In văpaia lunii Era de cu seară.

Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările. încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini. Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului. În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii. Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamămamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţean sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

Nu era nici fată. slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică. câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta. acum suntem egali. îşi spuse apoi. o fată de a cescătoria de păsări. şi cu sunete ascuţite. îi spuse Ene Lelea. În dreptul lui Ene Lelea. să nu dea câinii ciobanului peste ei. de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei. Gia nu se ceartă niciodată cu mine. „Du coşul. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi. de-ţi sfâşia sufletul. aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. ”. cine ştie. în formă de spadă. de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. nu mai are putere. Şi doar n-aveam nimic. în nopţi ca astea. V-aţi certat! Fata scutură din cap. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. vru să-i mai spună Ene Lelea. Bună seara. pe prăjini. Mi se frângea inima de mila ei. Nu-i adevărat. trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada. rosti Ene Lelea. şi fă-le culcuş într-un loc ferit.. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau.” Păi nu mă sperii. neobservat aşa cum apăruse.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui. tovarăşe preşedinte!. se apără cu îndârjire naivă.şi pe-a ta. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate. ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. ca nişte nechezături. s-auzim numai noi. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric. teteo!” răsunară râsete voioase şi puternice. Şase motolani îşi ling boturile la lună. maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. o comoară. dar în clipa aceea se auzi strigat. Când era copil. până mi s-au umflat ochii. Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte. „Poate că fata era Gia. se gândi Lelea. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc. s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu. Scoate-i de acolo. numai din gât. jeleam degeaba. „Gata. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii. şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară. Şi-s mustăcioşi. zice. că-i zăpada mieilor. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon. îşi reveni el. după semne ale ei. Papa Leon râde şi el fericit. ci ale altcuiva. în care bătrâna desluşea. Măi. cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână. Ene. . provizii. De unde. te-ai făcut fată de măritat! Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic. înnodată gros sub bărbie. se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica. străin. norocul băiatului. de siguranţă şi împăcare. se miră el. în şoaptă. Frigurile primăverii. îi da un sentiment de plinătate. Cântecul l-a ales gia. „Până sâmbătă. Întâi a început Gia. aşa. şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate. hoţ bătrân!”. înaltă. Toată ziua mă pune să-i cânt. bolborosind. La treabă. care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. zău. Gia. Surprins. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă. Baba venea. zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. unul trist trist.” Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe. cădea peste el ca o plasă deasă.. câteva perechi de curci şi bibilici. Omul se depărtă. şi totuşi prieten. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri. „O tai”. într-o găleată cu apă descântată. topea cositor într-o lingură şi-l răsturna.

da-ţi-i drumu. nea Ene la ăsta ce face. neputincioasă. deopotrivă de înalt. pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri. Râzând. bre. cu buza de jos tremurând. ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă. Mi-e frică. gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. Fata râse. În jur toate existau aievea. Unul. Ce-i cu voi? Se miră ea. ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei. pe sub norul ca o culme de negură. cu capse argintii. La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru. revoltată. păreau două picături de sânge. Aşa cum sta în genunchi. Fugiţi de la mine. Deodată. Cerceii atârnându-i la urechi. împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte: - . i-a cusut o groază de scutece tichii. Hai. un pitic de tinichea. ridicând din umeri. se-ntoarse din nou la pui. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu. botoşei. adus de vânt de prin văile câmpiei. Avea ochii negri. Se rezemă de perete şi continuă. cu gene lungi şi sprâncene arcuite. plăpânzi. Lucrul era necrezut. Zi-i să ia şi dumicaţi. îndemnă Sorica puii. Papă şi dumicaţi. Sorica îşi desfăcu broboada. Hai să-i vezi. Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. striga băiatul. apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei. pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior. dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie. cu ochii arzând. în curte. „Măi. zice lumea c-au să aibă un copil. dar hai să mergem.Nu se căieşte. îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul curţii. mici. Vine primîvara. statornicită în el. aşa mic şi lucios. şi-o iscodea cu coada ochiului. că în noaptea asta. Dinspre râu. să nu vă mai văd. ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată. Străluceşti ca o brănişoară. Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă. Pieriţi din faţa mea. aprobă Sorica înveselită. Omul o privi fix. privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt. cu-o strachină de lapte dinainte. Nu ştiu ce-i brănişoară. râse Ene Lelea. însă fără contururi reale. Se-mpacă bine cu Bigu. plină de voie bună. Hai. vorbi Ene Lelea. totul e posibil. îi spuse lui Ene Lelea. măi îi spuse el în gând. tu n-auzi?. E un peşte. Sorica . cucurigu! Făliţi-vă. reluă ea serioasă. îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină. îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă.. fată. Ăştia cântă. Ene Lelea zâmbi. cu ochii în lacrimi. lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin. Aţi ostenit? Nu mai vor. sufla vântul. „Măi. măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. cu credinţa fermă. vara trecută. şchiopătând. când lumea e inundată de-o lumină nouă. Ameţită de mirosul pelinului putred. rosti Ene Lelea. Călca alături de Sorica. cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând. zbuciumată de nelinişte. Uimită. Dacă nu vor n-ai ce să le faci. cântaţi. ce crede el?” Lasă-i. umăr la umăr. Da. rosti fata. Ia uite. cu puful auriu. din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise.

slab. pivnicerul gospodăriei. Pe o ladă. să guste. în Gorgonii. cu damf de alcool şi mucegai. se repezi înapoi la geamuri. păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec. astăzi oameni însuraţi. O durere surdă. zise el. şi cu copii. neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne. Ene Lelea îşi retrase mâna încet. plângi şi-ţi trece durerea. răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor. Sorica privi după el întristată. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. curată şi odihnitoare. întărâtată. numai în noaptea Paştelui. Dar asta se întâmplă. trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. şi-i întinse un pahar cu vin. răsfrânte deasupra genunchilor. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia. atingând din mers. aşa cu ochii închişi. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu. după ce făcu vreo zece paşi. Din beci. din pricina guturaiului. - . Nevastă-sa. după peşte. Degeaba-ţi baţi joc. Au cântat. că-ţi prinde mâna. strigă ea.. stăpânindu-l. departe. suspină ea. Dagomir Tarachiu. ce-i cu mine?” „Dacă te doare. „Mamă bună. înfofolită cu şalul până sub nas. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă. Gia. spre odaia alăturată. Ene. Au cântat. cică. Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă. şi să plece călări. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. cântecul cocoşilor Soricăi. să dea cu ostiile în bulboană. În încăperea lungă. să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea. A. pierdut. uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica. iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită. prăfuită. se auzi de dincolo vocea Giei. era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă. cum întăreşte apa clocotită lemnul. spune şi tu. cu obrajii vineţii. îşi aminti de-o vorbă a maică-si. fără să scoată o vorbă. smocurile de cimbru atârnate de grinzi. Ene Lelea tresări. Acum simţea din nou cum urcă în el. ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape. luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă. Văzu arzând lumina la cramă şi intră. Astâmpără-te. convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea. agitată. Gia. în susul Buzăului. Plânsul întăreşte pe om. Dincolo. dacă n-au cântat puii adineauri. om scund. îi spuse Tarachiu. cu palma. asta-i noaptea zănaticilor”. îşi spuse. trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede.” Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc. În curte. mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul. strigă ea vino să-i auzi cum cântă! I-am auzit. izbucni Sorica. vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. fiindcă în clipa aceea. suia prin suflători miros de piele argăsită. Uimit. Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul. văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. aspră. Cântă spre slava lui Christos. În odaie. între butoaie.Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. Fata nu se feri. păros. a un miracol. umbra Giei se lipi de perete. dorul de a rătăci prin bătaia austrului.

şi-şi smulgea părul. sigur. ai? Dacă nu-ţi place. se dă peste cap şi se serbezeşte. În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi. Patruzeci de lumânări. Ştiu bine cum a fost. De beţie. mă? Du-te dracului. Bună seara. vine măicuţa noastră. iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi. Bărbatu-su o opri. poate. sau. n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos. Stai jos. se interesă. ieşi de lângă mine. că eram argat la el. Iau vâslele. să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. greoaie. Merg. o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. Ce este. nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place. răspunse Ene Lelea. o ameninţă el în gând. tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. Nu i-am făcut nicio pomană. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. în cunună. râzând. nu mă întreba atâta. Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”. optzeci. pe pragul casei bocea. Uite. Ehe. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. Zamfire? Tata zice că te cheamă la parastas. Şi vin colea-n bătătură. Râzi de mine? Întrebă Tarachiu. Puţea a gaz. făcu înfiorat. zise Ene Lelea . vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. zic. lipi steaua din înălţimi. cu ochii micşoraţi. scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi. Aşezat pe un scăunel.. lumânări. vino când îţi spun. când aud glas dinspre sat. Zi: Dumnezeu s-o ierte Dumnezeu s-o ierte. şi iau bardaca cu ţuică. Nevastă-sa. Ce-i. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea. dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. Poate chiar mai simţitor decât omul. zic da voi nu sunteţi teferi la minte. ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. Hai. Căscau gura.Ene Lelea ridică paharul în lumină. o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile. dau bătaie şi vin în vad. În seara când s-a scrântit. îmi face semn Patraulea. „Ştii tu de ce mă ţin”. neică Patrauleo.. să ştii. şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea. zer se face. Cum e afară. Ene Lelea privea. înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via. „De-aseară te ţii de capul meu”. vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer. zi! Se răsteşte. jumătate de sat. cercetând îndelung. făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară. că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică. cu pistolul la cingătoare şimprejurul lui ardeau. Suflă austrul. Ieşi la mal. Acum noaptea. Dragomire! Mă stiga băiatul lui Patraulea. Ieşi! . Las′ să intre aer proaspăt. Hai c-a întins masa pe bătătură. A înnebunit de beţie. Primăvara. primăvara. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui. Dincolo de gard. se dezmorţeşte pământul? Se dezmorţeşte. zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu. zise Tarachi. Îi schimbăm cămaşa. Patraulea sta la masă cu capul gol. strigă Patraulea. Ca la înmomântare.

asta e. cu bărbia pe pervazul feestrei şi. Sorica dispăruse. Din doi paşi. cumetre. pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. sigur. se bplpbpnea în căldarea cu ţuică. Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei. răspunse. Ooh! Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. Mi-a dat laptele-n păsat. mişcându-se între stâlpii de la popicărie.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. bea ţuică şi gemea: Ooo! Ooo! Ce-a păţit.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. Luna. Şi când oi muri. îi spuse şi piticului. Şi dacă n-au vrut. se tansmise în tot corpul. râse el cu ochii la lună. doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica. În noaptea următoare a întins din nou masa. După o săptămână a damblagit. dă-mi şi mie o ţigară.Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Apăsa cu fruntea pe sticla rece. Atunci. zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn. Ce naiba ai. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon. mă.Trala-la-la. care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu. n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. la geam capul Soricăi. să-mi fac plinul. prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. Cârciumarii. strigă deodată Patraulea. mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. ceru el. tot singur între lumânări bea şi cânta. „Măi. a băut până la ziuă. iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea. eşti caraghios să ştii. căci văzuse afară. topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii. vesel. când ieşea luna. Sta în patul din odaie. silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit. ca şi ieri. cu ochii la ea. n-o mai cumpără nimeni. „Vin”. Ene Lelea ajunse la colţul cramei. iar Patraulea. spurcat suflet ai avut. zice ăla. o bea el. La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. . de âzi într-una? Se supără Tarachiu. dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara. Era lună şi el zicea că ninge . Aşa. Maică. toţi trei. Îi văzu umbra. Ene Lelea. Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon: Mai pune un rând. Îl scutură un fior de la inimă. „Şchiopule. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică. Moare. Tremurul. Luna. Tarachiu dezarmă. te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. De beţie a înnebunit. desfigurat. ca un şoc electric.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful