Dimensiunea Religioasa a Existentei

Inceputurile literaturii romane sunt legate de contextul ariei culturale

din rasaritul Europei, un spatiu complex format pe temeliile traditiei
bizantine. Incepand cu secolul al XVII-lea, limba slavona, limba oficierii
serviciului divin in biserica, incepe sa fie inlocuita treptat cu limba romana.
In aceasta perioada s-au tradus si s-au tiparit carti religioase de care aveau
nevoie toti credinciosii. Acestea au fost cazaniile (evanghelii explicate,
cuprinzand invataturi morale dezvoltate pe marginea textuluui biblic) si
pravilele(corpuri de legi). Actele de cultura din cele 3 tari romane
demonstreaza ca mentalitatea religioasa, caracteristica Evului Mediu este
dominanta.
Domniile lui Matei Basarab, in Muntenia si Vasile Lupu, in Moldova,
au marcat inceputul unei epoci de inviorare culturala. Pin tipografiile
infiintate cu sprijinul lui Petru Movila, fiu de voievod moldovean ajuns
mitropolit al Kievului, cartile religioase se raspandesc si contribuie la
unificarea limbii romane literare. Zorii literaturii religioase poata astfel
amprenta cartilor religioase care au iesit din aceste tipografii.
Religia este o componenta importanta a culturii unui popor.
Sentimentul religios se manifesta atat in cadrul bisericii, cat si dincolo de
zidurile ei. In biserica, legatura cu Dumnezeu se exprima public, prin
mijlocirea clerului, dupa o anumita randuiala. Insa credinta se oglindeste si
in afara institutiei ecleziale, in modul de a gandi al oamenilor, in
comportament, in modul de a se exprima, in obiceiurile lor, in ceea ce
creeaza: in arhitectura,in arte plastice, in muzica, in literatura.
Componenta religioasa a culturii romane este foarte vie in perioada
premoderna. In Evul Mediu, crestinismul, care fusese adoptat timpuriu de
stramosii romanilor, devine o religie bazata pe carte. Cuvantul scris-mai
intai, manuscris, apoi tiparit- circula prin intermediul cartilor de cult in limba
slavona. De ce nu in romana? Pentru ca traducerea cartilor de cult grecesti a
fost determinata de nevoia Bizantului de a crestina popoarele slave. In acest
scop, Chiril si Metodiu au trades Biblia si cartile liturgice in slavona si le-au
facut sa circule in tot spatial sud-est european.
Religia si literatura dezvolta, incepand cu secolul al XVI-lea, un palier
comun, in care prelati si carturari contribuie la modelarea limbii romane in
dorinta de a da glas credintei. La acest palier participa si cultura populara,
prin componenta religioasa, crestinismul popular, si prin creatia folclorica.
Cultura romaneasca intre secolele XVI-XVII poate fi abordata la
nivelul culturii carturaresti (religie crestina, carte religioasa si literaturea) si
la nivelul culturii populare (crestinism popular si folclor).
Inceputurile culturii scrise a romanilor sunt profund legate de viata lor
spirituala, de credinta in Dumnezeu si de raportarea la sacru a fiecarui
individ, fie el om simplu, slujitor al bisericii sau voievod. Religia, alaturi de
istorie, este cel dintai fundal de manifestare a culturii scrise si a literaturii.
Cartea religioasa romaneasca este mai intai o carte de cult in limba slavona,
apoi o carte de cult in limba romana. Traducerea ei prilejuieste cea dintai
exprimare a creativitatii prin cuvant in limba noastra, chiar daca timida,
aproape insesizabila la inceput. Trairea religioasa determina trecerea prin
mai multe filtre a dogmei crestine si a cartilor sfinte; unul este cel al
identitatii si al culturii colective, altul al identitatii si al culturii individuale.
Dimensiunea religioasa a existentei capata treptat forme de expresie
romaneasca mai intai prin actul traducerii, apoi prin actul creatiei
individuale, fie in cadrul bisericii, ca literatura religioasa, fie in afara ei, ca
literatura de inspiratie religioasa.
Cultura romaneasca premoderna se constituie din interactiunea mai
multor grupuri culturale: cel eclezial, cel carturaresc, cel folcoric. Intre cele
3 zone de cultura si cei care participala la ele-prelati, carturari, oameni
simpli- se produc schimburi, influente, asimilari, determinate de mediul de
formare si de mediile culturale pe care le traverseaza indivizii.
Primele forme de manifestare ale culturii romanesti scrise sunt legate
de religia crestina, de institutia ecleziala si de necesitatea comunicarii in
interiorul comunitatii de credinta. Manuscrisele crestine in limba slavona si
in limba romana, apoi tipariturile deschid calea pentru exprimarea
sentimentului religios.
Biblioteca crestinismului contine doua compartimente: cel destinat
spatiului eclezial (literatura patristica, liturgica, apologetica, teologala,
canonica, pastorala, duhovniceasca) si cel destinat spatiului extraeclezial (pe
de o parte, o literatura destinata educatiei crestine si edificarii duhovnicesti a
“bunului crestin”, legata de religia traita- Biblia, rugaciuni zilnice, cantari
bisericesti, ode si imnuri, canoane, acatiste, Psaltirea, catehismul; pe de alta
parte, o literatura pioasa: carti de rugaciune, scrieri apocrife, creatii
hagiografice, literatura mistico-ascetica, calendare, literatura moral-
edificatoare, literatura culta de inspiratie religioasa).
Mentalitatea medievala: homo religious
Omul medieval are alta mentalitate decat omul modern, traind in alt
orizont cultural. Omul medieval este prin excelenta un homo religiosus, care
comunica cu Dumnezeu, si cu sfintii, crede in semne si minuni, are cultul
moastelor, face pelerinaje la locuri sfinte.
Omul medieval vede lumea ca pe o creatie divina, I se supune
neconditionat lui Dumnezeu, iar cataclismele si razboaiele ii apar ca moduri
de avertizare sau pedeapsa din partea lui Dumnezeu ori ca interventie a
puterii diavolului. In ambele cazuri, iesirea din impas presupune
recunoasterea pacatelor si indreptarea lor prin penitenta.
Realitatea din jur ofera semne la care au acces cu precadere cei
initiati: calugari si peoti, astrologii de pe langa curtile domnesti, voievodul
insusi care domnea ca “unsul lui Dumnezeu pe pamant”.
Mentalitatea medievala se confrunta cu marile epidemii de ciuma,
catastrofe naturale (cutremure, inundatii), perioade lungi de seceta si
foamete, razboaie ce dureaza uneori zeci de ani. Toate genereaza sentimentul
de instabilitate a lumii si nesiguranta a vietii.
Religia oficiala si autoritatea bisericii coexista cu crestinismul
popular; de-alungul secolelor s-au perpetuat superstitii, credinte si practici
pagane legate de vechile religii ale naturii.

Emanciparea limbii romane: mitropolitul Varlaam

Cel dintai dintre carturarii afirmati intr-un context cultural caracterizat
prin incercarile tot mai insistente de introducere a limbii romane in biserica a
fost mitopolitul Varlaam. Principala sa contributie in domeniul culturii
religioase este Cazania, lucrare in care limba romana dobandeste un stil
propriu, departandu-se astfel de modelele slavone. Mitropolitul Varlaam
pune in valoare, prin fraze expressive, intreaga bogatie a limbii romane.
Primele accente ale prozei artistice pot fi intalnite in pasaje remarcabile prin
energia tonului si prin ritmul constructiei. Figuri de stil precum repetitia si
enumeratia ies imediat in evidenta:
“Pentr-acea, sa socoteasca cine cum este intru inima sa si cine cu ce
gand asculta cuvantul lui Dumnezeu, ca pentru acea scrie evanghelistul lui
Dumnezeu ca, graind Domnul Hristos aceste cuvinte, striga: Cine are urechi
de auzit, sa auda. Striga Hristos cu cuvantul, cu lucrul, cu vieata, cu
moartea, ca sa ne intoarcem catr-insul. Striga celor surzi sa auda, stiga
celor ce dorm ca sa se trezeasca, striga celor lenesi ca sa se simta, striga
celor neintelegatori sa inteleaga, striga celor rataciti sa se intoarca, striga
celor pacatosi sa se pocaeasca. Striga cu scripturile in toate zilele, cu
slugile sale, cu arhiereii, cu preotii, cu toti invatatorii bisericei; striga
tuturor de toata varsta: batranilor, tinerilor, sanatosilor, bogatilor,
saracilor; striga sa-si aduca aminte de moarte, de ziua cea infricosata a
giudetului si de prapastia iadului, unde se vor munci pacatosii carii nu se
pocaesc; striga sa-si aduca aminte dup-aceea de imparatia ceriului si de
plata aceea ce va sa o dea Dumnezeu intr-acea zi: bunatatea, framsetea,
dulceata, odihna, veselia intru imparatia cea de sus a ceriului.”
Cazania lui Varlaam contine cele dintai pagini cu valente literare din
cultura noastra, un exemplu elocvent constituindu-l acest pasaj in care fumul
devine un simbol al vietii pacatoase:
“Cand petreace omul in fum, atunci-i lacramadza ochii si de iutimea
fumului doru-l ochii si orbasc: iar deaca iase la vazduh curat si la vreame
cu senin de se prambla pre langa izvoara de ape curatatoare, atunce samtu
mai vesel ochii si mai curati, si sanatate dobandesc di in vazduh curat. Asea
si noi, fratilor, deaca intram in fumul pacatelor lumiei acestia, intru
mancari fara vreame si in betii, in lacomia avutiei aurului si argintului
satelor si a vecinilor, si intr-alte pohte de pacate, atunce si noua foarte
lacramadza ochii sufletului nostru, si de iutimea acelui fum inselatoriu
durere si orbie foarte cumplita rabda ochii nostri. Ca a nimica alta nu se
asamana ispravile noastre intr-aceasta lume, numai fumului. Si nu numai
ispravile noastre, ce si dzilele si anii si viata noastra, toate ca un fum trec.
Si cine va petreace intr-aceaste fumuroase si inselatoare lucruri, aceluia-i
iaste mentea intunecata cu intunearecul pacatelor si pohtelor trupului..”

Primul nostrum poet: mitropolitul Dosoftei

Continuator al lui Varlaam este mitopolitul Dosoftei, inscaunat la
numai cativa ani dupa retragerea din functie a predecesorului sau.
Cunoscator al mai multor limbi, Dosoftei a tiparit numeroase traduceri,
imbogatind literatura religioasa nu numai cu cele mai populare carti de
lectura in acest domeniu (Psaltirea in versuri, Vietile sfintilor), dar si cu
texte de ritual, de slujba bisericeasca (Liturghia, Molitvenicul, Octoihul),
pe care le-a publicat, pentru prima oara, in limba romana.
A fost unul dintre cei mai mari cărturari din trecutul nostru, fiind
primul poet naţional, primul versificator al Psaltirii în tot Răsăritul ortodox,
primul traducător din literatura dramatică universală şi din cea istorică în
româneşte, primul traducator al cărţilor de sltijbă în româeşte în Moldova,
primul cărturar român care a copiat documente şi inscripţii, unul dintre
primii cunoscători şi traducători din literatura patristică şi post patristică la
noi şi care a contribuit la formarea limbii literare româneşti.
 Ca monah la Probota, a tradus, pentru prima oară în româneşte,
Istoriile lui Herodot, Cronograful lui Matei Cigalas, un Pateric grecesc,
cartea Mântuirea păcătoşiior a lui Agapie Landos şi fragmente din Viaţa şi
minunule Sf. Vasile cel Nou. Ca episop de Roman a revizuit traducerea
Vechiului Testament făcută de Nicolae Milescu, care s-a tipărit la Bucureşti,
în 1688. în timp ce se afla în exil în Polonia, a tradus introducerea (prologue)
dramei Erofili, scrisă de poetul cretan Gheorghe Hortatzis (începutul sec.
XVII), inspirată, la rândul ei, din piesa Orbecche a italianului Giraldi, păstrtă
fragmentar (154 de versuri); începe acum şi traducerea Dogmaticii Sf. loan
Damaschinul (se păstrează 4 capitole din cartea I).
La rugămintea patriarhului loachim al Moscovei şi a mitropolitului
Varlaam lasinski al Kievului, a tradus din –greceşte în slavo-rusă mai multe
lucrări teologice: Scrisorile Sfântului Ignatie Teoforul, Constituţiile Sfinţilor
Apostoli, Istoria bisericească şi privire mistică a patriarhului Gherman I al
Constantinopolului (o explicare a Sf. Liturghii), Dialog împotriva ereziilor,
şi despre credinţe noastre a lui Simeon al Tesalonicului, 40 de cuvântări
(Mărgăritare) ale unor Sfinţi Părinţi (34 ale Sf. loan Gură de Aur). Tot acum
a alcătuit, în slavo-rusă, o culegere de texte patristice şi liturgice despre
prefacerea Sfântelor Daruri.
Talmacind Psalmii lui David, Dosoftei realizeaza nu doar o simpla
traducere, ci si o prelucrare a lor, desi s-a izbit de insuficientele mijloace de
expresie literara pe care le putea oferi atunci limba romana. Cu toate ca
versul sau este inca stangaci, cand ia ca model versul popular, limba
stihurilor lui devine imediat curgatoare, muzicala si ritmica. Unii din psalmii
tradusi in versuri de Dosoftei au devenit, prin larga lor circulatie, colinde
religioase sau cantece de stea, ca Psalmul 46:
“Limbile să salte/Cu cântece nalte/ Să strige-n tărie/ Glas de
bucurie./ Lăudând pre Domnul,/ Să cânte tot omul./Domnul este tare,/ Este-
mpărat mare/Preste tot pământul /Şi-ş ţâne cuvântul./Supusu-ne-au gloate/
Şi limbile toate,/ De ni-s supt picioare/ Limbi de pre supt soare./Alesu-ş-au
şie/ Parte de moşie/ Ţara cea dorită./ Carea-i giuruită/ Lui Iacov iubitul,
/Ce-i ţâne cuvântul./Mila să-ş arate/ Cea de bunătate/ Spre noi, ticăloşii,/
Precum ne spun moşii./ Pre vârvuri de munte/ S-aud glasuri multe/ De
bucine mare,/ Cu naltă strigare,/ Că s-au suit Domnul./ Să-l vază tot omul./
Cântaţ în lăute,/ În zâcături multe,/ Cântaţ pre-mpăratul,/ Că nu-i ca dâns
altul./ Să domnească-n lume,/ Cu svântul său nume./”
Dosoftei apeleaza la modelul poeziei populare, astfel incat psalmii sa
fie accesibili ascultatorilor, usor de inteles, de cantat in biserica si de
memorat. Psaltirea cuprinde toata gama trairilor umane indreptate spre
planul transcendent si, totodata, recupereaza realitatea romaneasca
asemanatoare celei biblice. Biserica devine o institutie eficienta de
raspandire a limbii romane, de la slujitorii cultului pana la cel din urma
credincios.
Tipariturile religioase au contribuit, in primul rand, la introducerea
limbii romane in biserica, inlocuind limba slavona in care se oficia serviciul
divin. Marile reforme in acest domeniu le-au infaptuit Dosoftei, in Moldova
si Antim Ivireanul in Muntenia.
In al doilea rand, cartile religioase au influentat fomarea limbii
romane literare. De la diaconul Coresi, cel care a ridicat dialectul muntean la
rangul de limba literara, pana la mitropolitii Varlaam, Simion Stefan,
Dosoftei si Antim Ivireanul, toti s-au staduit sa caute forma cea mai limpede
si mai armonioasa a limbii, care sa fie inteleasa in toate tinuturile romanesti.
Nota de religiozitate, prezenta pretutindenti in cartile bisericesti, se
regaseste si in filele letopisetelor redactate de boierii moldoveni. Astfel,
cronicarul Grigore Ureche, relatand despre o lupta, scrie:”Zic unii sa se fi
aratat lui Stefan Voda sfantul mucenic Procopie, imbland deasupra
razboiului calare si intr-armat, ca un viteaz fiind intr-ajutoriu lui Stefan
Voda si dand valva ostirii lui.”

Miron Costin:
Mentalitatea religioasa a avut influenta si asupra umanistului Miron
Costin, continuatorul lui Gigore Ureche. Miron Costin a inceput prin a scrie
versuri intr-o perioada cand poezia nu era deloc o indeletnicire obisnuita.
Poemul filosofic „Viata Lumii” a fost scris cand Miron Costin avea 40 de
ani. Poezia are un moto extras din „Ecleziast” : „vanitas vanitatum et omnia
vanitas”(desertaciunea desertaciunilor si toate sunt desarte) care
concentreaza tema poemului larg raspandita in literatura universala, aceea a
sortii alunecoase (Fortuna labilis) care nu poate fi stapanita. Viata omului
este comparata cu o ata subtire care se poate rupe oricanna filosofica:
„existenta fiind scurta, omul trebuie sa se ilustreze prin fapte bune pentru ca
binele este telul suprem al omului”. Creatie de inspiratie religioasa, “Viata
lumii” exprima un pesimism fara leac, prevazand surparea inevitabila a
intregii omeniri.

Arta oratoriei religioase: mitropolitul Antim Ivireanul

Prin predicile sale (“Didahiile”) rostite de la inaltimea amvonului
Mitropoliei din Bucuresti , unde erau ascultate cu mare interes, Antim
Ivireanul se apropie sensibil de literatura. Desi imitau stralucitele omilii
(cuvantari religioase) ale bisericii, predicile mitropolitului au multe parti
originale. Preocupat de viata morala a credinciosilor, el surprinde
slabiciunile si excesele contemporanilor pe care, dupa modelul Sf. Ioan
Hrisostomul (Gura de Aur), se simte dator sa le indrepte. Antim nu este prin
Didahii numai un teolog, ci si un indrumator care prin mijloacele artei
oratorice incearca sa patrunda in inima celor rataciti si sa-i aduca pe calea
cea dreapta. El afirma cu hotarare deptul pastorului de a veghea asupra
credinciosilor sai, ale caror suflete ii sunt date in paza de Dumnezeu.
Predicile mitropolitului (in numar de 28, la care se mai adauga 7,
ocazionale) sunt construite dupa un plan riguos. Ele se deschid cu o
introducere in subiect, care se continua cu un exordiu (enuntarea sumara a
continutului), urmat de o tratare (plina de talcuri alegorice) si finalizat
printr-o incheiere. Procedeele artei oratorice a lui Antim sunt cele ale
retoricii clasice: comparatia, antiteza, interogatia retorica.

Dimensiunea religioasa a calauzit nu numai existenta, da si conceptia

celor care au scris in aceasta perioada. Ei cred ca tot ce se petrece pe pamant
este hotarat de Dumnezeu, dupa cum marturiseste si Miron Costin: Orice
nevointa pune omul, sorocul lui Dumnezeu, cum este oranduit, a-l clati nime
nu poate.

Dintotdeaua religia a fost piatra de temelie a umanitatii, fiind nu

numai motivul evolutiei dar totodata si centrul acesteia. Lucrul acesta a fost
posibil prin credinta si prin cultura diferitelor popoare in diferite momente
ale istoriei.
Titlul: De la Scriptura la scriitura in cultura romana premoderna

Tema: Dimensiunea religioasa a existentei

Componenta grupei de elevi:

1. Badea Adina
2. Balan Lia
3. Barsan Angela
4. Laios Gabriela
5. Trusca Anamaria

Calendarul cazului:
Pregatire: 6.11.2006-12.11.2006
Sustinere: 13.11.2006

Bibliografie:
1. Limba si literatura romana, Manula pentru clasa a XI-a, Editura
ART, Adrian Costache, Florin Ionita, M.N. Lascar, Adrian Savoiu.
2. Limba si literatura romana, Manual pentru clasa a XI-a, Editura
ART, Mircea Martin, Elisabeta Lasconi Rosca, Carmen Ligia
Radulescu, Rodica Zane.
3. internet
4. Lucian Blaga, “Opere”, Editura Minerva, Bucuresti, 1985,