In văpaia lunii Era de cu seară.

Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările. încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini. Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului. În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii. Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamămamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţean sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

” Păi nu mă sperii.. îşi reveni el. Ene. zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. provizii. îi spuse Ene Lelea. acum suntem egali. aşa. cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână. ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri. hoţ bătrân!”. unul trist trist. neobservat aşa cum apăruse. te-ai făcut fată de măritat! Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic. ca nişte nechezături. nu mai are putere. îşi spuse apoi. înaltă. Mi se frângea inima de mila ei. „Poate că fata era Gia. numai din gât. Toată ziua mă pune să-i cânt. ”. topea cositor într-o lingură şi-l răsturna. şi totuşi prieten. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei. de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei. tovarăşe preşedinte!. în nopţi ca astea. după semne ale ei. în formă de spadă. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon. bolborosind. norocul băiatului. s-auzim numai noi. Nu era nici fată.” Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui. vru să-i mai spună Ene Lelea. care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit. Nu-i adevărat. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc. se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica. de-ţi sfâşia sufletul. dar în clipa aceea se auzi strigat. că-i zăpada mieilor. s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu. Cântecul l-a ales gia. înnodată gros sub bărbie.şi pe-a ta. zău.. până mi s-au umflat ochii. Şi doar n-aveam nimic. La treabă. Şi-s mustăcioşi. „O tai”. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. jeleam degeaba. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi. . Gia nu se ceartă niciodată cu mine. şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate. ci ale altcuiva. zice. şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară. V-aţi certat! Fata scutură din cap. cădea peste el ca o plasă deasă. de siguranţă şi împăcare. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau. îi da un sentiment de plinătate. Când era copil. într-o găleată cu apă descântată. pe prăjini. Frigurile primăverii. aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. o fată de a cescătoria de păsări. „Gata. De unde. Gia. cine ştie. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate. şi cu sunete ascuţite. Întâi a început Gia. maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. o comoară. străin. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric. se gândi Lelea. trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada. de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii. Bună seara. câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta. Măi. rosti Ene Lelea. Scoate-i de acolo. Papa Leon râde şi el fericit. şi fă-le culcuş într-un loc ferit. „Du coşul. câteva perechi de curci şi bibilici. se apără cu îndârjire naivă. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă. să nu dea câinii ciobanului peste ei. Omul se depărtă. în şoaptă. În dreptul lui Ene Lelea. Surprins. se miră el. în care bătrâna desluşea. teteo!” răsunară râsete voioase şi puternice. Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte. Baba venea. „Până sâmbătă. Şase motolani îşi ling boturile la lună. slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică.

dar hai să mergem. Râzând. La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru. deopotrivă de înalt. Fata râse. Aşa cum sta în genunchi. dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie. un pitic de tinichea. apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei. umăr la umăr. „Măi. ridicând din umeri. lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin. cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând. sufla vântul. Se-mpacă bine cu Bigu. „Măi. privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt. Ăştia cântă. adus de vânt de prin văile câmpiei. ce crede el?” Lasă-i. Ene Lelea zâmbi. plăpânzi. pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior. Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise. Ameţită de mirosul pelinului putred. plină de voie bună. totul e posibil. să nu vă mai văd. Dacă nu vor n-ai ce să le faci. neputincioasă. îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină. Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. când lumea e inundată de-o lumină nouă. îi spuse lui Ene Lelea. din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. Călca alături de Sorica. Da. şi-o iscodea cu coada ochiului. reluă ea serioasă. Ce-i cu voi? Se miră ea. râse Ene Lelea. cu buza de jos tremurând. fată. Hai. Lucrul era necrezut. măi îi spuse el în gând. cu-o strachină de lapte dinainte. aprobă Sorica înveselită. cu puful auriu. cu ochii în lacrimi. fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte: - . ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă. cântaţi. o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu. cu capse argintii. se-ntoarse din nou la pui. îndemnă Sorica puii.Nu se căieşte. revoltată. îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul curţii. statornicită în el. gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. cucurigu! Făliţi-vă. cu credinţa fermă. Cerceii atârnându-i la urechi. striga băiatul. împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. Mi-e frică. botoşei. Omul o privi fix. nea Ene la ăsta ce face. Uimită.. Se rezemă de perete şi continuă. Deodată. zbuciumată de nelinişte. pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri. i-a cusut o groază de scutece tichii. vara trecută. Fugiţi de la mine. însă fără contururi reale. tu n-auzi?. Străluceşti ca o brănişoară. şchiopătând. Hai. În jur toate existau aievea. E un peşte. Aţi ostenit? Nu mai vor. Unul. zice lumea c-au să aibă un copil. bre. rosti fata. Papă şi dumicaţi. ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei. Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă. Dinspre râu. Zi-i să ia şi dumicaţi. Nu ştiu ce-i brănişoară. da-ţi-i drumu. Hai să-i vezi. Sorica îşi desfăcu broboada. Pieriţi din faţa mea. Vine primîvara. că în noaptea asta. rosti Ene Lelea. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată. aşa mic şi lucios. cu gene lungi şi sprâncene arcuite. pe sub norul ca o culme de negură. în curte. mici. păreau două picături de sânge. măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. cu ochii arzând. Ia uite. Avea ochii negri. îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă. vorbi Ene Lelea. Sorica .

mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul. Din beci. pivnicerul gospodăriei. între butoaie. cu obrajii vineţii. Gia. trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede. vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. plângi şi-ţi trece durerea. Astâmpără-te. uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica. În curte. că-ţi prinde mâna. înfofolită cu şalul până sub nas. Gia. se auzi de dincolo vocea Giei. aşa cu ochii închişi. Ene Lelea tresări. ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape. Sorica privi după el întristată. suspină ea. dacă n-au cântat puii adineauri. şi-i întinse un pahar cu vin. convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea. iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită. spre odaia alăturată. după peşte. În încăperea lungă. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. ce-i cu mine?” „Dacă te doare. Dagomir Tarachiu. păros. răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor. astăzi oameni însuraţi. Acum simţea din nou cum urcă în el. îi spuse Tarachiu. stăpânindu-l. A. Uimit. şi să plece călări. spune şi tu. şi cu copii. cu damf de alcool şi mucegai. om scund. Dincolo. dorul de a rătăci prin bătaia austrului. asta-i noaptea zănaticilor”. să dea cu ostiile în bulboană. Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul. zise el. în susul Buzăului. Ene Lelea îşi retrase mâna încet. luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă. - . strigă ea vino să-i auzi cum cântă! I-am auzit. agitată. plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc. trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. răsfrânte deasupra genunchilor. îşi spuse. văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne. Au cântat. În odaie. pierdut. să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea. să guste. după ce făcu vreo zece paşi. cântecul cocoşilor Soricăi. era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă. „Mamă bună. fiindcă în clipa aceea. numai în noaptea Paştelui. strigă ea. îşi aminti de-o vorbă a maică-si. slab. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia. Fata nu se feri. izbucni Sorica. departe. aspră. Degeaba-ţi baţi joc. păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. Ene. Pe o ladă.Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. se repezi înapoi la geamuri. Au cântat. întărâtată. în Gorgonii. Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă. Cântă spre slava lui Christos. smocurile de cimbru atârnate de grinzi. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu.” Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. suia prin suflători miros de piele argăsită. curată şi odihnitoare. atingând din mers. din pricina guturaiului. a un miracol. Văzu arzând lumina la cramă şi intră. fără să scoată o vorbă. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. cu palma. umbra Giei se lipi de perete. O durere surdă. cică. prăfuită. Dar asta se întâmplă.. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec. Plânsul întăreşte pe om. Nevastă-sa. cum întăreşte apa clocotită lemnul.

vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”. Patruzeci de lumânări. nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place. zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu. Ca la înmomântare. se dă peste cap şi se serbezeşte. îmi face semn Patraulea. ieşi de lângă mine. răspunse Ene Lelea. Las′ să intre aer proaspăt. În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi. dau bătaie şi vin în vad. scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi. „Ştii tu de ce mă ţin”. şi-şi smulgea părul. „De-aseară te ţii de capul meu”. Cum e afară. n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos. sau. Ehe. Şi vin colea-n bătătură. vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer. să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. primăvara. nu mă întreba atâta. zise Ene Lelea . strigă Patraulea. zer se face. înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via. cu pistolul la cingătoare şimprejurul lui ardeau. Zamfire? Tata zice că te cheamă la parastas. ai? Dacă nu-ţi place. Ieşi la mal. Ce este. Nevastă-sa. Primăvara. Aşezat pe un scăunel. greoaie. vino când îţi spun. poate. că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică. cercetând îndelung. Uite. Râzi de mine? Întrebă Tarachiu. zic da voi nu sunteţi teferi la minte. tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. mă? Du-te dracului. o ameninţă el în gând. A înnebunit de beţie. în cunună. se dezmorţeşte pământul? Se dezmorţeşte. o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile. Ene Lelea privea. făcu înfiorat. Dincolo de gard. În seara când s-a scrântit. Hai. Stai jos. pe pragul casei bocea. jumătate de sat. Puţea a gaz. făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară. iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi. Poate chiar mai simţitor decât omul. se interesă. lumânări. Bună seara.Ene Lelea ridică paharul în lumină. Ştiu bine cum a fost. o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui. lipi steaua din înălţimi. optzeci. şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări. dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. vine măicuţa noastră.. zic. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea. Dragomire! Mă stiga băiatul lui Patraulea. că eram argat la el. ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. Bărbatu-su o opri. Nu i-am făcut nicio pomană. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. zi! Se răsteşte. când aud glas dinspre sat. Zi: Dumnezeu s-o ierte Dumnezeu s-o ierte. Hai c-a întins masa pe bătătură. zise Tarachi. să ştii. râzând. De beţie. şi iau bardaca cu ţuică.. Patraulea sta la masă cu capul gol. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. Căscau gura. sigur. neică Patrauleo. Ce-i. Ieşi! . şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. cu ochii micşoraţi. Îi schimbăm cămaşa. Suflă austrul. Merg. Acum noaptea. Iau vâslele.

Luna. Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon: Mai pune un rând. cumetre. prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. iar Patraulea. a băut până la ziuă. căci văzuse afară. Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn. Îl scutură un fior de la inimă. cu ochii la ea. dă-mi şi mie o ţigară. „Vin”. Şi dacă n-au vrut. Ene Lelea. ca un şoc electric. râse el cu ochii la lună. să-mi fac plinul. doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica. Cârciumarii. de âzi într-una? Se supără Tarachiu.Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. De beţie a înnebunit. Maică. silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit. desfigurat. eşti caraghios să ştii. dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara. Tarachiu dezarmă.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. În noaptea următoare a întins din nou masa. mişcându-se între stâlpii de la popicărie. începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. ca şi ieri. Ooh! Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. la geam capul Soricăi. zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. asta e. mă. Îi văzu umbra. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon. Sta în patul din odaie. se bplpbpnea în căldarea cu ţuică. bea ţuică şi gemea: Ooo! Ooo! Ce-a păţit. După o săptămână a damblagit. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică. sigur. . Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei. Mi-a dat laptele-n păsat. Moare. Tremurul. Din doi paşi. strigă deodată Patraulea. Şi când oi muri. care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu. o bea el. Ene Lelea ajunse la colţul cramei. n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. vesel. n-o mai cumpără nimeni. te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. „Şchiopule. La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea. mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. se tansmise în tot corpul. tot singur între lumânări bea şi cânta. topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii. „Măi. toţi trei. Luna. când ieşea luna. Era lună şi el zicea că ninge . Sorica dispăruse. cu bărbia pe pervazul feestrei şi.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. Apăsa cu fruntea pe sticla rece. spurcat suflet ai avut. Atunci. Ce naiba ai. îi spuse şi piticului. pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. ceru el. răspunse.Trala-la-la. pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. Aşa. zice ăla.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful