Sunteți pe pagina 1din 17

Sistemul si specificul filozofiei dreptului

1. Originea si natura filozofiei 2. Libertatea si ordinea sociala 3. Cunoastere, eroare, opinie 4. Dreptul in sistemul valorilor 5. Etape si momente din istoria filozofiei dreptului Lui Pitagorai se atribuie termenul de filozofie Intrebarile cu care se ocupa filozofia : ce pot sa stiu ? ce pot sa fac ? la ce sa sper ? ce este omul ? Filozofia nu rezolva probleme ci formuleaza probleme.

Libertatea si ordinea sociala


Ideea determinismului, cauzalitatea, ordinea si dezordinea in univers Tematica libertatii se naste odata cu urmatoarele probleme : -ce vrem ? - putem face ceea ce vrem ? - cat de libera este vointa noastra ? - ce alternative de actiune avem ? - cum trebuie sa evaluam ? - este permis sa facem tot ceea ce vrem ? - ce criterii punem la baza deciziilor ? - la ce norme ne putem raporta ? - care sunt principiile care justifica aceste norme? - de ce trebuie sa fim morali ? - ne este ingaduit sa i obligam pe altii sa fie morali ? In esenta problema libertatii vizeaza posibilitatea manifestarii vointei omului in acte de actiune individuale tinand seama de premisele valorii si ale deciziei. Alegerea si decizia se fac in functie de un context determinat. Determinismul este acea conceptie filosofica care reflecteaza asupra ordinii si armoniei din univers dar in acelasi timp si despre dezordine, haos, conflict. Determinismul este conceptia care se intemeiaza pe ideea de cauzalitate, aceasta perspectiva ne dezvaluie ca ceea ce se intampla in univers, in societate, in natura, in viata omului este predeterminat de cauze si legi. Un univers bazat numai pe ordine nu ar ingadui nici un fel de creatie si ar lipsi de sens insasi libertatea si decizile omului si invers un univers bazat numai pe dezordine ar fi inapt de dezvoltare si inovare. Cheia universului este o tetragrama : ordine, dezordine, interactiune, organizare. 1

Termenul filozof de determinism reflecta o multitudine de retele cauzale necesare si intamplatoare care dau desfasurarii fenomenelor atat ordinea sau regularitatea cat si dezordine, mai mult in viata omului intervin scopul si vointa in geneza si dinamica fenomenelor socio-umane, deci determinismul social uman are o nota distincta are atributul teleologic (scop). Ideea de necesitate desemneaza acea ordine, regularitate de constituire si dinamica a fenomenelor, iar ideea de intamplare se refera la multitudinea modurilor de intruchipare, manifestare a necesitatii. Intamplarea depinde de intretierea multor retele cauzale exterioare evenimentului sau fenomenului produs. Intamplarea nu depinde de vointa omului.

Raportarea libertatii la necesitatea ontologica supranaturala


Exista 4 ramuri de definire a libertatii : - raportarea libertatii la necesitatea ontologica supranaturala ; - raportarea libertatii la necesitatea ontologica naturala, adica la ordinea care exista in univers ; - raportarea libertatii la caracteristicile esentiale ale personalitatii umane : afectivitatea si volitia ; - raportarea libertatii la normele social politice si juridice. 1 Raportarea libertatii la necesitatea ontologica supranaturala - interpretarea mitologica si religioasa (2 tendinte :monoteiste si politeite) Mitul este una din cele mai vechi stari culturale ale mintii omenesti prin care omul a atribuit origini supranaturale fenomenelor si evenimentelor enigmatice care au avut loc in universul sau sau in cosmos. In politeismul antic (si anume credinta in peste 3000 de zeitati), la romani se vorbea de trei lumi coexistente : cerul sau lumea divina, pamantul sau lumea umana si subpamantul. Politeismul accepta o ierarhie a zeitatilor, in acest context necesitatea ia forma de manifestare a vointe arbitrare a zeilor, ei decid in cele din urma cursul existentei umane. Orice incalcare a vointei zeilor este pedepsita si de obicei in infruntarea dintre zei si oameni, primii ies victoriosi. Prima intelegere este vointa absoluta a zeilor. In gandirea mitica necesitatea ia forma impersoanala ca destin, ca ceva prestabilit si care are loc in cursul vietii fiecarui om. Cel mult acest curs fatal de evenimente poate fi prevestit dar nu si preintampinat, de ex tragismul multor persoanje mitologice. In gandirea antica tarzie destinul va dobandi pe langa interpretarea religioasa si o interpretare naturalista astfel va fi conceput ca efect al inlantuirii implacabile a cauzelor si efectelor, credinta intr-un destin implacabil (care nu poate fi prevazut) a generat atunci concluzii pesimiste privind limtele fatale ale libertatii oamenilor de vointa zeilor. In religiile politeiste dependenta oamenilor de vointa zeilor nu este atat de stransa ca in religiile monoteiste, in monoteism apare convingerea ca tot ce exista si se petrece in univers este necesar si imposibil si modificat fiindca este rodul creatiei desavarsite a divinitatii. In aceste conditii se pune problema daca ideea de libertatea umana mai are un sens. Teologii medievali s-au confruntat cu o intrebare foarte dificila si anume daca omul mai poate fi liber recunoscand atotputernicia lui Dumnezeu. 2

Teologii au introdus ideea liberului arbitru. Aceasta porneste de la existenta lucrurilor supuse influentei umane, (sa mintim, sa ne bucuram). Ideea liberului arbitru e mentionata si in Ecleziastul : Dumnezeu l-a facut pe om de la inceput si l-a lasat in puterea chibzuintei sale. Toma d Aquino : divinitatea pune in miscare vointa omului si-l ajuta in actul alegerii fara a-l constrange la un act sau altul. Indiciul cel mai cert al existentei liberului arbitru este ratiunea sau judecata omului. 2 Libertatea raportata la necesitatea ontologica naturala Acest plan de discutie apare in filozofia antica in cadrul scolii stoicismului. Ideea de necesitate in acest caz era exprimata sub forma intuitiei ca fenomenele naturii sunt guvernate de o lege a firii, sunt guvernate de ratiuni universale, aceasta necesitate a primit si anumite denumiri ( TAO). Un fenomen era considerat necesar in raport cu cauza sa. Democrit spunea ca totul se naste prin necesitate si nimic nu este intamplator. Cu aceste idei ale stoicismului si ale lui Democrit se pune in circulatie interpretarea naturalista a destinului, conceput ca efect al inlantuiri implacabile a cauzelor si efectelor. Se creeaza astfel imaginea universului in care domina ordinea si necesitatea. De aici s-a creat problema daca intr-un asemenea univers este posibila libertatea omului. Una din cele mai ingenioase solutii in aceasta problema o contine filosofia stoica. Aceasta filosofie porneste de la premisa recunoasterii neconditionate a fortei implacabile, a necesitatii, a destinului, asupra tuturor fenomenelor concrete cu exceptia celor ce depind de vointa subiectiva a individului uman. Gandirea filosofica a stoicismului considera ca evenimentele sunt necesare pentru ca au caracter predeterminat si ireversibil si in al doilea rand pentru ca ele alcatuiesc armonia univeresala de necuprins pentru om. In aceasta conceptie gasim providentialismul gandirii stoice. Prima datorie a omului spun stoicii, este de a se supune destinului. Un filozof stoic ca Marcus Aurelius, spunea ca omul ca individ trebuie sa suporte tot ce i se intampla pentru 2 motive rationale : - ca ti se intampla tie, iti este prescris si harazit intr-un fel anumit de sus ; - ce ceea ce se intampla in mod diferit fiecaruia, pentru cel care carmuieste intregul univers reprezinta o cauza a bunului sau mers. Omul intelept, spun stoicii, intelege inutilitatea impotrivirii la cursul evenimentelor. Omul intelept se lasa in voia destinului. Solutia stoicilor in problema libertatii este acceptarea senina a destinului. In aceste conditii se pune intrebarea ce fel de libertate mai poate avea omul daca se supune destinului ? Stoicii insasi au adus unele amendamente acestei conceptii : - in primul rand un alt Epictet spunea ca nimeni nu este un om liber daca nu se domina pe sine insusi. Aici gasim calea stapanirii omului pe sine insusi, stapanire concretizata in diferite forme cum ar fi, faptul ca omul nu doreste ceea ce nu poate obtine, ceea ce contravine naturii, destinului, ci doreste numai ceea ce are, ceea ce ii harazeste destinul. Este vorba de restrangerea sferei aspiratilor si dorintelor noastre. Tot stoicii argumenteaza ca aceasta restrangere nici nu anuleaza nici nu limiteaza libertatea din trei motive : 1. lucrurile au un caracter schimbator si trecator si nu avem nicio dovada sigura ca ceea ce dorim, merita sa fie dorit (de ex omoruri, bogatie) 2. nu exista in sine placut sau neplacut ci totul depinde de obisnuinta, ca atare nu pierdem nimic valoros renuntand la unele aspiratii. 3

3. absurditatea multor dorinte, astfel ca nu avem de pierdut ci numai de castigat renuntand la unele din ele. Esenta continutului gandirii stoice este ca libertatea interioara a omului permite existenta in genere a libertatii intr-un univers dominat de fatalitate. Deci in aceasta conceptie sa imbina doua premise : - libertatea ca stare de seninatate (calm, resemnare) in fata sortii ; - libertatea ca stare interioara pe care omul o poate dobandi prin dominarea proprilor dorinte, trairi si aspiratii. Un alt moment il constituie filozofia moderna : Descartes, Spinoza, Kant, Hegel. Acesti 4 filzofi au o viziune proprie despre libertate in raport cu acele evenimente care sunt necesare. Toti filozofii din epoca moderna pornesc in problema libertatii de la principiul cauzalitatii cautand sa depaseasca, sa abandoneze explicatiile speculative raspandite in evul mediu. In epoca moderna principiul cauzalitatii dobandeste o explicatie naturalista, de pilda filozoful olandez Spinoza spunea ca fiecare lucru are o cauza anumita in virtutea careia el exista. Concluzia lui Spinoza in aceasta problema e ca insasi viata noastra interioara, (dorinte, sentimente) este guvernata de aceeasi necesitate, fundamentata cauzal ca si lumea fizica. Spinoza a formulat cunoscuta definitie ,,liber este acela care se conduce numai dupa ratiune,,. De aici ideea ca libertatea este necesitatea inteleasa, coreland in acest fel libertatea cu ratiunea. Aceasta idee a fost reluata si dezvoltata, reconstruita in filozofia lui Hegel. Sistemul hegelian care se mai numeste si panlogism, (adica ratiunea este peste tot), este sistemul ratiunii care domina lumea, care se dezvolta in toate aspectele concrete ale lumii, ale ratiunii si spiritului. I. Ideea abstracta in sine se manifesta in toate formele concrete ; II. Ideea in afara de sine ; III. Ideea pt sine. In aceasta desfasurare a ratiunii universale toate formele concrete ale lumii sunt expresia concreta a acestei ratiuni condusa de o providenta ce creaza mereu forme noi cum sunt natura, spiritul individual, colectiv, istoria, cultura si spiritul absolut ca optima constientizare de sine a spiritului filozofic. Cu exceptia filozofiei naturii, sistemul Hegelian se infatiseaza ca o filozofie a spiritului, in cadrul acestui sistem oarecum speculativ pune Hegel problema libertatii : ,,spiritul deosebeste pe om de fintele animale, daca natura se repeta spiritul este o continua creatie,,. Spritul spunea Hegel este in special libertate si constinta de sine. Arta, filosofia, religia, istoria, dreptul, sunt la Hegel manifestari ale spiritului care tind spre o dezvoltare maxima si o perfecta cunoastere de sine. La Hegel gasim ideea corelarii libertatii cu ratiunea, pe aceasta idee el formuleaza teza necesitatii unei societati organizate rational in care interesele particulare sa fie specificate in numele interesului genearal ceea ce conduce la etatism, adica la subordonarea, societatii fata de stat. La Hegel vointa individuala se identifica cu pasiunea subiectiva si interesul particular, pe cand statul reprezinta ratiunea obiectiva, adica intruchiparea binelui tuturor. Emanuel Kant ( 724- 1804) discuta problema libertatii pornind de la conceptia sa generala despre doua lumi : lumea sensibila si lumea numenala a lucrurilor in sine. In lumea sensibila se manifesta necesitatea naturala prin inlantuirea la nesfarsit a cauzelor, fiecare fenomen avand o cauza anterioara. In lumea numenala nu se manifesta corelatia cauza efect, din aceste motive libertatea si necesitatea pot coexista. In lumea numenala ce va incepe de la sine pe acest temei ceva este liber. 4

Omul este parte a celor doua lumi. In lumea sensibila totul este supus necesitatii, cauzalitatii deci actiunea omului este strict determinata si s-ar parea deci ca omul nu este liber. Kant insa previne ideea fatalista prin luarea in considerare a vointei noastre prin legea morala. In lumea sensibila sau fenomenala actiunile omului sunt determinate de principiul cauzalitatii. Si in acest fel omul nu este liber. In lumea numenala omul nu este supus in mod fatal cauzalitatii prin urmare libertatea lui este posibila. Kant a formulat in mai multea variante,legea morala valabila pt lumea numenala, cea mai cunoscuta varianta este imperativul categoric sau etic prin care actioneaza astfel incat maxima vointei tale sa devina lege universala. Prin urmare Kant intelege libertatea in lumea numenala intr-un plan practic. Vointa subiectiva in alegerea decizilor sa nu impiedice manifestarea vointei celorlalti. Cel de-al treilea plan este libertatea raportata la dimensiunile fundamentale ale personalitatii. Aici este vorba de perspectiva antropologiei filozofice. Aceasta discutie incepe in sec 18 si se dezolta cu deosebire le mijlocul sec 19. Antropologia dezbate problemele fundamentale privind omul. Libertatea se raportata la doua dimensiuni : afectivitatea si vointa, acesti termen nu fusesera suficiente, sau deloc luate in considerare in secolele anterioare cand dominau conceptile naturaliste despre societate, despre om. Aici in aceasta conceptie numim doi mari filozofi germani A. Schopenhaner (vointa de a trai) si F.Nietzsche (vointa de putere). Schopenhaner sustine ca omul este, si lucrul in sine, si fenomen. Prin experienta interna spune Schopenhaner omul in adancurile fiintei sale poate surprinde esenta realitatii. Aceasta esenta este vointa de-a trai, care nu cunoaste alt scop decat propria sa experinta si conservare. Vointa este inteleasa ca forta oarba, ca lucru in sine. Exista un efort urias de exteriorizare a vointei, a luptei necontinuite de obiectivare conform ideilor proprii. Ca si Kant, Schopenhaner ca o prima solutie a problemei raporturilor necesitate-libertate si anume : orice fenomen ca obiect este necesar in sine ca vointa, orice lucru este perfect liber de-a pururi. A doua solutie este aceea ca substratul profund al omului este vointa pura, egoista si neschimbatoare si ca pe aceasta baza se ajunge la fatalism si pesimism, pt ca omul ar avea o natura interna neschimbatoare, un egoism definitor ce tinde in mod nelimitat spre binele personal. Fr.Nietzsche spune ca libertatea nelimitata este izvorata de vointa omului puternica sau la JP.Sartre (curentul existentialismului) este izvorata de intentia de a-si pastra cu orice pret independenta.

Libertatea
3 4 5 6 Libertatea si ordinea sociala, libertatea si ordinea juridica; Etatism; Libertatea si responsabilitate; Libertatea si sisteme de norme. Planul recunoasterii si recuperarii dimensiunii politicului ca obiect de reflexie filozofica. Prin adminterea dimensiunii politicului s-a putut depasi acele conceptii abstacte si sterile asupra libertatii. Acest plan consta in raportul dintre individ si stat, tema fundamenatala a filozofiei politice, pt ca in acest orizont raportul individ-stat se precizeaza dr si libertatile omului. 5

Iluministii in sec 18 si filozofia politica din sec 19 au deschis problematica raportului indiviz si stat, ei au sugerat ca actul de vointa individuala nu are o valoare prea mare daca nu se armonizeaza cu vointa celorlalti membrii ai colectivitatii. J.J Rousseau si Hegel au argumentat necesitatea relatilor intre vointa individuala si cea colectiva au aratat rolul decisiv al statului inteles ca o intruchipare a sintezei intre vointa singulara si cea universala. Cei doi filozofi sustineau ca libertatea unui individ presupune consensul cu actele de vointa ale celorlalti indivizi si statul are menirea de a fi locul geometric al acestui consens. Prin intelegerea corelatiei dintre individ si stat s-a deschis o noua perspectiva cea social-politica de intelegere a libertatii. In cadrul acestei perspective prin necesitate nu se inteleg atat legile fizice ale naturii cat legile juridice, pentru ca acestea din urma exprima stringentele inevitabile ale convieturii oamenilor in societate. 1 Ideea statului de drept Odata pusa problema corelatilor intre individ si stat intre vointa singulara si vointa colectiva, universala s-a cristalizat ideea statului de drept, stat in care fiecare cetatean este liber deoarece vointa sa nu se subordoneaza nici unei vointe subiective, nici unui ordin arbitrar ci numai necesitatii sociale, obiective, exprimate de legile statului. Atat iluminismul francez cat si cel german au corelat libertatea cu ratiunea. Kant in Germania si Rousseau in Franta sustineau ca rolul legilor si al statului este de a crea conditiile necesare convietuirii oamenilor prin garantarea si respectarea dr si libertatilor umane. Statul se subordoneaza societatii, asigurand conditiile desfasurarii normale a vietii sociale, de a crea cadrul de drept, ordinea juridica necesara activitatii libere a indivizilor si grupurilor. A ramas celebra afirmatia lui Rousseau (a trait in sec XVIII) : ,,liber este cel ce se supune numai legilor, aceasat sta la baza ideii statului de drept. Statul de dr are aceasta menire de a crea cardul organizat de desfasurare a activitatii libere a indivizilor si grupurilor. Soarta libertatii, spunea Rousseau, este legata de soarta legii. Iluministii au practicat un discurs rational impotriva libertatii anarhice. In sec 19 au aparut conceptii opuse iluminismului care sustin ca statul dicteaza societatii in numele unui ideal neprecizat, in numele unui bine general, abstract neprecizat, in numele unei misiuni superioare neprecizat de a constitui o organizare rationala bazata pe egalitate. Acest bine general si aceasta misiune superioara au fost invocate pt a nesocoti interesele concrete individuale, drepturile si libertatile individuale. Acestea sunt conceptiile etapiste a caror esenta este subordonarea societatii fata de stat. In conceptia lui Fr.Nietzsche despre conducatoul dictator, innascut, singurul considerat liber pt care, spunea el, nu se pune nici problema responsabilitatii, nici problema vinei. Etatismul are consecinte devastatoare pt libertatea umana deoarece propaga si justifica sacrificarea libertatilor si drepturilor individuale in numele unui iluzoriu bine generat. In acest sens ei considerau ca statul si conducatorii sunt justificati sa acumuleze puteri politice maxime, nelimitate. In aceste conditii nu mai este posibila functionarea unei societati democratice. Acestor teorii li s-au opus teoriile individualiste izvorate de iluminismul anglo-saxon, care sustin ca scopul statului si conducerii politice nu este realizarea binelui general, nici crearea unui sistem ideal de organizare sociala bazat pe egalitate si echitate, scopul statului este in aceasta conceptie apararea libertatilor si drepturilor individuale. Ei se impotrivesc sporirii puterii statului, in scopul de a modela societatea asa cum vrea. Ideea promovata de teoria individualista este aceea de a diminua si de a restrange puterea de stat, de a restrange constrangerile si de a preveni abuzurile. 6

K.Jospers vorbind despre libertatea politica constata ca aceasta este un produs un fenomen occidental inseparabil de ideea fiintarii umane. In cartea sa originea si sensul istoriei Jospers descrie patru caracteristici ale libertatii politice : Libertatea individului este posibila in masura in care poate exista concomitent cu libertatea celorlalti. Acesta este sensul juridic sau libertatea negativa ca spatiu de actiune la dispozitia bunului plac al individului. In acelasi timp el sublinieaza si sensul moral, adica libertatea ca deschidere catre celalalt. Dubla exigenta, pe de o parte individul trebuie protejat fata de violenta pe de alta parte individului sa i se recunoasca valabilitatea opiniei si vointei sale. In primul caz se recunoaste rolul statului in al doilea caz rolul democratiei. Libertatea se poate infaptui numai prin infrangerea fortei de catre justitie, adica legile sunt valabile pt toata lumea. Orice modificsre tre sa se produca numai pe cale legala La inviolabilitatea drepturilor personalitatii individuale se adauga drepturilor acestuia de a participa la viata comunitatii in cadrul democratic. 2 Libertatea si sisteme de norme, libertatea si responsabilitatea Libertatea si coercitiunea sunt doua aspecte inseparabile ale functionarii sistemului social. Avem un sistem de norme in care activitatea sociala este o activitate reglementata, normata pe care le acceptam, aceasta nu inseamna ca acceptand norme deci coercitiunea suntem obligati sa admitem arbitrarul, ironia, dictatul. Individul care doreste sa fie liber si sa fie recunosut de ceilalti ca liber trebuie sa admita un set de obligatii si interdictii care ocrotesc valorile umane superioare sistemului social, ale cetatenilor unei tari. Aici functioneaza o corelatie complexa intre initiativa, conduita umana si sistemele de norme sau coercitiune. Sensul termenului constrangere este problematic, sunt greu de stabilit demarcatile intre constrangeri exterioare si cele interioare. Libertatea nu inseamna absenta oricaror constrangeri sau unora dintre ele. Teoria libertatii angajeaza teoria sistemelor de norme si a raporturilor dintre indivizi si comunitate. In acest sens libertatea angajeaza decizia, scopul si alternativele. Omul, individul nu este liber daca nu are posibilitatea sa aleaga, sa decida intre cel putin doua alternative, doua posiblitati. Prin decizie si optiunea sa omul poate fi facut responsabil de actele sale, deci responsabilitatea insoteste libertatea. In filozofia existentialismului libertatea si responsabilitatea sunt prezentate ca absolut, libertatea absoluta,m responsabilitatea absoluta. J.P Sartre a exprimat aceasta dilema, omul e condamnat la libertate, eul e liber dar nu e liber sa nu fie libertatea. Libertarea inseamna acceptarea unor obligatii, interdictii coercitiuni, individul le accepta intr-un mod constient, ceea ce inseamna deciziile lui tre sa armonizeze cu vointa celorlalti. Decidem, alegem, optam in cunostinta de cauza. In sens juridic responsabilitatea unei persoane consta in obligatia de-a raspunde de consecintele actelor proprii. In drept termenii de responsabilitatea si persoana responsabila sunt folositi si cu acceptia de individ aflat in deplinatatea facultatilor sale psihice si morale care produc in cunostinta de cauza fapte, anticipeaza si accepta sau cel putin avea datoria sa cunoasca sa prevada si sa evite anumite conduite ce aduc prejudicii valorilor ocrotite de lege. 7

In dreptul penal responsabilitatea presupune din partea infractorului obligatia de a suporta o pedeapsa pt o fapta sau conduita ilegala urmata de dreptul instantei si a organelor de stat de a pronunta si aplica o pedeapsa. Opusul responsabilitatii este iresponsbilitatea. Avem doua aspecte de relevat, iresponsabilitatea asa cum o defineste legea penala si conduita lipsita de raspundere. In primul caz, este declarata iresponsabila de o anumita fapta, aceea persoana care in momentul savarsirii acesteia din cauza alienatiei mintale sau din alte cauze nu putea sa-si dea seama de actiunile sau inactiunile sale ori nu putea sa fie stapana pe starea de iresponsabilitate, ii este provocata de o serie de factori biologice, fizice, neorofiziologice o scapare de controlul. Prin conduita lipsita de raspundere, autorul savarseste fapte prevazute de legea penala din proprie optiune aflandu-se in deplinatatea facultatilor sale psihice si morale.

Dr in sist valorilor
1.Morala, principiul binelui, normele morale, climatul datoriei, morala si dreptul, asemanari si deosebiri. Domeniul moralei se refera la binele morale, normele morale, convingerile morale, succesul, fericirea, sensul vietii, omenia. Este o problema etica numai pt individul uman, deoarece omul nu este doar un fenomen, el apartine existentei fenomenelor dar este mai mult decat acestea pt ca el isi deruleaza propria existenta, vrea sa-si exprime propria sa natura nicio alta fiinta necuvantatoare nu poate interprinde asemenea actiuni. Din punct de vedere doctrinal al teoriei eticii, valorile si nonvalorile morale se refera la persoane si acte, la motivatii si atitudini, la sentimente intense, de aceea din punct de vedere conceptual morala se exprima in cuplul de valori si nonvalori : generozitate si egoism sau sinceritate si ipocrizie sau modestie si infatuare, sau onestitate si neonestitate, concepte care inscriu in valorile si vonvalorile morale. In acest sistem de concepte, de caegorii locul central il ocupa binele. Problema morala este un domeniu al vietii practice, un domeniu in care oamenii actioneaza pt realizarea binelui. Principiul binelui : In sensul cel mai larg binele desemneaza sfere multiple ale existentei, cum sunt avantaje, utlilitati, satisfactii, starea materiala, starea de sanatate care apartin binelui. Apartin binelui acele conditii, fenomene, raporturi, intamplari naturale, sociale precum si evenimente istorice si actiuni care in virtutea insusirilor si efectelor benefice care le pot avea, satisfac anumite nevoi, aspiratii, si exigente umane. Notiunea de bine se refera la ceea ce merita sa aiba un statut preferential. Exista ipostaze de bine, o conduita morala apreciata ca pozitiva este cea care e conform binelui, se concretizeaza in onoare, modestie, compasiune, solidaritate, generozitate si se exprima in functiile valorice ale moralei. Ca si normele si valorile juridice cele morale au finalitatea de a regla unele diferentieri in raporturile sociale de convietuire. Valorile morale arata cum trebuie sa fie conduite experientele morale concrete, oferind modele latente de actiuni. Dorim si urmam binele pt ca dorim sa traim uman, omenesti. Binele exprima conditiile si criteriile unei convietuiri demne. Binele asigura functionalitatea oamenilor reali, exprima umanitatea din persoana umana. Normele morale avertizeaza asupra unor factori si actiuni care pot fi surse de dereglari, perturbari, esecuri sau situatii indezirabile. Continutul valoric cel mai profund al normelor morale este datoria. Normele morale indica ceea ce este dezirabil in situatiile concrete si ceea ce este reprobabil. 8

Normele morale stabilesc limite intre care sunt si pot fi acceptate variatiuni ale comportamentului individuale incat sa asigure coeziunea, stabilitatea si omogenitatea societatii si a grupului. Normele morale propun un scop moral de aceea ele se prezinta ca recomandari adica ele permit, interzic, sanctioneaza, previn, anticipeaza, aprecieaza gesturi, conduite actiuni ale unui subiect real sau posibil. Normele pot fi permisive sau restrictive, prohibitive, de ex trebuie sa fi corect, cinstit, fii sincer, sa nu fi egoist. Normele orienteaza individalitatea, formeaza convingeri si responsabilitati fata de consecintele actelor noastre. Toate aceste valori morale se centreaza in jurul conceptului de datorie, de aceea unii filosofi au scris despre climatul datoriei in cadrul vietii practice. Morala este domeniul vietii practice. Prima problema care se pune in sfera moralei este problema datoriei. Aceasta problema este pusa de filosoful german Emanuel Kant, care porneste de la necesitatea conceperii fiintei umane ca scop in sine si niciodata ca mijloc. Acesta este continutul imperativului etic, sau imperativului categoric kantian, care altfel exprimat inseamna a urma datoria din respect pt legea morala. Kant rezuma 4 intrebari, 4 sarcini in fata filosofiei : - ce pot sa stiu ? - ce trebuie sa fac ? - ce pot sa sper ? - ce este omul ? Una din intrebari este cu care se ocupa filosofia :ce trebuie sa fac ? Kant a dat urm raspuns: actioneaza astfel sa nu intri in contradictie cu imperativul categoric, pt aceasta trateaza omul ca scop si niciodata ca mijloc. Alta formulara a imperativului categoric : actioneaza astfel ca sa folosesti umanitatea in persoana sa cat si in persoana oricarui altuia totdeauna, in acelasi timp ca scop si niciodata numai ca mijloc. Dupa Kant de la legea morala, de la imperative nu te poti abate, fiindca ratiunea omului ii da posibilitatea fata de animal de a avea un caracter pe care omul si-l creeaza el insusi. Toti avem caracter, care depinde ce datorie morala urmeaza omul. De ex are un caracter de ipocrit, demagog. Datoria decurge din legea morala. In sec 20 un filosof anglo-saxon Jh.Rawts a incercat sa ofere un proiect de etica universala, un proiect bazat pe ideea universalizarii normelor etice. El porneste de la ideea ca regulile unui grup sunt corecte atata timp cat individul consimte la o legatura. Rawts acorda o importanta mare principiilor institutionale si principiilor individuale. Pt indivizi principiul suprem este acela al corectitudinii caruia i se adauga indatoririle. Principiul corectitudinii spune ca suntem datori sa ne comportam in functie de regulile unei institutii daca sunt indeplinite doua conditii : - institutia sa fie dreapta si corecta ; - sa acceptam de bunavoie avantajele institutiei si sa ne folosim de posibilitatiile pe care le ofera in realizarea proprilor interese. Imperativele principiului corectitudinii sunt definite ca indatoriri. Principiul corectitudinii este compusa din doua parti: - Una cere ca institutia sa fie corecta ; - Cealalta descrie actiuniile de nevoi necesare. Potrivit principiului corectitudinii individul nu poate fi legat de institutii nedrepte sau de cele care depasesc limitele libertatii tolerabile. Principiul corectitudinii considera dreptatea ca o indatorire naturala 9

fundamentala. Pe de o parte se cere sa sprijinim institutile existente si valabile pt noi si sa le respectam regulile, simultan cere sa promovam sisteme de reguli corecte.

Morala si dreptul
Problema raporturilor dintre morala si drept a fost pusa in mod direct de Christian Thomasius in 1705. El a emis o idee fundamentala ca morala se refera la constinta subiectiva iar dreptul se refera la organizarea obiectiva a vietii sociale. Ideile au fost preluate de Kant. Acesta a dus insa la extreme diferentierile dintre drept si morala. Christian Thomasius constata ca dreptul se naste ca o coordonare obiectiva intre posibilitati si imposibilitati. Aceasta coordonare are si o componenta etica. In morala principiul etic stabileste o ordine de necesitati pozitve si negative care formeaza datoria morala. In morala judecata are ca obiect un act interior care face posibile morale individuale demne de respectat. Actul interior e trait personal si nu poate fi direct comunicabil. In cazul dreptului judecata vizeaza actele exteriorizate, vizeaza (M Djuvara) scopul actului in integralitatea si finalitatea sa obiectiva. Din aceste observatii rezulta ideea imposibilitatii aplicarii raporturilor juridice asupra formelor interioare, regulile juridice sunt destinate si concepute pentru actele exteriorizate. Aprecierile juridice implica un raport trans-subiectiv, deci ceea ce un subiect poate juridiceste, poate si fata de altul. Facultatea juridica (calit) inseamna a cere ceva de la altul. Reiese ca valorile morale sunt subiective si unilaterale pe cand valorile juridice sunt obiective si bilaterale. In primul caz norma etica este norma numai pentru subiect, deci pentru cel care trebuie sa actioneze. In sens juridic determinarile actiunilor sunt intodeauna bilaterale si inlantuite adica datoria de a nu impiedica si vice-versa. Deci intre drept si morala sunt relatii constante ca necesitati logice, aceasta relatie fundamentala se formuleaza astfel : ceea ce e datorie, e intodeauna drept si nu poate fi datorie ceea ce nu e drept. Dreptul si morala iau in considerare omul in integralitatea sa ca fiinta fizica si spirituala. Ambele domenii contin norme cu caracter pozitiv dar si cu caracter negativ, de ex datoria parintilor de a-si creste copii, obl individului fata de stat de a plati datoriile.

1. Diferentieri intre drept si morala


- dreptul pleaca de la aspectul exterior fizic. - morala pleaca de la elementul interior , psihic. - dreptul are nevoie de o putere care sa-i asigure realizarea ( instante). - morala nu are nevoie de asemenea instante, finteaza prin constinta fiecaruia. Criteriul moralei se aplica in sens opus celui juridic in continutul sau interfereaza diferite posibilitati de actiune dintre care subiectul trebuie sa aleaga una. Dreptul tinde sa stabileasca o ordine obiectiva de coexistenta, deoarece in realitatea exterioara, fizica se manifesta atitudinile mai multor finte ceea ce genereaza cerinta limitarii. Caracterul constrangerii e propriu numai dreptului, ea decurge din faptul ca dreptul e o limita in actiunea mai multor subiecte. Trecerea acestei granite de catre una dintre parti atrage posibilitatea celeilalte parti dea respinge valoarea dreptului. 10

Norma juridica spre deosebire de cea morala stabileste un raport bilateral prin care obligatilor unui subiect ii corespunde facultatea altui subiect de a pretinde indeplinirea obligatiei. Dreptul este mai bine determinat decat morala. In drept nu sunt admise incertitudinile. Dreptul izvoraste din nevoia acuta de siguranta ce impune o masura sigura si permanenta. Aceasta nevoie de siguranta resimtita de societate da dreptului claritate, ordine in reglementarea raporturilor intersociale. Morala functioneaza cu constiinta subiectului individuala, de aceea are un caracter difuz, nu are nevoie sa fie precis formulata, fixata in coduri ca in cazul dreptului. Cu toate aceste diferente morala si dreptul nu pot fi despartite ; ar fi o o eroare opunerea afirmatiei juridice celei morale. In sens juridic, orice afirmatie inseamna ca o anumita persoana are drepturi si obligatii fata de altele, afirmatia juridica nu poate fi despartita de cea morala. Morala si dreptul sunt discipline complementare desi au obiective diferite. Din punct de vedere istoric dreptul isi are radacina in morala.

Legea si obiceiul
Hegel scria ca dreptul trece in existenta faptica mai intai prin forma, prin faptul ca e pus ca lege. (o forma a dreptului, legea, cutuma, uzante). Analiza ivoarelor dreptului. Aici au fost date 2 acceptiuni: 1 izvoare de drept in sens material 2 izvoare de drept in sens formal. 1 Izvoarele materiale ale dreptului Izvoarele reale intelese ca realitati exterioare acestuia si care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din necesitati practice. 2 Izvoare formale Formele de exprimare a normei de drept Din punct de vedere juridic izvoarele formale ale dreptului surprind o multitudine de aspecte, de modalitati prin care continutul perceptibil al normelor de drept devine regula de conduita, adica se impune ca model de urmat in relatiile dintre oameni. Din studiul izvoarelor dreptului s-a ajuns la concluzia existentei unei diversitati de izvoare, diversitatea decurge din multitudinea relatiilor sociale ce necesita reglementare juridica. Din acelasi studiu decurge ideea ponderea unuia sau altuia din izvoarele formale se modifica in functie de gradul dezvoltarii dreptului si de complexitatea relatiilor sociale pe car le exprima. Dintre izvoarele formale ale dreptului, cele care s-au impus sunt obiceiul si legea. Dreptul feudal cunoaste ca forma de exprimare preponderenta obiceiul. Revolutiile burgheze schimba radical raportul dintre obicei si actul normativ in favoarea celui din urma. Obiceiul juridic (cutuma, cel mai vechi izvor de drept), o regula sociala care precede dreptul. Obiceiul apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii ca expresia unor necesitati pe care orice societate le resimte in vederea conservarii valorilor comunitatii. Societatea creeaza reguli iar primele reguli au fost obiceiul ca izvor de drept. Obiceiul este rezultatul unei experiente de viata a unei comunitati, a repetarii unor practici. 11

De multe ori in mod inconstient oamenii aplica in procesul interactiunii lor unele reguli. Pe calea repetitiei oamenii ajung la convingerea ca regula respectiva e utila si necesara de-a fi respectata, urmata in viata cotidiana. Printre aceste reguli pot fi numite: datini, obiceiuri, insa nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept. Exista un mecanism de trecere a unui obicei din sistemul general al normelor sociale in sistemul izvoarelor de drept. Acest mecanism e marcat de doua momente : - Fie ca statul prin organele sale legislative, sanctioneaza un obicei si-l incorporeaza intr-o norma oficiala - Fie ca obiceiul e invocat de parti ca norma de conduita in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza ca regula juridica. Obiceiul juridic, dreptul obisnuielnic, consuetudinar a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, unul rudimentar. Scoala istorica a dreptului releva importanta acestei etape in formarea dreptului. E vorba de dreptul ca o cutuma. Obiceiurile sunt o practica atat de inradacinata incat oamenii considera ca prin ele se exercita un drept pozitiv, obiceiul implica o indelungata practica sociala. Romanii numeau obiceiul mos maiorum (obiceiul stramosilor). Obiceiul apare deci ca un fel de conventie tacita a membrilor societatii, grupurilor sociale. Obiceiul se bazeaza pe cazuri concrete la care se face apoi referire fiind evocate ca precedente. Acea notiune generala alcatuita din ceea ce este comun, cazuri concrete repetate. Aceasat este norma generala consacrata din cutuma. Aceasta este norma generala consacrata din cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta. La aparitia unei legi noi, legiuitorul este posibil sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea, sa le conteste pe mod expres. De ex prin aparitia Codurilor s-au abrogat in mare masura cutumele, dar legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume, uzuri. In practica judiciara s-a pus problema daca judecatorul poate lua in considerare o regula stabilita de obicei la care legea nu face trimitere. In dreptul modern, in dreptul public, constitutional si international public obiceiul joaca un rol important sub forma uzantelor. In dreptul privat e acreditata opinia ca recursul, apelul la obicei nu poate fi facut decat in limitele determinate de lege. Acelasi lucru e valabil si in dreptul comercial, acolo unde legea tace se va aplica una din dispozitiile Codului civil. In prezent obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor si chiar a interpretarii legilor. In primele organizari juridice, norma juridica se afla in stransa legatura cu regulile obisnuite ( Legile lui Manu, Codul lui Mu, Codul lui Hamurabi) Mai tarziu la romani dreptul cutumiar nu a avut prea mare importanta si intindere din cauza grijii jurisconsultilor Romei de a reglementa raporturile juridice prin legi scrise. Dupa caderea imperiului, dreptul roman este treptat dominat de obiceiurile barbare. Cea mai mare intindere a obiceiului are loc in perioada evului mediu. S-a incercat chiar incorporarea obiceiurilor sub forma oglinzilor germane si asezamintelor lui Ludovic cel sfant in 1270. Prin aceasta incorporare are deci loc o restrangere treptata si publicarea cutumelor ceea ce le ingusteaza caracterul lor fundamental de drept nescris. 12

Dupa revolutiile burgheze sistemele de drept din familia romano-germanica au redus sfera de influenta a obiceiului printr-o masiva politica legislativa ce reflecta schimbarile in plan economic, social ce au impus o mare dinamica a dreptului. In Romnia dreptul obisnuielnic s-a pastrat pana la inceputul sec XIX sub forma legea tarii/obiceiul pamantului. Primele legiuiri romneti ale lui Alexandru Cel Bun, Matei Basarab, Vasile Lupu, lasau loc de manifestare a fortei obiceiului, la fel in Codul lui Caragea , gasim referiri directe la dreptul cutumiar. Dupa aparitia Codului civil in 1864 rolul obiceiului se restrange, Codul in cateva articole face referire la obicei. In dreptul penal obiceiul e exclus. In acest domeniu functioneaza principiul legalitatii pedepsei si incriminarii, ceea ce presupune intodeauna legea scrisa ca izvor al dreptului penal.

Legea, problema dreptului in forma legii


Legea ocupa locul cel mai important in sist izvoarelor dreptului. Legea ca izvor de drept a aparut la romani sub forma unui acord dintre magistrati si popor. Se mai cerea si ratificarea de catre senat. Ulterior la sfarsitul sec I e.n poporul si-a pierdut puterea legislativa astfel ca legea inceteaza sa mai fie izvor de drept pt o perioada. Dreptul feudal s a exprimat prin obicei si jurisprudenta. Concentrarea excesiva de catre monarhia absoluta a puterii a generat numeroase abuzuri si nesocotirea dreptului. Fata de aceasta situatie ca o reactie la abuzul de putere in conditiile victoriei rev burgheze s-a concretizat a atitudine aproapefatav de lege. Acest lucru a condus la trecerea pe primul plan a legii in sistemul izvoarelor de drept. A inceput un proces de codificare a dreptului cee ce a generat o reducere treptata a rolului obiceiului. Cand vb de lege ca izvor al dreptului avem in vedere un sens general si anume ca act cu putere obligatorie, deci nu se are in vedere actul normativ pe care il adopta parlamentul desi legea este un asemenea act. Deci legea ca izvor de drept nu are in vedere sensul sau restrans ca act normativ ci sensul larg ca act cu putere obligatorie. In sensul cel mai larg legea inseamna orice regula de drept obligatorie iar ansamblul actelor normative alcatuiesc dreptul scris. Legea ca izvor de drept este creata de autoritatile publice prin organele acestora cum sunt parlamentul, guvernul, organele administrative locale. Rolul si locul predominant al legi in sist de dr moderne decurge din necesitate de a asigura securitatea si stabilitatea sistemului juridic, pt ca societatea resimte nevoia de siguranta, de claritate si ordine in derularea proceselor si rap inter-sociale. Cutuma si jurisprudenta sunt izv de dr mai oscilante, mai putin precise decat legea cea ce genereaza o nesiguranta a dr. Pt nevoia acuta de siguranta se impune o masura sigura si permanenta. Un alt avantaj este ca se preteaza mult mai usor la aplicarea unor metode de sistematizare cum sunt programe informatice, juridice. Din punct de vedere structural sist actelor normative este compus din legi, decrete, hotarari, ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale organelor administrative locale. Legea se caract prin trei trasaturi specifice : - are o procedura specifica de elaborare - are un caracter normativ 13

are competenta de reglementare primara si originara, in sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca o gandire normativa in continutul legilor si nu a altor acte normative. In sistemul legilor s remarca prin importanta si trasaturi distinctive, legile constitutionale, respectiv Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si functionare a ordinii intr-un stat. Constitutiile sunt ele insasi dr pozitiv in sensul ca in Const este concretizata valoarea absoluta (dreptatea) care isi gaseste consacrarea in majoritatea pricipilor fundamentale politico- juridice. 1 Conceptele de dreptate, justitie si putere Termenii de dreptate si nedreptate sunt utilizati in mai multe sensuri dar in principal sunt 5 sensuri sau intelesuri : - respectarea legilor - respectarea normelor morale - dr moral de a nu respecta legile nedrepte - corectitudinea legii - impartialitatea acestora si aplicarea lor justa. Prin opozitie rezulta si sensul termnului nedreptate. Din cele 5 intelesuri doua sunt cu semnificatie morala si trei sunt cu semnificatie juridica. Jursitul Giorgio del Vechio remarca interdependenta dintre notiunile de drept si nedrept, mai mult spune ca cele doua notiuni sunt complementare in felul urmator : desi dr este esentialmente violabil el exista datorita violabilitatii sale. Daca ar lipsi posibilitatea nedreptatii nu ar avea sens afirmarea dreptului neputandu se realiza o distinctie intre actiunile juste si cele injuste fara de care nu e posibila vreo actiune. Cei doi termeni sunt interdependenti. Dreptatea poate fi inteleasa fie intr-un sens mai restrans, fie intr-un sens mai larg decat cele 5 acceptiuni mentionate ulterior. In sens ingust daca aplicam termenul de dreptate numai in domeniul juridic nu si la cel moral. In sens larg daca extindem termenul de dreptate si la alte domenii, indeosebi la cel politic. In oricare din acceptiuni dreptatea este deopotriva conventie si rezultat al naturi umane, prin urmare dreptatea este relativa si absoluta. Dintre principalele tipuri de dreptate pe primul plan se distinge dreptatea sociala, pt ca numai acest tip ia in considerare oamenii cu meritele si nevoile lor-teoria statului asistential. De ex Aristotel in lucrarea Politica distinge trei tipuri de dreptate : - dreptatea distributiva legata de cetate - inegalitatea egalilor, adica egalul este jumatate din mult si putin prin urmare numai jumatate reprezinta egalul, egalitatea este o egalitate a valorii fiecaruia si nu o egalitate intre valori diferite - dreptatea compensativa, ea nu este nici egalul nici dreptul in sine, ea tinde sa devina o egalitate a inegalilor. Dreptatea compensativa incearca sa rezolve o corelare a nedreptati si devine o dreptate coercitiva care depinde de interesul cetatii. Platon in dialogul Republica arata ca cei care practica dreptatea o fac fara voie din neputinta de a face nedreptati. Nietzse... Jean Jaque Rousseau considera ca temeiul dreptatii este sentimentul ca un principiu innascut de justitie si de virtute pe temeiul carora judecam actiunile noastre si ale altora ca fiind bune sau rele iar acest sentiment este constiinta.

14

Filozoful german Kant considera ca temeiul dreptatii il constituie datoria. Dupa Kant omul este cetateanul a doua lumi si anume prin impulsurile sale egoiste participa la lumea sensibila iar prin obligatiile morale omul se ridica in lumea suprasensibilului. Pe langa acest sens se distinge si dreptatea procedurala care consta in respectarea regulilor existente intr o societate. In fata acestor reguli oameni sunt egali. Exista si un sens al dreptatii in acord cu pedeapsa adica celui care a practicat binele sa i se cuvina binele, celui ce a facut rau este nedrept sa i se aplice o rasplata, o onoare pe care nu o merita sau sa fie pedepsit daca nu a savarsit ceva rau. Exista si un sens al deptatii in raport cu impartialitatea ; daca cineva este partinitor, favorizand o persoana in detrimentul alteia spunem ca nu a procedat in mod drept. Ex o lege care discrimineaza oamenii dupa criterii religioase, etnice. Impartialitatea este o conditie a dreptatii, insa aceasta nu ne obliga sa fim impartiali in orice situatie.

Dimensiunea axeologica a dr Finalitatile si functiile dreptului


Ce finalitati are dr ca valoare ? Finalitatile dr se exprima prin functiile lui. Omul este si o fiinta care aprecizeaza, este un homo espimanus. Dr ca valoare este o preferinta, o alegere pe care oamenii o exprima in diferite situatii si intre diferite situatii. Dr este din acest pct de ved pt om o ghidare anticipativa a unei obtiuni valorice. Fiecare valoare, inclusiv dr are o finalitate intrinsec. Dr in dimensiunea sa axeologica este produsul faptelor sociale si a vointei omului. Sub acest aspect dr este deopotriva un fenomen material si un ansamblu de valori morale si o ordine normativa. Dupa L Bengel dr este un ansamblu de acte de vointa si de acte de autoritate de libertate si de constrangere. Dupa juristul Nicolae Popa finalitatile dr se exprima in functiile complexe pe care le indeplineste dreptul ca sistem juridic. In principal dr indeplineste urmatoarele functii : - functia de institutionalizare sau formalizare juridica a organizarii social-politice ; - functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii ; - functia de conducere a societatii ; - functia normativa. Dr este indreptat, orientat spre un scop. Scopul sta in aceste functii, el este chiar creatorul dreptului. Dupa juristul R Von Hering dr e un produs intentionat, este forma in care statul isi organizeaza prin constrangere asigurarea conditiilor de viata ale societatii. S-au exprimat mai multe doctrine despre finalitatile dreptului. In principal se pot clasifica trei categorii de doctrine de acest gen : - doctrine care pun dreptul in slujba individulu, scopul dr este individul. Autorii sunt Hoobes si Bentham. Astfel pers umanareprezinta finalitatea suprema a dreptului ; - doctrine care aprecieaza ca societatea este valoarea suprema a dreptului. Autorii sunt : Hegel, Comte, Dunkheim. Dina aceasat perspectiva statul este centru al vietii sociale. In aceasta tendinta dr indeplineste functia de a organiza societatea, de a apara coeziunea sociala ; - doctinele dreptului trans-personale, dupa care dr trebuie sa fie un serviciu al civilizatiei, a progresului acesteia. Din aceasat prespectiva rolul dr este de acela de coordonare intre presoane care au un statut juridic egal. 15

Teoria axeologice, cele despre valoare, despre filosofia valorilor sustin ca in orice domeniu exista tipuri fundamentale de valori, aflate in opozitie. De pilda in domeniul moral, acest tip ar fi bine si rau, in domeniul esteticei frumos-urat, in domeniul dr just-injust. Scopul si ratiunea dreptului sunt justitia. Cu toate aceste functiuni, finalitati care sunt de ordin interventional in sistemul social, dreptul desi are un scop bine precizata si o eficenta recunoscuta social are in actiunea sa si perfectiunea. Dr este util si functional, este eficient dar nu este perfect ci perfectibil. La fel si interventia sa in societate este perfectibil. In unele sit in reatia dr, sistem social intervin fenomene perturbatoare, apar disfunctii ale dreptului. De pilda se creeaza in anum situatii fenomene non-drept (J. Carbonnier). Sociologul si juristul francez, echivaleaza aceste fenomene cu absenta dreptului in rel sociale sau in domenii unde ar trebui si are legitimitatea si vocatia teoretica sa fei prezent. Asemenea situatii sunt :autoeliminarea dr in spatiu si timp, adica dr isi ia timp de repaus sau perioada de zile de non-drept, de sarbatori legale in care nu se judeca procese judiciare, noptiile pt perchezitiile domiciliale. Aceste fenomene sunt un fel de autoneutralizare a dreptului, punerea dreptului in afara a tot ceea ce nu poate fi dovedit. Autoneutralizarea ia si forma ueni rezistente a faptului la dr precum si sit din diferite motive cand sanctiunile juridice nu poate fi aplicate. A doua categorie de disfunctii consta in lipsa de validitate si eficacitate a dr. Aceasta disfunctie poate avea cauze exterioare sau cauza imanente dreptului, de pilda cazul legilor care nu respecta rigorile de tehnica-legislative sau unele principii jur care sunt ignorate care sunt ignorate in procesul legiferarii si atunci legile nu raspund asteptarilor opiniei publice devenind inreteptive si caduce (intarziate, depasite), Alte categorie este dreptul nedrept este sit in care o parte din norme jur afecteaza profund valorile societatii, lezeaza insasi ideea de justitie. A patra cateforie de situatii ce creeaza disfunctii este este dr represiv sau dr opresiv in acest caz efectele daunatoare ale legilor injusteau impact generala asupra unor categorii sociale, se incalca drepturile si libertatile fundamentale ale omului.

Problema pedepsei Pedeapsa si demnitatea umana


In mod semnificativ autorul care a scris despre aceste probleme este M.Foucoult in cartea sa A supraveghea si a pedepsi arata ca functia adevarate a inchisorii nu este de a suprima infractiunile swi de a asigura gestionarea lor prin operarea unor distinctii intre ilegalism si delicventa. Foucoult intelege legea ca un discurs de putere a unei clase ce se adreseaza unei altei clase. Pt el legea si toate institutile legate de delicventa sunt pretexte pt a diferentia, organiza si supraveghea alte ilegalisme. Astfel dupa el penalitatea devine o modalitate de a gestiona ilegalismele, de a trasa limite de toleranta, de a oferi camp liber unora si de a face presiuni asupra altora. Foucoult considera inchisoarea ca mediu ce favorizeaza organizare climatului delicventei. Detentia provoaca recidiva si astfel se justifica pe sine in continuare. Autorul considera ca inchisoarea isi creeaza singura propriile conditii de existenta. Ea favorizeaza organizarea unui mediu al delicventei. Despre pedeapsa el spune ca trebuie sa fie atat cat sa impiedicam. Pedeapsa nu trebuie sa vizeze ofensa trecuta si dezordinea viitoare. Deci a pedepsi devine o arta a efectelor. Principiile care stau la bazai pedepsei :

16

Regula cantitatii minimale Se pleaca de la ideea ca o crima este savarsita pt ca aduce avantaje. Deci daca ideii de crima i s-ar atasa ideea de dezavantaj ceva mai mare, crima a inceta sa mai fie dezirant, nu s-ar mai apela la ea. 3 Regula indealitatii suficiente Aceasat se refera la ideea de pedeapsa in sine. Pedeapsa nu actioneaza asupra corpului si asupra reprezentarii, deci trebuie accentuata, amplificata la maximul, reprezentarea pedepsei nu realitatea ei corporala. 4 Regula efectelor laterale Pedeapsa trebuie sa aiba cele mai mare efecte asuora celor care nu au comis greseala. Deci la limita este suficient sa facem pe ceilalti sa stie ca respectivul a fost pedepsit. Aceasta privinta este elementul cel mai putin interesant ramane tocmai vinovatul. 5 Regula deplinei certitudini Fixeaza leg dintre crima si pedeapsa, o legatura necesara, legile tre astfel sa apara ineizorabile, adica absolut necesare. 6 Regula adevarului comun Spune ca adevarul juridic nu treb sa fie diferit de adevarul comun. Astfel verdictele justitiei tre sa apare tuturor ca legitime, iar legile tre sa fie omogene cu simtul comun. 7 Regula specificarii optimale Prevede nevoia unei cod exhaustiv, explicit care sa defineasca crimele si care sa fixeze pedepsele. Nu adaugam pe parcursul unei judecati crime si pedepse in afara ce nu sunt inscrise in Codul Penal, judecam dupa acesta, care este un cod exhaustiv in definirea crimelor si aplicarea pedepselor. Practic aceasta regula spune asa ca nimic din ceea ce se face nu treb sa pare a fi arbitral, totul tre sa faca in baza unei conventii puternic formalizate.

17