În
istoria presei noastre este primul care sesizează primejdia, nu numai pentru statul român,
de apariţie a unor reţele, cu întindere internaţională, care aveau ca scop eludarea legilor, a
voinţei naţionale, şi instituirea arbitrariului în viaţa statului. „Astăzi patrusprezece ani,

20[Astăzi patrusprezece ani…], publicat în „Timpul”, 12 febr.1880. V. Opere, ed. citată, vol. X, p. 413.
21Revoluţia şi revoluţionarii, în „Timpul”, anul V (1880),, nr. 159, 18 iulie, p. 1 şi umr. V. Opere, ed. citată,
vol. XI, p. 252 şi urm. Eminescu persifleaza teoria contractului social lansată de Jean-Jacques Rousseau.
Cuvinte şi cărţi 19

spune Eminescu, era mare mişcare în Bucureşti şi în ţară. O conspiraţie se urzise în

contra lui Vodă Cuza, care n-ar fi izbutit nicicând daca o seamă de naturi criminale care,
spre ruşinea ţării şi a oştirii, făceau parte din puterea armată, n-ar fi ridicat cu laşitate mâna
lor nelegiuită contra Domnului ţării. Mişcarea care purta în frunte-i stigmatul trădării de
Domn, a unuia dintre Domnii cei mai patriotici din câţi au fost vrodată în Ţările Dunării
române, căta să aibă în caracterul ei întreg sămânţa unor rele şi mai mari. De atunci am dat
zi cu zi şi an cu an îndărăt”.22
Conjugarea unor interese străine dubioase cu interesele cercurilor româneşti s-a văzut
din evoluţia câtorva afaceri care au avut un impact deosebit asupra vieţii româneşti şi au
fost mai mulţi ani subiectele fierbinţi ale presei. Eminescu vorbeşte despre „amestecul
direct al străinătăţii în chiar legislaţiunea şi autonomia internă a ţării”, intrigat că există „în
spiritul public, în inteligenţa claselor conducătoare o duplicitate nemaipomenită”23, care a
condus la o serie de iniţiative cu caracter de jaf pentru statul român, între care celebra
afacere Stroussberg legată de căile ferate24. După falimentul societăţii, concesiunea
construirii căilor ferate este preluată de bancherii G. Bleichröder şi A. Hansemann,

22 [Astăzi paisprezece ani], cit. supra

23 Ibidem. În acelaşi articol, Eminescu exemplifică : „Străinii vor drumuri de fier, şi presa naţională
încearcă a dovedi în sute de articole că e un interes eminamente naţional la mijloc. Străinii voiau
răscumpărarea drumurilor de fier, şi primul-ministru declară că e cestiunea cea mai populară din
România. Străinii voiau emanciparea evreilor, şi organe româneşti s-au aflat care să zică că un popor atât
de civilizat şi mai cu seamă atât de bogat ca cel românesc are datoria de-a se închina exigenţelor
secolului. Străinii voiau război cu Turcia, de îndată această luptă nefastă se botează « război al
independenţei ». Străinii vor voi anexarea, şi se vor găsi şi în viitor cete de masalagii cari să alerge uliţele
şi să strige « Trăiască cutare ori cutare formă a pieirii României ! »”.
24 Eminescu a urmărit cu mare atenţie evoluţia afacerii răscumpărării căilor ferate române construite de

societatea Stroussberg din Austria. Dovadă seria de articole din „Timpul”. Pot fi consultate în Opere, vol.X,
ediţia citată: [Judecând cineva…] (p. 354), [Văzând stăruinţa…](p. 355), [Eram curioşi întrucâtva]
(p. 361), [Şi zi glorie, mărire, neatârnare...](p. 368), [Proiectul al doilea] (p. 369), [De câteva zile se
petrec… ](p. 378), [„Binele public” ne aduce ştirea] (p. 380), [Suntem în ajunul redeschiderii
adunărilor ](p. 384), [Nenorocitele astea de ţări ](p. 394), vol. XII : [Ca pasărea Phoenix…](p. 65) ş. a.
Ce se întâmplase? Transcriem comentariul lui D. Vatamaniuc din notele despre afacere: „Consorţiul german
condus de antreprenorul Stroussberg, evreu creştinat, obţine în 1868 concesia construirii şi exploatării pe 90
de ani a principalelor linii de cale ferată : Roman–Tecuci–Galaţi, cu o ramură Tecuci–Bârlad; Galaţi–Brăila–
Buzău–Ploieşti–Bucureşti şi Bucureşti–Piteşti–Craiova–Tr. Severin–Vîrciorova. În total 914 km şi 800 m.
Costul unui kilometru era fixat la cifra exagerată de 270 000 fr. În total aproximativ 247 000 000 fr.
(Eminescu dă o cifră mai exactă : 248 130 000 fr.). Această sumă urma să fie acoperită prin emisiune de
obligaţiuni cu dobândă de 7 1/2% pe an garantată de statul român. Supravegherea şi controlul urma să le
aibă un comisar al guvernului român (acesta a fost Ambronn, şambelanul lui Carol Anton, tatăl lui Carol I şi
până la urmă comportarea lui a aruncat discreditul asupra lui Carol I). Până la 1/13 martie 1870 s-au pus la
dispoziţia lui Strousberg obligaţiuni în valoare de 150 373 089 fr. deşi acesta n-avea dreptul la acea dată decât
la 81 000 000 fr. (statul român garanta dobânda numai pentru kilometrii daţi în exploatare). Stroussberg
reclamă o sumă şi mai mare pretinzând că a construit 19 km mai mult decât în realitate. Guvernul român
refuză. La 27 decembrie 1870/8 ianuarie 1871 este pusă în funcţiune, numai provizoriu însă, linia Roman–
Tecuci–Galaţi–Brăila–Ploieşti–Bucureşti şi Stroussberg cere să se achite la 1/13 ianuarie 1871 dobânda la
obligaţiunile reprezentând câte 270 000 fr. de fiecare km. din această linie. Guvernul român refuză, pentru că
linia nu era terminată. Consorţiul dă faliment, iar concesiunea e anulată de conservatori la 4/16 octombrie
1871, obligaţiile devalorizate fiind preluate de bancherii Bleichröder şi Hansemann, care au constituit
„Societatea drumurilor de fier din România”(…) Eminescu prevedea că statul român va intra în procese cu
20 Ovidiu Moceanu

apropiaţi ai cancelarului german Bismarck. S-a ajuns până acolo încât, la presiunea
acţionarilor (un şantaj sesizat de Eminescu), să se condiţioneze recunoaşterea
independenţei României la Congresul de la Berlin de răscumpărarea căilor ferate, pentru a
da satisfacţie acţionarilor după falimentul societăţii Stroussberg, grăbiţi să-şi recupereze
pierderile, deşi contractul prevedea răscumpărarea doar după 30 de ani. Este drept că şi
statul român era interesat să devină proprietarul căilor ferate, având în vedere rolul lor
fundamental în dezvoltarea economică. Eminescu arată că statul român a încheiat un
contract cu totul rezonabil în 1872 („cap de opera de aranjare financiară”) ale cărui clauze
prevedeau că statul nu recunoaşte şi nu garantează nici unul din titlurile emise de
Societate, că nu va oferi nimic peste capitalul de 248 milioane, „că cota de amortizaţie una
la mie nu poate fi în nici un caz afectată la altceva decât la plata sumei recunoscute de stat
de 248 milioane”, la care se adăuga faptul că îşi rezerva dreptul de a răscumpăra căile
ferate după 30 de ani25. Cu toate că s-a cheltuit enorm, când întreg capitalul iniţial fusese
cheltuit, linia Roman-Bucureşti nu era gata iar linia Bucureşti-Vârciorova nici nu era
începută.
Eminescu îi acuză pe liberali că au acceptat cu prea mare uşurinţă condiţiile
răscumpărării, bănuindu-i de colaborare cu forţe oculte ale căror interese se grăbeau să le
satisfacă. Statul român devenea acţionar, nu proprietar al căilor ferate, afacere cu totul
oneroasă, mai ales că Societatea drumurilor de fier înfiinţată de cei doi bancheri se
subordona instituţiilor judecătoreşti din Germania. „Prefacerea statului în acţionar, susţine
Eminescu, încărcarea lui cu o datorie directă cu sinet, în locul celei indirecte, renunţarea la
dreptul de răscumpărare peste treizeci de ani, supunerea lui ca acţionar german sub
jurisdicţiunea germană şi, ca efect final, slăbirea creditului lui prin emiterea unei sume
colosale de titluri nouă, adecă de sineturi nouă, iscălite de el. Tot ce ar face statul, chiar daca
n-ar exista decât un singur coacţionar, trebuie să fie conform cu contractul primitiv, conform
cu articolii codului de comerţ german, iar dispoziţiuni de milioane au în unele cazuri nevoie
de-a fi aprobate prealabil de judecătorii comerciali din Germania. O situaţie nemaiauzită”.26
El vorbeşte de „rea-credinţă şi nedibăcie”, de slugărnicia faţă de guvernul german prin
intermediul căruia acţionarii şi-a stabilit condiţiile27.
Dacă a avut reticenţe faţă de alte iniţiative ale guvernului liberal, a făcut-o doar
gândindu-se la împovărătoarele sarcini care aveau să fie purtate tot de cei de jos. Aşa s-a
întâmplat cu prilejul prezentării proiectului (1880) de a se construi o cale ferată spre
Constanţa şi un pod peste Dunăre28. Aceste construcţii s-au dovedit însă foarte utile
pentru că au fost principala arteră de legătură cu Dobrogea. Este cu totul eronat să se
creadă că Eminescu ar fi fost împotriva construirii de căi ferate în România, dimpotrivă -

reprezentanţii capitalului străin. Desfăşurarea evenimentelor confirmă această previziune a sa” (vol. X, p.
593). V. Istoria României, vol. IV. [Bucureşti], Editura Academiei R. P. R., 1964, p. 464 şi urm.
25 [Văzând stăruinţa…], în „Timpul”, IV (1879), nr. 260, 25 noiembrie, p. 1.
26 Ibidem. Sinet, sineturi = act, document, zapis, adeverinţă, chitanţă, poliţă.
27 [De câteva zile se petrec…], în „Timpul”, IV (1879), nr. 281, 21 decembrie, p.1
Cuvinte şi cărţi 21

le înţelege importanţa şi chiar propune, la un moment dat, extinderea lor pentru a face
legătura cu cele din Imperiul Austro-Ungar, pentru că venise vremea ca „ o mulţime de
lume de a noastră să-nveţe lucruri practice, şi cu temei, să se ocupe de şine şi maşine cu
vapor în loc de pişecherlâc politic şi blagomanii nesărate de gazetărie”.29
O afacere care a făcut să curgă multă cerneală a fost cea a rechiziţiilor pentru
Războiul de Independenţă, numită, după numele celor acuzaţi de mari escrocherii,
afacerea Warszawsky-Mihălescu, în care era implicat guvernul liberal şi un înalt funcţionar
din Ministerul de Externe30. Eminescu consideră afacerea „pagina cea mai neagră din
istoria celor din urmă ani ai României”, fiindcă "neauzit va fi şi va rămâne pentru toţi
timpii ca tocmai capetele supreme ale administraţiei române, refuzând pe de o parte cu
stăruinţă rechiziţiile convenite cu guvernul unui stat mare, să le acorde totuşi unui
bancher; neauzit, ca ceea ce o împărăţie nu câştigă, să câştige personalele mijloace ale unui
gheşeftar”31. Publică documente, urmăreşte evoluţia anchetei, desfăşurată, culmea, sub
conducerea funcţionarului din Ministerul de Externe implicat în scandal, aduce la
cunoştinţa publicului ce se întâmplă cu persoana arestată pentru că i-a pus la dispoziţie
documente. Până la urmă, funcţionarul este absolvit de vină iar cel arestat pus în libertate,
rezolvarea chestiunii fiind „o injurie adusă justiţiei”32. Dedesubturile afacerii indică
interese economice şi iresponsabilitate: „La intrarea armatei ruseşti în ţară, prin un decret
al guvernului, s-a fixat cursul rublei la patru franci. Era în interesul armatei imperiale şi
prin urmare în interesul guvernului ei şi al tutulor speculanţilor, întreprinzătorilor şi
gheşeftarilor evrei ce urmau pas cu pas acea armată ca moneda cu cari ei intrau în ţară să
aibă un curs cât s-ar fi putut mai ridicat câtă vreme ei se aflau aici. Prin ridicarea cursului
rublelor s-a adus un câştig de câteva milioane străinilor, cari le-au lăsat pe pieţele noastre,
şi tot atâta pagubă acestor pieţe s-a cauzat prin scăderea, ce devenise neapărată, a acelui
curs. Ilustrul Warszawsky, care trebuie să fi tras mult folos din plusul valorii rublelor la
noi, a avut trebuinţă de care de rechiziţie. Mult şi-a bătut capul, mult s-a chinuit până să
dea de un alt personaj, şi mai ilustru, şi să-1 convingă a-i da o mână de ajutor. Populaţia
română, în vreme de iarnă, a fost dată cu chirie lui Warszawsky, pe cale administrativă, de
cătră d. Simion Mihălescu, actual senator liberal-naţional. Românii cu carele şi vitele lor,
luaţi de beilic şi de zor din vatră, au fost duşi sub boldul suliţii căzăceşti până la poalele
Balcanilor.

28 [Nenorocitele astea de ţări], în ,,Timpul”, V (1880), nr. 17, 22 ianuarie, p. 1

29 [ Abia apucarăm să zicem… ], în „Timpul”, IV (1879), nr. 240, 31 oct., p. 1.
30 Eminescu a urmărit cu atenţie evoluţia lucrurilor, indignat de consecinţele nefaste pentru poporul român. V.

articolele din Opere, vol. X, ed. citată:: [Fiece zi este menită…](p. 258), De ce ne temem (p.259),
Cestiunea Warsawsky-Brătianu-Mihălescu , (p. 260), [Faceţi interesele…](p. 389); vol. XI: [În şedinţa
de vineri] (p. 55); vol. XIII: [„Pseudo-Românul” ne cere…](p. 117), [„Naţiunea” constată…](p. 144)
ş. a.
31 [Cestiunea Warsawsky-Brătianu-Mihălescu], în „Timpul", IV (1879), nr.116, 29 mai, p. 1.
32 [ „Pseudo-Românul” ne cere…], în Opere, vol. XIII, op. cit., p. 117.
22 Ovidiu Moceanu

Unii au pierit, şi câţi au rămas s-au întors la vatra lor ca vai de ei, fără car, fără vite şi
fără putinţă sau speranţă de vro îndreptare a soartii lor. Toate aceste jertfe ale românilor în
interesul cui erau făcute? În interesul dd-lor Warszawski—Mihălescu şi al armatei
ruseşti”.33
Trecând în revistă o serie de cazuri flagrante de mare corupţie în 1882, Eminescu se
întreabă dacă există remediu pentru starea de lucruri şi găseşte că numai munca poate
înlătura toate relele, dar acest remediu „trebuie aplicat cu toată rigoarea, cu tot
esclusivismul: munca, acest corelat mecanic al adevărului; adevărul, acest corelat
intelectual al muncii. Dar muncă, nu nimicuri, nu mânare de muşti la apă; şi adevăr, nu
fraze lustruite şi negustorie de vorbe” 34.
Întreaga activitate de jurnalist stă sub semnul luptei pentru adevăr şi pentru
nealterarea zestrei pe care fiecare generaţie o primeşte de la generaţiile anterioare. Poetul
observă că şi în plan individual, din motive care ţin de imprevizibilul conduitei unei
persoane, de educaţie, de presiunea unor factori exteriori, se înregistrează fenomene
surprinzătoare, de corupere a caracterelor, de degradare a imaginii fiinţei prin acte
compromiţătoare, fapt cu atât mai trist când este vorba de personalităţi care şi-au câştigat
un anumit loc în conştiinţa vremii. Eminescu integrează asemenea cazuri decăderii
generale, şi, de fiecare dată când le ia în discuţie, manifestă înţelegere pentru ceea ce vine
din neputinţa umană, dar nu şi pentru ceea ce vine din voinţa proprie, din opţiunea
persoanei. Apar, astfel, în articolele sale câteva imagini din viaţa publică a unor
personalităţi care şi-au câştigat un loc binemeritat în literatura şi cultura română, dar care,
din motive de neexplicat, dezamăgesc, nu rămân la înălţimea evoluţiei lor de până atunci,
ba chiar au atitudini deconcertante. Kogălniceanu este surprins în ipostaza de amator de
înjurături într-o şedinţă mai agitată a Parlamentului, când nu s-a votat un proiect de lege
(„neînsemnat”, zice Eminescu) înaintat de el în calitate de ministru de interne, deşi se
votau „cu iuţeala aburului legile cari, tot într-o vreme, se discutau cu câţiva deputaţi în
secţiune, treceau la alţi câţiva în comitet, se scriau apoi cu zor de impiegaţii Camerii şi se
depuneau la tribună de un raportor improvizat”. Atmosfera de comedie şi balamuc este
colorată de Mihail Kogălniceanu, care credea că „este obiectul unei lucrări secrete ce are
de ţintă răsturnarea d-sale şi, din această pricină, fiind astăzi nervos ca o femeie, rosti, în
urma căderii proiectului, de pe banca ministerială şi în gura mare: «Acelora cari au votat în
contra mea, să... ». Era o înjurătură în regulă, aşa că n-ar putea-o înscrie nici cea mai
trivială gazetă radicală”. Ilustrul om de stat primi epitetul de „prostituit” în cabinetul

33 [Faceţi interesele…], în Opere, vol. X, op. cit., p. 389.

34 [„Naţiunea” constată…], în ,,Timpul”, VII (1882), nr. 157, 22 iulie, p. 1.
V. şi Patologia societăţii noastre, în „Timpul”, 1881, nr. 3, 4/16 ian., p.1, şi Opere, vol. XII, ed.
citată, p. 15 şi urm. Pentru cunoaşterea problemelor cu care se confruntă instituţiile statului, a se vedea
vol. 2 Statul. Personalitatea statului şi organele puterii, cit. supra. Articolele sunt grupate de
îngrijitorul ediţiei în următoarele secvenţe: Corpurile legiuitoare, Partide politice, Biserica, Şcoala,
Armata, Justiţia, Instituţii bancare, Căile ferate şi răscumpărarea lor, Afacerea Warszawsky şi
ruinarea ţărănimii, Patologia societăţii româneşti.
Cuvinte şi cărţi 23

Consiliului de Miniştri, scandalul luând amploare. Era adevărat că Brătianu încerca să-l
trântească pe Kogălniceanu „afară din luntrea ministerială”, dar mijloacele pe care le
foloseau cei doi, unul pentru a ataca şi celălalt pentru a se apăra, dovedeau „duplicitate”
din partea primului şi „o nervozitate copilărească şi o neauzita lipsă de demnitate” din
partea celui de-al doilea.35 Eminescu dezavuează asemenea practici socotind înjurătura
„cea mai slabă dintre apucăturile sofistice”, fiindcă reprezintă un abandon al raţiunii şi
civilităţii. Pune alături de ea calomnia: „Când argumentele adversarului sunt prea tari încât
nu poţi întâmpina nimic la ele, laşi obiectul în discuţie cu totul de o parte şi, atribuindu-i
adversarului intenţiuni şi vederi cu totul străine obiectului, numeşti când trădător, când
calomniator, cu un cuvânt tot ce-ţi vine la-ndemână. Se-nţelege că, prin o asemenea
manieră de a discuta, înlocuindu-se argumentele prin aserţiuni gratuite, numai scopul
discuţiei, luminarea, nu se-ndeplineşte”.36
„Cazul Heliade” i-a atras atenţia încă din 1870, când îl evocă în Epigonii şi asociază
imaginii lui sintagmele „enigmă nesplicată”, „nouri de eres”, făcând trimitere la Biblicele
sale şi la extravagantele pagini de filozofie din ultimii ani. Heliade întruchipa pentru
Eminescu decăderea, din motive de neexplicat, a gândirii creatoare care a orientat literatura
şi cultura română până la 1845. El, care fusese creatorul limbii ştiinţifice româneşti,
creatorul sistemului ortografic al limbii române moderne, editorul atâtor cărţi de mare
folos pentru crearea unei biblioteci naţionale, traducătorul inspirat, devine, ca urmare a unei
încăpăţânate rătăciri, o adevărată „primejdie vie pentru orice aspirare adevărată şi serioasă”.
„Cam de pe la anul 1845, constată poetul cu amărăciune evocând personalitatea lui Heliade
cu prilejul ridicării statuii sale în Bucureşti, începe însă în mintea scriitorului bucureştean o
suficienţă nepomenită şi o decădere intelectuală cu atât mai primejdioasă cu cât Eliade era
privit în vremea lui ca un fel de oracol . Limba ,,Curierului de ambe sexe” se latinizează şi se
franţuzeşte, el începe a scrie c-o ortografie imposibilă, nesistematică , un product bastard al
lipsei sale de ştiinţă filologică pozitivă şi al unei imaginaţii utopiste . Făr' a avea el însuşi
talent poetic, dă cu toate acestea tonul unei direcţii poetice a cării merite consistau într-o
limbă pocită şi în versificarea unor abstracţii pe jumătate teologice , pe jumătate sofistice”.37
Coruperea limbii i se pare greşeala cea mai gravă şi, într-o Notiţă bibliografică, va
ridiculiza sistemul lingvistic al lui Heliade comparând paginile sale din „pădurea errorilor şi
viciurilor” cu ale lui I. Creangă din Învăţătorul copiilor, notând totuşi că „Prea sunt mari
meritele răposatului pe alte terenuri pentru ca noi să mai repetăm plângerile atât de des
făcute în contra silniciei cu care el a tratat limba dintr-un punct de vedere a priori”.38
Eminescu a urmărit cu mare atenţie evoluţia învăţământului românesc, cunoscându-i
realităţile şi din experienţa de revizor şcolar, dar şi pentru că înţelegea şcoala ca factorul
principal de modelare a viitorului unei ţări. Şcoala formează caractere şi, din această

35 ,,Timpul", V (1880), nr. 81, 9 aprilie, p. 1.

36 [„Cea mai slabă dintre apucăturile sofistice…], în „Timpul”, V (1880), nr.72, 29 martie, p. 1-2.
37 Monumente, în „Curierul de Iaşi”, X (1877), nr. 27, 11 martie, p. 3.
38 Notiţe bibliografice, în „Timpul”, anul V (1880), nr. 103, 8 mai, p.3.
24 Ovidiu Moceanu

perspectivă, orice disfuncţionalitate conduce la grave repercusiuni în viaţa socială. Între

maladiile care corup caracterele, una din cele mai insidioase, se numără arivismul. Arivismul
e o formă de viciere a interesului public prin promovarea incompetenţei. „Un ciudat mod
de mişcare în societate se observă de mai mult timp încoace, spune Eminescu. Tocmai
băieţii cei mai blegi şi mai târzii la minte, cari se strecură sau nu se strecură cu chiu cu vai
prin şcoalele secundare, au norocul de a pleca în străinătate, de unde se întorc ca viţelul din
fabulă, adecă mai blegi – dar cu titluri şi cu aspiraţiuni nemărginite. Cea dintâi aspiraţiune a
acestor tineri plini de speranţă este o zestre de 10—20000 de galbeni; a doua, deputăţia; a
treia, funcţiunile înalte ale statului şi, în fine, fotoliul ministerial. Astfel vedem oameni cari
n-au nici atâta judecată proprie câtu-i negru sub unghie grămădindu-se în Corpurile
legiuitoare, în justiţie, la universităţi”39. De vină sunt pentru crearea unei mentalităţi
păgubitoare şi universităţile, care îngăduie să primească diplome tineri fără pregătire
serioasă, şi nu e vorba numai de universităţile din România. În ce priveşte România,
Eminescu propune, în acelaşi articol, „o curăţire a universităţilor noastre de semidocţii si
simplii postulanţi cari îi ocupă catedrele şi introducerea unui alt mod de numire la ele, bazat
pe incontestabile cunoştinţe, dovedite prin scrieri însemnate şi printr-un trecut ştiinţific
însemnat, nu numai pe titluri academice cari dovedesc foarte puţin şi în multe cazuri nimic
chiar” şi, apoi, neadmiterea în funcţii publice a celor care au studiat în străinătate, pentru că
au făcut-o cu scopul parvenirii. Căutarea de protecţii reprezenta un adevărat pericol pentru
formarea tinerei generaţii, iar favoritismele de toate felurile, uneori cu substrat politic, o
plagă a sistemului, care pătrunsese până şi în armată.40
În învăţământ, corupţia a pătruns sub cele mai neaşteptate chipuri, de la aspectele
administrative până la modul defectuos de selectare a manualelor şi profesorilor, de apreciere
a rezultatelor învăţării. Ocuparea posturilor didactice în învăţământul preuniversitar şi
universitar, uneori prin concurs, alteori nu, creează cele mai flagrante cazuri de corupţie, pe
care Eminescu le sancţionează de îndată cu vehemenţă şi nu de puţine ori cu ironie. Numirea
la Universitatea din Cernăuţi („care îşi are începutul din vremea lui Papură Vodă”, notează
ironic Eminescu), a unor iluştri anonimi aduşi de pe la şcolile comunale, fără nici un merit
ştiinţific sau didactic, totuşi numiţi „profesori extraordinari”, prilejuieşte imaginarea unor
dialoguri foarte sugestive pentru criteriile avute în vedere de autorităţi: „Cu această ocazie ne
aducem şi noi aminte de o convorbire c-un învăţat din Moldova care era docent de la

39 [Chiar în chestiunea administrării…], în „Timpul”, III(1878), nr.232, 21 oct., p.1.

40 „Unul din aceste mijloace — desigur cel mai periculos pentru viitorul tînărului nostru stat — e
întinderea sistemului de protecţii, destincţiuni şi înaintări, întinderea esclusivismului de partid şi asupra
armatei. Acuma şi în armată mai trebuie să fie partizi politice: roşi şi albi, dintre cari cei dentâi trebuiesc
înaintaţi, ceilalţi persecutaţi. D. ministru de război, Leca, eroul nopturn de la 11 fevr., s-a şi făcut vinovat
de-o mulţime de erori, ca să întrebuinţăm un eufemism parlamentar, pentru a-şi putea înainta pe cine i-o
plăcea. Atragem atenţiunea cititorilor asupra unui articol, publicat mai la vale, în care se descopere iar o
asemenea măsură, luată anume şi făţiş pentru a-şi exercita protecţiunea. O repetăm, pentru cine ştie a
cîta oară: Nu oamenii, sistemul cată să-l schimbaţi. Acest sistem de corupere a caracterelor, de
distincţiune a nemeritului, de escluzivism de partid trebuie înlăturat”. ( [Interesante nu mai sunt], în
,,Timpul”, V(1880), nr. 94, 27 aprilie, p. 1.).
Cuvinte şi cărţi 25

universitatea comunală din Mălăceşti, ţinutul Cârligaturei.

— Mă rog, unde - ai învăţat d-ta carte? îl întreb eu.
— Mă cunoaşte cucoana Profira din Măndineşti.
— Da nu te 'ntreb cine te cunoaşte. Vei fi cunoscând d-ta multă lume — dar unde - ai
învăţat carte?
— Eu l-am învăţat carte pe redactorul Curierului intereselor generale.
— Tocmai de aceea te şi 'ntreb unde ai învăţat d-ta?
— Apoi cam tot prin Hârlău m-am tăvălit eu.

Mutatis mutandis, o convorbire cu aceşti ilustraţi ar suna cam astfel:

— Mă rog, unde-ai învăţat d-ta carte?
— Mă cunoaşte d-nu Stremayer.
— Nu-i vorba de cine te cunoaşte. Unde ai învăţat?
— Am şters ciubotele d-lui Brzrcek, referende la ministeriul instrucţiei.
— Nu te-ntreb unde-ai şters ciubotele. Unde ai învăţat?
— Apoi cam tot prin Kecikemet şi prin Brody m-am tăvălit eu.

De aceea credem a-i face un serviciu d-lui Stremeyer recomandându-i o preţioasă

personalitate pentru ocuparea catedrei de filologie comparativă a ,,limbelor semitice”. Este
d-nul Herşcu Şloim Zeilig, actual docent privat de limba ebraică la o mică universitate,
improvizată sub un şopron, din Târgul-Cucului. Acest domn doctissim se obligă a primi
auzitori academici până şi [în] frageda vârstă de 2-5 ani şi de a-i duce la vreme de ploaie şi în
spate în salele universităţii din Cernăuţi, pentru minima taxa colegială de 6 creiţari austrieceşti
pe săptămână”41.
Situaţia universităţilor româneşti nu-l încântă deloc pe Eminescu. Deseori s-a
exprimat împotriva incompetenţei, afirmând, la un moment dat, că „Facultăţile noastre sunt
atât de slabe şi de puţin frecuentate încât adesea profesorii sunt mai numeroşi decât elevii”,
şi că multe facultăţi ar trebui desfiinţate42. Modul corupt de desfăşurare a examenelor de

41 Numiri la Universitatea din Cernăuţi, în ,,Curierul de Iaşi”, IX, (1876), nr. 81, 23 iulie, p. 3. Pentru
alte cazuri, vezi [Când vedem publicându-se…], în „Timpul”. V (1880), nr.223, 5/17 octombrie, p. 1.
42 [„Românul” află că…], în „Timpul”, III (1878), nr. 235, 25 octombrie, p. 1-2: „Facultăţile noastre sînt

atît de slabe şi de puţin frecuentate încît adesea profesorii sînt mai numeroşi decît elevii. N-ar fi oare mai
bine ca Facultatea de Litere din Iaşi de ex. să se desfiinţeze cu totul, să se creeze catedre la Bucureşti
pentru unul sau doi din profesorii mai buni de acolo, iar din restul fondurilor să se dea stipendii la buni
absolvenţi de liceu, ca să se prepare în străinătate pentru studii superioare speciale? Aceasta ar fi practic
şi financiar şi în privirea fondului. S-ar desfiinţa o sumă de sinecure pentru a pune temelie unui corp
26 Ovidiu Moceanu

bacalaureat este ilustrat de un şir de bileţele de favor pe care unii cititori le pun la dispoziţia
redactorului, care le reproduce în paginile ziarului43. Între cauzele care conduc la o situaţie
deplorabilă a învăţământului se numără proasta salarizare a profesorilor, pe lângă acelea care
ţin de „organizaţiunea generală a învăţământului”44. „Trebuie să facem ca existenţa
profesorului ş-a familiei lui să fie asigurată în limitele unui trai modest dar îndestulător,
pentru a-i permite să nu caute alte mijloace de vieţuire”, spune Eminescu în acelaşi articol,
vituperând împotriva suficienţei cocoţate la putere prin mijloace maloneste, a „hoţilor
materiali”, cărora în învăţământ le corespund „hoţii intelectuali”, adică plagiatorii de toate
felurile. Apoi notează, cu trimitere acidă la ministrul învăţământului, care tocmai îşi dăduse
demisia, apărându-i, ironic, pe „hoţii intelectuali”, că ar fi drept să nu se ceara profesorilor
ceea ce nu se cere altor categorii sociale, că „şi ei sunt oameni ca toţi oamenii; când unul
plagiază nu face decât să urmeze exemplul ministrului său; când e neglijent, urmează pe cei
mai iluştri dintre concetăţenii săi, c-un cuvânt e sunt ca toţi şi toţi sunt ca dânşii. Daca există
escepţii, lucrul să nu ne mire. E câte unul care a prins dragoste de ştiinţa lui, care, în sfera ei
senină, găseşte un adevărat liman de scapare din putrezirea şi mizeria ce-l înconjură; pentru

adevărat de învăţaţi. Aceşti tineri s-ar putea numi apoi la licee şi, dovedind mai tîrziu o deosebită
aptitudine personală, şi la facultăţi”.
43 Reproducem, spre ilustrare, articolul [Asupra examenelor…](„Timpul”, VI,1881, nr.117, 31 mai, p.1) :

„Asupra examenelor de bacalaureat de estimp am primit denunţări atât de grave încât ne-am sfiit de-a le
da publicităţii şi am căutat mai întâi a ne informa de la oameni vrednici de crezare întru cât ele erau
exacte. Mai cu seamă în contra d-lor Crăciunescu şi Cernătescu erau îndreptate acele denunţări. ,,L'
Indépendance roumaine” de alaltăieri cuprinde asemenea indicii de cea mai mare gravitate asupra acestor
doi profesori. Ea publică cîte o scrisoare a fiecăruia dintre ei, pe cari iată-le: Rog pe colegul meu, d. X ., de-a
binevoi să se arate indulgent cu tânărul Z ... Îi voi fi recunoscător d-lui Cernătescu.
D. Crăciunescu scrie franţuzeşte următoarele:
Rog pe onor. meu coleg, d. X ., de-a se arăta indulgent cu tânărul M . . .; nu e tocmai sigur în cestiunile de istorie;
dar cunoaşte foarte bine no. 13 al programului.
E bine înţeles că d-lor fac parte din comisia de examinare.
În urma acestor revelaţiuni şi a unor informaţiuni din chiar cercurile profesorale, publicăm
următoarele şiruri, primite la 16 ale lunei curente şi pe cari la început ezitaserăm de-a le da la lumină fără o
confirmare ulterioară. Aceste şiruri au forma unor întrebări la cari elevii examinaţi vor răspunde afirmativ.
Este adevărat că d. Crăciunescu este meditatorul a cinci elevi, candidaţi de bacalaureat pentru
sesiunea de estimp ?
Este adevărat că d-sa a făcut (adică nu, le-a dat în original) încă de acasă elevilor d-sale tema latină?
Este adevărat că elevilor d-sale li s-a introdus prin gaura uşei tema greacă?
Este adevărat că d-sa face cestiuni de literatură latină unele aparţinând facultăţii de litere, iar altele
absurde ? Ca curiozitate iată câteva : Cari erau caracterele limbei latine vorbite în Alexandria în timpul lui
Horaţiu? Care a fost critica făcută de Scaliger lui Horaţiu? Ce diferenţă era între adevăratul creştinism şi
religiunea lui Virgil? Ce asemănare e între Omer, Racine, Virgil şi Dante? . . . !!!
Este adevărat că chiar d. Crăciunescu nu ştie răspunsurile acestor întrebări şi că le are scrise pe nişte
foiţe pe care nu uită d' a le pune în tot momentul înaintea ochilor d-sale?
Este adevărat că d-sa are pasajele de care-i întreabă pe candidaţi traduse de acasă cu juxtaliniere ?...
Este adevărat că d. Cernătescu n-a ştiut cine a încheiat pacea de la Nicea ?
Este adevărat că d. Cernătescu a susţinut că nici os din oasele lui Huniade n-a existat când Soliman a mers
să ia Belgradul ?
Este adevărat, în fine, că d. Cernătescu a susţinut cu tărie înaintea tuturor candidaţilor că Ludovic
XI a fost fiul lui Ludovic VII ?
Da! Aşa este: Ce vă aşteptaţi de la un autor de istorie care a copiat cuvânt cu cuvânt pe francezul
Duruy ?”
Cuvinte şi cărţi 27

care iubirea adevărului pentru el însuşi e un echivalent moral suficient al muncii lui”.45
Eminescu cerea, pentru înlăturarea tuturor relelor din învăţământ, reforme realiste, care
„să ţină seamă de trebuinţele reale ale societăţii, fie acele materiale, fie morale” (s. a. – M.E.)46,
nu fel şi fel de fantezii care se potriveau ca nuca în perete condiţiilor existente în acel moment.
Publicistica lui Eminescu rămâne un document important despre o epocă în care
tânărul stat român îşi căuta drumul în istoria modernă. Nu întotdeauna soluţiile propuse
de el au fost cele mai potrivite, totuşi a reuşit să se ridice deasupra controverselor politice
şi să aibă în vedere interesul României, nu al unor grupări politice. Cazurile de corupţie,
aberaţiile din viaţa publică, opţiunile defavorabile, comportamentele degradante ş.a. au
fost subiecte permanente ale activităţii sale, examinate din perspectiva unei moralităţi
superioare. În fond, Eminescu apără imaginea României, care se contura în acei ani,
încercând să contracareze acţiunea oricăror factori malefici, pentru ca România să nu
rămână o „ţară a contrastelor”47.

44 [„Şcoalele noastre sunt rele…”], în „Timpul”, VII (1882), nr. 159, 24 iulie, p. 1.
45 Ibidem.
46 [„Unul din punctele statornice…”], în „Timpul”, V (1880), nr. 27, 5 februarie, p. 1.
47 Stradele, în ,,Curierul de Iaşi”, X (1877), nr. 52, 18 mai, p. 5.
28 Ovidiu Moceanu
 M. EMINESCU - „POETUL CU INIMA-N CERURI...”

„Dar astăzi poetul cu inima-n ceruri,

Răpit d-a ta voce în rai de misteruri,
Ş-aduce aminte că-n cerul deschis
Văzut-a un geniu cântând Reveria,
Pe-o arpă de aur, c-un Ave Maria -
Şi-n tine revede sublimul său vis.”
( La o artistă )

Invitat să se pronunţe despre literatura religioasă românească, N. Steinhardt îi acordă

un înţeles „foarte larg”, pentru că, altfel, „Eminescu ar fi în afară”1. Ambele părţi ale
afirmaţiei merită o atenţie specială, fiindcă se exprimă un bun cunoscător al domeniului, din
toate punctele de vedere. „Autorii profani sunt acei care mai ales (s. a. – N.S.) exprimă
sentimentul religios al unei naţiuni, adeziunea ei la Misterul fascinant şi cutremurător,
consideră N. Steinhardt. Autorii de specialitate pot fi «interesanţi», chiar adânci, dar
revelatorii sunt prozatorii şi poeţii mireni. La ei palpită (s.a. – N.S.) duhul credinţei, acolo
se află esenţa vie”2.
După cum se ştie, Rosa del Conte a acordat o atenţie specială problemei poeziei
religioase a lui Eminescu3, dar analiza este considerată nesatisfăcătoare. Eminescu, afirmă
N. Steinhardt, nu ar fi „un mare poet religios”, nu ar fi „un poet religios propriu-zis”.4
Adevărul este că literatura creştină românească (noi numim astfel beletristica de
inspiraţie creştină, spre deosebire de literatura de cult) trăieşte prin lirica eminesciană unul

1 Nicolae Steinhardt, Monahul de la Rohia răspunde la 365 de întrebări incomode adresate de

Zaharia Sângeorzan, Buc., Ed. revistei „Literatorul”, 1992, p. 61.
2 Ibidem
3 Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut. Ed. Îngr., trad şi prefaţă de Marian Papahagi. Cuvânt
înainte de Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Postfaţă de Mircea Eliade. Cu un cuvânt înainte pentru ediţia
românească de Rosa del Conte. Cluj, Ed. „Dacia”, 1990. V. cap. III, IV, VII (Christul în poezia lui
Eminescu. De la „Christ” 1869 la „Preot şi filosof” 1880), VIII. Postfaţa lui Mircea Eliade e textul
recenziei publicate la apariţia cărţii în limba italiană (1963).
4 Op. cit., p. 65 şi urm.
30 Ovidiu Moceanu

din momentele cele mai inspirate. Surprinde că, pînă la Rosa del Conte, prea puţini
eminescologi au studiat acest aspect, obnubilat de altfel de alte imagini, care ofereau,
probabil, speculaţii mult mai interesante. Comentându-i cartea, cu evidente reţineri, mai
ales pentru capitolul VII Christos în poezia lui Eminescu, Vladimir Streinu realiza o
extrapolare nefructuoasă: „Religiozitate există bineînţeles la Eminescu, aşa cum există în
orice poezie, chiar dacă nu ar avea nici un raport cu creştinismul. Aceasta însă nu e decât
o metaforă a stării poetice care e totdeauna viziune sau contemplaţie a unui centru
cosmic”5.
Tudor Vianu, în studiul său din 1930 (Poezia lui Eminescu), regreta că „elanul
către Dumnezeu” nu a devenit precumpănitor în creaţia poetului, fiindcă, în acest fel, „o
ultimă căldură binefăcătoare ar fi transformat pesimismul său în speranţă şi gândul despre
imobilitatea lumii în năzuinţa către perfecţionarea ei”6.
Există suficiente piese care ar fi trebuit să determine o optică adecvată, mai aproape
de viziunea eminesciană asupra universului, dar, din păcate, chiar şi Tudor Vianu trece
peste ele, considerîndu-le lipsite de semnificaţie. Ar fi fost de aşteptat ca o reevaluare să
vină din partea teologilor, mai ales că nici un poet din literatura noastră nu s-a bucurat de
atâta atenţie din partea lor. S-a scris despre Octavian Goga în ultimul timp, despre Lucian
Blaga7, dar şi despre Eminescu, fără a se aborda subiectul care ne interesează în aceste
pagini8. Antonie Plămădeală comentează o carte, semnalată de Elena Stan ca „prima
monografie - în adevăratul înteles al cuvîntului asupra lui Eminescu”9, scrisă de Elie
Cristea, nu altul decît viitorul patriarh Miron Cristea (între 1925-1939), care, la 1895, îşi
susţinea cu această teză doctoratul în filologie şi filosofie. Desigur, Elie Cristea nu
dispunea la vremea respectivă de postume, ca să îşi facă o imagine completă despre opera
eminesciană, însă are meritul de a fi răspuns lui Al. Grama, de a fi restabilit prestigiul
intelectual al teologilor ardeleni în receptarea poeziei eminesciene, nu numai pe acela de a
fi susţinut prima teză de doctorat cu subiect eminescian.
Un lucru trebuie stabilit: să nu-l credem pe Etninescu mai religios decât este, dar nici
mai puţin. Era atent poetul la problemele credinţei? Evident. A scris despre „instituţiile
ţării în lumina lor istorică” şi a considerat Biserica „maica spirituală a neamului românesc,

5 Vladimir Streinu, Un studiu italian despre Eminescu, [în] Eminescu. Ed. îngr., pref., note şi indice
de nume de Mihai Drăgan, Iaşi, „.Junimea”, 1989, p. 250.
6 Tudor Vianu, Poezia lui Eminescu, [în] Alecsandri, Eminescu, Macedonski. Antologie, postfaţă şi

bibliografie de Const. Ciopraga, Buc., „ Minerva”, 1974, p. 122.

7 Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Metafora religioasă în poezia lui Octavian Goga,

[în] „Îndrumătorul bisericesc”, anul 140 (1992), p.53-57. Autorul intenţionează să realizeze o „scurtă
încercare de reparaţie” ridicându-se „împotriva interpretărilor deformate la care a fost supusă poezia lui
O. Goga”. De acelaşi autor: Cu admiraţie, cu regrete şi cu speranţă despre Lucian Blaga, [în]
„Telegraful Român”, anul 140 (1992), nr. 31-34, pp. 1 şi 2.
8 Idem, Trei cărţi din sec. XIX, mai puţin cunoscute, despre Eminescu, [în] Alte file de calendar de

inimă românească, Sibiu, 1988, pp. 196-204.

9 Elena Stan, Poezia lui Eminescu în Transilvania, Buc.,1969, p.117. Cartea lui Elie Cristea se

intitulează Eminescu, viaţa şi opera (1895) şi a fost tradusă din maghiară de Antonie Plămădeală în
voI. Pagini dintr-o arhivă inedită, Buc. Minerva, 1984, pp. 249-289.
Cuvinte şi cărţi 31

care a născut unirea limbei şi unitatea etnică a poporului”10, a afirmat că „românii au

identificat religia cu nationalitatea”11. Rosa del Conte sesizează elementele care îl unesc pe
poet cu fondul spiritual autohton, cu tradiţia, cu „patrimoniul unei experienţe religioase”,
identificat în cărţile vechi, icoane, biserici, în „fidelitatea faţă de poezia gesturilor
rituale”12. Se cunoaşte lista de cărţi pe care Emmescu le propunea pentru cumpărare
Bibliotecii Centrale din Iaşi la 6 martie 187513. Tema hristică e analizată de aceeaşi
cercetătoare pe baza postumelor Christ (1869), Dumnezeu şi om (1873), a unui
fragment din Împărat şi proletar (epoca berlineză), Învierea (1878), Preot şi filosof
(1874–1880), ajungându-se la concluzia unei românizări a ortodoxiei bizantine.
Lectura acestor texte relevă însă una din caracteristicile cele mai interesante ale liricii
lui Eminescu: imaginea care transfigurează un sentiment se converteşte în idee, se
dematerializează, trece spre alt sens. De aceea, nu vom întâlni senzaţia de cădere în lume, ci
dimpotrivă, de ridicare spre „câmpia senină”, de eliberare de suferinţa produsă de
imagine. Poate fi aici o explicaţie pentru accesul mai dificil la ceea ce este substratul
profund creştin al multor creaţii eminesciene. Ni se pare semnificativ că atunci când
dedică o poezie „unei artiste”, poetul „cu inima-n ceruri” are revelaţia întoarcerii în „rai de
misteruri”, acolo unde Reveriei i se dedică imnuri cu Ave Maria. Surâsul Mariei din De
ce să mori tu? o ridică spre „bolta înstelată”: „... nu m-aş mira / Dac-ai prinde aripi albe
şi la ceruri ai zbura, / Privind lumea cea profană cum se pierde în abis”.
Eminescu este poetul care gândeşte cu sufletul divinitatea şi de aceea în Dumnezeu
şi om se impune să cercetăm această atitudine şi nu, cum crede Rosa del Conte,
„imaginea de putere” a lui Hristos, ca o degradare a trăirii evlaviei. Reprezentarea
divinităţii nu poate fi realizată de gândirea ce „se aprinde ca şi focul cel de paie”, ci de
puterea fără de margini a sufletului „cel vergin”: „Însă sufletul cel vergin te gîndea în nopţi
senine, / Te vedea râzând prin lacrimi, cu zâmbirea ta de înger. / Lângă tine-
ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire, / Ridicând frumoasă, sântă, cătră cer a sale
mâne”.
Cunoştea oare Eminescu Rugăciunea inimii? E de presupus că da. Cărţile care au
aparţinut lui Eminescu şi au fost utilizate de M. Gaster pentru Literatura populară
română şi pentru Crestomaţie14 sugerează un interes mai larg decât în mod obişnuit:
Mântuirea păcătoşilor, Dintru cele peste fire minuni a preasfintei Fecioare Maria,
Viaţa şi povestea minunilor Sf. Vasile cel Nou (care descrie şi cele 21 de vămi ale

10 M. Eminescu, Opere, vol. XIII. Publicistică, Ed. Perpessicius, Ed. Academiei, p. 80, unde se
reproduce cu titlul [Odată apucând... ] un articol publicat in „Timpul”, anul VII (1882), 20 martie, p.
1. V. şi Publicistică. Referiri istorice şi istoriografice, Chişinău, „Cartea Moldovenească”, 1990, p.
401.
11 Ibidem, p.299. Se reproduce cu titlul [Înfiinţarea unei mitropolii…] un articol din „Timpul”, anul

VIII (1983), nr. 112, 20 mai, pp. 1-3. V. şi Referiri istorice..., p. 474.
12 Op. cit., p.102 şi urm.
13 Ibidem, p. 416 şi urm.
14 Ibidem, p. 422 şi urm.
32 Ovidiu Moceanu

văzduhului), Cărticica sfătuitoare (cu sublinieri ale lui M. Eminescu), Scrierile ascetice
ale lui Grigore Sinaitul ş.a. De o atenţie specială trebuie să se fi bucurat, în acest
context, cartea lui Nicodim Monahul, Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci
simţuri, solicitată de poet pentru bibliotecă. Nicodim Aghioritul, călugăr de la muntele
Athos, este unul din promotorii isihasmului, cel care împreună cu mitropolitul Macarie de
Corint, publică la Veneţia (în 1782) Filocalia15, după modelul Filocaliei iniţiate în secolul
al IV-lea de Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie de Nazianz. Nu ne îndoim că intuia efectele
Rugăciunii inimii, cunoştea rolul ei în credinţa ortodoxă ca mijloc de desăvârşire şi de
contemplaţie.
Spre deosebire de rugăciune, arta care perfecţionează instrumentele relaţiei dintre
idee şi expresie produce o distorsiune şi creează de multe ori numai iluzia apropierii de
divinitate. În imagini, se înfăţişează chipul pământesc al divinităţii, încât ceea ce pare o
apropiere e, de, fapt, o îndepărtare: „Azi artistul te concepe ca pe-un rege-n tronul său,
/Dară inima-i deşartă mâna-i fină n-o urmează... /De a veacului suflare a lui inimă e
trează /Şi în ochiul lui cuminte tu eşti om - nu Dumnezeu”.
Preot şi filosof pune problema legii şi a credinţei, a pericolului pe care îl reprezintă
transformarea credinţei în lege, literă moartă, producătoare de făţărnicie. De altfel, nici nu
mai este credinţă ceea ce rezultă, credinţa se pierde. Legea este acest tiran „ce Crucii se
închină /Când oardele-i barbare duc moarte şi ruină. / În van cu mâni uscate se roagă,
ţiind strana, / Deasupra lui cu aripi întinse stă Satana. / Degeaba lîngă patu-i alături stă
sicriul! /Când gloatele-i pe lume au tot întins pustiul”. Legea, ca expresie a puterii lumeşti,
nu produce revelaţie, deci nici transformare morală, acces la misterele lumii. Credinţa nu
are înfăţişări absolute, al căror secret să-l deţină cineva, de aceea asumarea unei anume
condiţii umane, în deplin interes sufletesc şi de cunoaştere a „misterului divin”, se opune
făţărniciei credinţei devenite lege: „Ştim a fi strănepoţii acelui vechi păcat, /Ce seminţia
Cain în lume-o a creat. /De n-o-mbrăcăm în pilde, e semn c-am înţeles, /Că-n noi este
credinţă, ce-n alţii e eres. (...) Nu ne mustraţi! Noi suntem de cei cu-auzul fin /Şi
pricepurăm şoapta misterului divin”.
Poezia eminesciană a speranţei contrazice portretul interior întunecat cu care ne-au
obişnuit comentatorii. Agresiunea realului, presiunea ideii, reverberaţiile experienţelor
existenţiale produc o ecuaţie specială a elaborării poetice. Privirea spre cer, speranţa, mila
pentru lucruri şi, în cele din urmă, pentru univers, dragostea, ca eliberare de vină, de un
anume sentiment al greşelii, iertarea şi înălţarea prin rugăciune şi psalm ne atrag de îndată
atenţia, dacă încercăm o altă perspectivă, un alt unghi de abordare decât cel filosofic. Una
dintre primele poezii ale lui Eminescu este un imn al speranţei: „Cum mângâie dulce,

15 Pentru detalii, pentru studiul raporturilor dintre textele filocalice, expresii ale activităţii isihastice, v. Rosa del
Conte, Op. cit., pp. 418-429, de asemenea cele 12 volume ale Filocaliei trad. de D. Stăniloae. - V. şi
recenzia lui Virgil Cândea Note filocalice, [în] „Caiete critice”, 1991, nr. 10-11-12 (47-48-49), p. 25 şi urm.
Cuvinte şi cărţi 33

alină uşor /Speranţa pe toţi muritorii! / Tristeţă, durere şi lacrimi, amor /Azilul îşi află în
sânu-i de dor / Şi pier, cum de boare pier norii” (Speranţa). În Singurătate, speranţa
este răsplătită („Câteodată... prea arare... / A târziu când arde lampa, / Inima din loc îmi
sare / Când aud că sună cleampa. / Este Ea...”). Într-un poem cum este Călin (file din
poveste), speranţa reprezintă triumful peste avatarurile unei poveşti de dragoste. Ea
domină Dorinţa („Vom visa un vis ferice, / Îngâna-ne-vor c-un cânt / Singuratece
izvoare, / Blânda batere de vânt”), Sara pe deal, La steaua, Atât de fragedă, Povestea
codrului şi altele, dar mai ales poeziile în care expresia trăirii mistice este mai clară:
Învierea, Rugăciune, Colinde, colinde, Răsai asupra mea. Invocaţia către „lumina
lină”, „maica sfântă, pururea fecioară” din Răsai asupra mea arată limanul cel mai dorit
al speranţei în împrejurările dificile ale vieţii. Poezia constituie un text fundamental
pentru subiectul pe care îl discutăm. Concepută în 1879, în acelaşi an cu Rugăciunea
unui dac, ea ar putea fi considerată ca un hotar între anumite etape ale creaţiei
eminesciene, iar nu poezia amintită, cum face G. Ibrăileanu16. Poetul are sentimentul
nimicniciei, se simte înstrăinat, tinereţea pare pierdută, nu mai are „tărie”, nu mai crede
nimic (atenţie: nu în nimic, ci nimic), dar îşi ridică ochii spre singura fiinţă care poate să-i
aducă izbăvirea: „Speranţa mea tu n-o lăsa să moară / Deşi al meu e un noian de vină; /
Privirea ta de milă caldă, plină, / Îndurătoare-asupra mea coboară. / Străin de toţi, pierdut
în suferinţa / Adâncă a nimicniciei mele, / Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie. / Dă-mi
tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele: / Ca să te-ador de-acum
pe veci, Marie!” „Lumina lină”, lumina binefăcătoare, sintagmă cu reverberaţii în
imnologia creştină, îşi are izvorul în fiinţa Sfintei Fecioare şi pentru un.alt poet - l-am
numit pe Vasile Voiculescu -, care invocă puterea Ei de a vindeca civilizaţia de angoasele,
agresiunile sale: „Lumină lină a Sfintei Marii, / Vino-n acest amurg de lume / Să ne scapi
de agonicele zvîrcoliri; / Iată, omul pune la cale anume / Spulberul nefericitei tale
zidiri”17.
Pentru Eminescu, Fecioara este „crăiasa” lumii, taina vieţii şi a morţii, cea care poate
risipi deznădejdea, de aceea i se adresează, în Rugăciune, în numele tuturor suferinzilor:
„Crăiasă alegîndu-te / Îngenunchem rugându-te, /înalţă, ne mântuie / Din valul ce ne
bântuie; /Fii scut de întărire / Şi zid de mîntuire, / Privirea-ţi adorată / Asupră-ne
coboară / O, maică prea curată / Şi pururea fecioară, / Marie!”. Adorarea Fecioarei
aduce poetului acea fericire extatică imposibil de trăit pe drumurile profane ale iubirii.
Evlavia despre care vorbea G. Călinescu („Eminescu intră în iubire cu o evlavie adâncă,
cu o credinţă care nu suferă ironie şi uşurătate”18), se ridică, în aceste rugăciuni, spre

16 G. Ibrăileanu, Eminescu. Note asupra versului, [în] Studii literare, voI. II, Buc., Eminescu, 1979,
pp. 78-118.
17 Vasile Voiculescu, Gânduri albe, Ed. şi cronologie de Victor Crăciun şi Radu Voiculescu. Studiu

introductiv, note şi variante de Victor Crăciun. Cu un cuvânt înainte de Şerban Cioculescu, Buc., „Cartea
Românească”, 1986, p. 278.
18 G. Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu. vol. 2, Buc., „Minerva”, 1970, p. 235.
34 Ovidiu Moceanu

orizontul cel mai pur, din străfunduri, dezvăluind una din cele mai importante
componente ale registrului afectiv eminescian. De altfel, G. Călinescu remarca o
caracteristică a eroticii eminesciene, în general: „Amorul eminescian este religios, lipsit
de curiozitate psihologică, înăbuşit până la uitare de sine de factorul natural19. Observaţia
scoate în evidenţă exagerarea din o altă propoziţie despre adorarea Fecioarei, care ar fi
expresia „unui sexualism transfigurat”20.
Există un răspuns la invocaţie şi aceasta se poate observa cel mai bine în Înger şi
demon. Imaginea Fecioarei „luceafăr al mărilor” trebuie înţeleasă în altă lumină, nu
foarte îndepărtată totuşi, decât imaginea femeii-înger din Înger şi demon. Femeia-
înger, „mândră de înduioşare”, poate aduce împăcarea cu lumea, iertarea, prin dragoste,
de fapt mântuirea. Existenţa capătă un sens, demonul răzvrătit, în aşteptare „la picioarele
Madonei”, a primit binecuvântarea milei creştineşti, care este expresia dragostei lui
Dumnezeu pentru lume: „El (cerul) n-a vrut să condamne pe demon, ci a trimis / Pre un
înger să mă-mpace, şi-mpăcarea-i ... e amoru!”.
Căinţa exprimată prin lacrimi este salvarea sufletului din primejdia deznădejdii, din
iadul zădărniciei, cum sugerează aceste versuri din Înger şi demon: „A muri fără
speranţă! Cine ştie-amărăciunea / Ce-i ascunsă-n aste vorbe? (...) O astfel de moarte-i
iadul. Alte lacrimi, alt amar / Mai crud nici e cu putinţă. Simţi că nimica nu eşti” (subl. aut.,
M.E.). Când scria aceste versuri, M. Eminescu, „poetul cu inima-n ceruri”, nu formula
un testament, căci era la început de drum, ci se făcea ecoul unei spiritualităţi ale cărei
certitudini se fixaseră demult în lumina adevărurilor eterne.

19 Ibidem, p. 227.
20 Ibidem, p. 218.
 LISTA LUI EMINESCU. SEMNIFICAŢIILE UNOR
OPŢIUNI ALE BIBLIOTECARULUI

Există în istoria cărţii româneşti multe exemple de pasiune arzătoare pentru carte,
dar nici unul nu întrece ardoarea şi constanta iubire a bibliofilului Eminescu. Bucuria
celui care izbuteşte după îndelungi sacrificii şi căutări să găsească şi să cumpere o carte, să
descopere un manuscris nu este egalată de nimic din valorile lumii acesteia. În cazul lui
Eminescu putem vorbi de o adevărată mistică a cărţii, cu implicaţii deosebite în conduita
şi condiţia poetului, prozatorului, intelectualului. De aceea, apare cu atât mai murdară
campania de înlăturare a lui de la Biblioteca din Iaşi sub acuzaţia de neglijenţă, de însuşire
a unor cărţi şi cu atât mai tristă scena vânzării în stradă a celor câteva cărţi adunate cu
atâta trudă şi a modestului său mobilier, cum povesteşte Ion Păun Pincio1. Au rămas
multe mărturii despre adevărata patimă a lui Eminescu pentru carte2, care se referă la
fiecare din episoadele vieţii sale, fie ca sufleur la Teatru Naţional (1868-1869), fie ca
student la Viena ori bibliotecar la Iaşi. În faţa cărţii, ca bibliotecar, Eminescu simte o
responsabilitate deosebită şi nu rămâne un simplu funcţionar nevoit să-şi câştige o pâine,
ci are conduita unui (re)formator, năzuind să construiască o bibliotecă pe temelia vechilor
cărţi, păstrătoare ale filonului autentic de spiritualitate şi cultură românească.
La 30 august 1874, M. Eminescu este numit bibliotecar al Bibliotecii Centrale din
Iaşi prin decret domnesc, la propunerea lui T. Maiorescu, după ce depune jurământul în
Aula Universităţii din Iaşi în faţa rectorului Ştefan Micle. De îndată, îşi îndreaptă atenţia
spre fondul pentru completarea căruia cere aprobarea Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii
Publice. La 15 octombrie 1874, propune achiziţionarea de la anticariatul din Iaşi a unor
manuscrise şi tipărituri vechi , între care scrierile lui Dosoftei şi Divanul sau gâlceava
înţeleptului cu lumea…(1698). Teodor Nica, director în minister, aprobă solicitarea la 2
noiembrie, acelaşi an3.

1 Ion Păun Pincio, Versuri, proză, scrieri, Bucureşti, 1911, p. 87: „Nefericita lui soră murise şi ea şi,
acuma, aceste câteva lucruri, toate vechi, toate hârbuite, grăiau lumii de sărăcia, de mizeria în care au trăit
cei ce le-au avut...”
2 V. Rosa del Conte, Eminescu sau despre Absolut, Ediţie îngrijită, traducere şi prefaţă Marian Papahagi.

Cuvânt înainte Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Prefaţă de Mircea Eliade. Cu un cuvânt înainte pentru ediţia
românească de Rosa del Conte, Cluj, Ed. Dacia, 1990, p. 414 şi urm.
3 V. M. Eminescu, Opere. Corespondenţa. Documentar, vol. XVI, Buc., Ed. Academiei, 1989, p.18.
36 Ovidiu Moceanu

În răstimpul foarte scurt cât a fost bibliotecar (1874 – 1875), Eminescu a

demonstrat consecvenţă în ceea ce şi-a propus şi, cu primul prilej, întocmeşte o listă şi mai
amplă de cărţi vechi, motivând alegerea lor. Chiar dacă fondurile erau modeste, se putea
realiza proiectul său de întemiere a fondului de carte pe cartea veche : „... de dorit ca, în
marginile restrânselor mijloace ce s-au încuviinţat bibliotecei, să se adune această literatură
an cu an, însă continuu şi sistematic4. Erau cărţi a căror valoare trece dincolo de aspectul
material: „Importanţa scrierilor acestora nu se poate stabili teoretic şi de dinainte, ea se
vede abia în curgerea vremei şi [se] schimbă după punctele de vedere cari predominează la
studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică şi lexicală. Stilistică, căci nu sunt
scrise sub influinţa limbelor moderne, cel puţin nu a celei franceze, şi se găsesc în ele
locuţiuni cari încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc prin şabloane de fraze
streine dezvoltărei de pân-acum a limbei noastre; lexicală, prin mulţimea de cuvinte
originale pe cari scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii mijloace, le
întrebuinţază în compunerile lor”.
Pentru a avea o reprezentare exactă a demersului bibliotecarului Eminescu,
prezentăm mai jos adresa şi lista „cărţilor şi manuscriptelor propuse”:

ROMÂNIA
BIBLIOTECA CENTRALĂ DIN IAŞI Iaşi, în 6 martie 1875

N-o 14
Se propune întrebuinţarea
unui rest de 185 lei n.
Domnule Ministru,
La adresa d-voastre N-o 1298, atingătoare de întrebuinţarea restului de 185 lei
rămaşi în păstrarea mea, n-am putut răspunde îndată din următoarea cauză : Prin adresa
mea N-o 1 v-am fost cerut ca acei bani să rămâie în păstrare-mi cu aceeaşi destinaţie, adică
pentru a cumpăra cărţi sau manuscripte româneşti ce mi s-ar prezenta. Fiind însă că acestea
nu mi se oferă decât pe rând şi după întâmplare de-aceea nu v-am putut da pân-acum un
răspuns definitiv. Mai jos urmează lista celor oferite şi preţurile lor. Mai nainte însă îmi
permit de-a face următoarele observări, cari mi se par de trebuinţă în cestiunea de faţă.
Literatura română din secolii XVI, XVII şi XVIII e reprezentată prin 269 opuri
tipărite, dintre cari cele mai multe bisericeşti. Sfertul întâi al secolului nostru poartă
asemenea caracterul secolului al XVIII-le. Cărţile bisericeşti, ca trebuinţă generală a
poporului, prevalează; cărţi mirene nu se tipăresc, ci se lăţesc numai în manuscript. Însăşi
Condica civilă a Moldovei (din secl. acesta) a fost tipărită numai de frica plastografiei, după
cum se vede din prefaţă. Deci se poate stabili în genere principiul că numai cărţile bisericeşti
se tipăreau de regulă, iar lectura laică a secolilor trecuţi şi din începutul acestuia e cuprinsă
— maxima parte — în manuscripte. Ar fi deci de dorit ca, în marginile restrânselor

44 Ibidem, p. 65.
Cuvinte şi cărţi 37

mijloace ce s-au încuviinţat bibliotecei, să se adune această literatură an cu an, însă continuu
şi sistematic. În privirea cărţilor bisericeşti mai observ că data tipărirei nu e mai niciodată
aceea a compunerei lor şi, când există vro a doua ediţie, ea nu-i decât reimprimarea celei
dentâi, fie aceasta oricât de veche. Iar o categorie deosebită de manuscripte o formează acelea
cari există şi tipărite, dar sunt cu mult anterioare epocei tipărirei lor.
Acestea sunt numeroase în limba română. Importanţa scrierilor acestora nu se poate
stabili teoretic şi de dinainte, ea se vede abia în curgerea vremei şi [se] schimbă după punctele
de vedere cari predominează la studiul lor. Netăgăduită este însă valoarea lor stilistică şi
lexicală. Stilistică, căci nu sunt scrise sub influinţa limbelor moderne, cel puţin nu a celei
franceze, şi se găsesc în ele locuţiuni cari încep a dispărea din limba de astăzi şi se înlocuiesc
prin şabloane de fraze streine dezvoltărei de pân-acum a limbei noastre; lexicală, prin
mulţimea de cuvinte originale pe cari scriitorii bisericeşti şi laici, siliţi să recurgă la proprii
mijloace, le întrebuinţază în compunerile lor.

Cărţile şi manuscriptele propuse sunt următoarele :

A. Tipărite

Anul şi locul Autorul şi titlul cărţii Preţul

L.n.
1743 Buzău Apostol. 1 vol 2°, legat ............. 2
1773 f. 1. Atârnare în loc de scrisoare asupra tarafului okellistilor
pentru firea a toată lumea. Tradus de Petru Stamatiadi
(NB : De la Occellus Lucanus, adept al lui Pythagora, s-a
păstrat scrierea „despre natura universului''. Contra 2
acestei maniere de-a privi lumea e îndreptată scrierea 4
prezentă) ...........
Transport 4
Synopsis adică cuprindere în scurt acei vechi şi acei nouă
1783 Râmnic scripturi. 1 vol 4°,legat . 2
1785 Bucureşti Macarie Snt. Omilic adică cuvinte. 1 vol 2°, legat . 3
1795 Iaşi Amfilochie (Eppul titular al Hotinului). Învăţătură
geograficească. 1 vol. 4°, legat . 1,50 b
f.a. f. 1. Pilde filozofeşti. 1 vol 16°, leg. (NB : lipsesc 3 foi de la-
început şi titlul) 0,50 b
1806 Iaşi Ioan Damaschin Snt. Descoperire cu amănuntul a
pravoslavnicei credinţe. 1 vol. 4°, leg. 3
1814 Neamţ Kekrografion adică 4 cărţi 1 Cugetări; II Singuratece
cuvinte; III pentru privirea lui Christos; IV pentru
zdrobirea inimei. 1 vol. 4°, legat 3
1815—19 Iaşi Eugenie Bulgariul Archepp. Îndeletnicire iubitoare de
Dumnezău. 4 vol. 4°. Legaten-ntr-unul 3
38 Ovidiu Moceanu

Anul şi locul Autorul şi titlul cărţii Preţul

L.n.
1818 Neamţ Efrem Syrul. Cuvintele şi învăţăturile lui. Tălmăcite adică mai
nainte, Dar urmate şi tipărite etc. 1 vol. 2° mic, legat 4
1820 Iaşi Florian. Istoria lui Numa Pompilie. Trad. de Beldiman. 2
vol. 4°, leg. 3
1826 Bucureşti Vasilie cel Mare şi Grigorie Theol. Cuvinte puţine din cele
multe ale lor. 1 vol. 2°, leg. 5
1826 Iaşi Nikodim Monahul. Carte sfătuitoare pentru păzirea celor
cinci simţiri. 1 vol. 4°, leg 3
1826 Iaşi A condicii criminaliceşti cartea I şi II (Ioan Sandul Sturza V.
V.) 1 vol. 4°, compl. 2
1837 Iaşi Ilie Miniat Epp Cernicăi. Didachii sau cuvinte de
învăţătură. 1 vol. 2°, leg. 5
1837 Neamţ Chronograf sau numărare de ani. 1 vol. 2° leg. 2,50 b
1839 Buzău Kyriakodromion adică cuvinte morale pentru fiecare
duminică a anului. 1 vol. 40, leg. 2
1847 Bucur. Pann, Anton. Fabule şi istorioare. 2 vol. 16° (a devenit 2,50 b
rară)

B. Manuscripte L. n. 49

Anul şi locul Titlul Preţul

L.n.
Transport 49
1756 Cărticică care una câte una numărând în scurt nouăle
isvodiri ale latinilor le vădeşte cu mustrare. 40 file numer 2
f.a. probabil secl. Minunile Maicei Domnului (ms. din secol. trecut. A fost 3,50 b
tr. imprimat de mai multe ori, cel întâi tipariu însă este din
1820). Lipsesc foi de la-nceput
1791 Fără titlu. Roman în formă de autobiografie. 87 file. Legat în 3,50 b
piele şi foarte bine conservat
Putna. O indica- Astrologie (importantă pentru termenii meteorologici) De la
ţie grecească de fila 43 încep : Întrebări şi răspunsuri între jidani şi creştini 1,50 b
mână streină pe asupra legii creştineşti... Conţine 52 file .
legătura cărţii
poartă data din Privelişte politicească în care se cuprinde scumpă
1799. Ms. e sfătuire ce se cade a face un Domn şi de ce a se feri. Ms. bine
anterior conservat şi clar scris din începutul secolului de faţă. 110
F,a. f.l. file numerotate 3,50 b
1813. Fără titlu. Comedie în versuri. Trad. din franţuzeşte. Pagine 1,50 b
f.l. 122
1817. Prorocia fericitului Agathanghel. Tipariul întâi al acestei cărţi 1,50 b
f.l. tendenţioase e din 1818, deci ms. Anterior c-un an . Suma
L.n. 66
Cuvinte şi cărţi 39

Afară de-acestea mi s-au mai oferit opul Archives curieuses de l'histoire de la France in 27
volume 8°, care după cataloage costă 180—200 franci, cu preţul de l.n. 40. Deşi preţul
este destul de redus, totuşi, nevăzând folosul practic ce l-ar putea aduce acest op, las la
apreciarea d-voastre dacă ar fi să se cumpere sau ba.
Ar mai rămânea deci din suma de 185 lei un rest de 79, respective 119 lei. Propun ca
acest rest să se întrebuinţeze pentru legarea a o parte din cărţile pe care biblioteca le-a
primit în anul curent.

Bibliotecariu :
M. Eminescu

Domnie sale
Domnului Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice5

Examinarea listei lui Eminescu atrage atenţia asupra faptului că marea majoritate a
căeţilor solicitate sunt cărţi bisericeşti, cu o circulaţie mare în spaţiul românesc. Poetul avea
o cunoaştere a acestor cărţi cu mult peste curiozităţile unui intelectual creştin. O cercetare a
unor titluri se arată semnificativă, deoarece, prin raportare la operă, se demonstrează că le-a
integrat unui sistem foarte bogat de înţelegere a existenţei, din coordonatele căruia nu
trebuia să lipsească perspectiva teologică. Al. Elian şi alţi cercetători ai activităţii de
bibliotecar a lui Eminescu situează corespunzător, în acest sens, diferite titluri6.
Să ne oprim asupra câtorva:
Ioan Damaschin sntul (sfântul). Descoperire cu ameruntul a pravoslavnicei
credinţe (1806, Iaşi).
Opera teologică a Sf. Ioan Damasahin fusese publicata în latină la Blaj, în 1763:
Joannis Damasceni, Opera philosophica et theologica. Traducerea românească, din
1806, s-a făcut prin grija Mitropolitului Moldovei Veniamin Costachi, care se bucură de
sprijinul principelui fanariot Constantin Moruzi.

Kekragarion (nu Kekrografion) alu Sfântului Augustinu, tradus de Gherontie şi

Grigorie în 1814 la Neamţ. O comparaţie cu un Kekragarion grecesc, tipărit la Moscova în
1824, arată că iniţial a fost alcătuit din patru cărţi: Meditaţii - Solilocvii - Despre
contemplarea lui Cristos - Despre pocăinţa inimii. Urmează florilegiul de psalmi ai lui David.

5 M. Eminescu, Op. cit., p. 65 şi urm. Raportul este înregistrat în Registrul general cu ,,N-o 3657, 10
martie", poartă în colţul din stânga sus numărul 1277, în marginea textului în stânga menţiunea : ,,lucrat
1/7", iar în dreapta sus rezoluţia lui T. Nica :
„10/3 1875
Se aprobă".
6 V. Al. Elian, Eminescu şi vechiul scris românesc, [în] „Studii şi cercetări de bibliologie”, anul I
(1955), pp. 129-160 ; Viorica Botez şi Gr. Botez, Mihail Eminescu, bibliotecar, [în] „Viaţa
Românească”, serie nouă, anul XVII (1964), nr. 4-5, apr.-mai, pp. 204-234.
40 Ovidiu Moceanu

Efrem Sirul. Cuvintele şi învăţăturile lui.

A trăit în secolul al IV-lea şi a compus numeroase imne în cinstea Sfintei Fecioare, a
Naşterii Domnului, a Bisericii şi pentru combaterea diferitelor erezii. Multe din rugăciunile
lui au intrat în cultul Bisericii Ortodoxe.

Vasilii cel Mare şi Grigorie. Cuvinte puţine din cele multe ale lor.
Stâlpi ai Bisericii din secolul al IV-lea. Grigorie de Nazianz (Teologul) şi Vasile cel
Mare au adunat sub titlul Filocalia sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii o serie de scrieri
ale lui Origen, culegere model pentru Filocaliile din veacurile XVIII-XX. Cuvântările lor
au adus preţioase precizări pentru combaterea ereziilor.

Nicodim Monahul. Carte sfătuitoare pentru păzirea celor cinci simţiri.

Este lucrarea unui călugăr de la Athos, Nicodim Aghioritul, tradusă la Neamţ în
1826. Nicodim Aghioritul este unul din promotorii isihasmului. În 1782 publicase la
Veneţia, în colaborare cu Mitropolitul Macarie de Corint, o culegere de scrieri isihaste:
Filocalia, care va fi tradusă în ruseşte de Paisie şi tipărită la Petersburg în 1793 cu titlul
Dobrotoljubie. Prin ea Occidentul vine în contact cu gândirea Sfinţilor "neptici":
Evagrie, Macarie etc.

Ilie Miniat, Didachii (Învăţături evanghelice), 1837, Iaşi.

Au avut o primă ediţie cu titlul Cazanii, în 1742. Traduse din greceşte, i-au servit ca
model lui Antim Ivireanul (Didahii, 1709-1716).
Născut la Chefalonia în 1669, Miniat studiază filosofia şi teologia la Veneţia. Este
considerat cel mai mare predicator ortodox din vremea sa. Se afla în legatură cu Dimitrie
Cantemir, care se slujeşte de el ca reprezentant al său pe lânga împăratul Leopold.

Cărticică carele una câte una numărând în scurt nouăle isvodiri ale latinilor le
vădeşte cu mustrare, manuscris din 1756. Cartea combate încercările de inflitrare ale
catolicilor în spaţiul ortodox.

Prorocia fericitului Agathanghel. Eminescu propune cumpararea unui manuscris

(1817), precizînd că prima ediţie a acestei scrieri, retipărita de mai multe ori, dateaza din
1818.

Se pune întrebarea dacă aceste cărţi au avut vreun ecou în opera lui M. Eminescu.
Am demonstrat cu alt prilej că o lectură care ţine cont de interesul lui pentru cartea
teologică duce la rezultate neaşteptate7.

7 V. Cartea noastră Visul şi literatura, Ed. a II-a ,Piteşti, Ed. Paralela 45, 2002, p. 58 şi urm.
 TEOPOETICA UNOR SIMBOLURI CREŞTINE ÎN
POEZIA LUI LUCIAN BLAGA

Simbolurile sunt mijloacele prin care gândirea exprimă, într-o formă coerentă,
plastică, sugestivă ceea ce se află în zona interferenţelor imaginii cu ideea. Ele mărturisesc
despre o realitate inaccesibilă, aşa încât au aspectul unor „decodări”, „traduceri” ale unui
limbaj necunoscut. Relaţiile ascunse dintre fenomene, întâmplări, fiinţe, obiecte devin
perceptibile. S-a atribuit mentalităţii arhaice calitatea de a gândi în simboluri, dar procesul
misterios de impunere a lor rămâne acelaşi de-a lungul timpurilor.
Simbolurile creştine au un statut aparte. Pe lângă apariţia câtorva simboluri tipice, s-a
produs o redimensionare a unora existente deja în fondul cultural al umanităţii.
Porumbelul, inorogul, turtureaua, vulturul, leul, mielul, via, peştele, pelicanul, loxia,
ciocârlia, corbul, pâinea, crinul, bradul ş.a.1 au dobândit cu preponderenţă semnificaţii
spirituale în creştinism. Porumbelul, simbol al păcii şi al iubirii în Vechiul Testament,
devine, în Noul Testament, chipul văzut al Duhului Sfânt. În timpul potopului
(Facerea, cap. 7 şi 8), Noe, după ce dăduse drumul corbului „să vadă de a scăzut apa pe
pământ”, dă drumul porumbelului care abia a doua oară aduce vestea retragerii apelor de
pe faţa pământului, fiindcă „avea în ciocul său o ramură verde de măslin” (Facerea 8, 11).
Era singura pasăre care putea fi jertfită la templu (Levitic 12, 6). În Noul Testament,
Duhul Sfânt se arată în chip de porumbel la Botezul lui Iisus în Iordan. Ioan Botezătorul
vede cerurile deschise şi Duhul Sfânt „pogorându-se ca un porumbel şi venind peste El”
(Matei 3, 16). Însuşi Iisus, ieşind din apa Iordanului, „a văzut cerurile deschise şi Duhul
ca un porumbel coborându-se peste El” (Marcu 1, 10).
În Evanghelia după Luca, se arată că, „botezându-Se şi Iisus şi rugându-Se, s-a
deschis cerul şi S-a coborât Duhul Sfânt peste El, în chip trupesc, ca un porumbel, şi s-a
făcut glas în cer: Tu eşti Fiul Meu cel iubit, întru Tine am binevoit” (Luca 3, 21-22).

1 V. Maurice Cocagnac, Simbolurile biblice. Lexic teologic. Traducere din franceză de Michaela
Slăvescu, Humanitas, Buc., 1997; Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar
enciclopedic(cu istorie, tradiţii, legende, folclor), Timişoara, 1935 (reeditat în 2005).
42 Ovidiu Moceanu

Literatura rabinică vedea Duhul lui Dumnezeu în zilele Facerii ca un porumbel care se
mişca deasupra apelor2. Imaginile se asociază, fiindcă evangheliile exprimă ideea reînnoirii
creaţiei prin venirea Mântuitorului în lume.
Porumbelul apare ca simbol al iubirii lui Dumnezeu pentru lume, întrucât vestea pe
care o aducea el însemna suflu de viaţă nouă, Dumnezeu renunţând la răzbunare şi încheind
un nou legământ cu omul: „Am socotit să nu mai blestem pământul pentru faptele omului,
pentru că cugetul inimii omului se pleacă la rău din tinereţile lui şi nu voi mai pierde toate
vietăţile cum am făcut. De acum, cât va trăi pământul, semănatul şi seceratul, frigul şi
căldura, vara şi iarna, ziua şi noaptea nu vor mai înceta” (Facerea 8, 21-22).
Într-o lume desacralizată însă, porumbelul Sfântului Duh vesteşte stingerea
sensurilor, a luminilor, cum se întâmplă în poezia lui L. Blaga:
„Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini”.
(Paradis în destrămare)

De astă dată, „porumbelul sfântului duh” se face vestitorul apocalipsei, pentru că o

lume lipsită de „lumini” (adică raţiunea de a exista în relaţie cu divinitatea) cade în
întunericul neantului, al lipsei de sens, de „poveşti”:
„odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.”
(Paradis în destrămare)

În poezia lui Lucian Blaga, pentru a situa corect o referinţă biblică, se impune
corelarea cu elementele statutului specific simbolului respectiv.
Ciocârlia este simbolul preoţiei adevărate şi smerite3. Ea urcă spre cer în fiecare zi cu
cântecul său, aşa cum trebuie să urce, cu smerenie, inima preotului în rugăciuni, gândul
nostru spre Dumnezeu în fiecare zi, în fiecare clipă.
„Cântă cineva în nori de zi
deodată cu zorile. Cine-o fi
Cântă cineva-n văzduh.
E o pasăre? E duh?
Numai el o fi, numai el:
pământeanul puţintel

2 ***Dicţionar enciclopedic al Bibliei. Traducere de Dan Sluşanschi, Humanitas, Buc., 1998.

3 V. Aga, cit. supra, p. 66.
Cuvinte şi cărţi 43

cu trupul ca bucatele
mult lăudatele,
cu glasul ca seninul
cu sânge ca aminul.

Numai el poate fi:

Hristosul păsăresc! Cel
ce-n fiecare zi
se-nalţă odată,
biruitor fără fier,
din holdă la cer,
şi descântă păcatele
peste toate satele.”
(Ciocârlia)

Lucian Blaga adaugă o conotaţie deosebită simbolului – aceea referitoare la Înălţarea

Domnului, moment al încheierii lucrării văzute a lui Iisus pentru mântuirea oamenilor,
când îi binecuvântează pe ucenici şi lumea pentru care S-a jertfit (v. Luca 24, 50-51; FA 1,
9). În poezia sa, nu vom întâlni prelucrări ale simbolurilor, ci integrarea lor pentru
potenţarea unor sensuri care trebuie revelate. Abia recunoaştem în Cerbul, poem din
Cântecul focului, simbolul din Psalmul 41. Cerbul închipuie sufletul însetat de mântuire,
care doreşte apa vie. Cum caută cerbul apa izvoarelor, aşa îl caută sufletul pe Dumnezeu.
„În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine,
Dumnezeule.
Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni şi mă voi arăta feţei lui
Dumnezeu?” (Psalmul 41, 1-2)
Cerbul e şi un simbol al reîmprospătării, al botezului, al preocupării înfrigurate de
împlinire a scopului vieţii creştine: faptele bune.4
În poemul lui Blaga, setea de iubire absolută mistuie fiinţa cerbului, care „de imbold
şi visuri / c-un răget cearcă să se mântuie:”
„De sete ars, cum tremură în totul
ajuns la iezer-cerbul! Dar abia
atinge apa mulcomă cu botul.

Din luciul albăstrui, precum e fierul,

sorbind, cu grijă-alege, parc-ar vrea
să bea uşor, din apă, numai cerul”
(Cerbul)

4 Ibidem, p. 58
44 Ovidiu Moceanu

Cerbul pare mai degrabă, aici, o ipostaziere a inorogului prin spiritualizarea

chemărilor, întoarcerea sensurilor spre cele înalte:
Nu-l mişcă ştiutele
Crânguri cu ciutele.
Cărarea cu urmele,
iezerul, umbrele,
nu-l cheamă. Copitele
sfarmă ispitele.

Prin ceaţă când lunecă

zări el adulmecă,
nu apropiatele,
ci depărtatele (…)
Şi-aude, sub-naltele,
Unele, altele:
Orele, sferele.”
(Cerbul cu stea în frunte)
Şi bradul sugerează acelaşi avânt spre cer, în obstinaţia de a rămâne veghetorul de
nezdruncinat al veşniciei. Reveriei copleşitoare din Gorunul îi răspunde în Cântecul
bradului biruinţa asupra tuturor încercărilor şi chiar asupra morţii. Arbore binecuvântat,
L-a adăpostit, după o legendă, pe Iisus în timpul fugii în Egipt şi astfel a primit puterea de
a nu-l atinge nici frigul, nici căldura şi de a rămâne pururi verde. O altă legendă evocă
momentul coborârii lui Moise din muntele Sinai, unde a primit tablele legii, când nici un
arbore n-a putut să-l apere de vântul puternic şi de tunete, în afară de brad. Drept
recunoştinţă, Moise îi dă frunze veşnic verzi, nemurirea.5
Simbol al tinereţii veşnice, el pare axa „imperiului” poetic blagian:
„Mistreţul poveştilor iar şi iar
încearcă de scoarţă prăsele de var
Şi făr’ de-asfinţit în imperiul meu
tânărul brad străjuieşte mereu”.
(Cântecul bradului )
În singurătatea muntelui „subt ursa mare, surpat de bureţi, / neatins de om, neajuns
de ereţi”, cuprins de „lichene şi bube şi viespi”, de „păianjenii sfinţi prin cetini”, lovit în
creştet de „fulgerul alb”, bradul stă neclintit între „zodii şi ţară”, imagine a puterii fiinţei
de a înfrunta vitregiile existenţei şi de a întineri veşnic prin lucrarea voinţei şi măreţia
aspiraţiei, a visului.

5 Ibidem, p. 44.
Cuvinte şi cărţi 45

Un loc aparte îl ocupă în lirica lui L. Blaga simbolul inorogului, fiindcă l-a reluat în cel
puţin şapte poeme, fiecare semnificativ prin raportarea la diferite etape ale creaţiei. Într-o
notă la Îndemn de poveste (Nebănuitele trepte, 1943), poetul atrage atenţia cititorului că
„în graiul cronicarilor «inorog» înseamnă «unicorn»”, dar, aşa cum arăta şi Şerban Cioculescu
în Metafora inorogului în poezia lui Lucian Blaga6, singurul dintre scriitorii vechi în
opera căruia întâlnim inorogul este D. Cantemir (Istoria ieroglifică, 1705). Deşi este un
simbol al purităţii, al săbiei lui Dumnezeu, al revelaţiei divine, pare de neînţeles că Psaltirea
prorocului David îl crede un animal malefic, fioros. La mijloc se află probabil o confuzie cu
rinocerul. Mai aproape de adevăr este faptul că inorogul, simbol şi al puterii (cornul său o
sugerează), poate deveni purtător al mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatului. Nu astfel,
pedepsit de „gura leului şi coarnele inorogilor” să se ridice păcătosul, ci din dragostea lui
Dumnezeu care poate să miluiască şi să mântuiască.
Interesante traducerile din versetul 22 (sau 23, cum apare în unele variante) ale
Psalmului 21:
Biblia din 1688:7
„Mântuieşte-mă din gura leului şi de la coarnele inorogilor smerirea mea” (v. 22)

Biblia din 1982:8

„Izbăveşte-mă din gura leului şi coarnele taurilor smerenia mea.” (v. 23)

Psaltirea din 1998 9 (trad. Î.P.S. Bartolomeu)

„Mântuieşte-mă din gura leului şi înjosirea mea din coarnele inorogilor”. (v. 23)
Ca simbol al puterii veşnic proaspete şi al tinereţii, inorogul apare în Psalmul 91, v. 10:
„Şi se va înălţa ca al inorodului cornul meu şi bătrâneţele mele cu untdelemn gras.”
(1688)
„Şi se va înălţa puterea mea ca a inorogului şi bătrâneţile mele unse din belşug.”
(1982)
„Fruntea mea se va înălţa ca aceea a inorogului şi bătrâneţile mele se vor întări cu
untdelemn bogat.” (1998)
Termenul inorog din aceste texte traduce grecescul µουοκερωτης – monokerotis
(„unicorn”). L. Blaga foloseşte termenul inorog, dar şi unicorn, provenit din limba latină

6 Şerban Cioculescu, Metafora inorogului în poezia lui Lucian Blaga, [în] „România literară”, an V
(1972), nr.36 (31 aug.), p.8; reluat în Lucian Blaga interpretat de ..., Studiu, antologie, tabel cronologic
şi bibliografic de Emil Vasilescu, Eminescu, Buc., 1981, pp. 96 -103.
7 Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament tipărită întâia oară la 1688

în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Buc., Ed. I.B.M. al B.O.R., 1997, p. 388
8 Biblia sau Sfânta Scriptură, Ed. I. B. M. al B. O. R., 1997, Buc., 1982.
9 Cartea Psalmilor sau Psaltirea profetului şi regelui David, versiune revizuită după Septuaginta,

redactată şi comentată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhidiecezana Cluj, 1988.

46 Ovidiu Moceanu

prin intermediar francez, nu şi licorn sau licornă (în limba franceză se înregistrează acest
feminin).10
În iconografia şi sculptura Evului Mediu se înfăţişează adesea vânarea inorogului
(care Îl simbolizează pe Fiul lui Dumnezeu) de către arhanghelul Gavriil care îl urmăreşte
cu trei câini (credinţa, dragostea, nădejdea – virtuţile teologice creştine) sau, uneori, cu
patru câini (dreptatea, înţelepciunea, cumpătarea, bărbăţia – virtuţile morale creştine) până
în braţele Sfintei Fecioare11.
Bertrand d’Astrog, în cartea sa Le mythe de la dame à la licorne (1963) reia o
interpretare medievală a simbolului, după care inorogul reprezintă tipul marilor îndrăgostiţi,
atât de aprinşi de dragostea lor, încât, în chip paradoxal, pentru a-i păstra puritatea, hotărăsc
să refuze împlinirea dragostei pe care o inspiră şi o împărtăşesc. Refuzul acesta, sublim, îl
regăsim şi în poezia lui L. Blaga, în textele care ilustrează acea lirică a renunţării, nu a
posesiunii, sub fascinaţia purităţii. Inorogul / unicornul are puterea miraculoasă de a decela
ceea ce este impur până la a sesiza cea mai mică tendinţă de alterare a luminii într-un
diamant, fiindcă îi este consubstanţială materia în integritatea sa.12 Fiinţa inorog renunţă la
dragoste din respect pentru dragoste şi pentru a nu produce degradarea ei inevitabilă.
Primul poem al lui Blaga care evocă inorogul este Septembrie (publicat în
„Gândirea”, 1929, august-octombrie)13. Oceanul verde al pădurii (în Septembrie) sau cel
albastru al apelor planetare (Unicornul şi oceanul) situează fiinţa în confruntarea cu
misterul existenţial. Inorogul din poezia lui Blaga, ca şi cerbul, ascultă freamătul lumii
tainice încercând să fixeze mesajul ei.
Frenezia pornirilor firii se frânge sub presiunea timpului echinocţial. Unicornul este
întruchiparea fiinţei care trăieşte acest timp, de recapitulări, de amintiri şi de vagi
presimţiri.
„În umedul muşchi mi se-mbie
păreri şterse de tinereţe.
(…)
Înalt unicorn fără glas
s-a oprit spre-asfinţit să asculte.
Sub bolţile adânci mă omoară
pădurea cu tulnice multe.”

10 În limba latină, unicorn s-a folosit ca adjectiv (unicornis, e –„ cu un singur corn”), dar şi ca substantiv
masculin: unicornis, is (latina populară, în opera lui Tertulian). V. G. Guţă, Dicţionar latin – român, Ed. Şt.
şi Enc., Buc., 1983. În limba franceză se foloseşte mai des licorne (feminin).V. celebra tapiserie de la
Muzeul Cluny La Dame à la licorne, unde inorogul se arată a fi păzitorul castităţii, purităţii.
O cercetare a simbolului a întreprins Bertrand d'Astrog în Le Mythe de la dame à la licorne (Paris,
1963). v. pentru alte referinţe în acest sens Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, Dictionnaire des
symboles. Mithes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Robert Laffont/ Jupiter,
Paris, 1990, pp. 568-570.
11Apud V. Aga, cit. supra, p. 154 şi urm.
12V. Jean Chevalier şi Alain Gheerbrant, cit. supra, p. 169.
13Şerban Cioculescu, op. cit., p. 97.
Cuvinte şi cărţi 47

În Unicornul şi oceanul (La curţile dorului, 1938), „sfios unicornul s-abate la

mal, /priveşte în larg, spre zare, cel val”, ca un întrebător al Universului, care îşi trimite
zbuciumul tainelor până la picioarele sale:
„S-ar da înapoi când unda l-ajunge,
dar taina cu pinteni de-argint îl străpunge.
Pe ţărm unicornul, o clipă cât anul,
se-nfruntă-n poveste cu oceanul.”

Mitul lumii poveste14 şi al existenţei poveste a unicornului coboară în concreteţea

existenţei, de a cărei atingere se înspăimântă unicornul:
„E apă, sau altă fiinţă, cu plesne,
în care se simte intrând pân’la glesne?
Se-nalţă de spaimă-n paragini
când taina se sfarmă la margini.”

Relaţia universului poetic, aşadar (al cărui vestitor este inorogul), cu „povestea” lumii
trebuie, pentru a nu fi degradată, să rămână în zona metafizicului. Aureola tainei care îmbracă
lucrurile şi dă sens poveştii vieţii păstrează fiinţa în orizontul sensului profund al existenţei:
„O, lumea, dacă nu-i o amăgire,
ne este un senin veşmânt.
Că eşti cuvânt, că eşti pământ,
nu te dezbraci de ea nicicând.
O, lumea e albastră haină,
în care ne cuprindem, strânşi în taină,
ca vara sângelui să nu se piardă,
ca vraja basmului mereu să ardă.”
(Vara Sfântului Mihai. 8 noemvrie)

În „ţara nimănui”, pe muntele poeziei, „la loc de blestem şi alean”, unde taina firii
s-a revelat prin iubire, e chemat unicornul într-o elegie a presimţirilor şi a pierderii elanului
vital, să vină pentru a pecetlui un destin:
„Pe munte unde-am stat noi doi
şi-n freamăt s-a-mplinit ursita,
c-un corn în fruntea lui de basm
un murg să vie, cum aş vrea!
Să-mi sape groapa cu copita.

14 Despre „lumea-poveste”, v. G. Gană, Cosmosul diafan, lumea-poveste, [în] Opera literară a lui
Lucian Blaga, „ Minerva”, Buc., 1976, pp.216-229.
48 Ovidiu Moceanu

un murg să fie, nu al meu,

ci năzdrăvan şi de pripas,
acolo-n ţara nimănui
să mă îngroape, unde-n gând
din ceasul cela am rămas.”
(Alean arhaic, postumă)

Imaginea inorogului este asociată, în general, toamnei (Drum de toamnă,

Septembrie, Ulciorul ş.a.), chiar dacă prezenţa lui s-a disipat într-o amintire:
„Mai apoi câteodată păstrez în ulcior
şi-un lucru mai scump şi mai rar:
grămadă de boabe de chihlimbar
lacrimi pe care o pădure le-a plâns,
Când ultimul alb unicorn s-a stins.”
(Ulciorul, în vol. Poezii, 1962)

„Pe drumuri ce îngână trăinicia

amurg şi ghindă, frunze roşii, cad.
Ca un haiduc eu umblu prin legendă,
Prin ciclul vremii mulcom încheiat.

Miroase-a foi strivite în copite.

Prin crânguri trec cu calul pintenog.
Aud muntăriţe cântând din tulnic,
Tăiat, în vis, din corn de inorog.”
(Drum de toamnă)

Chemat să fie mesagerul iubirii, „sfântul irog inorog”, după ce va fi ajuns „la curtea
Frumoasei”, trebuie să se retragă în pădurea-poveste pentru a nu fi atins de incidenţele
iubirii, de istoricitatea ei:
„Atinge-i coroana,
obrazul şi geana,
năframa cu lacrimi
şi perna cu patimi.
Tu las-o în schimb
privirea să-şi treacă
şi mâna oleacă
prin albul tău nimb.
Cuvinte şi cărţi 49

C-un muget dă-mi veste

apoi părăseşte
cetatea şi murii
spre pacea pădurii.”
(Îndemn de poveste, 1943)

Faptul că L. Blaga şi-a intitulat unul din ciclurile postume Ce aude unicornul
rămâne semnificativ. Textul ce deschide volumul îi şi dă titlul şi are valoarea unei arte
poetice. Fiinţa poetică, ipostaziată în imaginea unicornului, se alcătuieşte din cuvântul care
„aude”, receptează, primeşte mesaje („veşti”), pentru ca energia eului să le ordoneze într-
un mesaj coerent. Lumea nu-şi ascunde sensurile („poveştile”). Cele cinci distihuri au în
centrul imaginilor cuvinte care sugerează sonorităţi, toate materie pentru „cântare”:
zumzet, plânset, cântec, glas, bocet. Un catren de la începutul acestui ciclu lămureşte
asupra acestui sens:
„Trăim subt greul pământului
Ca pe-un fund adânc de mare.
Nici o suferinţă nu-i aşa de mare
Să nu se preschimbe în cântare.”
(Catren)

Regăsim în Ce aude unicornul o idee mai veche, a poeziei-cunoaştere. Unicornul aude

„Prin lumea poveştilor
zumzetul veştilor.
Prin murmurul mărilor
Plânsetul ţărilor.

Prin lumea aievelor

Cântecul Erelor.
Prin vuietul timpului
glasul nimicului.
Prin zvonul eonului
bocetul omului.”

Cele câteva simboluri creştine asupra cărora ne-am oprit atenţia arată că L. Blaga nu
le-a considerat simple elemente de decor poetic, ci structuri menite să exprime aspecte
inconfundabile ale mesajului său poetic.
50 Ovidiu Moceanu

Rămâne semnificativ că a reactivat în chip original un fond de imagini în deplin

acord cu universul liricii sale. Cercetarea poeziei lui L. Blaga din această perspectivă –
teopoetică – rezervă multe surprize şi este de mirare că, dată fiind mulţimea textelor cu
diverse referinţe religioase, nu a fost până acum obiectul unei investigaţii mai atente.
Probabil că diverse imagini ambigue, cultivarea unor efecte poetice derutante au
creat reticenţe – şi de o parte (a teologilor), şi de alta (a criticilor literari).15

15V. Lucian Blaga şi creştinismul, articolul lui Adolf Crivăţ–Vasile (Pseudonim al lui Răzvan Codrescu),
în „ România literară”, anul XXIX(1996), nr. 24, 19-26 iunie, p. 10 şi urm. Autorul expune o idee
interesantă, în contextul discuţiei despre polemica L. Blaga – D. Stăniloae, că „ teologia şi cultura trebuie
să înveţe să coexiste neantagonic, azi mai mult decât ieri, în echilibrul complex al unei spiritualităţi
moderne” (ibidem, p.11). Teologul (părintele D. Stăniloae) „ stă în faţa noastră cu dreptul şi dreptatea
(dumnezeiesc-obiectivă) a Creaţiei”, iar filosoful şi artistul L. Blaga „ni se înfăţişează cu dreptul şi
dreptatea (omenesc-subiectivă) a Creaţiei” (ibidem).
Intervenţia noastră constituie, în această linie, şi o pledoarie pentru înţelegerea adecvată a raportului
dintre teologie şi poezie.
 NUMIRI ŞI ATRIBUTE ALE FIINŢEI LUI DUMNEZEU
ÎN LIRICA LUI LUCIAN BLAGA

Numirile şi atributele fiinţei divine se află în strânsă legătură cu problema cunoaşterii

lui Dumnezeu, preocupare constantă în lirica lui L.Blaga, chiar dacă uneori răspunsurile
deconcertează. În Psalm (În marea trecere, 1924) găsim mărturisirea sufletului însetat de
Dumnezeu, care caută certitudini ale existenţei Sale:
„O durere totdeauna mi-a fost singurătatea ta ascunsă
Dumnezeule, dar ce era să fac?
Când eram copil mă jucam cu tine
Şi-a închipuire te desfăceam cum desfaci o jucărie.
Apoi sălbăticia mi-a crescut,
Cântările mi-au pierit,
Şi fără să-mi fi fost vreodată aproape
te-am pierdut pentru totdeauna
în ţărână, în foc, în văzduh şi pe ape.
(…)
În spinii de-aici arată-te, Doamne,
să ştiu ce-aştepţi de la mine.
(…)
Iată stelele intră în lume
deodată cu întrebătoarele mele tristeţi
Iată e noapte fără ferestre-nafară.
Dumnezeule, de-acum ce mă fac?
În mijlocul tău mă dezbrac, Mă dezbrac de trup
ca de-o haină pe care-o laşi în drum”.

Cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu izvorăşte din relaţia cu un Dumnezeu –

persoană, când nu intervine „sălbăticia” judecăţii raţionale. Cunoaşterea lui Dumnezeu
înseamnă urcuş duhovnicesc în iubire, pentru că revărsarea darurilor divine nu poate avea
loc decât prin intrarea în unirea cu El prin iubire, nu printr-o cunoaştere de tip teoretic. O
asemenea cunoaştere nu-l va putea niciodată cuprinde, fiindcă, arată Sf. Grigorie de
Nyssa, „caracteristica firii dumnezeieşti este să fie deasupra oricărei cunoaşteri (…).
52 Ovidiu Moceanu

Dumnezeu, după fiinţa lui este indefinibil, neînchis de nici o margine”1. Dionisie
Areopagitul arată că Dumnezeu e mai presus de orice nume, dar, în acelaşi timp, chemat
prin multe nume: „Oare nu acesta este numele Lui, cu adevărat minunat, întreabă Dionisie
Areopagitul, că e mai presus de orice nume? … Dar înţelepţii în cele dumnezeieşti Îl laudă
prin multe nume din toate cele cauzate: ca bun, ca frumos, ca înţelept, ca vrednic de iubit,
ca Dumnezeul dumnezeilor, ca Domnul domnilor, ca Sfântul sfinţilor, ca veşnic, ca Cel ce
este, ca fiind cauza veacurilor, ca dătătorul de viaţă, ca înţelepciune şi ca minte, ca raţiune
(cuvânt), ca [şi] cunoscător, ca mai presus de toate comorile a toată cunoştinţa, ca putere,
ca stăpânitor etc.”2 Dumnezeu este, continuă Dionisie, „în acelaşi timp în lume, în jurul şi
deasupra ei; mai presus de ceruri şi de existenţă. Ei (înţelepţii – n.n., O.M.) Îl numesc pe
El soare, astru, foc, apă, duh, rouă, nor, piatră arhetipică şi stâncă, toate cele ce există şi
nimic din cele existente”3.
Fiinţa lui Dumnezeu poate fi cunoscută prin „ieşirile” Sale, pentru că „din
Dumnezeu pornesc lucrările care produc în lume noi şi diferite însuşiri”4. Numirile lui
Dumnezeu se referă la modurile lui de manifestare în lume şi exprimă capacitatea de
percepţie a omului. Însuşirile, atributele Sale, ni se comunică în mod treptat, pe măsură ce
devenim capabili să ne împărtăşim de ele.
1. Nepătrunsul / Necuprinsul
„ Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-n întuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
«Să fie lumină!»

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
făcutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea

lumină de-atunci – cine ştie?”
(Lumina, vol. Poemele luminii)

1 Apud Pr.Prof.Dr. D. Stăniloae, Teologia dogmatică ortodoxă, ed. a doua, vol. I, Bucureşti, Ed. I. B.
M. B. O. R., 1996, p.92.
2 Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre numele divine. Teologia mistică, trad. de Pr. Cicerone

Iordăchescu şi Theofil Simenschy, postfaţă de Ştefan Afloroaei, Institutul European, Iaşi, 1993, p. 52.
3 Ibidem, p. 7.
4 D. Stăniloae, cit.supra, p. 105.
Cuvinte şi cărţi 53

Dumnezeu Nepătrunsul sau necuprinsul este Dumnezeu Creatorul lumii. „Mai drept
este a-i zice Necuprinsul, Cel fără urmă, Cel cu neputinţă de tălmăcit şi câte nu se pot
tălmăci. Căci este mai presus de minte şi de înţelegere şi numai Sieşi Îşi este cunoscut…”,
arată Petre Damaschin5. L. Blaga reia în poemul său versetele 2 şi 3 din Cap.I al Facerii,
când Dumnezeu desparte lumina de întuneric. Pământul era „netocmit şi gol” şi „întuneric
era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”. Lumina pe
care o creează Dumnezeu nu e aceea a zilei , a soarelui, ci a legilor care ordonează întreaga
Creaţie, raţiunile prin care şi pentru care lucrurile există. Lumina percepută de simţuri va fi
creată în ziua a patra, când Dumnezeu face „cei doi luminători mari”, „ să cârmuiască ziua şi
noaptea şi să despartă lumina de întuneric” (Facerea I, 16 şi 18).
Versurile citate sugerează o îmbinare a celor două momente ale Creaţiei, dar
precum „lumina/creată în ziua dintâi” nu poate fi înţeleasă şi percepută cu simţurile, tot
aşa lumina dragostei (fiindcă Lumina e un poem de iubire) rămâne o taină:
„Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

În fiecare suflet care iubeşte, lumina chemării la viaţă este „poate că ultimul strop /
din lumina creată în ziua dintâi” prin care fiinţa este ridicată din agonia nimicului şi din
întuneric de către Nepătrunsul / Necuprinsul Dumnezeu, chemarea însăşi rămânând o taină.

2. Veşnicul
„Nedumerit îl cauţi şi dibuind în întuneric
i-adulmeci urma-n tine ori în slava lumii,
avântul îl presimte-n zilele de mâne
şi-n nopţile, ce-au fost, găseşte-l resignarea.

Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în beznă.

Nu-l vede nimeni, nimeni -
şi totuşi află-l fiecare,
aşa cum eu îţi aflu buzele pe întuneric,
iubita mea, în miez de noapte, când şoptim
în taină vorbe mari despre-nţelesul vieţii.”
(Veşnicul, vol. Poemele luminii)

5 Petru Damaschin, Învăţături duhovniceşti, [în] Filocalia, vol.V, trad. D. Stăniloaie, Ed. I. B. M. al B. O. R..,
1976, p. 112.
54 Ovidiu Moceanu

Dumnezeu este veşnic, atotprezent şi atotputernic, Dumnezeu nu are nici început

sau origine, nici sfârşit al existenţei Sale6. Dumnezeu nu se supune spaţiului şi timpului,
fiindcă se află mai presus de ele, mai presus chiar decât veşnicia. A creat, prin voia Sa,
lumea şi, odată cu ea, mişcarea şi timpul, dar nu este supus legilor devenirii. Adâncul
fiinţei lui Dumnezeu nu poate fi pătruns („Un văl de nepătruns ascunde veşnicul în
beznă”), dar noi Îl putem cunoaşte prin „cele din jurul Lui”, prin lucrările Sale, cum spune
Sf. Apostol Pavel: „Încă de la facerea lumii, cele nevăzute ale Lui – adică veşnica Sa putere
şi dumnezeirea – prin cugetare se văd din făpturi” (Romani 1, 20).
Dumnezeu poate fi cunoscut prin creaţia Sa: „i-adulmeci urma-n tine ori în slava
lumii”. Blaga face aluzie la cunoaşterea apofatică (tainică, de negrăit) şi catafatică (raţională,
naturală). În ce priveşte „vălul de nepătruns” ce „ascunde veşnicul în beznă”, poetul reia o
imagine din Psalmul 17: „Şi S-a suit pe heruvimi şi a zburat; zburat-a pe aripile vântului.
Şi Şi-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii
văzduhului. De strălucirea feţei Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină şi cărbuni de
foc” (v. 12-14).
Pe Dumnezeu nu-L poate vedea nimeni: „Nu-l vede nimeni, nimeni - / şi totuşi
află-l fiecare …”, zice poetul, apropiindu-se de Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan: „Pe
Dumnezeu nimeni niciodată nu L-a văzut” (Ioan 1, 18); „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată” (I Ioan 4, 12). Lui Moise îi spune Dumnezeu în muntele cel sfânt: „Faţa
Mea însă nu vei putea s-o vezi, că nu poate vedea omul faţa mea şi să trăiască” (Ieşirea
33, 20).
Poetul rămâne, în referinţele sale din aceste poeme, în perimetrul adevărurilor
teologice regăsibile în textul Sfintei Scripturi sau în textele Sfinţilor Părinţi. O menţiune
aparte, în acest context, pentru poemul Pustnicul, unde personajul Veşnicul („nevăzut”,
cum notează autorul) vorbeşte despre Sine: „Eu sunt marea şi izvorul şi sunt bun, / Eu
sunt marea şi izvorul şi sunt drept”.
Ideea că în Dumnezeu nu este devenire se exprimă în textul Întoarcere:
„Lângă sat iată-mă iarăşi,
prins cu umbrele tovarăş.
Regăsescu-mă pe drumul
începutului, străbunul.

Cât-s altfel – omul, leatul!

Neschimbat e numai satul,
dup’atâţi Prieri şi toamne,
neschimbat ca tine, Doamne”.
(Poezii, 1942)

6 V. Ion Bria, Tratat de teologie dogmatică şi ecumenică, Ed. „România creştină”, Bucureşti, 1999, p. 85.
Cuvinte şi cărţi 55

3. Milostivul
„Când izgonit din cuibul veşniciei
întâiul om
trecea uimit şi–ngândurat prin codri ori pe câmpuri,
îl chinuiau mustrându-l
lumina, zarea, norii – şi din orice floare
îl săgeta c-o amintire paradisul –
Şi omul cel dintâi, pribeagul, nu ştia să plângă.

Odată istovit de-albastrul prea senin

al primăverii,
cu suflet de copil întâiul om
căzu cu faţa-n pulberea pământului:
«Stăpâne, ia-mi vederea,
ori dacă-ţi stă-n putinţă înpăienjeneşte-mi ochii
C-un giulgiu,
să nu mai văd
nici flori, nici cer, nici zâmbetele Evei şi nici nori,
căci vezi – lumina lor mă doare».

Şi-atunci Milostivul într-o clipă de-ndurare

Îi dete- lacrimile”.
(Lacrimile, din vol. Poemele luminii)

Iubirea lui Dumnezeu pentru om se arată în sfinţenia, bunătatea şi dreptatea Sa.7

„Dumnezeu nu este drept fără să fie milostiv şi nu e milostiv, fără să fie drept”, spune
Părintele Prof. D. Stăniloae8. Dumnezeu este atotmilostiv, în sensul că nimeni nu poate să
ajungă la cuprinderea milei Sale, arătată chiar şi pentru cei păcătoşi, fiindcă „Dumnezeu
voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2,
4), nu voieşte moartea păcătosului, ci „să se întoarcă şi să fie viu” (Iezechiel 18, 32; 33,
11).
Dacă citim cu atenţie Psaltirea, vom fi impresionaţi de credinţa rugătorului în mila
lui Dumnezeu: „Miluieşte-mă, Doamne, că neputincios sunt” (Psalmul 6, 2); „Miluieşte-
mă, Doamne!” (Psalmul 9, 13); „Miluieşte-mă, Doamne, că a lipsit cel cuvios” (Psalmul
11,1); „Iar eu spre mila Ta am nădăjduit” (Psalmul 12, 6); „Minunate fă milele Tale, Cel ce
mântuieşti pe cei ce nădăjduiesc în Tine de cei ce stau împotriva dreptei Tale” (Psalmul 16,
7) ş.a.

7 Ibidem, p. 86.
8 Op.cit., p. 172.
56 Ovidiu Moceanu

Lacrimile face parte din seria textelor inspirate de cartea întâi a Pentanteuhului
lui Moise, Facerea. L. Blaga creează, ca şi în alte texte, o apocrifă, s-ar putea spune, cu
caracter de legendă. Lacrimile sunt semnul îndurării lui Dumnezeu Care nu l-a părăsit pe
om după cădere, ci îi ascultă rugăciunile. Drama „întâiului om”, izgonit din cuibul
veşniciei”, pe care „îl chinuiau mustrându-l/ lumina, zarea, norii – şi din orice floare îl
săgeta c-o amintire paradisul”, este drama celui despărţit de dragostea lui Dumnezeu.
Fericirii paradisiace îi ia locul deznădejdea, generată de contemplarea frumuseţii lumii
create de Dumnezeu. Lumea devine iad pentru „întâiul om”, fiindcă el nu mai poate
răspunde dragostei cu care l-a zidit Dumnezeu. Lumina lucrurilor îl doare. Mustrarea lor e
mustrarea făpturii care a căzut odată cu omul şi care „aşteaptă cu nerăbdare descoperirea
fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8,19). „Biciul iubirii” lui Dumnezeu rămâne, după unii
Sfinţi Părinţi (Sf. Isaac Sirul9), chinul cel mare al iadului pentru cei care au greşit faţă de
iubirea Lui, întrucât acolo nu-i mai pot răspunde, fiind lipsiţi de libertate.
În textul lui Blaga, lui Adam nu-i rămâne decât să cheme mila lui Dumnezeu.
Lacrimile sunt semnul văzut al milei Sale şi al pocăinţei celui ce a greşit10. Dumnezeu îi face
acest dar pentru că s-a întors la El, Stăpânul, Care nu l-a părăsit niciodată cu iubirea Sa.
Un alt text al lui L. Blaga ar putea fi considerat poemul milei lui Dumnezeu:
Doamne, îngăduinţa Ta. Dragostea şi mila se revarsă în chip tainic asupra făpturii („Te
faci simţit aşa-ntr-o doară”), deşi făptura comite „mici isprăvuri”:
„Îngăduinţa Ta nu are nume
când de-ale mele griji şi fapte-mi văd.
S-ameninţi cu avan, ceresc, prăpăd,
Nu e-n fiinţa Ta un gând anume.
(…)
Când micile isprăvuri măsurându-mi
eu la cântar încerc pe-ascuns să-nşel,
o piatră pe tipsia prea uşoară
Tu laşi să-ţi cadă tainic din inel”.

(Doamne, îngăduinţa Ta, ciclul Corăbii cu cenuşă)

9 Isaac Sirul: „E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui
Dumnezeu;” „Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Şi ce chin mai amarnic şi
mai cumplit decât chinul dragostei! Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin
mai mare decât orice chin, fie el cât de înfricoşător. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de
dragoste e mai ascuţită decât orice chin” (Cuvântul 84, [în] Filocalia, vol.X, cit.supra, 1981, p.423).
Idee reluată şi de F. M. Destoievski în Fraţii Karamazov (Din convorbirile şi învăţăturile stareţului
Zosima, despre iad şi focul iadului, cugetări mistice).
10 Irénée Hausherr, Teologia lacrimilor. Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni. Trad.

Mihail Vladimirescu. Ed. îngrijită de Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2000, p. 226.
Cuvinte şi cărţi 57

4. Dumnezeu este iubire

„Iubind - ne-ncredinţăm că suntem. Când iubim,
Oricât de-adâncă noapte-ar fi,
suntem în zi,
suntem în bine, Elohim.11

Sub lumile de aur ale serii

Tu vezi-ne-cutreierând livezile
Umblăm prin marea săptămână
gând cu gând şi mână-n mână.

Şi cum am vrea să Te slăvim

pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!
Dar numai rană a tăcerii
e cuvântul, ce-l rostim”.
( Psalm, ciclul Cântecul focului)

Poem al iubirii lui Dumnezeu, acest Psalm al lui L. Blaga trimite la cuvintele
teologului iubirii divine, Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan. „Dumnezeu este iubire”, spune
Sf. Ioan (I Ioan 4, 8; 16), „şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu
rămâne în el” (I Ioan 4, 16). Spune poetul: „Când iubim, / oricât de-adâncă noapte-ar fi,
/ suntem în zi, / suntem în tine, Elohim”. Iubirea reprezintă însuşi numele lui Dumnezeu
şi I se cuvine pentru aceasta întreaga noastră dragoste prin lauda numelui Său: „Şi cum am
vrea să Te slăvim / pentru iubirea ce ne-o-ngădui, Elohim!”.
Rătăcitori „prin marea săptămână” (metaforă pentru răstimpul existenţei), cei care
au iubire trăiesc certitudinea existenţei depline: „Iubind – ne-ncredinţăm că suntem”. Nici
un cuvânt nu poate exprima recunoştinţa omului, pentru că n-ar fi decât „rană a tăcerii”,
neputincios în faţa măreţiei iubirii divine. De altfel, toate însuşirile şi lucrările lui
Dumnezeu „în afară” sunt expresii ale iubirii pentru om.

5. Dumnezeu este sfânt, bun şi drept

Sfinţirea, bunătatea şi dreptatea lui Dumnezeu împodobesc numele Său, aşa cum
arată şi Psalmul 98: „Să se laude numele Tău cel mare, că înfricoşător şi sfânt este. Şi
cinstea împăratului iubeşte dreptatea” (v.3). De altfel aceste calităţi, alături de altele, sunt
numite de Însuşi Domnul înaintea lui Moise: „Şi Domnul, trecând pe dinaintea lui, a zis:
«Iahve, Iahve, Dumnezeu, iubitor de oameni, milostiv, îndelung-răbdător, plin de îndurare

11 Elohim este un cuvânt folosit în Vechiul Testament pentru a-L numi pe Dumnezeu. Îl întâlnim în
Biblia ebraică de 2570 de ori. Cuvântul reprezintă pluralul de la Eloah („Dumnezeu”), folosirea lui fiind
explicabilă ca plural al excelenţei. În Facerea (2-3) se mai întâlneşte numele compus Yahve Elohim. (V.
Dicţionar enciclopedic al Bibliei, trad. Dan Slusanschi, Humanitas, Bucureşti, [1999], p.203). În
poezia lui Blaga apare în Ioan se sfâşie în pustie şi în Psalm („Când iubim…”).
58 Ovidiu Moceanu

şi de dreptate, Care păzeşte adevărul şi arată milă la mii de neamuri …” (Ieşirea 34, 6-7).
Sfinţenia înseamnă desăvârşire, la care este chemat omul: „Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul
Dumnezeul vostru, sunt sfânt” (Levitic 19, 2;20, 7). În poemul lui L. Blaga Pustnicul,
apare o numire a „Celui Veşnic blând” mai rar întâlnită, care exprimă sfinţenia absolută:
Înalt-Prea-Sfinte. Lucifer, evocat aici în aceeaşi lumină a duhului răzvrătit,
monologhează: „De câte ori priveam această ordine divină / şi lumea văduvă de cel din
urmă strop / de minte, / aş fi voit în faţa Celui Veşnic blând să mă ridic / în arătarea mea
de şarpe fără vină - / şi îmbiindu-i mărul cunoştinţei / umilit să-i zic: / Nu ţi-ar strica
Înalt-Prea-Sfinte / să guşti din el şi Tu un pic”.
Chiar şi demonii cred în sfinţenia lui Dumnezeu, după cuvântul Sf. Apostol Iacob,
însă ei nu-L urmează, nu-I împlinesc poruncile: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine
faci, dar şi demonii cred şi se cutremură …” (Iacob 2, 19). Bunătatea şi sfinţenia lui
Dumnezeu, recunoscute de Lucifer, înscrise în ordinea lumii, nu-l împiedică să-şi
imagineze chiar ispitirea lui Dumnezeu. El nu ironizează ordinea lumii, cum crede N.
Crainic12, ci căderea ei, faptul că a rămas „văduvă de cel din urmă strop de minte”.
Dreptatea nu poate fi despărţită de mila lui Dumnezeu. Dacă ar fi numai drept, nu
ar fi liber, iar dacă ar fi numai milostiv nu ar încuraja eforturile omului de a dobândi
asemănarea cu El.13 Acest efort de ridicare a inimii, a sufletului, a fiinţei interioare la
glasul Prea-Dreptului ” se sugerează în Când clopotul bate:”
„Când clopotul bate
cu glasul Prea-Dreptului,
turnul ne-nvaţă:
Mergând în viaţă
purtaţi-vă inima
la înălţimea
mândră a pieptului”.
(Ciclul Ce aude unicornul)

12 Nichifor Crainic, Spiritualitatea poeziei româneşti. Cuvânt înainte de Alexandru Condeescu, postfaţă
de Paul Dugneanu, Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 1998, p. 223. Afirmaţia că „Poemul dialogat
Pustnicul e o batjocorire a dogmei escatologice a creştinismului” şi că poetul „are o deosebită simpatie
pentru dracul” este o exagerare.
13 D. Stăniloae, Op.cit., p.172.
II. CUVINTE ŞI CĂRŢI
CREŞTINE
60 Ovidiu Moceanu
 PLEDOARIE PENTRU LITERATURA CREŞTINĂ

După 1990, a revenit în atenţia cititorilor ceea ce s-a numit şi se mai numeşte încă
„literatură religioasă”. De fapt, sintagma/conceptul se referă la literatura creştină, înţeleasă
ca literatură de cult, dar şi ca literatură a exprimării credinţei, în forme specifice artei
literare. Antologiile de poezie de până acum au demonstrat că nu este vorba de
manifestări sporadice, de creaţie ocazională, ci de un filon foarte bogat, lăsat în uitare, din
motive bine cunoscute, sau pur şi simplu ignorat cu bună ştiinţă1. Ezitarea terminologică
(„poezie religioasă” / „poezie creştină”) se observă de îndată, nu numai în antologii. Se
preia o mai veche sintagmă folosită în istoria literară, mai ales în capitolul despre literatura
veche. Istoria literară avea în vedere în primul rând literatura de cult (traducerea textului
biblic, cărţile de cult, tipărituri, etc.) când cerceta „literatura religioasă”. Aşa s-ar explica
de ce beletristica de inspiraţie creştină n-a constituit niciodată un capitol distinct, ci a
intrat sub aceeaşi cuprindere largă a „literaturii religioase”.
Nu e greu de sesizat că literatură religioasă poate fi şi iudaică, şi islamică, şi budistă
etc., în măsura în care face mărturisirea de credinţă specifică religiilor respective.
O istorie a religiilor exprimă sugestiv necesitatea delimitărilor, fiincă nu va fi
niciodată numai o istorie a creştinismului, după cum istoria creştinismului nu va fi
niciodată o istorie a religiilor. Aşadar, literatura creştină impune un anume sens, chiar dacă
acest concept s-ar referi şi la alte sfere decât cea beletristică.
Literatura creştină exprimă, în forme specifice, credinţa în Iisus Hristos, Fiu al lui
Dumnezeu şi Mântuitor al lumii. Este o literatură mărturisitoare, fie că ne referim la
scrierile apologetice, dogmatice etc. ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fie că avem în vedere
poezia creştină, proza ori eseul creştin. Istoria literaturii creştine vechi (universale) reflectă,

1 A se vedea următoarele antologii: Silvestru Boatcă şi George Şovu, De românească învăţătură,

Antologie de literatură populară şi cultă religioasă, Ed. Recif, Bucureşti, 1992; Poeziile creştinilor
români. Antologie şi cuvânt înainte de Mircea Ciobanu, Bucureşti, Ed. „Casa Şcoalelor”, 1994; Poezie
creştină românească. Ediţie îngrijită de Magda Ursache şi petru Ursache. Postfaţa de Petre Ursache,
Ed. Institutul European, Iaşi, 1996; Preot prof. Gheorghe C. Deaconu-Uda, Crăciunul poeţilor. O
antologie a poeziei creştine româneşti, Ed. Aula, Braşov, 2000; Irina Nicolaescu şi Sergiu I. Nicolaescu,
Rugăciunile poeţilor. Antologie de poezie religioasă românească., Paralela 45, Piteşti, 2000, Ion Buzaşi,
Poezia religioasă românească, Dacia, Cluj-Napoca, 2003 ş.a.
62 Ovidiu Moceanu

de fapt, istoria afirmării creştinismului, a credinţei celei adevărate2. În multe din paginile ei
care frucifică forme literare consacrate de tradiţia de până atunci (poemul, imnul, drama
etc.), regăsim modele ale literaturii creştine beletristice de mai târziu (v. Sf. Grigorie de
Nazianz3 iar, mai târziu, după secolul al X-lea, Sf. Simeon Noul Teolog4 ş.a.).
O înţelegere corectă a statutului literaturii creştine duce la reprezentări adecvate ale
unor texte, interpretate, de multe ori, în alt spirit decât acela în care au fost scrise. Ar fi
locul poate să transcriem, din cărţi care au fost „documentarul” multor generaţii, pasaje
despre poezia lui Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, I.H. Rădulescu, Ion
Pillat ş.a., ca să arătăm inadecvarea mijloacelor critice de investigare. Dar nu numai poezia
se află în această situaţie. De îndată ce în proză apare o referinţă creştină, pare că lucrurile
se blochează în nişte obişnuinţe imposibil de depăşit5.
În operele care pot fi integrate literaturii creştine se află o serie de simboluri cu
profunde rezonanţe creştine (peştele, pelicanul, porumbelul, loxia, ramura de măslin,
ciocârlia, cerbul, crinul, inorogul ş.a.6).
Literatura creştină românească îşi aşteaptă cercetătorul avizat, care să îmbine în chip
fericit calităţile criticului şi istoricului literar cu ale teologului avizat, chiar dacă mirean. Au
existat în trecut încercări de sinteze, al căror ecou nu rămâne azi decât documentar7.
Credem că o discuţie în jurul conceptului nu poate fi decât binevenită.

2 O sinteză, neîntrecută până azi, ne-a dat, în perioada interbelică, Preotul Cicerone Iordăchescu: Istoria
vechii literaturi creştine. Vol. I, 1934 (Primele veacuri până la 325), Vol. II, 1935 (Epoca de aur
325-461. Epoca de la 461 la 636/750). Republicată la Ed. „Moldova”, Iaşi, 1996.
3 Sf. Grigorie de Nazianz(supranumit Grigorie Teologul pentru profunzimea desluşirilor sale teologice) a

fost şi un poet remarcabil. A avut ca scop să ofere tineretului o alternativă la lectura poeziilor păgâne.
Celor 408 cânturi (18.000 versuri) li se adaugă drama Hristos suferind, prima dramă creştină.
4 V. Sf. Simeon Noul Teolog, Imnele iubirii dumnezeieşti, [în] Preot Prof. Acad. Dr. Dumitru Stăniloae,

Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991. Părintele D. Stăniloae
traduce şi comentează cele 58 de imne ale Sf. Simeon Noul Teolog.
5 O foarte bogată bibliografie ar demonstra cecitatea criticilor şi istoricilor literari în interpretare prozelor

lui Vasile Voiculescu, Gala Galaction ş.a., dar şi a scriitorilor mai vechi (Ion Creangă, Costache Negruzzi,
Ioan Slavici ş.a.). Oare n-ar trebui să pornim, în descoperirea unor sensuri ale prozei lui Liviu Rebreanu
de la mărturisirea lui de credinţă? Iată: „Cred în Dumnezeu, izvorul unic al oricărei posibilităţi de
credinţă. Socotesc că numai având în inimă credinţă în Dumnezeu ca o temelie firească, mai poţi avea pe
urmă şi alte credinţe, de ordin omenesc (...). Credinţa în Dumnezeu mă face să cred în om şi în viaţă (...).
Credinţa este izvorul scrisului meu (...). Numai arta pornită din credinţă devine o merinde sufletească şi
pentru cei puţini şi pentru cei mulţi”. (V. Îndrumătorul bisericesc, Sibiu, Anul 139 [1991], p.79).
6 Pentru înţelegerea lor, vezi: Pr. Victor Aga, Simbolica biblică şi creştină. Dicţionar enciclopedic (cu

istorie, tradiţii, legende, folclor), Institutul de Arte Grafice „Atheneu”, Timişoara, 1935; Maurice
Cocagnac,Simboluri biblice. Lexic teologic, Trad. de Michaela Slăvescu, Humanitas, Bucureşti, 1997.
7 V. Ilarion V. Felea, Dumnezeu şi sufletul în poezia românească contemporană, Cluj, 1937; Pan M.

Vizirescu, Poezia noastră religioasă, Cluj, 1943.

 PELERINUL ROMÂN

E o vorbă foarte bogată în sensuri: Cine cu întrebarea călătoreşte se mântuieşte.

A întreba fără osteneală înseamnă a evita multe capcane, a dobândi o comoară
adevărată, fiindcă răspunsurile, oricât ar fi ele de sofisticate, se întemeiază pe o anume
experienţă, concentrată uneori în câteva cuvinte. Pelerinul întreabă locurile şi oamenii, şi
nu o face în zadar. Locurile, multe din ele purtătoare de har, răspund cu însufleţirea
sensurilor pe care le descoperă minţii şi sufletului. Oamenii, mai ales când au dobândit
harul, au puterea de a da răspunsuri care schimbă destine.
L-am văzut întotdeauna pe Vasile Andru ca un pelerin, adică un întrebător. Vasile
Andru este un important prozator contemporan (n. 1942), ale cărui volume de eseuri din
ultimul deceniu l-au adus în centrul atenţiei dintr-o perspectivă mai puţin cunoscută.
Căutător de înţelepciune, urmând parcă o spusă a Sf. Vasile cel Mare de a afla roadele
înţelepciunii chiar şi în literatura păgână, Vasile Andru a făcut stagii în India şi i s-a
conferit titlul de master în filozofie, a participat la congrese internaţionale de istorie a
religiilor, iar din 1990 iniţiază şi conduce un Centru de practică isihastă în Bucureşti.
Volumul recent publicat Întâlniri cu maeştri şi vizionari. Călătorii iniţiatice (Paralela
45, 2001, colecţia „Sapientia“) confirmă preocuparea pentru ceea ce s-ar putea numi
„eseul sapienţial“, vizibilă încă de la primele volume de acest gen (Viaţă şi semn, 1989 şi
1993; Terapia destinului, 1994 şi 1997). Istorie şi taină la Sf. Munte Athos (2001)
completează parcă Întâlniri cu maeştri şi vizionari.
Vasile Andru crede în puterea „călătoriei iniţiatice“, aşa cum mărturiseşte în prima
secvenţă a volumului Întâlniri cu maeştri şi vizionari, Prolog pe pământ (subtilă
referinţă la Prolog în cer din Faust al lui Goethe). „Călătoria ca pelerinaj, afirmă autorul,
este o meditaţie în mişcare. O meditaţie din mers“ (p. 7). Astfel, meditaţia „din mers“ are
sensul de a revela „taina cerului“ în „spaţii cu prestigiu spiritual“ pentru a descoperi „cerul
lăuntric revelat omului“. Vasile Andru disociază între călătoria iniţiatică, pelerinajul
devoţional şi pelerinajul instrumental, optând pentru călătoria iniţiatică, deoarece urcă
mintea „de la simţuri la spirit, de la cunoaşterea informaţională la cunoaşterea revelatorie“
(p. 10). Ea cuprinde dezvăluirea, „transmiterea tainei“ de la maestru la ucenic, asceza (ca
„pregătire a terenului revelaţiei“) şi lucrarea Duhului Sfânt. Ne atrage atenţia, din această
perspectivă, un pasaj de mărturisire a spiritului din care s-a născut această carte: „Eu scriu
sau cercetez înţelepciunea locului — în loc să mă arunc într-o afacere, cum sunt îndemnat,
64 Ovidiu Moceanu

să adun bani cu lopata. Tu îmi zici: «Ai venit aici cu reflexele tale de boiernaş valah! Dar
trebuie să devii capitalist! Aici sunt bani mulţi, dar trebuie să acţionezi! Action, action!
Acesta-i cuvântul lumii noi. Aici sunt bani mulţi, dar trebuie să fii hotărât să-i aduni
grămadă!» Un fals ideal se aşterne peste lume“ (p. 247).
Pelerinul român duce cu sine o înaltă motivaţie a actului său. El nu caută
sincretisme, ci dovezi pentru a afirma „universalitatea Legii“ (p. 54), adică dovezi ale
prezenţei Legii pe care Dumnezeu a pus-o în Creaţia Sa. Gândirea care cercetează
lucrurile rămâne esenţialmente creştină, deşi se ivesc multe ispite, între care cea mai
puternică se arată cu prilejul unui stagiu la castelul Zen de pe Loara. Maestrul Zen,
văzându-i ştiinţa şi practica, îi propune călătorului să devină (după un timp, desigur)
bodhisattva („fiinţă trezită la lumină“), „«cucernic» sau «sfinţit», cum se zice pe
creştineşte“ (p. 102). El fandează însă extrem de subtil şi, la o asemenea ispită, aduce una
şi mai mare: nu poate accepta o asemenea copleşitoare cinste, dar va propune Patriarhului,
Patriarhiei Ecumenice, Congregaţiei Riturilor, Sfântului Mare Sinod „trecerea lui Buddha
printre sfinţii calendarului creştin“ (p. 102 şi urm.).
O fi existat o asemenea propunere, dar, până acum, calendarul creştin a rămas
acelaşi.
Fie că se află în India, la o întâlnire cu Dalai Lama, la Muntele Athos, în
Dodecanez cu mitropolitul Nectarie sau că vorbeşte cu Valeriu Popa ori „văzătoarea
Valentina“, Vasile Andru cenzurează elementele senzaţionale pentru a lăsa loc reflecţiei.
Ghidează astfel atenţia cititorului spre aspectele de profunzime, fiecare loc şi fiecare
personalitate fiind o şansă de cunoaştere. Problema e a ţintei spre care trebuie să privim.
Reluând o spusă a lui N. Iorga („O ţară nu este a locului unde stă, ci a ţintei la care se
uită“), autorul constată „o criză a ţintei pe lume, fărâmiţarea ţintei, deci a norocului“ (p.
252).
Întrebările vin îndată: „Spre ce ne uităm acum? Ne uităm sau stăm cu ochii legaţi?
Ne uităm lăuntric sau în afară? Spre Vlad Ţepeş sau spre Nicodim de la Tismana? Spre lira
sterlină sau spre Ursa Mare?“ (p. 252).
Cartea lui Vasile Andru invită la descoperirea de sine. Uneori, autorul ajunge la
formulări aforistice, întemeiate pe adevărul experienţei, cum este şi aceasta: „Româna este
o limbă creştină, pentru că mintea românului este o minte creştină“ (p.80).
 PĂRINTELE DOMETIE

„Tot ce am scris până acum aş rezuma la o singură frază: Crede, nădăjduieşte, rabdă,
smereşte-te, iubeşte ca Iisus!“
Sunt cuvintele părintelui Dometie Manolache, atât de îndrăgitul duhovnic al
Mănăstirii Râmeţi din apropierea Alba Iuliei, trecut la Domnul în floarea vârstei, cuvinte
izvorâte din lupta şi credinţa unei vieţi puse în slujba lucrării poruncilor Mântuitorului.
Ioan Alexandru îi evocă figura într-o poezie de prin 1979 (Dometie de la Râmeţ),
sesizând, în chipul diafan al verbului liric, iubirea şi ascultarea obştei pentru veghetorul
duhovnicesc, vieţuirea în lepădarea de sine: „Dometie era păstor frumos / Mă uit la voi
surorile lui toate / Eu cred că semăna cu ce-i mai bun / Din câte-au fost Ardealului lăsate
// Ce v-a făcut să vă ţineţi de el / Căci nu avea nimic de ce te ţine / Se lepădase fără
scăzământ / De cea din urmă dragoste de sine“. Pr. prof. Ion Buga îl vedea ca jertfa de la
temelia rezidirii mănăstirii, şi nu greşea deloc, cum nici atunci când caracteriza atât de
sugestiv misionarismul său: „Ieşea adesea din castelul natural de la Râmeţi (adică
mănăstirea — n.n., O.M.), făcea incursiuni de pradă şi de vânătoare omenească prin
cetăţile din jur (Aiud, Alba Iulia, Cluj, Sibiu), pârjolea cu focul sfânt adus de Hristos mai
multe inimi adormite de necredinţă şi apoi se întorcea din nou la stupul duhovnicesc unde
ostenea din zori şi până în noapte roiul de albine ortodoxe, care învăţaseră bine lecţia lui
«ora et labora»“1.
Editura Bizantină din Bucureşti readuce în atenţia unui public mai larg personalitatea
părintelui Dometie publicând, în îngrijirea lui Costion Nicolescu, volumul Părintele
Dometie de la Râmeţi (2002), într-o colecţie de mare interes - „Duhovnici români
contemporani“.
Părintele Dometie (Stelian, pe numele de mirean) s-a născut la 13 octombrie 1924,
în comuna Bălăneşti, judeţul Buzău, ca fiu al lui Ioan şi Filofteia. În 1937 absolveşte şapte
clase în comuna Târlele-Filiu din judeţul Brăila, apoi intră la Seminarul Teologic din
Buzău, pe care îl termină în 1945 ca şef de promoţie. Se înscrie la Facultatea de Teologie
din Bucureşti în acelaşi an, obţinând licenţa în Teologie în 1949. Încă din anul IV, alături
de alţi studenţi teologi, vine în Transilvania ca misionar. După absolvire, alege calea
vieţuirii monahale, închinoviat la Mănăstirea Prislop, apoi hirotonit diacon la Mănăstirea

1Minipatrologie contemporană, Buc., Ed. Symbol, 1994, p. 162 şi urm.

66 Ovidiu Moceanu

Hodoş — Bodrog din Episcopia Aradului. În acelaşi an (1949), la 7 august, va fi hirotonit

preot duhovnic pentru Mănăstirea Prislop, unde ajunge stareţ în anul următor. Peste doi
ani (1952), este mutat la Mănăstirea Afteia — Cioara, ctitorie a Sfântului Sofronie, mare
luptător pentru apărarea Ortodoxiei. De aici, tot în 1952, trebuie să plece la Mănăstirea
Ciolanu din Episcopia Buzăului, numit director de studii şi profesor la şcolile monahale de
la mănăstirile Ciolanu, Răteşti şi Barbu, unde rămâne până în 1957, deoarece e mutat la
Mănăstirea Fântânelele din judeţul Bistriţa Năsăud. La Mănăstirea Râmeţi ajunge în 1959,
după o scurtă trecere pe la Mănăstirea Dragomireşti.
Toate aceste date le aflăm dintr-un „raport de activitate“, care constituie „schiţa“
unei lupte stăruitoare pentru păstrarea credinţei într-o vreme cu totul neprielnică. Tot ceea
ce a făcut pe unde i-a fost rânduit să vieţuiască poartă amprenta unei energii extraordinare
izvorâte din puterea credinţei, dintr-o voinţă necruţătoare cu sine, inflexibilă cu păcatele
lumii. Trecut la cele veşnice prematur (6 iulie 1975), arhimandritul Dometie (a obţinut
acest rang în decembrie 1974) a lăsat o amintire de neşters în sufletul obştei şi al tuturor
celor care l-au cunoscut. O dovedesc numeroasele mărturii (parte adunate şi în acest
volum) din partea unor monahii, preoţi, ierarhi ori simpli credincioşi (p. 179 şi urm). Într-
o scrisoare trimisă maicilor de la Râmeţi, părintele Dometie numea ţinta vieţii sale:
„Bunele mele intenţii trec dincolo de tot ceea ce este omenesc şi de tot ceea ce ţine de
aceast veac deşert“ (p. 42). Cuvintele acestea se adaugă altora, cu rezonanţă de pateric:
„Cine are mintea curată are cheia liniştii desăvârşite. Cine are mintea curată are cheia
adevăratei fericiri...“ (p. 43).
Se ştie ce tulburare a produs Decretul 410 din anul 1959, care prevedea întoarcerea
în lume a monahilor şi monahiilor sub 50 de ani. Cum Mănăstirea Râmeţi avea o obşte
tânără, a fost lovită în plin, dar părintele Dometie nu şi-a pierdut nădejdea şi a făcut
eforturi uriaşe pentru a menţine legăturile nevăzute, care urmau să fie bună sămânţă
pentru reînvierea mănăstirii transformate în cabană şi bufet.
Bine a făcut alcătuitorul ediţiei că a strâns diferite „Întâmplări de pateric din viaţa
părintelui Dometie“ (p. 67 şi urm.). Cuvintele, situaţiile de viaţă au marcat destine, cum s-
a întâmplat adesea şi cu „îndrumările duhovniceşti“ (p. 91 şi urm.) Un corpus de scrisori
ale părintelui Dometie va fi pentru orice om de bună credinţă o semnificativă mărturie
pentru ceea ce a însemnat un slujitor al Domnului înainte de 1989 şi, nu numai atât,
pentru ceea ce a făcut Biserica pentru ca flacăra credinţei să nu se stingă.
Mesajul acestei cărţi, întăritor duhovniceşte, ne încredinţează că oameni sfinţi au
vieţuit şi vieţuiesc printre noi. Numai Dumnezeu ştie câte primejdii ne-au ocolit şi ne
ocolesc pentru rugăciunile şi mijlocirea lor în faţa Sfintei Treimi şi a Maicii Domnului.
Fiecare pagină respiră fierbintele dor al vieţuirii întru Hristos.
 PĂRINTELE PORFIRIE

Spune Psalmistul: „Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui, minunată a făcut Domnul
toată voia întru ei” (Psalmul 15, 3).
Părintele Porfirie, contemporan al nostru, a fost, după mărturiile celor ce l-au
cunoscut, un sfânt coborât de la Muntele Athos să vieţuiască printre mireni. Dumnezeu a
făcut astfel pentru a întări credinţa în sfinţenia lucrătorilor vrednici ai viei sale, chiar dacă
trăiesc în lume, nu în mănăstire. Era, pentru noi, greu de cunoscut mai acum două decenii
vieţuirea sa, dar iată că azi îl cunoaştem pe părintele Porfirie ca şi cum l-am fi cercetat şi
ne-ar fi dat binecuvântare, pentru că ucenici ai dânsului s-au învrednicit să scrie despre
minunile pe care le-a făcut, activitatea sa misionară, preocupările, gândurile, relaţia cu
mulţimea de credincioşi care îl vizitau. În limba română au fost traduse până acum:
Gheorghios S. Kroustalakis, Bătrânul Porfirie, părinte duhovnic şi pedagog, Bacău,
Ed. „Bunavestire”, 1999, traducere Cristina Băcanu; Klitos Ioannidis, Părintele Porfirie.
Mărturii şi experienţe, traducere de Ilina D. Petrişor, Bacău, Ed. „Bunavestire”, 1999;
Konstantinos Yannitsiotis, Lângă Părintele Porfirie, trad. de Cristina Băcanu, Bacău,
Ed. „Bunavestire”, 1999; Anastasios Sotirios Tzavaras, Amintiri despre bătrânul
Porfirie, părintele nostru duhovnicesc, străvăzător şi înaintevăzător, traducere de
Cristina Băcanu, Bacău, Ed. „Bunavestire”, 1999; Agapie Monahul, Flacăra
dumnezeiască pe care a aprins-o în inima mea părintele Porfirie, trad. Cristina
Băcanu, Bacău, Ed. „Bunavestire”, 2000; Anarghiros I. Kalliatsos, Părintele Porfirie,
Străvăzătorul, Înaintevăzătorul, Tămăduitorul, trad. Cristina Băcanu Bacău, Ed.
„Bunavestire”, 2000.
După cum se vede, în doi ani şase cărţi, epuizate rapid, aduceau în atenţia cititorului
român o experinţă unică a vieţuirii întru Hristos. Găsim mai rar un exemplu în care
călugărul vine în lume, rămânând călugăr, şi face ca lumea să trăiască după dreptarul său,
care „traduce” dreptarul lui Hristos din poruncile Sale. Desigur, mulţi l-au căutat pentru
uluitoarele daruri pe care Dumnezeu le-a revărsat asupra sa trimiţându-i harul Duhului
Sfânt. Klitos Ioannidis, care strânge în cartea sa „mărturii şi experienţe“, caută o desluşire
a tainelor care lucrau prin fiinţa părintelui Porfirie şi îi cheamă să depună mărturii pe cei
care au trăit mai mult în apropierea dânsului, profesori universitari teologi, monahi,
mitropoliţi, episcopi, medici, profesori, poliţişti, scriitori etc.
68 Ovidiu Moceanu

Cum se explică faptul că un om cu doar două clase avea o atât de vastă cultură? Cum era
posibil să pătrundă atât de adânc scrierile Sfinţilor Părinţi, de vreme ce abia învăţase să
citească şi să scrie? Dar, mai ales, cu ce putere vedea întâmplări la distanţe enorme, indica
locurile unde erau comori, izvoare de apă, vindeca în chip minunat, „monitoriza“ un fiu
duhovnicesc şi-i relata apoi pas cu pas ce făcuse, relata de-a fir a păr diverse evenimente
din viaţa credincioşilor? Nu era decât o explicaţie: revărsarea Duhului Sfânt în vasul ales,
încă din tinereţe, Dumnezeu înzestrându-l cu daruri suprafireşti şi dându-i putere de sus.
Toate cărţile devin, tocmai prin relatarea unor incredibile descoperiri, lecturi
palpitante, cultivând speranţa în sfinţenia umanului şi dobândirea plinătăţii cunoaşterii lui
Hristos. Ca români, receptăm într-un chip cu totul special relatarea despre momentul în
care Părintele Porfirie, pe patul de spital fiind, plânge cu lacrimi mari, căci vede scenele
sângeroase din Bucureşti în zilele lui decembrie 1989, cu mai mult timp înainte. Spune
doctorul Gheorghe Papazahos, cardiolog, cadru didactic la Universitatea din Atena: „Cu
darul său auzea împuşcăturile şi vedea morţii din pieţe exact aşa cum au fost publicate ele
în ziarul din ziua următoare. Pentru că a continuat să plângă, l-am rugat să-i ceară
Domnului să-i şteargă această viziune“ (Klitos Ioannidis, Op. cit., p. 289).
Sfântul se roagă şi plânge pentru lumea în suferinţă.
Părintele Porfirie s-a născut la 7 februarie 1906, în satul Sfântul Ioan Karistia
(provicia Evvia) în familia unor ţărani săraci, Leonida şi Elena Bairaktaris. Evanghelos, pe
numele de botez, a făcut doi ani de şcoală, apoi a început să muncească de la vârsta de opt
ani. În timp ce păştea oile sau în alte împrejurări, citea viaţa Sfântului Ioan Colibaşul, al
cărui exemplu a vrut să-l urmeze. A plecat spre Muntele Athos, dar abia la a doua
încercare, la paisprezece ani, reuşeşte să ajungă şi intră, cu sprijinul ieromonahului
Pantelimon, la chilia Sfântului Gheorghe în Kavsokalivia în ascultare la doi bătrâni severi.
A făcut ascultare desăvârşită, în muncă şi rugăciune, fiind tuns în monahism cu numele
Nichita (Profirie va fi numit la hirotonia întru preot). Nevoinţele sale, roadele sufletului
curat, rugăciunea curată, inima aprinsă pentru Hristos au făcut să se reverse asupra sa în
chip nevăzut, dar simţit, harul dumnezeiesc atât de puternic, încât tânărul îşi întinde
mâinile şi strigă: „Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Doamne! Slavă Ţie, Doamne!“
Spre deosebire de cuviosul Siluan Athonitul, care, în cartea sa Între iadul
deznădejdii şi iadul smereniei (1994), relata experienţa primirii harului, dar şi al
pierderii lui, la părintele Porfirie nu se consemnează nici o clipă în care ar putea fi vorba
de o diminuare a lucrării harului. Efectele harului s-au văzut imediat, fiindcă poate spune
ieromonahului Pantelimon unde se aflau, în călătoria lor, părinţii săi duhovniceşti, însă e
sfătuit să nu mai spună nimănui despre ceea ce a primit, ca nu cumva să se îndepărteze de
la dânsul. A început, mai ales după întoarcerea în lume, o viaţă cu totul neobişnuită în
vremurile de azi: putea să vadă prin apă şi prin pământ, să descopere depozite de petrol,
radioactivitatea, monumente îngropate, fisuri ale pământului, izvoare subterane, lucruri
Cuvinte şi cărţi 69

pierdute, evenimente trecute sau viitoare, îngeri buni sau răi, să „citească“ sufletul şi
trupul. Nimic n-a fost folosit în sens egoist, nici măcar pentru propria vindecare, ci totul
pentru a descoperi oamenilor bunătatea lui Dumnezeu.
A fost nevoit să părăsească Muntele Athos după ce s-a îmbolnăvit grav, nemaifiind
posibilă vieţuirea departe de un spital, în clima specifică locului. Va fi hirotonit şi va
deveni duhovnic neîntrecut al multor credincioşi, până la trecerea la Domnul (2 dec.
1991). Într-o scrisoare către fiii săi duhovniceşti, alcătuită cu câteva luni înaintea morţii, îşi
mărturiseşte păcătoşenia şi îi roagă să nu-l uite în rugăciunile lor.
Ziditoare sufleteşte, cărţile despre Părintele Porfirie propun un model uman, în
contextul ascezei în „pustia oraşului“, pe care ar fi bine să-l urmeze cât mai mulţi.
 PĂRINTELE TEOFIL

Părintele arhimandrit Teofil Părăian de la Sfânta Mănăstire Brâncoveanu este prin

excelenţă teologul bucuriei creştine.
Mult folos au cei care îl cercetează, iau aminte la cuvintele Prea Cuvioşiei Sale şi le
urmează, adică le fac vii, lucrătoare în viaţa lor. Căci sunt cuvinte curate, ale căror sensuri
curg din izvorul cel viu al vieţii - Iisus Hristos , păzit cu străşnicie de Părintele Teofil ca nu
cumva vicleanul să amestece în el licorile lui otrăvitoare. Învăţătura creştină venită de la
acest mare duhovnic al Ortodoxiei are puritate cristalină, căci înlătură orice tentaţie a
amestecului, rămânând întotdeauna bine întemeiată pe Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie. Părintele Teofil nu practică un rigorism împins la extrem, dar nici nu face
concesii în spiritul modernităţii, preferând să zidească încet, dar sigur, din elementele cele
mai neaşteptate: mesajul Sfintei Scripturi, dar şi o amintire îndepărtată din copilărie;
cuvintele unui Sfânt Părinte, dar şi o întâmplare semnificativă din viaţa de zi cu zi; bucuria
cântării şi preacinstirii Maicii Domnului, dar şi un proverb, o poezie populară ori cultă etc.
De aceea, vorbirea Prea Cuvioşiei Sale pătrunde întotdeauna cugetele, credincioşii îl
ascultă cu interes, astfel încât se foloseşte şi cel care nu ştie carte prea multă, dar şi cel
obişnuit cu subtilităţile teologice. Fără îndoială că părintele Teofil a „lucrat“, sub
povăţuirea Duhului Sfânt, zestrea nativă, în care s-au aşezat la locul potrivit umorul,
spiritul ironic, caracterul ofensiv, capacitatea de a primi fără rezerve pe acela care bate la
porţile inimii. Memoria impresionantă i-a adus multe bucurii şi numai aceia care i-au văzut
faţa transfigurată de fericire ştiu ce înseamnă să recite texte dintre cele mai dificile, lungi,
fără nici o ezitare.
Toate aceste daruri se regăsesc într-o carte, care poartă un titlu deosebit de sugestiv:
Veniţi de luaţi bucurie (ediţie realizată de Ioan Gânscă, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S.
Serafim, Editura „Teognost”, Cluj-Napoca, 2001), o adevărată „sinteză a gândirii
Părintelui Teofil în 750 de capete”. Ca în Filocalie sau Pateric, întâlnim aici o suită de
cuvinte memorabile, povăţuiri, precizări, explicaţii extrase din celelalte cărţi de până acum.
Bun lucru a făcut Ioan Gânscă (absolvent al Academiei de Arte Vizuale „Ion Andreescu”
din Cluj-Napoca, dar şi student la Facultatea de Teologie Ortodoxă din acelaşi oraş),
fiindcă a pus la îndemâna cititorilor o adevărată comoară, menită să înmulţească bucuria în
lume şi să folosească sufleteşte celor ce caută mântuire.
Cuvinte şi cărţi 71

A zecea carte a Părintelui Teofil confirmă, şi prin caracerul de sinteză, cuvintele

Părintelui Serafim Popescu, care l-a povăţuit pe tânărul de altădată, „nelămurit şi
nedumerit” că nu ştia cum va fi de folos oamenilor în situaţia sa de nevăzător: „Nu te
nelinişti, că şi aşa nu noi îi folosim pe oameni, ci Dumnezeu îi foloseşte prin noi, când
vrea şi cum vrea. Frăţia ta pregăteşte-te în aşa fel ca Dumnezeu să poată lucra prin frăţia
Ta” (p. 202).
Părintele Teofil a luat aceste cuvinte ca un adevărat program de viaţă, după cum şi
pe cele ale Mitropolitului Nicolae Bălan, care i-a dorit: „Să ai lumină în suflet”.
Bucuria şi lumina (cu atât de bogate sensuri) marchează lucrarea tainică a
personalităţii duhovnicului. I s-a dat o putere mai puţin obişnuită a cuvântului, prin care
să le comunice. O bună parte din cărţile Părintelui Teofil s-au alcătuit din conferinţele şi
cuvintele de învăţătură rostite cu diferite prilejuri, dialogurile cu credincioşii. Mulţime de
probleme au găsit soluţia adecvată, dar, din păcate, cititorul nu va avea posibilitatea, dacă
nu-l cunoaşte pe autor, să se bucure în întregime de spontaneitatea, naturaleţea, caracterul
sclipitor al răspunsurilor.
„Bucuria creştină este mai presus de bucuria firească”, spune Părintele Teofil, căci,
după cuvântul Apostolului Pavel, „noi suntem lucrători de bucurie” (II Corinteni 1, 24).
Calitatea de creştin presupune cunoaşterea bucuriei: „Nu se poate să fii bun creştin şi să
nu ai parte de bucurie” (p. 25). Lumea nu trebuie privită ca o Vale a Plângerii:
„Dumnezeu să le ajute la cei care vor să plângă, să plângă, dar să ştiţi că nu asta e
atitudinea cea adevărată. Atitudinea cea adevărată este atitudinea bucuriei” (p. 25).
Bineînţeles, Părintele Teofil are în vedere bucuria mai presus de micile întâmplări ale vieţii,
aceea care vine „din ceva mai presus de noi“ (p. 26), ca o stare a fiinţei iluminate de har. „Un
călugăr trist“, aşadar în sufletul căruia nu lucrează bucuria, „e un călugăr cu luminile
stinse“, afirmă Părintele Teofil, care citează cu plăcere spusele altor părinţi călugări, când
se disting prin concizie şi expresivitate. Cartea cuprinde chiar o secvenţă (p.179 şi urm.) cu
Cele mai frumoase cuvinte ale părintelui Arsenie Boca explicate de Părintele
Teofil.
Părintele Arsenie Boca spunea: „Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie”; „În mintea
strâmbă şi lucru drept se strâmbă”; „Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi
la inimă” „Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse”; „Bobul de grâu se schimbă în
tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit”; „Mustrarea învinge, dar nu convinge”;
„Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea
celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”; „Ajutaţi-mă să vă pot ajuta”; „Cine face curte nu
face carte” ş.a., adevărate aforisme, cu rădăcini adânci în viaţa creştină. De la Părintele
Serafim Popescu au rămas cuvintele: „Unii dintre oameni îşi trăiesc o parte din viaţă în aşa
fel încât să-şi facă imposibil de suportat cealaltă”; „Creştinismu-i viaţă, nu-i gheaţă!”; „Se
ţine ca mortu' de bănuţ”; „Toate merg după tipic, numa-n suflet nu-i nimic” ş.a.
72 Ovidiu Moceanu

Nu putea să lipsească din carte Programul de angajare într-o viaţă

duhovnicească autentică (p. 183 şi urm.), pe care îl recomandă Părintele Teofil:
frecventarea bisericii; rugăciunile de seară, dimineaţa, de dinainte de mese şi după mese;
citirea a două capitole în fiecare zi din Noul Testament, precum şi a cărţilor
duhovniceşti; rugăciunea de toată vremea; postul.
Veniţi de luaţi bucurie ne apare ca un compendiu de viaţă duhovnicească din
aproape cinci decenii.
Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 în satul Topârcea de lângă Sibiu. În 1952
a absolvit cursurile Institutului Teologic de grad universitar din Sibiu, iar la 1 aprilie 1953 a
intrat în obştea monahală a Sfintei Mănăstiri Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. Într-o
Autobiografie (Pentru cealaltă vreme a vieţii noastre, 2001, p. 15), mărturisea:
„Toate le-am făcut în nădejdea binelui şi a bucurie”.
Cuvintele Prea Cuviosului răsună, în conştiinţele noastre, profetic.
 O POETĂ CREŞTINĂ

Părintele Teofil Părăian ne-a făcut bucuria de a readuce în atenţia publicului larg o
poetă despre care nu s-a vorbit în istoriile noastre literare, dar a cărei voce,
inconfundabilă, merită toată atenţia pentru multele daruri pe care le dovedeşte. Prea
Cuviosul părinte arhimandrit citează cu plăcere poezii ale Zoricăi Laţcu-Teodosia la
întâlnirile cu publicul, fiindcă în ele se află teologie profundă într-o formă poetică
originală.
Zorica Laţcu-Teodosia a debutat în revista „Gândirea” cu poezie inspirată de
literatura antică grecească şi de comorile creştinismului (1941-1942), apoi a publicat câteva
volume care aduc în prim-plan o personalitate poetică autentic mistică: Insula Albă (Sibiu
1944), Osana Luminii (Cluj, 1948), Poemele iubirii (Craiova, 1949).
Născută la 17 martie 1917, în Ungaria (loc. Mezötur), îşi petrece copilăria şi
adolescenţa în Braşov, unde îşi termină studiile liceale. Între 1936-1940, urmează cursurile
Facultăţii de Filologie din Cluj, secţia filologie clasică (limba latină şi greacă) — filologie
modernă (limba şi literatura franceză). În 1948 intră în viaţa monahală (cu numele
Teodosia) la Mănăstirea Vladimireşti de lângă Tecuci. Deşi nu mai putea publica, a
continuat să scrie, lăsând în manuscris patru volume: Icoane pentru paraclis, Din
pribegie, Grădina Doamnei, Alte poezii. Între 1970-1990 trăieşte la Braşov (trece la
cele veşnice în ziua de 8 august 1990). În 1999, la Editura „Semne” din Bucureşti, se
reeditează Osana luminii şi Insula albă. Poeta e cunoscută şi ca o eminentă traducătoare
din limba greacă (Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Simeon Noul Teolog ş.a.).
Volumul Poezii (Editura „Sofia”, 2000), care cuprinde opera poetică a Zoricăi
Laţcu-Teodosia (antumă şi postumă), apare cu binecuvântarea P.S. Galaction, episcopul
Alexandriei şi Teleormanului, în îngrijirea părintelui Cornel Toma, care scrie şi o
substanţială postfaţă. E de remarcat Cuvântul înainte al părintelui arhimandrit Teofil
Părăian, care consideră volumul o adevărată „minune”, „prin existenţa lui”, „prin
conţinut, pentru că reuneşte poezii minunate”, „frumuseţi literare care uimesc mintea şi
desfată inima”, „un ospăţ de Paşti, o chemare la bucurie” (p. 9 şi urm.).
Zorica Laţcu-Teodosia scrie poezie mistică într-un secol desacralizat, iar cuvântul ei
are puterea de a repune în lumina dumnezeiască a iubirii imaginile fundamentale din
existenţa umană. Omul este adus în existenţă din iubire divină: „Tu, suflet al meu, mai ţii
tu minte? / A fost o clipă: Domnul făurise fiinţa ta ... Cu aripile-nchise, / Te odihneai în
74 Ovidiu Moceanu

mâinile Lui sfinte // Ai tresărit din somnul tău de altădată / Căci dragostea din hăuri te
chemase” (Facere, p. 14). Iubirea-taină străbate întreaga fire şi omul se poate înălţa pe
treptele ei spre Dumnezeu: „Iubirea mea, tu, care eşti în veac, / şi însăţi eşti izvor de
veşnicie; / Dă-mi mie, dar, sărmanei, să mă-mbrac, / Cu haine de lucire pururi vie...”
(Acatist, p. 15).
Poeta are talentul de a transfigura sensuri teologice din Sfânta Scriptură, cum ar fi
cele din pasajul: „Căci într-atât a iubit Dumnezeu lumea încât pe Fiul Său Cel Unul-
Născut L-a dat, pentru ca tot cel ce crede într-Însul să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică“
(Ioan 3, 16). În poezia Înviere citim: „Jăraticul mocnit sub spuză — o vreme / Hrănit a
fost cu lemnul Crucii Sfinte. / A pâlpăit a flacără deodată / Şi s-a-nălţat pe cerul plin de
steme / A ars din lemnul Crucii — duh fierbinte / Iubirea, una vie şi-nviată” (p. 16).
Mistica iubirii constituie aspectul cel mai interesant al volumului, care conţine şi o
suită de poeme (Eros), îîn care se regăseşte atmosfera poeziei greceşti de dragoste. Texte
antologice invită să respirăm aerul proaspăt al poveştilor de dragoste de altădată: Melissa
către Diodor, Epitalam, Lida către Gaius, Te port în mine ş.a. E o altă Cântare a
Cântărilor, unde se decantează în imagini deosebit de fine întâmplările şi înfăţişările
iubirii.
O mare parte din textele poetice au caracter de imne. Cele dinOsana luminii au
avut, fără îndoială, modele în Imnele Sfântului Simeon Noul Teolog, din care autoarea a
tradus, cu deosebirea că Zorica Laţcu nu ţinteşte spre o teologie a luminii. E o lumină în
lucruri, lumina interioară a Creaţiei, care umple de har toate: „Tu treci mereu în neguri
nesfârşite / Să biruieşti amurgul prin Calvar / Şi-n taina frumuseţii negrăite, / Te naşti de
sus în foc de raze iar, / Ca să-mplineşti minuni făgăduite. / Lumină tu, nespus de mare
har!” (Lumină). De aici starea de profundă bucurie exprimată în ritmuri impecabile, rodul
unei îndelungi decantări a cuvântului. Fie că sunt imnuri închinate Sfintei Fecioare (Slavă
Sfintei Fecioare, Buna-Vestire, Maica, Maică fericită, Intrarea în Biserică ş.a.), fie
că exprimă extazul în faţa minunilor Creaţiei (Rugă-n primăvară, Fluturi, Garoafa
roşie, Pârâiaş de munte ş.a.) sau starea de rugăciune, autoarea caută sensul integrator,
care face posibil dialogul omului cu Dumnezeu. O antologie a poeziei româneşti nu poate
lăsa la o parte câteva capodopere ca: Ectenie, Sfântul Potir, Te port în mine, seria de
Colinde şi de Cântece.
Receptarea poeziei Zoricăi Laţcu se află abia la început. E de studiat influenţa
poeziei lui N. Crainic şi Ioan Alexandru (pentru volumele rămase în manuscris, publicate
cu acest prilej), dar cheia lecturii adecvate rămâne trăirea până la capăt a bucuriei întâlnirii
noastre cu imagini poetice luminoase, bogate, fortifiante. Alte instrumente decât cele
obişnuite ne trebuie pentru a descoperi ineditul acestei poezii, căci Zorica Laţcu a văzut
„dospitura cea cerească” pe care Tatăl Ceresc a pus-o în „făina gândului” (Aluat).
Cuvintele devin „prescuri pentru cuminecături”, iar autoarea, împărtăşindu-se de
taina divină, îl împărtăşeşte şi pe cititor.
 PĂRINTELE CLEOPA

Greu să uiţi cuvintele părintelui arhimandrit Ilie Cleopa, pe care le poţi auzi, acum,
nu dintr-o întâlnire „faţă către faţă”, ci de pe bandă magnetică: „Mânca-v-ar raiul!” Sau,
când îl întreabă cineva (Sorin Dumitrescu) ce trebuie să facem astăzi, asaltaţi de atâtea
probleme, care de care mai bulversante, cum să gândim, să credem: „Răbdare!“, strigă
părintele. Apoi, la insistenţele reporterului, că, dacă avem, ce ne-ar mai lipsi? „Răbdare!“,
sună din nou vocea părintelui. Şi apoi? „Răbdari, răbdari, răbdari!!!...” tună părintele
Cleopa în dulcea variantă fonetică moldovenească.
Să fie aici oare cheia înţelegerii întregii sale vieţi duhovniceşti - în răbdarea până la
capăt a tuturor încercărilor, nu puţine, într-un secol bântuit de barbarie?
Născut la 10 aprilie 1912 în comuna Suliţa (jud. Botoşani) dintr-o familie de ţărani
(Alexandru şi Ana-Ilie Ţârlea), a intrat în viaţa monahală în adolescenţă (1929) împreună
cu doi fraţi la Mănăstirea Sihăstria (Neamţ), unde a şi trecut la Domnul în 2 decembrie
1998. În 1942, ajunge egumen la Sihăstria, interimar, apoi, hirotonit preot în 1945, este
ales stareţ. Între 1958 şi 1964, se retrage în munţi, ca să scape de prigoana îndreptată
împotriva călugăriei în general şi a Prea Cuvioşiei Sale în special. O perioadă de aspră
încercare, când şi-a dovedit puterea credinţei lucrătoare prin răbdare. Istorisirile despre
încercările din „pustia verde” vor fi cândva integrate în şirul întâmplărilor exemplare de
Pateric şi vor sta ca mărturii acuzatoare pentru luptătorii împotriva lui Dumnezeu şi a
sfinţilor Lui. Era a doua oară când se dovedea că, pentru vasele alese ale lui Dumnezeu,
orice împrejurare, cât de grea ar fi, poate fi întoarsă spre mântuire. Prima fusese cea
relatată de mitropolitul Antonie Plămădeală (v. Tradiţie şi libertate în spiritualitatea
ortodoxă) despre smeritul cioban al oilor necuvântătoare ale mănăstirii, frate la care
priveau mulţi de sus („prostul de la oi”), dar care, ales stareţ, după cincisprezece ani de
ascultare neclintită la îngrijirea oilor, îi uimeşte pe toţi cu ştiinţa profundă de carte
teologică, bogăţia înţelepciunii, citatele abundente din Sfinţii Părinţi, dovedind că n-a
purtat degeaba în traistă Psaltirea, sutele şi sutele de volume împrumutate de la
mănăstirile din vecinătate, între care Neamţu şi Secu. „Două ceasuri le vorbi din Sfinţii
Părinţi, le arătă cum înţelege să-i povăţuiască pe calea mântuirii, spune Î.P.S. Antonie (p.
184, ed. 1995), analiză păcatele «groase» şi pe cele «subţiri» ale minţii şi ale imaginaţiei, le
dădu sfaturi, cită din memorie pagini după pagini, ca după carte, din Sfântul Isaac Sirul,
76 Ovidiu Moceanu

din Efrem Sirul, din Ioan Damaschin, din Scărarul, din Maxim Mărturisitorul, din
manuscrisele paisiene şi din teologia modernă, le spuse cum înţelege să reconstruiască
acareturile arse şi cum va duce mai departe rânduiala Bătrânului şi toţi înţeleseră că se află
în faţa adevăratului urmaş al Bătrânului”.
După 1964, revenind în obşte, a dus mai departe iubirea de Dumnezeu şi de oameni,
în înfrânare, rugăciune şi îmbogăţire a cuvântului de folos pe care l-a revărsat spre toţi
aceia care i-au cerut sfatul. Cercul s-a lărgit continuu, fiindcă, din stareţul Sihăstriei a
devenit stareţul sufletelor doritoare de lectură mult folositoare. Cărţile mai vechi au fost
republicate, s-au adăugat altele, aşa încât, între numele care dau strălucire teologică
secolului trecut, se înscrie şi al părintelui arhimandrit Ilie Cleopa. Cartea teologică
reprezintă surpriza cea mai mare după ’89, nu aşa-zisa literatură de sertar care, deşi,
chipurile, valoroasă, nu şi-a găsit editorul din cauza cenzurii. Multă vreme s-a aşteptat să
se dea la iveală cărţile cenuşărese ale deceniilor de opresiune ideologică, dar adevăratele
cenuşărese au fost cărţile duhovniceşti, apologetice sau dogmatice, ascetice, mistice şi
morale. Cu ele, Dumnezeu a făcut minunea de a ieşi în lume acum, până nu se pierde
contactul cu generaţia marilor duhovnici din perioada comunistă. Păzitori ai straturilor
celor mai profunde ale credinţei strămoşeşti, autorii lor au ştiut să aibă răbdare pentru a da
răspuns bun la vremea potrivită şi au arătat o altă faţă a rezistenţei, de multe ori expediată,
marginalizată. Cine vrea să se convingă de adevărul acestor cuvinte să citească fără grabă
cele 14 (paisprezece) volume de până acum din seria Ne vorbeşte părintele Cleopa,
pblicate în intervalul 1995-2004, în îngrijirea părintelui arhimandrit Ioanichie Bălan, cu
binecuvântaea P.S. Eftimie, Episcopul Romanului. Au mai apărut, în aproximativ acelaşi
interval, Despre vise şi vedenii (1992), Cinci convorbiri despre vise şi vedenii (1993),
Lumina şi faptele credinţei (1994), Valoarea sufletului (1994, reeditare a cărţii din
1991), Minunile lui Dumnezeu din zidiri (1996), după ce s-au reeditat Predici la
duminicile de peste an (1986, 1990), Călăuză în credinţa ortodoxă (1991, reluare a
cărţii din 1981, care avea titlul Despre credinţa ortodoxă).
După chipul ascultării, înfrânării, răbdării şi consecvenţei în bine, al iubirii de
Dumnezeu şi de aproapele şi-a format părintele Cleopa ucenicii şi i-a modelat pe toţi fiii
duhovniceşti. Cine ascultă înregistrările sfaturilor, unde apar nuanţe în plus faţă de scris,
îşi dă seama că părintele s-a făcut jertfă lumii aşa cum Hristos S-a făcut jertfă sfinţitoare,
pentru ca, prin lucrarea Sfântului Duh, omul să urce treptele desăvârşirii. Nimeni din viaţa
de aici nu va putea evalua vreodată cât bine au adus pământului acestuia bătut de toate
vânturile istoriei aceşti uriaşi ai Ortodoxiei, luptători neînfricaţi în războiul cel nevăzut.
Adânc ecou au cuvintele Sfântului Apostol Pavel pentru a înţelege lucrarea Prea
Cuviosului Părinte arhimandrit Ilie Cleopa! Iată: „Luaţi aminte la mai-marii voştri, cei ce
v-au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu; la a căror săvârşire luând seama, urmaţi-le
credinţa!” (Evrei 13, 7).
Cuvinte şi cărţi 77

Aflăm multe despre ultimele momente ale părintelui din viaţa de aici, după cum şi o
serie de amănunte biografice din cartea părintelui arhimandrit Ioanichie Bălan Viaţa
Părintelui Cleopa (Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, 1999). Accentul pe
asemenea aspecte nu este întâmplător. Poate încă nu a venit vremea unei sinteze despre
gândirea teologică a Părintelui Cleopa în care, ca şi la Părintele Teofil Părăian, să se
desluşească felul deosebit de a înţelege tainele învăţăturii creştine, modul de a face vii,
lucrătoare, poruncile Mântuitorului. Călugărul nu este un teolog de cabinet, care, adâncit
în ştiinţă, să uite de lume şi, poate, chiar de rugăciune. El are de rezolvat o problemă
fundamentală: a fi mereu cu mintea în cer, cugetând la cele sfinte, dar a rămâne cu sufletul
lângă oameni, curăţat de patimi, într-o dăruire totală de sine. Până în ultimele ore ale vieţii,
Părintele Cleopa şi-a sfătuit credincioşii, având puterea să-şi prevadă sfârşitul.
Gândirea teologică a Părintelui Cleopa a avut ca punct central cunoaşterea lui
Dumnezeu, din care au curs ca dintr-un izvor nesecat idei, cuvinte mântuitoare,
îndemnuri, povăţuiri pentru oameni de toate felurile, credincioşi sau mai puţin credincioşi,
mari sau mici, săraci sau bogaţi. Duhovnicul se face „toate tuturor”, având un singur scop:
de a-i trece pe toţi „dincolo”, în partea lui Dumnezeu. Ochii tuturor au fost îndreptaţi
către Creaţia lui Dumnezeu, „şcoală a sufletelor celor cuvântătoare”, cum spune Sfântul
Vasile cel Mare în Hexaimeron. „Creaţia, accentuează Părintele Cleopa, este oglinda lui
Dumnezeu în care se reflectă bunătatea, mila, pronia şi iubirea Tatălui Ceresc pentru noi
oamenii” (Lumina şi faptele credinţei, Iaşi, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei,
1994, 7). Aşadar, omul vede „ca prin oglindă”, fiindcă numai când va fi la cele veşnice va
avea bucuria vederii „feţei lui Dumnezeu”. Cele de aici sunt, după Sfinţii Părinţi, „spatele
lui Dumnezeu”, pe Care L-a văzut Moise când L-a rugat pe Dumnezeu să vadă slava Lui
(Ieşirea 33, 23). Minunile lui Dumnezeu „se citesc” precum într-o carte, pentru că „Toată
lumea aceasta văzută pe care a făcut-o Dumnezeu este o carte pururea deschisă înaintea
ochilor noştri, în care pururea putem citi, prin privirea ochilor şi a minţii
noastre...”(Minunile lui Dumnezeu din Zidiri, Editura Episcopiei Romanului, 1996, p.
5).
Părintele Cleopa vorbeşte despre cele trei lumi create de Dumnezeu: lumea de jos,
unde este numai întuneric, unde se chinuie sufletele celor păcătoşi alături de diavoli -
iadul, creat după căderea îngerilor; lumea amestecată, adică lumea pământească, unde
binele stă alături de rău, bucuria lângă întristare, frumosul lângă urât, plăcerea lângă
durere, viaţa lângă moarte, lume a dobândirii mântuirii prin fapte bune şi pocăinţă; lumea
de sus - raiul, Împărăţia Cerurilor, unde totul este bucurie, cântare, lumină şi viaţă
veşnică (v. Lumina şi faptele credinţei, citată, p. 11 şi urm.).
A înţelege, aşadar, unde ne aflăm, pentru ce ne pregătim, cum să ne pregătim devine
o a doua mare temă a preocupărilor Părintelui Cleopa. Aceasta nu se poate dobândi
printr-o cunoaştere abstractă, ci prin lucrarea continuă a creştinului sub povăţuirea
duhovnicului, având ca întemeiere credinţa, nădejdea, faptele bune - virtuţile teologice
78 Ovidiu Moceanu

fundamentale. Povăţuind despre desăvârşirea creştină, în predica de la Duminica a XII-a

după Rusalii, Părintele Cleopa spune: „Fără o naştere duhovnicească din nou, fără
dezbrăcarea de patimi şi de grijile lumii, nu ne putem îmbrăca în haina unei vieţi noi în
Hristos” (Predici la duminicile de peste an, Editura Episcopiei Romanului şi Huşilor,
1990, p. 147). Pe scara desăvârşirii creştine urcă aceia care au înfrânt mândria, dorinţa de
slavă deşartă, desfrânarea, iubirea de bani, lenea, gândul voii proprii, adică i-au alungat pe
toţi „idolii patimilor” din inimile lor şi au aşezat acolo pe Hristos. Viaţa duhovnicească
autentică cere multă rânduială, de aceea Părintele Cleopa a fost preocupat de viaţa
sănătoasă în familie, o altă temă a multor cuvinte de învăţătură. Viaţa în lumina lui Hristos
cere rugăciune, smerenie, post, pregătire adecvată, pentru primirea Sfintelor Taine. Multe
rele din viaţa socială vin din tulburările grave ale vieţii de familie. O serie de pilde, cuvinte
de învăţătură se îndreaptă tocmai de aceea spre acest subiect. Părinţii au dorinţa să-i
iubească pe copii, să-i înveţe Legea lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu, ascultarea şi
supunerea, să-i deprindă de mici cu rugăciunea, viaţa în Biserică, să-i mustre când greşesc,
să-i povăţuiască spre tot lucrul bun, să-i îndrepte şi să-i pedepsească, să nu-i întărâte, să se
roage lui Dumnezeu pentru tot binele lor spiritual şi material, să dea pildă bună cu viaţa
lor (v. Lumina şi faptele credinţei, p. 230). Părinţii trupeşti trebuie sprijiniţi, în tot ce
fac, de părinţii duhovniceşti (naşii). Din păcate, azi, rolul părinţilor duhovniceşti se
reduce la foarte puţine lucruri, interesul material sau de altă natură înlăturând aproape
total preocuparea pentru cele sufleteşti. Părintele trage mereu semnale de alarmă în
privinţa formalismelor de toate felurile care ucid credinţa sănătoasă şi închid calea spre
mântuire.
Multe alte teme şi subiecte, care cuprind o mare varietate de aspecte ale vieţii, au
fost obiecte ale cercetării atente a Părintelui Cleopa. Un adevărat tezaur duhovnicesc.
La 86 de ani, în ultimul cuvânt către obşte, n-a cerut altceva decât să-l pomenească
fraţii în rugăciunile lor, dorind să-i vadă pe toţi în Rai. Căci n-a înţeles niciodată să
dobândească mântuirea de unul singur, ci împreună cu toţi ceilalţi, fraţi şi surori întru
Hristos.
 TRIODUL EXPLICAT

Triodul reprezintă perioada dintre Duminica Vameşului şi Fariseului şi Sfintele Paşti,

zece săptămâni de cântări şi rugăciuni specifice, adunate, de-a lungul istoriei vieţii creştine şi a
Bisericii lui Hristos, în cartea cu acelaşi titlu. Triodul, Penticostarul şi Octoihul reflectă
toată rânduiala bisericească de-a lungul unui an liturgic şi cuprind o bogăţie inestimabilă de
texte, adevărată comoară a gândirii şi simţirii creştine. Cum se arată în ultima ediţie a
Triodului (2000), cartea se numeşte pe nedrept astfel (triod — „trei cântări”), fiindcă nu
întotdeauna vom întâlni doar trei cântări, ci chiar şi nouă, dar şi-a luat titlul de la canoanele
cu trei cântări (cele mai multe) sau de la canoanele din săptămâna mare alcătuite la început
doar din trei cântări. În gândirea Sfinţilor Părinţi, Triodul avea scopul să arate plinătatea
milei şi bunătăţii lui Dumnezeu faţă de oameni dintru început până la sfârşitul veacurilor.
De bogăţia şi frumuseţea liturgică a Triodului s-a arătat pur şi simplu fascinat
Ieromonahul Makarios Simonopetritul, care a purces la o cercetare amănunţită a tuturor
aspectelor sale scriind o carte cum puţine sunt: Triodul explicat: Mistagogia timpului
liturgic („Deisis”, 2000), publicată şi la noi în traducerea diaconului profesor universitar
dr. Ioan I. Ică jr.
Cine este Ieromonahul Makarios? Un călugăr de la Muntele Athos (Sfânta Mănăstire
Simonos Petras), ajuns aici în împrejurări cu valoare simbolică. Contemporan al nostru,
este francez de origine, crescut ca romano-catolic, dar, după Conciliul Vatican II, ca
urmare a schimbărilor în catolicism, s-a îndepărtat de Biserică şi a intrat în vâltoarea
mişcării intelectuale din Franţa de dinainte de 1970. Mişcările din 1968 îl găsesc student la
ştiinţe sociale, căutând soluţii pentru ieşirea din criza în care se adâncea societatea vremii.
Tinerii se revoltă, dar mult dorita schimbare întârzie şi studentul de atunci, împreună cu
prietenii săi, studiind cauzele răului social, descoperă că, „în întreaga istorie a umanităţii
numai societatea occidentală încercase să edifice o societate fără Dumnezeu” (p. 5), cum
mărturiseşte în Cuvânt înainte la ediţia românească. Sorbona acelei vremi era
dominată de o gândire de stânga şi nu puteai fi decât marxist-leninist sau maoist. Tinerii
cercetează o altă cale, spirituală, nu însă cea creştină, fiindcă le lipseau elementele
fundamentale de educaţie creştină, şi încep cu filozofia indiană, practicile yoga şi altele de
acest gen. Descoperă, prin intermediul unor prieteni, că întreaga mistică orientală
necreştină „şi încă ceva pe deasupra” se regăsea în tradiţia Bisericii Ortodoxe. Aşadar,
80 Ovidiu Moceanu

încep să frecventeze biserici ortodoxe din Paris, să participe la Sfintele Liturghii, fără a
înţelege la început mare lucru. Un preot palestinian unit cu Roma, mare iubitor al
scrierilor Sfinţilor Părinţi greci ai Bisericii, devine ghidul lor spiritual, părinte duhovnic,
dar îşi dau seama că lipsea ceva foarte important: viaţa în Biserică. În aceste împrejurări,
descoperă o comunitate de monahi catolici cistercieni care întemeiaseră un schit ce urma
rânduiala ortodoxă. Chemarea de sus lucrează mai departe şi tânărul se hotărăşte să vină în
spaţiul ortodox ca să vadă „la faţa locului” ce este Ortodoxia. În 1979 vizitează mănăstirile
româneşti („vizită care m-a marcat mult”) împreună cu cistercienii, apoi ajunge la Muntele
Athos, unde monahii le pun în faţă să aleagă din două una: „Sau sunteţi ortodocşi, sau nu
sunteţi ortodocşi, trebuie să alegeţi!” (p. 6).
Întâlnirile cu Părintele Paisie şi Părintele Emilianos au fost hotărâtoare. Prietenii
cistercieni au fost primiţi în Biserica Ortodoxă prin Sfântul Botez la Mănăstirea Simonos
Petras din Sfântul Munte, viitorul ieromonah Makarios pregătindu-se pentru primirea
Botezului. În acest timp, începe să scrie teza despre caracterul mistagogic (mistagogie —
„iniţiere în misterele sacre”) al timpului în Triod, lucrare încheiată în 1977, o iniţiere de alt
tip în Ortodoxie, una din rarele cărţi de teologie liturgică autentică. Nici nu se putea altfel
decât să primească, după satisfacerea serviciului militar, Sfântul Botez în Sâmbăta Mare
(1979), la Mănăstirea Simonos Petras, unde, spune autorul, „am găsit uşa duhovnicească
după care tânjeam” (p. 7).
Teză de doctorat la Sorbona, Triodul explicat atestă bucuria celui care găseşte, după
îndelungi căutări, izvorul vieţii autentice în Biserică, „mărgăritarul de mult preţ, rar şi unic”
(p. 7). Tânărul a descoperit sensul profund al existenţei, după ce rătăcise într-o generaţie
care, înainte de a fi victima unor realităţi politice sau economice, suportă ravagiile lipsei de
repere spirituale, ale unui „rău al faptului de a fi” (p. 8). „Scăpând cu harul lui Dumnezeu de
tirania ideilor ce se exercită în mediile pretins «libertare», am pornit în căutarea sensului
vieţii (s. autorului – Ieromonahul Makarios) angajându-ne în căutarea teatrală, în mişcarea
unor grupuri cum ar fi Living Theatre şi a căutărilor lui Jerzy Grotowsky”, mărturiseşte
Ieromonahul despre o treaptă intermediară, până când cunoaşte „splendoarea Liturghiei
bizantine şi a cultului ortodox” (p. 8). De atunci, nu conteneşte să le spună „în fiecare zi”
ortodocşilor: „Bucuraţi-vă şi slăviţi pe Dumnezeu! Căci aveţi sau aţi găsit mărgăritarul de
mult preţ, rar şi unic. Şi dacă vă uitaţi puţin în voi înşivă şi cultivaţi acest mărgăritar, veţi
descoperi slava lui Dumnezeu. În afara ei nu mai e nimic altceva. Aţi aflat plinătatea. Şi
această plinătate o avem chiar şi în sărăcia noastră, în cele mai grele împrejurări. Ni s-a dat
totul. Harul e în noi. Dar numai prin tăgăduirea noastră de sine, prin renunţarea la egoismul
nostru, vom descoperi că avem deja totul, pentru că acest tot ni l-a dat Biserica. Biserica e
realizarea trupului lui Hristos. E prezenţa tainică a Împărăţiei lui Dumnezeu prin Liturghie
şi Sfintele Taine, dar şi ca experienţă personală în viaţa duhovnicească şi rugăciune” (p. 7).
Cartea Ieromonahului Makarios Simonopetritul prezintă, într-o secvenţă de început,
evoluţia Triodului, căci, asemeni altor rânduieli bisericeşti, nici Triodul nu avea alcătuirea
Cuvinte şi cărţi 81

de acum în primele veacuri creştine. Evoluţia lui interferează organizarea calendarului

liturgic, căci atestă, în structură, etapele cele mai importante ale acestuia. O primă
problemă, ivită în secolul al II-lea, a fost fixarea datei Paştilor. Şi atunci, cum arată
Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericească, partea a V-a), creştinii cinsteau în mod
deosebit Paştile, înţelese ca actualizare periodică a morţii şi Învierii lui Hristos. Paştile şi
duminicile, legate atât de strâns de Sfânta Euharistie, jertfa cea nesângeroasă, reverberau
cu putere în suflete creştinilor, în contextul persecuţiilor, căci fiecare zi, pentru fiecare
creştin şi pentru fiecare comunitate în parte, putea fi ultima din această viaţă. Nu era
istorie martiriul, legendă, ci realitatea în care se lucra mântuirea sufletelor, de aceea fiecare
zi era pe atunci virtual o Vinere Mare şi un Paşte, o experienţă completă şi sintetică a
„«vieţii în Hristos» şi a Crucii, din care iradiază lumina Zilei a Opta” (p. 17). Cu trecerea
timpului, după sfârşitul persecuţiilor şi după ceea ce s-a numit „pacea constantiniană”, o
asemenea percepţie, s-a estompat, mai ales odată cu venirea la creştinism, din diferite
direcţii, a unor mari mase de oameni. Exista un mare risc: înţelegerea superficială a
tainelor, chiar profanarea lor, orientarea lor spre alte direcţii decât aceea mântuitoare.
Organizarea anului liturgic în jurul Paştilor a apărut astfel ca o cale foarte eficientă pentru
iniţierea creştinilor în misterul liturgic, coparticiparea lor la viaţa duhovnicească, pregătirea
pentru viaţa cea veşnică prin unirea cu trupul tainic al lui Hristos în viaţa comunitară a
Bisericii. Sărbătorile Maicii Domnului, ale sfinţilor, alături de diferite momente ale vieţii
pământeşti a Mântuitorului aveau rol anamnetic (de „aducere aminte”), dar, în acelaşi
timp, şi de a-l face contemporan pe creştin cu realitatea mântuitoare a jertfei, care chema
venirea Împărăţiei Cerurilor. Spune atât de plastic Ieromonahul Makarios, care, într-o
frază, sintetizează câteva secole de creştinism: „«Botezului Sângelui» al martirilor i-a luat
locul «Botezul lacrimilor» şi « martirul conştiinţei» al asceţilor, care vor fugi în pustietăţi
pentru a anticipa încă din această lume Împărăţia veşnică” (p. 18). De acum, creştinismul
evoluează pe două coordonate, marcând doar în aparenţă o antiteză: de o parte, efortul în
comuniunea Bisericii lui Hristos pentru transfigurarea lumii acesteia, de cealaltă — efortul
ascetic, în retragere din lume, tot în Biserică, pentru aşteptarea Parusiei, adică a celei de-a
doua veniri a lui Hristos. „Polul teofanic”, cum numeşte Ieromonahul Makarios prima
coordonată, al cărui centru a fost Constantinopolul, a acordat, nu întâmplător, o mare
atenţie ceremoniei şi sărbătorilor, nicidecum din dorinţa de fast, ci pentru a face simţită,
manifestată, văzută, încă de aici, Învierea lui Hristos. „Polul ascetic”, cu viaţă în
mănăstirile din Egipt, Sinai, Palestina, a dezvoltat un ritual mai sobru, în care uneori nu
erau îngăduite nici cântările, pentru a acorda un spaţiu mai mare citirii psalmilor şi Sfintei
Scripturi.
Timpul a adus o sinteză a acestor „poli“, impunându-se ideea principală că Învierea
lui Hristos nu înseamnă automat curăţirea noastră de păcate şi patimi, ci chemarea la o
luptă perpetuă pentru alungarea a tot ceea ce este străin de natura fiilor lui Dumnezeu
după har, de tot ceea ce nu poartă semnul Crucii, şi pregătirea pentru a sta în slava celei de
A Doua Veniri. Un rol important în fuziunea celor doi „poli“ l-a avut Mănăstirea Studios
82 Ovidiu Moceanu

din Constantinopol. Sfântul Teodor Studitul a trecut (sec. IX) la adoptarea Tipicului
Sfântului Sava cel Sfinţit (n. 532) din Palestina, după ce au luat sfârşit ereziile (între care şi
iconoclasmul), realizând o sinteză a spiritualităţii liturgice, regăsită în Triod.
Triodul atestă scopul principal al acestei perioade: pregătirea creştinilor pentru
întâmpinarea Învierii Domnului. Astfel, originea Triodului se confundă cu originea
Postului Paştilor, instituit încă din perioada apostolică, după cum prevestise Mântuitorul:
„Vor veni zile când mirele va fi luat de la ei (de la ucenici — n.n.) şi atunci vor
posti”(Matei 9, 15).
La început, postul avea o lungime variabilă. Sfântul Irineu al Lyonului (Epistolă
către Victor episcopul Romei), reluat de Eusebiu al Cezareei (Istoria bisericească),
consideră că „Deosebirea postului întăreşte acordul credinţei”. Se menţionează, în diferite
surse, o zi sau două (la Tertulian — Vinerea Mare şi Sâmbăta Mare), o săptămână
(Constituţiile Apostolice), înainte de Înviere. Dionisie al Alexandriei (Epistolă către
Vasilide) menţionează următoarea rânduială, păstrată până astăzi, în parte: de luni până
joi (în Săptămâna Mare) nu se mânca decât pâine, sare şi nu se bea apă, iar vinerea şi
sâmbăta nu se mânca nimic până la cântatul cocoşului. În secolul al III-lea, Postul
Săptămânii Mari s-a generalizat, legându-se de el un anumit conţinut liturgic, reflectat în
Triod. Ieromonahul Makarios, sprijinit pe o vastă informaţie bibliografică, arată că, pe
măsură ce îndepărtarea de epoca apostolică era în creştere, dorinţa de a se pregăti cu
vrednicie prin post, ca un ecou al martiriului, s-a impus. Era dorinţa creştinilor de a se uni
cu Hristos, nu numai în Patima Sa mântuitoare, ci şi în viaţa Sa pământească, astfel încât
postul s-a extins la 40 de zile, aşa cum arată astăzi Postul Mare (la care se adaugă
Săptămâna Mare), pentru a imita postul lui Hristos în pustie. Există mărturii care atestă
însă instituirea apostolică a postului de 40 de zile (Origen, Ieronim ş.a.). Multe discuţii s-
au purtat în jurul postului prin secolele al VII-lea - al VIII-lea, care au dus la fixarea unei
perioade pregătitoare pentru post (primele trei săptămâni din Triod, între care Săptămâna
Albă sau a Lăsatului de Brânză). Abia în secolul al XII-lea se constituie Triodul în forma
actuală, prin introducerea Duminicii Vameşului şi Fariseului.
Toate textele imnografice din Triod sunt astfel rânduite încât, de la Duminica
Vameşului şi Fariseului până la Săptămâna Patimilor Domnului, creştinul să fie povăţuit,
„ghidat”, pe drumul duhovnicesc pentru a putea primi, înţelege şi trăi patimile, moartea şi
Învierea Lui. Ţinta principală, în acest sens, rămâne curăţirea de păcate şi patimi, care
întunecă vederea sufletească. Numai astfel, eliberat de robia lor, creştinul poate ajunge în
comuniune cu Dumnezeu, să devină una cu Kenoza şi Slava lui Hristos.
Ieromonahul Makarios a ordonat întreaga cercetare a Triodului după trei teme mari,
pornind de la ideile de mai sus: Cădere şi ridicare (Partea I), Căile restaurării: asceza
şi rugăciunea (Partea a II-a), Structura Triodului (Partea a III-a).
În studierea antropologiei Triodului, autorul pleacă de la afirmaţia părintelui John
Meyendorff: „Triodul implică înainte de toate un sistem antropologic patristic potrivit
Cuvinte şi cărţi 83

căruia omul nu este cu adevărat om decât în comuniune reală cu Dumnezeu şi doar atunci
este cu adevărat liber“ (Introducere în teologia bizantină).
Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, al nemuririi, al nepătimirii şi al libertăţii Lui,
a pierdut, după cădere, toate acestea făcându-se rob păcatului. Bogăţia de preţ trebuie
redobândită, chemat să refacă asemănarea cu Dumnezeu, prin conlucrare cu harul divin.
Pierzând lumina dumnezeiască în care era îmbrăcat, Adam plânge în preajma Raiului: „Vai
mie, celui ce m-am supus înşelăciunii celei viclene şi am fost furat de ea şi de mărire m-am
îndepărtat! Vai mie celui dezbrăcat de nevinovăţie şi lăsat în sărăcie! Ci, o, raiule, de acum
nu mă voi mai desfăta întru dulceaţa ta! Nu voi mai vedea pe Domnul şi Dumnezeul şi
Ziditorul meu; căci în pământ voi merge, din care am fost şi luat!” (La Duminica Lăsatului
Sec de Brânză). Păcatul înseamnă moarte (duhovnicească), dar, chiar şi în moarte, oricare
ar fi ea, omul nu e lipsit de dragostea lui Dumnezeu, căci poartă „chipul slavei” Sale.
Spune o stihiră (3) la binecuvântările morţilor din Sâmbăta Lăsatului Sec de Carne,
alcătuire a lui Ioan Damaschinul, reluată şi în textul rânduielii pentru înmormântări:
„Chipul Slavei Tale negrăite sunt, deşi port rănile păcatelor”. Odată cu omul, a căzut şi
Creaţia, „supusă deşertăciunii din pricina celui ce a supus-o”, căci omului, rege al
făpturilor, i s-a dat demnitatea de a fi încoronare a Creaţiei. Aşadar: „Soarele razele şi-a
ascuns, luna cu stelele în sânge s-a schimbat, munţii s-au înfricoşat, dealurile s-au
cutremurat, când s-a închis Raiul ieşind din el Adam” (Vecernie la Duminica Lăsatului Sec
de Brânză). Omul trebuie să conştientizeze păcatul, iar textul Triodului îl ajută în acest
sens pe credinciosul ortodox desluşindu-i tainele căderii în păcat. De aceea acordă o
atenţie specială căinţei şi efortului întoarcerii, insistând asupra imaginii iadului şi a
suferinţelor celor osândiţi. Străpungerea inimii, pocăinţa, smerenia, lacrimile constituie
fiecare subiect de cercetare amănunţită, Ieromonahul Makarios dovedindu-se un foarte
bun cunoscător al textelor Triodului şi întemeindu-şi afirmaţiile pe o vastă bibliografie.
Gândirea Sfinţilor Părinţi se regăseşte în textele liturgice, atât de profunde dogmatic şi atât
de izbutite poetic. Triodul cultivă virtuţile, între care smerenia ocupă un loc central.
Numai prin pocăinţă şi smerenie se dobândeşte străpungerea inimii, pentru ca lacrimile să
spele păcatele şi, astfel, omul să regăsească fericit curăţia pe care o are cel ieşit din apa
Botezului. Sfântul Grigorie Teologul arată că acest „al doilea Botez” e mai greu de
dobândit, cerând un adevărat martiriu: prin asceză şi pocăinţă. „Al doilea Botez, spune
Sfântul Simeon Noul Teolog, nu mai e preînchipuirea adevărului, e adevărul însuşi”.
Ieromonahul Makarios vede în Triod, pe bună dreptate, o cateheză în ce priveşte
temele dominante (analizate în Partea I), căci îl pregăteşte pe credincios pentru unirea
intimă cu Hristos prin desăvârşirea virtuţilor, urmare a urcuşului duhovnicesc.
Partea a II-a a cărţii ieromonahului Makarios Simonopetritul, cuprinde o exegeză
aprofundată despre „Căile restaurării”, în primul rând asceza şi rugăciunea. Fără asceză,
adică fără înfrânare şi fără post ca luptă împotriva patimilor, prin „răstignirea
duhovnicească” a persoanei (p. 87), Paştile ar fi o sărbătoare lumească, fiindcă bucuria n-
84 Ovidiu Moceanu

ar avea ca temei pregustarea fericirii celor care au trecut „de la moarte la viaţă”. „Fără
asceză şi fără o strictă înfrânare — aminteşte ieromonahul Makarios cuvintele Sfântului
Maxim Mărturisitorul — e cu neputinţă celui ce se nevoieşte în evlavie să subjuge patimile
cărnii” (p. 89). Postul înseamnă smerirea trupului şi înălţarea sufletului din robia celor
aduse de pofte, după cuvântul lui Atanasie Sinaitul: „Astfel smerindu-ne trupul, ne vom
smeri şi sufletul şi raţiunea. Iar omul care şi-a smerit sufletul se roagă Domnului cu
străpungere şi primeşte iertarea”.
În acest context, autorul Triodului explicat analizează influenţa vieţii monahale
asupra rânduielii Triodului, acordând o atenţie specială înfrânării, căci zilele Postului Mare
sunt „dumnezeiescul stadion al înfrânării” sau, cum le numeşte Sfântul Vasile cel Mare,
„gimnaziul atleţilor”, în care atleţii harului divin învaţă şi aleargă spre dobândirea cununii
nepieritoare a virtuţilor: „Stadionul virtuţilor s-a deschis. Cei ce voiţi să vă întreceţi intraţi,
încingându-vă cu nevoinţa cea bună a Postului! Căci cei ce se întrec după lege, după
dreptate se şi încununează. Luînd deci toate armele Crucii, să ne luptăm împotriva
vrăjmaşului, ca un zid nestricat, ţinând credinţa, ca o platoşă rugăciunea, iar ca un coif
milostenia. În loc de sabie, să ţinem postul care taie toată răutatea de la inimă. Cel ce face
acestea va primi cununa cea adevărată de la Împăratul tuturor, Hristos, în Ziua Judecăţii”
(Duminica Lăsatului Sec de Brânză).
Ieromonahul Makarios observă că, în textele Triodului, autorii consideră chiar
sinonime postul (nesteia, în limba greacă) şi înfrânarea (enkrateia). Toate poftele trebuie să
se izbească de înfrânare şi să fie subjugate de post: pofta sexuală, altfel firească, dar care,
nestăpânită de raţiune, devine desfrânare (porneia, de unde cuvântul în limba română —
pornografie), biruită de cuminţenie (sophrosyne) şi curăţie (agneia); pofta de a mânca, de
asemenea naturală, care poate degenera în lăcomie a pântecului (gastrimargia), dar căreia i se
poate opune tăierea voii.
Rareori întâlnim o mai amănunţită analiză a postului, fiecare aspect, regăsit în Triod,
fiind ilustrat cu bogate citate din imnografie: postul ca întoarcere în rai, restaurare a firii,
lucrare a pocăinţei, conclucrare cu Dumnezeu, contemplaţie mistică, ospăţ mistic, ca
model hristologic al ridicării lui Adam din păcat. Hristos, prin postul cel de 40 de zile din
pustie, s-a supus de bună voie foamei şi ispitei diavolului, deşi n-avea nevoie să postească,
fiindcă umanitatea sa îndumnezeită era fără păcat. Dar „Postind Domnul omeneşte spre
pildă nouă, biruie pe ispititorul, arătând care este lucrul nostru şi hotare punându-ne
nouă” (Miercurea Lăsatului de Brânză), aşadar „Suflete, nu te lenevi, de va năvăli asupra ta
vrăjmaşul, alungă-l cu rugăciuni şi cu postire departe de picioarele tale”(Canonul Mare al
Sfântului Andrei Criteanul).
Foarte folositoare celor care vor să pătrundă tainele Postului Mare sunt paginile
subcapitolelor „Legea postului” şi „Postul duhovnicesc”. „Legea postului“ nu impune
a nu mânca şi a nu bea nimic, precum Hristos, timp de 40 de zile, lucru peste putinţă
omului, cu excepţia câtorva „eroi ai ascezei“ (p. 102). Sfinţii Părinţi au recomandat o
Cuvinte şi cărţi 85

anumită rânduială, care să nu covârşească firea prin exces, ci, stimulând discernământul, să
ajute la înaintarea duhovnicească, după măsura puterilor fiecăruia. Aşa se explică „sistemul
dezlegărilor” (p. 109 şi urm.), zile de „dispense” prin care trupul participă la bucuria
praznicelor sufletului. Postul nu înseamnă numai înfrânări de la ale trupului, căci dacă ar
rămâne doar la atât, nu s-ar deosebi de un regim medical oarecare. El trebuie înconjurat
de faptele „postului duhovnicesc”: iubirea, milostenia, păzirea de fapte şi gânduri rele.
„Toată asceza lipsită de iubire e străină de Dumnezeu”, spune Sfântul Maxim
Mărturisitorul. Cât priveşte milostenia, pentru unii Sfinţi Părinţi, faptele ei sunt
considerate superioare celorlalte virtuţi, cum ar fi fecioria, postul şi asceza (Sfântul Ioan
Gură de Aur, Sfântul Maxim Mărturisitorul, Sfântul Grigorie de Nazianz). Ieromonahul
Makarios face, la un moment dat, o precizare foarte importantă: asceza trupească „n-are
nimic special virtuos, căci şi demonii care nu mănâncă niciodată, fiind fiinţe pure, sunt
mult mai tari în post decât oamenii”(p. 115), oamenii au virtutea de a face bine, de aceea
învaţă Sfântul Vasile cel Mare: „Adevăratul post e despărţirea de răutate, înfrânarea limbii,
reţinerea de la mânie, tăierea poftelor, defăimărilor, minciunilor şi jurămintelor strâmbe”
(p. 116).
Dacă se adaugă la toate acestea de până acum şi studiul slujbelor Postului Mare, al
structurii Triodului, cu precizări şi explicaţii competente, avem imaginea unei cărţi cum nu
se poate mai folositoare pentru toţi aceia care au pornit pe drumul unirii cu Hristos şi
ţintesc să se bucure de bucuria slăvitei Lui Învieri.
 CUVIOSUL SILUAN ATHONITUL

Prea puţini ştiau ceva înainte de 1994, anul apariţiei la noi a „însemnărilor
duhovniceşti” ale Cuviosului Siluan Athonitul, despre acest sfânt ortodox din secolul al
XX-lea. Iată că până acum s-au tradus în limba română trei cărţi, grăitoare pentru ecoul pe
care l-au avut viaţa şi învăţăturile Cuviosului Siluan: Între iadul deznădejdii şi iadul
smereniei. Însemnări duhovniceşti, traducere în limba română de preot prof. Ioan Ică
şi diacon asistent Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1994, cu reeditare în1997 şi 2000;
Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul de Arhimandritul Sofronie, trad. de pr.
prof. dr. Ioan Ică, Ed. Deisis, Sibiu, 1999; Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!
Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul. Tâlcuri teologice, Ed.îngrijită şi traducere
de Maria-Cornelia şi diacon Ioan I. Ică jr., Deisis, Sibiu, 2000.
Numai datorită cărţii arhimandritului Sofronie aflăm mai multe date despre Cuviosul
Siluan, fiindcă, în arhivele Mănăstirii Russikon, unde a vieţuit, se află doar o însemnare
lapidară: „Părintele Siluan, schimonah. Numele civil: Simeon Ivanovici Antonov, ţăran din
gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk. Născut în 1866. Sosit la Sfântul
Munte în 1892. A îndeplinit următoarele ascultări: la moară, la Kalamareia — domeniu al
mănăstirii din afara Athosului, la Vechiul Russikon şi la iconomat. Decedat la 11/24
septembrie 1938”.
Doar atât, nimic despre lupta duhovnicească a acestui adevărat atlet al lui Hristos,
care, după o viaţă de păcate, care de care mai grele şi după o vedenie în care Maica
Domnului i se arată şi-i spune că nu-i place viaţa pe care o duce, tânărul Simeon ia
hotărârea să plece spre Muntele Athos de îndată ce îşi satisface stagiul militar. Dorea
liniştea împăcării cu Dumnezeu, de dragostea căruia s-a îndepărtat. Nu va fi atât de simplu
cum şi-a închipuit, fiindcă, după mărturisirea tuturor păcatelor şi intrarea în rânduiala
monahală, fel şi fel de ispite au început să-l asalteze. Întărit însă în ascultare, reuşeşte să
treacă peste ele şi să depună mărturie cu întreaga sa viaţă duhovnicească despre puterea
omului de a învinge obstacolele din calea desăvârşirii duhovniceşti şi de a atinge măsura
Părinţilor de odinioară.
Cuvinte şi cărţi 87

Dobândeşte după un timp neaşteptat de scurt darul rugăciunii neîncetate pe când se

afla înaintea icoanei Maicii Domnului şi se ruga. Cum se ştie, o dată ce rugăciunea
„Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” intră în
inima celui miluit cu har, ea urmează ritmul inimii rugătoare până la sfârşitul vieţii, fără
încetare. Au urmat ispite deosebit de viclene, demonii mergând până acolo încât să-i
şoptească ba că e sfânt, ba că nu se va mântui niciodată. Îl înşelau cu fel şi fel de apariţii,
lumini stranii, slăbindu-i trezvia şi aducându-l, după şase luni, la disperare. În această stare,
când acedia îl face pe monah să se simtă părăsit de Dumnezeu, o covârşitoare tristeţe şi
teamă grea au pus stăpânire pe sufletul său. Abia mai putu merge la vecernie într-o zi, dar i
se arătă Mântuitorul şi întreaga fiinţă se umplu de bucurie. De aici încolo, pentru un timp
destul de îndelungat (15 ani), stările de plinătate a harului alternează cu pierderea sau
diminuarea lui. Lupta cu demonii părea de multe ori pierdută, fiindcă rugăciunea nu era
curată încă din cauza patimilor neînvinse, deşi intrase în inimă. După o noapte de
frământări, înconjurat de demoni care îl împiedică să se închine la icoane, Îl roagă pe
Domnul să-i arate calea pentru ca sufletul să fie smerit. „Ţine mintea ta în iad şi nu
deznădăjdui!”, îi răspunde Mântuitorul. I s-a descoperit astfel, după multe nevoinţe, cauza
pierderii harului: mândria. Toate nevoinţele ascetice rămân vane dacă sufletul n-a
dobândit smerenia, prin care omul urmează kenoza lui Hristos, în rugăciunea cu lacrimi şi
sânge din Grădina Ghetsimani, în suferinţa Sfintelor Patimi şi coborârea în adâncurile
iadului pentru a fi vrednic de bucuria Sfintei Învieri şi a Înălţării la cer.
Jean-Claude Larchet (v. Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul, op. citată, p.
48 şi urm.) înţelegea cuvintele adresate de Hristos lui Siluan ca îndemn la îndurarea
chinurilor şi suferinţelor vieţii din această lume, îndurarea vederii şi apropierii diavolului şi
a demonilor, precum şi a chinurilor luptei împotriva lor, îndurarea suferinţei de a fi
separat de Dumnezeu din pricina păcatelor şi de a fi lipsit de plinătatea harului său, a te
socoti vrednic de chinurile iadului, dar a nu deznădăjdui niciodată, adică a nu pierde
niciodată încrederea în milostivirea lui Dumnezeu pentru mântuirea ta.
Şi „însemnările duhovniceşti” ale Cuviosului Siluan atestă că numai mila lui
Dumnezeu l-a ajutat să treacă peste deznădejde: „Dacă Domnul nu mi-ar fi dat să-L
cunosc prin Duhul Sfânt şi dacă n-aş fi avut ajutorul Preasfintei şi bunei Stăpâne, aş fi
deznădăjduit de mântuirea mea”; „aş fi pierit de păcate şi de multă vreme aş fi fost în iad,
dacă n-ar fi avut milă de mine Domnul şi Preacurata Maică a Domnului”; „sunt un ticălos
înaintea Domnului şi aş fi deznădăjduit de mântuirea mea dacă Dumnezeu nu mi-ar fi dat
harul Duhului Sfânt”.
Multe din paginile „însemnărilor duhovniceşti“ au strălucirea simplităţii şi
profunzimii paginilor de Pateric şi Filocalie. Cuviosul Siluan afirmă cu tărie necesitatea
iubirii de vrăjmaşi ca o condiţie a vieţuirii întru Hristos şi vede în monah „omul care se
roagă şi plânge pentru lumea întreagă”. Cum arăta un exeget (Maxim Egger, în
88 Ovidiu Moceanu

Spiritualitatea Sfântului Siluan Athonitul, op. cit., p. 17), trei sunt elementele
definitorii ale experienţei şi învăţăturii duhovniceşti care le dovedesc actualitatea şi
universalitatea: 1. Experienţa darului şi a pierderii darului. 2. Cuvântul adresat de Hristos
„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” 3. Rugăciunea pentru lumea întreagă (cum apare
şi pe sulul ţinut în mână de Sfântul Siluan în icoana sa) şi iubirea de vrăjmaşi.
De prisos să spunem cât folos sufletesc au cei care citesc şi meditează asupra
însemnărilor Cuviosului Siluan Athonitul (prăznuit la 24 septembrie şi trecut în rândul
sfinţilor în 1987).
 PĂRINTELE STĂNILOAE

Părintele lector doctor Nicolae Moşoiu face parte din rândul tinerilor teologi pe
umerii cărora stă o mare responsabilitate: preluarea ştafetei de la o generaţie teologică de
mare strălucire.
Învăţământul teologic s-a confruntat, de îndată ce, după 1990, s-a trecut la
înfiinţarea unor noi specializări şi la mărirea numărului de studenţi, cu o tristă realitate,
creată înainte de ’89 şi în alte domenii de politica blocării evoluţiei fireşti prin restrângerea
numărului de studenţi, neaprobarea înscrierii la doctorate, respingerea, din te miri ce, a
dosarelor depuse pentru avansări.
Ca atare, numărul conferenţiarilor şi profesorilor s-a micşorat, a venit vremea
încetării activităţii unor celebre nume din învăţământul teologic, punându-se problema
continuităţii, a preluării responsabilităţii de către cei mai tineri. Dacă o ia de la început,
unui cadru didactic îi trebuie cel puţin 10-15 ani pentru a ajunge lector sau conferenţiar,
după ce îşi susţine doctoratul, scrie şi publică un anumit număr de articole şi cărţi, trece
prin cercetarea şi exigenţele diferitelor consilii şi comisii. Mai mult însă decât toate, se
impune pregătirea şi susţinerea cursurilor, seminariilor, desfăşurarea a sumedenii de
activităţi, nu oricum, ci la nivelul aşteptărilor unui auditoriu studenţesc exigent, dar şi de
multe ori dificil, capricios ori pur şi simplu dezinteresat.
Părintele lector Nicolae Moşoiu a trecut cu bine toate aceste praguri şi dovada se
află în cartea, aflată la cea de a doua ediţie, Taina prezenţei lui Dumnezeu în viaţa
umană. Viziunea creatoare a Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae (Editura
Paralela 45, 2002; ed. I, 2000). Cine începe confruntându-se cu dificultăţile înţelegerii
teologiei Părintelui Profesor Dumitru Stăniloae începe bine, fiindcă îşi verifică puterea de
analiză şi sinteză nu pe un subiect oarecare, ci pe unul din cele mai complicate. Într-un alt
domeniu, filologic, G. Călinescu îi îndemna pe tinerii cercetători să înceapă cu Eminescu,
examen definitoriu pentru capacităţile lor critice.
Iniţial teză de doctorat la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu, la
specialitatea Teologie Dogmatică şi Ecumenică, cartea părintelui profesor are meritul de
căpetenie că situează, în contextul teologiei contemporane, aşa cum arată şi Pr. prof. dr.
Ion Bria, contribuţia originală şi autentică a Părintelui Stăniloae, urmărită pe trei mari
90 Ovidiu Moceanu

teme, care structurează şi materia, deosebit de densă: problema cunoaşterii lui Dumnezeu,
theognosia (Cap. I. Dinamica teologiei în cunoaşterea adevărului revelat şi în
comunicarea Tradiţiei), modalitatea umanului de a se uni cu Hristos (Cap. II. „Forma
Bisericii”) şi „Sobornicitatea deschisă“ ca tipologie ecumenică (Cap. III).
Cunoaşterea lui Dumnezeu e un subiect central în opera Părintelui Dumitru
Stăniloae. Teologia apare, astfel, nu numai ca o contemplare a Adevărului şi celebrare a
Cuvântului, ci şi ca hermeneutică, epistemologie, comunicare, în sensul că, în chip
specific, mediază Revelaţia, o face accesibilă şi o împărtăşeşte. Totul se întemeiază în
exegezele Părintelui Stăniloae pe literatura patristică, pe Tradiţia patristică, al cărei bun
traducător şi cunoscător a fost. Părintele Nicolae Moşoiu analizează, sprijinit pe o
bibliografie impresionantă, fundamentul ontologic, soteriologic şi theognosic al Revelaţiei.
Dumnezeu se revelează în raţionalitatea lumii, în iconomia iubirii („Dumnezeu este
iubire“, I Ioan 4,8), într-o dinamică specifică a raportului dintre apofatism şi catafatism.
„Dumnezeu nu insuflă omului de-a gata înţelesurile şi numele celor create de El, spune
Părintele Dumitru Stăniloae, ci aşteaptă efortul lui de a le descifra, pentru care i-a dat
capacitatea şi trebuinţa lăuntrică”.
Experienţa mistică, în orice ipostază s-ar afla, are o raţiune teologică, fiindcă ţinteşte
spre cunoaşterea Adevărului. Nu-l cunoaştem pe Dumnezeu doar printr-un discurs
intelectual /intelectualizat, ci în măsura despătimirii. Descoperirea lui Hristos în fiinţa
umană, ascuns în Botez, se realizează doar pe măsură ce-I împlinim poruncile şi sub
povăţuirea Sfântului Duh în comunitatea Bisericii. Concluzia capitolului I e o sinteză a
gândirii Părintelui Stăniloae despre cunoaşterea lui Dumnezeu: „În chenoza Tatălui prin
Creaţie, în chenoza Fiului prin dăruirea Sa omului, şi în chenoza Duhului Sfânt, Care
devine mai intim omului decât îşi este omul sieşi, rezidă posiblitatea accederii noastre la
cunoaşterea lui Dumnezeu, avem totul virtual, iar actual devine pe măsura împlinirii
poruncilor“ (p. 131).
„Forma Bisericii” (cap. II) prilejuieşte autorului subtile asocieri, conexiuni între
antropologie, hristologie şi pnevmatologie din perspectiva ecclesiologiei. E unul din
cele mai originale concepte ale Părintelui Stăniloae, care consideră „forma Bisericii”
modalitatea unirii divinului cu umanul în Iisus Hristos (v. p.178 şi urm.) „Biserica este
Hristos ca Revelaţie deplină”, afirmă Părintele Stăniloae (...), opera de mântuire al cărei
fundament a fost pus în natura omenească a lui Hristos este dusă la îndeplinire în forma
Bisericii, care este unirea noastră cu Dumnezeu şi între noi“ (p. 179).
Capitolul „Sobornicitatea deschisă” ca tipologie ecumenică analizează un alt
concept impus de Părintele Stăniloae, care, după cum se ştie, a avut un important rol în
mişcarea ecumenică. „Sobornicitatea deschisă” presupune sobornicitatea ca unitate a
persoanelor în varietate complementară şi ca plenitudine şi comuniune în Duhul Sfânt.
Cuvinte şi cărţi 91

Aşadar, ea arată calea adevăratei „spiritualităţi ecumenice care se inspiră din iubirea
universală a lui Dumnezeu care vine peste toţi prin Duhul Sfânt”. (Pr. prof. Ion Bria, p.
8).
Într-o vreme când s-au răcit parcă entuziasmele pentru uriaşii ziditori ai culturii şi
spiritualităţii româneşti, tânăra generaţie fiind tentată mai degrabă de fel şi fel de demolări,
cartea Părintelui Nicolae Moşoiu este rodul efortului creator al unei conştiinţe
responsabile, ziditoare, lucide, care pune o piatră de temelie în restituirea uneia din cele
mai bogate moşteniri ale teologiei româneşti.
Cartea va rămâne un reper în cercetarea operei marelui teolog român.
 PREDICI EXEGETICE

Părintele prof. univ. dr. Vasile Mihoc, autoritate incontestabilă în Studiul Noului
Testament, a publicat un volum de predici (epuizat rapid din librării) sub egida unei
tinere, dar promiţătoare edituri, „Teofania”. Predici exegetice la duminicile de peste
an (Sibiu, 2001) sunt rodul fericit al unei activităţi de aprofundare continuă a sensurilor
din textele Noului Testament, fie în paginile studiilor speciale publicate în volume şi
reviste de specialitate, fie la catedră sau în slujirea preoţească. Într-o vreme când, aşa cum
bine observă în Cuvânt înainte, se simte un interes sporit pentru înţelegerea Cuvântului,
asemenea cărţi astâmpără foamea şi setea „de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 11).
Au apărut în ultimul deceniu câteva volume de „predici la duminicile de peste an”
(v. Părintele Ilie Cleopa, Pr. prof. dr. Academician M. Păcurariu ş.a.), omiletica situându-se
între disciplinele teologice care caută modalităţi de înviorare a conţinutului şi mijloacelor
specifice. Vine o vreme, pentru fiecare ştiinţă, când trebuie să-şi revizuiască discursul, să
propună modalităţi noi de investigare, să-şi împrospăteze limbajul. Predica, obiect al
omileticii, a fost întotdeauna legată de o anumită capacitate de înţelegere a ascultătorilor,
de nivelul lor cultural, de pretenţiile şi aşteptările lor. Omul zilelor noastre, mai şcolit, se
arată mult mai exigent cu ceea ce spune preotul predicator şi, în contextul absenţei
catehizării de aproape o jumătate de secol, caută în predică şi posibilitatea iniţierii în
tainele vieţuirii autentic creştine. Mulţi creştini cunosc doar „după ureche” felurite aspecte
ale credinţei lor, din auzite, după datini şi obiceiuri, uneori amestecate chiar cu elemente
păgâne, dar există şi căutători ai adevărurilor ascunse în textele canonice, deşi n-au
întotdeauna un „ghid” eficient. De multe ori, neîncercaţi, neîntemeiaţi ferm pe
cunoaşterea adevărurilor de credinţă, cad pradă uşoară unor discuţii sterile, păguboase,
stricătoare de suflet, mai ales în condiţiile asaltului prozelitismului sectar, ale invaziei
semănătorilor de cuvinte deşarte: „Obosit de atâtea oferte — cele mai multe înşelătoare
— şi lipsit de puterea discernământului duhovnicesc, spune Părintele V. Mihoc, omul
zilelor noastre cade uşor în cursa de a refuza şi grâul împreună cu neghina” (p. 5).
Propovăduirea Cuvântului, a Evangheliei, a fost la mare cinste încă de la începutul
creştinismului, revenindu-i în primul rând preotului obligaţia „să înveţe pe alţii” (I Timotei
3, 2), „să fie destoinic atât să-ndemne întru învăţătura cea sănătoasă cât şi să-i mustre pe cei
potrivnici” (Tit 1,9). Sfântul Apostol Pavel îl îndeamnă pe Timotei: „propovăduieşte
Cuvinte şi cărţi 93

cuvântul, străruieşte cu timp şi fără timp, mustră, ceartă, îndeamnă, cu toată îndelunga
răbdare şi toată învăţătura” (II Timotei 4, 1-2).
Din această idee, a sprijinirii slujitorilor altarelor, s-a născut cartea Predice
exegetice la duminicile de peste an. Predica exegetică reprezintă o noutate în sistemul
predicilor, care sunt, după împrejurări, morale, biblice, dogmatice, liturgice, apostolice
(misionare), istorice. Exegeza însă nu înlătură dezvoltarea unei teme, propuse, de obicei,
foarte sugestiv prin titlu, în cele din urmă ajungându-se la un sistem de teme care acoperă,
în fapt, problematica specifică unui catehism ortodox. Experienţa specialistului în Studiul
Noului Testament, ca disciplină teologică, se regăseşte în rafinamentul şi, deopotrivă,
accesibilitatea examinării fiecărui verset al pericopei evanghelice, situat în contextul din
care face parte, în textul Evangheliei respective, trecându-se de multe ori de la un simplu
cuvânt la consideraţii ample de ordin dogmatic, istoric, cu dese raportări la Vechiul
Testament. Aria predicii se lărgeşte cuprinzând tot ceea ce crede Părintele profesor că ar
fi de folos pentru mişcarea sufletelor şi a minţilor, declanşarea procesului de meditare
asupra cuvintelor pericopei respective. Ca să nu rămână indiferent, auditoriului i se oferă
elementele fundamentale, deseori dintr-o perspectivă mai puţin aşteptată, nu spre a şoca,
ci spre a arăta că de cuvântul lui Dumnezeu trebuie să ne apropiem cu încredere, căci, sub
povăţuirea Duhului Sfânt, ni se vor descoperi şi nouă înţelesuri la care nu ne-am gândit.
E greu de ales un text ca exemplu în această privinţă. Totuşi, am îndemna
credincioşii să citească şi să recitească Învierea cea dintâi, Toma Credinciosul,
Închinarea în duh şi adevăr, Credinţa care mută munţii, Despre minuni, Sensul
creştin al Vechiului Testament, Boala slavei deşarte, Împărăţia Cerurilor,
Răstignit împreună cu Hristos ş.a. Părintele profesor Vasile Mihoc a structurat, în
genral, predicile după câteva repere, care devin un ghid spre miezul problematicii: o
introducere despre conţinutul pericopei evanghelice (ca o desluşire a intenţiilor
exterioare); identificarea „miezului”, a elementelor iradiante care vor fi în centrul atenţiei;
exegeza propriu-zisă, cu diverse raportări la texte care sprijină, lămuresc, iluminează
sensurile; un accent mai deosebit asupra unei idei-concluzie; povăţuirea credincioşilor.
Sensul general al predicii trebuie să reveleze un mod practic de a rămâne în
comuniune cu Hristos. Predica nu pluteşte undeva deasupra acestei lumi, ci coboară în
complicaţiile ei diavoleşti pentru a denunţa îndepărtarea de Dumnezeu, făţărnicia,
delăsarea, lenea, păcatele de multe feluri, nevrednicia. Degetul predicatorului arată rana iar
vocea îndrumă conştiinţele, le povăţuieşte, le îndeamnă la tot binele. Nu poţi rămâne
indiferent, după ce te-ai lăsat impresionat de erudiţia predicatorului, la cuvinte ca acestea:
„O, iubitul meu frate, poate şi tu eşti încă orb, deşi ţi se pare că vezi lămurit. Poate şi tu îţi
baţi joc de orbul vindecat şi îl tratezi cu fariseică superioritate. Este timpul să te trezeşti!
Nu pierde prilejul de a primi acum Lumina cea adevărată! Învaţă de la orb să nu mai fii
orb! Lasă-L pe Iisus să-ţi pună tină smerită — tina smereniei — pe ochi, ca astfel ei să se
deschidă şi să vezi lămurit pe Fiul lui Dumnezeu!” (Iisus Hristos — Lumina lumii).
94 Ovidiu Moceanu

Cartea Părintelui Prof. univ. dr. V. Mihoc trebuie să se afle pe masa tuturor
credincioşilor. Teologia ştiinţei rafinate despre Dumnezeu coboară în lume pentru a urca
sufletele şi minţile pe treptele evlaviei.
Ştiinţa şi evlavia îşi unesc puterile pentru a-L slăvi pe Dumnezeu.
 TEOLOGIA BOLII

Cine citeşte cartea lui Jean-Claude Larchet Teologia bolii (Editura „Oastea
Domnului”, 1997) mult folos dobândeşte.
Jean-Claude Larchet este doctor în litere şi ştiinţe umane, profesor de filozofie,
ortodox francez, un foarte bun cunoscător al scrierilor Sfinţilor Părinţi, pe care îşi
întemeiază cercetările, concretizate până acum în volumele Terapeutica bolilor
spirituale (2 vol. Paris, 1991; apărut şi în limba română la Ed. „Sofia” în 2001),
Terapeutica bolilor mintale. Experienţa Răsăritului creştin al primelor veacuri
(Paris, 1992) şi Teologia bolii, menţionată mai sus.
Jean-Claude Larchet a avut o idee extraordinară: să cerceteze şi să aducă în atenţie
perspectiva creştină asupra bolii. Fiecare om se confruntă cu boala, la un moment dat,
punându-şi întrebări dintre cele mai complicate, dar uneori negăsind răspunsuri. Şi
întrebările se înmulţesc parcă pe măsură ce se descoperă medicamente tot mai sofisticate.
Spitalele sunt pline, suferinţa încearcă din toate părţile fiinţa umană. Astfel, omul vrea să-
şi explice de ce mai există boală dacă firea omenească a fost vindecată de Hristos, de ce
moartea loveşte necruţătoare fiinţe dintre cele mai tinere şi curate, care sunt originile bolii,
care este relaţia dintre boală şi păcat, care ar fi sensul bolii în existenţa umană şi, nu în
ultimul rând, ce remedii se pot găsi pentru a înlătura suferinţa. Boala înseamnă suferinţă.
„Toate bolile, spune Jean-Claude Larchet, ne produc suferinţă. Cele mai multe ne fac să
suferim fizic şi psihic. Toate sunt prilej de suferinţă spirituală, căci ne relevă, cu cruzime
uneori, fragilitatea condiţiei noastre, ne reamintesc faptul că sănătatea şi viaţa biologică nu
sunt bunuri pe care le posedăm durabil, că trupul nostru, în viaţa acesta, este destinat să
slăbească, să se degradeze şi, în final, să moară” (p. 7 şi urm.).
Cele trei capitole ale cărţii (La izvoarele bolii, Sensul spiritual al bolii, Căi
creştine de vindecare) au un fundament optimist, fiindcă îl ajută pe cititor să înţeleagă
situaţia în care se află, să găsească sprijin sufletesc dacă trece prin încercările aduse de
boală. Însuşi traducătorul, distinsul teolog Preot prof. univ. dr. Vasile Mihoc, mărturiseşte
că i s-a deschis un alt orizont asupra bolii: „Cartea m-a făcut să pătrund sensul spiritual al
bolii mele, să-mi regăsesc deplin încrederea în Dumnezeu şi în bunătatea Sa nemărginită şi
atotputernică” (p. 5).
Mulţi oameni cred că boala lor are drept cauză pedeapsa divină. De aici porneşte
Jean-Claude Larchet pentru a lămuri, cu scrierile Sfinţilor Părinţi, că Dumnezeu nu poate
96 Ovidiu Moceanu

fi considerat ca autor al bolilor, suferinţei şi morţii. Sfântul Vasile cel Mare spunea, în
omilia Dumnezeu nu este pricinuitorul relelor, că „E o nebunie să crezi că Dumnezeu
este autorul relelor noastre; această blasfemie nimiceşte bunătatea lui Dumnezeu”; „Boala
nu este o lucrare a mâinii lui Dumnezeu”; „Dumnezeu, care a făcut trupul, n-a făcut şi
boala, tot astfel cum El, deşi a făcut sufletul, n-a făcut nicidecum şi păcatul”. Originea
bolii se află în păcatul strămoşesc. Sfântul Maxim Mărturisitorul (v. Răspunsuri către
Talasie) afirmă limpede că infirmităţile, suferinţele, bolile şi moartea au apărut ca urmare
a folosirii greşite a libertăţii cu care l-a înzestrat Dumnezeu pe om: „Deturnarea liberei
sale alegeri a introdus în Adam pătimirea, stricăciunea şi moartea”. Sfântul Irineu (Contra
ereziilor) numea neascultarea, de asemenea, ca izvor al bolii: „Din pricina păcatului
neascultării îl asaltează bolile pe om”.
Păcatul originar a făcut vulnerabilă fiinţa umană. Se naşte problema relaţiei
personale cu boala. Sfântul Clement Alexandrinul (în Pedagogul) pune bolile pe seama
alegerilor noastre greşite: „Fiecare dintre noi îşi alege pedepsele atunci când păcătuieşte cu
voie”.
Hristos, prin întruparea Sa, i-a eliberat pe oameni de urmările greşelii lui Adam şi de
păcat. De ce continuă să existe totuşi boală şi suferinţă? Pentru că prea mulţi oameni
refuză mântuirea adusă de Hristos şi aleg răul, păcatul perpetuându-se în lume şi afectând
natura omenească şi cosmosul întreg. Sfântul Ioan Damaschin (în Dogmatica) arată că
Hristos a pus capăt tiraniei diavolului, a făcut moartea inofensivă, dar n-a suprimat nici
păcatul, nici lucrarea demonilor, nici moartea fizică, nici urmările păcatului pentru a nu
suprima libertatea umană, voinţa liberă. În Biserică, trup al lui Hristos, omul primeşte
„arvuna Duhului”, dar el rămâne supus, în corporalitatea sa, acestei lumi, urmărilor
păcatului, care au adus dezordine în lume.
Chiar şi sfinţii trăiesc uneori în suferinţe şi boli, ceea ce arată că nu întotdeauna
există o relaţie între sănătatea trupului şi sănătatea sufletului. Ba câteodată sunt chiar mai
încercaţi decât ceilalţi oameni. Sf. Ioan Gură de Aur răspundea în felul următor celor care
întrebau de ce Dumnezeu îngăduie ca sfinţii să fie încercaţi: Dumnezeu îi împiedică astfel
să fie mândri; „de teamă ca ei să nu fie cinstiţi mai mult decât se cuvine oamenilor a fi
cinstiţi şi să nu fie priviţi ca dumnezei, iar nu ca simpli muritori”; „pentru ca puterea lui
Dumnezeu să strălucească şi mai mult”; „pentru ca sfinţii să arate că nu-I slujesc lui
Dumnezeu din interes, ci din dragoste curată; pentru a ne aminti nouă să gândim la
Înviere; pentru ca oamenii care suferă să fie mângâiaţi văzând că şi sfinţii au suferit;
pentru ca oamenii să fie convinşi că îi pot urma pe sfinţi; pentru a arăta oamenilor care
este adevărata fericire”, adevărata fericire fiind unirea cu Dumnezeu, iar adevărata
nenorocire a fi despărţit de El (p. 48).
Suferinţa adusă de boală îi pare omului mult mai uşor de suportat dacă el înţelege
sensul spiritual al bolii sale. Parafrazând un început de roman celebru, se poate spune că
Cuvinte şi cărţi 97

toţi oamenii sănătoşi sunt la fel, dar fiecare om bolnav e bolnav în felul lui. De altfel, în
medicină se ştie că nu există boli, ci bolnavi.
Sfinţii Părinţi ne învaţă că sănătatea nu-i foloseşte la nimic omului dacă nu va fi
folosită bine, adică nu va fi destinată Binelui în vederea împlinirii poruncilor lui Hristos şi
spre slăvirea numelui lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare nota într-o epistolă:
„Sănătatea, prin faptul că nu-i face buni pe cei ce o au, nu face parte dintre lucrurile bune
prin natură”. Ea poate deveni un alt chip al bolii (spirituale, desigur) dacă îl îndepărtează
pe om de Dumnezeu dându-i impresia că nu are nevoie de ajutor ceresc, că îşi este
suficient sieşi, făcându-l încrezător într-o putere (a trupului) care se diminuează pe zi ce
trece, ba încă îndemnându-l la diferite patimi. Nu de cele ucigătoare de trup ne-a sfătuit
Mântuitorul să ne ferim, chiar de ar fi boli, ci de cele care pot să omoare sufletul: „Nu vă
temeţi de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu pot să-l ucidă; ci mai
degrabă temeţi-vă de acela care poate ca şi sufletul şi trupul să le piardă în Gheena”
(Matei 10, 28). „Dacă sufletul tău este sănătos, boala trupului nu poate să-i cauzeze
omului nici o pagubă”, spune Sf. Ioan Gură de Aur (Omilii despre Lazăr), iar Sf.
Grigorie de Nazianz afirmă într-o cuvântare: „Să nu admirăm orice fel de sănătate şi să nu
detestăm orice fel de boală”.
Pentru logica pozitivistă din vremea noastră, asemenea afirmaţii par greu de înţeles
şi de acceptat. Cine nu doreşte să fie sănătos? Cine şi-ar dori să se îmbolnăvească? Oare
nu alergăm, de îndată ce ni se pare ceva suspect, la medic? Jean-Claude Larchet insistă
asupra perspectivei spirituale a bolii, sprijinit pe o mulţime de citate din operele Sfinţilor
Părinţi, după care boala poate fi considerată un bine superior sănătăţii şi chiar să fie
preferată. Găsim exemple nu numai la cei de demult care confirmă că puterea
duhovnicească a celui sporit în trăirea întru Hristos stăpâneşte durerea şi suferinţa, ca
semn al biruinţei celor cereşti asupra celor pământeşti. Părintele Porfirie, călugăr la
Muntele Athos, a fost încercat de multe boli, ajungând până la orbire, dar nici o clipă n-a
cârtit împotriva lui Dumnezeu, ba încă şi-a dorit, la un moment dat, să se lupte cu o boală
şi mai grea, chiar de ar fi un cancer. Evident că o asemenea atitudine nu se dobândeşte aşa
de uşor, ci prin îndelungă conlucrare a omului cu Dumnezeu, prin dobândirea puterii
Duhului Sfânt, care fac din suferinţă prilej de îmbunătăţire sufletească.
Dacă n-ai găsit sensul suferinţei în general şi al suferinţei tale în special, boala
rămâne o absurditate care încearcă să ţină sufletul în anumite limite, să deturneze sensul
existenţei individuale. De aceea scria Sf. Grigorie de Nazianz unui bolnav: „Nu vreau şi
nu cred că este bine ca tu, ca unul ce eşti deosebit de învăţat în cele dumnezeieşti, să
încerci aceleaşi simţăminte ca un om de rând, să te încovoi cu trupul, să gemi de suferinţă
ca de ceva iremediabil; trebuie, dimpotrivă, ca tu să faci filozofia suferinţei tale (…), să te
arăţi superior lanţurilor tale şi să vezi în boală o cale mai bună spre binele tău”.
A filozofa asupra suferinţei tale, arată Jean-Claude Larchet înseamnă a găsi alte
repere ale existenţei proprii, căci boala dezvăluie în primul rând mizeria omenirii
98 Ovidiu Moceanu

despărţite de Dumnezeu prin păcatul adamic, precum şi prin efectele lui demonice în
lumea căzută. În Omilii despre Ana, Sf. Ioan Gură de Aur spune în acest sens:
„Dumnezeu nu a îngăduit boala pentru a ne coborî, ci pentru că a vrut să ne facă mai
buni, mai înţelepţi şi mai supuşi voinţei Sale, ceea ce este temeiul a toată mântuirea”. Într-
o altă omilie, Sf. Ioan Gură de Aur crede că „Dumnezeu pedepseşte trupul din pricina
păcatelor sufletului, pentru a reda sănătatea părţii celei mai nobile a omului prin
pedepsirea celei mai puţin nobile”.
Trebuie subliniată puterea lui Jean-Claude Larchet de a sistematiza, selectând,
dintr-o literatură deosebit de bogată, ideile semnificative pentru elucidarea problemei puse
în discuţie. Remarcabile sunt, în acest sens, subcapitolele Un prilej de progres
duhovnicesc, Ajutorul lui Dumnezeu şi contribuţia omului, Importanţa răbdării,
Rolul esenţial al rugăciunii din secvenţa a doua a cărţii.
Hristos ne-a arătat că în lume boala şi suferinţele îl însoţesc adesea pe omul care
vrea să intre în Împărăţia Cerurilor: „În lume necaz veţi avea; dar îndrăzniţi!: Eu am biruit
lumea!” (Ioan 16,33). Sf. Pavel întăreşte sufletele ucenicilor îndemnându-i să stăruie în
credinţă „că prin multe necazuri trebuie să intrăm în împărăţia lui Dumnezeu” (Faptele
Apostolilor 14,22). E crucea pe care trebuie să o ducă tot omul pentru a-L urma pe
Hristos, a se arăta vrednic de El (Matei 10, 38; 16, 24; Marcu 8, 34; Luca 9,23; 14, 27),
după ce a primit harul de la EL prin botez ca să pătimească, să moară şi să învie împreună
cu El. „Cel ce vrea să-L imite pe Hristos spre a fi numit şi el fiu al lui Dumnzeu, născut
din Duhul, trebuie înainte de toate să suporte cu curaj şi cu răbdare întristările ce se pot
întâlni, bolile trupului”, ne învaţă Sf. Macarie.
Boala cultivă virtutea răbdării, căci ea întrece toate celelalte virtuţi, dar şi celelalte
virtuţi se întăresc: smerenia, pocăinţa, starea bună de rugăciune. Primejdia descurajării
trebuie să-i amintească omului în suferinţă de răbdarea lui Iov. Iov e mereu ispitit de cel
rău să-L blesteme pe Dumnezeu, dar răbdarea şi profunda lui credinţă îl ţin aproape de
Dumnezeu. „Gol am ieşi din pântecele mamei mele şi gol mă voi întoarce în pământ!
Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”, zice Iov după ce află
de nenorocirea morţii copiilor (Iov 1, 21), iar după ce soţia îl îndeamnă să blesteme pe
Dumnezeu, răspunde: „Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am
primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi şi pe cele rele?” (Iov 2, 9-10).
Sunt cuvinte care arată o înţelegere superioară a bolii şi suferinţei. Ele arată că omul,
într-o împrejurare cu totul defavorabilă lui, se află pe calea cea bună de apropiere faţă de
Dumnezeu, care duce la sfinţenie. De aceea îndemna Sf. Grigorie de Nazianz: „Să
respectăm boala pe care o însoţeşte sfinţenia şi să-i cinstim pe cei ale căror suferinţe i-au
adus la biruinţă; pentru că printre aceşti bolnavi se ascunde un nou Iov”.
Prin asemenea cuvinte, adunate spre înţelegerea tainei bolii în lume, Jean-Claude
Larchet oferă un îndreptar al conduitei noastre în împrejurările legate de suferinţă.
III. CUVÂNT DESPRE O
TAINĂ A CREAŢIEI
100 Ovidiu Moceanu
 TRUPUL SPIRITUAL AL OPEREI

Mărturiile scriitorilor vorbesc despre înstrăinarea operei de ei înşişi după încheierea

actului de creaţie. Fapt ciudat, dacă avem în vedere o observaţie a lui C. Noica într-o
comparaţie despre progenitură şi operă: opera este a doua „fiinţă”(nou născută), nu a
treia. Atunci autorul ar trebui să se simtă şi mai apropiat de rezultatul efortului său; însă,
odată lucrul terminat, pare-se că ziditorul se simte izgonit, refuzat de universul operei sale,
ca şi cum ceva care i-a aparţinut cu trup şi suflet îi refuză sentimentul comuniunii, nu-l
mai reprezintă, deşi intenţia primordială era aceea de a crea un „mesager” al propriului
eu. Cartea se desprinde şi vieţuieşte independent, sfidându-l parcă pe cel care i-a dat
naştere. Dictonul latin Habent sua fata libelli al lui Terenţius Maurus se referea la altceva, la
cărţile ca obiect de lectură, care „încăpute pe mâna cititorului” (pro captu lectoris), intră
într-o anumită istorie, încep o anumită aventură.
Autorul are sentimentul că un corp străin, o fiinţă indiferentă îi striveşte biografia
sau, cel puţin, încearcă să i-o concureze. De unde provine acest sentiment? Unii scriitori
„părăsesc” sufleteşte opera încă înainte de a o termina. După ce sfârşitul le apare cu
claritate, se simt atraşi de alt univers fictiv. Îl „locuiesc” deja, desăvârşirea construcţiei
vechi devenind o simplă formalitate. Teama de golul care apare după finis îi determină să
găsească o „punte”, un antidot, nu altul decât o nouă creaţie. Te vindeci de aşteptarea de
după o carte scriind o altă carte.
Într-unul din interviuri, Augustin Buzura considera scrisul „o neîntreruptă încercare
de a (...) diminua dimensiunile eşecului”. Prozatorul arăta ce înţelege prin eşec,
identificând o disjuncţie între „imaginea mentală a unei cărţi şi cartea propriu-zisă”. Între
acestea „există totdeauna un spaţiu, un mare spaţiu, adică o mare înfrângere... Pentru
autor fiecare carte este, mai degrabă, o şansă pierdută de a se apropia de vis ...”
Aşadar, opera, ca produs finit al unui efort, reprezintă un moment corupt al
plinătăţii de spirit pe care o oferă visul, speranţa perfecţiunii, a exprimării totale,
întreţinute de elaborare. E aici o enigmă psihologică şi nu e de mirare fiind că mitul
creaţiei iluminează cu bucurie şi fericire în general fazele iniţiale ale actului creator. Numai
Dumnezeu se poate odihni cu adevărat de lucrurile Sale: „Şi a sfârşit Dumnezeu în ziua a
şasea lucrarea Sa, pe care a făcut-o; iar în ziua a şaptea S-a odihnit de toate lucrurile sale,
pe care le-a făcut. Şi a binecuvântat Dumnezeu ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că într-
însa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a făcut şi le-a pus în rânduială”.
102 Ovidiu Moceanu

Pentru creator, ziua a şaptea vine foarte greu. Numai Dumnezeu Creatorul
contemplă mulţumit ceea ce a apărut, fiindcă în fiecare detaliu pune desăvârşirea Nu
reluăm întâmplător un pasaj din Vechiul Testament (Facerea). Scriitorul reface actul
mitic al creaţiei cu fiecare carte, dar, după câte se observă, nefiind stăpân pe toate
necunoscutele acestuia, trăieşte, în final, drama „căderii”, a nemulţumirii, a insatisfacţiei.
Când începe viaţa operei, acea pulsaţie inconfundabilă care anunţă revelaţia unui
drum care duce undeva? „Ştii multe, dar nu se încheagă nimic, spunea Marin Preda. Ca şi
în natură, ceastă închegare se produce sub imperiul inspiraţiei”. Oare nu numim greşit
inspiraţie ceea ce ar trebui să numim intuiţie? Pentru Goethe, orice artist care „s-ar
îndrepta de la început spre elementele naturii şi le-ar copia riguros, cu sârg şi fidelitate (...)
ar fi oricând vrednic de preţuirea noastră ...” Desigur, am recunoscut ideea veche a
mimesis-ului eliberator de consumul de energie spirituală tipic artei modeme. Între
imaginea naturii şi imaginea artistică a ei, arta modernă a introdus imaginea eului artistic.
Astfel încât, din această perspectivă, inspiraţia ar fi facultatea scriitorului de a intra într-o
stare prielnică elaborării, dar intuiţia îl apropie de trupul spiritual al operei pe care îl
„vede” şi, nu numai atât, îi stă în putinţă să-l numească, să-i dea o formă. Opera, ca
rezultat al efortului creator, e imaginea uneiei anumite forme a corpului spiritual al unei
variante, una oarecare dintr-o infinitate de variante. Ea nu reprezintă imaginea naturii,
oricât efort s-ar desfăşura în acest sens. Opera literară nu poate reconstitui Marea Creaţie,
fiindcă autorul nu cunoaşte în întregime taina, Marea Taină a acesteia.
Spre deosebire de scriitor, Dumnezeu nu face şi nu a făcut ciorne. Legenda
Mănăstirea Argeşului pune problema interpretării acelor versuri de început: „Un zid
părăsit / Şi neisprăvit. / Câinii cum îl văd / la el se răped / Şi latră-a pustiu / Şi urlă-a
morţiu”. Ce taină înconjoară acel zid? Ezitarea, nehotărârea, lipsa de încredere, de har, de
inspiraţie, aşteptarea revelaţiei? De fapt, a lipsit acelor naşteri intuirea trupului spiritual al
operei noi, dar, mai ales, a lipsit încrederea în propriile forţe creatoare, hotărârea de a
merge până la capăt. Simplul meşteşug nu este de ajuns, trebuie intuit trupul de dincolo de
forme, iar Manole are revelaţia acestui trup. Diferenţa este între kitsch, produsul de serie,
şi unicat, excepţionalul artistic.
De fapt, e greu de spus cine pe cine creează. Nu cumva opera îşi repudiază autorul,
pervertit de insuşi actul creaţiei, care ar trăda natura sa primordială? Manole are revelaţia
sacrificiului, dar, în final, e victimă. A propriului orgoliu sau a orgoliului stăpânului său?
Nu cumva opera intră într-o relaţie ciudată, la un moment dat, cu conştiinţa creatorului?
Voinţa autorului pare paralizată, trebuie doar să se supună „unei şoapte de sus".
Marin Preda spunea undeva: „...conştiinţa îţi şopteşte cum trebuie să se petreacă
lucrurile”. Imaginea eului artistic, căreia creatorul modem vrea să-i dea chip în operă, a
generat, în proză, celebra „temă a povestitorului”. Creatorul are ambiţia să joace un rol în
universul nou creat, să fie personaj al propriei ficţiuni, ca şi cum ar regreta că personajele
se exprimă pe sine şi nu-l exprimă integral pe el. „Nu juca (autorul - n.n., Ov.M., spune
Cuvinte şi cărţi 103

Marin Preda, care a lansat această sintagmă), la rândul său, un rol în aceste fapte?”
„Povestitorul, continuă M.Preda, n-a găsit răspunsul, dar a apărut ideea că s-ar putea ca
acest răspuns nici să nu existe”.
De ce opera „pune” condiţii autorului? De cine şi de ce sunt determinate aceste
condiţii?
Opera nu este decât o variantă, o posibilă întrupare a unei virtualităţi, faţă de care
încearcă să se apropie fiecare autor. Sentimentul parţialităţii îl însingurează, îi dă senzaţia
că îi este refuzată o prea mare apropiere de imaginea perfectă. Creaţia va fi întotdeauna în
contradicţie cu lumea, fiindcă lumea e varianta ideală a Operei. Atâta vreme cât varianta
propusă de Meşterul Manole e una oarecare, merită să fie distrusă. Infinitatea de variante,
de care devine conştient artistul după finis, poate crea orgoliu (ca la Meşterul Manole) sau
umilinţă, sentimentul insatisfacţiei.
Se pare că artistul modem e mai înţelept decât cei vechi şi rareori îşi recunoaşte
orgoliul de a nu fi perfect, fiindcă de multe ori, în secolul nostru, pana a luptat împotriva
sabiei. Două ar fi consecinţele „concurenţei” dintre operă şi autor: abundenţa literaturii
document din secolul nostru şi a literaturii la persoana întâi. Cu toate acestea, nu
cunoaştem mai multe decât acum un secol despre mecanismul interior al operei,
funcţionarea elementelor inalienabile, despre ceea ce s-ar putea numi viaţa interioară a
operei, trupul ei spiritual. Ne stau la îndemână instrumente precise, a căror funcţionare
depinde încă de factori incontrolabili.
.
IV. CUVINTE DESPRE
CĂRŢI MAI VECHI
106 Ovidiu Moceanu
 VICTIMELE MEMORIEI

În Vladia lui Eugen Uricaru aveau loc, în liniştea îngheţată a utopiei, întâmplări
stranii, narate cu voluptate nedisimulată în paginile volumelor Despre purpură, Antonia,
Vladia. Personajele (de exemplu doamna K.F.) trăiesc un teritoriu inedit al memoriei,
asupra căruia cosmosul deschide o privire rece, greu de pătruns. Mecanismele memoriei,
cu puternice linii de fugă, permit totuşi o evadare şi astfel se putea configura o lume la
care Vladia se raporta în permanenţă. Vladia nu era o lume suficientă sieşi. Memoria şi
ficţiunea, ambele de aceeaşi esenţă, după cum se va vedea, veneau din această lume, la care
se raporta Vladia.
Dar iată că „memoria devine uneori o maşină infernală a cărei explozie nu poate fi
prevăzută” (Memoria, Dacia, 1983, p.5), frază-cheie prin care ar trebui să interpretăm
„metafora” pe care o propune Eugen Uricaru în romanul său. „Am numit cartea
Memoria, deoarece la izvorul său grecesc mnimi-memoria este umbra cuvântului mnima -
loc însemnat spre a aminti de cineva care nu mai este. Ce altceva este o pagină de carte
dacă nu un loc plin de semne spre a aminti?” (p.4). Program cu repercusiuni asupra
discursului narativ, dar şi un avertisment, pentru că acest „spre a aminti” poate fi
interpretat şi altfel. Intenţia lui Eugen Uricaru nu este de sorginte proustiană (deşi
comentariile la Aşteptîndu-i pe învingători au făcut trimitere la Proust), după cum
poetica romanelor sale cu pretext istoric nu-l apropie de nici unul din autorii de romane
istorice. Ceea ce este important într-un roman istoric (convenţia faptică, perspectiva
asupra evenimentelor) rămâne pe plan secund, ca un adevăr care vine mai puţin din
compenente documentare şi mai mult dintr-o filozofie cu bătaie mai lungă a momentului
istoric. Eugen Uricaru realizează o deplasare de accent, interesându-l mai degrabă adevărul
uman pe care îl întrupează aceste psihologii şi măsura în care raportarea personajelor la
evenimente, uneori dramatică, ar putea oferi soluţii viabile pentru înţelegerea actualităţii.
N-am asociat întâmplător ficţiunii memoria. Memoria nu este istorisire, istorisirea nu
este istorie. „Memoria se aseamănă foarte mult cu literatura (...) În clipa când cerul gurii
noastre a fost atins de aluatul moale al aducerii-aminte, libertatea noastră e îngenuncheată
ca un miel, privind prostită, cu ochii umezi, pe cât de strălucitori pe atât de înceţoşaţi, la
tăişul sclipitor-albăstrui, rece şi întotdeauna învingător al ficţiunii (...) Din momentul în
care trecutul este chemat să pună ordine în firea prezentului, legile cărora ne supunem
aparţin ficţiunii şi nu realităţii. Iar ficţiunea şi legile sale pot genera o nouă lume, o
108 Ovidiu Moceanu

pararealitate în care să ne ducem singurele noastre zile până la cea din urmă, fără să avem
conştiinţa pararealităţii sale cu lumea ne-inventată. Diferenţa dintre ele stă în faptul că
lumea paralelă se perfecţionează, pe când cealaltă este infinită” (Aşteptîndu-i pe
învingători, p.75).Într-o astfel de pararealitate, dominată de legile aspre ale „dictaturii
imaginării realului”, se stinge doamna K.F. din vila Katerina (Vladia), dar şi Tănase
Berzea (Memoria). Memoria este un contrapunct utopic al existenţei individuale şi chiar
colective, din care nu există întoarcere când pune stăpânire pe fiinţa prezentului. Din
explicaţia legilor care domină toposul Vladiei lipsea această ecuaţie, pe care Eugen Uricaru
o lansează unde ne-am fi aşteptat mai puţin.
Ce altceva poate fi o fotografie (sau o scrisoare), dacă nu o întrupare a substanţei
trecutului, o breşă în realitatea „neinventată”, eliberatoare de îndoieli? Şi dacă tocmai
această realitate „ne-inventată” trebuie escamotată, de forţe obscure şi din motive
diverse, s-ar părea că refugiul în pararealitate înseamnă renunţare, o anticameră a morţii.
De aici pornind, vom descoperi complicaţiile neaşteptate pe care inocentul Ermil
Stroescu le declanşează încercând să afle totul despre o fotografie de la demonstraţia din
13 Decembrie 1918, în calitate de proaspăt angajat al lui Tănase Berzea la „Veacul”.
Romanul va aduce în atenţie personaje din Aşteptîndu-i pe învingători: Tănase
Berzea, graţiat prin intervenţia regelui, acum directorul gazetei „Veacul”; Ermil, nepotul
lui Leonida Soroceanu; Eranea, fostul primar al Gheranilor (şi, prin evocare, Luca
Demian); Sofie, în amintirea lui Tănase Berzea, dar mai ales a lui Şerban Pangratty .
Între momentul în care i se cere lui Ermil să afle totul despre fotografie şi momentul
trăirii puternice a impactului cu realitatea în plină lumină a adevărului, se desfăşoară ceea
ce am putea numi iniţierea lui Ermil, căreia îi corespunde, în plan paralel, deloc
întâmplător, un alt fel de iniţiere - cea a prinţului Şerban Pangratty. Amândoi sunt
manevraţi de oameni politici interesaţi să găsească un pretext pentru o campanie
antidemocratică. Orice încercare de a cerceta evenimentele din 13 Decembrie 1918, când
soldaţii regimentului 9 Vânători au masacrat o demonstraţie paşnică, primeşte replica dură
a unei reţele menite să stingă orice semn al memoriei în această privinţă. Şerban Pangratty
îşi dă seama, în final, că aceeaşi reţea a folosit memoria lui I.C.Frimu, cu care fusese
prieten, pentru o provocare de proporţii: un act terorist care urma să compromită
mişcarea socialistă, să ofere prilej pentru represalii, să-I extermine pe „prinţul roşu”,
complice involuntar. Dacă n-ar fi intervenit întâmplarea, misteriosul prinţ aviator care
vizita Vladia, nu i-ar fi întâlnit pe prietenii lui Frimu, aşa cum fusese amăgit, ci moartea.
„Înţelese că nu-l aşteptase nimeni. Absolut nimeni altcineva decât moartea (…) S-au
folosit de memoria sa, de memoria lui Frimu, s-au folosit de amintire spre a-l trece la
rându-i în amintire. În amintirea cui şi în ce fel? Şi cine erau ei? Era limpede, era clar că
minţiseră…” Inocenţa nu face casă bună cu luciditatea.
Cuvinte şi cărţi 109

Trei personaje, trei momente esenţiale: Ermil Stroescu, Şerban P.angratty,. Tănase
Berzea. Măsura puterii de analiză a lui Eugen Uricaru o dau paginile despre Tănase
Berzea. O psihologie crepusculară, ambiţionând să supravieţuiască vremurilor. Câtă vreme
nu se întoarce în trecut, rememorând, înspăimântându-se, asupra lui senectutea nu are nici
o putere. Deşi îi dă târcoale o „senzaţie neplăcută”, nu va ceda decât atunci când,
amintindu-şi de Sofie, „trecutul năvăleşte prin toţi porii”, adâncindu-l într-o stare pe care
am putea-o numi starea K.F. (după numele personajului din ciclul Vladia). Tănase Berzea
primise însărcinare (spune el) să rămână în Bucureşti sub ocupaţie, iar înainte o cunoscuse
pe Sofie. „Mă hotărîsem să nu mai am memorie”, îi mărturiseşte lui Ermil, uimit să
descopere că, în ce-l priveşte pe bătrân, „tot ce trebuia să se petreacă normal, pe
neobservate în atâţia ani, s-a concentrat cu o violenţă incredibilă într-un şir de câteva zile”.
Procesul fusese declanşat de Şerban Pangratty, care, într-o conversaţie, aduce vorba de
Sofie. Amintirea Sofiei fusese tonifiantă: „mă sprijinea, mă « ocrotea», îmi dădea
încredere”; „aveam bizara convingere că viaţa mea îşi va desfăşura cursul atâta vreme cât
ea mă va ţine minte. Memoria ei era chiar viaţa mea”. Crepusculul se declanşează când
Şerban îi povesteşte despre vizitele sale în Vladia, unde o dusese pe Sofie, semn că aceasta
îl uitase. Sentimentul damnării rupe toate legăturile cu viaţa, pentru că memoria nu este un
sfetnic bun.
Substanţa istorică a romanului lui Eugen Uricaru se integrează perfect într-o
structură mult mai ambiţioasă decât simpla reconstituire a unei epoci. O anume
problematică găseşte cadrul propice de exteriorizare în evenimentele anului 1920.
Nimic mai eronat totuşi decât a considera în termenii obişnuiţi acest roman, ca
şi altele ale lui Eugen Uricaru, drept roman istoric.
 UITAREA ŞI NEUITAREA INOCENŢILOR

Inocenţii pot deveni periculoşi.

Au reacţii imprevizibile şi, când crezi că i-ai lămurit mai bine, nu înţeleg lucrurile şi
trebuie să le explici de o sută de ori. Inocenţa refuză instinctual mecanismul de concasor
al unei anumite vieţi şi pretinde că priveşte totul cu ochiul proaspăt al bunei-credinţe. De
aceea trebuie căutate prilejuri să o transformi în vinovăţie, fiindcă numai vinovăţia e cu
adevărat manevrabilă, lipsită de capacitatea de a avea opinie. Aceasta ar fi optica unor
indivizi ca Aritel, convinşi că acţiunile lor brutale sunt benefice. Au tot felul de acoperiri
şi justificări pentru aceasta, apar şi dispar la momentul oportun, în umbra bunăvoinţei
celor din jur, apatiei, fricii, iar în urma lor se dă vina pe Istorie.
Consideraţiile relevă punctul fierbinte al romanului lui Corneliu Rădulescu Uitarea
şi neutarea inocenţilor (1983), a patra carte a autorului, după Vara (1972), Prin defileu
(1975), Zidul în care s-a tras cu puşca (1979). Destinul lui Teofil Oprişan prinde, în
imagini revelatoare, pulsul unei epoci agitate, greu de înţeles pentru un tânăr fragil,
înclinat spre reverie şi interiorizare. Primii paşi în viaţă, la Sătişoara de Sus, prin „o mie
nouăsute cincizeci şi ceva”, îi face ca profesor suplinitor, după eşecul de la admiterea în
Facultatea de Filologie. Se credea „mare poet”, iar amănuntul acesta va fi exploatat de
autor prin interferenţe între pasajele cu caracter de rememorare, paginile de jurnal şi
relatarea obiectivată a naratorului omniscient, totul pe fondul unei sensibilităţi aparte.
Corneliu Rădulescu cunoaşte bine mediul dăscălimii şi realizează o „paradă a dascălilor”
în context rural, nelăsând uitate zone din imediata apropiere.
S-ar putea depista trei momente care generează linii de fugă de diferite intensităţi:
primul, o panoramă a oraşului de provincie, cu un Teofil Oprişan care nu şi-a uitat
idealurile, încercând să facă ceea ce n-a putut altădată pentru Istorie - atât de brutală într-
o vreme cu el. Este planul relatării-bază, din care se produc întoarceri în trecut şi între
secvenţele căruia se cuprinde evocarea. Confesiunea autentică se remarcă prin absenţa
notei revendicative şi tenta de document, mărturie. La Urseşti, al doilea moment, Teofil
Oprişan primeşte un prim avertisment, dur. Descoperă cu uimirre ingenuă că înfăţişările
în care a crezut sau care l-au lăsat doar în aşteptare devin periculoase, perfide. Sătişoara
desăvârşeşte experienţa, constituie proba maturităţii, când asumarea destinului nu mai
ţine de întâmplare, ci de opţiune conştientă.
Cuvinte şi cărţi 111

De observat că, deşi a trecut prin atâtea, Teofil Oprişan nu va fi un luptător.

Tenacitatea lui exprimă credinţa în firesc şi afirmarea valorilor perene ale culturii noastre,
peste orice evenimente. Pagini revelatoare (între care câteva cu caracter etnografic)
povestesc trezirea lui din aura magică, ocrotitoare, a adolescenţei şi - mai puţine - a
copilăriei (care rămâne într-un con de umbră, motivat psihologic). Înfruntarea unor
oameni ca Aritel nu i se pare revelatoare, pentru că intuieşte mecanismul ai cărui mesageri
sunt şi este convins că timpul va opera înlăturarea lor.
Urmărindu-şi propria natură, în descoperirea resorturilor căreia se avântă, Cetatea
interioară se fortifică, drumul spre ceea ce caută se va contura cu claritate. Revelaţia
apare, din păcate, prea târziu, fiindcă întâmplarea imprevizibilă, declanşată de o stupidă
neînţelegere, îi arată că totdeauna se află prea departe „coroana dătătoare de nemoarte” a
şarpelui alb: „Crezi că e un drum nesfârşit, şi când colo...”
Viaţa înseamnă o iniţiere perpetuă, o călătorie în infern, ca omul să renască pur.
Inocenţa, stare de graţie, se păstrează greu, peste renunţări, iertare, umilinţe, eşecuri. În
această privinţă, Teofil Oprişan rămâne până la capăt un învingător, pentru că sufletul lui
nu ştie, nu cunoaşte gustul urii. Chiar şi în ultimul moment trăieşte, tocmai de aceea,
„starea de graţie a marilor fericiţi”. Şi-a dat seama că „uitarea este ceea ce omul ascunde
în sine şi nu vrea ori nu merită să ştie... uitare există, uitare nu există...”
Ca orice cunoaştere, şi cea trăită de Teo va cere plată destul de mare, dar acceptă
iniţierea în sens constructiv, raportând totul la câteva constante semnificative ale
colectivităţii. Într-o vreme când ignorarea sau denaturarea adevărului istoric era în floare,
un om care răscoleşte pietrele unei cetăţi pentru a găsi răspunsuri la câteva întrebări trece
drept periculos. Teofil Oprişan va suporta consecinţele. Nădejdea se află în cei
treisprezece copii pe care îi apără, îi ocroteşte, de care se leagă, a căror demnitate impune.
Vede în ei, în ceea ce a transmis tradiţia, semnul durabilităţii neamului şi, atunci când felul
lor de a fi (Cetatea interioară cedează!) pare atins de reacţii nepotrivite (la un târg, de
exemplu), se întristează. Imaginea lor îi veghează tutelar clipele dramatice ale sfârşitului,
un apel spontan al memoriei la puritate.
Romanul reia, din Prin defileu, problema raportului căIău - victimă, detectabilă şi în
cazul lui Teo, dar mai ales în relaţia Aritel-Nora (Nora se va elibera la timp de patima
iertării). Se află aici una din resursele dramatice ale firului epic, într-o naraţiune care
valorifică tehnici prozastice moderne.
 VIAŢA ŞI OPINIILE VISĂTORULUI IRONIC ŞI PRUDENT

Visătorul ironic şi prudent din romanul lui Mircea Opriţă Cina cea mai lungă
(Dacia, 1983) este un utopist, un utopist modern. Deosebirea faţă de un utopist clasic ca
Thomas Morus apare cu claritate din confesiunile naratorului: utopistul clasic „n-a
cunoscut-o pe Prudenţia”, pentru că „dacă ar fi cunoscut-o, şi-ar fi păstrat capul pe
umeri”. Avantajul de a fi un utopist modern duce la păstrarea capului pe umeri, chiar
dacă, adesea, el, capul, se clatină a stupefacţie!
Aceasta ar fi ideea-matrice care explică o bună parte din secvenţele romanului, din
reacţiile uneori deconcertante ale personajului narator. Mircea Opriţă pune o problemă de
stringentă actualitate, în învăluiri subtile şi în înfăţişări anodine, reflecţia asupra gravităţii ei
depăşind aparenţele.
Cheia problemei se află în zona (utopică!) dintre percepţia realităţii (lumea unui oraş
de provincie, mai precis, a unui cartier) şi spaţiul cultural asimilat, de unde vine şi opţiunea
morală, deşi mărturisirea din final explică o serie de situări retractile: „Ceea ce caut eu şi
nu găsesc întotdeauna sunt liniile de demarcaţie: între râs şi plâns, între prăpastie şi
speranţă, între inteligenţă şi prostie, între laşitate şi curaj”.
Calitatea primordială a oricărui utopist care se respectă este să nu dea verdicte, ci să-şi
apere utopia şi mai ales să nu o impună altora. Ea îl va apăra de moarte ca un talisman
preţios şi îi va permite să realizeze din când în când un „vaccin utopic” altora, speriaţi de
întâmplările prin care trec. Un verdict ar presupune o ierarhie a utopiilor. Or, în faţa
Cinei celei mai lungi, orice verdict (sensul depăşeşte cu mult simpla anecdotică pusă în
mişcare de ancheta sociologică a prietenului Gusti Dejeu despre ce mănâncă oamenii la
cină) şi determinările de acest fel devin un adevărat pericol.
Utopia negativă (cum a fost a „băieţilor de la Nűrenberg”), expresie mai concentrată
sau mai diluată a superprostiei, judecată în regim sarcastic, se alimentează din fantezie
bolnavă, iar gradul cel mai de jos la care poate ajunge se numeşte utopie dictatorială.
Nu întâmplător, în varietatea imaginilor, debordantă, se intercalează vizionarea unor
secvenţe din „filmoteca umilinţei” - bombardarea Varşoviei în cel de-al doilea război
mondial. Impresiile sunt temperate şi uneori obnubilate de presiunea realului imediat,
agasant sau amuzant, senzaţii, referinţe, impresii, idei, reacţii amestecându-se într-un tot
în aparenţă neordonat de un fir epic. Romanul, construit impecabil, asimilează cele mai
Cuvinte şi cărţi 113

neaşteptate asociaţii, făcând din observarea cotidianului o temă predilectă. Firului

„revelaţiilor” îi corespunde un contrapunct al meditaţiei „utopice”, într-un avânt
umanitar cenzurat de luciditate.
Dar Prudenţia, cu a cărei cunoştinţă utopistul modern se făleşte, nu funcţionează
eficace în prezenţa intruşilor de tot felul, care habar n-au de ceea ce simte şi crede un
utopist, modern, clasic, antic sau ... preistoric. Iar în „cazarmă”, în oraş sau aiurea, apar o
sumedenie de intruşi, până în momentul când, cu pompa de bicicletă în mână, utopistul
intră în acţiune şi mătrăşeşte câţiva agresori: „Oaia neagră lovise cu sete capul lupului
stupefiat”. Ce l-a determinat să procedeze astfel? Probabil „cina cea mai lungă”, Marele
Festin, care se insinuează în spiritul fiecăruia dintre noi şi de la care nu te poate îndepărta
nimeni decât cu preţul vieţii („cine cinează la urmă cinează mai bine!”). Astfel, reveria
umanistă, din pasajele mai ponderate, fortifică Prudenţia cu ceea ce oferă Experienţia.
Lumea, un imens laborator de observaţie, nu trebuie tulburată.
În detalii hazlii sau mai puţin hazlii, fabula îşi împlântă bine rădăcinile, romanul
provinciei în care se moare de melancolie metamorfozându-se în romanul în care se
moare psihic - de prostie şi delăsare. La geam nu mai stau visătoare duduce turmentate de
romanţuri sentimentale, ci gospodine mulţumite cu spectacolul străzii, dat de indivizi ca
Boroş sau Rudi, se aud frisonante strigăte materne („Viuăreel! Elenăă! Crinuţăă!”), iar, mai
spre noapte, sub ochii tuturor, „bagabonţii lui Sîmpetru” sparg geamuri. Lozinca
utopistului(„nu-i dracul chiar atît de negru”), după întâmplarea din final, se vădeşte
inoperantă.
Arhitectura romanului se înalţă dintr-un subtil ignoratio elenchi. Naratorul circulă prin
medii diverse, înregistrează ceea ce vede şi se vede, amuzat (piaţa, restaurantul, alimentara,
aprozarul etc.) şi uită, cu naturaleţe desăvârşită, nişte uşi deschise, prin care Utopia-Sa
Gâscanul Suprem ne permite, candid, să tragem cu ochiul dincolo. Acolo ce se vede şi ce
nu se vede se suprapun fără eforturi prea mari, fără artificii, iar ceea ce se înţelege nu mai
are nevoie de retorică pentru a fi exact ceea ce este.
Cina cea mai lungă, confesiune frapantă, poate fi interpretat ca un roman al vieţii
kitsch. Primul de acest fel, lansând un avertisment împotriva derizoriului, a deriziunii
morale. „Toţi dăm un sens la ceva”, se spune la un moment dat şi, mai semnificativ, ca
situare a naratorului, „fiecare pretinde dreptul să înoate prin viaţă aşa cum ştie, aşa cum a
învăţat”.
Interesantă este galeria fiziologiilor, conturate cu plăcere vădită, á bout de souffle: Rudi
Lingurar, „găinarul fericit”, unul din beţivii cartierului, cotigarul Iosif Lăpuşan, „devotat
pînă la fanatism bufetului Dunărea”, Boroş, tatăl lui „Viuăreel”, comparat după o
reprezentaţie alcoolică cotidiană cu „celebra poziţie a gînditorului de la Hamangia,
meditând la problemele cele mai arzătoare ale neoliticului superior” („Pe creştetul său
neolitic, basca alunecase în faţă...”), insaţiabila „tînără mamă Muscan”, Adevărul Absolut
(„m-am trezit nas în nas cu Adevărul Absolut”), care „explică lumea odată pentru
114 Ovidiu Moceanu

totdeauna” şi „în orice împrejurare gîndeşte radiar” (una din figurile pitoreşti din lumea
redacţiilor) etc. etc. Cât despre Niculae Persecă („Eu sînt cel mai deştept om din lume!
Mai deştept chiar decât Lenin!”), Macarie, pictorul insistent, „franciscanul unsuros” sau
inginerul Victor Gozaru, stăpânul vilei Scorţişoara graţie parizerului atoatehrănitor,
lucrurile se complică. Nenea Pavăl, vânzătorul zarzavaturilor de sezon şi al celebrelor
„gladiole de Arad” transportate într-un geamantan, are o filozofie de „zdrahon optimist,
cu nervii tari”, deşi „ca şi a lui Schopenhauer, nu e totdeauna foarte clară”. Face
concurenţă asiduă „madamei Agrocoop”. Doamna Egyed supraveghează din chioşcul de
ziare cu un imperceptibil zâmbet viaţa străzii şi pe clienţii care aşteaptă „Sportul” şi
„Flacăra”. Secvenţa lecturii „Buletinului Oficial” (schimbările de nume) trimite la
Caragiale („Caragiale e suveran”). Vecinul lndrei udă florile cu „capătul rozaliu al unui
vechi şi valoros tub de clistir, montat la robinetul din bucătărie”. Din zgomotul de fond
face parte şi „şueta vesperală” a gospodinelor cartierului, „echivalent al renumitelor
şezători folclorice”.
O lume buimacă, agitată, înfăţişată în oglinzi solitare, şi tocmai de aceea lipsită de o
viziune integratoare. Tânăra mamă Muscan, Indrei sau Dejeu, ca şi alte personaje (cu
excepţia Adelei şi a naratorului), nu comunică, reprezintă traiectorii străine într-o lume
care conţine toate premisele pentru aşa ceva.
Însingurarea aceasta nu are antidot decât în aberaţie. Deriziunea produce victime,
degradează, nu poate fi contracarată de utopie fără fermentul lucidităţii. Fără luciditate,
ridicolul cotropeşte spiritele, înrăieşte, anihilează capacitatea de a visa, fixează atât de
puternic în prezent, încât orice încercare de sensibilizare la alte probleme pare de prisos.
În acest context, scepticismul naratorului este copleşit de vitalitatea reacţiei la ceea ce vine
din exterior.
Utopistul modern, după experienţe dintre cele mai bizare, ştie că prima victimă a
utopiei va fi chiar Utopia Sa, de aceea se fereşte să propună modele. Aceasta înseamnă că
sensul pe care îl propune libertăţii ignoră teoria libertăţii.
Libertatea nu se poate defini decât prin ea însăşi.
 POEZIA STĂRII DE VEGHE

O acumulare lentă, de straturi imponderabile, este poezia lui Vasile Igna.

Poetul nu a ieşit niciodată în agora înveşmântat în armura fericirii de a putea să
sfideze, nu şi-a făcut din aceasta o virtute. Aura gravă a meditaţiei generoase, umbrită de
melancolie şi singurătate, a transformat fragilitatea în putere, iar duioşia şi candoarea,
îngăduinţa au adăugat „viaţă vieţii”. Racordarea acestei poezii la sensibilitatea modernă
vine din alte zone decât patima clamoroasă, al cărei zbucium de iarmaroc, convenţional
sau numai conjunctural, ţese impudice iluzii jurnaliere.
Îndeosebi cu Starea de urgenţă, ultima parte din volumul cu acelaşi titlu (apărut în
1981 la „Cartea Românească”), Vasile Igna trecea printr-o experienţă poetică interesantă,
pentru unii chiar enigmatică, de vreme ce comentariile la volum trădează o anumită
derută. Poetul subtil al temelor perene lasă eleganţa vestimentară a versului şi inf1exiunea
delicată a ritmului să cadă peste o „provincie” mai dificil de recunoscut prin raportare la
„provinciile” anterioare, provincie în care „moartea e pentru totdeauna, şi ce rămîne, /
cui? urgenţă, omul singur lîngă alt om singur, / lăsat în pace, singur e cel puternic /
singur” (Starea de urgenţă). Iată un glas în Spiţerie lirică, semnificativ, pragmatic,
aproape un reproş: „O nouă poezie? Dar eu nu mai sînt / acelaşi poet de la sfârşitul
deceniului şase...”
Decorul de altădată se va umple, aşadar, de o lumină nouă. Obiectele capătă un alt
sens în câmpul specific stării de graţie („morţi anonime în sicriele frazei”), cuvintele sunt
„priveliştile unui vis neîmpllrut” (Notă solitară). Dacă selecţia elementelor cosmosului
indică o opţiune, artă poetică imanentă, atunci volumul Starea de graţie mărturiseşte
despre eul atins de patima vegherii, despre „răbdarea şi gustul tăcerii” (Singur
grădinarul), despre incertitudinea fertilă a metaforei ca expresie a acţiunii poetice
mediatoare între „lucruri neînsemnate” şi transcendent: „Cu-o mînă-n apa mării
scufundat / pe fruntea lunii cealaltă mînă” (Semne VIII); „Iată, ai udat şi n-a răsărit / a
răsărit şi n-a crescut / s-a înmulţit, dar n-a făcut sămînţă (...) Veghea ta în pătrarul de
verdeaţă / paznic al umbrei / rege posac al orei ce trece / care stea o aprinde în ceruri /
şi pentru cine?” (Singur grădinarul).
116 Ovidiu Moceanu

Starea de veghe devine stare poetică fertilă în măsura în care e stare de urgenţă.
Cuvântul nu este simplă evocare, este mărturisire şi mărturie, confesiune şi rigoare, iar
poezia inventează „alfabete pentru o limbă a privegherii” (Semne IV).
Veghea presupune luciditate. Fiinţa poetului, pendulare dramatică între „a
comunica sau a muri”, nu se lasă strivită de puternicele „semne” şi găseşte în retractilitate
elementul victoriei finale: „Văzurăm ieri o vulpe. / Azi unde o fi, că nu e? / Începe
vânătoarea doar atunci / când vulpea-i împuşcată / şi blana prinsă-n cuie” (Vulpea
vânată, „Steaua “, nr. 2/1982). Perspectiva integratoare se va păstra cât timp starea de
maximă presiune a imaginii generează sentimentul de fraternizare cu tot ceea ce e în jur.
Există în poezia lui Vasile Igna o reverie a teluricului şi nu întâmplător simbolurile sunt
legate de teluric: şarpele, broasca, racul, cârtiţa, mătrăguna etc.
Faţă de Arme albe (1969) sau Fum şi ninsoare (1972), unde poate fi detectată mai
degrabă mecanica euclidiană a versului, noua poezie a lui Vasile Igna, păstrând acelaşi
fond al meditaţiei de esenţă intelectuală, produce ruperi neaşteptate de ritm, creează o
imagine frapantă prin conştiinţa absurdului oricărei opţiuni, mai precis - a
incompleitudinii opţiunii. Conjunctivul imponderabilului, al aşteptării revelaţiei este
prezent încă din Provincia cărturarului (carte care conţine acel vers definitoriu:
„Libertatea de a vedea totul şi de a crede ce vrei” din poezia Sub clopotul amurgului),
dar în Starea de urgenţă se reţine Semne 1, poezie de sugestie a indeterminatului, a
tainei lucrurilor, a fascinaţiei: „Seara să aibă un trup, să umble prin odaie / să mângâie
lucrurile aşezate pe rafturi / cărţile şi jucăriile copilului. / Să fie o doamnă enigmatică /
aruncându-şi pe braţul fotoliului corsetul şi bunele maniere alături / Un triunghi prin
care se vede muntele nins. / Iarbă păscută de cerbii din vis. / Să o cheme bărbaţii în
dimineţile putrede: / « Seară, mîngîie-ne trupurile păcătoase / mîntuieşte-ne pe noi de
cele netrebnice ». / Să crezi că toate sunt aievea / şi nepăsător să treci mai departe / Şi
când simţi că se apropie întunericul, / seara să alunece pe fereastră / până la marginea
lumii, / unde ornicele îngerului arată / o oră de pace. / Să ţi se pară că totul e spus / şi
învelişul lumii moale se desface".
Tot în linie confesivă se cuvine privită şi Poveste de iarnă ( „România literară”, nr.
47/19 nov. 1981), interesantă prin integrarea sugestiei folclorice. Într-un articol, altfel
sagace, dar cu un titlu neinspirat (Un ecolog liric, „Steaua”, nr. 11/1982), Gh. Grigurcu
vorbea, în acelaşi sens, despre „dicţiunea confesivă” a poetului: „Făptura delicată, lipsită
de apărare a poetului, caută, de atîtea ori, o platoşă expresivă care, divulgându-i tensiunea,
îi lasă, concomitent, putinţa unei distanţări datorită îngroşării şi complicării materiale a
semnificantului. Conturbat fiind echilibrul dintre organismul liric şi mediu, limbajul e
resimţit ca un mediator, înzestrat cu nimbul unei « salvări » ce se realizează prin solicitarea
sa tehnică”.
 Cuvinte şi cărţi 117

Doar reveria poetică poate reintegra lucrurile în ordinea lor primordială. Cuvântul
disociază, izolează ca să exprime şi chiar el, cuvântul, îşi câştigă greu „dreptul de a fi egal
cu ele” (adică „lucrurile neînsemnate”) (v. Scară din vis din volumul Provincia
cărturarului). Spune poetul: „O, aceste neînsemntae lucruri /muţenia lor o laud /
muzica lor o ascult / lor mă închin / în albele catedrale ale frigului / fericit cel ce
cunoaşte cauza lucrurilor: / într-o îndepărtată patrie a cristalelor / imnul din cuvinte
drepte se alege” (Felix qui potuit rerum cognoscere causas, vol. Fum şi ninsoare).
Nu întâmplător acest moto la Ger sub păsări: „Je ne suis pas venu pour l'angoisse”
(Max Jacob).
Surprinde în toate volumele lui Vasile Igna efortul de exorcizare a suferinţei,
angoasei, versul oferind un inepuizabil izvor de energie. „O, libaţia acestui trup planând
/ în incendiul de aur al apei / punctul zero / al singurătăţii semenilor / o mare mâhnire
cutreieră vorbele / greşeala de a nu muri la timp” (Punct zero, ibidem).
Recuperarea cotidianului nu se face sub imperativul modei, ci în sensul înţelegerii
benefice de care se încarcă poezia. Tensiunea ironică, uneori reacţie de apărare, nu va
persifla niciodată trecătorii care „privesc găleata / plină cu resturile bucătăriei “ (Cartier
III, din Starea de urgenţă) sau măturătorii care „cântă, fluieră, vorbesc, / citesc
silabisind greoi afişe “ (Cartier VII, ibidem) pentru că „de cîteva milioane de ani /
rămâne atât de puţin loc pentru omul de rând (Notă de subsol, ibid.).
Sensibilitatea intelectualizată nu uită imaginile care au generat-o. Eleganţa şi supleţea
versului vin din înţelegerea „lucrurilor minunate” (reluând un vers din poezia lui Saint
John Perse). Critica a făcut trimiteri la de lirica lui B. Fundoianu, I. V oronca, L. Blaga sau
Laforgue şi V. V oiculescu.
Poezia lui Vasile Igna configurează un spaţiu de articulaţii fine, pe care cuvântul îl
transfigurează cu neobosită ingenuitate. Efectele nu sunt explozive, dar substanţa din zonele
cele mai profunde ne dă o imagine complexă despre una din cele mai interesante voci din
lirica noastră actuală.
118 Ovidiu Moceanu
V. CUVINTE DESPRE
CEI CARE S-AU DUS
LA ODIHNĂ
120 Ovidiu Moceanu
 ADIO, DOMNULE PROFESOR!

Ne-a părăsit în aceste zile (5 iulie), după o suferinţă neîndurătoare, domnule

profesor universitar Liviu Petrescu (17 dec. 1941). L-am văzut la Cluj, în spital, pe la
începutul lui mai, după câteva operaţii. Înfrunta cu tărie impresionantă asaltul bolii, cu
încredere în biruinţă. O clipă nu a dat impresia că s-ar teme şi, din ocrotit, a devenit
ocrotitor, nu cumva vizitatorul să fie incomodat de ceea ce vede, să se sperie, să se
tulbure. La câţiva paşi de patul de suferinţă, aveau să se desfăşoare lucrările Colocviului
Naţional „Lucian Blaga”, pentru prima dată în absenţa dânsului. A fost un iniţiator al
acestui colocviu de răsunet internaţional, organizat prin strădaniile Societăţii Culturale
„Lucian Blaga”, al cărei preşedinte a fost încă de la înfiinţare. Anul acesta însă nu s-a mai
făcut auzită vocea inconfundabilă a Profesorului, n-a mai fost posibilă prezenţa sa
dinamică, stimulatoare, binevoitoare, care găsea pentru fiecare – fie academician, fie
redactor de revistă, universitar sau simplu participant – un cuvânt potrivit. Reuşise să se
înconjoare de oameni de calitate, activi, care îl preţuiau în chip deosebit şi cu ajutorul
cărora a reuşit să creeze pentru Clujul cultural şi universitar adevărate zile de sărbătoare.
Puţini universitari au realizat performanţa de a „mobiliza” într-un asemenea simpozion
atâtea nume importante, venite din diferite colţuri ale lumii, unde poezia lui Blaga a găsit
preţuire.
Deasupra tuturora, se afla credinţa nestrămutată a Profesorului în ceea ce făcea, nu
dintr-o obligaţie imediată, ci dintr-o chemare de departe, poate din secolul următor, care
ar fi putut reproşa generaţiilor de azi că nu au preţuit cum se cuvine opera lui Lucian
Blaga. Senzaţia de mecanism bine pus la punct o trăia clipă de clipă fiecare participant,
într-o vreme când e atât de greu să găseşti resursele financiare necesare unor asemenea
întreprinderi de amploare, să-i convingi pe colegii tăi să studieze şi să cerceteze continuu,
pentru a fi demni să aprticipe la dialogul cu moştenirea marelui poet şi filosof. O
ireproşabilă ţinută intelectuală media secvenţele şi atenua disonanţele, clădită pe
verticalitate morală. Aşa se explică de ce , în ani destul de agitaţi, în care lumea
intelectualilor a căutat cu insistenţă pricini de gâlceava şi ruptură, Prpofersorul a reuşit să
impună elementul de unitate, convins că acest mesaj rămâne în vreme, ziditor, nu celălalt,
al suspiciuneii, derutei şi inactivităţii.
122 Ovidiu Moceanu

Publicase, cu aproape trei ani în urmă, la Editura Paralela 45, o carte la care ţinea
foarte mult: Poetica postmodernismului. Ştia, oare, că e ultima? Azi îmi vine greu să
cred că nu erau o prevestire sumbră cuvintele Domniei Sale dintr-o seara neuitată:
„Aceasta va fi piatra mea de mormânt”. Înfricoşătoare cuvinte, pe care, bineînţeles, le-am
respins imediat. Omul din faţa mea zâmbea, fusese de o vioiciune cu totul deosebită în
seara aceea , nici măcar nu arăta a bolnav şi iată că făcea afirmaţii şocante, probabil dintr-
un fel de alint. „Nu aveţi voie să spuneţi aşa, domnule profesor, o să fie ani mulţi de
creaţie şi o să vină şi alte cărţi. Fiecare ţine la ultima sa carte mai mult decât la celelalte...”
Cine poate cunoaşte mecanismele secrete prin care fiinţa profetizează despre sine?
„Părintele” Profesor, cum îi spuneam în anumite momente, pentru că avea o grijă
paternă pentru cei care creşteau intelectualiceşte sub oblăduirea dânsului, ne uimise
odinioară, când era asistent universitar, cu o serie de seminarii despre peronalitatea umană
în literatura universală. Am învăţat să citim literatura lumii prin metoda dânsului: lectură
atentă, la „milimetru”, ştiinţă a funcţionării textului, dar, mai ales, interes pentru
problematica filosofică, fundamentul ontologic al operei. Am învăţat, mai ales, că dincolo
de litere se află problematica omului, a cărui existenţă, de-a lungul unor epoci literare
foarte diferite, se confruntă cu aceleaşi probleme dificile cărora crede că le poate găsi un
răspuns.
Fără exagerare, generaţia „părintelui” Profesor (Ioana Em. Petrescu, Ion Pop, Ion
Vartic, Mircea Muthu, Mircea Borcilă, I. Şeuleanu ş. a. ) a format generaţia noastră, de fapt
fraţi ai noştri mai mari, ale căror cărţi au creat un moment literar inconfundabil. De la
dânşii am învăţat ştiinţa cărţilor de referinţă, cum sunt şi cele ale domnului profesor Liviu
Petrescu: Realitate şi romanesc (1969), Dostoievski (1971), Scriitori români şi străini
(1973), Romanul condiţiei umane (1979), Vârstele romanului (1992), Poetica
postmodernismului (1996).
Filologia clujeană pierde, în răstimp de o jumătate de an, două personalităţi de prim
rang ale culturii noastre: Marian Paphagi şi Liviu Petrescu.
Puţini vor fi aceea care, asemeni domnului profesor, vor avea capacitatea să treacă
peste orgolii mărunte şi, astfel, să vadă în timp, departe.
(1999)
 AL NEMURIRII NIMB ...

La început de octombrie, am condus spre odihna cea veşnică una din cele mai
importante personalităţi ale criticii şi istoriei noastre literare, Ioana Em. Petrescu.
S-a stins fulgerător, într-o după-amiază, când străzile Clujului universitar freamătă de
tinereţea celor întorşi din vacanţă iar bucuria redeschiderii amfiteatrelor şi a dăruirii de
sine întru cunoaştere îşi pun pecetea inconfundabilă pe viaţa oraşului.
Ioana Emanuela Petrescu (n. 28 decembrie 1941) a fost una dintre acele fiinţe dăruite
cu har, prin cuvântul căreia spiritualitatea românească se exprimă, îşi construieşte imaginea
despre sine, iese în lume. Drumurile ei au trecut şi prin Braşov, poate şi cu dorinţa secretă
de a se regăsi în atmosfera oraşului care odinioară l-a găzduit pe Mihai Eminescu, steaua
cardinală a eforturilor sale interpretative. Venea cu plăcere la Braşov, la întâlnirea cu
prietenii şi colegii de limba română, ori de câte ori îi îngăduiau obligaţiile universitare,
cărţile care urmau a fi scrise, dar, mai ales, boala necruţătoare, extrem de perfidă. Puţini
ştiu câte eforturi îi cereau aceste călătorii. Ele erau răsplătite de bucuria că i s-a oferit
prilejul să reaprindă flacăra interesului pentru poezie şi în mod special pentru poezia lui
Mihai Eminescu. Cine a auzit-o vorbind a rămas fascinat de cuvântul inaripat, inteligenţa
extrem de iscoditoare, noutatea punctelor de vedere acolo unde totul părea spus,
profunzimea interpretărilor. Centenarul Eminescu a prilejuit apariţia uneia dintre cele mai
importante cărţi din ultimul timp, Eminescu şi mutaţile poeziei româneşti, operă de
maturitate, care lasă să se vadă puterea extraordinară de cuprindere a Ioanei Em. Petrescu.
Încă de la început, cu Ion Budai-Deleanu şi eposul comic (1974), se configura un
program critic interesant, original şi ambiţios, cu multe date ale tradiţiei filologiei clujene,
dar mizând pe alte centre de interes ale operei, punând în plan secundar gustul pentru
factologie. Nu ezităm să vorbim despre eroismul cercetătorului, care, ignorând suferinţa
proprie, s-a apropiat cu delicateţe şi fineţe de Marea Suferinţă, cea a producerii, existenţei
şi supravieţuirii operei. Interpretările sale, din acest unghi, relevă o intuiţie mai puţin
întâlnită în spaţiul istoriei literare, asociată cu spirit de sinteză şi analiză. Dintr-o dată,
elementele operei sunt puse într-o relaţie inedită, izvorâtă din structuri fundamentale ale
existenţei, ale căror interstiţii misterioase trebuie relevate. Interpretarea descoperă, iar
bucuria descoperirii unui adevăr se impune comunicată cu generozitate. Fie că analizează
(ca în Configuraţii, 1981), fie că ambiţionează la marea sinteză a liricii noastre (ca în
Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti), Ioana Em. Petrescu înlătură bariere
124 Ovidiu Moceanu

impuse de nume ilustre, risipeşte inhibiţii, astfel încât nu e deplasat să vorbim de curajul
cercetătorului care, reiterând traiectorii configurate de un G. Călinescu, D. Caracostea
sau D. Popovici, impune imagini noi, creează şcoală.
În ultimul timp, îi întâlneam semnătura mai des prin revistele literare, deşi ne
obişnuise cu o anume discreţie a cercetării. Presimţirea sfârşitului a fost, oare,
contracarată iarăşi prin cuvânt, prin dorinţa de comunicare? Îmi spunea la telefon, cu doar
câteva zile înainte de ziua despărţirii de noi, că adevărata fericire o găseşti în bibliotecă.
Există, poate, dincolo de voinţa proprie, de luciditate şi capacitatea de introspectare a
propriului eu, în momente cruciale din viaţă, o forţă misterioasă care ne impune, fără să
fim conştienţi de aceasta, anumite manifestări.
Au rămas cărţile, de care ne vom apropia întotdeauna cu respect şi interes. O vom
regăsi în paginile acestora, dar şi în ale discipolilor, pentru că Ioana Em. Petrescu avea
semnul celor aleşi.

(1990)
 PROFESORUL

Cu trecerea la cele veşnice a domnului profesor Mircea Zaciu (27 aug. 1928 – 21
martie 2000), literatura română mai pierde o şansă. Exista încă, după ce ne-a părăsit în
chip fulgerător Marian Papahagi, speranţa că Dicţionarul scriitorilor români va
continua să apară şi literatura română va avea, în sfârşit, sinteza mult aşteptată.
Cine i-a văzut vreodată pe cei trei autori la lucru (Mircea Zaciu, Marian Papahagi,
Aurel Sasu), înconjuraţi de o puzderie de fişe, surse bibliografice, şi-a putut da seama cât
efort se află dincolo de coperţile unui dicţionar care, din pricini de neînţeles astăzi, a
stârnit odinioară atâtea animozităţi. Era aşteptat cu nerăbdare, prin anii ’80, primul volum
chiar fusese inclus într-un plan editorial, dar, urmare a sforăriilor de toate felurile, apariţia
lui a fost blocată. Se duceau pe apa sâmbetei zece ani de muncă şi nimeni dintre cei cu
semnăturile nu a fost şocat de ceea ce pierde cititorul român. „La capătul a zece ani de
muncă, în care am lăsat deoparte proiecte personal, se spune într-un memoriu al autorilor,
am investit energie şi bani, o forţă de muncă de nerecuperat, cartea noastră, necesară
culturii române, o carte lucrată cinstit, cu dragoste pentru literatura pe care suntem
chemaţi să o slujim, este distrusă prin voinţa – lipsită de orice explicaţie raţională – a unui
singur om şi prin inerţia de care dau dovadă forurile în drept spre a lămuri situaţia”. N-a
fost numai atât, ci asupra autorilor, pentru că deveniseră un caz, s-au exercitat şi alte
presiuni: profesorului Mircea Zaciu i s-a luat conducerea seriei „Restituiri” de la Editura
Dacia, în care fuseseră publicate 80 de titluri între 1972 şi l985, cărţile lui Marian Papahagi
şi Aurel Sasu au fost scoase din planurile editurilor Minerva, Eminescu, Univers, numele
lor radiate de pe listele de participare la colocvii, simpozioane etc.
Dicţionarul scriitorilor români e numai un episod, cel mai dramatic, fără îndoială,
din lupta profesorului Mircea Zaciu cu obtuzitatea, reaua-voinţă, gândirea strâmbă,
aroganţa puterii. N-ai fi bănuit, în întâlnirile cu dânsul, că dincolo de afabilitatea,
seninătatea, bunăvoinţa constante, se află o zonă în care dascălul nostru era bruscat, jignit
şi chiar dispreţuit. Nimic nu lăsa să se vadă aceastea. Nu voia să-l încarce cu amărăciune
pe acela care venea la dânsul. În personalitatea Profesorului te frapa sensibilitatea aparte,
delicateţea, suprinzătoare, dacă avem în vedere spiritul aplicat, riguros, al istoricului, atât
de sever cu sine şi cu alţii. Nu era o simplă ochetărie cu poezia vieţii, ci provocare
126 Ovidiu Moceanu

permanentă a resurselor ei. Am admirat întotdeauna rânduiala, bunul gust, civilitatea şi

gândul de a da întâmplărilor vieţii caracterul de ceremonii la festinul nesfârşit al prieteniei.
Jurnalul (cu cele patru volume) depune mărturie în acest sens. Va fi, de altfel, un
document despre o lume al cărei puls l-au intuit destul de puţini.
În limbajul foştilor studenţi, când ne refeream la dânsul, spuneam doar Profesorul,
fără să mai adăugăm nume, şi toată lumea ştia că e vorba de dânsul.
L-am revăzut anul trecut (1999), când i s-a decernat titlul de „Cetăţean de onoare” al
municipiului Cluj-Napoca. Părea împăcat cu sine şi mai tânăr decât oricând. Se spuneau
cuvinte mari, pe care le merita din plin, şi poate va fi trăit, într-o asemenea împrejurare,
sentimentul triumfului.
De fapt, atunci s-a omagiat nu numai o personalitate care a marcat viaţa intelectuală
a oraşului, ci îndeosebi o idee - a luptei pentru adevăr şi demnitate.

(2000)
 CUVÂNT ÎNAINTE LA A DOUA ÎNTÂLNIRE

Nicolae Mercean (n. 19 noiembrie 1945) ne-a părăsit într-o duminică de mai, cu
totul pe neaşteptate. Ştia şi se ştia că, odată, va veni sfirşitul, dar, cu fiecare clipă, trăia
„revelaţia stării de a fi”.
„Moartea e cel mai mare adevăr”, scria în nişte însemnări din anii liceului, şi iată că
prietenul nostru l-a cunoscut mult prea repede.
Înainte de duminica aceea îndurerată (17 mai 1987, Braşov), cu doar două zile,
făcusem planuri de petrecere a timpului liber şi îi dădusem maşina de scris pentru a-şi
pune la punct volumul de poezii. Am fi vrut să mergem la film, să mai vedem o dată Pe
aripile vântului, dar n-a fost să fie. El s-a grăbit să plece „pe aripile vântului” pe un drum
fără întoarcere… Când am venit de la cinematograf (mă angajasem să fac eu rost de
bilete), în faţa blocului se găsea maşina Salvării şi brancardierii se pregăteau să-l coboare
pe Nic. M-am dus şi eu la spital, şocat să-l văd zbătindu-se între viaţă şi moarte. Trupul
tânăr nu voia să cedeze, cu toate că era asediat din toate părtile. Privirea lui Nic exprima o
îndepărtare lentă, perpetuă, de neînfrânt. În lupta cu potrivnica necruţătoare a vieţii,
ultimii apărători cedau pe rând. Un ecou stins, aceste cuvinte: „N-am reuşit să duc nimic
până la capăt în această viaţă...”
În luptă cu „atotputernicii zei leucemici “, Nicolae Mercean a lăsat foarte puţin să
transpară din trăirile sale, aşa încât o poezie cum e Salon 509 surprinde şi indică în acelaşi
timp puterea de transfigurare a experienţei de viaţă care, de obicei, e mascată de diverse
imagini: „Pereţii ca nişte roţi de cvadrigă / înţepenite între urne - noi spiţele / mecanismului
inert pe care îngerii / încearcă să-i pună în mişcare. / Aerul pauperizat blasfemiator şi incert
/ în luciul lui sanguin apăsând pe timpane / lama unei raze de speranţă. / Prin uşi se fulgeră
prezenţa / (Camelia Nicoleta Alina) / Startul de pe ultima treaptă / se urcă greu câteva linii
vitale / în competiţie cu viaţa / mereu amânată câştigătoare învinsă / crud război al
expansiunilor / Leuco şi Limfo şi Trombo / Adeno Megalo Hepato / atotputernicii zei
leucemici printre care / surâsul doctorului Emanuil împarte / fărâme de vis ascensiuni
nebuloase / între două lame destinul ca un oracol/ în chilia lui asediată.”
Structura volumului A doua întâlnire e cea pe care a gândit-o autorul. Câteva
cicluri, care fac parte, cum se poate observa, din vârste poetice diferite, sugerează
consecvenţa unei sensibilităţi care a ocolit cu obstinaţie confesiunea. Nu regăsim texte
128 Ovidiu Moceanu

care au constituit debutul, ciclul Ninsori, comentat elogios de Victor Felea, în „Tribuna”
(27 mai 1971), când Nicolae Mercean era încă student. Victor Felea vorbea atunci de un
„lirism nuanţat şi subtil, de structură modernă”, diagnostic perfect valabil şi mai târziu, la
debutul în volumul colectiv Alpha '85. În Alpha '85, Laurenţiu Ulici („România literară”,
29 mai 1986), referindu-se la grupajul Vînătorul orb, remarca virtuţile acelor „texte
unitare tematic şi stilistic, probând experienţă a scrisului şi o perspectivă sceptică, un fel
de amorţire a nervilor într-o frazare monotonă care anulează incipientele tensiuni reflexive
provenite din introspecţie”. O asociere mai puţin obişnuită sesizează Alexandru
Condeescu („Luceafărul”, 15 noiembrie 1986), când vorbeşte de acest „autor baroc
format la şcoala modernismului”.
Este evident că Nicolae Mercean cunoaşte istoria poeziei moderne, că refuză
abstractizarea discursului în favoarea unei poetici a concretului, adecvată contemplaţiei. În
Aş da cetatea ideală, versul „Ce dor mi-e de tine!” este urmat de o serie de imagini care
au ambiţia să realizeze aliajul greu de conceput între elemente din planuri diferite: ”Ce dor
mi-e de tine! / Aş da cetatea ideală / pentru umbra ta îmbrăţişându-mi umbra / aş lega de
orbite un fir să treacă / dintr-un ochi în altul privirea / neînceputul în talpă l-aş bate /
când durerea mai e încă vie”. Poezia lui Nicolae Mercean se naşte din efortul asocierii
neaşteptate de imagini, care par atrase de un magnetism suprafiresc, într-o mişcare de tip
brownian. Lucrurile devin înţelesuri, astfel că, „În spaţiul dintre două înţelesuri / o
frumuseţe oarbă ne uneşte / acelaşi fin de sie
cle escaladăm / într-un martiriu al
desăvârşirii” (Iarbă de lumină). Rareori, între imagini apar elemente care trădează stări,
reflecţii, reacţii, dar şi atunci caracterul aforistic al formulărilor ţine discursul într-o zonă
rece, aproape neutră. În Edecar, conştiinţa pare „un edecar ce trage /acest sfârşit de secol
/dintre valuri”, în Mersul locuit, întâlnim imaginea unui „gladiator al deşertăciunii”, iar în
Pe urma ta, aceea a unui „Proteu în edenul cuvintelor”. Modernismul discursului poetic
al lui Nicolae Mercean ţine de efecte sonore, în primul rând, şi de o bucurie a rostirii, care
nu ignoră resursele neologistice ale cuvintelor. Chiar atunci când cadenţele amintesc
ritmuri tradiţionale, referinţa neaşteptată tulbură imaginea, o complică şi contorsionează
sensurile: „M-ajunge îndoiala bătrânului Socrate / nimic nu ştiu mai sigur ca elinul/
cuvântul e o fântână ce răzbate/ să verse în fierea luminilor pelinul. // Pe malul
Acheronului mă plimb / aştept pe Charon să-şi repare barca /poverile încerc să le
preschimb /să nu scufund în unde negre arca.” (Cuvîntul e o fîntînă).
E de apreciat efortul de a rămâne într-o zonă poetică originală, neatinsă de experienţele
la modă prin anii 70-'80, când s-a cristalizat formula poetică a lui Nicolae Mercean.
Fiecare poezie lasă impresia unei elaborări atente, de lungă durată, pentru a înlătura
orice asperitate. De ermetismul barbian îI îndepărtează un alt mod de a sintagma
imaginile, care mizează pe efectul surpriză, ca în aceste versuri din Frumuseţea ta ca o
iarnă: „Lumina e sporită de umbră / singurătatea de moarte / clipa tăcerii de căderea în
repaos / frumuseţea ta ca o iarnă / alunecă în cer.”
Cuvinte şi cărţi 129

Jurnalul poetic exprimă limpede ideea centrală a volumului: poezia ca radiografie a

punctelor în care fiinţa şi universul tind să se contopească. De aceea, poate, unele poezii
mărturisesc despre un fel de transă, autorul trăind bucuria momentelor de graţie, când a
surprins vibraţia unică a lucrurilor: „După tot vârtejul de dus şi întors / un ritm din
univers făcut inofensiv /îngenuncheat la gestul tău - acum / peregrin dintr-un loc în altul
/ şi dincolo de simţuri / mai departe chiar la limita limitei / Jusqu' á la profondeur”
(Interval III).
Publicarea volumului A doua întîlnire (Paralela 45, 1999) reprezintă un act de
autentică restituire literară. Cele câteva secvenţe aduc în atenţia cititorului o personalitate
poetică remarcabilă.

Notă biobibliografică:

NICOLAE MERCEAN s-a născut la 19 noiembrie 1945 în comuna Rediu (Cluj) şi

a decedat la 17 mai 1987 la Braşov, răpus de o boală necruţătoare. A urmat şcoala generală
în satul natal, iar liceul în localitatea Turda. Absolvent al Facultăţii de Filologie din Cluj-
Napoca (1973). Debut publicistic În „Tribuna” (1971), cu o prezentare de Victor Felea.
Debut editorial în volumul colectiv Alpha '85 (Editura Dacia, Cluj-Napoca), cu ciclul de
poeme Vânătorul orb.
A colaborat cu poezie la revistele „Tribuna”, „Steaua”, „Astra”, „Vatra” şi altele.
Au scris despre poezia sa Laurenţiu Ulici, Petru Poantă, AI. Condeescu, Victor Felea
şi alţii.
 TREI CUVINTE DESPRE PAUL GRIGORE

1. PESTE MODE ŞI TIMP...

Din întâmplările literare şi didactice braşovene se auzea, odinioară, cu o vibraţie

neaşteptată pentru făptura fragilă, o voce inconfundabilă, care atrăgea de îndată luarea-
aminte. Limpezimea ideilor, fermitatea opiniei, cultura de un tip special impuneau respect,
bruscau indiferenţa, pentru că se aştepta din moment în moment acea volută surpriză
anunţată cu precauţie de mişcări, mimică, gesturi în aparenţă fără un anume rost.
Vorbitorul puncta zvâcnirea frazei printr-o ridicare a umărului drept şi o înclinare a
capului spre acea mişcare, în timp ce arunca în partea opusă, prin ochelari cu multe
dioptrii, undeva deasupra auditoriului, o privire deodată rece, întoarsă spre sine, eliberată
de simpatia contingentului. Era secunda aşteptată, secunda de graţie a unei afirmaţii care
cercetase şansele unei comunicări afective şi, de îndată bănuită, se ridica şocant, parcă
speriată, spre o lume mai pură, a imaginilor („iconilor”) şi revelaţiei. În asemenea
momente, aripa albatrosului bătea larg, curajoasă, peste alunecarea de idei, descâlcind,
uneori prin simplificare ironică, dar şi autopersiflare, probleme considerate inextricabile.
Câtă distanţă între frumuseţea niciodată alterată a verbului din călătoria prin
Cosmocalia (aşa îşi intitulase un volum de eseuri) şi mersul pipăit spre casă, înaintarea
chinuită, prudentă, printre oameni şi lucruri, pe străzi atât de complicate, unde pândesc
atâtea primejdii!... Însingurarea se risipea ca prin farmec când, prin ceţurile unei vederi
mult slăbite, se ivea un prieten cu care se putea schimba o vorbă, ştiută fiind forţa de
exorcizare a cuvântului, cum acesta zideşte fiinţa după măsura ştiinţei de a-l folosi şi, prin
el, ceea ce n-a dat firea zgârcită. Revanşa va veni o vor da spiritul liber, voinţa,
îndrăzneala.
Din întâmplările de toate felurile, au rămas aceste micropoeme şi câteva eseuri, în
parte publicate prin reviste, şi unele şi altele insolite, ieşite parcă din timp.
Paul Grigore (născut în Cămârzana, judeţul Satu Mare, la 17 mai 1952, decedat în
Bucureşti la 3 iunie 1989) venea din Nord, dintr-un sat patriarhal, dar nimic din spaţiul
originar nu se regăseşte în versurile sale, după cum nimic din căutările poeziei ultimilor ani
nu va determina orientarea imagisticii. Originalitatea refuza orice atingere cu ceea ce ar fi
Cuvinte şi cărţi 131

ştirbit unicitatea, aşadar nu este surprinzător că aceste versuri păstrează o anumită

candoare a opţiunii, purificată de efectele manierismului şi ale persistenţei într-o idee.

Ţin în mână volumul manuscris Anluminură cu rouă, terminat în 1984. Într-o

vreme în care apăreau volume de versuri de sute de pagini, fiinţa firavă a acestui volum
respira spre spaţiile istoriei literare cu o credinţă de neclintit în supravieţuire. Cei care l-au
cunoscut pe autor mai îndeaproape îşi amintesc cum înlocuirea unui cuvânt era anunţată
cu bucuria de nedescris a descoperirii unei nuanţe, acolo unde, la un moment dat, nu mai
părea să fie posibilă nici o schimbare. Dacă renunţa la o întreagă poezie, spre disperarea
prietenilor, respira uşurat, râdea de impacientarea lor, scăpase de o povară, ajunsese la o
certitudine, oricare ar fi fost consecinţele. Ceea ce rămânea însă, după rătăciri şi nemiloase
amputări, trebuia supravegheat în continuare cu o grijă neostoită. Astfel că e greu de spus
dacă Paul Grigore nu s-ar fi răzgândit să publice acest volum, după ce i-a dat formă, dacă
ar fi putut să se ocupe de publicarea lui.
Nu credea în inspiraţie şi, în general, în ce venea din afara propriei voinţe.
Versul apărea la capătul unui efort, al unei strategii de înlăturare a impurităţilor de
tot felul. Cuvântul, în nenumărate reluări, urmează să se încarce de o tensiune aparte,
relevată numai în context. În fond, restituirea demnităţii originare a cuvântului dă măsura
demnităţii autorului. Natura cuvântului nu poate ignora substantivul şi adjectivul, nici
efectele unor conotaţii pe care le sugerează o anumită intenţie auctorială. Imaginaţia lui
Paul Grigore, cu suport preponderent vizual, proiectează pe un fundal purificat de datele
imediatului iluzia unei ingenuităţi, a unei prospeţimi care sunt, de fapt, fructul unui joc
superior.
Paul Grigore consturieşte cu o grijă extraodinară pentru detaliu, fiindcă ştie că în
spaţiul poetic orice semn, cât de modest, are importanţa lui. Inflexiunea stranie, exotică, a
versului său nu trebuie absolutizată. A încercat o condensare extremă a imaginii, după
modelul haikuului. Cine ar crede că a lucrat aproape zece ani la cele vreo cincizeci de
micropoeme care au rămas de la el ?
Sclipirea diamantină a imaginii, care refuză o „descifrare”, o explicaţie, oricât de
elevată şi de la obiect, mărturiseşte despre orgoliul poetului de a purta crucea cuvântului
său unic, inconfundabil.
(Vol. Anluminură, Litera, 1991)
132 Ovidiu Moceanu

2. CU FAŢA SPRE LUMINĂ

Puţin câte puţin, paginile lui Paul Grigore ajung, din garsoniera lui de altădată, în
agora.
Într-o vreme când lumea e ocupată de cu totul altceva, câţiva prieteni ai iluziei
poetice reuşesc, cu eforturi materiale considerabile (pe altele nu le luăm în seamă), să
restituie istoriei literare imaginea unui poet şi critic autentic, profund, cvasinecunoscut
marelui public înainte de sfârşitul său prematur. Nu-şi cultiva această imagine pentru că
avea încredere în noi şi spunea, glumind sumbru, că nu se grăbeşte, că, oricum, dacă nu
publică ceea ce trebuie în timpul vieţii, vom avea noi grijă, el scrie pentru altă vreme,
singura grijă îi era eliberarea, restul sunt fleacuri. „Hai, măi Paulică, nu vorbi aşa... “ îi
ziceam neluându-l, desigur, în serios, şi fiindcă n-am ştiut niciodată ce să cred despre cei
care vorbesc râzând despre moarte.
Paul Grigore pregătise pentru publicare un volum de eseuri intitulat iniţial
Cosmocalia, apoi Vocaţia luminii (Aplicaţii pericosmocalice) şi manuscrisele
dovedesc o trudă ieşită din comun, caracteristică îndeobşte poeziei. Eseurile, construite
după reguli geometrice, exploatează virtuţile metafizice ale cuvântului şi de aceea par
încifrate. Ele cer câteva lecturi, ochi şi minte de connaisseur, de iniţiat, condiţie ca lumina
ideii, a expresiei inconfundabile să vină spre tine. Au concentraţia alcoolurilor tari, refuză
divagaţiile, parantezele largi, cuvintele de umplutură. Cititorul trebuie să cunoască bine
textul despre care se vorbeşte, cel puţin tot atât de bine cât comentatorul, de aceea acesta
îi propune tonul colocvial, chiar amical. Paul Grigore nu reconstituie textul, ci face
operaţie de decriptare, de primire şi exprimare a unor revelaţii. Chiar în texte banale, el
vede ceva de dincolo şi propune un drum secret spre acea lumină, numai de el văzută.
Ar fi multe de spus despre această eseistică dispreţuitoare de perisabil, dar să sperăm
că va da Domnul şi va veni şi acea vreme…

(„Poesis”, 1993)
Cuvinte şi cărţi 133

3. CUVÂNT ÎNAINTE LA VOCAŢIA LUMINII

Când Paul Grigore îmi spunea, într-o zi de primăvară, la sfârşitul unei discuţii în
garsoniera lui din „Tractorul”, nu cu mult timp înainte de accidentul de tramvai, că mă voi
ocupa eu de publicarea volumului de critică, precum şi a celui de poezie, amândouă pregătite
de parcă „bătrânul” poet şi critic îşi considera încheiată activitatea, el, din păcate, nemaiavând
timp să alerge pe la edituri, nu-l mai lăsau puterile, n-am crezut că trăiesc unul din acele
momente care marchează pentru totdeauna o viaţă, se înfig cu putere în memorie, deşi, la
început, se ascund sub înfăţişări banale, ca şi cum n-ar merita să le iei în seamă.
Nu era deloc bătrân prietenul nostru, dimpotrivă, se afla la acea vârstă când fiinţa,
despărţindu-se de incoerenţele, tatonările, bravurile adolescenţei, urcă vertiginos spre
împlinirea de sine, pregătită să descopere necunoscuta matematică a existenţei sale şi să
înfrunte adversităţile cu un curaj greu de găsit mai târziu, în vremuri mai tomnatice. „Fii
serios, măi Paule !” i-am spus privindu-l amuzat că se joacă din nou, în stilu-i caracteristic,
cu cuvintele. Obişnuia să şarjeze şi să facă din şocarea celorlalţi o glumă, ca şi cum ar fi
vrut să-i elibereze de deprinderea de a acorda prea mare importanţă cuvintelor. Primise
tânărul din faţa mea ameninţări? De la cine? Pe cine să incomodeze? Sta cuiva în cale
băiatul acela firav care, e drept, nu ştia să spună decât adevărul? Boala de ochi, care-i crea
probleme, nu era atât de primejdioasă încât să nu-i mai lase speranţa că într-o zi îşi va
vedea volumul de critică publicat, mai ales că fusese la Editura Dacia cu câtva timp în
urmă şi-l depusese, aşteptând un moment favorabil.
Oare era atât de naiv să creadă că adevărurile pe care le rostea la clasă despre „cretinul
acela de pe perete” nu ajunseseră la urechile „organelor”? Însă, pentru atâta doar, se plătea cu
viaţa? Primise, cum îmi spusese, vizita unui emisar al Generalului (cine o mai fi fost şi acesta
? ), un tânăr pe care şeful îl trimisese să facă rost, chipurile, neapărat din mâinile lui, de un
exemplar dintr-un dicţionar de personaje, apărut nu de mult şi la care colaborase şi el. El l-a
invitat acasă, au stat de vorbă, i-a dat cartea şi tânărul, printre altele, a adus vorba şi despre
ceea ce se mai întâmpla prin şcoală, atrăgându-i atenţia să se ferească, totuşi.
Vestea accidentului de tramvai a căzut ca o lovitură de trăsnet.
Paul (noi îi spuneam astfel, deşi numele de botez era Grigore) nu apăruse la şcoală în
ziua aceea de miercuri (accidentul avusese loc marţi, 30 mai, spre miezul nopţii). A început
căutarea pe la toate spitalele, ca să aflăm, în cele din urmă, că a fost transferat la Bucureşti,
la celebrul Spital Nr. 9. Vineri dimineaţa ne aflam în camera de gardă a spitalului. Am
primit asigurări că luni va fi transferat în salon, fiindcă totul evoluează bine, dar, stupoare,
a doua zi, interesându-ne de sănătatea lui, ni s-a spus că a decedat. Nu îl văzusem la spital,
urcaseră la Reanimare doar Gh. Crăciun şi tatăl unei eleve, aşa încât, la sosirea în
Cămârzana (satul său de naştere), unde urma să aibă loc înmormântarea, când am văzut
lovitura puternică din tâmplă, lucrurile păreau clare: Paul Grigore fusese victima unei
înscenări sinistre. Era posibil ca un om lovit de tramvai să nu aibă oase rupte, vânătăi etc.,
134 Ovidiu Moceanu

doar urma unei lovituri „exacte”, eficiente? De ce, oare, un plutonier de la Circulaţie a
ţinut să fie prezent la o şedinţă a cadrelor didactice în săptămâna aceea şi să vorbească
despre un profesor care, în loc să se ocupe de educarea tinerei generaţii, „opreşte tramvaie
cu capul” (cum se exprima dânsul dispreţuitor)?
Evident că eforturile de a afla adevărul s-au izbit de un zid inexpugnabil. Nici mai
târziu, după '89, n-au fost mai mulţi sorţi de izbândă. Ambiguitatea s-a menţinut, de-ar fi
numai să amintim bucuria cu care am sărbătorit atribuirea numelui său Şcolii Generale Nr.
13 din Braşov, unde era profesor, dar şi mai marea bucurie, poate, a celor care, sub un
pretext oarecare, au dat jos plăcuţa respectivă, revenind la banala denumire de mai înainte.
S-a spus că e un ordin de mai sus, ca să nu aibă pretenţii şcolile maghiare, dar şcolile
maghiare, vizate, chipurile, au rămas pe mai departe cu numele lor de scriitori, oameni
politici, istorici etc. Evident, numele lui Paul Grigore nu era apărat de un partid, necum de
iubirea colegială, atât de fluctuantă.
Nici n-are nevoie, de fapt, Paul Grigore de asemenea manifestări, pe care le-ar fi
repudiat, fără îndoială, şi pentru că i s-ar fi părut că ar brusca buna-cuviinţă. Ar fi contat
mai mult înţelegerea scrisului său, aprecierea, ca să nu mai spunem capacitatea de a purta
un dialog de alese virtuţi intelectuale. Fiindcă prietenul nostru era un om al dialogului.
Perspectiva unei conversaţii îi aprindea privirile şi numai cine a fost în preajma lui ştie câtă
bucurie se revărsa din cuvintele lui dacă avea cu cine să „bată” spaţii culturale cât mai
întinse. Cu un poet al urbei, preocupat de destinul pecenegilor şi cumanilor, discuta ore în
şir, neobosit, ca un specialist în probleme de istorie; cu un teoretician al literaturii părea
venit proaspăt de la bibliotecă, unde tocmai a închis un volum de R. Barthes sau I.
Lotman; cu un filosof, n-avea nici un complex, oricât de vastă ar fi fost informaţia aceluia.
Critica sa exprimă cu supleţe această capacitate extraordinară de a se mişca, şi pe verticală,
în culturi dintre cele mai îndepărtate. Recitite azi, textele sale critice îşi păstrează
prospeţimea. Au o actualitate care trece dincolo de momentul receptării, al apariţiei, fie că
se referă la clasici (C. Negruzzi, I. Budai-Deleanu, Ion Neculce, M. Eminescu ş.a.), fie că
pornesc de la un act critic de întâmpinare. Axa clasici şi contemporani funcţionează într-un
cronotop al idealităţii operei, înţeleasă ca text cosmocalic, adică mecanism armonios, în
sens platonician. Cosmocalia, textul care încheie volumul, pare un adevărat testament
critic. Paul Grigore porneşte de la termenul pitagoreic cosmos, care desemna lumea, dar
avea şi sensul de „frumuseţe”, „ordine”, „armonie”. Opera literară, îndeosebi, reafirmă
această viziune, al cărei fundal e „un constituent mitic”. Demersul critic va însemna
decelarea „manifestărilor «mitice» ale cosmosului”, dominate în literatura europeană de
două modalităţi: mythos-ul grec (Homer) şi mythos-ul iudaic (Biblia). Literatura europeană
evoluează, crede Paul Grigore, spre o nouă povestire de tip cosmogonic, fundamentată „nu
pe mythos, ci pe ipoteze şi viziune ştiinţifică”. În acest context, Cosmocalia este un „estem
supracultural (model cosmologic estetic - s.a., P.G.), topos diacronic al cosmoviziunilor
de epocă, depăşind tocmai prin aceasta sferele artei pentru a se implica în toate
componentele Spiritului”.
Cuvinte şi cărţi 135

Actul critic înseamnă, aşadar, reliefarea punctelor de congruenţă a viziunilor şi

modalităţilor, de aceea trebuie să instituie o nouă mitologie a textului şi creatorului, ca
rezultate ale unui efort de supraordonare.
Intuiţia critică, susţinută de o informaţie complexă (îndeosebi mitologică), identifică
nucleul, cosmocentrul (ca să fim în acord cu terminologia lui Paul Grigore), în funcţie
de care se ordonează toate celelalte elemente. Aşadar, „diagnosticul” cere o expunere
adecvată a detaliilor care au intermediat sugestia întregului. Proza lui V. Voiculescu „e
atrasă de mythos: ca ordine sacră şi coerenţă amniotică a lumii”, deci va urma o
demonstraţie impecabilă a deconstruirii prin observarea practicilor culturale, constatând
„legitatea deontică a ritului în deplină concordanţă cu ritmurile naturii”. Criticul analizează
din această perspectivă Lacul rău, Lostriţa, Pescarul Amin, În mijlocul lupilor,
Ultimul Berevoi, Vaca blestemată. În teatrul blagian urmăreşte „iluminările împotriva
constrângerilor” ca semne ale expresionismului. Zamolxe afirmă „suprimarea limitei prin
dispersiunea conştiinţei”, ceea ce duce la anularea ordinii transcendente, „instaurată prin
forţă şi vrăjitorie”. Când constată că „oraşul bacovian e .un substitut al Ierihonului” (v.
Demitizare mitizantă), asocierea frapează îndeajuns pentru a urmări cu interes
argumentele. Poate comentariul la proza lui Urmuz exprimă cel mai bine esenţa metodei
critice a lui Paul Grigore. Personajele şi întâmplările sunt racordate la diverse surse
mitologice, uneori deconcertant, fiindcă forţează limitele, mai ales prin exerciţiul rafinat al
limbajului. Naşterea lui Fuchs, spre exemplu, se află „în opoziţie evidentă cu germinaţia
organică din tradiţia mythos-ului grec”. Cum spune textul, „Fuchs, când a luat naştere, a
preferat să iasă prin una din urechile bunicei sale, mama sa neavând deloc ureche
muzicală”. De aici până la mythos-ul grec e o distanţă, dar criticul o străbate fulgerător,
insistând asupra ideii, cu argumente pertinente, într-o construcţie de virtuozitate, cum
sunt atâtea altele din prezentul volum. Paul Grigore mitologizează obiectul criticii sale,
printr-un artificiu paradoxal de desacralizare, astfel încât dă la o parte cu rapiditate vălul
care creează misterul şi face ca suprafaţa lingvistică a operei să cadă pentru a se afirma o
altă realitate, mai profundă, a substraturilor de diferite tipuri. Critica are aerul că iniţiază,
că descoperă secrete ascunse citirii comode, că se luptă cu obişnuinţe de lectură. Şi nu în
puţine locuri, într-adevăr, chiar dacă e vorba de texte arhicunoscute, dăm peste
interpretări inedite, fiindcă Paul Grigore are talentul de a „reîmprospăta” un text printr-o
lectură „cu ochii în patru” (v. C. Negruzzi, I. Budai-Deleanu, Ion Barbu etc., dar şi autori
contemporani ca Şt. Augustin Doinaş, Mircea Ivănescu, Virgil Mazilescu ş.a.). Poezia lui
Grigore Vieru e salvată de la o lectură monodică, liniară, printr-un cuvânt cu rezonanţe
mitice, matria, o invenţie lingvistică a lui Paul Grigore (de la pater > patria; de la mater >
matria), care îi oferă posibilitatea asocierii imaginii mamei cu aceea a zeiţei Geea „văduvită
de Uranus”. Ajunge, astfel, la concluzia că o constantă definitorie a poeziei lui Grigore
Vieru este „tensiunea regresivă”, nu „sentimentul obârşiilor”.
Când vor citi textele despre operele lor, scriitorii de azi îşi vor da seama că în cele
două-trei pagini (cu rare excepţii depăşea acest număr) autorul a concentrat lecturi asidue,
136 Ovidiu Moceanu

într-un respect desăvârşit pentru arta lor şi într-un dispreţ categoric pentru convenienţe.
Cititorul va fi şocat de abundenţa terminologiei greceşti şi latine, a cuvintelor neologice.
Neologismul invită însă la o anumită eleganţă a ideii, la o documentare / lectură a operei
în profunzime, la asimilarea unor elemente speciale de cultură. Fără aceste condiţii, ar fi
greu de înţeles o frază ca aceasta despre poezia lui Daniel Turcea: „De fapt, în viziunea lui
Daniel Turcea, platoniciana «Împărăţie Eternă a Spaţiului» devine mai întâi un spaţiu
cultural, «şansa inefabilă a renaşterii florentine» fiind tocmai o şansă neoplatonică în care
reveria eminesciană fecior de Împărat fără stea amestecă barbianul vis al galeşei Floride şi-al
ostroavelor Antile cu Bagdadul macedonskian, pus sub semnul lui Parmenide pentru a topi
astfel negentropic permanenţa culturală a unei Europe aristocrate şi contradictorii...”
S-ar pune, în acest context, întrebarea dacă nu cumva o asemenea critică produce o
complicare şi mai mare a lucrurilor prin expresia ermetizantă. Înlăturând orice concesie
cu mediocritatea, critica lui Paul Grigore se adresează în primul rând unor cunoscători,
celor capabili să închidă triunghiul de aur: operă / autor - critic - cititori.
S-a vorbit de literatura de sertar şi s-a observat că nu .prea există. Vocaţia luminii
face parte din sfera autenticii literaturi de sertar, a cărei răzvrătire împotriva istoriei vine din
alte resurse decât acelea ale acţiunii politico-literare. Volumul atestă păstrarea nealterată a
sensului normalităţii exerciţiului critic, prin care o personalitate în formare, în răspăr cu
evoluţia contextului, înţelege să îşi asume condiţia, orice riscuri ar impune aceasta, chiar şi
acela de a nu-şi vedea paginile publicate. Inutil să precizăm, în final, că din textele care
alcătuiau volumul, gata de tipar în 1989, nu s-au lăsat la o parte decât 2-3, din raţiuni de
spaţiu, că nu s-a procedat la retuşări, înlăturări de cuvinte şi expresii etc.
(Vocaţia luminii, Paralela 45, 1999)

Notă biobibliografică:

PAUL GRIGORE s-a născut la 17 mai 1952, în Cămârzana (Satu Mare). A decedat
la 3 iunie 1989, în Bucureşti. Părinţi: Vasile şi Ana. Şcoala primară în satul natal, liceul la
Negreşti-Oaş.
Absolvent al Facultăţii de Filologie din Craiova, 1978 (specializarea limba şi
literatura română - limba şi literatura franceză.), după ce a început aceeaşi facultate la Cluj.
Profesor la o şcoală generală din Braşov. Debut publicistic în revista „Astra” (1981).
Debut editorial - 1991, cu volumul de poezii Anluminură (postum). Apare postum, în
colecţia revistei „Poesis (nr. 1, 1992), Diotima din scriitură (critică literară). Inclus în:
Antologia poeziei Generaţiei '80, de AI. Muşina (Ed.Vlasie, Piteşti, 1993); Antologia
poeziei româneşti culte, de Florin Şindrilaru (Ed. Teora, Bucureşti, 1998). .
Au scris despre Paul Grigore: Ovidiu Moceanu, Gheorghe Crăciun, AI. Muşina
(texte ce însoţesc volumul Anluminură, 1991), Ştefan Borbely (Paul, „România literară”,
nr. 49/1991), Mihaela Ursa (recenzie, „Steaua”, nr. 1/1992), Cristian Stamatoiu (cronică,
„Vatra”, nr. 258/1992), Florin Şindrilaru, George Vulturescu şi alţii.
VI. CUVINTE DE
MĂRTURISIRE
138 Ovidiu Moceanu
 DRUM SPRE INTERIOR

O afirmaţie în aparenţă şocantă: opera lui L. Rebreanu rămâne, în mecanismele ei

cele mai intime, în mare parte necunoscută.
Semn al marilor creatori sau al unei indiferenţe amabile, orientată spre secundar şi
nesimnificativ, venită din pretenţia că s-a spus totul despre opera lui? Nici un scriitor nu a
determinat o mai mare sete de factologie, o confuzie mai îndelungată între imaginar şi real
(uneori întreţinută cu bunăştiinţă, dintr-o pornire spre senzaţional), liniile de fugă şi chiar
specificul se topesc şi acum în imaginaţia multora la graniţa dintre transcriere şi ficţiune.
De aceea, o lectură eliberată de prejudecăţi, care să releve contribuţia lui Rebreanu la
înnoirea romanului românesc se lasă de mult timp aşteptată. S-a dovedit că lectura din
perspectiva unor tehnici mai noi, aplicată chiar unor opere mai puţin importante, dă
rezultate surprinzătoare. Pe de altă parte, nu trebuie să uităm nici o clipă că experienţa
Rebreanu este exemplară şi poate da o ideee despre condiţia scriitorului, nu din orice
epocă, ci din anume epocă, puţin spus greu încercată. Ion traversează un război mondial
pentru a ieşi la lumină şi, elaborat în mai bine de şapte ani, devine o apariţie semnificativă
şi dintr-o altă perspectivă: ca şcoală a lucrului întru proză. Nu e un secret că de la marii
creatori deprindem arta de a exista independenţi, dar şi acele nuanţe de culori faţă de care
orice teorii şi proporţii pălesc. Este îndeobşte cunoscut faptul că nuvelele n-au fost pentru
L. Rebreanu decât un teren de pregătire, o zonă de experienţe. Aşa să fie? Imaginea s-a
perpetuat, iar astăzi există susceptibilitatea că, odată ajuns la roman, prozatorul nu se va
mai întoarce la proza scurtă. Să fie o întâmplare că Marin Preda regreta că scriitoul român
a pierdut gustul pentru povestire?
Fiecare dintre aceste întrebări necesită timp pentru exemplificare, fiindcă
răspunsurile, uneori, determină atitudini fără acoperire.
Pe Liviu Rebreanu îl cunoaşte toată lumea, cu atât mai mult lumea literară.
Geografia operei, o geografie identificabilă. Dar descoperirea lui L. Rebreanu? A fost o
vreme când Ion şi Răscoala (mai puţin Gorila, Adam şi Eva, Amândoi etc.) au devenit
instrumentele unui meşteşug de deformare a receptării literare. Ca să nu mai vorbim de
Mara, Popa Tanda, sau Budulea Taichii ale lui Ioan Slavici, subiecte ale unor
interpretări voioase, chiuitoare, zimţi ai unor peceţi care perpetuează din păcate un anume
model de receptare literară, dacă ne gândim la necesitatea unei deschideri spre zone
moderne ale discursului literar.
140 Ovidiu Moceanu

Curaţată de orice ingerinţe, de orice prejudecăţi, lectura operei lui L. Rebreanu ne

oferă surprize. Viaţa prozatorului a devenit ea însăşi un roman, paginile despre
concurează opera iar câteva argumente despre fidelitatea faţă de crezul artistic,
consecvenţă, îşi găsesc acoperire în cele mai insipide amănunte.
Pentru mine, descoperierea lui Rebreanu, în toate privinţele, s-a petercut lent (opera
refuză ilumnările) şi s-a suprapus cu despărţirea de Rebreanu. Un drum firesc, mai ales că
a fi ardelean şi a scrie proză persupune a-l avea pe Rebreanu în sânge, ceea ce ar duce la o
periculoasă intimitate cu fluxul interior al capodoperelor şi o ignorare de sine, în faza
uceniciei, ignorare mai târziu fatală. Generozitatea marilor scriitori şi a capodoperelor,
adesea tiranică prin spaţiul imaginar pe care îl propun şi puterea seducţiei se înalţă la cele
mai alese esenţe când determină un act maieutic de distanţare, desprindere. Dacă
asimilarea ficţiunii, deopotrivă opera scriitorului şi viitorului, îşi îndeplineşte lucrarea
benefică, vine şi vremea desprinderii,
Pentru că ieşirea din ficţiune este un risc pe cont propriu şi numai aşa vei fi demn de
„şcoala” capodoperei, dacă ai învăţat lecţia singurătăţii. Desigur, azi e şic, se „poartă”
multe şcoli, îndeobşte americane, sud-americane sau franceze, chit că ele şi-au închis
porţile cu vreo zece, douăzeci de ani sau jumătate de secol înainte. Şi poate avea drepthe
F. Aderca să i se rupă inima de mila urmaşilor literari ai „înaintaşului de proporţie
geologică”. Totuşi, să ne amintim că „drumul” trece prin Jidoviţa, pe podul de lemn
acoperit, peste Someş şi pe urmă se pierde în şoseaua cea mare şi fără început”. Chiar dacă
„Rebreanu are talent de la 150 de pagini în sus”. De aceea nu l-a remarcat T. Arghezi,
care, într-o celebră şi regretabilă intervenţie despre romanul Ion, afirmă că i-a fost cu
neputinţă să treacă de 27 de pagini („câte am avut puterea să îndurăm”). Dar azi, când
multe cărţi de debut în proză nu trec de 150-200 de pagini? (bineînţeles, nu totdeauna din
vina autorilor).
O primă impresie, într-o toamnă binecuvântată, când a început drumul spre
Rebreanu: în satul aceala nu se băteau chiar atâta oamenii pentru pământ, poate şi pentru
că era puţin şi fiecare avea cam aceleaşi iugăre, mai mult sau mai puţin fertile. Nici un
omor, bruftuluiri da, de toare felurile, rar de tot, fiindcă drumurile se întorceau mereu spre
„Jidoviţa", urcau un deal sau altul şi, ca şi cum ar fi ajuns prea sus, prea aproape de o
desprindere fatală de golul orb al fundului de vale, se răsucea în intervalul dinspre vale,
într-un sens captiv. Dintr-o dată, Rebreanu avu puterea să trezească o atenţie până atunci
adormită şi într-o altă vale, de astă dată a Jiului, meditaţia luă proporţii nebănuite.
Sadoveanu mărturisea cu un anume prilej că lectura cărţii lui Ion Creangă n-a produs
impresie deosebită moldovenilor cărora li se adresa. Aistea le ştim noi, că aşa spuseseră
oamenii sau gândiseră, ori pur şi simplu ţesătura stilistică era atât de savantă, încât se
observa instictiv că „mâna” nu e anonimă, inocentă, încât să accepte cu uşurinţă acel gen
de convenţii care fac accesibile cadre mai complicate ale epicii.
Cuvinte şi cărţi 141

Îndepărtarea de teritoriul absorbit în spaţiul imaginar creează efctul de recuperare.

Posibila întoarcere a avut loc prin Pădurea spânzuraţilor. Tensiunea de un fel aparte,
maxima deschidere spre probleme de interes general uman (în asociere cu acele povestiri
sfătoase ale unor bătrâni care bătuseră cale lungă prin al doilea sau chiar primul război
mondial), construcţia impecabilă, cu mişcări interioare neîntâlnite până la acest roman în
proza românească, avură darul să declanşeze un resort subiectiv mai puternic decât
oricând. Dacă multor romancieri de azi le-ar fi incomod să recunoască descendenţa
rebraniană din Ion, din motive pe care nu le enumerăm în această confesiune, ecuaţia o
stăpânesc în mod sigur după drumul prin Pădurea spânzuraţilor. Răscoala a generat o
linie astăzi defunctă, din păcate, mai bine spus compromisă de romane sociologice.
„...Iată ce ne lipseşte nouă, scriitorilor români, un doctor Mayer...” Îmi amintesc
cuvintele lui Marin Preda şi mă gândesc la soarta ciudată a capodoperelor. Şcoala toceşte
apetitul cunoaşterii lor şi, revenind, în alt context de viaţă, te afli dintr-o dată întro situaţie
paradoxală: trebuie să revizuieşti tot ceea ce ştiai înainte, dacă până atunci n-ai avut
încăpăţânarea să iei înţelegerea pe cont propriu. Cercul se închide: solul „aducător de
iertare şi de viaţă” nu vine nici în ultima clipă şi „Apostol îşi potrivi singur ştreangul, cu
ochii însetaţi de lumina răsăritului”. Orice speranţă de redempţiune este spulberată de
mecanisme imposibil de stăpânit de unul singur. Apostol a descoperit un adevăr care va
genera conflicte specifice în naraţiunile „obsedantului deceniu”. Din păcate l-a descoperit
prea târziu… sau prea devreme, când autorii noului roman francez erau în faşă ori nu se
născuseră încă. S-ar fi produs, desigur „une modification” .
Există anumite similitudni între momentul actual în care se află literatura noastră şi
cel în care se afirma literatura lui Liviu Rebreanu. Prozatorul a răspuns târziu întrebării
despre ce s-a întâmplat cu ţărănimea noastră în 1907.
Oricât ar face-o de târziu, generaţia noastră, în forme care ţin de propuneri şi
aprehensiuni individuale, trebuie să răspundă literar unei alte întrebări, cel puţin la fel de
grave: ce s-a întâmplat, cu adevărat, cu ţărănimea românească în ultimul sfert de secol,
după colectivizare? Îi era caracteristică lui L. Rebreanu sesizarea problemei vitale şi, dacă
romanele sale cele mai bune au avut ecoul ştiut, s-a datorat extraordinarei sensibilităţi la
social. Nu pledez pentru întoarcerea la Rebreanu; ar fi regretabil, dar nu se poate nega că
Rebreanu trebuie privit ca înaintaş model şi drumul său literar ca o istorie exemplară. E
valabilă observaţia nu numai pentru tinerii noştri confraţi, ci şi pentru cei mai vârstnici,
măcar de-ar fi să avem pururi înainte sensul înalt al înţelegerii pe care o avea marele
prozator pentru ceea ce înseamnă viaţa literară, pentru curăţia vieţii de scriitor. Jurnalul
său, pentru cine are urechi de auzit, poate fi o sursă inepuizabilă de sugestii în acest sens.
Despărţirea de Rebreanu nu am înţeles-o nici o clipă ca o dezicere. Ea a început
odată cu sentimentul unei captivităţi care începea să fie infertilă, deşi se pare că a trăi în
umbra unor mari modele ar fi mai comod şi, alambicând lucrurile, se găsesc destule
resurse de supravieţuire literară. Marele prozator a fost o vârstă anterioară debutului, care
s-a transformat în altceva, o altă vârstă, desigur, făcându-mă să tresar fericit ori de câte ori
citesc/aud întrebarea: „Aveţi un prozator preferat?” şi răspund: „Rebreanu”.
 SAREA PĂMÂNTULUI

Bună este sarea; dar dacă sarea îşi pierde gustul, cu ce o veţi drege?
(Marcu 10,50)

Oriunde te-ar purta întâmplările vieţii, caută sarea pământului.

Să vezi cât de greu o găseşti. Unii caută avere, şi aceea li se pare sarea pământului,
alţii caută aur, cărbune, cupru, uraniu ş.a.m.d., în adâncurile pământului sau în depărtările
lui, iar când le găsesc, se cred fericiţi.
Dar sarea pământului nu e nici sub pământ, nici deasupra, nici în văzduh, nici în ape.
Întotdeauna când m-am întors în Valea Jiului, fie cu trenul, fie cu o pagină de carte,
am suprapus imaginile din realitate cu cele latente, ca să văd, să aud, să „gust”, să mă
reîncarc de ceea ce am numit cândva sunetul fundamental. Să regăsesc câteva dimineţi,
câteva întâmplări, zile, adică oameni, fiindcă degeaba cauţi sarea pământului altundeva
decât în ceea ce sunt oamenii. Prin oameni, Dumnezeu exprimă identitatea locurilor, lor le
dă puterea de a rămâne ei înşişi, ori, dimpotrivă, de a se schimba, dacă socotesc că aceasta
le este mai de folos, nu pentru a-L uita, ci pentru a-L preamări şi pentru a nu ieşi din
lumina binecuvântării Sale.
În Vale, în vremea la care mă refer eu, sarea pământului au fost momârlanii.
Au devenit altceva decât ştiu eu, azi? Ce au devenit? Ori ne înşeală vremurile, cu
aparenţele lor, şi, în fond, nimic nu s-a schimbat...? Chiar dacă au lăsat stâna pentru un
butic, chiar dacă au vândut vaca sau oile pe un Aro...
S-a scris puţin despre ei. În amestecătura de „venetici”, olteni, clujeni,
maramureşeni, moldoveni ş.a. din Valea Jiului, s-au pierdut parcă, uitaţi de vreme. Şi e
bine că vremea i-a uitat. În singurătatea muntelui, retraşi parcă în faţa tuturor valurilor
istoriei, întâlneai aceleaşi costume în alb-negru, ca şi în singurătatea străzii, pe care o
refuzau, dar pe care erau nevoiţi să o accepte din când în când. În zmeurarii sălbatice,
auzeai glasuri de femei strigând după vaci rătăcite, în marginea afinaru1ui, dis-de-
dimineaţă, pornea către oraş, din stână, câte o femeie să ducă laptele spre casă ori la câteva
familii din oraş.
Modestia gardului de piatră, a caselor de lemn, a lăsat loc, puţin câte puţin, orgoliului
modern al clădirilor „făţoase”, tip vilă, odată cu rărirea celebrelor nedei, prilej de întâlniri
Cuvinte şi cărţi 143

zgomotoase pentru cei care au ales văgăunile munţilor, aerul vârfurilor atât de
enigmatice. Mai ştiu oare să se distreze (iată un termen!), să se ferească de perfidele
capcane ale unei civilizaţii în ebuliţie? Întrebarea e valabilă şi pentru alţii, desigur. Mai
poate cineva să vorbească despre zodii ca acel bătrân momârlan cu care am lucrat o vară
la mina din Uricani? Ori să se întristeze atâta când, din neatenţie, i-am zgâriat cu ţapina
coada ţapinei lui, strălucitoare ca opera unui sculptor? O venera ca pe o operă, cu
adevărat, pentru că o viaţă întreagă o şlefuise. Iar eu, neatent, am zgâriat-o…
Nu pot să spun că am pătruns dincolo de anumite bariere ale vieţii acestor oameni,
uneori aprigi. Refuzau, dacă nu se întâmplă asta şi acum, amestecul cu ceilalţi şi, poate, nu
pentru că ar fi fost prea mândri, ci pentru că taina muntelui nu o înţelege oricine. Şi dacă
nu o înţelege fără să i-o explici, n-are rost să mai încerci. Căci, dacă ar fi să aleg o imagine
emblematică, n-ar fi femeia aceea care muşcă dintr-un măr, ci casa lângă munte, aproape
de pădure, cu îngrăditura ei modestă şi păşunea zgârcită, spaţiu în care bănuieşti că trăiesc
mai multe familii, gata oricând să ia muntele în piept, dacă nu cumva sunt chiar acolo, pe
„câmpul de luptă”, aproape de cer.
Şi când, nu demult, am văzut-o pe bătrâna momârlancă la biserică, în veşmintele ei
străvechi, într-o iarnă intens argintie, strălucitoare, roşie ca focul de gerul năprasnic, am
înţeles că un duh al locurilor ocroteşte sarea pământului, măcar să ne aducă aminte de un
timp al identităţii inconfundabile. Iar când, într-o vară, am asistat la un spectacol susţinut
de copiii unei şcoli din Vale, acolo, în vârful muntelui, la o cabană, într-o sală de petreceri,
îmbrăcaţi toţi în costume tradiţionale, etnografia răscolea amintirile, trezind la viaţă chipul
strălucitor al unor vremi trecute în istorie.
 A FI ÎN ACTUALITATEA ROMÂNEASCĂ...

- Domnule Ovidiu Moceanu, dvs. sunteţi concomitent profesor de literatură română la Universitatea
„Transilvania”, scriitor şi autor de manuale specializate. Cum se împacă în acelaşi om toate aceste lucruri?

Într-adevăr, e foarte dificil să le împaci pe toate, cel puţin dintr-un punct de vedere:
al timpului limitat pe care îl ai la dispoziţie. Dar gândul că poţi fi util îţi dă o energie
extraordinară, te face să treci peste zile şi nopţi de efort încordat. Adâncirea în universul
ficţional fascinează întotdeauna şi, în faţa acestei fascinaţii, nu-ţi mai pui întrebarea dacă te
poţi „împăca” a doua zi, ori chiar în aceeaşi zi, cu celălalt. Cine ar putea cunoaşte mai bine
ca un scriitor subtilităţile limbii române? Dublat de specialist, scriitorul poate veni în
întâmpinarea tinerei generaţii pentru a face din studiul limbii române, al literaturii române
un moment existenţial fundamental. Când acesta poate fi prelungit de-a lungul unei
vieţi, scriitorul profesor (sau profesorul scriitor) a câştigat un suflet şi o minte pentru cerul
limbii române. Iată răsplata pentru efortul său în cele două dimensiuni asumate.

- Ce înseamnă pentru dvs. proza pe care o scrieţi?

Proza mea a fost de la început ancorată într-o anumită mitologie a individua1ităţii în

căutare de sine. Toate exprienţele artistice trebuie să se transforme în experienţe vitale. Am
avut sentimentul, cu fiecare proză, ca să nu mai spun de fiecare roman, că e ultima carte pe
care o joc, ceea ce explică şi atmosfera mai gravă, străpunsă totuşi de multe ori de o privire
ironică, poate jucăuşă, ca un triumf peste nemulţumirile de toate felurile. Prin scris, m-am
simţit mereu în vâltoarea marilor întrebări despre 1ume, cărora am încercat să le găsesc un
răspuns, valabil nu umai în ordine individuală. Aici e de spus că am văzut în scris descoperire
de sine, o expunere, de aceea m-am simţit, după fiecare carte, mai vulnerabil ca oricând.
Vindecarea de o carte vine însă prin altă carte şi nu trebuie decât să ai răbdare până îşi face
simţită prezenţa. Cele două momente mă plasează întotdea într-un orizont mistic.

- Ce credeti că se întâmplă acum în literatura română?

Momentul literar de acum nu pare interesant. Senzaţia de stagnare încearcă mulţi

comentatori. Ceea ce face ca numele noi să nu se impună cu mai multă vigoare este criza
resimţită la diverse niveluri ale veţii literare. Presa literară, sufocată până acum de presa de
informaţie, eveniment, senzaţional etc., nu şi-a găsit încă ritmul, s-a confruntat chiar cu
Cuvinte şi cărţi 145

perspectiva sumbră a dispariţiei. Atenţia principală a fost orientată spre altceva, dar va
veni o vreme când lucrurile se vor aşeza. Afirmarea unei noi generaţii, timidă, nu a benefi
ciat de o susţinere mai puternică. Sunt foarte puţine nume azi în critica de întâmpinare
capabile să impună gustului public o anumită formulă artistică. Se publică poezie şi proză,
dar cele mai interesante volume au venit dinspre eseistică. Este un moment de acumulări,
în care scriitorul român se confruntă cu realităţi dintre cele mai dure. Parafrazând celebra
formulare, o să observăm cu tristeţe că sponsorizările nu fac o literatură.

- Ce s-a făcut şi ce se mai poate face pentru integrarea definitivă a literaturii basarabene în cea
română?

Privesc cu simpatie efortul colegilor noştri de peste Prut de a fi în actualitatea literară

românească, una singură. Nu este decât o soluţie: libera circulaţie a informaţiei literare.
Apar cărţi interesante în Basarabia, dar îmi sunt inaccesibile. Găsesc prilejul să mulţumesc
emoţionat celor care au avut amabilitatea să-mi trimită cărţile. Revistele nu pot fi
procurate, nici măcar de la bibliotecă. Nu există alt factor care să împiedice integrarea
decât reaua-credinţă, alimentată de interese ostile bunului mers al lucrurilor.

- Literatura trebuie să fie o punte între limba vorbită şi cea literară?

Nu o punte, ci locul în care valenţele cuvântului vorbit capătă expresie.

- Care sunt procesele traversate de limba vorbită din România?

Cele mai interesante mişcări se înregistrează în vocabular. Diversificarea lexicală

şochează. Asaltul neologistic englez, alimentat de ştiinţă, tehnică şi sport, îndeosebi, ar
părea unui vorbitor din secolul trecut cu totul nefiresc.

- După părerea dvs., ce înseamnă o cunoaştere aprofundată a limbii române?

Cunoaşterea aprofundată a limbii române înseamnă studiu continuu, după un

moment de început când, din punct de vedere teoretic, au fost puse bazele acestui studiu.
Mi se par, totuşi, prea anemice încercările din presă (vorbită sau scrisă) de a menţine
interesul pentru corectitudine. Este adevărat că, în faţa unor realităţi deconecertante,
pledoaria pentru expresivitate, plasticitate, varietate ar părea o naivitate.

- Vedeţi vreo legătură între limbă şi religie? Dar între literatură şi religie?

Un vocabular nuanţat, bogat, îţi permite să înţelegi mesajul Sfintelor Evanghelii.

Ignorată multă vreme ori deformat interpretată, literatura noastră creştină trebuie adusă în
atenţia publicului şcolar, dar şi a unui public mai larg. O ilustrează nume mari: L.Blaga,
T.Arghezi, G.Galaction, V.Voiculescu ş.a. Mesajul de credinţă al multor creaţii ale lor va fi
privit într-o altă lumină, dacă i se asociază cunoaşterea textelor biblice.
146 Ovidiu Moceanu

- Credeţi că literatura ÎI va putea recupera pe Dumnezeu?

Literatura ne ajută să-L cunoaştem pe Dumnezeu. În inima celor mai importante

creaţii literare europene pulsează puterea credinţei. Nu cred că pactul cu diavolul poate fi
creator, fiindcă, în cele din urmă, ceea ce pare creaţie se dovedeşte drum spre neant.

- Ce sfaturi i-aţi da unui tânăr intelectual basarabean dornic de a cunoaşte mai bine limba şi
literatura română?

Să rămână de-a pururi în dragostea pentru limba şi literatura română. De aici vin
toate celelalte: lectură continuă, interes nestins pentru valorile spirituale româneşti,
credinţa că-i stă în putinţă să infrângă toate dificultăţile.

Interviu realizat de Dumitru CRUDU

„Limba Română”, anul VI (1996), nr. 3-4 (27-28), pp. 127-128
VII. CUVINTE
DESPRE AUTOR
148 Ovidiu Moceanu
 NOTĂ BIOGRAFICĂ

Născut la 17 februarie 1949, satul Copru, jud. Cluj, din părinţi ţărani (Simion şi
Maria), într-o familie cu cinci copii.
Şcoala primară în satul natal. Liceul în oraşul Lupeni (1966).
Facultatea de Filologie, Cluj (1971).
Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu (2002).
Profesor în învăţământul preuniversitar (1971-1991). Lector la Universitatea
„Transilvania”din Braşov (1991-1999). Doctor în filologie (1997). Conferenţiar universitar
(l999-2003). Profesor universitar (2003).
Hirotonit preot pentru studenţii Universităţii „Transilvania” (2003).
Şef al Catedrei de Limba şi Literatura Română (1995,1997-1999), prodecan al
Facultăţii de Ştiinţe (1999-2001), decan al Facultăţii de Litere (2001-2004).
Debut absolut - 1969, revista „Tribuna”.
Debut în volum – 1983, O privire spre Ioan (proză scurtă).
Membru al Uniunii Scriitorilor din România, ASPRO şi al Asociaţiei Sindicale a
Scriitorilor din Cluj.
150 Ovidiu Moceanu

LISTA LUCRĂRILOR PUBLICATE

I. Studii, cronici, recenzii, eseuri, evocări, prefeţe, postfeţe

1. Actualitatea în proza tinerilor, [în] „Astra”, an XIV (1979), nr. 1 (mai), p. 10.
2. Adânc pe adânc cheamă…, [în] „Telegraful Român”, anul 146 (1998), nr. 11-
12, 15 martie, p. 3.
3. Adio, domnule Profesor ! , [în] „Tribuna”, 1999, nr. 25-28 (1-31 iulie), p.5 (şi
în „Monitorul de Braşov”).
4. Adorarea Fecioarei, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLIV, serie nouă, nr.
627, miercuri, 15 ian. 1992, p.1 şi 2.
5. Al nemuririi nimb, [în] „Gazeta de Transilvania”, 1990, 11 oct., p. 2
(supratitlu: In memoriam - Ioana Em. Petrescu)
6. Amintiri pentru viitor, [în] „Gazeta de Transilvania”, CLVII, serie nouă, nr.
1449, 22 - 23 oct. 1994, p. 2.
7. Andrei Şaguna – Întemeietorul, [în] „Revista Teologică” (Revistă oficială a
Mitropoliei Ardealului), serie nouă, anul XIII (85), 2003, nr. 3 (iulie-sept.), pp.
7-15.
8. Anotimpuri interioare, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVII, serie nouă,
nr. 1389, 30 - 31 iulie 1994, p. 2. v. şi „Contrafort”, martie - aprilie, 1995, p. 6.
9. Ateu’ [în] „Renaşterea”, anul V (1994), serie nouă, nr. 8 (august), p. 3.
10. Aventura „biblistă” a lui I. Heliade Rădulescu, [în] „Renaşterea”, anul
XIV (serie nouă), 2003, nr. 1 (ianuarie), p. 7 (partea I) şi nr. 2 (februarie), p. 6
(partea a II-a).
11. Binecuvântaţi şi iertaţi…, [în] „Renaşterea”, anul VIII (1997), serie nouă, nr.
11 (95), noiembrie, p.7.
12. C. Rădulescu: Uitarea şi neuitarea inocenţilor, [în] „Steaua”, 1984, nr. 10,
p. 59.
13. Caligrafii sentimentale, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie
nouă, nr. 1434, sâmbătă - duminică, 1 - 2 oct. 1994, p. 2.
14. Cântecul vieţii. Postfaţă la volumul Simetria inimilor (poem în proză), de
Heliodora Cătunescu. Cu o prefaţă de Ion Stratan, Piteşti, Paralela 45, 2005.
15. Cărţi duhovniceşti, [în] „Gazeta de Transilvania”, serie nouă, an CLVII, nr.
1347, 2 iunie 1994, p. 2.
Cuvinte şi cărţi 151

16. Cei care vin, cei care pleacă, [în] „Cariatide”, anul II (1992), nr.6(7), iunie,
p.14 şi urm.
17. Celălalt Noica, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă, nr.
1429, sâmbătă - duminică, 24 -25 sept. 1994, p. 2.
18. Ceremonie şi subtilitate, [în] „Viaţa studenţească”, anul XXIV (1980), nr.36
(5 nov.), p.9.
19. Cinstita povestire . Prefaţă la vol. Ion Sassu Ducşoara, Comoara lui Carole,
Braşov, Ed. Tipocart, 1995.
20. Ciorbă de bolovan, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI, serie nouă, nr.
1237 - 1238, sâmbătă - duminică, 15 - 16 ian. 1994, p. 3.
21. Clătinaţi de valuri, [în] „Renaşterea”, anul VIII (1997), serie nouă, nr. 2 (86),
februarie, p. 8.
22. Colinde, colinde... [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă, nr.
1493, 24 - 25 dec. 1994, p. 1.
23. Comentariu la O fotografie veche..., [în] „Mesager”, an III (1993), nr. 649 (31
august), p. 2.
24. Comentariul literar [în] „Şcoala braşoveană”, an II (1996), nr. 6, p. 6.
25. Confesiune în amurg [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă,
nr. 1309 - 1310, 9 - 10 apr. 1994, p. 2.
26. Confesiunea ca supravieţuire [în] „Transilvania Expres”, an III (1995), nr. 645
(16 oct.), p. 3.
27. Covorul doctorului Freud [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI, serie
nouă, nr. 1285 - 1286, sâmbătă - duminică, 12 -13 martie 1994, p. 2.
28. Credinţă, filosofie, cultură [în] „Vatra”, serie nouă (1971), an XXIII (1993),
nr. 270 (sept.), p. 16.
29. Credinţă şi cultură [în] „Renaşterea”, an VII (1996), serie nouă, nr. 3 (martie),
p. 6.
30. Credinţă şi erudiţie [în] „Vatra”, serie nouă (1971), anul XXIV, nr. 274, ian.
1994, p. 16. v. şi „Telegraful Român”, anul 144 (1996), nr. 23 - 24 (15 iunie),
pp. 3 - 4.
31. Credinţă şi mărturisire, [în] „Renaşterea”, anul VIII (1997), serie nouă, nr.3(87),
p.6
32. Credinţă şi poezie, prefaţă la vol. Maria Luca, Poezii religioase, Ed. Pastel,
Braşov, 2005.
33. Creştinismul şi visele [în] „Transilvania Expres”, an I (1993), nr. 76, 6 dec.,
p. 2.
34. Criteriul Eminescu [în] „Cotidianul Obiectiv”, nr.353, 20 ianuarie 2003, p.9
35. Critică şi strategie [în] „Steaua”, 1984, iunie, p. 57.
36. Cu faţa spre lumină [în] „Poesis”, an IV (1993), nr. 4 -5 (apr. - mai), p. 11.
37. Cum trece poezia prin vremi…[în] „Cariatide”, anul II (1992), nr. 9-10 (10-11),
p.23.
152 Ovidiu Moceanu

38. Cupluri şi asimetrii [în] „Universitas Transilvania”, an I, nr. 1, ian. 1994, p. 3.

39. Cursa cu repetiţie [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă, nr.
1384, 23 - 24 iulie 1994, p. 2.
40. Cuvântul dat, [în] „Foaia Diecezană”, serie nouă, anul VI (2000), nr.1-2 (59-
60), ianuarie-februarie, p. 21 (partea I) şi nr. 3-4 (61-62), martie-aprilie, p.6
(partea a II-a).
41. Cuviosul Siluan Athonitul, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr.
1169, 13 aprilie, p. 4.
42. Dăruind vei dobândi, dobândind vei dărui, [în] „Vatra”, serie nouă (1971),
anul XXIII (1993), nr. 266 (5), mai, p. 12.
43. De veghe la treptele veşniciei, [în] „Renaşterea”, an V, serie nouă, nr. 6 -7,
1994, p. 5.
44. Dialoguri creştine, [în] „Vatra”, an XXIII (1993), nr. 271 (oct.), serie nouă
(1971), p. 18.
45. Dicţionarul teologilor români,[în] Slujitor al Bisericii şi al neamului. Pr.
Prof. univ. dr. Mircea Păcurariu, membru corespondent al Academiei
Române, la împlinirea vârstei de 70 de ani, vol tipărit cu binecuvântarea Î P
S Bartolomeu, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2002, p. 150 şi urm.
46. Dimensiunea Eminescu, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI, serie nouă,
nr. 1297 - 1298, 26 - 27 martie 1994, p. 2.
47. Din Efebia, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă, nr. 1478, 3
- 4 dec. 1994, p. 2.
48. Doamnă cu licorn. Pagini inedite din corespondenţa familiei Blaga, [în]
„Tribuna”, serie nouă, anul IV, 1992, nr. 21 (28 mai - 3 iunie), p. 3.
49. Doar o problemă de stil?, [în] „Contrapunct”, an I (1990), nr. 7 (16 febr.), p.
2
50. Domnul Profesor, [în] „Monitorul de Braşov”, anul III (2000), nr. 545 (29
martie), p.4. .
51. Dumitru Teologul, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă, nr.
1469, 19 - 20 nov. 1994, p. 2.
52. Eminescu – „poetul cu inima-n ceruri”, [în] „Limba Română” (Chişinău),
anul III (1993), nr. 2 (10), pp. 96-100
53. Eminescu ... la Braşov [în] „Gazeta de Transilvania”, 1990, 14 iunie, p. 1 şi
urm.
54. Eminescu împotriva corupţiei, [în] vol. Dea Munera. Reprezentări asupra
corupţiei în modernitatea literară şi intelectuală românească, Coord.
Caius Dobrescu şi Ovidiu Moceanu, Ed. Univ. „Ttransilvania”, Braşov, 2005,
pp. 73-92.
55. Eminescu, favoritul ministrului, [în] „Mesager”, an II (1992), nr. 135, 15
ian., p. 2. v. şi „Cariatide”, an II (1992), nr. 1, p. 7.
Cuvinte şi cărţi 153

56. Enciclopedia anticipaţiei româneşti, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul

CLVII, (1994), serie nouă, nr. 1474, 26 - 27 nov., p. 2.
57. Femeie, iată trupul tău..., [în] „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”
(supliment „Gazeta de Transilvania”), serie nouă, 1991, octombrie, p. 1.
58. Feţele memoriei, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII, serie nouă, nr.
1464, 12 -13 nov. 1994, p. 2.
59. Fiii luminii, [în] „Atheneum”. Revistă de cultură şi informaţie a comunităţii
române din Canada, vol. 3, nr. 4, apr. 2003, p. 22 şi urm.
60. Flora în plină floare, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI, serie nouă, nr.
1243 - 1244, 22 - 23 ian. 1994, p.2.
61. G. Boitor.Testament provizoriu, [în] „Astra”, 1975, nr. 98, p. 14
62. Generaţiile (mai) tinere şi examenele..., [în] „Cariatide”, an II (1992), nr. 7 - 8,
p. 14.
63. Geo Bogza sau luciditatea stării de veghe, [în] „Astra”, 1978, oct., nr. 3, p.
14.
64. Gramatică şi democraţie, [în] „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1991,
nr. 15, serie nouă, oct., p. 1. [rubrica "Fişe"]
65. Greierele şi Furnica, [în] „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1991, nr.
11, iunie, p. 2.
66. Historia mirabilis, [în] „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, 1991, serie
nouă, nr. 12, p. 1. (supliment „Gazeta de Transilvania”).
67. Icoana Maicii Domnului, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVII (1994),
nr. 1399, sâmbătă - duminică, 13 - 14 august, p. 2.
68. Iisus în vremuri de teroare, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLV (1993),
serie nouă, nr. 1221 - 1222, 25 - 26 dec., p. 2.
69. Imaginea unei generaţii, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994),
serie nouă, nr. 1483, sâmbătă - duminică, 10 - 11 dec., p. 2.
70. Imagini dintr-o lectură perpetuă sau nedespărţirea de Marin Preda, [în]
„Caiete critice. Viaţa Românească”, 1987, nr. 3 - 4, pp. 75 - 77.
71. Imagini în mişcare, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVII, (1994), serie
nouă, nr. 1409, sâmbătă - duminică, 27 - 28 august, p. 2; v. şi [în] “Contrafort”,
anul II (1995), nr.3, ianuarie, p.7.
72. Ironie şi vis în romanele lui Gib I. Mihăescu, [în] „Echinox”, 1970, nr. 6-7
(iunie - iulie), p. 6.
73. Între pământ şi cer, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994), serie
nouă, nr. 1424, sâmbătă - duminică, 17 - 18 sept., p. 2.
74. Întru nădejdea Învierii, [în] „Renaşterea”, anul VII (1996), serie nouă, nr. 4
(aprilie), p. 6.
75. Înţeleptul Noica, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLV, serie nouă, 1993,
nr. 1215 - 1216, p. 2.
76. La Govora, [în] „Monitorul de Braşov”, anul I, nr. 96 (10 oct. 1998), p. 4.
154 Ovidiu Moceanu

77. La Hurezi, [în] „Foaia Diecezană”, serie nouă, anul V, nr. 7-8 (53-54), iulie-
august, p. 5.
78. La izvoarele bucuriei, [în] Părintele Ghelasie de la Frăsinei. Iconarul iubirii
dumnezeieşti. Viaţa, învăţătura, sfaturi duhovniceşti. Mărturii şi scrisori. Ed.
Platytera, 2004, pp. 50-52.
79. La izvoarele luminii, [în] „Vatra”, 1995, nr. 5 (290), p. 55 şi urm.
80. La Prislop, [în] „Foaia Diecezană”, anul V (1999), nr. 11-12 (57-58),
noiembrie-decembrie, p.7.
81. La Putna, [în] „Foaia Diecezană”, serie nouă, anul V, nr.5-6 (51-52), mai-
iunie, 1999, p.13.
82. La Schitul Ostrov, [în] „Foaia Diecezană”, serie nouă, anul VI, nr.5-6 (63-64),
mai-iunie, 2000, p.19.
83. La Suceviţa, [în] „Foaia Diecezană”, serie nouă, anul V (1999), nr. 9-10, p.5
84. La vânătoare de bestii umane, [în] "Gazeta de Transilvania", anul CLVII
(1994), serie nouă, nr. 1459, sâmbătă - duminică, 5 - 6 nov., p. 2.
85. Liceul de după… liceu, [în] „Orizont lupenean”, anul III (2003), nr. 4-5 (apr.
–mai), p. 6.
86. Limba română şi Occidentul, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVI,
(1994), serie nouă, nr. 1291 - 1292, sâmbătă - duminică, 19 - 20 martie, p. 2.
87. Lista lui Eminescu. Semnificaţiile unor opţiuni ale bibliotecarului.
[în]Conferinţa internaţională de biblioteconomie şi ştiinţa informării, Ed.
Univ. Transilvania, Braşov, 2006, pp. 125-130.
88. Literatura autenticului, [în] „Astra”, 1977, nr. 2 (apr.-iun.) p. 7.
89. Literatura creştină, [în] „Renaşterea”, anul VI (1995), serie nouă, nr. 10 (70),
oct., p. 9.
90. Literatura creştină românească: un fir neîntrerupt, [în] „Vatra”, an XXIII
(1993), serie nouă (1971), nr. 264, martie, p. 3.
91. Literatura în revistele şcolare, [în] „Ateneu”, 1980, nr. 1 (martie), p. 11.
92. Literatură creştină, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLV (1993), nr. 1007 -
1008, sâmbătă - duminică, 17 - 18 apr., p. 2.
93. Literatură şi eveniment, [în] „Steaua”, 1979, nr. 11 (nov.), p. 54.
94. Lucian Blaga: credinţă şi iubire, [în] „Limba Română”, an IV (1994), nr. 2 (14),
p. 154.
95. Mihai Eminescu - „poetul cu inima în ceruri”, [în] „Cuvântul studenţesc”,
anul I (1993), nr. 2, pp. 4 –5, reluat în „Limba română”, anul III (1993), nr.2
(10), pp. 96-100(Chişinău).
96. Mircea Eliade: Comentariu la O fotografie veche..., [în] „Limba română”,
anul IV (1994), nr. 2 (14), p. 153.
97. Motive ale povestirilor lui Vasile Voiculescu, [în] „Echinox”, an II (1970),
nr. 11, p. 6.
Cuvinte şi cărţi 155

98. Necesitatea redimensionării istoriilor noastre literare, [în] „Astra”, nr.

103, 1976, apr. - iun., p. 6.
99. Neopăgânism, [în] „Monitorul de Braşov”, anul II (1999), nr. 176, 16
ianuarie, p. 4
100. Nevoia de izvoare, [în] „Renaşterea”, serie nouă, anul VIII (1998), nr. 1 (97),
ianuarie, p.9.
101. Noi, [în] „Tribuna” (recenzie), an XIII (1969), nr. 18 (640), 1 Mai, p. 2.
102. Noua spiritualitate şi jocurile imaginaţiei, [în] „Renaşterea”, serie nouă,
anul VII (1996), nr. 5 (77), mai, p. 8.
103. Numiri şi atribute ale lui Dumnezeu în lirica lui Lucian Blaga, [în]
„Portal Măiastra”, anul I (2005), nr. 3, p. 26 şi urm.
104. O carte despre Părintele Stăniloae, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V
(2002), nr. 1175, 20 apr., p. 4
105. O cenuşăreasă: istoria literară, [în] „Cariatide”, an II (1992), nr. 5 (6), p. 12.
106. O ediţie Eminescu, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVII (1994), serie
nouă, nr. 1339, sâmbătă - duminică, 21 - 22 mai, p. 2.
107. O enigmă: Visul, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994), serie
nouă, nr. 1394, sâmbătă - duminică, 6 - 7 aug., p. 2.
108. O imagine inacceptabilă a poeziei româneşti, [în] „Astra”, an XV (1980), nr.
4, p. 2.
109. O mare personalitate duhovnicească, [în] „Monitorul de Braşov”, anul I
(1998), nr.6, 27 iunie, p.4
110. O monografie a operei lui Lucian Blaga, [în] „Viaţa Românească”, anul C
(100), 2005, august-sept., pp. 237-239 (reluat în vol. Zenovie Cârlugea, Lucian
Blaga. Studii. Articole. Comunicări. Evocări şi interviuri. Comentarii
critice. Târgu-Jiu, 2006, pp. 164-168).
111. O poetă creştină, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1127, 23
febr., p. 4
112. O polemică de altădată: Andrei Şagna vs. Ion Heliade Rădulescu, [în]
Biblio – Braşov, Conferinţa Naţională de Biblioteconomie cu participare
internaţională, Editura Universităţii “Transilvania”, 2003, pp. 153-160.
113. O privire în infern, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII , serie nouă, nr.
1454, 30 oct., p. 2.
114. O temă fundamentală: Bucuria, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI
(1993), serie nouă, nr. 1012 - 1013, sâmbătă - duminică, 24 - 25 apr., p. 2.
115. Oceanul, [în] „Steaua”, 1980, nr. 9 (sept.), p. 55.
116. Om bun, [în] „Athaeneum” (Canada), 2002, vol. 2, nr.8 (august), p.17
117. Ora de religie, [în] „Gazeta de Transilvania”, 1991, 8 martie, p. 2.
118. Ora debutului, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994), serie nouă,
nr. 1332, joi, 12 mai, p. 2.
156 Ovidiu Moceanu

119. Pactul şi .... impactul, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVII (1994), serie
nouă, nr. 1231 - 1232, sâmbătă - duminică, 8 - 9 ian., p. 2.
120. Paradoxalul Rebreanu, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI (1994), serie
nouă, nr. 1249 - 1250, sâmbătă - duminică, 29 - 30 ian., p. 2.
121. Paul Grigore: Anluminură, [în] „Steaua”, 1989, nr. 10, p. 43.
122. Părintele Cleopa, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1133, 2
martie, p. 4 (partea I) şi nr. 1134, 9 martie 2002, p. 4 (partea a II-a).
123. Părintele Dometie, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), 2 febr., p. 4
124. Părintele Ilie Cleopa, [în] „Îndrumătorul bisericesc”, Sibiu, anul 147 (1999),
pp. 71-73.
125. Părintele Ilie, [în] „Monitorul de Braşov”, anul I (1998), nr. 144, 5 decembrie,
p. 4
126. Părintele Porfirie, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1115, 9
febr., p. 4
127. Părintele Teofil, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1121, 16 febr.,
p. 4
128. Pelerinul român, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V, nr. 1102, 26 ianuarie 2002,
p. 4
129. Peste mode şi timp..., [în] vol. Paul Grigore, Anluminură, Buc., Ed. Litera,
1991.
130. Petre Ţuţea, risipitorul…, [în] „Renaşterea”, anul VI, serie nouă, nr.12 (72),
decembrie, 1995, p. 7.
131. Plângerile, după Simona..., [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVIII
(1995), serie nouă, nr. 1501, sâmbătă - duminică, 7 - 8 ian., p. 2.
132. Pledoarie pentru literatura creştină, [în] „Viaţa Românească”, anul XCIX
(2004), nr. 3, pp. 35-36.
133. Poeme eroi - comico – satirice, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII
(1994), serie nouă, nr. 1439, sâmbătă - duminică, 8 - 9 oct., p. 2.
134. Poetul cu inima-n ceruri, [în] „Poesis”, an IV (1993), nr. 3 (34), martie, p. 9.
135. Poetul şi învăţăceii braşoveni de azi, [în] „Drum nou”, 1989, 15 iunie, p. 2.
136. Poezia ca scenariu iniţiatic, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII
(1994), serie nouă, nr. 1488, sâmbătă - duminică, 17 - 18 dec., p. 2.
137. Poezia creştină românească, [în] „Vatra”, serie nouă (1971), anul XXVII
(1998), nr. 2 (323), februarie, p. 43 şi urm.
138. Poezia stării de veghe, [în] „Astra”, anul XIX (1984), nr. 5 (mai), p. 11
139. Poezia unei generaţii, [în] „Universitas Transilvania”, an I (1994), nr. 1, ian.,
p. 3.
140. Poezia visului, visul poeziei, [în] „Centenar Lucian Blaga, 1895 - 1995", p. 2;
reluat în vol. Eonul Blaga. Întâiul veac. Culegere de lucrări dedicată
Centenarului Lucian Blaga (1895-1995), îngrijită de Mircea Borcilă, Albatros,
Bucureşti, 1997.
Cuvinte şi cărţi 157

141. Poezii de peste mări şi ţări, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII
(1994), serie nouă, nr. 1444, sâmbătă - duminică, 15 - 16 oct., p. 2.
142. Posibila întoarcere, [în] „Transilvania”, serie nouă, anul XXXI (CVII), 2001,
nr. 6, p. 67.
143. Povestirea ca redempţiune, [în] „Astra”, anul XVII (1983), nr. 4 (aprilie), p.
14.
144. Predici exegetice, [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1181, 27
apr., p. 4.
145. Preoţi şi mireni, [în] „Renaşterea”, an V (1994), serie nouă, nr. 2, februarie, p.
7.
146. Profesorul şi cărţile sale, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVIII (1995),
nr. 1508, serie nouă, sâmbătă - duminică, 14 - 15 ian.; Suplimentul „Foaie
pentru minte, inimă şi literatură”, p. 1.
147. Provincia înlăcrimată, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVI (1994), nr.
1302 - 1303, 2 -3 apr., p. 2.
148. Puterea mărturisirii, [în] Logos, Ed. Renaşterea, Cluj-Napoca, 2001, p.145 şi
urm.
149. Recursul la greci, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994), serie
nouă, nr. 1414, sâmbătă - duminică, 3 - 4 sept., p. 2.
150. Relaţia spaţială în metafora argheziană, [în] „Echinox”, an II (1970), nr.
10, p. 9.
151. Restaurarea cuvintelor, [în] „Cariatide”, an II (1992), nr. 2 (3), febr., p. 13.
152. Ritmul blând, imaginea feroce, [în] „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
1992, nr. 17, serie nouă, ianuarie, p. 2 (supl. „Gazeta de Transilvania”).
153. Romanul de azi, [în] „Astra”, anul XVII (1983), nr. 9 (sept.), p.8 şi urm.
154. Romanul iluziei absenteiste, [în] „Astra”, 1982, nr. 2, p.
155. Sarea pământului, [în] „Abataj”, an I (1994), nr. 2, 29 sept. - 6 oct., p. 2.
156. Sărbătorile la români, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVII (1994), serie
nouă, nr. 1315 (15 - 6 apr.), 1320 (22 - 23 apr.), 1325 (1 - 2 mai) p. 2.
157. Scriitorii, vânturile, valurile, [în] „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
1991, nr. 8, (16 martie), p. 1 şi 3 (supliment „Gazeta de Transilvania”).
158. Scriitorul şi idealul moral, [în] „Astra”, 1983, nr. 1, p.
159. Semnul realităţii imediate, [în] „Astra”, 1977, nr. 1, p. 13.
160. Sensuri fundamentale, [în] „Gândirea”, serie nouă, anul X (2001), nr. 1-3,
pp.24-27.
161. Simboluri creştine, [în] „Şcoala noastră” (fondată 1932), serie nouă, an II
(1995), nr. 3, p. 1.
162. Spre Crăciun, [în] „Foaia Diecezană”, serie nouă, anul VI, nr. 11-12 (69-70),
noiembrie-decembrie, 2000, p. 6.
163. Şcoala şi limba română, [în] „Astra”, anul XVIII (1983), nr. 3, p. 5.
158 Ovidiu Moceanu

164. Tânărul erudit, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVI (1994), serie nouă,
nr. 1267 - 1268, sâmbătă - duminică, 19 - 20 febr., p. 2.
165. Tânărul preot, [în] „Renaşterea”, an V (1994), serie nouă, nr. 9, p. 10.
166. Teama de Caragiale, [în] „Cariatide”, an II (1992), nr. 3 (4), p. 7.
167. Teologia bolii , [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1190, 11 mai,
p.4
168. Teologia iubirii, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI (1994), serie nouă,
nr. 1279 - 1280, sâmbătă - duminică., 5 - 6 martie, p. 2.
169. Teopoetica unor simboluri creştine în poezia lui Lucian Blaga, [în]
„Portal Măiastra”, anul I (2005), nr. 2, p. 5 şi 6.
170. Textele fundamentale, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994),
serie nouă, nr. 1255 - 1256, sâmbătă - duminică, 5 - 6 febr., p. 2.
171. Timpul liturgic, [în] „Monitorul de Braşov”, anul II (1999), nr. 194, 6 febr., p.
4
172. Trei probleme cvasiliterare, [în] „Interval”, 1990, nr. 1, p. 23.
173. Triodul explicat , [în] „Monitorul de Braşov”, anul V (2002), nr. 1145, 16
martie, p.4 (partea I); nr. 1151, 23 martie 2002, p.4 (partea a II-a); nr. 1157, 30
martie 2002, p.4 (partea a III-a); nr. 1163, 6 apr. 2002, p.4 (partea a IV-a)
174. Un curs de literatură creştină, [în] „România liberă”, 4 mai 1993, p. 2.
175. Un deceniu satanic, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLV (1993), serie
nouă, nr. 1209 - 1210, 11 - 12 dec., sâmbătă - duminică, p. 2.
176. Un păcat al lumii moderne: uitarea de sine, [în] „Epifania”, anul IV (1998),
nr. 1, (ian.-febr.), p. 9.
177. Un poet creştin, prefaţă la vol. Nicolae Dan Frunteş Prescuria, Ed. Lex
Libris, 1998, p. 3 şi urm.
178. Un profesionist al nefericirii, [în] „Gazeta de Transilvania”, an CLVI (1994),
serie nouă, nr. 1273 - 1274, 26 - 27 febr., sâmbătă - duminică., p. 2.
179. Un roman despre romani, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVI (1994),
serie nouă, nr. 1261 - 1262, 12 -13 febr., sâmbătă - duminică., p. 2.
180. Vârstele prozei, [în] „Astra”, anul XIX (1984), nr. 10 (oct.), p.1 şi 12.
181. Visul cu program, [în] „Poesis”, anul XI (2000), nr. 5-6-7, mai-iulie, pp. 44-
51.
182. Visul şi dialogul omului cu Dumnezeu, [în] „Porunca Iubirii”, 2000, nr. 4, pp.
8-11.
183. Visul şi Împărăţia (I), [în] „Vatra”, anul XXVI (1996), serie nouă (1971), nr.
300, martie, pp. 89 - 91.
184. Visul şi Împărăţia (II), [în] „Vatra”, anul XXVI (1996), serie nouă (1971), nr.
300, iunie p. 92 şi urm.
185. Zone afective, [în] „Gazeta de Transilvania”, anul CLVII (1994), serie nouă,
nr. 1419, sâmbătă - duminică, 10 - 11 sept., p. 2.
Cuvinte şi cărţi 159

II. Volume publicate

Studii şi monografii

1. Experienţa lecturii. „Aula”, Braşov, 1997

2. Visul şi Împărăţia. O teologie a visului. Cu o prefaţă de Preot Ioan Bizău, Antim,
Cluj, 1998.
3. Visul şi literatura. Paralela 45, Piteşti, 1999 (Colecţia „Deschideri”, seria
„Universitas” ).
Visul şi literatura, Ediţia a doua, Paralela 45, Piteşti, 2002 (Colecţia „Deschideri”,
seria „Literatură comparată”.)
4. Sensuri fundamentale, Paralela 45, Piteşti, 2001 (Colecţia „Cartea religioasă”, sertia
„Studii teologice”).
5. Literatura română veche, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2002.
6. Literatura română la începutul secolului al XX-lea (1900-1918). Reviste, curente
şi direcţii literare. Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2002.
7. Teologie şi filologie. Andrei Şaguna vs. Ion Heliade Rădulescu, Paralela 45,
Piteşti, 2003 (Colecţia „Cartea religioasă”, seria „Destin”).
8. Literă şi duh, Paralela 45, Piteşti, 2003 (Colecţia „Cartea religioasă”, seria „Destin”).
9. Cu Hristos prin Babilon, Reflecţii creştine. Cu o prefaţă de Răzvan Bucuroiu,
Editura Nemira, Bucureşti, 2004.
10. Cuvinte şi cărţi, Editura Universităţii „Transilvania”, Braşov, 2006.

Didactice

1. Limba română (compendiu). Vol. I (Ortografie, fonetică, vocabular, morfologie),

Ed. „Orientul Latin”, Braşov, 1991; vol. II (Sintaxa), Ed. „Orientul Latin”, Braşov,
1992.
Limba română (compendiu), Ediţia a II-a , Ed. „Vlasie”, Piteşti, 1994.
Limba română (compendiu), Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, „Aula”, Braşov,
1998.
Limba română (compendiu), Ed. a IV-a, revăzută şi adăugită, „Aula”, Braşov, 2002.
2. Teste de limba română, Editura „Diamondia”, Cluj-Napoca, 1995.
3. Lecturi particulare. Schiţe, poveşti, nuvele şi snoave. Antologie şi note bibliografice
de Ovidiu Moceanu, Ed. „Akia”, Braşov, 1993.
160 Ovidiu Moceanu

În colaborare

1. Dicţionar de personaje literare, Braşov, S.S.F., 1987 ( v. şi ed. din 1992).

2. Dicţionar de personaje literare, Ed. „Orientul Latin” (Braşov) şi Ed.
„Universitas” , Chişinău, 1993.
3. Dicţionar de personaje literare (coordonator Florin Şindrilaru), Ediţia a II-a şi a
III-a, Paralela 45, 1998.
4. Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească, Ed. a
IV-a revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de prof. univ. dr. Paul Cornea, vol. I şi II,
Paralela 45, Piteşti, 2002 (Colecţia „Dicţionarele Paralela 45”).
5. Dicţionar de personaje literare din proza şi dramaturgia românească pentru
clasele IX-XII (coordonator Florin Şindrilaru), Paralela 45, Piteşti, 2005.
6. Dicţionar de poezie românească, Braşov, Ed. „Orientul Latin”, 1992.
7. Dicţionar de proză românească, Braşov, Centrul editorial „Coresi”, S.S.F., 1991.
8. Istoria didactică a literaturii române (coord. Gh. Crăciun), Ed. Magister /Aula, 1998.
9. Istoria literaturii române din perspectivă didactică, vol. I (clasa a X-a).Proza
(coord. Caius Dobrescu), Ediţia I, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2000.
10. Istoria literaturii române din perspectivă didactică, vol. I (clasa a X-a). Proza
(coord. Caius Dobrescu), Ed. a II-a, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2002.
11. Mari teme literare. Dicţionar-antologie de texte pentru clasa a IX-a, vol. I-III,
Ediţia I, Paralela 45, Piteşti, 2000.
12. Mari teme literare. Dicţionar-antologie de texte pentru clasa a IX-a, vol. I-III,
Ediţia a II-a, Paralela 45, Piteşti, 2002.
13. Mari teme literare. Dicţionar-antologie de texte pentru clasa a IX-a, vol. I-III,
Ediţia a III-a, Paralela 45, Piteşti, 2005.
14. Proza românească. Antologie de texte comentate. Clasa a X-a, Paralela 45,
Piteşti, 2002.
15. Liviu Rebreanu după un veac. O carte gândită şi alcătuită de Mircea Zaciu, Cluj -
Napoca, Dacia, 1985, p. 467 şi urm.
16. Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu. Volum realizat de Diana Adamek şi
Ioana Bot, Cluj, Dacia, 1991, p. 45 şi urm.
17. Limba şi literatura română pentru bacalaureat şi admitere, vol.I, Paralela 45,
Piteşti, 2004 (cu reluări ale ediţiei în 2005, 2006).
18. Creştinismul – sufletul neamului românesc, Ed. „Agaton”, Făgăraş, 2004.
19. Istoria literaturii române pentru elevi şi profesori, Chişinău, Ed. „Cartier”, 2004
20. Dea Munera. Reprezentări asupra corupţiei în modernitatea lioterară şi
intelectuală românească. Coordonatori Caius Dobrescu şi Ovidiu Moceanu.
Braşov, Ed. Universităţii „Transilvania”, 2005.
Cuvinte şi cărţi 161

21. Poezia română postbelică. Metode de lectură, texte, analize, întrebări,

exerciţii şi teme. Coordonatori Andrei Bodiu şi Caius Dobrescu. Braşov, Ed.
Universităţii „Transilvania”, 2005.

Proză

1. Fii binevenit, călătorule, roman, Cluj Napoca, Dacia, 1986.

2. O privire spre Ioan, nuvele, Cluj - Napoca, Dacia, 1983.
3. Ordinul Bunei Speranţe, roman, Cluj - Napoca, Dacia, 1989.
4. Împăratul Iubirii, nuvele, Cluj, Dacia, 1994

III. Interviuri, traduceri

1. A fi în actualitatea românească..., [în] „Limba Română”, an VI (1996), nr. 3 - 4 (27

- 28), p. 127 şi urm. (interviu).
2. Despre superioritatea creştinismului şi inferioritatea creştinilor, [în] „Gazeta de
Transilvania”, an CLII, serie nouă, 1990, nr. 287 - 297, p. 2 (traducere din N.A.
Berdiaev).
3. Dumnezeu şi omul, [în] „Interval”, 1990, nr. 3, pp. 26 - 29. (trad. din N. A. Berdiaev,
De la destination de l 'homme).
4. Poezia va fi veritabilă şi eternă opoziţie, [în] „Poesis”, 1991, nr. 617 (14 - 15), iulie
- aug., p. 2. răspuns la ancheta „Poezia şi politica”.
5. Sunetul fundamental, [în] "Echinox", an XXIII, (1991), nr. 10 - 11, p. 21.
6. Nobleţea actului de a scrie. Interviu realizat de Nadia-Cella Pop, [în] „Transilvania
Expres”, anul VI (1998), 28 dec., p.13.
7. Ce înseamnă azi, pentru noi, Eminescu? Interviu realizat de Loredana Englich, [în]
„Transilvania Expres”, 15 ian. 2000, p.7.
 REFERINŢE CRITICE

Academia Română, Dicţionarul general al literaturii române (L-O), Ed. Univers

Enciclopedic, Buc., 2005.
Andru, Vasile, Memoria textului, Cartea Românească, Buc., 1992.
Bărbulescu, Simion, Mirabila poveste, „Astra”, 1986, nr. 8.
Benţea, Mircea, Exerciţii de supravieţuire, în vol. Arhipelagul prozei, Bibl. rev.
„Familia”, 1995.
Brumaru, A. I., Privire spre celălalt, „Astra”, l983, nr. 10.
Brumaru, A. I., Duh şi literă în lucrarea scriitorului, „Cotidianul Obiectiv”, 2003, nr.
493, 7 iulie.
Dinutz, Mircea, O pledoarie patetică, „Luceafărul”, 8 iulie l989, p. 6.
Duicu, Serafim, Privind lucrurile prin amintirea despre ele, „Vatra”, l986, nr.12.
Fotiade, Ramona, Teritoriul amneziei, „Amfiteatru”, anul XX (1986), nr. 7.
Ghermanschi, Anatol, Mások a boldogabbak (Întodeauna ceilalţi sunt mai fericiţi),
„Brassói Lapok”, 14 aprilie 1989, nr. 15.
Grigore, Paul, Sugestia labirintului, [în] Vocaţia luminii, Paralela 45, Piteşti, 1999.
Holban, Ioan, A doua carte, „Cronica”, 1986, nr. 43.
Holban, Ioan, Adunarea şi scăderea, „Cronica”, anul XIX (1984), nr.1, 6 ian.
Holban, Ioan, Exerciţii de intuiţie, „Cronica”, l989, nr. 29.
Holban,Ioan, Recursul la realitate, ”Cronica”, l984, nr. 12.
Itu, Ion, Peisaj cu ibişi albaştri, în vol.Cronici de tranziţie, Ed.”Orientul Latin”, 2002.
Lefter, Ion Bogdan(coord.), Scriitori români din anii 80-90. Dicţionar bio-
bibliografic, vol.II (G-O), Paralela 45, 2001.
Lefter, Ion Bogdan, Romanian writers of the 80s and 90s. A Concise Dictionary, Ed. Paralela
45, 1999.
Măran, Dorin, Radiografie sentimentală, SLAST, 3 oct. 1987, nr. 40.
Mihăescu, Valentin F., Resurecţia prozei scurte, „Luceafărul”, 1979, nr.13.
Moraru, Cornel, O sfidare a limitelor, „Viaţa Românească”, 2001, nr.1-2.
Moraru, Cornel, Recursul la real, în vol.Obsesia credibilităţii, EDP, l996.
Müller, Cristina, Două stiluri, „Amfiteatru”, 1989, nr. 9.
Munteanu, Cornel, Ordinul Bunei Speranţe, „Steaua”, l989, iulie.
Munteanu, Cornel, Ovidiu Moceanu. Fii binevenit,călătorule, „Steaua”, l986, nr.7.
Munteanu, Cornel, Ovidiu Moceanu. O privire spre Ioan, „Steaua”, 1984, nr.4.
Petraş, Irina, Clujul literar (1900-2005),. Dicţionar alcătuit de..., Ed. Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005.
Petrescu, Liviu, Exerciţii parodice, „Steaua”, l994, nr.9.
Cuvinte şi cărţi 163

Rădulescu, Corneliu, Ovidiu Moceanu. Împăratul iubirii, „Matinal”, 7 iunie 1994, nr.
155, serie nouă.
Răcaru, Roxana, Literatură cu vise, „România literară”, anul XXXV (2002), nr. 47.
Simion, Eugen, Complicaţiile prozei, ”România literară”, l987, nr.12.
Simion, Eugen, Jocuri de oglinzi, „România literară”, l989, nr.16.
Simuţ, Ion, Pragul romanului, „Familia”, l986, nr.10.
Steinhardt, Nicolae, Monologul polifonic, în vol. Monologul polifonic, Dacia, l991.
Ţeposu, Radu G., Istoria tragică şi grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,
Eminescu, Bucureşti, l993.
Ţeposu, Radu G., Bibioteca melancolică, „Amfiteatru”, 1989, nr. 9.
Ţion, Al., De vorbă despre sine însuşi, „Astra”, 1989, nr. 6.
Ţion, Al., Locuirea în „Psihonia”, „Transilvania Express”, 1994, nr. 297.
Ulici, Laurenţiu, 9…, „România literară”, l983, nr.36.
Vasilescu, Mircea, Memoria ca discurs, „România literară”, nr.26, l986.
Vereş, Mariana, Călătoria ca recuperare a identităţii, „Tribuna”, l986, nr.48.
Vlad, Ion, „Vocile” naratorului şi disciplina nuvelei, „Tribuna “,1994, nr.25/26.
Zaharia, Mihai, O privire spre Ioan, „Tribuna”, l984, 16 februarie.
Zaciu, Mircea, prezentare la volumul O privire spre Ioan, Dacia, l983.
164 Ovidiu Moceanu

PREMII ŞI DISTINCŢII

Premiul „Liviu Rebreanu” pentru proză scurtă, Bistriţa, 1983.

Premiul Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor, 1993.
Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca pentru volumul Împăratul iubirii, 1994.
Premiul „Paula” pentru proză, 1994.

Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler : „pentru talentul de care a dat dovadă,
îmbogăţind literatura română cu poezii, romane, nuvele, eseuri sau studii de certă valoare,
recunoscute atât în ţară, cât şi peste hotare “ („Monitorul Oficial al României”, Partea I,
Nr. 248 /22.III.2004).
Cuvinte şi cărţi 165