In văpaia lunii Era de cu seară.

Ene Lelea, ieşit în curtea gospodăriei asculta vuietul Buzăului scăpat din gheţuri. Sufla austrul. Luna subţire, scorojită ca o lipie arsă, văruia fruntea casei cu cerdac şi cu două turnuleţe de tablă. Un nor, ca o culme de negură, zăbovea peste livadă. Trei stele aşezate în triunghi, scânteiau cu luciri minerale în dunga de zăpadă de lângă scaa magaziei. Mirosea a mraniţă, a coajă de copac şi a boştină fiartă. Într-un colţ al grădinii, printre frunzele putrede, destrămate, mijea firul ierbii. Adulmecându-i izul înţepător şi dulce, Ene Lelea zâmbi, fascinat de minunea primăverii. Trecu în poarta grădinii şi se sprijini cu braţele pe gardul de nuiele. În faţa lui la vreo sută de metri, pe buza malului apăru dintre mărăcinişuri o vulpe, cu coastele năpârlite şi coada stufioasă, sclipind roşcat. Se furişă sprintenă printre două muşuroaie făcute de hâr ciogi şi se orpi între doi pruni, cu botul întins în vânt. Ene Lelea abia acum o zări. Sta neclintită pe labele dinapoi şi asculta. Vântul îi umflă părul de pe ceafă, vânăt şi-i gâdilă nările. încotro, cumătră? Întrebă Ene Lelea şi fluieră după câini. Un dulău lătră gros, hodorogit, între căpiţele de fân, vulpea strănută, înveselită parcă de răguşeala duşmanului ei, se răsuci şi dispăru în josul malului. „Am scăpa-o se necăji Ene Lelea, dar mâine seară stau la pândă.” Auzi ţipătul prelung şi straniu al unei păsări poposite în vărsătura Buzăului şi se-nfioră. Sângele-i goni spre inimă, într-o zvârcolire dureroasă care se risipi în toate fibrele trupului, tulburătoare. Pe urmă se simţi uşor şi dogorând şi-i veni să râdă. Dinţii îi luciră sub mustaţa blondă, albi ca şi capacul tabacherii pe care-o învârtea uitat în mâini. Îi pătrunsese brusc o veselie neînţeleasă ca după o noapte de somn bun, şi porni să dea ocol curţii tăvălite în văpaia lunii , cu miile de lucruri care altădată nu atrăgeau luarea-aminte prin nimic, iar acum se impuneau ochiului, învăluite, într-un farmec aparte, duios, uimind sufletul şi chemându-te să te apleci asupra lor, să le mângâi. Străbătu aria de-a curmezişul, fără o ţintă precisă şi auzind gălăgie în şopronul unde fierbea cazanul de ţuică, se opri în dosul uşii vechi, afumate şi aruncă o privire înăuntru printre două stinghii rupte. În vatra cazanului ardea un foc de buturugi. Un băieţandru aşezat pe vine trăgea cu vătraiul din spuză nişte cartofi copţi, ferindu-şi capul de dogoare. Vălătuci de abur clocoteau deasupra căzii prin care tec ţevile alambicului. În fundul şopronului, pe patul acoperit cu o rogojină, Papa Leon, spân, uscat, în pufoaică şi pantaloni vătuiţi, legat c-o basma de-a nevesti-si pe sub fălci – suferea de măsele – sorbea ţuică, plescăind de plăcere, dintr-o ceaşcă de lut şi le spunea celor vreo şapte-opt flăcăi, îngrămădiţi în jurul lui, o poveste cu un ţigan, Tudor Şalăul, mort demult şi care avusese zece copii. Va să zică, spunea Papa Leon, ridicând ca la o solemnitate arătătorul descărnat, cu pielea rebegită, cumpărase Şalăul o vacă. La masă, tăbărau pe strachina cu lapte zece guri şi cu Şalăul unşpe. „Ce e astăzi la meniu?” întreba Şalăul fălos. „Lapte”, striga hoarda de căpcăuni. „Pe el, teteo!” asmuţea Şalăul – şi-ncepeau liorpăiala. Mamămamă, cum mai cărau puradeii! Te lăsau milog, nu altceva. Cinci îndesau lingura, cinci o scoteau şi din două hăpăieli sleiau strachina. Şalăul, scos din font, făcea zâmbre, înghiţean sec, se uscase ca o jumară. Dacă vede că n-are porţie şi n-are, într-o zi ia cuţitul şi se apucă de ciopleşte marginile lingurilor până le face netede. A lăsat-o-ntreagă numai pe-a lui. La masă, ăia zece, rău la el: „Ne-ai tăiat leafa, baroane? Vei să ne bagi în boală câinească? Tai-o şi pe-a ta.” Şalăul că hâr, că mâr, dar ăia să-i pună gheara-n gât: „Tai-o

Ene Lelea zâmbi şi se depărtă în noapte.şi pe-a ta. Umbra salcâmului de lângă fântână în care dormeau. s-auzim numai noi. zice. Pe laa jumătate n-am mai putut şi-am izbucnit în plâns. şi fă-le culcuş într-un loc ferit. Scoate-i de acolo. Şi doar n-aveam nimic. provizii. jeleam degeaba. se miră el. dar în clipa aceea se auzi strigat. trebuie să scoţi tractoarele în câmp şi să nu te sperii dacă dă iar zăpada. Cântecul l-a ales gia.” Păi nu mă sperii.. Toată ziua mă pune să-i cânt. vru să-i mai spună Ene Lelea. Trecu pe lângă hambare şi bătu cu palma în perete: „E-hei. norocul băiatului. Bună seara. ca nişte nechezături. tovarăşe preşedinte!. se apără cu îndârjire naivă. şi totuşi prieten. „Până sâmbătă.” Dinspre şură trecea spre grajduri un om purtând un coş în braţe. de cineva ascuns înte stivele de lemne din prelungirea magaziei. să nu dea câinii ciobanului peste ei. Cositorul se închega luând înfăţişări ciudate. Gia. şi-ntoarce-te să fumăm o ţigară. Şase motolani îşi ling boturile la lună. te-ai făcut fată de măritat! Vino până la incubatoare îl chemă ea cu glas tainic. într-o găleată cu apă descântată. în nopţi ca astea. Gia nu se ceartă niciodată cu mine. Nu-i adevărat. Măi. ”. Întâi a început Gia. „O tai”. şi-atuni m-am pornit şi eu şi-am plâns pe săturate. în care bătrâna desluşea. o fată de a cescătoria de păsări. de un drum lung prin Bărăganul ascuns în ceaţă şi de o fată frumoasă. Nu era nici fată. rosti Ene Lelea. pe prăjini. îşi spuse apoi. La treabă. V-aţi certat! Fata scutură din cap. slăbi pasul şi-i spuse că în gluga cu pleavă a fătat o pisică. până mi s-au umflat ochii. că-i zăpada mieilor. teteo!” răsunară râsete voioase şi puternice. bolborosind. zice Şalăul dacă vede ă se-ngroaşă gluma. de-ţi sfâşia sufletul. Îşi aminti că mereu era vorba de bani mulţi. care semănau cu schelălăitul unui câine cotonogit. neobservat aşa cum apăruse. maică-sa chema o bătrână să-i „toarne cositorul”. Două crengi noduroase închipuiau pe pământ figura unui călăreţ cu cojoc şi căciulă. se-ntoarse şi dădu cu ohii de Sorica. cădea peste el ca o plasă deasă. cine ştie. ci ale altcuiva. zău. de siguranţă şi împăcare. Ene Lelea se aplecă şi potrivi la şoldul călăreţului un vreasc. aduse de austru îi schimbau mereu gândurile şi-l umpleau de neastâmpăr. o comoară. „Gata. hoţ bătrân!”. s-ao fi căind că te-a lăsat şi s-a dus la Bigu. îi spuse Ene Lelea. îşi reveni el. după semne ale ei. Ene. Papa Leon râde şi el fericit. nu mai are putere. cu cojocul cu guler din blană de iepure şi broboadă neagră de lână. străin. Ieri seară am stins lumina şi-am cântat amândouă pe întuneric. Gia m-a lăsat la două luni după nuntă. se gândi Lelea. „Poate că fata era Gia. Când era copil. unul trist trist. . Dar ce-i dă dracu-n gând? Ia cuţitul şi hârşti! Dă jos jumătate din coada lingurii.” O clipă i se păru că gândurile ce-i trec prin cap nu sunt ale lui. îi da un sentiment de plinătate. În dreptul lui Ene Lelea. aşa. şi cu sunete ascuţite. Când începe ăsta cu gura prinde iepuri. câteva perechi de curci şi bibilici. Şi-s mustăcioşi. „Du coşul. înaltă. topea cositor într-o lingură şi-l răsturna. Baba venea. „Trebuia să intru niţel la Papa Leon. Surprins. Omul se depărtă. câte provizii am strâns noi aici!” cuvântul ăsta. Frigurile primăverii. acum suntem egali. în şoaptă. ce crezi? Spuse el cu voce tare şi se opri. Mi se frângea inima de mila ei. în formă de spadă. numai din gât.. De unde. înnodată gros sub bărbie.

botoşei. lăsând părul să-i cadă despletit pe pieptul plin. Zi-i să ia şi dumicaţi. Uimită. Unul. îi spuse lui Ene Lelea.Nu se căieşte. ridicând din umeri. Fugiţi de la mine. „Măi. îngenuncheată pe podele şi înconjuată de o mulţime de pui de găină. în curte. Ăştia cântă. pe acoperişul căreia se învârtea într-un picior. măi! Dar puii întinseră aripioarele golaşe şi o izbiră cu pliscul. Ene Lelea se duse după ea şi o găsi în odaia din faţă. privind cu încântare obrajii ei rumeniţi de vânt. Dacă nu vor n-ai ce să le faci. Pieriţi din faţa mea. cu-o strachină de lapte dinainte. Avea ochii negri. aprobă Sorica înveselită. sufla vântul. Hai. împrăştiind un miros de lemn şezut în mâl. pasărea ascunsă în vărsarea Buzăului repetă ţipătul ei straniu şi Sorica se opri. deopotrivă de înalt. Se rezemă de perete şi continuă. Fata râse. Lucrul era necrezut. ia să vedem noi!” Dar nu ştia ce trebuie să vadă. ce vă fandosiţi atâta? Urâcioşilor! Le strigă supărată. Străluceşti ca o brănişoară. revoltată. Ameţită de mirosul pelinului putred. Se-mpacă bine cu Bigu. Cerceii atârnându-i la urechi. ce crede el?” Lasă-i.. măi îi spuse el în gând. un pitic de tinichea. vara trecută. Ene Lelea zâmbi. însă fără contururi reale. În jur toate existau aievea. apucă mâna lui Ene Lelea şi-o frământă într-ale ei. nea Ene la ăsta ce face. şi-o iscodea cu coada ochiului. zbuciumată de nelinişte. cu gene lungi şi sprâncene arcuite. îi arăta ea doi pui având câte-o pată neagră pe guşă. „Măi. Sorica . ca şi cum n-ar fi auzit vorbele ei. să nu vă mai văd. rosti Ene Lelea. Aşa cum sta în genunchi. da-ţi-i drumu. cântaţi. rosti fata. Sorica îşi desfăcu broboada. fără să-şi mai dea seama c-o jigneşte: - . Vine primîvara. E un peşte. râse Ene Lelea. Călca alături de Sorica. bre. cu buza de jos tremurând. aşa mic şi lucios. cu puful auriu. din care bea un şarpe ieşit de sub pragul casei. cu ochii în lacrimi. când lumea e inundată de-o lumină nouă. îşi zvârli pe spate capetele broboadei şi fugi în şura din fundul curţii. Îşi lipi obrajii de ei şi-i legănă cu dragoste. adus de vânt de prin văile câmpiei. Sorica semăna cu copilul unui vecin de-al lui pe care-l găsise. cucurigu! Făliţi-vă. Mi-e frică. Deodată. i-a cusut o groază de scutece tichii. reluă ea serioasă. Ce-i cu voi? Se miră ea. plină de voie bună. La gât purta mărgele înşirate pe şnur negru. vorbi Ene Lelea. o pâclă albicioasă ştergea şi încâlcea formele cărora luna le dădea moliciune şi luciu. dar Ene Lelea porni alături de fată pe cărarea presărată cu paie. fată. Hai să-i vezi. Omul o privi fix. neputincioasă. cu capse argintii. cu faţa scăldată de-un zâmbet sincer şi blând. Hai. tu n-auzi?. zice lumea c-au să aibă un copil. îndemnă Sorica puii. Astăzi au scos capul din găoace veo cincizeci de puişori şi doi din ei cântă. mici. Dinspre râu. dar hai să mergem. cu ochii arzând. pe sub norul ca o culme de negură. statornicită în el. striga băiatul. umăr la umăr. totul e posibil. gândul îi răsărise rupt şi fără înţeles. şchiopătând. Râzând. Papă şi dumicaţi. cu credinţa fermă. se-ntoarse din nou la pui. Ia uite. Da. Nu ştiu ce-i brănişoară. plăpânzi. păreau două picături de sânge. Aţi ostenit? Nu mai vor. că în noaptea asta.

văzu nişte turte de ceară de albine şi o capcană de şoareci. cu palma. în Gorgonii. vocea Giei îi retezase sentimentul de bucurie care-l însufleţise toată seara. întărâtată. Plânsul întăreşte pe om. cu damf de alcool şi mucegai. smocurile de cimbru atârnate de grinzi. cu obrajii vineţii. neînţeleasă îi răscoli sufletul: „Doamne. că-ţi prinde mâna. Ene Lelea auzi ca dintr-o depărtare adâncă. îi spuse Tarachiu. spune şi tu. slab. A.. pierdut. şi să plece călări. Ene Lelea îşi retrase mâna încet. În încăperea lungă. numai în noaptea Paştelui. Ene. În curte. om scund. în susul Buzăului. după peşte. cică. mărturisi Ene Lelea şi întinse mâna să-i mângâie obrazul. după ce făcu vreo zece paşi. prăfuită. se auzi de dincolo vocea Giei. răsfrânte deasupra genunchilor. păstrând în degete moliciunea răcoroasă a pleoapelor fetei şi dispăru în noapte cu paşi mari. Atinse cu vârful degetului cârligul pentru momeală şi arcul încordat clănţăni în sec. Îi veni chiar un gând poznaş: să-i scoată pe toţi tovarăşii de joacă. dorul de a rătăci prin bătaia austrului. să tragă clopotele şi să bată toaca cu ciolane de cal pân-or trezi toată lumea. izbucni Sorica. În odaie. Sorica privi după el întristată. din pricina guturaiului.Bunicul îmi spunea şi el de cucoşi ca ăştia care cântă. înfofolită cu şalul până sub nas. era şi Gia aici! Îşi scutură palmele de parcă ar fi frecat în ele până atunci spice de grâu şi plecă. Gia. astăzi oameni însuraţi. umbra Giei se lipi de perete. răsucea caneaua şi ţinea socoteala vedrelor. Astâmpără-te. plesnind de grăsime şi cu cizme de cauciuc.” Îşi şterse ochii şi se sculă în picioare. cum întăreşte apa clocotită lemnul. Fata nu se feri. Privi într-un ciob de oglindă şi râse strâmb. trăgea vinul – îl muta dintr-un butoi în altul ca să se păstreze limpede. Ene Lelea tresări. luminată slab de-un bec acoperit cu plasă de sârmă. fiindcă în clipa aceea. asta-i noaptea zănaticilor”. se repezi înapoi la geamuri. îşi spuse. Se ajuta cu patru flăcăi de la grajduri. Dincolo. „Mamă bună. Îşi dădu uşor capul pe spate şi şezu. trăgând linii cu creta pe fundul butoiului. Din beci. pivnicerul gospodăriei. Au cântat. suia prin suflători miros de piele argăsită. convinsă că neliniştea şi durerea ei veniseră cu noaptea şi aveau să dispară o dată cu ea. Văzu arzând lumina la cramă şi intră. ca-n cea dintâi ploaie a verii care vine cu vijelie de ape. curată şi odihnitoare. şi-i întinse un pahar cu vin. păros. să guste. Uimit. cântecul cocoşilor Soricăi. Omul n-avu timp să se întrebe pentru ce-l urmărise Gia. agitată. Degeaba-ţi baţi joc. Au cântat. Pe o ladă. iar pe urmă să coboare în vale la biserica părăsită. O durere surdă. Acum simţea din nou cum urcă în el. ce-i cu mine?” „Dacă te doare. - . să dea cu ostiile în bulboană. departe. Nevastă-sa. dacă n-au cântat puii adineauri. zise el. fără să scoată o vorbă. Dar asta se întâmplă. suspină ea. între butoaie. Dagomir Tarachiu. Cântă spre slava lui Christos. strigă ea vino să-i auzi cum cântă! I-am auzit. Gia. Ene Lelea se apropie de ciubărul în care curgea vinul. îşi aminti de-o vorbă a maică-si. stăpânindu-l. uşa se izbi în lături şi în prag apăru Sorica. strigă ea. spre odaia alăturată. atingând din mers. aspră. a un miracol. plângi şi-ţi trece durerea. şi cu copii. aşa cu ochii închişi.

greoaie. vine măicuţa noastră. vinu-i la fel de simţitor ca şi omul. Într-o noapte ca asta s-a scrântit Patraulea. strigă Patraulea. şi mă trece un fior din creştet până-n tălpii când m-apropii de masa aia plină de lumânări. Iau vâslele. Las′ să intre aer proaspăt. zic da voi nu sunteţi teferi la minte. Ce este. neică Patrauleo. o stea din cerul senin care-i făcea cu ochiul complice. Ce-i. sau. ajutându-le flăcăilor să salte ciubărul plin. Suflă austrul. zise Ene Lelea . Luma ameţea pământul şi el cânta ca-n clas-ntâi: „Neaua peste tot s-a pus”. iar vinul simtze şi dacă nu l-ai tras în alt butoi. dar azi îi dau să bea rachiu pe lumea ailaltă până s-o îneca. tăiam mlajă-n vărsătura Buzăului. îmi face semn Patraulea. nu mă întreba atâta. nu-ţi place? Nici ţie nu-ţi place. Şi vin colea-n bătătură. poate. „De-aseară te ţii de capul meu”. Uite. „Hoţomano!” o ameninţă din nou Ene Lelea. vinul oz în care sfârâiau şi se spărgeau bobiţe de aer. ai? Dacă nu-ţi place. vino când îţi spun. Nevastă-sa. înseamnă că-n nopţile astea înmugureşte via.Ene Lelea ridică paharul în lumină. Primăvara. Puţea a gaz. În seara când s-a scrântit. Să bea şi să îi cheme şi pe-alde bîtu să bea. A înnebunit de beţie. Dar întâi l-a zăpăcit primăvara. cu ochii micşoraţi. optzeci. Stai jos. zâmbind prin ferestruica de la spatele lui Dragomir Ratachiu. când aud glas dinspre sat. Dragomire! Mă stiga băiatul lui Patraulea. Căscau gura. se dă peste cap şi se serbezeşte. o ameninţă el în gând. Ştiu bine cum a fost. sigur. Bună seara. De beţie. Zi: Dumnezeu s-o ierte Dumnezeu s-o ierte. zi! Se răsteşte. în cunună. Îi schimbăm cămaşa. răspunse Ene Lelea. Ieşi la mal. se interesă. Aşezat pe un scăunel. primăvara. şi zi s-o ierte Dumnezeu pe mama. Patraulea sta la masă cu capul gol. o noapte ca asta poate să-ţi ia minţile. făcusem snopi şi mă oprisem să răsucesc o ţigară. se dezmorţeşte pământul? Se dezmorţeşte. cu pistolul la cingătoare şimprejurul lui ardeau. râzând. scot corniţe mugurii îia pufoşi şi cafenii ca nişte căpuşi. Ca la înmomântare. Merg. În cramă pătrunse un cuent de aer rece şi femeia se repezi. Ehe. n-am putut s-o beau şi-am pus-o jos. dau bătaie şi vin în vad. Nu i-am făcut nicio pomană. Hai. mă? Du-te dracului. Ene Lelea privea. zer se face. Zamfire? Tata zice că te cheamă la parastas. Cum e afară. să ştii. ieşi de lângă mine. lipi steaua din înălţimi. făcu înfiorat. Dincolo de gard. Poate chiar mai simţitor decât omul. Acum noaptea. să pună zăvorul pe uşa uitată deschisă de Ene Lelea. Ieşi! . zise Tarachi. jumătate de sat. „Ştii tu de ce mă ţin”. Hai c-a întins masa pe bătătură. şi-şi smulgea părul. că ce face ăla? Pe masă o pâine mare şi o căldare de ţuică. Râzi de mine? Întrebă Tarachiu. zic. că eram argat la el. şi iau bardaca cu ţuică.. cercetând îndelung. lumânări. pe pragul casei bocea. Patruzeci de lumânări. Intrasem cu luntrea la asfinţitul soarelui.. Bărbatu-su o opri.

După o săptămână a damblagit. mă Zamfire? Îl întreb pe fi-su. de âzi într-una? Se supără Tarachiu. eşti caraghios să ştii. se tansmise în tot corpul. n-o mai cumpără nimeni. Tremurul. zise Ene Lelea şi porni într-acolo cu mâinile înfundate în buzunări. De beţie a înnebunit. „Vin”. iac-aşa se bălăbănea pe cer şi Patraulea. o bea el. silindu-l să le ia pe toate şi ieşi în cute grăbit. Maică. bea ţuică şi gemea: Ooo! Ooo! Ce-a păţit. iar Patraulea. să-mi fac plinul. Tarachiu dezarmă. Din doi paşi. cumetre. Îi văzu umbra. Atunci. cu bărbia pe pervazul feestrei şi. a băut până la ziuă. tot singur între lumânări bea şi cânta. răspunse. cu ochii la ea. . râse el cu ochii la lună. prin lumina albă ca de var a lunii şi înţelese că fata l-a căutat şi-l aştepta. Ene Lelea fură cântecul bătrânului şi intră cu el sub umbrarul popicăriei. ca şi ieri. Şi dacă n-au vrut. topind încrestăturile ca de ferigă ale gheţii.Mă dau de-a-ndaratelea până la perete. Ene Lelea. Să-mi puneţi o cruce cum are prinţul Şuţu şi să scriţi pe ea: Aici odihneşte Papa Leon. căci văzuse afară. Ene Lelea îi răsturnă tabachera în pumn. toţi trei. mă. pe care austrul încă firav n-avea putere să le şteargă. te-ai ţicnit de tot” Luna dansa în braţele piticului de pe creasta casei din fundul curţii. Moare. „Măi. Ene Lelea ajunse la colţul cramei. Luna.doar nu m-ai văzut cu poalele-n cap. spurcat suflet ai avut. mişcându-se între stâlpii de la popicărie. „Şchiopule. Îl scutură un fior de la inimă. zice ăla. ca un şoc electric.Trala-la-la. Apăsa cu fruntea pe sticla rece. n-au vrut să dea nicio ceapă degerată pe ea. asta e. Mi-a dat laptele-n păsat. începea să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. În noaptea următoare a întins din nou masa. Ooh! Pe urmă buşeşte cu pumnul în masă şi-ncepe să cânte: „Neaua peste tot s-a pus”. dar de ce cânta numai când ieşea luna? L-a zăpăcit şi primăvara. Sta în patul din odaie. când ieşea luna. pe mine să mă-ngopaţi în curte la Sfatul Popular. Aşa. dă-mi şi mie o ţigară. Ce naiba ai. la geam capul Soricăi. Era lună şi el zicea că ninge . Trecând pe lângă cazanul de ţuică auzi iarăşi vocea lui Papa Leon: Mai pune un rând. desfigurat. La popicărie răsună zgomotul unei bile de lemn aruncată pe podele. Cârciumarii. doaga a tras mirosul şi s-a stricat ţuica. sigur. vesel. care l-a târât de nădragi pe boierul Piroschi la împroprietărire şi-i lăsa gura apă când auzea de rachiu. Tâmpita de mama a pus lampa cu gaz pe butoiul de ţuică. Şi când oi muri.” Piticul dădu într-un genunchi şi se opri. Sorica dispăruse. îi spuse şi piticului. ceru el. strigă deodată Patraulea. se bplpbpnea în căldarea cu ţuică. Luna.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful