Sunteți pe pagina 1din 11

Metalurgia aurului

dr. Dana Ghiţac

CUPRINS

Operaţiile de preparare a minereurilor

2

Metode de prelucrare a minereurilor

3

A. Metode clasice

5

B. Metode alternative

8

C. Metode de rafinare

10

Bibliografie

11

În stare naturală aurul este impur, conţinând peste 20% argint şi mai mult de 1% cupru, nichel, zinc, etc. Deşi se găseşte şi în zăcăminte secundare (detritice sau aluvionare), cea mai mare parte din aurul produs în prezent se extrage din zăcăminte primare (filoane, volburi, etc.).

Termenul de zăcământ primar este utilizat pentru a descrie o depunere în care

metalul se găseşte înglobat într-o formaţiune de roci.

Deoarece s-a format sub acţiunea temperaturilor înalte şi a presiunii, care au transformat în rocă fluidele hidrotermale ce conțineau minerale în soluţie, în aceste tipuri de zăcăminte se găsesc frecvent argint şi sulfuri, arseniuri sau teluri ale metalelor de bază. Filonul metalifer poate fi pe/aproape de suprafaţa pământului sau la adâncime, dar majoritatea exploatărilor sunt de suprafaţă sau deschise.

Pe vremuri, depunerile de aur erau găsite, în general, datorită prezenţei metalului aluvionar în apropierea izvoarelor şi a râurilor sau prin descoperirea unor intercalaţii vizibile în interstiţiile rocilor de afloriment. În prezent, cunoștințele geologice s-au îmbunătăţit considerabil, identificarea unei zone promiţătoare putându-se baza atât pe experienţa precedentă cât şi pe forajele prin care se stabileşte compoziţia şi structura minereului.

Zăcămintele secundare s-au format prin erodarea rocilor aurifere astfel încât

metalul poate fi găsit frecvent în straturile de aluviuni sedimentare ale râurilor, lacurilor sau mărilor. Aceste depuneri aluvionare, bogate în aur, au putut eventual să devină concentrări de cuarţ aurifer atunci când apa a fost drenată într-o altă direcţie şi mâlul s- a consolidat sub presiune. În acest caz, zăcământul este, în mod inevitabil, subteran (în unele cazuri chiar la peste trei mii de metrii adâncime), cu ocazionale aflorimente datorită cărora a putut fi iniţial identificat minereul. Asta implică nu doar străbaterea unei

mari distanţe pentru aducerea lui la suprafaţă ci şi faptul că temperaturile ridicate şi presiunea excesivă creează un permanent pericol de surpare.

Africa de Sud, care este un lider în tehnologia minieră de mare adâncime (peste 3,5 km), a dezvoltat atât noi metode de control şi dirijare a presiunii rocilor, prafului şi temperaturii cât şi noi tehnici de forare, prelucrare, manipulare şi transport a mari volume de rocă - practici decisive pentru succesul exploatărilor miniere de subteran. În general, manipularea şi transportul minereului de la mari adâncimi ridică substanţial nivelul costurilor de exploatare însă utilizarea maşinilor de găurit cu acţionare hidraulică, a forezelor cu diametru mare şi a noilor tipuri de transportoare, utilizate în ultimul timp, au reuşit să sporească eficienţa operaţiunilor miniere.

Forajul rămâne cea mai semnificativă etapă din procesul de extracţie minieră, contribuind cu circa 50% la calitatea producţiei. Metodele geologice de cercetare contribuie cu încă 28% iar cele geofizice cu 16%, astfel încât prospectările geochimice joacă, în principal, doar un rol secundar.

Operaţiile de preparare a minereurilor

În majoritatea cazurilor, minereurile au un conţinut mare de steril. Creşterea randamentului agregatelor metalurgice impune aplicarea unor operaţii de preparare şi de îmbogăţire a minereurilor în minerale utile. Acest lucru este cu atât mai important, atunci când se exploatează zăcămintele sărace, considerate în trecut nerentabile.

Sfărâmarea are drept scop desfacerea particulelor de minerale utile de steril şi

obţinerea unor dimensiuni convenabile desfăşurării operaţiilor ulterioare. Operaţiile se

realizează în trepte, de la dimensiuni foarte mari la pulberi.

Clasarea urmăreşte separarea pe clase de dimensiuni a minereurilor sfărâmate.

Aceasta se poate realiza volumetric sau gravimetric.

Clasarea volumetrică se realizează prin cernere pe un set de site de dimensiuni

descrescătoare până la 0,5mm, pe fiecare din site separându-se o anumită clasă de

dimensiuni.

Clasarea gravitaţională se aplică minereurilor de dimensiuni mici, prăfoase şi se

bazează pe devierea şi deplasarea mai mare sau mai mică a particulelor aflate în cădere liberă, sub acţiunea unui curent de aer perpendicular pe direcţia de cădere.

Sortarea urmăreşte ameliorarea conţinutului în minerale utile şi a compoziţiei

chimico-mineralogice

Separarea utilului de steril cu ajutorul maşinilor de zețaj se realizează

gravitaţional. În urma oscilaţiei pistonului, nivelul apei se va ridica şi coborî în raport

cu sita pe care se află un strat de minereu, umezindu-l. Particulele de minerale utile

cu greutate mai mare se vor concentra în stratul inferior iar particulele neutile, cu greutate specifică mai mică şi deci cu o flotabilitate mai bună, se vor separa la suprafaţă, putând fi îndepărtate prin spălare în curent de apă.

În mod similar se realizează şi sortarea cu ajutorul meselor de spălare. Acestea

sunt înclinate şi execută mişcări de oscilaţie în jurul unei axe perpendiculare pe direcţia curentului de apă de spălare. Minereurile utile mai grele rămân pe masă iar sterilul mai uşor este antrenat de curentul de apă.

Celulele de flotaţie sunt instalaţii de separare a particulelor fine de minereu (0,05-

0,5mm). Flotaţia se bazează pe proprietatea de plutire a particulelor de minereu, care nu se umezesc în apă şi care se ridică la suprafaţă sub formă de spumă, ajutate de un curent de bule de aer. Pentru asigurarea formării spumei (concentratul de minereu), în apă se introduc materiale spumante şi uleiuri. Uleiurile sunt adsorbite la suprafaţa particulelor utile, împiedicând umectarea acestora şi favorizând plutirea.

Metode de prelucrare a minereurilor

Adevărata metalurgie a aurului începe cu dezvoltarea, în secolul 19, a procedeului de extragere a aurului din şlamurile de minereu mărunt, utilizând soluţii diluate de cianură. Precipitarea ulterioară a metalului, prin cementare cu aşchii sau praf de zinc (procedeul Merrill-Crowe) a apărut în foarte scurt timp. Aceste procedee au rămas, până în anii ‘70, principalele metode de obţinere a aurului primar. În toată această perioadă, cianurarea a fost însoţită de diferite tehnici de separare şi concentrare gravitaţională.

În ultimele patru decenii, tehnologia de obţinere a aurului s-a diversificat extrem de mult şi, în prezent există 75 de procedee – aflate în diferite stadii de utilizare şi/sau evaluare. O prezentare detaliată, a fiecăreia dintre acestea se poate studia accesând

Cu toate acestea, principalele metode de obţinere a aurului din minereu continuă

să rămână concentrarea gravitaţională 1 , amalgamare 2 a şi flotaţia 3 urmată de leşiere. Procesul de selecţie pentru alegerea celei mai adecvate tehnologii de extracţie a aurului porneşte de la două obiective majore:

Optimizarea economică a proiectului - în principal, în funcţie de rata de recuperare a aurului şi de costurile de prelucrare.

Utilizarea metodelor care îndeplinesc toate cerinţele proiectului, inclusiv considerentele de mediu.

1 http://www.e-goldprospecting.com/html/gravity_concentration.html

2 http://www.mine.mn/Robin_Grayson_gold_recovery_method01.pdf

3 http://www.e-goldprospecting.com/html/gold_flotation.html

Riscurile asociate cu dezvoltarea unui proiect de exploatare a zăcămintelor aurifere pot fi diminuate prin planificarea unui bun flux metalurgic şi ţinând cont de aspectele legate de capital, profitabilitate, risc şi factori de mediu. Prin urmare, criteriile care pot influenţa procesul de selecţie a metodelor de obţinere a aurului pot fi grupate în şase categorii: geologice, mineralogice, metalurgice, de mediu, geografice şi politico- economice.

Au şi Ag în stare liberă Teluri Sulfuri CLASARE FLOTARE Min. grosier Min. mărunt Steril
Au şi Ag în stare liberă
Teluri
Sulfuri
CLASARE
FLOTARE
Min. grosier
Min. mărunt
Steril
(1-0,5mm)
(sulfuri auro-argintifere)
AMALGAMARE
LEŞIERE
(Dizolv.în mercur)
(Dizolvare în soluţii de cianuri alcaline)
Amalgam
Şlam
(Au, Ag, Hg)
PRECIPITARE
DISTILARE
Hg
(Cementare cu zinc)
Aur ars
Cement
(Aliaj Au- Ag)
(Au-Ag, Zn, Fe)
DIZOLVARE
Zn
(în H 2 SO 4 )
Nămol anodic
AFINARE
AFINARE
(Top.cu fondanţi)
Zgură
Zgură
(Top.cu fondanţi)
Metal DORÉ
Metal DORÉ
(Aliaj Au- Ag)
(Aliaj Au- Ag)
ELECTROLIZĂ
AUR FIN
ARGINT FIN

A. Metode clasice

Procedeul de concentrare urmată de amalgamare se bazează pe proprietatea

metalelor preţioase de a forma amalgame cu mercurul la temperatura mediului ambiant.

Aurul este mult mai dens (19,3 Kg/dm 3 ) decât materialul de gangă cu care este asociat în mod frecvent (cca.2,5-2,9 kg/dm 3 ) şi se poate combina cu mercurul lichid, care aderă la suprafaţa lui şi difuzează în interior. Amalgamul aur-mercur astfel format poate fi distilat în retorte (după separarea lui de minereul steril şi de excesul de mercur), prin evaporarea mercurului obţinându-se un aliaj spongios de aur-argint denumit "aur ars".

Timp de un secol, aproape tot aurul minier a fost obţinut prin această tehnologie combinată: concentrare gravitaţională urmată de amalgamare cu mercur. Putând fi aplicată unui spectru relativ larg de particule (cu diametre cuprinse între 30 şi 600 µm) şi cu o eficienţă înaltă, metoda a supravieţuit în mod surprinzător până în ziua de azi, în ciuda faptului că a devenit o tehnologie superfluă. Costul mercurului şi riscurile asociate

utilizării acestui metal, puternic şi persistent toxic 4 , au făcut din amalgamare o metodă neatractivă în prezent.

Procedeul MacArthur-Forrest 5 , aplicat pentru prima dată în 1880 de către J. S.

MacArthur din Glasgow (Scoţia) şi îmbunătăţit de fraţii Forrest, a devenit rapid, sub denumirea de leşiere, principala metodă de extracţie a aurului din minereurile sărace. Pentru a deveni însă şi rentabilă a fost necesară perfecţionarea tehnicilor de măcinare a minereului astfel încât să permită obţinerea unor particule foarte fine. În prezent, cel mai uzual utilaj este concasorul giratoriu (conic) în care uneori sunt adăugate corpuri suplimentare de măcinare (bile sau bare).

De un secol şi jumătate, 80% din tot aurul produs la nivel mondial a fost extras prin leşierea cu cianuri. În ultimii 20 de ani, 92% din producţia mondială de metal galben s-a realizat prin această metodă.

Tehnologia se bazează pe faptul că, în prezenţa oxigenului, aurul şi argintul metalic se dizolvă în soluţii alcaline de cianură. Cianura de sodiu (sau potasiu) este introdusă peste suspensia de concentrat în apă şi amestecul rezultat este agitat, cu adaus de var stins, până când cele două metale preţioase trec în fază lichidă; prin filtrare se elimină fazele solide şi se obţine o cianură complexă de aur şi argint.

4 Mercurul provoacă intoxicarea celor care îl folosesc, deoarece este bioacumulabil.

5 http://www.mine.mn/Robin_Grayson_gold_recovery_method02.pdf

Înainte de utilizarea cianurii, cel mai utilizat reactiv de leşiere pentru recuperarea aurului din zăcăminte sau concentrate era clorul.

Cu toate că descompunerea cu clor este un procedeu mult mai rapid decât cel cu

cianură, extracţia prin clorurare 6 este un proces foarte rar utilizat deoarece:

utilizarea clorului gazos este extrem de riscantă, pentru sănătatea oamenilor, şi impune măsuri foarte stricte de siguranţă;

condiţiile acide şi oxidante în care se desfăşoară procesul de leşiere necesită

echipament din oţel inoxidabil şi căptuşit cu cauciuc

În ultimii ani, tiosulfatul de sodiu este considerat a fi un potenţial substituent al cianurii, pentru că are un impact mai redus asupra mediului înconjurător.

Principala problema în leşierea cu tiosulfat 7 o constituie consumul ridicat de reactiv. Mai mult procesul decurge lent, iar un randament acceptabil poate fi obţinut numai in prezenta amoniacului, folosind cuprul ca oxidant. Consumul ridicat de reactiv face ca procesul de leşiere cu tiosulfat să fie neprofitabil, în ciuda beneficiilor potenţiale asupra mediului înconjurător. În prezent, nu există o metodă de recuperare a aurului cu tiosulfat, aplicabilă la scară industrială.

Un alt reactiv nou de leşiere este tioureea, care prezintă mai multe avantaje decât cianurile (din punct de vedere al recuperării aurului): o sensibilitate scăzută la metalele neferoase (Pb, Cu, Zn, As) şi pentru sulful rezidual, precum şi un randament mai bun de recuperarea a aurului din pirită, calcopirită şi zăcămintele cu carbonaţi.

În ciuda eficienţei utilizării tioureei 8 ca agent de leşiere a aurului, aplicarea

acestui proces 9 la nivel industrial prezintă câteva aspecte negative: este scumpa; consumul de reactiv este ridicat (tioureea se oxidează foarte uşor); etapele de recuperare a aurului necesită o tehnologie mai complexa (şi evident mai scumpă). De asemenea, cu toate ca este mai puţin toxică decât cianura, tioureea poate fi cancerigenă.

6 http://www.mine.mn/Robin_Grayson_gold_recovery_method03.pdf

7 http://www.mine.mn/Robin_Grayson_gold_recovery_method24.pdf

8

Tioureea este un compus organic de carbon, azot, sulf şi hidrogen, cu formula CSN 2 H 4 sau (NH 2 ) 2 CS. Este similar cu ureea, cu excepţia faptului că atomul de oxigen este înlocuit cu un atom de sulf.

9 http://www.mine.mn/Robin_Grayson_gold_recovery_method07.pdf

Deşi tehnologia de leşiere cu brom a fost descoperită cu mult timp în urmă, acest reactiv a început să fie utilizat în procesul de extracţie a aurului doar în ultimul timp.

Bromul oferă o serie de avantaje, cum ar fi extracţia rapidă, adaptabilitate la un nivel larg de pH şi, în special, o toxicitate redusă. Datorită gradului ridicat de

descompunere şi a costurilor reduse de recuperare, procedeul de leşiere cu brom 10 prezintă un avantaj faţă de cel cu cianură, dar consumul de reactiv este ridicat iar costurile de menţinere a condiţiilor severe de exploatare şi a celor legate de protejarea mediului înconjurător sunt exorbitante - pentru că se poate combina uşor cu alte elemente, obţinându-se produşi foarte toxici.

Tratarea în vrac cu leşie este o metodă alternativă, care constă în trecerea unui jet

de soluţie diluată de lixiviant 11 , în general cianură, peste minereul îngrămădit deasupra unui suport filtrant. Prin această percolare, cianura complexă (bogată în aur), separată de faza solidă, ajunge într-un sistem de colectare şi poate fi îngroşată, fie prin cementare, fie prin adsorbţie cu cărbune.

Utilizarea acestui procedeu s-a dovedit extrem de rentabilă în cazul minereului foarte sărac, fie el brut sau de haldă, diminuând considerabil costurile. Totuşi, necesită un compromis: cianurarea prin percolare poate fi aplicată doar minereurilor oxidate care întrunesc anumite caracteristici de permeabilitate.

Procedeul de extracţie din pulpă 12 (CiP) este o variantă modernă a cianurării.

Brevetată în anii ’70, la mina Homestake din Dakota de Sud (SUA), această metodă de

adsorbţie 13 cu cărbune, care elimină tradiţionala fază de filtrare (atât de costisitoare), se bazează pe capacitatea cărbunelui activ de a fixa chimic aurul şi argintul dizolvate în cianură. Prin împingerea în contracurent a adsorbantului (un mangal de înaltă puritate obţinut din coaja nucilor de cocos), cele două metale preţioase sunt extrase din şlamul provenit de la leşiere (pulpă) pentru ca ulterior să fie recuperate prin eluțiune.

Scoaterea selectivă a elementelor utile de pe cărbune se realizează prin spălare, sub presiune şi la temperaturi înalte, cu o soluţie alcalină de cianură. Adesea, pentru a îndepărta eventualele metale nedorite care ar putea fi adsorbite o dată cu aurul şi cu argintul, se utilizează şi o spălare prealabilă cu acid clorhidric. Soluţia concentrată de aur, astfel obţinută, poate fi tratată prin precipitare pe zinc sau prin electroliză, în ambele cazuri, produsele rezultate (cementul sau catozii încărcați cu aur-argint) fiind ulterior topite cu fondanţi - în scopul obţinerii metalul doré pentru rafinare. Marele

10 http://www.mine.mn/Robin_Grayson_gold_recovery_method05.pdf

11 Lixiviant - dizolvant de extracţie.
12 http://www.e-goldprospecting.com/html/carbon_in_pulp_process.html
13 Adsorbţie = Proces de fixare şi acumulare a moleculelor unui gaz sau a unui lichid pe suprafaţa unui corp solid

avantaj al acestei tehnologii de preparare constă în reducerea costurilor. Aplicarea ei în Africa de Sud, în anii ’80, a redus cheltuielile de investiţii la jumătate şi a diminuat cu două treimi costurile de producţie - în raport cu procedeul clasic.

Separarea metalelor, din soluţia rezultată în urma leșielii, se realizează ulterior

prin cementare 14 . Adăugând pulbere de zinc şi azotat de plumb, aurul precipită electrochimic într-un amestec de Pb-Zn. Excesul de zinc este îndepărtat ulterior prin tratare cu acid sulfuric iar nămolul rezultat (bogat în aur), după filtrare şi uscare în cuptor, este topit cu fondanţi în creuzete din grafit. Impurităţile fiind astfel îndepărtate,

sub formă de zgură, se obţine aurul brut 15 care, după ce este turnat în lingouri, se trimite la rafinare.

Prin această metodă combinată (leşiere/filtrare/precipitare) se poate asigura un grad foarte ridicat de extracţie a aurului din minereuri nerefractare; cu alte cuvinte, din minereurile care nu afectează negativ procesul chimic de leşiere şi nu au tendinţa de a bloca aurul în pirite sau alte minerale. Deşi printr-un astfel de proces, bine condus, se poate obţine o eficienţă de 100%, nivelul ridicat al costurilor de producţie ridică probleme. Pentru a menţine un grad ridicat de extracţie, este esenţial ca toate fazele procesului să rămână eficiente. În practică însă, dizolvarea adecvată a aurului poate fi realizată doar dacă prin măcinare s-a eliberat tot aurul din minereu şi dacă condiţiile în care s-a realizat leşierea (reactivi, durată, etc.) sunt adecvate, ceea ce implică costuri mari iar echipamentul specific operaţiei de filtrare este foarte scump.

B. Metode alternative

În contextul creşterii interesului pentru protejarea mediului înconjurător, au început să apară procese noi, care încearcă să stopeze creşterea gradului de utilizare a cianurilor în industria minieră auriferă.

Oxidarea biologică, o metodă folosită iniţial pentru recuperarea cuprului din minereuri sărace şi din deşeuri, tinde să devină o tehnologie de vârf, care îşi găseşte din ce în ce mai multe aplicaţii în procesul de îmbogăţire a minereului de aur greu fuzibil. Procesul de oxidare biologică a minereurilor refractare şi a concentratelor este

posibil datorită capacităţii bacteriilor autotrofe 16 , din gama culturilor de Thiobacillus şi Leptospirillum, de a utiliza energia rezultată din reacţiile la care participă substanţe anorganice. Din punct de vedere chimic, procesele de solubilizare cu ajutorul bacteriilor se bazează pe solubilizarea acidă, în care soluţiile de oxidare conţin sulfat feric.

Metoda constă, în faza iniţială, în sfărâmarea şi mărunţirea minereului până la o

14 Cementare - procedeu de reducere la metal bazat pe diferenţa dintre potenţialele normale ale metalului şi agentului de precipitare.
15

16 Bacterii autotrofe - care îşi sintetizează hrana (substanţele organice) direct din substanţe anorganice

Aur brut - aliaj de aur şi argint numit aliaj doré.

dimensiune suficientă pentru a elibera, din gangă, sulfurile metalice care ulterior vor fi separate prin flotaţie. Concentratul astfel obţinut reprezintă circa 5-10% din masa iniţială şi conţine peste 90% din aur. El este apoi, după o nouă mărunţire, introdus într-o serie de tancuri-rezervor prevăzute cu dispozitive de barbotare cu aer a şlamului, care conţin o suspensie densă de bacterii în soluţie slabă de acid sulfuric şi care sunt astfel configurate încât să le asigure o rată optimă de creştere şi supravieţuire. Principalele variabile controlate sunt: temperatura, pH-ul, potenţialul redox, concentraţia oxigenului dizolvat, rezerva de bacterii nutritive, concentraţiile metalului solubil şi timpul de retenţie.

Datorită faptului că rata de oxidare a arseno-piritei este mai rapidă decât cea a piritei, timpul mediu de menţinere a şlamului este, în funcţie de mineralogie, de 4-6 zile. Unele minereuri necesită doar o oxidare parţială, pentru a elibera aurul, caz în care procedeul poate fi simplificat şi timpul de menţinere se reduce cu două zile. Procedeul este urmat de spălarea în contracurent, într-o serie de îngroşătoare, şi de leşiere. Soluţia din îngroşătoare este neutralizată şi arsenicul, dizolvat în timpul oxidării, precipită sub formă de arseniat bazic de fier, el însuşi inert şi stabil în mediul ambiant.

Bio-oxidarea concentratelor obţinute prin flotarea minereurilor refractare se practică rentabil în şapte uzine de preparare: Fairview - Africa de Sud (35 t/an), Sao Bento - Brazilia (150 t/an), Harbour Lights - Australia (40 t/an), Wiluna - Australia (115 t/an), Ashanti - Ghana (720 t/an), Youanmi - Australia (120 t/an) şi Laizhou – China (200 t/an). Cu excepţia instalaţiilor de la Youanmi şi Laizhou, aceste uzine folosesc

tehnologia BIOX® 17 a companiei Gencor - care utilizează o combinaţie de trei bacterii (thiobacillus ferrooxidans, thiobacillus thiooxidans şi ferrooxidans leptospirillum), la

40-45 0 C. La celelalte două uzine se foloseşte tehnologia BacTech 18 (Australia), bazată pe o cultură de bacterii termofile care se dezvoltă la temperaturi de 45-55 0 C.

Analizele riguroase efectuate de compania australiană Wiluna Mines au demonstrat că tehnologia BIOX® poate reduce, comparativ cu procedeele clasice, atât cheltuielile de investiţie (cu peste 20%) cât şi costurile tehnologice (cu 10%), prin creşterea cu 13% a cantităţii de aur recuperat din sulfurile metalice sărace (sub 2g Au/tmin) şi prin diminuarea cu 25% a timpului necesar pentru construirea uzinei. Alte avantaje constau în absenţa noxelor sau a efluenţilor toxici, simplitatea instalaţiei de operare şi producerea unui reziduu stabil de Fe/As.

Implementarea pe scară largă a procedeului de oxidare biologică în metalurgia aurului poate fi afectată însă, din punct de vedere economic, de câţiva parametrii importanţi:

17 http://www.goldfields.co.za/com_technology.php#

18 http://www.bactech.com/gold/TechnicalSummary.asp

procesele sunt foarte sensibile la calitatea apei;

necesită condiţii de operare mai pretenţioase (de exemplu, temperaturi mari şi valori mici ale pH-ului);

bacteriile folosite pot prezenta riscuri pentru sănătate şi mediu, ceea ce impune costuri de operare şi neutralizare crescute;

necesită concentraţii şi volume mari de agenţi de extracţie – fapt ce creşte

probabilitatea producerii de accidente, în timpul operaţiilor de manipulare şi stocare;

procesul fiind exotermic, instalaţiile de preparare trebuie echipate cu serpentine de răcire, ecrane de apă sau alte schimbătoare de căldură.

Alte tehnologii în curs de dezvoltare, pentru înlocuirea metodelor clasice de

extracţie a aurului prin amalgamare, sunt: „Gold-paraffin” 19 , Procedeul Haber (HGP) 20 ,

Extracţia aurului cu răşini schimbătoare de ioni 21

C. Metode de rafinare

În mod normal, o companie minieră prelucrează minereul aurifer până în faza de metal doré - acest aliaj de aur şi argint fiind ulterior trimis la rafinării pentru a fi separat de constituenţii metalici nedoriţi (cupru, fier, plumb, zinc şi uneori chiar osmiridiu).

Spre o rafinărie de aur se trimite însă o mare varietate de materie primă, nu numai sub formă solidă (aliaj doré, bijuterii vechi din aur, medalii şi monede sau deşeuri provenite din sectorul fotografic, electronic sau bijutier) ci şi nămoluri, sedimente şi alte reziduuri, ceea ce implică o mare diversitate de utilaje. Pentru tratarea scoarţelor, şlamului şi a rezidiurilor, se utilizează cuptoare de topire (şi cupelare) cu vatră sau cuptoare electrice. Materialele solide precum metalul doré şi deşeurile, sunt topite în creuzete şi, după ce se prelevă eşantioane pentru analiză, sunt turnate în lingouri pentru rafinare.

Dacă aliajul este bogat (60-70% Au), se foloseşte rafinarea prin clorurare

(procedeul Miller) care presupune trecerea unui curent de clor peste lingourile topite în creuzete căptuşite cu argilă, astfel încât argintul, cuprul, zincul, nichelul, plumbul, precum şi celelalte metale nedorite să treacă în cloruri, care ulterior se evaporă sub formă de vapori, sau formează un strat de zgură la suprafaţa băii de aur topit. Metalul, rezultat în urma acestui proces, conţine 99,5% aur şi se toarnă în bare (în general de 12,5 kg).

19 http://www.e-goldprospecting.com/html/gold-paraffin_process.html

20 http://www.habercorp.com/index.php?id=23

21 http://www.e-goldprospecting.com/html/gold_recovery_with_ion_exchang.html

Pentru obţinerea unui metal de înaltă puritate şi pentru înlăturarea metalelor din

grupa platinei, se utilizează rafinarea electrolitică (procedeul Wohlwill) - prin care aurul brut este turnat în formă de anozi şi este purificat electrolitic până la 99,99% aur pur.

Operaţia se realizează în cuve de porţelan, la temperatura de 55-65 0 C, folosind ca electrolit o soluţie de clorură aurică (AuCl 2 ), acidulată cu acid clorhidric şi catozi din aur pur. Sub acţiunea unui curent, anodul se dizolvă în electrolit şi aurul se depune la catod, sub formă compactă.

argintul şi plumbul precipită sub formă de cloruri

platina şi paladiul rămân în soluţie sub formă de clorocomplecşi

osmiul, iridiul şi ruteniul, care nu se dizolvă, se depun pe fundul cuvei, ca nămol anodic.

Rafinarea electrolitică cu anozi insolubili este utilizată pentru purificarea unor

cantităţi mici de metal. Sub acţiunea curentului electric şi prin adăugarea de bisulfit de

sodiu, din aurul brut (dizolvat în prealabil sub formă de sare în apă regală 22 ) precipită aurul pur, care se depune la catod.

În cazul în care aliajul aur-argint nu conţine în principiu şi alte metale, pentru

separarea aurului se foloseşte rafinarea chimică cu acid azotic - prin care se

realizează dizolvarea argintului din aliajul în prealabil granulat.

Bibliografie:

1. Dana Ghiţac, Posibilităţi şi tendinţe manageriale în industria metalurgică a metalelor preţioase, Capitolul I, TD 2000, Universitatea POLITEHNICA Bucureşti, Facultatea de Ingineria şi Ştiinţa Materialelor

2. WORLD PLACER JOURNAL, http://www.mine.mn/

3. Gold Prospecting & Panning, http://www.e-goldprospecting.com/

22 Apă regală - trei părţi acid clorhidric concentrat şi o parte acid azotic concentrat.