Sunteți pe pagina 1din 5

Scaunele de Eugen Ionescu -eseu structuratTeatrul absurdului este un tip de creatie teatrala aparut dupa cel de-al doilea

razboi mondial, la inceputul anilor 50.El respinge realismul psihologic si social, bazat pe iluzia mimetica , aceea de a infatisa spectatorilor aparenta unor oameni si a unor situatii reale, evoluand pe scena. Personajele sunt vag conturate, cu o identitate incerta,dezindividualizate. (Doi batrani, sot si sotie, imaginati de autor ca avand 95 si 94 de ani.) Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul sufletesc,dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme si stereotipii, sugerandu-se imposibilitatea de a iesi din acest impas. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evolutiei artei dramatice, innoindu-i radical mijloacele de expresie si largindu-i universul tematic. Eugen Ionescu se afirma ca publicist, colaborand, in special cu articole de critica literara, la numeroase reviste ale vremii. In 1941 s-a stabilit in Franta. Abia aici isi descopera, dupa aproape zece ani in care nu publica nimic, vocatia care il va face celebru: teatrul. In 1950 a avut loc, la Theatre des Noctambules din Paris, premiera primei lui piese, La Cantatrice chave(Cantareata cheala). Formula teatrala ionesciana este insa, inca de la piesa de debut, atat de socant innoitoare, incat ea se impune cu greu, dramaturgul aflandu-se intr-un permanent razboi de hartuiala cu critica ostila a productiilor lui. Nonconformismul scriitorului castiga in cele din urma batalia. Piesele lui sunt primite pe marile scene ale lumii si sunt jucate constant in principalele teatre franceze. Artistul rebel e socotit mentor, creator de scoala dramatica. In 1970 Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze, recunoastere indubitabila a intrarii pieselor lui in repertoriul valorilor consacrate. 53868usd26yjt1t Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie, imaginati de autor ca vand 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna, izolati de restul lumii, intr-o casa imprejmuita de apa. Existenta lor a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al marturisirii acelorasi regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi enervari,alintari,accese sentimentale. Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite omenirii mesajul sau, la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o conferinta cu o multime de invitati:toti proprietarii, toti savantii, pazitorii, episcopii, chimistii, cazangii, violonistii, delegatii, presedintii, politistii. Pentru a face mesajul mai elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre Orator. Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca prezente reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin conversatia cu musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii conferintei.Batrana aduce mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime anonima, nevazuta si neauzita de catre public. Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina coplesiti de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in permanenta de replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul Oratorului, luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-se pe fereastra, in apa, sinucigandu-se. Eugen Ionescu insoteste schimburile de replici din piesa Scaunele cu foarte amanuntite indicatii regizorale.In plus,textul este adnotat cu sugestii dobandite de pe urma

primelor reprezentatii ale piesei.Dramaturgul e constient de noutatea tipului de teatru pe care il practica si de aceea vrea sa evite eventualele neintelegeri in montarea pieselor sale. Aspectul cel mai important din indicatiile regizorale este miscarea scenica.Din indicatiile regizorale initiale si din adnotarile ulterioare se observa preocuparea dramaturgului de o stiliza si de a esentializa cat mai puternic miscarea scenica,de a o debarasa de orice accesorii sau complicatii utile.Eugen Ionescu urmareste sa creeze efectul scenic prin care sa dea prezenta unei absente, sa faca astfel incat aceasta absenta sa fie simtita, perceputa concret de catre spectator.Scena sosirii oaspetilor la conferinta organizata de cei doi batrani corespunde punctului culminant al actiunii piesei. sj868u3526yjjt Cuvintele joaca in piesa Scaunele un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre omenire esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul piesei. Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de strans sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind sa se confrunte unul de altul. Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii regizorale,este evident ca opera Scaunele se incadreaza in genul dramatic,speciateatru absurd.Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt reprezentate prin personajele si situatiile nefiresti: personajele sunt invizibile, Batranul comunicand totusi cu ele,Oratorul e surdo-mut,personajele sunt vag conturate,cu o identitate incerta,nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul, aceleasi personaje capatand semnificatie simbolica: ele prin intermediul scaunelor devin interlocutorii de baza carora li se confeseaza cei doi batrani. Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei: golul sufletesc combinat cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor. Lucian Raicu afirma: Ionesco a fost si este prin scrierile(si prin actiunile) sale o constiinta centrala a lumii contemporane. Exista o atitudine inflexibil ionesciana in problemele lumii contemporane. Exista un ionescian fel de a fi. Prima reactie la reprezentarea Scaunelor a fost, de cele mai multe ori, pur si simplu dezorientarea. Autorul insusi a sucombat sub greutatea incoerentei pe care o denunta, scria un jurnalist de la Le Figaro, cu ocazia premierei, iar, la un spectacol de la Lyon, vazand ca in program, pe langa Batran, Batrana si Orator, apar trecute si multe alte personaje, publicul s-a simtit jignit de absenta acestora din urma, punand lipsa acestorape seama economiilor economiilor facute de teatru! Pentru vidul de pe scena nu putea fi vinovat decat dispretul parizienilor! Eugen Ionescu ii scrie regizorului Sylvain Dhomme: Supune-te, te implor acestei piese. Nu-i micsora efectele, nici marele numar de scaune, nici numarul mare de sonerii care anunta sosirea invitatilor invizibili, nici tanguirile Batranei care trebuie sa fie ca o bocitoare din Corsica ori din Ierusalim, totul trebuie sa fie exagerat, caricatural, penibil, copilaresc, fara finete. Greseala cea mai mare ar fi modelare piesei, ca si modelarea jocului actorului. () Lasa-te, pentru o vreme, modelat de piesa. Scaunele s-a nascut nu dintr-o idee abstracta sau din scenariul unei povestiri, ci dintr-o imagie: am avut de la inceput imaginea scaunelor, apoi a unei persoane aducand in cea mai mare viteza scaune pe o scena goala. Am avut mai intai aceasta imagine, insa nu stiam deloc ce insemna. () Scaunele sosind cu toata viteza, din ce in ce mai repede, constituiau imaginea

centrala, aceasta exprima pentru mine vidul ontologic, un soi de vartej al vidului spune Ionescu in convorbirile cu Claude Bonnefoy. Pe aceasta imagine initiala, pe aceasta prima obsesie s-a grefat o povestire, cea a celor doi batrani care sunt, ei insisi, pe buza neantului, care au avut necazuri intreaga lor viata. Insa povestea lor e destinata numai sa sustina imaginea initiala, findamentala, care da semnificatie piesei. Pus in fata riscului unor interpretari psihologice, a fortarii unui sens din povestea piesei, Ionescu raspunde: am facut un effort sa inteleg, ca atunci cand incerci sa-ti interpretezi visele: Mi-am spus: Iata, este absenta, este vaduvia, este neantul. Scaunele au ramas goale pentru ca nu este nimeni. () Lumea nu exista cu adevarat, tema piesei a fost neantul, nu esecul. Absenta totala: scaune cu nimeni. Lumea nu este pentru ca nu va mai fi, toul moare. In cea mai metafizica, poate, dintre piesele lui Ionesu, punerea in scena a nimiclui care prolifereaza devine posibilsa prin ludicul delirant al farsei tragice, impins spre un amestec de grotesc si poezie. Batranii isi vorbesc in versuri, isi spun povestileinfinit repetabile si mereu surprinzatoare, in fata unor prezente invizibile la fel de reale ca ei insisi. Nevoia de a juca totul pe enorm si de a aduce in scena cat mai multe scaune l-a urmarit pe Ionescu: din cauza realismului, in Germania, Scaunele nu a avut niciodata aceasta latuta de balet fantastic pe care trebuia sa o aiba. () Geramanii nu voiau in ruptul capului sa fie aduse pe scena, in cea mai mare viteza, cincizeci de scaune. Ei voiau, de asemenea, ca Batrana sa fie o femeie batrana, ca sa para adevarat. Or, asta nu convenea, pentru ca ea trebuia sa faca o veritabila gimnastica, un adevarat balet cu scaunele. ()imporatant in aceasta piesa este sa se creeze multimea. Daca sunt cincizeci de scaune, trebuie data impresia ca sunt mult mai multi, ca exista o multime enorma si nenazuta. Daca se joaca numai cu douasprezece scaune, nu mai ramane decat drama a doi batrani neputinciosi care cred sau se prefac a crede ca primesc cativa prieteni etc., iar piesa nu mai esre ce trebuia sa fie, nu-si mai ilustreaza obiectivul. Pus in fata raportului vizsibil-invizibil, Ionescu ii scrie aceluiasi Sylvain Dhomme, primul regizor al piesei: De ce se vede oratorul si nu se vad celelalte care se ingramadesc pe scena? Oratorul exista oare cu adevarat, este oare real? Raspuns: el nu exista nici mai mult, nici mai putin decat celelalte personaje. E la fel de nevazut ca si ceilalti, tot atat de real sau ireal; nici mai mult, nici mai putin. Atat doar ca nu te poti lipsi de prezenta lui vizibila. Trebuie sa-l vezi si sa-l auzi, fiindca el e ultimul care mai ramane pe scena. Insa vizibilitatea lui nu ramane decat o simpla conventie arbitrara, nascuta dintr-o dificultate tehnica ce nu poate fi altfel depasita. Putem considera, de altfel, tot atat de bine ca invizibilitatea personajelor este o conventie arbitrara. Am fi putut face ca toate aceste personaje sa fie vizibile, daca am fi gasit mijlocul de a face perceptibila in teatru, intr-un cvhip surprinzator, realitatea lor de nesurprins. Trebuie ca la sfarsit acest lucru sa devina pe deplin ,,socant. Cea din urma scena, dupa disparitia batranilor, dupa plecarea oratorului, trebuie sa fie lunga, trbuie sa se auda multa vreme murmurele, zgomotele apei si ale vantului, ca si cum ar veni de la nimic. Aceasta ii va impiedica pe spectatori sa dea despre piesa explicatia cea mai facila, cea mai falsa. Teatrul absurdului este un tip de creatie teatrala aparut dupa cel de-al doilea razboi mondial, la inceputul anilor 50.El respinge realismul psihologic si social, bazat pe iluzia mimetica , aceea de a infatisa spectatorilor aparenta unor oameni si a unor situatii reale, evoluand pe scena. Personajele sunt vag conturate, cu o identitate incerta,dezindividualizate. (Doi batrani, sot si sotie, imaginati de autor ca avand 95 si 94 de ani.) Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul sufletesc,dezarticularea limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme si stereotipii, sugerandu-se imposibilitatea de a

iesi din acest impas. Teatrul absurdului a avut un impact considerabil asupra evolutiei artei dramatice, innoindu-i radical mijloacele de expresie si largindu-i universul tematic. Eugen Ionescu se afirma ca publicist, colaborand, in special cu articole de critica literara, la numeroase reviste ale vremii. In 1941 s-a stabilit in Franta. Abia aici isi descopera, dupa aproape zece ani in care nu publica nimic, vocatia care il va face celebru: teatrul. In 1950 a avut loc, la Theatre des Noctambules din Paris, premiera primei lui piese, La Cantatrice chave(Cantareata cheala). Formula teatrala ionesciana este insa, inca de la piesa de debut, atat de socant innoitoare, incat ea se impune cu greu, dramaturgul aflandu-se intr-un permanent razboi de hartuiala cu critica ostila a productiilor lui. Nonconformismul scriitorului castiga in cele din urma batalia. Piesele lui sunt primite pe marile scene ale lumii si sunt jucate constant in principalele teatre franceze. Artistul rebel e socotit mentor, creator de scoala dramatica. In 1970 Eugen Ionescu este ales membru al Academiei Franceze, recunoastere indubitabila a intrarii pieselor lui in repertoriul valorilor consacrate. Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie, imaginati de autor ca vand 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna, izolati de restul lumii, intr-o casa imprejmuita de apa. Existenta lor a devenit un ritual de la care nu se mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al marturisirii acelorasi regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi enervari,alintari,accese sentimentale. Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite omenirii mesajul sau, la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o conferinta cu o multime de invitati:toti proprietarii, toti savantii, pazitorii, episcopii, chimistii, cazangii, violonistii, delegatii, presedintii, politistii. Pentru a face mesajul mai elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre Orator. Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca prezente reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin conversatia cu musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii conferintei.Batrana aduce mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime anonima, nevazuta si neauzita de catre public. Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina coplesiti de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in permanenta de replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul Oratorului, luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-se pe fereastra, in apa, sinucigandu-se. Eugen Ionescu insoteste schimburile de replici din piesa Scaunele cu foarte amanuntite indicatii regizorale.In plus,textul este adnotat cu sugestii dobandite de pe urma primelor reprezentatii ale piesei.Dramaturgul e constient de noutatea tipului de teatru pe care il practica si de aceea vrea sa evite eventualele neintelegeri in montarea pieselor sale. Aspectul cel mai important din indicatiile regizorale este miscarea scenica.Din indicatiile regizorale initiale si din adnotarile ulterioare se observa preocuparea dramaturgului de o stiliza si de a esentializa cat mai puternic miscarea scenica,de a o debarasa de orice accesorii sau complicatii utile.Eugen Ionescu urmareste sa creeze efectul scenic prin care sa dea prezenta unei absente, sa faca astfel incat aceasta absenta sa fie simtita, perceputa concret de catre spectator.Scena sosirii oaspetilor la conferinta organizata de cei doi batrani corespunde punctului culminant al actiunii piesei. Cuvintele joaca in piesa Scaunele un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre omenire

esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul piesei. Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de strans sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind sa se confrunte unul de altul. Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii regizorale,este evident ca opera Scaunele se incadreaza in genul dramatic,speciateatru absurd.Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt reprezentate prin personajele si situatiile nefiresti: personajele sunt invizibile, Batranul comunicand totusi cu ele,Oratorul e surdo-mut,personajele sunt vag conturate,cu o identitate incerta,nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul, aceleasi personaje capatand semnificatie simbolica: ele prin intermediul scaunelor devin interlocutorii de baza carora li se confeseaza cei doi batrani. Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei: golul sufletesc combinat cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor. Lucian Raicu afirma: Ionesco a fost si este prin scrierile(si prin actiunile) sale o constiinta centrala a lumii contemporane. Exista o atitudine inflexibil ionesciana in problemele lumii contemporane. Exista un ionescian fel de a fi.