In văpaia lunii Era de cu seară.

Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările. încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini. Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului. În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii. Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamămamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţean sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

dar în clipa aceea se auzi strigat.. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc. de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. ”. aşa. îşi spuse apoi. La treabă. şi cu sunete ascuţite. Nu era nici fată. Nu-i adevărat. V-aţi certat! Fata scutură din cap. în nopţi ca astea.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui. înnodată gros sub bărbie. Când era copil. slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă.. se apără cu îndârjire naivă. unul trist trist. să nu dea câinii ciobanului peste ei. . în care bătrâna desluşea. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon. s-auzim numai noi. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric. străin. Baba venea. „O tai”. după semne ale ei. trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau. acum suntem egali.” Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe. câteva perechi de curci şi bibilici. te-ai făcut fată de măritat! Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic. Gia nu se ceartă niciodată cu mine. „Gata. nu mai are putere. s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu. neobservat aşa cum apăruse. că-i zăpada mieilor. de-ţi sfâşia sufletul. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi. Surprins. se miră el. de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei. zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica. Toată ziua mă pune să-i cânt. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri. vru să-i mai spună Ene Lelea. pe prăjini. zău. „Du coşul. într-o găleată cu apă descântată. se gândi Lelea. Şi doar n-aveam nimic. tovarăşe preşedinte!. jeleam degeaba. îi spuse Ene Lelea. Cântecul l-a ales gia. hoţ bătrân!”. Şi-s mustăcioşi. şi fă-le culcuş într-un loc ferit. cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână. ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. Mi se frângea inima de mila ei. o comoară. În dreptul lui Ene Lelea. Papa Leon râde şi el fericit. şi totuşi prieten. până mi s-au umflat ochii. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate. cădea peste el ca o plasă deasă. ca nişte nechezături.” Păi nu mă sperii. care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit. bolborosind. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă. rosti Ene Lelea. maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. înaltă. aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei. câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta. Gia.şi pe-a ta. „Până sâmbătă. Bună seara. şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară. zice. îşi reveni el. topea cositor într-o lingură şi-l răsturna. în şoaptă. „Poate că fata era Gia. provizii. Întâi a început Gia. ci ale altcuiva. Măi. în formă de spadă. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. Frigurile primăverii. şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate. Omul se depărtă. Şase motolani îşi ling boturile la lună. Ene. De unde. teteo!” răsunară râsete voioase şi puternice. Scoate-i de acolo. numai din gât. de siguranţă şi împăcare. îi da un sentiment de plinătate. norocul băiatului. Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte. o fată de a cescătoria de păsări. cine ştie. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii.

Vine primîvara. cântaţi. îi spuse lui Ene Lelea. plină de voie bună. Cerceii atârnându-i la urechi. din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. Ăştia cântă. Sorica îşi desfăcu broboada. când lumea e inundată de-o lumină nouă. Sorica . neputincioasă. privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt. Papă şi dumicaţi. ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă. Omul o privi fix. pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri. împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. Râzând. „Măi. Lucrul era necrezut. aprobă Sorica înveselită. revoltată. cu capse argintii. ce crede el?” Lasă-i. striga băiatul. botoşei. cu buza de jos tremurând. fată. cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând. păreau două picături de sânge. totul e posibil. îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină. Avea ochii negri. Hai. cu ochii în lacrimi. gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. zice lumea c-au să aibă un copil. sufla vântul. cu-o strachină de lapte dinainte. Ene Lelea zâmbi. fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte: - . cu credinţa fermă.Nu se căieşte. Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă. La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru. Fata râse. îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă. cu gene lungi şi sprâncene arcuite. aşa mic şi lucios. zbuciumată de nelinişte. Ameţită de mirosul pelinului putred. Aşa cum sta în genunchi. în curte. o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu. rosti fata. statornicită în el. În jur toate existau aievea. „Măi. umăr la umăr. Fugiţi de la mine. măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei. ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată. lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin. cucurigu! Făliţi-vă. cu puful auriu. Nu ştiu ce-i brănişoară. şchiopătând. da-ţi-i drumu. Zi-i să ia şi dumicaţi. însă fără contururi reale. şi-o iscodea cu coada ochiului. Unul. i-a cusut o groază de scutece tichii. rosti Ene Lelea. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. vara trecută. Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise. Hai să-i vezi. să nu vă mai văd. Mi-e frică. tu n-auzi?. Pieriţi din faţa mea. bre. pe sub norul ca o culme de negură. vorbi Ene Lelea. plăpânzi. Dacă nu vor n-ai ce să le faci. pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior. E un peşte. Ia uite. Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste.. Dinspre râu. un pitic de tinichea. îndemnă Sorica puii. Se rezemă de perete şi continuă. adus de vânt de prin văile câmpiei. dar hai să mergem. ridicând din umeri. Hai. că în noaptea asta. deopotrivă de înalt. Ce-i cu voi? Se miră ea. Deodată. reluă ea serioasă. dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie. Da. Se-mpacă bine cu Bigu. Uimită. Călca alături de Sorica. măi îi spuse el în gând. ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei. râse Ene Lelea. Aţi ostenit? Nu mai vor. se-ntoarse din nou la pui. Străluceşti ca o brănişoară. cu ochii arzând. nea Ene la ăsta ce face. îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul curţii. mici.

fiindcă în clipa aceea. strigă ea vino să-i auzi cum cântă! I-am auzit. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. înfofolită cu şalul până sub nas. În curte. şi cu copii. - . suia prin suflători miros de piele argăsită. dacă n-au cântat puii adineauri. se repezi înapoi la geamuri. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu. Ene. mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul. stăpânindu-l. smocurile de cimbru atârnate de grinzi. asta-i noaptea zănaticilor”. În încăperea lungă. Gia. în Gorgonii. Gia. Au cântat. departe. zise el. după peşte. prăfuită. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia.” Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. şi-i întinse un pahar cu vin. ce-i cu mine?” „Dacă te doare. slab. se auzi de dincolo vocea Giei. din pricina guturaiului. luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă. O durere surdă. suspină ea. să guste. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec.. cu palma. aspră. Ene Lelea tresări. păros. spune şi tu. Fata nu se feri. în susul Buzăului. „Mamă bună. spre odaia alăturată. atingând din mers. umbra Giei se lipi de perete. fără să scoată o vorbă. Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul. A. plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc. cântecul cocoşilor Soricăi. să dea cu ostiile în bulboană. aşa cu ochii închişi. Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă. Astâmpără-te. trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede. Uimit. răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor. Din beci. numai în noaptea Paştelui. că-ţi prinde mâna. îşi aminti de-o vorbă a maică-si. convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea. îi spuse Tarachiu. strigă ea. trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. astăzi oameni însuraţi. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. izbucni Sorica. uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica. plângi şi-ţi trece durerea. pierdut.Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. dorul de a rătăci prin bătaia austrului. după ce făcu vreo zece paşi. să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea. iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită. a un miracol. Văzu arzând lumina la cramă şi intră. pivnicerul gospodăriei. cică. agitată. cum întăreşte apa clocotită lemnul. Degeaba-ţi baţi joc. Au cântat. Plânsul întăreşte pe om. ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape. îşi spuse. În odaie. şi să plece călări. Dincolo. Ene Lelea îşi retrase mâna încet. întărâtată. neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne. Sorica privi după el întristată. păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. om scund. cu damf de alcool şi mucegai. era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă. Pe o ladă. Acum simţea din nou cum urcă în el. Nevastă-sa. între butoaie. cu obrajii vineţii. Dar asta se întâmplă. Dagomir Tarachiu. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă. curată şi odihnitoare. răsfrânte deasupra genunchilor. Cântă spre slava lui Christos.

în cunună. poate. făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară. nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. cu pistolul la cingătoare şimprejurul lui ardeau. Bărbatu-su o opri. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea. Zi: Dumnezeu s-o ierte Dumnezeu s-o ierte. „Ştii tu de ce mă ţin”. cu ochii micşoraţi. o ameninţă el în gând. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui. Bună seara. primăvara. zer se face. tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. Merg. Ştiu bine cum a fost. înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via. şi iau bardaca cu ţuică. Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”. ai? Dacă nu-ţi place. Suflă austrul. Ca la înmomântare. Ieşi la mal. ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări. Acum noaptea. zic da voi nu sunteţi teferi la minte. o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile. sigur. strigă Patraulea. nu mă întreba atâta. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. Patraulea sta la masă cu capul gol. lumânări.. Aşezat pe un scăunel. că eram argat la el. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea. să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. Ce-i. o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. mă? Du-te dracului. n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos. şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. cercetând îndelung. optzeci. şi-şi smulgea părul. Dragomire! Mă stiga băiatul lui Patraulea. Nu i-am făcut nicio pomană. Ieşi! . vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer. râzând. zise Ene Lelea . pe pragul casei bocea. Cum e afară. Râzi de mine? Întrebă Tarachiu.Ene Lelea ridică paharul în lumină. zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu. Primăvara. De beţie. răspunse Ene Lelea. iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi. „De-aseară te ţii de capul meu”. sau. A înnebunit de beţie. că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică. dau bătaie şi vin în vad. se dă peste cap şi se serbezeşte. În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi. Îi schimbăm cămaşa. Iau vâslele. vino când îţi spun. Nevastă-sa. neică Patrauleo. să ştii. Dincolo de gard.. Zamfire? Tata zice că te cheamă la parastas. zise Tarachi. Poate chiar mai simţitor decât omul. greoaie. vine măicuţa noastră. ieşi de lângă mine. Şi vin colea-n bătătură. Uite. îmi face semn Patraulea. Ehe. dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. când aud glas dinspre sat. făcu înfiorat. se interesă. Căscau gura. Puţea a gaz. Ene Lelea privea. zic. lipi steaua din înălţimi. Hai. vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi. se dezmorţeşte pământul? Se dezmorţeşte. Ce este. jumătate de sat. Stai jos. zi! Se răsteşte. În seara când s-a scrântit. Patruzeci de lumânări. Las′ să intre aer proaspăt. Hai c-a întins masa pe bătătură.

ceru el. dă-mi şi mie o ţigară.Trala-la-la. Ene Lelea ajunse la colţul cramei. cumetre. vesel. Îi văzu umbra. tot singur între lumânări bea şi cânta. Şi dacă n-au vrut. pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. bea ţuică şi gemea: Ooo! Ooo! Ce-a păţit. ca şi ieri. n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. râse el cu ochii la lună. Tremurul. eşti caraghios să ştii. cu bărbia pe pervazul feestrei şi. căci văzuse afară. Ooh! Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon. strigă deodată Patraulea. . Moare. „Vin”. o bea el. topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii. când ieşea luna. desfigurat. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică. iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea. Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn. răspunse. De beţie a înnebunit. se bplpbpnea în căldarea cu ţuică. te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. toţi trei. se tansmise în tot corpul. doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica. mişcându-se între stâlpii de la popicărie. iar Patraulea. Luna. mă. zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. După o săptămână a damblagit. „Măi. Luna. Şi când oi muri. Sorica dispăruse. Maică. Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon: Mai pune un rând.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. n-o mai cumpără nimeni.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu. Sta în patul din odaie. sigur. silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit. Din doi paşi. dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara. la geam capul Soricăi. Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei. Cârciumarii. mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. Atunci. Ene Lelea. cu ochii la ea. prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. a băut până la ziuă. Apăsa cu fruntea pe sticla rece. Îl scutură un fior de la inimă.Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Aşa. să-mi fac plinul. începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. Mi-a dat laptele-n păsat. îi spuse şi piticului. pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. ca un şoc electric. În noaptea următoare a întins din nou masa. „Şchiopule. Ce naiba ai. Era lună şi el zicea că ninge . Tarachiu dezarmă. de âzi într-una? Se supără Tarachiu. asta e. spurcat suflet ai avut. zice ăla.