Misiune indeplinita Pr.

David Hudson La putin timp dupa ce am sosit in Romania ca misionar neoprotestant in 1993, un pastor baptist cu care lucram mi-a zis, "Tu crezi ca vii in Romania sa faci ceva pentru Dumnezeu, dar poate ca El vrea sa faca ceva pentru tine". Era adevarat ca ma aflam pe o cale care incepuse printr-o neobisnuita sete pentru cele spirituale, cand eram copil, dar nu imi inchipuiam ca voi ajunge la capatul cautarilor mele in Romania. Am fost crescut in miscarea Wesleyana, aripa conservatoare, si botezat la varsta de 8 ani. Copil fiind, eram gata sa-mi afirm convingerile religioase si m-am straduit sa duc o viata crestina serioasa. Am invatat sa cant la pian in anii de liceu si in curand identitatea mea a fost absorbita in slujirea prin muzica. In bisericile pe care le frecventam in tinerete, se punea accentul atat pe sfintenia interioara, cat si pe cea exterioara, dar am fost dezamagit ca student intr-un colegiu biblic cand mi-am dat seama ca (1) "sfintirea totala" pe care asteptam sa o primim instantaneu nu functiona, nu doar in mine, dar nici macar in liderii bisericii pe care ii admiram, si (2) ca ma aflam intr-un ghetou religios si doream sa gasesc adevarata Biserica. Am gasit atunci credinta Reformata, care parea a avea raspunsul. Nici un fel de scurtaturi sau pretentii superficiale de neprihanire, multa "libertate crestina", iar ceea ce nu putea fi explicat era atribuit misterioasei suveranitati a lui Dumnezeu. Ma atragea si faptul ca era o credinta mai intelectuala, iar eu ma aflam intr-un proces de urcus. Prin casatorie am devenit parte din conducerea unei comunitati neoprotestante independente, in care teologia "mea" era tolerata, atat timp cat nu impiedica misiunea bisericii noastre aflata in crestere. Totul era subordonat evanghelizarii, totul era prietenos, vizitatorul era rege, iar crestinismul nostru conservator era difuzat celor ce avansau socioeconomic, pe care ii consideram obiectivul nostru principal. Lucrarea mea cu muzica a trecut pe un loc secundar prin faptul ca am capatat tot mai multe responsabilitati administrative, devenind in cele din urma Pastor Executiv. Toate aceste activitati si succese, cu presiunile lor interminabile au inceput sa se faca simtite in sufletele noastre si am simtit ca in toate lipsea ceva. Intrand in anii varstei mijlocii, am decis sa o rupem cu ele si sa incepem o a doua cariera, in misiune. Visam de multa vreme sa fac o lucrare cu muzica in Europa, si am decis ca atunci era momentul. Dupa o perioada de pregatire si strangere de fonduri, am plecat in orasul universitar ClujNapoca, din Romania, Mary, eu si cele trei fete ale noastre, Heidi, Heather si Hannah. In ciuda unor dificultati, ne-am adaptat si dupa cativa ani ne mergea bine.Am invatat limba, fetele erau in scoala publica si am cumparat chiar un apartament, cu intentia de a sta acolo pe lunga durata. Lucram in bisericile baptiste, incercand sa reinvioram partea de

serviciu divin, mai ales in ce priveste muzica, si am inceput chiar sa compun cantece care au fost bine primite. Apoi viata noastra a fost intoarsa pe dos de Ortodoxie, care ne-a lovit ca un tornado din Kansas. Venind ca misionar evanghelic intr-o tara predominant ortodoxa, nu aveam nimic impotriva Ortodoxiei. Nu ma vedeam pe mine ca reprezentand o amenintare sau o competitie la adresa credintei majoritatii. Credeam totusi ca Biserica Ortodoxa, ca si alte biserici vechi, este mai mult moarta, dar doream sa cred ca exista si ceva viata si reinoire in ea. Cu o gandire deschisa si pluralista, am inceput sa caut ce este bun in Orthodoxie, facand presupunerea ca radacinile neoprotestantilor din Romania se afla in Ortodoxie. Printr-o coincidenta, tocmai citisem Am devenit ortodocsi" in timp ce ma aflam in procesul de pregatire pentru misiune si am fost impresionat. Dar in Romania nu am vazut prea mult din ceea ce stralucea in prezentarea luminoasa a lui Peter Gilquist. Ortodoxia parea obosita, statuta, superficiala, superstitioasa, ingrozitor de formala, sau, cum spunea cineva, "feudala". Compromis si coruptie, o pasiune pentru trecut vrednica de un muzeu, acestea au fost impresiile pe care le-am primit de la ne-ortodocsii cu care am discutat. Serviciile din catedrala pareau o opera fara naratiune, in care nu era important sa urmaresti ce se intampla. Era o alta lume, deosebita de cea pe care o cunosteam, in care accentul era pus pe intelegere, unde textele "liturgice" si invatatura biblica erau proiectate pe ecran, spre lamurirea tuturor! Intr-o biserica din centru, in care ma opream uneori ca sa ma rog, oamenii pareau ca vin si pleaca in timpul slujbei - daca o puteai numi astfel dupa cum si preotul aparea si disparea in spatele iconostasului. Cantaretul era pe jumatate plictisit, pe jumatate neatent, pentru el totul era rutina. De ce nu se ingrijea nimeni sa faca slujbele pe intelesul vizitatorului? Dupa cum mi-a spus recent un duhovnic roman, este o minune ca am devenit ortodox in Romania. Intr-adevar, nimeni nu a facut nimic ca sa ne converteasca. Convins ca exista mai mult in Ortodoxie decat se vede la suprafata, continuam sa cercetez acest mister, cu toate ca eram prea ocupat pentru a petrece mult timp cu acest subiect. In sfarsit, am prins ocazia sa cunosc un preot care era "evanghelic", tocmai ceea ce cautam eu. Era tanar, inca in facultate, in al patrulea an de pastorire intr-un sat indepartat. Pr. Iustinian fusese crescut intr-o familie ortodoxa evlavioasa, rezistase impotriva comunismului la varsta adolescentei, iar acum era preot. Fara a fi formal sau superficial in credinta, era convins de adevarul afirmatiilor pe care le citisem in cartea lui Gilquist (pe care de acum le auzisem si de la altii). Dupa anumite discutii, i-am cerut sami demonstreze Liturgia intr-un fel in care sa o pot intelege. El m-a luat la altar, intrerupandu-se ca sa-mi explice cand era necesar, si lasandu-ma sa observ fiecare actiune si sa aud fiecare rugaciune. In acea zi, la inceputul lui mai 1995, am fost "fermecat" de Ortodoxie. Mi-am dat seama ca am intalnit un har si o putere si o sfintenie pe care nu le experimentasem inainte. Totul era deplin convingator. Ce era sa fac acum? Cariera noastra misionara tocmai incepea sa dea roade, iar familia incepea sa se simta asezata dupa traumele dezradacinarii, mutarii si schimbarii culturii.

Ne simteam impliniti si entuziasti cu privire la viitor. Nici nu indrazneam sa ating acest subiect cu sotia mea, stiind ca aceasta va aduce o furtuna in vietile noastre, o furtuna de care nu aveam nevoie. In vremea acea a sosit timpul pentru o intoarcere temporara in Statele Unite, dinainte planificata. M-am reintors in Statele Unite obsedat de Ortodoxie si am simtit ca trebuie sa o cercetez in continuare. Toate cele pentru care luptaseram si suferiseram ca familie erau acum sub semnul intrebarii. Cand sotia si-a dat seama ce se intampla, m-a avertizat ca, dupa parerea ei fetele nu vor putea accepta asa ceva. Dar incepand sa studieze si sa se roage, a inceput sa vada si ea realitatea Ortodoxiei. Dupa o discutie cu conducerea societatii noastre misionare, am decis sa ne dam demisia pentru a ne putea urma in continuare noua (si fragila) noastra descoperire. In mijlocul verii anului 1995 ne-am trezit in mijlocul unui conflict dureros cu cei dragi ai nostrii, care se simteau tradati si inselati. Catre sfarsitul verii, "cariera noastra misionara" era terminata iar noi ne-am trezit pusi de o parte si izolati. Cu toate ca in lunile acelea ni s-a parut ca am gresit cu privire la Ortodoxie, increderea de care ne bucuram inainte s-a pierdut si nu ne-am mai putut relua lucrarea misionara. Am intrat intr-un "exil", castigandu-ne existenta prin slujbe prost platite si incercand sa pricepem ce s-a intamplat cu noi. Ce greseala am facut? Cum am putut fi atat de usor abatuti dupa o viata intreaga de invatatura crestina si lucrare active? Ortodoxia paruse atat de frumoasa si dreapta. Ea ne daduse o noua perspectiva asupra unor intrebari nerezolvate si a unor nevoi spirituale neimplinite din viata noastra. Era o noua paradigma, in care deodata totul se potrivea si nimic nu era impins la periferia doctrinei, asa cum fusese cazul cu sistemele doctrinare pe care le cunoscusem pana atunci. Paruse atat de adevarata, reala, cu mult mai spirituala decat tot ceea ce cunosteam mai inainte. Putea fi oare o iluzie, cum spuneau unii, sau o uraciune, cum spuneau altii? Am cautat sa ne culegem de unde eram si sa ne continuam viata. Fetele se simteau zdrobite, cu increderea lor in noi si altii adanc zdruncinata. Ne simteam paralizati si pierduti. Vazusem prea multa lumina ca sa mergem inapoi la felul nostru dinainte de viata crestina. Nu mai puteam fi crestini in stil neoprotestant, si neputand fi nici ortodocsi, am incercat sa ne gasim propria noastra cale, combinand ce era mai bun din toate. Era o incercare disperata de a intelege si de a ne satisface setea noastra pentru Ortodoxie. In aceasta stare, ne-am intors in Romania cu propriile noastre mijloace, dupa un an "in exil". Trebuia sa o facem, din mai multe motive. Ne lasaseram acolo prietenii si colegii fara un ramas bun si fara explicatii. Fiica noastra cea mai mare, Heidi, trebuia sa inceapa cursurile la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj, asa ca ne-am adunat puterile si slaba noastra credinta ca sa ne intoarcem. Intrebarea fundamentala ramanea Ortodoxia. Trebuia sa ne intoarcem la "scena crimei", ca sa ne convingem de adevar, oricare ar fi fost acesta. Am fost primiti cu caldura inapoi in lucrarea noastra cu muzica, si am incercat sa activam intr-un mediu neoprotestant pe baza unor valori ortodoxe. Pe dinafara aveam succes, dar inauntru nu eram satisfacuti. Stiam ca trebuie sa dam Ortodoxiei o noua sansa, de data aceasta una reala.

In vara anului 1997, ne-am facut curaj si am inceput sa participam duminica dimineata la Sfanta Liturgie. Prin Pr. Gordon Walker de la Biserica Sf. Ignatiu din Franklin, Tennesee (pe care il intalnisem in 1995), ne-am imprietenit cu alti convertiti care venisera si ei la Cluj ca misionari. Craig si Victoria Goodwin ne-au recomandat unei publicatii devotionale zilnice, DYNAMIS, care era publicata de biserica lor, Catedrala Sf. Gheorghe din Wichita (o puteti vizita pe Web la http://dynamis.cjb.net). Folosind aceasta publicatie pentru disciplina noastra zilnica de studiere a Bibliei, lucrurile au inceput sa se aseze si intrebarile au inceput sa-si capete raspunsuri. Am inceput deasemenea sa ne invingem timiditatea si sa ne intalnim cu mai multi preoti si mireni credinciosi care ne-au impresionat prin vietile si inimile lor de crestini. Arhiepiscopul Clujului, Bartolomeu, nea dat binecuvantarea ca sa incepem traducerea publicatiei DYNAMIS in limba romana si sa o publicam ca suplement la RENASTEREA, publicatia lunara a Episcopiei. In toate aceste imprejurari, nimeni nu a facut vreun efort sa ne converteasca, si chiar si atunci cand am cerut sa fim primiti in Biserica prin miruire, nimeni nu s-a grabit. De data aceasta noi eram cei grabiti! Mary, Heidi si eu am fost miruiti de Sfintele Pasti, in 1998, in satul in care slujeste Pr. Iustinian. Ce pace a venit peste noi cand, in sfarsit, am parasit apele furtunoase ale unui crestinism pluralist, idiosincratic si eclectic si am intrat in corabia vietii Bisericii istorice si originale! Heather a ales sa ramana in liceul si biserica baptista, iar noi, dupa ce fuseseram confruntati cu trauma convertirii noastre, am simtit ca este bine pentru ea sa vina la Ortodoxie doar daca si cand este gata pentru aceasta. Hannah a fost botezata la cateva saptamani dupa Pasti in 1999, inainte sa implineasca doisprezece ani. A fost o slujba frumoasa si o marturie minunata pe care ea o dadea celor care nu acorda prea mare importanta botezului lor. Cu acest eveniment, am simtit ca am intrat mai mult in pacea Bisericii si am incheiat un alt capitol al pelerinajului nostru spiritual. Convertirea nu este usoara, nici inainte, nici dupa miruire. Sunt atatea de invatat si e greu sa mergi inapoi la scoala primara dupa ce ai fost catva timp un lider. Situatia este asemanatoare cu cea a emigrarii. Iti cumperi un bilet si pleci; aceasta este cand devii catehumen. Mai tarziu, obtii o noua cetatenie; aceasta se intampla la miruire. Iti ramane sa te adaptezi unei noi culturi si sa-ti gasesti locul in ea; acesta este drumul mantuirii pe care il urmezi in Biserica. Crestinismul real nu consta in raspunsurile usoare si instantanee. Dar pentru oricine se "straduieste catre premiu" exista posibilitatea reala de a castiga bogatiile pe care le ofera noua Patrie. Inseamna oare aceasta ca nu exista pietre de poticnire sau capcane in Biserica Ortodoxa? Nu. In aceasta noua tara sunt multi cetateni care traiesc in boala si saracie spirituala si care, desi au cetatenia, nu cauta avantajele pe care aceasta le ofera. Exista insa si exemple uimitoare de "succes", care ne arata calea. Murind fata de ceea ce este fals si meschin in noi, ne renastem cu o umanitate mai deplina, si desi ramanem pacatosi, devenim mai pasnici, mai asezati, mai vindecati, mai iubitori si mai iertatori. Aceasta este Ortodoxia. Ea ne ofera o sfintenie reala care sa ne recastige asemanarea cu Hristos, nu numai teoria, ci si mijloacele.

Pr. Rafail Noica, un duhovnic roman, el insusi convertit de la protestantism, spune ca Ortodoxia este firea adevarata a oamenilor, indiferent daca acestia sunt "rosii, galbeni, negrii, sau albi". Cand ne intoarcem acasa la Ortodoxie, ne venim in fire, ne regasim pe noi insine. Doamne, unde altundeva ne putem duce? Acum stim de ce Domnul ne-a adus in Romania. Misiunea noastra era sa descoperim si sa imbratisam Biserica Ortodoxa, Biserica Apostolilor, in care sa ne dobandim mantuirea cu teama si cutremur. Poate ca facand aceasta vom deveni niste lumanari pentru aceia care, chiar daca se afla intr-o tara ortodoxa, nu-si inteleg credinta. Sau poate pentru altii, care asemenea noua, cauta ceva, dar nu spera sa gaseasca raspunsul in Sfanta Biserica Ortodoxa.