Sunteți pe pagina 1din 11

< Inapoi Selectie din emisiunea Lautre Cioran

George BANU: In urma cu douazeci si sapte de ani deschideam aceasta usa, pe strada Odon, la numarul 21, unde locuia Emil Cioran. Ma pregateam sa-l intilnesc, iar surpriza mi-a fost mare pentru ca, intilnindu-l la etajul sase (pe vremea aceea nu exista ascensor) pe Emil Cioran, mi-am dat seama ca nu corespundea deloc cu ideea pe care mi-o facusem despre el. Era un fel de personaj prost ales, un actor caruia nu i se potrivea rolul. Iar aici, cu Cioran, am aflat multe lucruri, insa in mod indirect, printre glume, sfaturi, cuvinte spuse simplu, caci acel Cioran era, in fond, fascinat de oameni. Putem spune ca era omenesc, prea omenesc. Intre personajul care se afla in fata mea, omul cu bratele larg deschise, cu privirea ironica, cu un debit verbal precipitat, si scriitorul pe care il cunoscusem in Romania, ale carui texte le stiam chiar pe dinafara, era o distanta uriasa. Si poate ca ideea acestei emisiuni provine din aceasta scena fondatoare: sa vorbim nu doar despre scriitorul, despre marele moralist al secolului douazeci care a fost Cioran, ci si despre celalalt Cioran, despre cel care a incarnat o viziune despre lume cu totul diferita fata de ceea ce a scris. La intrarea in apartamentul lui Cioran, camera, camera-birou a lui Cioran ma ducea cu gindul la o chilie dintr-o manastire romaneasca unde petrecusem sase luni. Camera lui era un fel de chilie cu covoare romanesti, cu strachini. Exista o distanta, o sfisiere in omul care nu voia sa pronunte un singur cuvint romanesc, care intretinea cu Romania o legatura tensionata, critica, si, de cealalta parte, spatiul interior, un spatiu marcat de amintirea Romaniei. Pregatite de Simone Bou, Caietele lui Emil Cioran au aparut la Editura Gallimard in 1997. Aici, lui Cioran cel care spunea ca noaptea ii curge prin vine, i se adauga celalalt Cioran, cel diurn, al accidentelor cotidiene, al esecurilor repetate si al risului neasteptat. Caietele inregistreaza miscarea acestui barometru innebunit care fost intotdeauna Cioran. Bintuit de obsesii si perturbat de capricii, departe de orice intreprindere sistematica, Cioran capteaza aici fisurile prin care viata poate fi urmarita. Pregatirea Caietelor a fost ultimul gest de afectiune pentru Cioran facut de Simone, care a ramas alaturi de el pina la sfirsit. Munca subterana de adnotare a acestor Caiete a fost depusa de Alain Paruit, Marc de Launay si Antoine Jacottet. Caietele un Cioran in farime. Constantin TACOU: Luasem prinzul intr-o cantina universitara, care se numea, cred, Sainte-Genevive, prin 1947. Era pe strada Sainte-Genevive, undeva in arondismentul V, si l-am vazut stind la coada, ca toti studentii Nu mai era chiar atit de tinar, si totusi era student. Apoi i-am vorbit, era foarte surprins si foarte amabil auzindu-ma ca vorbesc romaneste, iar apoi mi-a zis: Vino cu mine si ne-am asezat la aceeasi masa. Am stat de vorba despre o multime de probleme, dupa care am plecat in Gradina Luxembourg, am luat cite o cafea era vreme frumoasa, cu mult soare, nu ca azi G.B.: Si apoi ati ramas in contact C.T.: Dupa aceea ne vedeam aproape in fiecare zi. Am ramas in legatura unul cu altul Intre timp, eu m-am casatorit. Sotia mea il numea mereu prietenul nostru. G.B.: Exista o relatie speciala intre sotia dumneavoastra si C.T.: Intr-adevar, Cioran nu i-a spus niciodata pe nume in fata mea; cind vorbea numai cu ea, ii spunea Christiane. In fiecare dimineata o suna si stateau cite putin de vorba. G.B.: Tocmai, era foarte vorbaret, nu-i asa? C.T.: Foarte. G.B.: Fata de economia din scris C.T.: La ora noua, cind suna telefonul, sotia mea era la baie, eu raspundeam si o

chemam: Cioran la telefon!. Vorbea tot timpul despre tot felul de lucruri, despre ceea ce il interesa oricit de putin de obicei era nelinistit. Chiar si in ceea ce ma priveste, de exemplu, imi spunea: Imi pareti, asa, puternic, dar sint sigur ca suferiti mult, ca sinteti prea sensibil. G.B.: Era ipohondru, mi-ati spus ca va dadea medicamentele lui. C.T.: Imi oferea medicamentele pe care le lua si imi spunea: Cu ele am trait intotdeauna. G.B.: In ceea ce priveste textele lui Cioran, ati reeditat multe dintre ele. C.T.: Toate cartile lui scrise in romaneste le aveam de la el si pe urma asa s-a intimplat G.B.: I-a facut placere publicarea textelor lui romanesti? C.T.: Cind am publicat Pe culmile disperarii, am reeditat editia romaneasca, cu aceeasi coperta, la fel ca in epoca. Aparuse prin 34, cred, si primise Premiul Academiei pentru scriitorii tineri. Ne-am dus la un restaurant sa luam masa, cumparasem doua carti pe care le pusesem laolalta cu a lui, cea pe care tocmai o reeditasem. In timp ce stateam de vorba, ia cartile la rasfoit si deodata isi vede propria-i carte, in prima editie romaneasca, insa nou-nouta. A fost foarte surprins sa-si vada cartea atit de noua si a spus: Cum, nu ai citit-o pana acum?, iar eu i-am raspuns: Ba da, am citit-o, insa eu nu fac adnotari si alte lucruri de acest gen. Dupa care intoarce cartea, o priveste, se uita pe cotor si vede: LHerne. A fost atit de emotionat, incit i-au dat lacrimile. Nu se astepta la asa ceva, era un cadou frumos pentru el. G.B.: Patrice Bollon, sinteti autorul unei carti importante pentru cunoasterea lui Cioran in Franta, Cioran lhrtique. Ati asigurat coordonarea numarului din Magazine littraire consacrat lui Cioran. Ati fost un apropiat al lui, chiar daca din alta generatie. In intilnirile dumneavoastra cu Cioran simteati o placere deosebita, cea a discutiei, a taifasului si, mai ales, a conversatiei fara referinte literare. Insistati mult asupra faptului ca vorbeati foarte rar cu Cioran despre literatura, vorbeati despre viata, uneori despre marile strategii mondialiste, insa despre literatura mai rar. Patrice BOLLON: S-a intimplat sa am adesea ocazia de a fi stat de vorba cu Cioran despre anumiti ginditori: bineinteles despre Nietzsche, desigur despre Wittgenstein, pe care il citise, desi nu era cea mai buna perioada pentru cunoasterea acestuia; de fapt, il stia pe Wittgenstein din Tractatus, pe care, dupa opinia mea, nu il citise tocmai bine, pentru ca avea un comportament prea literar, in sensul ca era derutat de anumite simboluri matematice, care sint in realitate la Wittgenstein pure suprafete, insa el nu avea cultura, competenta de a recunoaste acest lucru. Mai vorbeam si despre ginditori periferici, despre care se crede ca sint mai putin importanti, ceea ce nu este adevarat pentru mine, si mai ales imi amintesc de o lunga conversatie pe care am avut-o cu Cioran despre Mario Praz, care este pentru mine unul dintre cei mai mari critici de arta. Cioran se referea adesea la literatura si filozofie, insa nu intr-un mod abstract, amintea mereu lucruri care aveau legatura cu viata, cu cotidianul. Discutiile care puteau fi purtate cu Cioran erau, desigur, discutii despre Balcani, cum spunea el; intr-adevar, stateam la taclale, la o cafea turceasca, chiar si cite trei-patru ore, uneori fara a ne atinge de cafea. Ma simteam foarte bine astfel; am cunoscut destul de bine Balcanii intr-o anumita perioada, totul decurgea deci in cele mai bune conditii. G.B.: Conversatia nestrunita cu Cioran nu era oarecum echivalentul pasiunii sale pentru aforism, adica o conversatie in care continuitatea nu are niciodata cistig de cauza? Imi amintesc ca nu puteam vorbi niciodata cu el (l-am cunoscut si eu, intr-un context diferit) despre acelasi subiect vreme indelungata, aveam sentimentul o marturiseste, de altfel, in Caiete ca epuiza repede un subiect pentru a trece apoi la un altul P.B.: Nu la fel este experienta mea cu el, imi amintesc bine lungi discutii, pe

diverse teme, dupa care treceam la un alt subiect pentru ca erau alte lucruri de luat in discutie; aceasta facea sa devina interesant sa mai vorbim si despre altceva. In primul rind, Cioran era cineva in compania caruia se putea spune totul, nu existau limite, ii asculta cu atentie pe ceilalti pentru ca acest lucru ii facea placere. Ca orice om curios, isi spunea ca are intotdeauna ceva de aflat din aceste conversatii, deoarece erau portiuni intregi din lume pe care nu le cunostea. Imi amintesc, de exemplu, ca o data i-am vorbit despre rock and roll (am fost multa vreme critic muzical), iar el nu mai contenea cu intrebarile, pentru ca in mod vizibil era fascinat de lucruri pe care nu le vazuse si nu le cunoscuse, si deci in realitate astfel de discutii puteau dura doua-trei ore. Iar dupa o jumatate de ora eu i-am propus sa schimbam subiectul, altminteri puteam sa-i povestesc o dupa-amiaza intreaga astfel de lucruri. Ceea ce-l interesa era sa iasa din propriul lui sistem de referinta, de aceea ii placea sa le vorbeasca celorlalti despre altceva, iar in plus simtea placerea purei conversatii, ceea ce este tipic francez si, in acelasi timp, tipic romanesc. G.B.: Vorbiti, de asemenea, de un Cioran hedonist, de Cioran care era un gourmet, un specialist in vinuri. Aceste lucruri m-au facut sa ma gindesc mai putin la Nietzsche si mai mult la Schopenhauer, deoarece aceasta ruptura intre cotidian si privat ma trimitea mai curind la acesta din urma. P.B.: Desigur. Insa, de fapt, si Nietzsche era preocupat de bucatarie, de prepararea alimentelor si cred ca Cioran il percepea si din acest punct de vedere. Cit despre vinuri, nici nu stiu ce sa spun, cred ca ii placeau anumite vinuri, le alegea cu multa atentie, insa bucataria era mai curind legata de sanatate, aceea a trupului si a sufletului, fapt care il apropie de Nietzsche. Cioran a fost o persoana care s-a pastrat toata viata. Fascinant si incintator la Cioran raminea faptul ca era un marginal, a fost un marginal toata viata, in fond el a trait ca un marginal in centrul Parisului , fara a face nimic altceva decit sa scrie si sa citeasca. A practicat toata viata acest mod de a fi, a fost de la bun inceput un marginal, el insusi spune ca era omul cel mai lipsit de ocupatie din lume. Ceea ce mi-a placut la el a fost arta lui de a trai, ceva foarte fin si placut in compania lui. G.B.: Insa Cioran este un ginditor urban, in sensul ca el se situeaza in inima cetatii, raminind in acelasi timp un mizantrop. In biografia lui un rol foarte important l-au avut iesirile in natura, in nordul Frantei, la Dieppe Ce parere aveti, raportul acesta dintre natura si cetate se regaseste cumva la nivelul scrisului? Si acest lucru face parte din paradoxul Cioran P.B.: Nici nu stiu ce sa spun, exista lucruri care nu apar in ceea ce a scris. Ceea ce i s-ar putea reprosa si el insusi o stia era absenta sexului. Aceasta este o lacuna la Cioran. Cred ca, de fapt, operei lui Cioran ii lipseste corpul. Natura, de asemenea, este absenta, insa in mai mica masura, e un lucru sigur. Insa natura era pentru el mai curind marea. Exista o scrisoare, nu mai stiu cui adresata, foarte amuzanta, in care spune ca, in fata marii, insusi Buddha inceteaza sa mai existe. Stind de vorba cu el, se vedea prea bine ca Cioran era totusi cineva din secolul al XIX-lea. Secolul XX romanesc, la Sibiu, nu era tocmai modern. Mai ales cind provii dintr-o familie de popa si, pe deasupra, un popa profesor la Facultatea de teologie ortodoxa din Sibiu Cioran era cineva care avea o foarte mare cultura si care primise o educatie extrem de solida. G.B.: Simona Modreanu, ati lucrat pe textele lui Cioran, ati pregatit o carte care, daca nu ma insel, se numeste Paradoxul Cioran Simona MODREANU: Dumnezeul paradoxal al lui Cioran G.B.: Pentru mine este interesant faptul ca traiti intre Romania si Franta. Cioran a trait in Franta, insa fara a se disocia, asa cum a spus-o el, de raportul primitiv cu Romania, cu peisajul natal si chiar cu limba. Ce sentiment va trezeste aceasta relatie subtila intre vointa de a fi scriitor francez si, pe de alta

parte, persistenta unei romanitati latente? S.M.: Ceea ce m-a interesat cu precadere si a constituit baza abordarii mele asupra operei si personalitatii lui Cioran este acest echivoc, aceasta ambiguitate pe care el s-a straduit sa o intretina si care, de altfel, i-a intrigat, i-a exasperat pe profesorii mei de la Universitate, impreuna cu care mi-am pregatit teza despre Cioran. De-a lungul acestei carti vorbesc despre ginditorul roman si scriitorul francez. Profesorul meu mi-a cerut sa pun capat acestei ezitari si sa aleg o formula sau alta, iar eu am refuzat, i-am raspuns ca acesta este felul in care il simt. Cioran apartine spatiului romanesc prin aceasta amprenta balcanica fundamental romaneasca; de altfel, o vizita in satul lui natal, la Rasinari, m-a lamurit pe deplin asupra acestui aspect, in sensul ca am descoperit un spatiu privilegiat bineinteles, fiecare dintre noi cauta ceea ce doreste sa gaseasca , insa, dincolo de emotia la care ma asteptam mergind la Rasinari, am descoperit intr-adevar un sat transilvanean mare, linistit, in care timpul pare sa se scurga diferit. Am vazut casa lui Cioran, care domina piriul ce-i trece prin fata si care strabate satul, la sfirsitul unui dupa-amieze de vara dintr-o zi de sarbatoare toti satenii erau imbracati frumos si mergeau agale, vorbeau ca in vis. Pe podetul de peste piriu erau trei barbati virstnici care priveau apa fara sa vorbeasca, fara sa spuna nimic (si ei imbracati in haine de sarbatoare). Era limpede ca nu aveau chef sa faca nimic, iar dupa trei ore, cind ma pregateam sa plec, erau tot acolo, nici nu se clintisera. Mi se pare un fapt destul de reprezentativ pentru ambianta aceea, care contine o forma de neliniste. Nu departe se afla casa poetului Octavian Goga, dar care e scunda, un pic strimta si intunecoasa. Prin apropiere se afla Coasta Boacii, acea colina frumoasa in care nu am regasit ceea ce il facea pe Cioran sa se intrebe de ce a parasit-o (in fine, as fi putut la fel de bine sa-mi petrec toata viata acolo). Acestea fiind spuse, exista cu certitudine acolo un genius loci vizibil, evident. Aceasta incetineala nelinistitoare, caci, dupa un timp, totul capata o nuanta de viclenie (citisem ca in copilarie juca fotbal cu cranii in cimitirul satului, se cunoaste faimosul episod), nu imi mai pare deloc surprinzatoare in contextul respectiv, fara a putea spune de unde vine aceasta impresie. G.B.: Jacques Lassale, ne faceti onoarea si in acelasi timp placerea de a citi textele extrase din aceasta importanta marturie a lui Cioran, texte adunate in Caiete. Exista ceva care va apropie de Cioran interesul pe care il aratati fata de aceasta situatie in acelasi timp puternica si complexa fata de viata, care ar putea fi definita prin expresia elogiul indoielii. Recunoasteti in indoiala lui Cioran fata de iluzii, fata de certitudini, frecventindu-l, gasiti in el pe cineva apropiat? Jacques LASSALE: E un sentiment ciudat de coniventa si, in acelasi timp, e o mare placere si o senzatie puternica de reconfortare. Cred ca inteleg foarte bine ceea ce voia sa spuna Beckett atunci cind, dupa ce a primit manuscrisul Demiurgului celui rau, i-a raspuns lui Cioran prin cuvintele: Ma simt la adapost in ruinele dumneavoastra. Adineauri, in metrou, am izbucnit in ris de mai multe ori. Nu ca sinceritatea disperarii lui Cioran ar fi de pus la indoiala; exista in acelasi timp sinceritatea totala si constiinta totala a excesului si a ostentatiei. Sint disperat si o spun, insa de indata ce o spun distanta dintre ceea ce simt si ceea ce spun este atit de mare, incit ma cuprinde risul. Pe cit de mult ma extenueaza parti-pris-ul de euforie, de optimism, de fericire pentru si impotriva tuturor, pe atit constiinta unei disperari care in acelasi timp are lipsa de pudoare de a se spune si eleganta de a ride de ea insasi ma binedispune. Acest imn catre singuratate, acest imn ridicat urii fata de ceilalti si fata de sine insusi este totusi, in ultima analiza, o cautare absoluta, cred, a dialogului cu celalalt. Este de negindit imaginarea acestei rostiri fara destinatar. Si fara un destinatar care ar avea acelasi suris, aceeasi placere a schimbului. Am impresia ca a-l citi pe Cioran inseamna a sta de vorba cu el. Inseamna a reflecta asupra lui, a-l face sa intre in rezonanta in toate sensurile termenilor.

G.B.: Scriitura fragmentara, care este in fond amprenta specifica a lui Cioran, face trimitere, cum s-a mai spus, la moralisti, insa si la romanticii germani. Cioran nu-i citeaza adesea, si totusi am impresia ca la el fragmentul este mai curind discontinuitate decit cizelare. J.L.: Exista in el, cu certitudine, ceva din Pascal, din La Rochefoucauld si din Joubert, insa exista si una dintre cele mai frumoase formule, prezenta intr-un fragment: Cind scrii ai intotdeauna tendinta de a-ti completa gindul. Iar acesta este cel mai sigur mijloc de a o rata. Marea arta este de a sti sa te opresti, nu sa aprofundezi. Este mai usor sa epuizezi o problema decit sa-i sugerezi dificultatile. Cind il descoperi pe Cioran la inceput, te intrebi cum a putut supravietui unei dorinte atit de puternice de a nu mai fi, unei asemenea nefericiri de a se fi nascut. Cred ca, in scrisul lui, totul exprima o irepresibila dorinta si placere de a trai, in mod paradoxal. Dorinta si placere uimitoare, surprinzatoare, care il infurie, dar care il cuprind atit pe el, cit si pe cititorii lui. Nu vreau sa spun ca Cioran ar fi un profesor de optimism, ci un profesor de supravietuire temperata. Dominique EDE: Cea mai mare parte din calificativele care i-au fost atribuite, de la nihilist la sceptic si cinic, sint aproximative, deoarece, in fond, se poate spune ca de fiecare data nu era valabila nici una, nici alta acesta era programul lui. Ceea ce tempereaza calificativul de sceptic care i-a fost atribuit este faptul ca vorbea cu o asemenea convingere, cu o asemenea vointa de a convinge, incit isi termina intotdeauna frazele prin intrebari nervoase, de tipul: Intelegeti?, Nu-i asa?, Nu credeti?, care il luau pe interlocutor drept martor, pentru a-l determina sa-i dea dreptate. Aceasta dorinta de a convinge nu este absolut deloc atitudinea unui sceptic adevarat, caruia in fond nu-i pasa si care renunta foarte usor. Nu era nicidecum cineva care voia sa gaseasca leac la toate, era pur si simplu preocupat sa spuna lucrurilor pe nume si sa arate ca ne aflam intr-o situatie cu desavirsire grotesca. Si ca este totusi placut sa traiesti. Niciodata nu mi-a trecut prin minte sa-l intreb pe Cioran ce scria sau ce avea de gind sa scrie in acel moment. Mi se intimpla, din cind in cind, sa citez cite un aforism ori un pasaj din cartile sale. Il citam in mod natural in cursul conversatiei, iar el avea o expresie un pic stinjenita si astepta ca acest moment sa treaca, asa cum astepti sa treaca un nor. Conversatia isi relua cursul normal. Imi amintesc ca intr-o zi am mers sa vedem impreuna Livada cu visini de Cehov in regia lui Brook, o punere in scena magnifica Cioran avea o pasiune pentru aceasta piesa. La iesire eram amindoi incintati de piesa , cineva s-a apropiat brusc de Cioran spunind: Ce fericire, ce bucurie, ma simt atit de onorat sa va intilnesc, domnule. Iar atunci Cioran, extrem de incurcat, a inceput sa se bilbiie, era in mod vizibil neplacut surprins fiindca fusese reperat de acest personaj dar, in acelasi timp, extrem de politicos. Cioran era politetea intruchipata. In acel moment, persoana in cauza isi spune ca poate s-a inselat si pronunta un nume, pe care l-am uitat si care era numele unui ilustru necunoscut. Cioran ii spune ca nu despre el este vorba, iar celalalt ii raspune: Va rog sa ma scuzati, domnule, credeam ca sinteti cineva cunoscut. Iar Cioran rasufla usurat. G.B.: Roland Jaccard, sinteti scriitor, critic literar, eseist, l-ati cunoscut pe Emil Cioran, ne aflam aici la hotelul Lutetia. Iata o prima intrebare inspirata de locul acesta: care ar fi, dupa dumneavoastra, relatia mentala si in acelasi timp afectiva dintre Beckett si Cioran? Roland JACCARD: Cred ca exista la Beckett, in ciuda tuturor aparentelor, un fel de absolut al literaturii si al gindirii. In cazul lui Cioran aveam impresia, insa poate din cauza ca ma proiectam in scrierile lui, ca exista un orizont al deriziunii. Era un om care nu facea impresie, nu m-a impresionat niciodata. Cred ca, fara indoiala, Beckett si altii pe care i-am cunoscut, Orson Welles etc., aveau o anume greutate. Ceea ce-mi placea la Cioran era lejeritatea lui. G.B.: Era o lejeritate, o usurinta de a fi in lume, de a fi cu prietenii? In al

doilea rind, spuneti ca aceasta lejeritate era insotita de o deriziune care putea fi regasita in cotidian. Cred ca, citind Caietele, putem vedea in ce masura se implica enorm! in viziunea catastrofica asupra lumii, pentru ca apoi sa ia imediat o anume distanta. R.J.: Cioran era undeva dincolo de credinta, nu mai credea. Crezuse poate in filozofie, in politica, si asta in Romania unor vremuri dificile. Cind l-am cunoscut, in anii saizeci, devenise maestru de aceea poate vedeam in el un fel de vienez de sfirsit de secol in arta de a face pe idiotul si de a transforma totul in farsa cu un spirit extraordinar. Faptul ca a stiut sa dobindeasca arta suprema a futilitatii era seducator pentru mine. Cred ca e vorba aici de o forma de intelepciune exceptionala. Nu am mai intilnit in viata mea vreo persoana care sa aiba un asemenea umor. Din faptele marunte ale vietii cotidiene intilnirile in cafenele ori pe strada, diverse povesti, problemele cu plata chiriei, cu portarii, plata impozitelor etc. scotea tot felul de epopei comice. Era o adevarata fericire, iar el, un actor formidabil. Acesta constituia unul dintre aspectele care ma seduceau teribil: o gindire care era dintre cele mai pesimiste, dintre cele mai negre, mai suicidare, mai apocaliptice imaginabile si care, in acelasi timp, cind il cunosteai pe Cioran, devenea un balon de sapun. Este important ca ambele dimensiuni sa fie prezentate. Era un actor excelent pe un text formidabil. Textul era atit de frumos, iar actorul atit de extraordinar, incit actorul isi putea permite sa demoleze textul, ceea ce a facut fara incetare, si sa demoleze de asemenea imaginea ce rezulta din text. Deci isi putea permite sa joace cu detasare, fapt specific marilor actori. As putea spune ca in materie de umor era mult mai liber decit Sacha Guitry, de exemplu caci il putem compara pe Cioran cu Sacha Guitry, asa cum l-am putea compara si cu Woody Allen. G.B.: In fond, Cioran seamana cu un personaj shakespearian (vorbeste mult despre Shakespeare). El ar fi in acelasi timp regele Lear si bufonul, insa reuniti intrun singur personaj: Lear in scena din Furtuna si in acelasi timp bufonul care ia distanta fata de nebunia lui Lear, insa adunati laolalta. R.J.: Este perfect adevarat, as spune, cu o dimensiune suplimentara: Cioran avea puterea de seductie si dibacia marilor escroci. Stiti, escrocii sosesc, spun cite o istorie victimelor lor, apoi le jumulesc, iar dupa doi ani ies din puscarie si reincep, sint atit de talentati incit cad din nou in pacat. Cred ca exista totusi la Cioran un mic fond de escrocherie, care tinea de farmecul lui si de care stia sa se foloseasca foarte bine. Cred ca a inteles repede, cind a sosit in Franta si cind a si ramas aici, prin anii cincizeci, ca erau unele lucruri care nu trebuiau spuse si nici facute. Avea o inteligenta sociala extraordinar de dezvoltata. El a jucat rolul ratatului absolut (aceasta era ambitia lui, sa fie un ratat si aici intervine partea de escrocherie) si a facut-o de minune, cu geniu, dar in acelasi timp isi scotea pe rind cartile si de fiecare data cistiga. El porneste de la o idee puternica si simpla: totul se duce dracului aceasta este expresia pe care o repeta tot timpul , dar in acelasi timp faptul ca totul se duce dracului este extraordinar; pornind de la aceasta constatare, mai ramine ceva de facut si cum vom proceda? Toate aceste lucruri le spunea cu mult, mult talent. G.B.: Am impresia ca in scrisul lui Cioran, care se defineste pe sine ca un romantic temperat de cinism, in debitul sau verbal, in felul sau de a vorbi, in ciuda ironiei pe care o afiseaza, se regaseste ceva din caracterul sau vulcanic, in ebulitie R.J.: Este foarte adevarat, in felul sau de a vorbi, dar si in maniera sa de a scrie. In general, se vorbeste despre un Cioran care este urmasul moralistilor din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, care isi cizeleaza textele etc. Nu e gresit sa spunem astfel, insa ce ma impresioneaza este prezenta puternica a unui ritm in ceea ce scrie. Exista in frazele lui un ritm care, pentru el, este mult mai important decit armonia. La fel si in raporturile sale cu ceilalti, in felul sau de a vorbi. Era un om care avea simtul ritmului. In opinia mea, marii scriitori

sint aceia care scriu in afara academismului. La el, nimic nu era academic. Avea un simt al ritmului, as spune chiar un simt rock and roll al ritmului, sau ca in jazz, sau ca la Bach. G.B.: Imi dau seama ca ceea ce spuneti este extrem de important. Anume, ca pasiunea lui pentru muzica poate fi regasita in ceea ce a scris. Nu este pasiunea unui diletant care ar fi dorit sa fie mai curind compozitor decit scriitor, e ca si cum experienta muzicala s-ar converti in scriitura. R.J.: O spuneti atit de bine, incit nu mai am nimic de adaugat. G.B.: Dan Haulica, sinteti scriitor, om de litere, presedinte de onoare al Asociatiei Internationale a Criticilor de Arta, dar in acelasi timp, lucru poate mai important pentru aceasta emisiune, ati fost redactor-sef al revistei Secolul 20, care a fost un paradis cultural pentru cei din generatia mea. L-ati intilnit pe Cioran, ati publicat un numar din revista condusa de dumneavoastra care i-a fost consacrat lui Cioran, insa cum, prin forta lucrurilor, nu se poate vorbi niciodata despre cineva important fara a implica o farima de biografie, as dori sa incepem aceasta intilnire printr-o intimplare care m-a marcat discipolul poarta mereu cu sine amprenta unei fraze pe care maestrul nu o mai tine minte, caci dumneavoastra ati ameliorat primele mele texte. Asadar, intr-o zi mi-ati spus: Este bine ce ati scris aici, insa este un pic prea mult impregnat de stilul lui Cioran. Am gasit extrem de just diagnosticul dumneavoastra. Bolnavul este foarte multumit cind medicul afla sursa bolii. Era adevarat, era epoca in care il citeam mult pe Cioran, in care cioranizam epigonic. Ati vazut deci in inceputurile mele aceasta tentativa, ceea ce inseamna ca erati extrem de familiarizat cu opera lui Cioran. Dan HAULICA: Acest episod pe care tocmai l-ati evocat arata cit de impregnati eram cu totii de Cioran. Era un fel de orizont de asteptare pentru intelectualii de la noi. Cioran se afla dincolo de imediatul realizabil, cenzura isi exercita din plin constringerile asupra abordarilor noastre, deci, tocmai din cauza obstacolelor, aviditatea noastra era cu atit mai intensa. Il citeam, il asezam foarte sus in panoplia admiratiilor noastre, pentru ca el facea parte din gloria unei generatii care a insemnat enorm pentru prestigiul cultural al Romaniei. Era o tara care, imediat dupa primul razboi mondial, s-a aflat intr-o situatie avantajoasa si care a avut sentimentul unui mari raspunderi istorice. Era vorba, in acea Romanie care isi dobindise in sfirsit limitele naturale ale demografiei sale, de a da masura patrimoniului si a creativitatii sale. In perioada dintre cele doua razboaie, Romania a incercat sa dea dovada de o imensa capacitate creatoare, care este ilustrata de mari nume in materie de poezie si filozofie. Existau poeti foarte mari Barbu, care este un poet ermetic si care poate fi asezat alaturi de Mallarm, dincolo de Valry, apoi Blaga G.B.: Cioran avea niste socoteli de incheiat cu Valry D.H.: Va referiti la Valry in fata idolilor sai. Insa putem vedea in Caiete ca Cioran pare sa se caiasca din cauza acestei polemici un pic prea severe. Oricum, Valry era un idol pentru intelectualii din generatia mea. Trebuie sa vorbim, de asemenea, despre ginditori: Mircea Eliade, viitorul mare istoric al religiilor, isi facea debutul in acea perioada printr-o activitate de jurnalist cu adevarat extraordinara. Cioran era ceva mai tinar, era cadetul generatiei, totusi participa la aceasta efervescenta spirituala. Avea o curiozitate, o extraordinara foame de lectura, care i-a ramas. Cu cit voia sa lase impresia de dezinvoltura, de lecturi dezordonate, cu atit se putea ghici rigoarea care veghease asupra primilor pasi si primilor ani de studii la Facultatea de Filozofie a Universitatii din Bucuresti. G.B.: In Caietele despre care vorbim astazi in mod special, exista aceasta trecere permanenta de la lecturi extrem de serioase (Sfinta Teresa din Avila, Meister Eckhart) la biografii. Gestul despre care vorbeste cel mai des este cel de a frunzari o carte, ca si cum ar fi fost vorba de a degusta carti in a doua parte a vietii sale, incepind cu virsta de patruzeci de ani, in vreme ce in prima parte, in dedicatia exemplarului din Fenomenologia spiritului pe care l-a donat Fundatiei

Regelui Carol scria: Bibliotecii in care mi-am petrecut tineretea. Chiar si in lecturi exista doua dimensiuni ale lui Cioran. D.H.: E o cochetarie frantuzeasca, care consta in a nu spune ca ai citit o carte, ci ca te-ai uitat prin ea. Am auzit-o si la altii, la marii impatimiti de lectura. Trebuie sa fim precauti atunci cind vorbeste astfel. Imi amintesc, de exemplu, ca prin anii optzeci eram invitat la unul dintre prietenii nostri, editor, care tocmai pregatea un mare caiet despre filozofia germana. Cioran era de fata. Era si un mare profesor, un mare specialist, iar Cioran, care pretindea ca nu era la curent cu astfel de lucruri, puncta din cind in cind conversatia cu cite o mica intrebare insidioasa, de tipul: Ati citit cutare articol despre Schopenhauer?, iar articolul acela era foarte special. Prin urmare, ceva ramasese din perioada de studentie la Bucuresti: ii ramasese o anumita disciplina intelectuala, in ciuda protestelor lui. Consider ca avea o cultura filozofica mult mai riguroasa decit voia el sa credem. Si, de altfel, aceasta vointa de deschidere dincolo de spatiul traditional al culturii europene, deschidere catre Extremul Orient, catre India, taoism, China, sufism, spre surse care erau pe vremea aceea atit de indepartate de gindirea europeana, toate acestea se petreceau cu decenii inainte de marea deschidere suscitata de Borges, de exemplu, si de freneticii bibliotecii Babel. Era o vointa de deschidere, insa in jurul unui element totusi riguros. G.B.: In Caiete gasim adesea cuvinte asupra carora Cioran reflecteaza: cuvinte romanesti, aproape iesite din uz, arhaice, cum ar fi razlet, nimicnicie, vremelnic cuvinte care par sa evoce stratul arhaic al limbii romane. Mi se pare ca, in ceea ce scrie, Cioran se afla mereu in cautarea acestui ecou vechi al limbii. D.H.: Cred ca ati atins o problema esentiala. Cioran nu cunostea sursele mai indepartate ale civilizatiei romanesti. Citeodata era nedrept, vorbea despre unele aporturi recente ale civilizatiei romanesti ca despre o scursura a istoriei, insa tot ceea ce s-a descoperit in ultima vreme arata vechimea pe palierul istoriei antice. Costumul care se poate vedea in satele romanesti in zilele de sarbatoare este cel purtat de personajele de pe Columna lui Traian in imagini vechi de 2000 de ani. Aceasta arata ca exista o continuitate extraordinara. De-a lungul anilor, Cioran depusese toate eforturile pentru a-si insusi limba franceza si pentru a intra in intimitatea expresiva a acestei limbi extraordinare. Eliberat de acest exercitiu de rigoare care ii ceruse mult efort, devenise extrem de deschis fata de posibilitatea de a redescoperi bogatiile un pic arhaice ale limbii romane. De altfel, in scrisorile sale catre Noica, din care am publicat o parte in numarul care ii era consacrat, din timp in timp foloseste in limba romana cite o intorsatura de fraza intraductibila, prin care arata ca a luat o anumita distanta expresiva. Pentru Cioran, limba este deci o sansa de a se rascumpara. In momentul in care Romania isi pierduse bunul nume din cauza dictaturii Cioran nu era deloc mindru sa spuna ca este roman , in acel moment, redescoperirea lui Eminescu si a limbii extraordinar de bogate, de o neasemuita forta muzicala, i-a redat demnitatea de a apartine acestei matrice nu numai lingvistice, ci si de civilizatie. Ar trebui aratat, dincolo de refuzul aparent, tot ceea ce, in mod subteran, profund, il leaga de aceasta forta ascunsa, deoarece cuvintele despre care vorbeam sint in legatura cu notiuni mult mai vaste. Exista o metafizica in ele: nimicnicia este vanitatea existentei si un sinonim pentru neant; vremelnic este un termen foarte complex, pentru ca ideea de timp este cuprinsa, in limba romana, de doi termeni: exista timp, care e de origine latina, si pe de alta parte exista vreme, de origine slava, al carui sens este mai concret. Aceasta este, de altfel, una dintre bogatiile paradoxale ale acestei limbi care a fost impinsa la o existenta agresta. Termeni abstracti si pretentiosi, proveniti dintr-un alt registru decit cel al vietii curente, au suferit o modificare semnificativa. Spre exemplu, termenul latinesc monumentum, care are legatura cu civilizatia urbana, fiind bine definit de aspectele sale de civilitate, devine in romaneste mormint, care contine o generalitate exterioara determinarii sociale. La fel pavimentum, care era un detaliu de cultura urbana, a capatat in romana semnificatia de vast si cosmic,

devenind pamint. Cred ca limba, dupa abandonarea Daciei de catre administratia romana, a trecut prin acest proces: a fost, daca vreti, impinsa la o existenta rustica, insa in acelasi timp s-a deschis catre elementele pe care Mircea Eliade le numea crestinism cosmic. In acest interes pentru valorile mai vaste, ontologice ale anumitor cuvinte, Cioran are o intuitie sagace, deoarece simte ca in ele se afla unele dintre fortele expresive ale limbii romane. Exista la Cioran o latura romantica, o latura niciodata de ignorat, nu numai textele biblice, Iov, profetii, ci si explozia extraordinara a liricii poetilor englezi care l-au marcat profund Shakespeare, despre care vorbeste adesea. Cred ca in acest sens, fara nici o emfaza, deoarece el s-a format la scoala moralistilor francezi, a unui anumit clasicism in gusturile sale profunde, el era impotriva ideii de rationalitate a inteligentei, a modelului constructivist care a evoluat in artele plastice spre Bauhaus, latura ordonatoare, de model ordonat. Dimpotriva, el era fidel fortelor eruptive ale geniului, ale romantismului care i-a marcat inceputurile, caci tinarul Cioran era, asa cum a aratat unul dintre comentatorii lui, un creier in flacari, dar care, prin disciplina pe care i-a imprimat-o exprimarea in limba franceza G.B.: Cioran spunea: Sint prea confuz pentru a vorbi germana. D.H.: Nietzsche spunea ca, pentru a deveni o stea, trebuie sa fii mai intii o nebuloasa. Si cred ca, devenind o stea a expresiei moderne, Cioran nu dispretuia cu totul debuturile sale, legaturile sale cu nebuloasa. Cind, in decembrie 1989, au avut loc evenimentele care au dus la caderea regimului Ceausescu, unul din primele lucruri pe care le-am facut a fost sa-i telefonez si am inceput prin a-l intreba in ce limba vorbim (de obicei, ii respectam dorinta de a vorbi in franceza), iar el mi-a raspuns: De data asta vom vorbi in romana!. G.B.: Sanda Stolojan, prietena cu Emil Cioran, autor al cartii Au balcon de lexil roumain Paris Sanda STOLOJAN: Am putea intr-adevar sa ne intrebam daca acest om nu s-a aflat toata viata la limita, daca nu a suferit de groaznica maladie de a fi pe lume, de a fi ceea ce a fost. Exista aceasta fraza in Caiete: Suferinta m-a facut, ea ma va desface. Sint opera ei, iar eu, din partea mea, ii intorc serviciul. Ea traieste prin mine, supravietuieste prin sacrificiile mele. G.B.: Putem simti insa cealalta fata a lui Cioran S.S.: In Caiete il avem pe Cioran in intregime. Gasim in ele suferinta lui, insa si furiile, umorile, tracasarile sale; mai exista o parte nostima a lui Cioran, persiflanta, tonica. Cioran era extrem de tonic, foarte vesel, iubea viata. Cind mergeam la el in vizita nu stiam niciodata daca in acea seara avea sa fie mai pesimist decit de obicei. Era insa mereu prezent, extrem de vioi, atent la ce i se spunea. G.B.: Pentru mine, figura centrala la Cioran este sfisierea. Cioran, asa cum il propunem noi aici, asa cum il prezinta prietenii care l-au cunoscut, este altul decit acel Cioran care vorbeste despre sfisiere. El nu a fost o fiinta unica, ci una sfisiata. S.S.: Cioran era dezolat cind vedea ce se intimpla in lume, dar in acelasi timp avea un sentiment, nu as spune de incredere si speranta, ci de I se intimpla sa iasa din prapastia in care se afla, se agata poate de viata, pur si simplu. Cred ca era disperat si, in acelasi timp, iubea viata. Acesta era Cioran. Despre ce vorbeam cind ne vedeam? Subiectele de conversatie apar si in Caiete: despre crestinism, despre trecut, despre sfinti. Apoi vorbea mult despre Romania, era foarte atasat de originile sale. G.B.: Cind spunea pe un ton un pic cam excesiv: Nu exista loc mai frumos pe lume decit Rasinariul, eu recunosteam in acest exces o oarecare ironie. S.S.: Ironia era dozata extrem de subtil. Depasirea liniei de demarcatie se facea pe nesimtite, ne trezeam dincolo fara sa ne dam seama. Asa era el. G.B.: Vorbea totusi mult despre actualitate. Fata de imaginea comuna despre el, a celui confruntat cu problemele etern umane, era foarte interesat de actualitate

S.S.: Tocmai, Cioran citea presa zilnic, facea comentarii. Ii placea The New Yorker; avea obiceiul sa spuna: Nu mai citesc decit ziarele americane. Da de unde! Citea ziare franceze, germane. Spre exemplu, ii reprosa lui Mircea Eliade ca nu citea presa. Spunea: Nu pricep cum de nu poate sa o faca. Eliade nu citea niciodata ziarele. Cititul ziarelor era un fel de regula de viata pentru el. De fiecare data cind il vizitam, era incintator, era omul cel mai fermecator. Relatiile sale erau insa complet diferite. La el acasa ma simteam de parca eram clasata pe un raft, intr-o anume casuta, numai a mea, a prieteniei noastre etc., insa mai erau si altele, despre care nu stiam nimic. Mi se intimpla, plecind de la el, sa am sentimentul ca ceva m-a sinjenit, m-a tulburat. Impresia ca dincolo de Cioran cel care imi vorbea, care era fermecator si in compania caruia ma simteam in largul meu, se afla altcineva, un alt Cioran care se ascundea in spatele lui Cioran si care ma privea si ma judeca. Citeodata acest lucru ma frapa si ma tulbura mult. Ma intreb daca unul dintre secretele lui Cioran nu era tocmai acesta, anume ca mai era cineva de fata, in spatele celui care imi vorbea. G.B.: In plimbarile cu Cioran, acest artist lipsit de ocupatie, exista fraze care m-au marcat. La un moment dat mi-a relatat istoria, pe care am regasit-o de altfel si in Caiete, cu Gaston Gallimard care, intr-un tirziu, s-a reintilnit cu limba germana pe care o invatase cind era tinar. Atunci mi-a spus: George, fii atent, limba materna creste ca buruiana. Se temea de acest lucru, iar cuvintele lui confirma faptul ca limba materna nu l-a parasit niciodata pe Cioran. De altfel, in ultima perioada a vietii, cind era grav bolnav, nu mai vorbea decit in romana. Una dintre amintirile extraordinare ale acestor plimbari este legata de momentul in care mi-a vorbit singura data despre Ceausescu, care era in mod necesar pentru noi referinta tacita, implicita a discutiilor noastre politice. Mi-a spus atunci o fraza in limba romana, o fraza vulgara, absolut imprevizibila, insa aceasta fraza era spusa cu senzualitate, fara nici un accent, fara nici o ezitare pentru scriitorul francez care devenise si caruia ii venea greu sa vorbeasca in limba de acasa. In acel moment am inteles ca de fapt, pentru Cioran, limba romana a fost un zacamint pe care a incercat intotdeauna sa-l cunoasca. Teoria mea despre Cioran este ca forta lui vine din faptul ca el a fost sedus de geometria, de sintaxa limbii franceze si ca aceasta sintaxa a fost in mod constant improspatata cu materia prima, cu bogatia originilor, care este cea a limbii sale materne. O data, cind eram impreuna si cind prietenii il indemnau sa vorbeasca romaneste, a inceput sa urle si sa rida in acelasi timp: Imi distrugeti sintaxa!. Si nu in Gradina Luxembourg, ci la capatul strazii Odon, pe unde ne plimbam adesea, deoarece ii placea sa treaca prin aceleasi locuri, mi-a spus: M-am hotarit sa nu mai scriu. Iar eu, care eram tinar la acea data, i-am raspuns cu multa naturalete: Totusi, Tiziano a pictat pina la 99 de ani. El mi-a dat acest frumos raspuns: George, alaturi de cuvinte nu imbatrinesti in acelasi fel ca alaturi de culori. G.B.: Franois Bot, ati fost prieten intim cu Cioran, l-ati cunoscut, ati stat adesea de vorba cu el, ati scris despre el. In ultima instanta, exista pentru dumneavoastra un alt Cioran? Franois BOT: Da, adica un alt Cioran care nu este nici acelasi in intregime, nici cu totul altul. Cioran era un om care, cind i-ai citit scrierile atit de disperate, te uimea prin caldura, prin prezenta, prin prietenia lui. Prima oara lam intilnit la sfirsitul anilor saptezeci, intr-un bistro de linga Panthon. Ne-am simpatizat imediat, fiindca Cioran era cineva care stia sa scoata la lumina foarte repede afinitatile elective. Am fost fermecat de risul sau, de umorul sau desigur, exista acea latura a dezamagirii si in acelasi timp de ceea ce era pasionat in el. Ne-am revazut de multe ori, ne-am petrecut seri intregi impreuna, uneori la prieteni comuni. Cioran era in stare sa plinga ascultind-o pe Amalia Rodriguez sau muzica tiganeasca, dar si sa rida; avea un ris extraordinar, care te impaca cu viata. Cind erai deprimat, cel mai bun terapeut era Cioran.

G.B.: Este un diagnostic neasteptat F.B.: Acestea fiind spuse, ceea ce scrie el este un fel de homeopatie, in masura in care, afirmind ca existenta te aduce in pragul disperarii, o faci cu stil, intr-o franceza impecabila. Este un lucru tonic, care te reconciliaza cu existenta. Citindu-l inainte de a-l cunoaste, ma asteptam sa intilnesc o persoana severa, rigorista. Imi imaginam adunari generale de pesimisti de-a lungul epocilor, in care Cioran s-ar fi aflat intre Schopenhauer si Kierkegaard, spre exemplu, si poate chiar Blaise Pascal. Ei bine, nu. G.B.: Sa vorbim aici despre acest Cioran al contrastelor. Exercitiile de admiratie, care ocupa un loc aparte in opera lui Cioran, seduc tocmai prin coprezenta unor admiratii neasteptate: se trece de la Sissi la Beckett F.B.: Sissi, Beckett, Fitzgerald Descoperim ca Cioran il admira pe Fitzgerald, iar prin asta devine surprinzator, pentru ca acest mizantrop in toate cartile sale se afirma ca mizantrop militant devine deodata pasionat in ceea ce scrie. Isi lasa inima sa vorbeasca, il vedem elogiind autori la care tine ori o femeie tinara pe care a cunoscut-o si pe care o gaseste frumoasa, inteligenta, plina de farmec. Ne dam seama ca a refulat toate aceste lucruri in cartile lui pentru a face loc exercitiilor sale de mizantropie. Iar apoi apar Exercitiile de admiratie. G.B.: Cind citim Caietele, observam extraordinara diversitate a lecturilor lui Cioran. Citea literatura de cea mai buna calitate, dar si literatura proasta. Avea un gust special pentru biografie. F.B.: Da, mai ales pentru biografiile femeilor celebre din secolul al XVIII-lea. Ii placeau mult birfele, secretele de alcov, tot ce se petrecea in budoare, in saloanele particulare. Se dadea in vint dupa toate astea. Avea oarecum latura birfitoare a unui portar, dar a unui portar de geniu. G.B.: Exista un personaj despre care am vorbit putin, un personaj care a avut un rol important in viata lui Cioran. Este vorba de Simone. Cind mergeam la Cioran in vizita, ea era prezenta si absenta in acelasi timp, insa i-a stat alaturi atitia ani F.B.: La inceput nu o lasa sa apara. In primii ani, il vedeam mereu singur. Cind mergeam la el, ea nu era acolo, iar apoi incet-incet si-a facut aparitia. Era o femeie extrem de discreta, foarte cultivata, foarte fina si care il intelegea foarte bine, care ii acorda multa atentie. Eram mirat, pentru ca mi-l imaginasem pe Cioran mai curind ca pe un singuratic. Eram mirat sa o descopar pe aceasta femeie care il coplesea cu devotamentul ei, mai ales la sfirsit, cind Cioran se imbolnavise. G.B.: I-a fost total devotata. F.B.: Il adora G.B.: Iar editarea Caietelor este rezultatul efortului enorm depus de ea. F.B.: Cioran mi-a spus odata o fraza teribila care ii semana. Isi pierduse oarecum facultatile in ultimele luni de viata, sub efectul bolii. Se afla la spitalul Branca, venise si prietena noastra Dominique Ede, impreuna cu Simone si cu mine. Cele doua doamne ies sa se plimbe in gradina, iar Cioran ma apuca de brat si imi spune: Draga prietene, iti voi face o marturisire. Sa nu mai spui altcuiva. Dar sa stii ca m-am prefacut ca sint prezent. Este o fraza teribila, extraordinara. A fost, pina la capat, el insusi. < Inapoi