In văpaia lunii Era de cu seară.

Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările. încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini. Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului. În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii. Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamămamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţean sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate. „Până sâmbătă. în şoaptă. Întâi a început Gia. se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica. de-ţi sfâşia sufletul. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi. La treabă.. vru să-i mai spună Ene Lelea. neobservat aşa cum apăruse. „Gata. şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui. De unde.. înnodată gros sub bărbie. Măi. într-o găleată cu apă descântată. numai din gât. Papa Leon râde şi el fericit. şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară. Cântecul l-a ales gia.şi pe-a ta. Toată ziua mă pune să-i cânt. îi spuse Ene Lelea. o comoară. de siguranţă şi împăcare. Surprins. În dreptul lui Ene Lelea. ca nişte nechezături. în nopţi ca astea. îi da un sentiment de plinătate. Şase motolani îşi ling boturile la lună. se apără cu îndârjire naivă. şi cu sunete ascuţite. cine ştie. în formă de spadă. dar în clipa aceea se auzi strigat. „O tai”. Scoate-i de acolo. unul trist trist. . Omul se depărtă. şi totuşi prieten. nu mai are putere. Şi-s mustăcioşi. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri. îşi reveni el. ci ale altcuiva. de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. rosti Ene Lelea. teteo!” răsunară râsete voioase şi puternice. şi fă-le culcuş într-un loc ferit. în care bătrâna desluşea. o fată de a cescătoria de păsări. până mi s-au umflat ochii. bolborosind. străin. după semne ale ei. se gândi Lelea. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon. pe prăjini. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei. care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit. aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. provizii. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc. s-auzim numai noi. norocul băiatului. Ene. cădea peste el ca o plasă deasă. ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii. hoţ bătrân!”.” Păi nu mă sperii. Bună seara. jeleam degeaba. să nu dea câinii ciobanului peste ei. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau. aşa. V-aţi certat! Fata scutură din cap. zău. cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână. zice. Nu-i adevărat. înaltă. „Du coşul. acum suntem egali. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric. maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. câteva perechi de curci şi bibilici. Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte. se miră el. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. Gia. tovarăşe preşedinte!. Când era copil. Nu era nici fată. că-i zăpada mieilor. „Poate că fata era Gia. Mi se frângea inima de mila ei. s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta.” Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe. de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei. slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică. Baba venea. ”. Şi doar n-aveam nimic. zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. îşi spuse apoi. Gia nu se ceartă niciodată cu mine. Frigurile primăverii. topea cositor într-o lingură şi-l răsturna. te-ai făcut fată de măritat! Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă.

Ene Lelea zâmbi. ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei. „Măi. Fugiţi de la mine. şchiopătând. Hai să-i vezi. cu puful auriu. Călca alături de Sorica. pe sub norul ca o culme de negură. neputincioasă. Mi-e frică. aprobă Sorica înveselită. botoşei. E un peşte. îndemnă Sorica puii. vorbi Ene Lelea. dar hai să mergem. Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. da-ţi-i drumu. un pitic de tinichea. Aşa cum sta în genunchi. Lucrul era necrezut. Pieriţi din faţa mea. cu ochii arzând. mici. lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin. Aţi ostenit? Nu mai vor. păreau două picături de sânge. Nu ştiu ce-i brănişoară. să nu vă mai văd. fată. ce crede el?” Lasă-i. ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată. rosti Ene Lelea. când lumea e inundată de-o lumină nouă. Hai. din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. striga băiatul. Deodată. Ameţită de mirosul pelinului putred. o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu. pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior. cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând. Râzând. Omul o privi fix. Ăştia cântă. apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei. Sorica îşi desfăcu broboada. cu credinţa fermă. Avea ochii negri. Ia uite. pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri. rosti fata. îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină. zice lumea c-au să aibă un copil. cucurigu! Făliţi-vă. bre. privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt. îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă. aşa mic şi lucios. Hai. în curte. Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă. Papă şi dumicaţi. zbuciumată de nelinişte. nea Ene la ăsta ce face. revoltată. se-ntoarse din nou la pui. tu n-auzi?. Dinspre râu. Uimită. cu ochii în lacrimi. plină de voie bună. cu gene lungi şi sprâncene arcuite. plăpânzi. împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. îi spuse lui Ene Lelea. statornicită în el. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. Ce-i cu voi? Se miră ea. ridicând din umeri. sufla vântul. ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă. „Măi. măi îi spuse el în gând. Zi-i să ia şi dumicaţi. Dacă nu vor n-ai ce să le faci.. Se-mpacă bine cu Bigu. adus de vânt de prin văile câmpiei. Fata râse. i-a cusut o groază de scutece tichii. dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie. umăr la umăr. La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru. îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul curţii. Sorica . gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. Cerceii atârnându-i la urechi. Străluceşti ca o brănişoară. cântaţi. Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise. Da. Unul. deopotrivă de înalt. totul e posibil. Vine primîvara. vara trecută. şi-o iscodea cu coada ochiului.Nu se căieşte. cu buza de jos tremurând. reluă ea serioasă. că în noaptea asta. râse Ene Lelea. cu capse argintii. fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte: - . cu-o strachină de lapte dinainte. însă fără contururi reale. În jur toate existau aievea. Se rezemă de perete şi continuă.

după ce făcu vreo zece paşi. Fata nu se feri. astăzi oameni însuraţi. O durere surdă. văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. aşa cu ochii închişi. spune şi tu. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec. să dea cu ostiile în bulboană. îşi aminti de-o vorbă a maică-si. ce-i cu mine?” „Dacă te doare. dacă n-au cântat puii adineauri. „Mamă bună. Uimit. cântecul cocoşilor Soricăi. se auzi de dincolo vocea Giei. din pricina guturaiului. vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. Au cântat. Acum simţea din nou cum urcă în el. şi să plece călări. convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea. numai în noaptea Paştelui. Pe o ladă. izbucni Sorica. Gia. răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor. păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. În curte. trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. smocurile de cimbru atârnate de grinzi. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu. asta-i noaptea zănaticilor”. Nevastă-sa. cu damf de alcool şi mucegai. Ene Lelea tresări. să guste. Dagomir Tarachiu. trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede. neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne. era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă. agitată. Cântă spre slava lui Christos. În încăperea lungă. plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc. şi cu copii. Ene Lelea îşi retrase mâna încet. prăfuită. Plânsul întăreşte pe om. curată şi odihnitoare.. luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă. Sorica privi după el întristată. în susul Buzăului. după peşte. strigă ea. înfofolită cu şalul până sub nas. îşi spuse. Văzu arzând lumina la cramă şi intră. cu palma. cum întăreşte apa clocotită lemnul. între butoaie. Ene. răsfrânte deasupra genunchilor. fără să scoată o vorbă. Astâmpără-te. Dar asta se întâmplă. Degeaba-ţi baţi joc. Din beci. atingând din mers. În odaie. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia. om scund. suspină ea. că-ţi prinde mâna. îi spuse Tarachiu. A. dorul de a rătăci prin bătaia austrului. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă. zise el. slab. cică.” Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. stăpânindu-l. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. - . se repezi înapoi la geamuri. Dincolo. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. suia prin suflători miros de piele argăsită. Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă. cu obrajii vineţii. în Gorgonii. iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită. să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea. întărâtată. strigă ea vino să-i auzi cum cântă! I-am auzit. departe. uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica. pierdut. Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul. păros. mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul.Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. umbra Giei se lipi de perete. pivnicerul gospodăriei. fiindcă în clipa aceea. Au cântat. spre odaia alăturată. Gia. plângi şi-ţi trece durerea. aspră. ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape. şi-i întinse un pahar cu vin. a un miracol.

zic. Hai c-a întins masa pe bătătură. scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi. vine măicuţa noastră. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui. Ca la înmomântare. că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică. Aşezat pe un scăunel. vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer. făcu înfiorat. „Ştii tu de ce mă ţin”. Bărbatu-su o opri. Cum e afară. râzând. o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile. ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”. când aud glas dinspre sat. sau. Suflă austrul. Ce-i. Patruzeci de lumânări. Iau vâslele. În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi. o ameninţă el în gând. mă? Du-te dracului. o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. răspunse Ene Lelea. zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu. se interesă. poate. primăvara. că eram argat la el. n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos.. Las′ să intre aer proaspăt. zic da voi nu sunteţi teferi la minte. vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place. iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi. zise Tarachi. tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. îmi face semn Patraulea. şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări. Căscau gura. lipi steaua din înălţimi. Nu i-am făcut nicio pomană. să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. să ştii. zer se face. Merg. ieşi de lângă mine. cu ochii micşoraţi. Dragomire! Mă stiga băiatul lui Patraulea. se dă peste cap şi se serbezeşte. dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. Puţea a gaz. nu mă întreba atâta. optzeci. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. Ştiu bine cum a fost. Dincolo de gard. De beţie. dau bătaie şi vin în vad. Ieşi! . Acum noaptea. înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via. Ieşi la mal.. Îi schimbăm cămaşa. cu pistolul la cingătoare şimprejurul lui ardeau. Primăvara. lumânări. A înnebunit de beţie. vino când îţi spun. Ene Lelea privea. cercetând îndelung. sigur. şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. Ehe. Bună seara. Uite. Râzi de mine? Întrebă Tarachiu. În seara când s-a scrântit. zi! Se răsteşte. în cunună. făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară. Zamfire? Tata zice că te cheamă la parastas. Poate chiar mai simţitor decât omul. „De-aseară te ţii de capul meu”. Şi vin colea-n bătătură. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea. Patraulea sta la masă cu capul gol. Zi: Dumnezeu s-o ierte Dumnezeu s-o ierte. strigă Patraulea. Ce este. şi-şi smulgea părul. greoaie. se dezmorţeşte pământul? Se dezmorţeşte. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea. ai? Dacă nu-ţi place. Nevastă-sa. Hai. jumătate de sat. pe pragul casei bocea. şi iau bardaca cu ţuică.Ene Lelea ridică paharul în lumină. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. Stai jos. zise Ene Lelea . neică Patrauleo.

zice ăla.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. strigă deodată Patraulea. Şi dacă n-au vrut. Cârciumarii. „Măi. mă. ceru el.Trala-la-la. Tarachiu dezarmă. Maică. pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. Luna. Îl scutură un fior de la inimă. cu ochii la ea. asta e. Era lună şi el zicea că ninge . n-o mai cumpără nimeni. În noaptea următoare a întins din nou masa. pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. Mi-a dat laptele-n păsat. vesel. Ce naiba ai.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. Ooh! Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. să-mi fac plinul. toţi trei. dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara. „Şchiopule. râse el cu ochii la lună. când ieşea luna. căci văzuse afară. răspunse. spurcat suflet ai avut. la geam capul Soricăi. La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. se bplpbpnea în căldarea cu ţuică. Sorica dispăruse. De beţie a înnebunit. Ene Lelea ajunse la colţul cramei. Sta în patul din odaie. topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii. Din doi paşi. iar Patraulea. Şi când oi muri. prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei. Apăsa cu fruntea pe sticla rece. se tansmise în tot corpul. tot singur între lumânări bea şi cânta. cumetre. mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. Aşa.Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Îi văzu umbra. După o săptămână a damblagit. desfigurat. te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit. cu bărbia pe pervazul feestrei şi. iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea. ca şi ieri. n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. ca un şoc electric. doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica. Tremurul. „Vin”. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon. care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu. Atunci. îi spuse şi piticului. bea ţuică şi gemea: Ooo! Ooo! Ce-a păţit. de âzi într-una? Se supără Tarachiu. sigur. Luna. a băut până la ziuă. . Ene Lelea. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică. o bea el. dă-mi şi mie o ţigară. Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon: Mai pune un rând. mişcându-se între stâlpii de la popicărie. eşti caraghios să ştii. Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn. Moare. începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful