Acordurile de la Bretton Woods

8 noiembrie 2008 Realiti economice, Stirile zilei

Reprezentati ai celor doua mari puteri aliate, Marea Britanie si SUA, au inceput sa se gndeasca, inca din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial (anii 1940-41) la arhitectura sistemului financiar international pentru perioada postbelica. Lectiile perioadei interbelice erau: cursurile de schimb fluctuante produc instabilitate excesiva; miscarile de capital necontrolate cauzeaza si ele perturbatii mari; este nevoie de un cadru care sa favorizeze comertul international si sa evite razboaiele comerciale. La aceste constatari s-a adaugat un motiv suplimentar serios si anume nevoia acuta de refacere economica, de reconstructie dupa un razboi care se dovedea a fi devastator pentru beligeranti. Lectiile erau clare si, totusi, punctele de vedere intre cele doua delegatii nu erau identice. Americanii, prin vocea mai ales a oficialului Departamentului Trezoreriei, Harry Dexter White, pleda pentru stabilitatea (fixitatea) cursurilor de schimb si fluxuri comerciale si de capital libere; era vorba de o pozitie ce reflecta forta economiei americane in preajma si dupa al Doilea Razboi Mondial, ca si interesele sale specifice. n schimb, britanicii, aflati sub bagheta intelectuala a marelui economist John Maynard Keynes (poate cel mai influent economist al secolului XX), gndeau prin prisma unei viziuni mai aproape de realitatea economica a Europei, la acel moment, un continent distrus de razboi, unde guvernele aveau nevoie de un numar ct mai ridicat de mijloace, pentru a lupta cu eventuale dezechilibre externe mari, fiind preocupate si de costurile ajustarii pentru o populatie istovita. Planul Keynes accentua nevoia de stabilitate a cursurilor de schimb si de dezvoltare a relatiilor comerciale, dar prevedea cursuri ajustabile si posibilitatea de a impune restrictii comerciale si controale asupra miscarilor de capital, in anumite circumstante. Se poate afirma ca intlnirea dintre cele doua pozitii exprima, pe de o parte, viziuni analitice diferite (pozitia americana, mai liberala in acceptia europeana, sau mai neoclasica/monetarista in terminologia economica si o pozitie britanica profund keynesista, care era obsedata de somaj ridicat), iar pe de alta parte, interese care nu coincideau in multe privinte. Din acest punct de vedere se poate mentiona dorinta firmelor americane de a inlatura pozitia privilegiata a celor britanice in interiorul Commowealth-ului, ceea ce ar fi presupus un comert nestnjenit de preferinte imperiale. Dar comertul liber era vazut de americani si ca o modalitate de a mari interdependentele dintre state care, astfel, ar fi capatat interese mai statornice de a evita conflicte armate intre ele. n final s-a ajuns la un compromis, care a incercat sa concilieze cele doua pozitii si care s-a regasit in acordurile de la Bretton Woods (din 1944), in statutele celor doua organizatii financiare specializate Fondul Monetar International si Banca Mondiala. Aranjamentele de la Bretton Woods statuau ca reguli ale jocului functionarea de cursuri fixe, dar ajustabile

(adjustable pegs) in conditii speciale si posibilitatea de a aplica restrictii comerciale in anumite conditii, din perspectiva ajustarii balantei de plati. Totodata, se acceptau controale asupra miscarilor de capital. Trebuie remarcat ca ajustarea de curs de schimb prezuma existenta unui dezechilibru fundamental al balantei de plati si un acord din partea FMI, aceasta conditie dorind sa previna o cursa a devalorizarilor. Daca FMI si Banca Mondiala urmau sa se ocupe de problematica financiara, pe termen scurt (ajustare de balanta de plati) si lung (dezvoltare economica), o alta organizatie, GATT (actuala Organizatie Mondiala a Comertului) trebuia sa se preocupe de ordonarea comertului international, de liberalizarea sa. Oricte critici s-ar aduce astazi aranjamentelor de la Bretton Woods nu se poate contesta ca ele au introdus reguli folositoare in relatiile economice internationale, plus functionarea a doua institutii, care a marcat evolutia sistemului postbelic. Aceste aranjamente au contribuit, de asemenea, la refacerea economica a tarilor vest-europene dupa razboi. n timp insa, s-a manifestat o presiune in crestere spre relaxarea restrictiilor, a regulilor de baza. Pe fondul dezvoltarii schimburilor de produse si servicii in economia mondiala si, implicit, al multiplicarii dezechilibrelor conturilor comerciale, in conditiile cresterii masive a fluxurilor de capital, presiunea catre flexibilizarea cursurilor de schimb a devenit tot mai mare. Acei ani au insemnat dezvoltarea pietei euro-valutelor, eliminarea unor restrictii la fluxurile de capital, dar si dezechilibre comerciale mari, care au reclamat ajustari de balanta de plati de anvergura. n cazul SUA, de pilda, dezechilibrul comercial mare se datora, in special, razboiului din Vietnam, care a fost finantat de Administratie aparent fara dificultate, in virtutea privilegiului tarii de a furniza moneda de rezerva. Totul a culminat cu decizia SUA de a renunta la convertibilitatea in aur a dolarului (in 1971). Acel moment a semnalat intrarea intr-o era a fluxurilor flotante. Sistemul de la Bretton Woods cursuri de schimb fixate a durat efectiv din decembrie 1958 pna in martie 1973. Al doilea regim, care a debutat in martie 1973, continua si in prezent regimul cursurilor de schimb supuse flotarii controlate. Sub primul regim, dolarul a fost principala valuta de rezerva. Cu exceptia aurului, desigur. Pentru ca metalul galben a continuat sa fie un important activ de rezerva al sistemului de la Bretton Woods. Lira sterlina, desi si-a pastrat statutul de valuta de rezerva, juca un rol minor in tarile din afara Commonwealth-ului britanic. Pe pietele valutare, in timpul perioadei Bretton Woods, interventiile bancilor centrale erau limitate. nainte de 15 august 1971, operatiunile americane erau, in mare parte de doua tipuri: vnzarea de aur catre autoritatile straine, pentru dolarii achizitionati din interventiile lor pe piata valutara; ceva mai trziu, cumpararea de dolari de la autoritatile straine in contrapartida la valuta straina dobndita de SUA prin tragerile swap ale Rezervei Federale sau emiterea de bonduri. Statele Unite au incercat, un timp, dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, sa mai pastreze aurul ca stlp al sistemului monetar. Au renuntat insa la 15 august 1971. Regimul cursurilor valutare ajunsese la o rascruce a istoriei: in timp ce ratele fixe de schimb mureau, avea loc o larga deschidere a drumului spre economia de piata. Dupa ce dolarul a fost declarat

neconvertibil in aur, in august 1971, a urmat imediat o declaratie de devalorizare. Autoritatile SUA au inceput sa exerseze interventii directe pe pietele valutare. Lumea a descoperit, treptat, ca de la monedele cu curs fortat, impus prin rate fixe de schimb, nu mai are nimic bun de asteptat. Cu alte cuvinte, ratele fixe tineau in loc competitivitatea. Prin urmare, s-a renuntat la acest curs fix. Americanii si-au devalorizat moneda, pentru a-si deschide drum spre avantajele competitive. Devalorizarea dolarului a dus la multiplicarea tranzactiilor comerciale in marci, yeni si in alte monede. Mai mult, unele banci centrale au inceput sa-si constituie rezerve in marci si yeni ori in franci elvetieni. Pe masura ce Statele Unite au devenit tot mai preocupate de intarirea economiei lor interne si, in acest sens, au redescoperit rolul inflatiei ca factor de crestere si de stimulare a investitiilor, devalorizarea dolarului nu putea sa le fie dect favorabila. Din august 1971, cnd presedintele american Richard Nixon a anuntat direct ca Banca Federala americana (Rezerva Federala) nu mai asigura convertibilitatea dolarului in aur, gest ce echivala cu ruperea Acordului de la Bretton Woods, pna in momentul de fata timp marcat de mari rasturnari la nivel mondial, unele induse de aparitia euro moneda americana a continuat sa fie o complicata problema pentru toate celelalte state, mari sau mici. nfiintarea Fondului Monetar International a fost stabilita in iulie 1944, in cadrul Conferintei Financiare si Monetare a Organizatiei Natiunilor Unite desfasurate in localitatea americana Bretton Woods, unde delegatii din 44 state au fost de acord asupra unui nou cadru privind cooperarea economica, destinat in mare parte evitarii repetarii politicilor economice dezastruoase, care au contribuit la marea recesiune din anii 1930. n timpul acestui deceniu, ca urmare a slabirii activitatii economice a majoritatii statelor industrializate, acestea au incercat sa-si protejeze economiile prin cresterea restrictiilor privind importurile. Dar aceasta masura a dus la o scadere a activitatilor de comert, a productivitatii si a fortei de munca. Pentru a mentine rezervele diminuate de aur si de valuta straina, unele state au redus libertatea cetatenilor lor de a cumpara din strainatate, unele si-au devalorizat moneda nationala, iar altele au introdus restrictii complicate asupra cetatenilor sai de a detine valuta. Aceste politici, insa au dus la devastarea economiei internationale, inregistrndu-se o crestere a somajului si o scadere a standardelor de viata in cele mai multe tari. Totodata, pentru a se inlatura dezordinea monetara internationala ce aparuse la sfrsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial si a se introduce mai multa rigoare in relatiile financiare internationale, tarile aliate au luat in considerare o multitudine de planuri in vederea restabilirii ordinii in cadrul relatiilor financiare internationale. Prin urmare, s-a organizat in perioada 1-22 iulie 1944, Conferinta Monetara si Financiara a ONU de la Bretton Woods, unde au luat parte cteva mii de specialisti in probleme economice, politice si financiare, experti, juristi, precum si reprezentanti ai 44 de state: Australia, Belgia, Bolivia, Brazilia, Marea Britanie, Canada, Cehoslovacia, Chile, Republica Populara Chineza, Columbia, Costa Rica, Cuba, Danemarca, Republica Dominicana, Ecuador, Republica Araba Egipt, Etiopia, Filipine, Franta, Grecia, Guatemala, Haiti, Honduras, Islanda, India, Iran, Irak, Iugoslavia, Liberia, Luxemburg, Mexic, Nicaragua,

Norvegia, Noua Zeelanda, Olanda, Panama, Paraguay, Peru, Polonia, Republica SudAfricana, Statele Unite ale Americii, Uniunea Sovietica, Uruguay si Venezuela. Convorbirile si lucrarile, care au avut loc cu prilejul conferintei, aveau ca scop cautarea si prezentarea remediilor pentru combaterea dezordinii si instabilitatii monetare cronice, solutii de inlaturare a barierelor vamale excesive si a restrictiilor netarifare din calea comertului international si alte probleme acute cu care se confruntau statele. Solutionarea acestor probleme viza un nou stil de viata economica internationala, care sa aiba la baza dezvoltarea schimburilor, a tranzactiilor si miscarea capitalului international in context multilateral. La baza discutiilor purtate au stat doua proiecte. Primul a fost un proiect elaborat de ministrul de finante al SUA, Harry B. White. Planul White preconiza infiintarea unui Fond Monetar International, constituit din aur si monede nationale, care sa furnizeze tarilor membre, in schimbul monedei lor nationale, valuta straina necesara pentru realizarea tranzactiilor comerciale externe si pentru stabilirea echilibrului balantelor de plati. Cel de-al doilea, un proiect elaborat de economistul englez John Maynard Keynes Planul Keynes prevedea restabilirea echilibrului balantelor de plati deficitare prin realizarea unei solidaritati intre creditori si debitori. Prevedea, in acest sens, crearea unei Uniuni Internationale de Clearing care sa administreze un fel de moneda internationala cu valoare fixa in raport cu aurul, denumita bancor, emisa intr-un volum corespunzator nevoilor comertului international si din care fiecare tara trebuia sa detina automat o cota necesara dezvoltarii schimburilor sale comerciale externe. Participantii la Conferinta ONU au adoptat Planul White, in mare parte, datorita pozitiei importante a economiei nationale americane in economia mondiala, reconsolidndu-se sistemul monetar aur-devize prin intarirea pozitiei dolarului. Astfel, prin acordurile incheiate, Conferinta monetara din iulie 1944 a prevazut infiintarea a doua institutii: Fondul Monetar International (FMI) si Banca Internationala pentru Reconstructie si Dezvoltare (BIRD), cunoscuta si sub denumirea de Banca Mondiala (BM). n conformitate cu acordurile de la Bretton Woods, FMI urma sa detina rolul principal in cadrul noului sistem monetar international. n acelasi timp, s-a facut precizarea ca o tara nu poate deveni membra a BIRD, atta timp ct nu este membra a FMI. n urma acestei conferinte, ca urmare a sistemului adoptat, definirea si convertirea monedelor nationale, ca si constituirea rezervelor valutare urmau sa se faca numai prin aur si dolari SUA, si nu prin aur si mai multe devize ca mai inainte. Aceasta a reflectat pozitia economica si financiar valutara dominanta a SUA, care a iesit intarita din razboi, comparativ cu celelalte natiuni. Doua treimi din rezervele de aur ale tarilor dezvoltate erau detinute de SUA. Scopul principal al sistemului monetar international creat in 1944, si cunoscut ca Sistemul Monetar International de la Bretton Woods, l-a constituit asigurarea prin intermediul mecanismelor sale de functionare, a unei largi cooperari monetare si pe aceasta baza, cresterea echilibrata a comertului international, ca o conditie a dezvoltarii economice a fiecarei tari si a economiei mondiale in ansamblul sau. Urmarind realizarea acestor deziderate, la baza sistemului de la Bretton Woods au fost puse urmatoarele principii mai importante: universalitatea orice stat care recunoaste prevederile

statutului FMI poate adera la acest organism si implicit la principiile Sistemului Monetar International si stabilitatea cursului de schimb este unul din principiile fundamentale de functionare a Sistemului Monetar International, punerea lui in practica fiind conditia de baza pentru realizarea cooperarii monetare si asigurarea stabilitatii monetare si economice. Acest principiu presupunea fixitatea paritatilor si cursurilor valutare. Modificarea acesteia putea fi efectuata numai la propunerea tarii membre, in urma consultarii cu FMI si numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental al balantei de plati externe. Mentinerea cursului de piata intre limite majorate, dupa 1971, se realiza printr-un mecanism special de interventii repetate pe piata cu operatiuni de vnzari-cumparari de moneda. Daca nu se ajungea la rezultatul asteptat, se trecea la modificarea valorii paritare, dar numai pentru corectarea unui dezechilibru fundamental in economia tarii. Alt principiu a fost convertibilitatea reciproca a monedelor, prin desfiintarea restrictiilor asupra platilor curente, precum si convertibilitatea in aur a dolarului. Dolarul reprezenta singura moneda convertibila in aur, in calitatea sa de etalon, moneda de rezerva si de plata in cadrul sistemului, autoritatile monetare americane garantnd convertirea la cererea bancilor centrale, a detinerilor acestora in dolari, la pretul oficial de 35$ uncia. Pentru celelalte monede nationale convertibilitatea insemna pe de o parte, desfiintarea restrictiilor in domeniul platilor si transferurilor internationale, iar pe de alta parte obligatia bancii centrale, de a cumpara propria moneda detinuta de o banca centrala straina la cererea acesteia. Suma respectiva trebuia sa provina insa, din tranzactiile curente sau sa fie necesara pentru plati curente. Transformarea oficiala a unei monede in alta era limitata la relatiile dintre autoritatile monetare. Operatiunile de plati generate de tranzactiile comerciale si financiare desfasurate intre persoane fizice si juridice se efectuau pe piata fara interventia directa a bancilor centrale. A fost instituita deci o convertibilitate reciproca oficiala si de piata, monedele putnd fi transformate indirect, in aur, prin intermediul dolarului SUA. Crearea unui volum de rezerve adecvat a fost alt principiu ce a stat la baza Bretton Woods. Autoritatile monetare ale tarilor membre FMI aveau obligatia sa constituie rezerve monetare adecvate nevoilor de echilibrare a balantei de plati compuse din: rezervele oficiale de aur; rezervele valutare; creanta fata de FMI (excedentul cotei de participare fata de detinerile FMI in moneda nationala a tarii respective; detinerile de DST, dupa 1970). Alt principiu de baza a fost echilibrul balantelor de plati. Tarile membre ale FMI aveau obligatia sa supravegheze si sa asigure mentinerea echilibrului balantelor de plati. Pentru asigurarea si mentinerea acestui echilibru, precum si pentru ajustarea deficitelor sau excedentelor exagerate, se utiliza de comun acord cu FMI, tehnica devalorizarii sau revalorizarii monedelor nationale. Singura tara care facea exceptie de la acest principiu era SUA pentru care deficitul balantei de plati se acoperea prin emisiune de moneda proprie, dat fiind rolul privilegiat al dolarului in cadrul sistemului. Pe parcursul anilor, ca urmare a evolutiilor fenomenelor economice si monetar-valutare, aceste principii au fost abandonate treptat, consfiintndu-se prin aceasta abandonarea sistemului conceput sa functioneze pe baza lor. Activitatea oficiala a Fondului Monetar International a inceput la 1 martie 1947.