In văpaia lunii Era de cu seară.

Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările. încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini. Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului. În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii. Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamămamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţean sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

norocul băiatului. . „Până sâmbătă. Gia nu se ceartă niciodată cu mine. înnodată gros sub bărbie. care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit. s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu. se miră el. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii. topea cositor într-o lingură şi-l răsturna. să nu dea câinii ciobanului peste ei. cine ştie. Bună seara. V-aţi certat! Fata scutură din cap. după semne ale ei. „Du coşul. bolborosind. Şase motolani îşi ling boturile la lună. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi. „Poate că fata era Gia. o comoară. cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână. zice. înaltă. hoţ bătrân!”. Nu-i adevărat. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei. ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. Şi doar n-aveam nimic. până mi s-au umflat ochii. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau. de-ţi sfâşia sufletul. într-o găleată cu apă descântată. Surprins. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri. Gia. se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica.. în şoaptă. ”. Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte. îi spuse Ene Lelea. Omul se depărtă. îi da un sentiment de plinătate. cădea peste el ca o plasă deasă. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric. ca nişte nechezături. nu mai are putere. de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. câteva perechi de curci şi bibilici. Întâi a început Gia. zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. îşi spuse apoi. maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. tovarăşe preşedinte!. Cântecul l-a ales gia. Ene. străin. acum suntem egali. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc. şi totuşi prieten.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate. pe prăjini. Toată ziua mă pune să-i cânt. zău.” Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe. Nu era nici fată. neobservat aşa cum apăruse. Când era copil. numai din gât. Şi-s mustăcioşi. „Gata. dar în clipa aceea se auzi strigat. Măi. De unde. provizii. Baba venea. rosti Ene Lelea. Frigurile primăverii. o fată de a cescătoria de păsări. unul trist trist. Scoate-i de acolo. în formă de spadă. teteo!” răsunară râsete voioase şi puternice. Papa Leon râde şi el fericit. că-i zăpada mieilor. în nopţi ca astea. şi fă-le culcuş într-un loc ferit.. de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei.” Păi nu mă sperii. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. vru să-i mai spună Ene Lelea. ci ale altcuiva. în care bătrâna desluşea. şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară. Mi se frângea inima de mila ei. câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta. În dreptul lui Ene Lelea. şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate. de siguranţă şi împăcare. aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. şi cu sunete ascuţite. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă. La treabă. jeleam degeaba.şi pe-a ta. trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada. „O tai”. s-auzim numai noi. te-ai făcut fată de măritat! Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic. se apără cu îndârjire naivă. îşi reveni el. aşa. se gândi Lelea.

plină de voie bună. ce crede el?” Lasă-i. ridicând din umeri. Hai. fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte: - . În jur toate existau aievea. Aţi ostenit? Nu mai vor. reluă ea serioasă. nea Ene la ăsta ce face. revoltată. striga băiatul. Ia uite. Nu ştiu ce-i brănişoară. Vine primîvara. Hai să-i vezi. bre. Aşa cum sta în genunchi. Uimită. că în noaptea asta.Nu se căieşte. Ce-i cu voi? Se miră ea. Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise. Hai. Sorica îşi desfăcu broboada. când lumea e inundată de-o lumină nouă. pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior. cucurigu! Făliţi-vă. cântaţi. Avea ochii negri. ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată. măi îi spuse el în gând. Zi-i să ia şi dumicaţi. Cerceii atârnându-i la urechi. pe sub norul ca o culme de negură. împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. zbuciumată de nelinişte. îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul curţii. cu puful auriu. un pitic de tinichea. Dacă nu vor n-ai ce să le faci. La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru. dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie. păreau două picături de sânge. din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. aprobă Sorica înveselită. Mi-e frică. zice lumea c-au să aibă un copil. cu capse argintii. se-ntoarse din nou la pui. şi-o iscodea cu coada ochiului. Deodată. să nu vă mai văd. cu ochii arzând. în curte. Dinspre râu. Ăştia cântă. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. Străluceşti ca o brănişoară. îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă. „Măi. Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă. rosti Ene Lelea. Unul. Ene Lelea zâmbi. umăr la umăr. cu buza de jos tremurând. adus de vânt de prin văile câmpiei. deopotrivă de înalt. rosti fata. gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. râse Ene Lelea. şchiopătând. Lucrul era necrezut. măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. neputincioasă. însă fără contururi reale. tu n-auzi?. totul e posibil. Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. Fata râse. cu ochii în lacrimi. mici. Ameţită de mirosul pelinului putred. cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând. vara trecută. statornicită în el. cu-o strachină de lapte dinainte. sufla vântul. cu credinţa fermă. plăpânzi. Sorica . fată. ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă. da-ţi-i drumu. Se-mpacă bine cu Bigu. Papă şi dumicaţi. cu gene lungi şi sprâncene arcuite. dar hai să mergem. pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri. îi spuse lui Ene Lelea. îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină. lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin. Pieriţi din faţa mea. botoşei. ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei. Da. vorbi Ene Lelea. i-a cusut o groază de scutece tichii. Omul o privi fix. o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu. aşa mic şi lucios. Călca alături de Sorica. Râzând. „Măi. privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt.. E un peşte. Se rezemă de perete şi continuă. îndemnă Sorica puii. Fugiţi de la mine. apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei.

slab. Dagomir Tarachiu. şi-i întinse un pahar cu vin. uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica. să dea cu ostiile în bulboană. se auzi de dincolo vocea Giei. după peşte. răsfrânte deasupra genunchilor. suia prin suflători miros de piele argăsită. strigă ea vino să-i auzi cum cântă! I-am auzit. numai în noaptea Paştelui. înfofolită cu şalul până sub nas. aspră. Ene Lelea îşi retrase mâna încet. Gia. să guste. Au cântat. luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă. între butoaie. mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul. prăfuită. a un miracol. zise el. Uimit. dorul de a rătăci prin bătaia austrului. păros. atingând din mers. cu damf de alcool şi mucegai. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia. ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape. Din beci. plângi şi-ţi trece durerea. Degeaba-ţi baţi joc.Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. Ene. Sorica privi după el întristată. îi spuse Tarachiu.” Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. cu obrajii vineţii. păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. pierdut. fără să scoată o vorbă. şi să plece călări. răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor. agitată. trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede. O durere surdă. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă. izbucni Sorica. din pricina guturaiului. în Gorgonii.. în susul Buzăului. iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită. Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul. plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc. stăpânindu-l. În încăperea lungă. În curte. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. după ce făcu vreo zece paşi. „Mamă bună. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec. A. îşi aminti de-o vorbă a maică-si. neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne. asta-i noaptea zănaticilor”. era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă. Dincolo. Fata nu se feri. Acum simţea din nou cum urcă în el. Plânsul întăreşte pe om. - . ce-i cu mine?” „Dacă te doare. suspină ea. cântecul cocoşilor Soricăi. cu palma. dacă n-au cântat puii adineauri. În odaie. om scund. Pe o ladă. Ene Lelea tresări. convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea. vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. Au cântat. smocurile de cimbru atârnate de grinzi. îşi spuse. se repezi înapoi la geamuri. pivnicerul gospodăriei. că-ţi prinde mâna. aşa cu ochii închişi. Cântă spre slava lui Christos. fiindcă în clipa aceea. spre odaia alăturată. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu. să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea. Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă. cum întăreşte apa clocotită lemnul. trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. cică. strigă ea. Dar asta se întâmplă. Văzu arzând lumina la cramă şi intră. Nevastă-sa. departe. văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. Gia. umbra Giei se lipi de perete. şi cu copii. astăzi oameni însuraţi. Astâmpără-te. spune şi tu. întărâtată. curată şi odihnitoare.

greoaie. Aşezat pe un scăunel. A înnebunit de beţie. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. râzând. vine măicuţa noastră. Hai c-a întins masa pe bătătură. Căscau gura. cercetând îndelung. când aud glas dinspre sat. că eram argat la el. răspunse Ene Lelea.. că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică. şi-şi smulgea părul. Uite. Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”. Iau vâslele. să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. ai? Dacă nu-ţi place. Şi vin colea-n bătătură. Ieşi! . „De-aseară te ţii de capul meu”. zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu. Zamfire? Tata zice că te cheamă la parastas. Merg. vino când îţi spun. primăvara. neică Patrauleo. Puţea a gaz. se dă peste cap şi se serbezeşte. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea. În seara când s-a scrântit. Ieşi la mal. zic da voi nu sunteţi teferi la minte. scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi.. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui. Ehe. ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. mă? Du-te dracului. Primăvara. Dincolo de gard. jumătate de sat. o ameninţă el în gând. zise Tarachi. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări. optzeci. Cum e afară. vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. lumânări. zi! Se răsteşte. vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer. Râzi de mine? Întrebă Tarachiu. Bună seara. şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. în cunună. Patraulea sta la masă cu capul gol. şi iau bardaca cu ţuică. sigur. Ca la înmomântare. sau. Hai. îmi face semn Patraulea. Ce este. Ene Lelea privea. strigă Patraulea. Ştiu bine cum a fost. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea. poate. În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi. Dragomire! Mă stiga băiatul lui Patraulea. tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi. nu mă întreba atâta. cu ochii micşoraţi. De beţie. Acum noaptea. Ce-i. Poate chiar mai simţitor decât omul. dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. pe pragul casei bocea. o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. se dezmorţeşte pământul? Se dezmorţeşte. n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos. Zi: Dumnezeu s-o ierte Dumnezeu s-o ierte. cu pistolul la cingătoare şimprejurul lui ardeau. să ştii. zise Ene Lelea . Nevastă-sa. Nu i-am făcut nicio pomană. Suflă austrul. zer se face. înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via. o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile.Ene Lelea ridică paharul în lumină. ieşi de lângă mine. făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară. „Ştii tu de ce mă ţin”. Las′ să intre aer proaspăt. Patruzeci de lumânări. dau bătaie şi vin în vad. zic. Stai jos. făcu înfiorat. se interesă. nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place. Bărbatu-su o opri. Îi schimbăm cămaşa. lipi steaua din înălţimi.

să-mi fac plinul. Şi când oi muri. strigă deodată Patraulea. eşti caraghios să ştii. Sta în patul din odaie. „Şchiopule. n-o mai cumpără nimeni. se bplpbpnea în căldarea cu ţuică. zice ăla. Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei. ceru el. mişcându-se între stâlpii de la popicărie. Mi-a dat laptele-n păsat. Cârciumarii. doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica. se tansmise în tot corpul. pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. îi spuse şi piticului. prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. ca şi ieri. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică. când ieşea luna. topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon. cu ochii la ea. o bea el.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. Din doi paşi. Luna. dă-mi şi mie o ţigară. De beţie a înnebunit. a băut până la ziuă. Îi văzu umbra. „Vin”. Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn. Maică. Ooh! Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. Sorica dispăruse. cumetre. În noaptea următoare a întins din nou masa. Tremurul. tot singur între lumânări bea şi cânta. Ene Lelea ajunse la colţul cramei.Trala-la-la. căci văzuse afară. zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. mă. Luna. Era lună şi el zicea că ninge . La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. la geam capul Soricăi. de âzi într-una? Se supără Tarachiu. Moare. sigur. începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. spurcat suflet ai avut. iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea. ca un şoc electric. râse el cu ochii la lună. Ce naiba ai.Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon: Mai pune un rând. Tarachiu dezarmă. Îl scutură un fior de la inimă. iar Patraulea. silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit. toţi trei. pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara. Atunci.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. . Ene Lelea. asta e. răspunse. După o săptămână a damblagit. cu bărbia pe pervazul feestrei şi. Aşa. Şi dacă n-au vrut. „Măi. Apăsa cu fruntea pe sticla rece. bea ţuică şi gemea: Ooo! Ooo! Ce-a păţit. te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. vesel. desfigurat. care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu.