Curs 1 Drept administrativ Are 2 sensuri: Stiinta, care se ocupa cu studiul institutiilor dreptului administrativ (raportul juridic, norme,

izvoare, persoane, principii etc.) ansamblul de norme care reglementeaza intr-un regim special (regimul de drept administrativ), organizarea, functionarea si exercitarea competentei autoritatilor si serviciilor publice si a personalului acestuia. Stiinta dreptului administrativ Dreptul administrativ este o ramura a stiintelor juridice, ea se inrudeste cu: dreptul financiar fiscal dreptul constitutional dreptul mediului drept vamal drept social european dreptul international public dreptul comunitar european Dreptul administrativ se inrudeste cu stiinta interdisciplinara, numita stiinta administratiei publice care preia parti, elemente din dreptul administrativ sociologia administratiei, psihologia administratiei, managementul serviciilor publice, organizarea autoritatilor publice, dreptul fiscal etc. si creaza o stiinta necesara functionarii personalului din autoritatile administratiei publice. Dreptul administrativ si contencios administrativ Dreptul administrativ este compus din norme procedurale necontencioase sau norme de drept material. Contenciosul administrativ cuprinde norme procedurale contencioase care reglementeaza solutionarea litigiilor in instanta dintre autoritatile administratiei publice si persoanele de drept public sau drept privat. Persoane : -de drept privat (civile) fizice sau juridice -de drept public (autoritatile si serviciile administratiei publice), mai sunt: Parlamentul Romaniei, organele judiciare. Dreptul administrativ este si parte a stiintelor administrative inrudindu-se cu stiinta administratiei publice, managementul serviciilor publice etc. Izvoarele dreptului administrativ Reprezinta acele surse care genereaza normele, regulile dreptului administrativ.

Izvoarele sunt: Constitutia Romaniei cuprinde prevederi privitoare la principiile si autoritatile administratiei publice: principiile administratiei publice locale, Presedintele Romaniei, Guvern, ministere, alte autoritati ale administratiei centrale, prefect si prefectura, consilii locale, consilii judetene, institutia primarului, avocatul poporului, serviciile publice nationale si locale etc. Tratatele internationale la care Romania este parte Sunt izvoare ale dreptului administrativ daca cuprind dispozitii in materie administrativa si daca au fost ratificate de Parlamentul Romaniei. Deasemenea, este necesar ca tratatele sa fie de aplicare directa. Ex: tratatul de aderare a Romaniei la comunitatile europene (NATO, UE) Actele Parlamentului sunt: Legile care sunt: -constitutionale -organice -ordinare (speciale) Legile constitutionale sunt Constitutia si legile de modificare a Constitutiei. Legile organice se emit pentru reglementarea unor domenii fundamentale in functionarea societatii statale. Domeniile in care se adopta legi organice sunt prevazute in Constitutie. Cele mai importante legi organice pentru dreptul administrativ sunt: legea privind organizarea societatii romane de televiziune si radio difuziune, legea privind organizarea si functionarea Guvernului si a ministerelor, statutul functionarului public (legea 188/1999, 61/2003), legea invatamantului, legea administratiei publice locale (215/2001), legea 180/2002 ordonanta 2/2001 privind regimul juridic al contraventiilor, proiectul codului de procedura administrativa. Legile ordinare adesea dezvolta continutul prevazut in legile organice. Sunt izvoare daca au dispozitii ce se aplica in regim de drept administrativ autoritatiilor si serviciilor publice. Actele Guvernului Ordonantele Guvernului: -simple -de urgenta Ex: O.G. 179/2006 Institutia prefectului O.G. 34/2006 Contractele de concesiune si achizitii publice O.U.G. 60/2001 Achizitiile publice Ordonantele de urgenta se emit in situatii exceptionale atunci cand interventia legiuitorului ar fi tardiva. Ordonantele simple se emit in baza unei legi speciale de abilitare a Guvernului, emisa de Parlament. Guvernul nu poate emite ordonante din 2003 in domeniul rezervat legilor organice. In afara de ordonante, Guvernul emite si hotarari. Hotararile de Guvern au caracter de regula metodologic, cuprinzand reguli de aplicare a legilor si a ordonantelor de

Guvern. Hotararile de Guvern se publica in M.O. si sunt valabile de la data publicarii. Controlul judecatoresc a hotararilor de Guvern se face prin ridicarea in fata instantei de contencios administrativ a exceptiei de ilegalitate a hotararilor de Guvern. Curs 2 5. Actele Presedintelui Presedintele emite decrete si dispozitii. Decretele pot avea caracter normativ (ex: declararea unei anumite situatii de urgenta) sau caracter individual (ex: conferirea gradului de general, amiral, distinctii sau promulgarea unei legi.) Dispozitiile au o importanta mai redusa, privind doar raportul dintre Presedinte si administratia prezidentiala. 6. Actele ministerelor si ale ministrilor Ministerele emit regulamente, instructiuni, metodologii (ex: regulamentul de transport al cailor ferate romane). Toate aceste acte au caracter normativ si sunt izvoare ale dreptului administrativ daca se refera la exercitarea competentei autoritatilor administratiei publice. Ministrii emit ordine si dispozitii care sunt izvoare ale dreptului administrativ doar daca cuprind dispozitii privitoare la competenta autoritatilor publice. Au caracter normativ, cuprinzand norme cu caracter general impersonal. 7. Actele cu caracter normativ emise de autoritatile specializate ale ale administratiei centrale ex: o decizie a AVAS -ANR Aceste acte sunt izvoare ale dreptului administrativ numai pentru domeniul in care functioneaza. 8. Deciziile si hotararile consiliilor judetene si ordinele si dispozitiile prefectilor Sunt izvoare de drept numai pe teritoriul judetului in care acesta functioneaza. Pe teritoriul oraselor, comunelor si alte unitati administrative locale sunt izvoare de drept administrativ actele cu caracter normativ (decizii, dispozitii, hotarari) emise de consiliile locale, primarii si autoritatile specializate ale administratiei locale. 9. Contractul normativ Acesta este un contract social cu natura administrativa care se incheie la nivel de ramura de catre angajatii statului cu Guvernul si este urmat de un act administrativ de autoritate (hotarare de Guvern) care il aproba si confera caracter imperativ. 10. Actele cu valoare obligatorie ale autoritatilor comunitare

Ex: deciziile consiliului european, directivele comisiei europene etc.

11. Principiile dreptului administrativ Acestea privesc de regula anumite domenii ale dreptului administrativ si sunt izvoare ale acestei ramuri de drept deoarece sunt intotdeauna prevazute in acte normative, sunt importante si prin faptul ca in situatia in care legea nu distinge, instantele pot solutiona cauza in baza acestor principii. Nu sunt izvoare ale dreptului administrativ: uzantele (cutuma) functionarilor publici, doctrina si in principiu jurisprudenta. Exceptii (sunt izvoare): Hotararile pronuntate in sectii unite de I.C.C.J. pentru situatiile in care legea nu distinge si exista practica neunitara in instante. Deciziile Curtii Constitutionale privitoare la legi si ordonante in materie administrativa. Deciziile Curtii Europene a dreptului omului (CEDO). Norma de drept administrativ Notiune Def: este acea norma juridica care reglementeaza in regim de putere publica organizarea, functionarea si exercitarea competentei autoritatilor si serviciilor publice. Specifice dreptului administrativ, il reprezinta 2 aspecte: Normele de drept administrativ au in marea lor majoritate caracter imperativ, impunand personalului din autoritatile publice si persoanelor fizice si juridice de drept privat o conduita obligatorie. De regula legea prevede sanctiuni pentru incalcarea conduitei prescrise. Legile in dreptul administrativ, deocamdata nu sunt codificate si sunt cuprinse intr-un mare numar de acte normative, specific dreptului administrativ si subramurilor de drept pentru care dreptul administrativ reprezinta dreptul comun este faptul ca exista o multitudine de norme juridice care se aplica la nivel judetean sau local. Categorii de norme juridice administrative Dupa specificul domeniului administrativ pe care il reglementeaza distingem urmatoarele categorii de norme juridice administrative: Norme care reglementeaza procedura de emitere si de punere in aplicare a actelor administrativeunilaterale de autoritate precum si procedura derularii operatiunilor administrative. Norme care reglementeaza organizarea si functionarea autoritatilor si serviciilor publice. Norme care reglementeaza procedura adjudecarii, incheierii si executarii contractelor administrative. Norme care reglementeaza derularea controlului administrativ. Norme care privesc drepturile, obligatiile si exercitarea competentei functionarilor publici

si demnitarilor. Norme care reglementeaza raspunderea disciplinara a functionarilor publici si a altor categorii de angajati ai statului care-si desfasoara activitatea in regim de drept administrativ. Norme care reglementeaza constatarea, aplicarea si executarea sanctiunii in domeniul raspunderii contraventionale. Norme care reglementeaza derularea procedurii administrativ jurisdictionale. Norme care privesc regimul proprietatii publice. Norme care privesc contenciosul administrativ. Dupa pozitia in sistemul public a autoritatilor care aplica aceste norme distingem intre: Norme de drept administrativ material, necontencioase care reglementeaza raporturile directe dintre autoritatile publice (intre ele) si dintre autoritatile publice si persoanele de drept privat. Norme procesuale, contencioase; cum sunt celecuprinse in legea nr. 554/2004, legea contenciosului administrativ. In functie de conduita prescrisa in dreptul administrativ avem ca regula: Normele imperative a caror prescriptie este obligatoriu a fi urmata. Normele cu caracter dispozitiv care suplinesc vointa persoanelor, reprezentand exceptia. Norme cu caracter dispozitiv, sunt intalnite legat de contractele administrative sau in legatura cu acordarea unor drepturi subiective de catre administratia persoanelor de drept privat. Dupa campul de aplicare, normele de drept administrativ se impart in 2 categorii: Norme generale care se aplica tuturor situatiilor de un anumit gen sau majoritatii tipurilor de raport juridic cu un anumit specific. Norme speciale, se aplica doar pentru o anumita situatie sau pentru un numar limitat de cazuri . Norma speciala reprezinta exceptia fata de norma generala si se aplica cu prioritate pentru situatiile pentru care a fost emisa. Norma speciala daca are o forta juridica inferioara normei generale nu poate cuprinde dispozitii care se refera la toate cazurile prevazute de norma generala, deoarece in acest caz norma speciala va fi declarata ilegala deoarece adauga in mod nepermis la lege. Practic se poate ca o norma sa aiba caracter de norma speciala fata de o anumita norma si caracter de norma generala (dreot comun) fata de o alta norma (ex: regulamentul intern al Academiei de Politie Al. I. Cuza este norma speciala fata de statutul politistului legea 360/2002; care este norma speciala fata de statutul functionarului public etc.) In situatia in care norma speciala nu distinge, se aplica norma generala si principiile de drept. In functie de pozitia si de competenta teritoriala a autoritatilor emitente si de spatiul teritorial in care se aplica, distingem intre:

Norme care se aplica la nivelul intregii tari (cele emise de Parlamentul si de autoritatile administratiei centrale) Norme care se aplica la nivelul judetean (emise de autoritatile judetene) Norme care se aplica la nivel local, emise de autoritatile administratiei publice locale Norme care se aplica la nivel comunitar, emise de autoritati ale comunitatilor europene sau prevazute in tratate ale statelor comunitare Norme care se aplica de regula temporar in una sau mai multe unitati administrativ teritoriale emise de autoritati ale administratiei centrale sau de Parlament. Din punct de vedere sociologic distingem intre: Norme cu caracter simulativ, care cuprind recompense pentru respectarea unei anumite conduite impuse sau recomandate de legiuitor. Norme punitive, care prevad sanctiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise de autoritate. Cursul 3 Raportul juridic administrativ In dreptul administrativ raportul juridic a fost definit: acel raport social reglementat de normele dreptului administrativ si care se naste in legatura cu organizarea, cu functionarea si exercitarea competentei autoritatilor publice. Asemenea raporturi nu se stabilesc exclusiv in sfera organelor puterii executive, ci si in domeniul de activitate al altor autoritati publice care apartin puterii legislative sau judecatoresti. Reglementand raporturi specifice, aceste discipline, dreptul administrativ modeleaza administratia publica inteleasa ca un sistem de organe in scopul satisfacerii interesului public general a societatii prin organizarea si executarea efectiva a legii. Subiectele dreptului administrativ participante la astfel de raporturi juridice sunt in primul rand autoritatile publice care apartin puterii executive: Guvernului, ministerelor; iar la nivel local: consiliile locale, consiliile judetene, prefecturile si alte autoritati publice. Caracteristic raportului juridic administrativ este in primul rand pozitia de inegalitate pe care se situeaza partile, in aceasta materie nu se poate vorbii de o egalitate juridica intre partile raportului juridic pe care o intalnim in raportul juridic civil; si de regula persoanele fizice, particularii, sau persoanele juridice de drept privat care intra in astfel de raporturi se afla pe o pozitie de subordonare fata de organele administratiei publice. La modul general vorbind, raportul de drept administrativ este considerat ca un raport de conformare si in acest sens, atat autoritatile publice care de regula au calitatea de subiecte active, cat si persoanele fizice si juridice de drept privat, subiecte pasive, sunt obligate sa se supuna normelor dreptului administrativ. In ipoteza in care aceste norme sunt incalcate, se pot naste raporturi administrative de conflict un cetatean care a savarsit o contraventie i se aplica in conditiile legii o sanctiune contraventionala. Raportul de drept administrativ trebuie sa fie in concordanta cu interesele generale ale societatii la un moment dat si scopul lor principal consta in satisfacerea nevoilor generale

si legitime ale societatii contemporane. Sintetizand cele cateva notiuni expuse putem retine urmatoarele trasaturi caracteristice ale raportului juridic administrativ: Inegalitatea juridica a partilor, o parte are o pozitie supraordonata(subiect activ), iar cealalta parte fiind subordonata subiectului activ. Rezida in concordanta raportului juridic cu interesul public general. Subiectul activ al raportului juridic este reprezentat in toate cazurile de o autoritate sau o institutie publica in conditiile legii. Raportului administrativ i se aplica un regim juridic specific de drept public, de putere publica, cunoscut si sub denumirea de regim administrativ. In cazul raportului administrativ autoritatea publica isi exercita competenta care i-a fost atribuita prin lege. Raportul administrativ se naste, se modifica sau se stinge in contextul organizarii, functionarii si exercitarii competentei legale a autoritatii administratiei publice. Este un raport social, juridic, guvernat de normele dreptului public in care autoritatea administratiei publice impune celeilalte parti o anumita conduita in conditiile legii. Elementele raportului juridic administrativ Subiectele raportului Obiectul raportului Continutul raportului Subiectele raportului juridic sunt persoanele juridice de drept public, adica autoritati publice din toate cele 3 categorii de organe, institutii publice investite cu prerogative de putere publica, persoane fizice si persoane juridice de drept privat, care de regula au calitatea de subiecti pasivi ai raportului juridic. Atunci cand legea cere anumite calitati speciale unei persoane fizice pentru a putea participa la astfel de raporturi, suntem in prezenta unui subiect de drept circumstantial. Aceasta clasificare a subiectilor pasivi are in vedere existenta sau inexistenta unei cerinte legale pentru ca respectiva persoana fizica sa poata participa la incheierea raportului juridic sau nasterea raportului juridic. In raporturile juridice speciale se gasesc functionarii publici si demnitarii statului care isi desfasoara activitatea la nivel guvernamental in administratia prezidentiala sau la nivel ministerial. Pot fi subiecte ale raportului juridic administrativ: majorii, minorii de varsta 14-18 ani si uneori minorii sub 14 ani, cand dupa cum se stie interesele lor sunt valorificate prin reprezentantii lor legali, pot fi subiecte si cetatenii romanii, strainii si apatritii cu domiciliul in Romania sau in strainatate, cetatenii altor tari care tranziteaza teritoriul Romaniei, persoanele juridice de drept privat, in deosebi in materia administratiei financiare, in materia administratiei contractuale si domeniala. Dupa criteriul formei de proprietate exista persoane juridice cu capital integral de stat (regiile autonome si societatile comerciale infiintate in conditiile legii 15/1990), exista societati cu capital mixt, privat + stat, societati cu capital privat cu sediul in Romania sau in terta statul, inclusiv in statele membre ale U.E. . Obiectul raportului, consta in actiunile sau inactiunile pe care trebuie sa le indeplineasca partile raportului juridic. In cadrul acestor actiuni intra ansamblul activitatiilor

administratiei care pot avea o natura dispozitiva, fie pot privii asigurarea unei functionari a serviciilor publice si in sfarsit alte actiuni pot avea caracterul unor simple prestatii. Actiunile organelor administratiei publice se pot concretiza insa in emiterea unor acte juridice de drept administrativ, incheierea unor contracte civile, comerciale sau administrative cu alte parti, precum si in realizarea unor simple operatiuni administrative care nu produc efecte juridice prin ele insele. Inactiunile administratiei publice se refera la interpretarea statica a principiului legalitatii administratiei publice si in conformitate cu acest principiu organele administrative trebuie sa se abtina de la savarsirea oricarei actiuni prin care se incalca drepturi si libertati ale persoanelor. Obiectul derivat al raportului juridic administrativ consta intr-un bun care are valoare economica si trebuie sa satisfaca o necesitate umana si in acelasi timp sa poata fi apropiat sub forma unor drepturi patrimoniale. In numeroase cazuri bunurile respective mobile sau imobile se gasesc in patrimoniul statului sau in unitatile administratiei teritoriale formand obiectul dreptului de proprietate publica (domeniului public); exista deasemenea bunuri mobile si imobile care apartin domeniului privat si se supun in general regulilor aplicabile proprietatii private. Continutul raportului de drept administrativ, acest continut consta in ansamblul de drepturi si obligatii pe care partile le dobandesc , respectiv si le asuma ca urmare a nasterii raportului. In materia administrativa sfera drepturilor este extrem de variata. Intalnindu-se atat drepturi patrimoniale, dar si drepturi nepatrimoniale. In exercitarea acestor drepturi de autoritatile administratiei publice, dar si de particulari, nu trebuie sa se ajunga la situatii care pot fi clasificate ca abuzuri de drepturi. Atunci cand acest abuz se manifesta prin emiterea unui act administrativ nelegal, persoana vatamata poate cere in justitie anularea actului vatamator, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei care a fost provocate. In situatia in care abuzul de drept provine de la o persoana fizica sau juridica de drept privat, autoritatea publica, parte a raportului juridic poate lua una din urmatoarele masuri: Refuzul de a recunoaste si a ocrotii dreptul subiectiv executat abuziv. Autoritatea publica poate restabilii prin mijloacele legale de care dispune starea de normalitate. Autoritatea publica poate solicita prin actiune in justitie restabilirea situatiei initiale. Alaturi de drepturile subiective, partile raportului juridic au obligatii care pot fi: obligatia de a da, a face sau de a nu face si alte obligatii. Acestea sunt stabilite in toate cazurile prin lege si autoritatile administratiei publice nu pot pretinde particularilor indeplinirea oricaror alte obligatii care nu au fost reglementate prin lege. Izvoarele raportului administrativ Prin izvor al raportului administrativ se intelege actul juridic sau faptul material de care legea administrativa leaga nasterea unui raport administrativ. Constituie izvoare ale raportului juridic administrativ: Actul administrativ individual Contractul administrativ Actul administrativ normativ

Faptele materiale juridice Actul administrativ individual, reprezinta o manifestare unilaterala de vointa a autoritatii administratiei publice care genereaza, modifica sau stinge drepturi si obligatii in beneficiul sau in sarcina unuia sau mai multor subiecte de drept determinate. Actele individuale constituie cea mai importanta forma de activitate a administratiei publice si se emit sau incheie exclusiv in baza si executarea legii. Contractele administratiei sunt acte juridice bilaterale pe care organele administratiei publice le incheie cu particularii si care cuprind un acord de vointa generator de drepturi si obligatii pentru partile contractante; este insa vorba de contracte supuse regimului juridic administrativ. In doctrina romaneasca contemporana acest gen de contracte au fost definite ca fiind conventii incheiate pe baza acordului de vointa care intervine intre o autoritate a administratiei publice sau un subiect autorizat de acesta si un particular, conventii supuse regimului juridic administrativ. Curs 4 Contractele administrative nasc drepturi si obligatii reciproce atat pentru organele administratiei publice cat si pentru partenerii contractuali ai acestora, respectiv persoanele fizice si juridice. Drepturile si obligatiile nascute ca efect al incheierii contractelor nu pot depasii insa limitele stabilite de normele juridice in vigoare la data incheierii contractelor. Potrvit art.2 litera c, din legea contenciosului administrativ in vigoare sunt asimilate actelor administrative in sensul acestei legi, contractele administrative avand ca obiect punerea in valoare a unor bunuri proprietate publica, executarea unor lucrari publice, prestarea serviciilor publice, achizitiile publice si alte contracte prevazute prin legi speciale, prin urmare si litigiile care izvorasc din incheierea sau executarea unor asemenea contracte administrative se vor solutiona de instantele judecatoresti competente, respectiv acelea de contencios administrativ. Actul administrativ normativ este actul juridic unilateral prin care se stabilesc reguli de conduita generale cu caracter impersonal si de aplicabilitate repetata. In general insa pentru a produce efecte juridice este necesar ca in executarea unor asemenea acte normative sa intervina anumite fapte juridice concrete carora legea le confera o semnificatie juridica. In unele situatii drepturi si obligatii pentru persoanele fizice si juridice pot sa rezulte din chiar prevederile legale continute in actul administrativ normativ. In doctrina s-a afirmat referitor la acest aspect ca nici un principiu constitutional nu impiedica legiuitorul ca in ipoteza normei juridice sa defineasca in mod concret anumite situatii exeistente la momentul aplicarii legii si sa le ataseze anumite efecte juridice. Faptele materiale juridice, aceste fapte constau in actiuni umane care produc efecte juridice independent de existenta unei manifestari de vointa a persoanelor in acest scop dar si in evenimente naturale care se produc fara nici o legatura cu vointa umana. Astfel

de actiuni umane o reprezinta savarsirea unei fapte contraventionale care antreneaza raspunderea contraventionala a persoanei sau in cazul unei abateri disciplinare constituie temei pentru angajarea raspunderii disciplinare a unor functionari publici. Cat priveste faptele naturale se pot mentiona: decesul persoanei, nasterea, inundatii, seisme sau epidemii care genereaza raporturi juridice administrative.

Categorii de raporturi juridice administrative In contextul organizarii, functionarii si exercitarii competentei organelor administratiei publice iau nastere, se modifica sau se sting o multitudine de raporturi juridice ca o expresie a numeroaselor particularitati ale administratiei privita ca o activitate. In functie de natura juridica a izvoarelor distingem: raporturi de drept administrativ care izvorasc din acte administrative unilaterale cu caracter individual. Raporturi de drept care izvorasc din contracte administrative. Raporturi de drept administrativ care izvorasc din acte normative. Raporturi de drept administrativ care rezulta din savarsirea unor fapte materiale juridice, cunoscute si ca operatiuni administrative. Dupa posibilitatea de a avea sau nu o expresie baneasca valorica, exista: Raporturi juridice administrative patrimoniale (drepturi salariale cuvenite functionarilor publici) Raporturi juridice administrative nepatrimoniale carora nu li se poate atribui o expresie baneasca asa cum este cazul raporturilor juridice de aplicare a sanctiunii avertismentului. In functie de diviziunile domeniului dreptului administrativ, exista: Raport de drept contraventional Raport de drept domenial Raport juridic administrativ privind functia publica si pe functionarii publici in cadrul carora principalul tip de raport il constituie raportul de serviciu al functionarului public. Raporturi juridice administrative care se nasc in legatura cu organizarea si efectuarea controlului administrativ. Raporturi care privesc acordarea, incheierea si executarea contractelor administrative. Raporturi de drept administrativ care se nasc in domeniul transporturilor, al activitatilor comerciale, financiare, vamale si al protectiei mediului. Raporturile de drept administrativ pot fi: Raporturi de conformare care sunt cel mai frecvent intalnite si in cadrul carora subiectele de drept respecta conduita impusa de norma juridica. Raporturi de conflict atunci cand prin lege se stabileste o anumita sanctiune care trebuie aplicata subiectului ce nu respecta normele de conduita sociala.

Cea mai importanta clasificare a raportului de drept administartiv este acea care are in vedere apartenenta uneia sau a ambelor subiecte ale raportului juridic la sistemul de organe ale administratiei publice. In acest sens exista: raporturi care se nasc in interiorul sistemului de organe ale administratiei publice raporturi de drept administrativ care se nasc intre un subiect apartinand sistemului administratiei publice si o persoana fizica sau juridica situata in afara acestui sistem. In cadrul primei subcategorii literatura juridica distinge 3 subcategorii de raporturi administrative: Raporturi administrative de subordonare erarhica Raporturi juridice de colaborare si cooperare intre autoritatile administratiei publice Raporturi juridice de participare Raporturi administrative de subordonare erarhica Sunt acele raporturi juridice in cadrul carora subiectele de drept participante nu se gasesc intr-o pozitie de egalitate juridica si se plaseaza in pozitii sau in trepte erarhice diferite; pozitiile erarhice corespund organizarii administratiei publice, mai precis exeistentei unei erarhii administrative, care permite subiectului activ sa-si exercite competenta ca o autoritate erarhic superioara, ceea ce inseamna dreptul de a conduce, de a coordona si dreptul de a controla activitatea subiectului subordonat. Exercitarea acestei competente erarhice este menita sa asigure functionarea normala a intregului sistem de organe ale administratiei publice si sa imprime un anumit specific care il diferentiaza de celelalte sisteme de autoritati publice statale. Subordonarea erarhica are un dublu sens: Obiectiv, care priveste subordonarea existenta intre autoritatile publice din cadrul sistemului administrativ (raportul dintre Guvern si Prefecturi, raportul dintre Guvern si Ministere). Subiectiv, care se refera la subordonarea erarhica existenta intre functionarii publici sau celelalte categorii de personal care ocupa diferite pozitii in erarhia administrativa. Totodata in cazul raportului de subordonare mai intra raporturi juridice care se nasc in legatura cu exercitarea controlului administrativ. Acest control administrativ nu trebuie confundat cu controlul de tutela administrativa pe care il exercita Prefectul asupra actelor administrative si nici cu controlul jurisdictional pe care il infaptuiesc organele de jurisdictie administrativa. Specific controlului administrativ erarhic, permite organului care il efectueaza sa verifice nu numai legalitatea ci si oportunitatea. Raporturi juridice de colaborare si cooperare Raporturile de colaborare sunt acele raporturi administrative in care 2 sau mai multe subiecte de drept administrativ conlucreaza la realizarea unor activitati administrative folosindu-si fiecare competenta cu care au fost investite. Ca exemplu pot fi mentionate: organizarea in comun de catre 2 sau mai multe

autoritati publice a unor actiuni la nivel national sau pregatirea adoptarii in comun a unui act normativ. Un continut asemanator il au si raporturile juridice de cooperare reglementate in acte normative cum ar fi: Legea 339/2004 privind descentralizarea administratiei publice prin care o atentie deosebita a fost acordata cooperarii dintre autoritatile administratiei locale, precum si angajarii unor actiuni de cooperare in cadrul relatiilor internationale ale acestor autoritati. Legea 218/2002 privind organizarea si functionarea Politiei romane (s-a prevazut ca Politia romana coopereaza cu institutii similare din alte state si cu organisme internationale de profil pe baza intelegerilor la care Romania este parte, inclusiv prin ofiterii de legatura). Dispozitiile ordonantei de urgenta a Guvernului nr.104/2001 privind organizarea si functionarea Politiei de frontiera romana. Aceasta ordonanta stabileste cooperarea dintre Politia de frontiera romana si celelalte structuri ale Ministerului Internelor pentru securizarea frontierei de stat si combaterea criminalitatii transfrontaliere, atributii realizate pe baza ordinului Ministrului de Interne. Raportul juridic administrativ de participare Raporturile de participare sunt acele raporturi juridice in cadrul carora titularii diferitelor competente participa la realizarea unor atributii sau sarcini care potrivit legii revin organelor administratiei publice, astfel de raporturi juridice de participare pot lua nastere intre organele administratiei centrale si organe ale administratiei publice locale. Raporturi de drept administrativ care se stabilesc intre un subiect ce apartine sistemului de organe ale administratiei publice si un subiect de drept situat in afara acestui sistem Raporturi administrative de subordonare a persoanei fizice si juridice fata de organele administratiei publice. Aceasta subcategorie de raporturi juridice este cel mai frecvent intalnita in sfera raportului de drept administrativ. Autoritatea administratiei publice are o pozitie supraordonata fata de persoana cu care se afla in raportul juridic si in baza si aplicarea legii aceste autoritati pot stabilii in mod unilateral drepturile si obligatiile pentru subiecte de drept, persoane fizice si juridice. In principiu actiunea autoritatii publice, a subiectului activ are caracter oficial si se declanseaza din oficiu si numai in cazuri anume prevazute de lege este necesara o cerere sau consimtamantul particularului. Raporturile de subordonare pot izvora din dispozitiile unor acte normative sau din producerea unor evenimente naturale de care legea leaga anumite consecinte juridice (ex: in cazul savarsirii unor fapte ilicite, contraventionale de subiectul pasiv al raportului juridic). Raporturile mai pot izvora si din emiterea unor acte administrative unilaterale sau din incheierea unor contracte administrative. In scopul emiterii unor abuzuri din partea administratiei legea a instituit o serie de garantii pentru perosane fizice si juridice care se pot adresa cu plangeri in cazul unor masuri administrative abuzive. Potrivit art. 51 din Constitutie dreptul la petitionare al cetatenilor este garantat, in virtutea acestui drept autoritatile administrative sunt obligate sa raspunda la astfel de petitii in formele si termenele prevazute de lege.

Cursul 5 Raporturi juridice de utilizare a serviciilor publice In aceasta subcategorie de raporturi, subiectul activ actioneaza pe baza si in executarea legii dar in calitatea sa de serviciu public constituit pentru satisfacerea unor nevoi ale cetatenilor si a unor nevoi de interes public. Cetatenii se pot adresa autoritatilor respective pentru a cere infiintarea si buna functionare a serviciilor publice. Autoritatea sesizata este obligata ca in aplicarea legii sa examineze cererea respectiva si sa asigure atat organizarea, cat si functionarea serviciilor publice. Aceste raporturi se pot naste si prin utilizarea de cetateni a serviciilor publice in temeiul unor contracte: cel de transport, in domeniul invatamantului public si privat, a ocrotirii sanatatii, a comunicatiilor si alte domenii de activitate. Conditii necesare pentru existenta raportului juridic administrativ Cel putin una din partile raportului juridic sa apartina sistemului de organe al administratiei publice. Organul administratiei publice trebuie investit cu competenta legala. Sa existe o norma juridica care sa stabileasca obligatia autoritatii publice de a actiona intr-un anumit caz concret. Sa se manifeste vointa juridica a autoritatii publice in sensul nasterii, modificarii sau stingerii raportului juridic. Raportul juridic sa fie guvernat de normele dreptului administrativ. In literatura juridica s-a afirmat ca una sau ambele parti ale raportului juridic administrativ, de regula subiectul activ este o autoritate sau o institutie publica care actioneaza in regim de putere publica. Poate avea aceasta calitate si o persoana juridica de drept privat, careia prin lege speciala i s-a atribuit dreptul de a emite acte de autoritate publica. Subiectele pasive ale raportului juridic pot fi atat persoane fizice de drept privat, cat si persoane juridice. Competenta administrativa este o notiune care evoca aptitudinea conferita subiectelor de drept active, respectiv organele administratiei publice si altor subiecte de drept de a actiona pe baza si in vederea executarii legii. Ea se manifesta sub forma unor atributii sau prerogative in baza carora autoritatile administratiei publice pot sa emita acte de autoritate unilaterala, sa incheie contracte administrative sau sa efectueze operatiuni administrative si simple fapte materiale tehnice. Spre deosebire de capacitatea juridica civila, in dreptul administrtiv notiunea de competenta are si semnificatia de organizare a unei anumite activitati la care participa mai multe persoane. In cadrul acestei organizari subiectele de drept participante desfasoara activitati precis determinate de natura sa imprime subiectelor active o anumita calitate oficiala. In virtutea acestei calitati, autoritatile administrative trebuie sa-si exercite din oficiu atributiile incredintate.

In literatura juridica s-a sustinut ca de fapt in notiunea de competenta se exprima juridic intregul continut al activitatii desfasurate de administratia publica in plan material, temporal si teritorial. De regula incalcarea normelor legale din competenta atrage sanctiunea nulitatii absolute a actelor juridice, iar in unele cazuri sanctiunea considerarii acestor acte ca inexistente si ma rae sanctiunea nulitatii relative. Capacitatea de drept public si de drept privat Capacitatea juridica a fost definita: ca fiind aptitudinea generala si abstracta a persoanelor fizice si juridice de a avea drepturi si obligatii. In raport cu diviziunea dreptului pozitiv in dreptul public si dreptul privat, vorbim de o capacitate de drept public si respectiv o capacitate de drept privat. Competenta de stat este acea parte a capacitatii de drept care se refera la infaptuirea puterii publice de autoritatile statului, ea este formata din ansamblul atributiilor prevazute expres si limitativ de normele legale pentru fiecare organ al statului. De regula aceste organe folosesc in raportul lor juridic competenta de stat egal atribuita, participand astfel la realizarea puterii executive. Acceptiunile notiunii de competenta in sens pozitiv, aceasta a fost conceputa ca o imputernicire data organelor administratiei publice de a actiona intr-o anumita directie. In sens negativ, ea a fost conceputa ca o limitare prin care se departajeaza sferele de atributii ale fiecarei autoritati publice. In terminologia legala s-a folosit si sensul de aptitudine a organelor administrative de a actiona in baza si pentru executarea legii, precum si ca o insusire a unei atributii de a revenii in sarcina unui organ administrativ. Caracteristicile competentei administrative Permanenta Legalitatea Obligativitatea Caracterul de permanenta ne evoca faptul executarii in principiu, in mod continu a atributiilor autoritatii publice. Ceea ce inseamna ca in toate situatiile in care sunt indeplinite conditiile legale, acestea trebuie sa actioneze excluzandu-se exercitarea sporadica cu caracter izolat sau intamplator a atributiilor autoritatiilor publice. Caracterul de legalitate ne evoca faptul ca este stabilita in toate situatiile prin lege sau acte juridice subordonate acesteia si ca de regula autoritatea publica nu poate renunta la competenta si nici nu o poate transmite altei autoritati publice. Caracterul de obligativitate, inseamna indatorirea autoritatii publice de a actiona ori de cate ori conditiile legale sunt indeplinite. Indatorire care constituie o obligatie fundamentala atat a organelor administrative cat si a functionarilor publici.

Formele competentei administrative

Dupa intinderea sferei de atributii: Competenta generala, detinuta de oa utoritate publica in toate domeniile administratiei publice. Asa este cazul Guvernului Romaniei care potrivit legii in vigoare exercita conducerea generala a administratiei publice la nivelul intregii tari. Un alt exemplu il constituie institutia prefecturii care are o competenta generala prin administratia publica dar la nivel judetean exista o competenta speciala care apartine unor autoritati publice si servicii publice, cum sunt ministerele, agentiile si autoritatile nationale. Cele mai importante forme a competentei o reprezinta: competenta functionala, competenta materiala si competenta teritoriala. Toate aceste 3 forme concurente sunt absolut indispensabile pentru ca autoritatile publice sa-si exercite atributiile in conditii normale, prin urmare organul administrativ trebuie sa fie competent in acelasi timp dupa functiune, dupa materie si dupa teritoriu in realizarea atributelor conferite. Competenta functionala reprezinta ansamblul de atributii legale pe care le poate avea o autoritate publica. Prin aceasta forma de competenta atributiile autoritatilor administrative se delimiteaza de atributiile care revin organelor celorlalte puteri ale statului legislativa si judecatoreasca. Competenta materiala determina competenta unui organ al administratiei publice in functie de obiectul sau de activitate. Aceasta forma de competenta diferentiaza pe linie verticala (erarhica) organele administartiei intre ele; Ex: il reprezinta competenta care ii revine consiliului judetean si respectiv competenta unui consiliu local. Exista organe de competenta teritoriala, care se manifesta la scara intregii tari- Guvernul Romaniei sau Ministerelor, exista o competenta la nivel judetean institutia Prefecturii sau consiliu judetean, si o competenta care se exercita la nivel local Primar sau a consiliului local, comunal, orasenesc, municipal. Competenta teritoriala a fost definita ca fiind acea forma a competentei care distribuie atributiile administrative la autoritati apartinand aceluiasi sistem, de acelasi rang stabilind prerogativele lor pe linie orizontala in teritoriu. Exemplu competentei legale care sa permita organului legislativ de a intervenii intr-un caz concret. Aceasta conditie decurge din principiul legalitatii administartiei publice. Pentru ca autoritatea administrativa sa nasca, sa modifice sau sa stinga un anumit raport juridic este necesara intrebuintarea conditiilor intrunite de lege, iar actul administrativ emis cu nesocotirea acestei conditii va fi dupa caz anulat sau revocat de autoritatea competenta. Manifestarea de vointa juridica in sensul nasterii, modificarii sau stingerii raportului administartiv. In general vointa juridica trebuie exprimata de autoritatea publica in mod expres si nu intr-un mod ambigu, incomplet sau confuz. Exista si situatii cand legea atribuie efecte juridice lipsei de reactie a autoritatilor publice, respectiv tacerii acesteia. Raportul juridic administartiv la care autoritatea administartiei publice este parte trebuie sa fie guvernat de regimul de drept administrativ, exista insa si cazuri in care actioneaza

in calitatea sa de persoana juridica participanta la un raport de drept civil sau comercial, cazul in care se va aplica regimul juridic de drept civil sau comercial. Codificarea dreptului administrativ In dreptul romanesc nu putem vorbii de coduri, asa cum exista in alte state europene. Legislatia din domeniu, extrem de variata, face obiect de reglementare a numeroase acte normative si aceasta realitate deriva din dinamismul relatiilor sociale care exista in sfera administratiei publice dar si in mobilitatea externa care caracterizeaza aplicarea acestui regim cu dreptul civil sau cu alte ramuri. Exista insa conditii ca dupa integrarea Romaniei in UE sa se puna problema adoptarii unor coduri si in materia dreptului administrativ. Un inceput in acest sens a fost prin legea 571/2003 privind Codul Fiscal al Romaniei, deasemenea prin OG nr. 92/2003, a fost adoptat Codul de Procedura Fiscala. Curs 6 Dreptul de folosinta asupra bunurilor proprietate publica din carte Expropierea, ca mod de dobandire a dreptului de proprietate publica Este reglamentata de 2 texte din Constitutie: legea nr.33/1994, privind expropierea pentru cauza de utilitate publica; acest act normativ ne asigura cadrul legal pentru procedurile de expropiere si modalitatea de determinare a despagubirilor ce se acorda. Potrivit Constitutiei nimeni nu poate fi expropiat decat pentru cauza de utilitate publica stabilita potrivit legii cu dreapta si prealabila despagubire, aceasta regula se regaseste si in Codul Civil. Definitia juridica a expropierii: este actul puterii de stat competente prin care se realizeaza trecerea in proprietatea publica a unor bunuri imobile, proprietate privata, necesare executarii unor lucrari de interes public in schimbul unei despagubiri. Obiectul expropierii Potrivit legii 33/1994, pot fi expropriate bunurile imobile proprietatea persoanelor fizice sau juridice, cu sau fara scop lucrativ, precum si cele aflate in proprietatea privata a comunelor, oraselor, municipiilor si judetelor. Nu se expropiaza: terenurile proprietate publica apartinand statului si unitatilor administrative teritoriale. Imobilele proprietate privata a statului. Bunurile imobile proprietate privata a unitatilor administrativ teritoriale pot forma obiectul expropierii in cazul in care utilitatea publica este de interes national. Transferul amiabil al bunurilor care urmeaza sa fie expropriate Potrivit legii33/1994 se poate realiza expropierea si pe cale amiabila fara sa se treaca prin toate etapele.

Procedura expropierii Cunoaste 3 etape distincte reglementate prin norme imperative a legii 33/1994 de la care nu se poate deroga. Declararea de utilitate publica a expropierii respective. Etapa masurilor pregatitoare expropierii. Etapa expropierii pripriu zise si stabilirii despagubirilor.

Utilitatea publica se declara pentru lucrarile de interes national sau de interes local de catre Guvern sau dupa caz de catre Consiliul local al unitatilor administrativ teritoriale unde se afla imobilul respectiv. Pentru diferite situatii special (vezi art.7 din lege) utilitatea publica se declara prin lege. Se face o cercetare prealabila de catre comisii special numite, de catre Guvern pentru lucrarile de interes national si de catre delegatia permanenta a consiliului judetean sau local, sau de primarul general al Bucurestiului pentru lucrarile de interes local, comisii ce vor lucra si vor fi in component imperativa stabilita de H.G. 583/1994. Comisia trebuie sa stabileasca care sunt elementele ce justifica expropierea, avantajele pe care aceasta masura le prezinta si daca lucrarile ce urmeaza a fi efectuate se incadreaza in planurile de urbanism si de amenajare a teritoriului aprobate de fiecare consiliu in parte. Rezultatul cercetarii prealabile se consemneaza intr-un proces verbal care trebuie semnat obligatoriu de jurist Primariei respective. In baza acestui proces verbal se emite actul puterii de declarare a utilitatii publice. Se aduce la cunostinta acest act prin afisare la sediul consiliului local unde se afla imobilul respectiv si se publica daca este cazul in M.O. sau intr-un ziar cu tiraj corespunzator. Nu se publica si nu se afiseaza actele prin care se declara ca fiind de utilitate publica lucrarile ce privesc apararea tarii si siguranta nationala. In baza acestui act se trece la procedura propriu zisa a expropierii. In aceasta etapa expropiatorul intocmeste planul imobilelor expropiate cu indicarea numlor proprietarilor si a ofertelor de despagubiri, acestea se depun la sediul consiliului local in a carei raza se afla imobilele expropiate pentru a putea fi consultate (la fel sunt exceptate planurile ce vizeaza apararea nationala si siguranta). Impreuna cu procesele verbale de terminare a cercetarii prealabile se notifica titularilor drepturilor supuse expropierii in termen de 15 zile de la afisare. Titularii acestor drepturi reale au posibilitatea sa faca o intampinare in termen de 45 de zile de la notificare la Primarul localitatii respective. Aceasta intampinare trebuie solutionata in 30 de zile de catre o comisie alcatuita de Primar dintre reprezentantii expropiatorului, reprezentantii expropiatilor si de catre specialistii primariei in domeniu. Aceasta comisie poate sa accepte sau sa respinga puctul de vedere al expropiatorilor printr-o hotarare motivata ce trebuie comunicata si ea celor interesati in termen de 15 zile de la adoptare. Hotararea respective este si ea supusa contestatiei la Curtea de Apel in termen de 15 zile de la primire. Toate masurile ce se intreprind in aceasta etapa sunt imperative. Solutionarea cererilor privitoare la expropiere este de competenta Tribunalelor pe raza carora exista situate imobilele respective. Aceste tribunal sunt competente doar sa verifice daca sunt respectate cerintele legii pentru expropiere sis a stabileasca despagubirile, nu au voie sa analizeze problemele de fond ale expropierii. Despagubirea

se stabileste de o comisie de experti printr-un raport de expertiza. Despagubirea se compune din valoarea reala a imobilului la care se adauga valoarea prejudiciilor cauzate proprietarilor sau altor interesati. Pentru stabilirea valorii reale se pleaca de la valoarea de piata actuala a unui imobil similar. Momentul transferarii dreptului de proprietate private catre proprietatea publica Este momentul in care expropiatorul si-a executat obligatia de plata a despagubirii. Plata se poate face fie in modul convenit de parti, fie daca nu se inteleg potrivit celor stabilite de catre instant de judecata ce trebuie sa decida si cu privire la termenul platii care in principiu nu poate depasii 30 de zile de la data ramanerii definitive a hotararii judecatoresti de expropiere. Eliberarea titlului executor necesar punerii in posesie va putea fi facuta numai pe baza unei incheieri judecatoresti, prin care se constata ca s-au platit despagubirile. Efecte: Trecerea din proprietate privata in proprietate publica, liber de orice sarcina. Masuri de protectie a proprietarilor expropiati Daca imobilul expropiat se ofera de expropriator spre inchiriere, inainte de a fi utilizat in scopul pentru care a fost expropiat si chiriasul are posibilitatea sa-l inchirieze, el are potrivit legii un drept de preemptiune (prioritar) la inchiriere. Are un drept de a solicita retrocedarea acelui bun, daca imobilul respectiv nu a fost utilizat timp de 1 an de zile si nu s-a facut o noua declaratie de utilitate publica, fostul proprietar poate cere inapoi. Posibilitatea de a cere prioritar sa cumpere el acest bun atunci cand expropiatorul doreste sa-l instraineze pentru ca lucrarile pentru care a fost solicitat numai sunt necesare.

Cursul 7 Modalitatile juridice a dreptului de proprietate Notiunea si enumerarea acestora Dreptul de proprietate poate fi pur si simplu apartinand unui singur proprietar. Este insa posibil ca proprietatea asupra unui bun singular sa apartina concomitent mai multor titulari sau sa fi fost dobandita printr-un act juridic lovit de nulitate ori afectat de o conditie rezolutorie. In asemenea situatii se spune ca dreptul de proprietate este afectat de o modalitate. Modalitati: Proprietatea anulabila Proprietate rezolubila Proprietate comuna Dreptul de proprietate anulabila este acel drept dobandit printr-un act juridic lovit de nulitate. Dreptul de proprietate rezolubila este acel drept obtinut printr-un act juridic incheiat

sub conditie rezolutorie - Este acea conditie care supune desfiintarea obligatiei implinirii unui eveniment viitor si incert. Nu suspenda executarea obligatiei ci obliga insa pe creditor la restituirea bunului pe care l-a primit in cazul indeplinirii evenimentului prevazut in contract sau de lege. Pana la indeplinirea conditie care a format obiectului de instrainare apartine la 2 proprietari transmitatorul care are un drept de proprietate supus unei conditii suspensive si dobanditoru care are drept de proprietate dar supus conditiei rezolutorie. Daca se indeplineste conditia, transmitatorul redevine proprietarul bunului, iar daca nu se indeplineste, dobanditorul isi consolideaza dreptul de proprietate. Exista urmatoarele situatii in care proprietatea apare ca rezolubila in temeiul legii: Potrivit art. 937 din codul civil: Orice donatie facuta intre soti in timpul casatoriei este esentialmente revocabila, aceasta inseamna ca sotul donator poate oricand revoca donatia. Potrivit art. 836 din codul civil: Donatiile prin acte intre vii facute de persoane care nu au copii sau alti descendenti existenti in momentul perfectarii lor, sunt revocate de drept daca donatorului i se naste un copil, chiar postum. Dreptul de proprietate comuna este acea modalitate a dreptului de proprietate ce se caracterizeaza prin aceea ca acest drept apartine concomitent asupra aceluiasi bun sau asupra aceluiasi mase de bunuri, mai multor titulari, ei exercita concomitent atributele conferite de lege titularului dreptului de proprietate. Potrivit codului civil, dreptul de proprietate comuna are 2 forme: De cote parti In devalmasie Proprietatea comuna de cote parti se caracterizeaza prin aceea ca un bun nefractionat in materialitatea lui apartine mai multor proprietari care au o cota parte ideala si abstracta asupra acelui bun. Spre deosebire de proprietatea devalmnasa in care bunul este comun la mai multi titulari dar acestia nu-si cunosc nici macar cota ce li se cuvine. Proprietatea comuna pe cote parti (coproprietate) Niciunul nu este proprietar exclusiv al unei fractiuni materiale din bun si in acelasi timp este insa titular exclusiv asupra cotei parti ideale, abstracte din dreptul de proprietate al acestui bun. Intre proprietatea comuna pe cote parti si indiviziune exista asemanari esentiale in ceea ce priveste regimul lor juridic. Deosebirea consta in obiectul lor. Daca proprietatea comuna are ca obiect un bun individual, indiviziziunea are ca obiect o universalitate de bunuri. Reglementare proprietatii comune: in codul civil nu avem o reglementare generala dar avem unele referiri sau mentiuni in legatura cu realizarea impartelii succesorale. Proprietatea comuna pe cote parti este si ea clasificata in: Obisnuita sau temporara Fortata si perpetua Izvoare ale dreptului de proprietate comuna pe cote parti Mostenirea Conventiile A mai zis ceva

2 principii caracterizeaza proprietatea pe cote parti sau temporala Nici unul dintre copartasi nu are un drept exclusiv asupra unei parti determinate din bun Fiecare copartas are drept exclusiv numai asupra cotei parti ideale sau abstrace din parti Din aceste 2 principii se reduce regula potrivit careia niciun fel de act nu poate fi incheiat cu privire la bun privit in materializarea lui fara acordul tuturor copartasilor, regula numita regula unanimitatii. In ce priveste actele materiale in practica judecatoreasca s-a admis ca in privinta actelor de folosinta materiala fiecare copartas are folosinta lui cu o conditie anume ca in exercitarea acestei folosinte sa nu aduca atingere folosintei celorlalti. Nu se poate insa schimba destinatia si nici transforma bunul ..... Fructele produse de acel bun se cuvin tuturor coproprietarilor in raport de intinderea cotei lor parti. Instantele de judecata in caz de intelegere intre copartasi nu au voie sa formeze loturi pe care sa le atribuie in folosinta exclusiva copartasilor. Cursul 8 Proprietatea comuna in devalmasie Exercitarea atributelor dreptului de proprietate asupra bunului comun: Folosinta, coproprietarii au dreptul de a utiliza in interesul lor comun bunul, de ai dobandii fructele si veniturile. Fiecare coproprietar se poate folosii de bunul comun cu indeplinirea a 2 conditii: Sa nu schimbe destinatia acestuia sau scopul pentru care el a fost dobandit in comun. Sa nu impiedice in nici un fel exercitarea simultana a folosintei de catre ceilalti coproprietari. In situatia in care numai unul dintre coproprietari foloseste bunul comun sau ii culege fructele, ceilalti coproprietari au dreptul la echivalentul lipsei de folosinta sau la contravaloarea fructului. Coproprietarii se pot intelege ca folosinta bunului comun sa fie exercitata de o alta persoana. Actele de conservare pot fi efectuate de oricare coproprietar fara a avea nevoie de acordul celorlalti deoarece printr-un act de conservare se salveaza un patrimoniu, un bun sau un drept de la un pericol iminent. Caracteristica unui act de conservare este aceea ca se inlatura pericolul iminent prin cheltuieli minime in raport cu valoarea bunului. Pentru actele de conservare nu este nevoie de acordul tuturor coproprietarilor intrucat acesta le profita tuturor. Actele de administrare pun in valoare un bun sau un patrimoniu prin perceperea, incasarea sau intrebuintarea fructelor sau veniturilor respective. Pentru actele de administrare este nevoie de acordul unanim al tuturor coproprietarilor regula unanimitatii. Aceasta consta in ideea ca un coproprietar, pentru a face acte de administrare are nevoie de acordul tuturor celorlati coproprietari, iar daca unul se opune actul nu se va realiza. Regula unanimitatii a fost si este criticata, pe buna dreptate, atat in doctrina cat si in practica, avand in vedere ca exista acte de administrare care, ca si actele de conservare

profita tuturor coproprietarilor. Posesia, titularii dreptului de proprietate comuna exercita in mod simultan si concurent posesia asupra bunului comun, existand in realitate o pluralitate de posesii, situatie in care fiecare coproprietar poate exercita posesia fara a leza pe ceilalti. Ca si in cazul folosintei, posesia poate fi exercitata prin altul, poate fi incredintata altei persoane, dar cu consimtamantul tuturor coproprietarilor. Dispozitia. Pentru actele de dispozitie este nevoie de acordul tuturor coproprietarilor pentru ca fiecare dintre ei detin doar o parte din drept si nu poate dispune de partea care nu ii apartine. In situatia in care un proprietar instraineaza bunul intreg, soarta contractului incheiat depinde daca dobanditorul stia sau nu ca bunul nu este proprietatea exclusiva a celui care l-a instrainat. Daca dobanditorul stie, soarta contractului va depinde de rezultatul partajului intre coproprietari astfel ca, daca bunul cade in lotul (este atribuit) coproprietarului instrainator, vanzarea este pe deplin valabila; daca nu cade in lotul acestuia, vanzarea se desfiinteaza avand in vedere ca este vorba de o conditie rezolutorie. Daca dobanditorul nu stie instrainarea este nula relativ (cu toate consecintele nulitatii relative), pentru eroare asupra obiectului contractului. In ambele situatii instrainarea poate fi ratificata, confirmata de ceilalti coproprietari. Dispozitia poate fi materiala sau juridica. In cazul celei materiale coproprietarii pot savarsii acte cu conditia sa nu aduca atingere destinatiei bunului. Incetarea proprietatii comune pe cote parti Poate avea loc in mai multe modalitati, astfel: toti coproprietarii pot instraina unui tert pot sa instraineze cota parte unuia singur dintre ei. prin trecerea bunului in domeniu public prin pierea totala a bunului. partajul, respectiv impartirea bunului in materialitatea sa astfel incat cota parte din drept se transforma intr-un drept exclusiv asupra unei parti din bun. Potrivit art.728 cod civil, nimeni nu poate fi obligat sa ramana in indiviziune, deci partajul poate fi cerut de oricare dintre coproprietari. Partajul se poate realiza in 2 feluri: Prin buna invoiala, atunci cand partile se inteleg. Prin instanta (judiciara). In cazul partajului judiciar se aplica 2 reguli: 1. regula egalitatii, in sensul ca bunurile se atribuie potrivit cotelor parti. 2. regula impartirii in natura, atunci cand bunul poate fi astfel impartit. Daca bunul nu poate fi impartit in natura, el poate fi atribuit in proprietate exclusiva unuia dintre coproprietari, cu obligarea acestuia la plata unei sume de bani, numite sulta, ca echivalent al cotei parti apartinand celorlalti coproprietari. Se are in vedere valoarea bunului in momentul efectuarii partajului. Daca niciunul dintre proprietari nu doreste atribuirea in natura a intregului bun, instanta va proceda la vanzarea acestuia si distribuirea sumei de bani obtinute potrivit cotelor parti pentru fiecare coproprietar. Cursul 9

Posesia Apararea dreptului de proprietate prin actiunea in revendicare pag.197 Modurile de dobandire a drepturilor reale (accesiunea si incorporatiunea si uzucapiunea) Posesie notiunea si elementele de structura ale posesiei Deosebirea posesiei fata de detentie precara Calitatile si viciile posesiei Modurile de dobandire si pierdere a posesiei ( sa citim, nu avem la test) Cazurile de intervertire (transformare) a detentiei precare in posesie utila (vezi 1858 cod civil) Efectele posesiei cu privire speciala asupra actiunilor posesorii Actiune posesorie generala( in complangere) Actiune posesorie in reintegrare Dezmembramintele dreptului de proprietata Dreptul de uzufruct: notiunea, caracterele juridice, modul de dobandire, obiectul acestui drept real. Drepturile si obligatiile uzufructuale Drepturile si obligatiile nuduluiproprietar Cazurile de incetare a uzufructului Dreptul de abitatie al sotului supravietuitor asupra casei de locuit mai atent Servitutiile constituite prin fapta omului Publicitate imobiliara regimul actual al cartilor funciare Cursul 10 Principii Constitutionale si legale ale administratiei publice locale Principiul autonomiei locale Principiul descentralizarii administratiei Principiul deconcentrarii serviciilor publice Principiul autonomiei locale (art.120 Constitutia Romaniei) Administratia publica din unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza pe principiile descentralizarii, autonomiei locale si cel al deconcentrarii serviciilor publice. In aplicarea acestei norme constitutionale prin art.2 din legea administratiei publice locale s-a prevazut ca administratia publica in unitatile administrativ teritoriale se intemeiaza si functioneaza pe baza principiilor descentralizarii autonomiei locale, deconcentrarii serviciilor publice, eligibilitatii autoritatilor administratiei publice locale, legalitatii si al consultarii cetatenilor in solutionarea problemelor locale de interes deosebit. Notiunea de autonomie locala evoca dreptul si capacitatea efectiva a organelor

administratiei locale de a gestiona si solutiona treburile publice in interesul comunitatilor locale pe care aceste autoritati le reprezinta. Autonomia locala are un caracter administrativ si financiar. Caracterul administrativ al autonomiei decurge din prerogativele conferite autoritatilor locale prin lege si au la baza normele constitutionale si legale. Pe de alta parte raporturile dintre organele administratiei publice locale si cele judetene precum si raporturile dintre primar si consiliile locale nu implica o subordonare intre aceste autoritati. In plan financiar autonomia locala inseamna dreptul comunelor, oraselor si judetelor de a dispune de un patrimoniu propriu si de a gestiona acest patrimoniu, precum si resursele financiare in concordanta cu normele legale si cu interesele colectivitatii. Unitatile administrativ teritoriale sunt competente in virtutea acestui principiu al autonomiei locale sa stabileasca taxe si impozite cu caracter local, sa coopereze si sa se asocieze cu alte autoritati ale administratiei locale din tara sau din strainatate. Principiul descentralizarii administrative Notiunea de descentralizare evoca un transfer de atributii si responsabilitati ale organelor administratiei centrale catre autoritatile autonome ale administratiei locale constituite la nivelul comunelor, oraselor si judetelor. Aceste autoritati ale administratiei locale se infiinteaza numai prin lege si dispun de capacitate administrativa proprie, de personalitate juridica si de competenta materiala si teritoriala proprie. In legatura cu acest principiu un autor de drept administrativ arata inca in perioada interbelica ca in cazul descentralizarii teritoriale, teritoriul statului este impartit in circumscriptii administrative in care functioneaza autoritati administrative locale care beneficiaza de o oarecare independenta fata de autoritatea centrala, mai precis anumite servicii publice de interes local sunt transferate din competenta administratiei centrale, in competenta organelor locale descentralizate, constituite la nivelul comunelor, oraselor si judetelor. In opinia unui alt profesor contemporan, recunosterea unitatilor administrativ teritoriale ca subdiviziune administrative ale statului constituite in vederea unei mai bune administrarii a intereselor cetatenilor lor are semnificatia unei reglementari la nivel constitutional a descentralizarii administrativ teritoriale considerata ca o consecinta a principiului autonomiei locale. Prin legea nr. 339/2004 au fost reglementate principiile fundamentale si regulile generale care garanteaza desfasurarea efectiva a procesului de descentralizare administrativa si financiara a tarii. Potrivit art.4 din lege aceste principii sunt: Pricipiul subsidialitatii. Principiul egalitatii cetatenilor in fata autoritatilor administratiei publice. Garantarea calitatii serviciilor publice puse la dispozitia cetatenilor de catre aceste autoritati indiferent de locul lor de rezidenta. Stimularea competitiei ca mijloc de crestere a eficientei serviciilor publice. Exercitarea competentelor de catre autoritatile administratiei publice situate pe nivelul administrativ cel mai apropiat de cetatean. Asigurarea unui echilibru permanent intre descentralizarea administrativa si descentralizarea financiara la nivelul fiecarei unitati administrativ teritoriale. Transparenta actului decizional care presupune accesul cetatenilor la informatia publica precum si implicarea cetateanului in luarea deciziei care vizeaza colectivitatea.

Asigurarea descentralizarii financiare bazata pe reguli transparente cu privire la calculul resurselor financiare alocate unitatilor administrativ teritoriale. Principiul deconcentarii serviciului public Notiune de deconcentrare inseamna un transfer de atributii care revin organelor administratiei centrale catre organele din subordinea acestor autoritati care isi desfasoara activitatea in teritoriu. Ca organe de specialitate ale administratiei publice de stat prin lege s-a prevazut competenta ministrerelor de a infiinta in subordinea lor organe de specialitate precum si unele servici publice care se integreaza ca efect al aplicarii principiului in sistemul administratiei ministeriale si se deosebeste de administratia locala care reprezinta expresia descentralizarii administrative. Principiul eligibilitatii locale Autonomia locala se realizeaza potrivit legii de catre consiliile locale si Primar si precum si de catre consiliile judetene alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Consiliile locale comunale si cele orasenesti sunt autoritati deliberative care rezolva treburile publice la nivel comunal si orasenesc in conditiile legii, iar primarii sunt autoritati executive investiti cu o competenta proprie. Alegerea consiliilor locale si judetene se face pe circumscriptii electorale, prin vot exprimat pe baza scrutinului de lista, iar alegerea Primarilor se realizeaza tot pe circumscriptii electorale dar prin vot exprimat pe baza scrutinului uninominal. Au calitatea potrivit legii de alesi locali: consilierii locali si Primarul, precum si consilierii judeteni. Principiul consultarii cetatenilor in rezolvarea problemelor locale de interes deosebit Face la randul sau parte din categoria principiilor generale prevazute in legea nr.215/2001. Potrivit art.8 din lege, autoritatile administratiei locale trebuie consultate ori de cate ori administartia centrala adopta unele decizii, legea nu precizeaza si anume se intelege prin sintagma probleme locale de interes deosebit lasand la latitudinea administratiei locale din fiecare unitate administrativ teritoriala sa aprecieze acest lucru. Forma aobisnuita de consulatare a cetatenilor pe plan local si national o constituie referendumul. Legea nr.3/2000 reglementeaza institutia referendumului stabilind ca exista 2 tipuri de consultari populare si anume: referendumul obligatoriu si referendumul facultativ. Referendumul esteobligatoriu in cazul revizuirii Constitutiei si al demiterii Presedintelui Romaniei precum si in cazul unor proiecte de lege privind modificarea limitelor teritoriale ale comunelor, oraselor si judetelor. Referendumul este faculativ in cazul solicitarii Presedintelui Roamaniei cu privire la probleme de interes national sau in cazul referendumului local organizat de Primar in baza unei hotarari a Consiliului local. Potrivit art.12 din lege sunt considerate probleme de interes national adoptarea unor masuri privind reforma si strategia economica a tarii, adoptarea unor decizii politice referitoare la regimul general al proprietatii publice si

private, la organizarea administratiei publice locale a teritoriului si a regimului general privind autonomia locala, organizarea generala a invatamantului. Cursul 11 Delegarea gestiunii serviciului public prin contractele administrative Contractele administrative Notiunea Istoricul contractelor administrative Particularitatile contractelor administrative Contractele administrative au fost definite in moduri diferite de autorii francezi si roamani in functie de aprecierile personale ale acestora asupra obiectului lor si asupra regimului juridic aplicabil. In sensul larg al notiunii putem definii contractul administrativ ca fiind un acord de vointa dintre 2 autoritati publice intre ele sau dintre o autoritate publica si un particular, acord de vointa supus unui regim juridic special de drept administrativ. Intr-o acceptiune mai restransa specifica perioadei interbelice, contractele administrative erau definite de profesorul Raricescu ca fiind intelegeri intre administratie si particulari cu privire la realizarea unui serviciu public sau exploatarea domeniului public. Din punct de vedere practic contractele administrative fara a fi teoretizate apar in antichitate si anume in dreptul roman, insa nu sub aceasta denumire. Romanii cunosteau notiunea de concesiune a domeniului public, realizau achizitii publice si desfasurau proceduri administrative cu privire la vanzarea si inchirierea bunurilor statului. Aceste proceduri erau realizate tuecvesto, praetori si idili. Notiunea de achizitie publica apare si in dreptul grecii antice, des intalnita in perioada lui Pericle. In Evul Mediu contractele care au ca obiect procesiunea domeniului public si achizitiile publice sunt frecvent intalnite in Europa Medievala. Initial in secolele 12-14, concesiunea se realizeaza prin acte unilaterale facute de catre rege si ulterior de catre senior. Incepand cu secolele 14-15, in Franta Medievala, in imperiul germano-roman si in principatele italiene sunt frecvent intalnite contracte cu un asemenea obiect. Treptat dreptul de concesiune, un drept public, tinde sa se transforme intr-un drept privat, intr-un drept de proprietate al concesionarului, care putea transmite obiectul concesiunii mostenitorilor sai. Adesea titularul concesiunii obtinuta de la rege incepe sa exercite drepturi nobiliare asupra obiectului concesiunii. Contractele administrative apar ca notiune in sensul stiintei dreptului administrativ la inceputul secolului 20 (1925-1926), fiind teoretizate la inceput intr-o acceptiune mai restransa de catre profesorul francez Gaston Geze, care in lucrarile sale publicate in 1926, anume principiile generale ale dreptului administrativ si tratat teoretic si practic asupra contractelor administrative, vorbeste de existenta unei categorii de conventii supuse unui regim special care in acceptiunea sa trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

Sa existe un acord de vointa intre o autoritate publica si un particular. Partile sa inteleaga, sa supuna acordul de vointa regimului juridic administrativ. Scopul contractului sa-l reprezinte realizarea unui serviciu public a unei lucrari publice ori a unei activitati de interes public. Observam asadar ca initial obiectul contrectelor administrative era destul de redus. In anii 40, profesorul Gerard Peguenoc publica lucrarea Teoria Contractelor Administrative in care prezinta aproximativ 30 de conventii incheiate de autoritatile administratiei publice ca reprezentant contracte administrative. De remarcat faptul ca autorul introduce in sfera contractelor administrative in mod corect toate contractele care privesc utilizarea si punerea in valoare a domeniului public creand in sens teoretic familia contractelor de ocupare a domeniului public. In anii 50-60 apar teoriile profesorului Andre de Laubadere care publica lucrarea Tartat teoretic si practic de contracte administrative, lucrare care reprezinta si astazi referinta dreptului francez in ceea ce priveste sfera acestor contracte. Profesorul Laubadere exclude din sfera contractelor administrative, contractele incheiate cu titlu gratuit, numit domeniul public si numele conventiei legate de desfasurarea efectiva a serviciilor publice. Noi elemente in teoria contractului administrativ sunt aduse in perioada anilor 70-90 de profesorul Pier Henry C., Fontaire si Timsit. Contractele administrative in dreptul roman (adica romania) Pana in perioada interbelica (1924), legislatia romana si doctrina de specialitate nu fac referire la aceasta materie. In 1924 intra in vigoare 2 acte normative: legea minelor, care aduce o reglementare sumara in ceea ce priveste concesionarea activitatilor de minerit. legea privind comercialitatea si controlul inteprinderilor de stat. Urmeaza legea pentru exploatarea minelor din martie 1929, jurnalul consiilor de ministri nr.581/1931 privind normele pentru tinerea licitatiilor publice si alte acte normative. Doctrina juridica din perioada interbelica a fost extrem de divizata in ceea ce priveste acceptarea, notiunea si sfera contractelor administrative. Au aparut 3 curente de gandire: Aprecia ca nu exista contracte administrative si ca aceste conventii au natura de drept privat, plecand de la faptul ca aceste conventii erau date spre solutionare instantelor comerciale. Adeptii teoriei sunt profesorii Anibal Teodorescu si Paul Neculescu. Adopta o acceptare limitata notiunii in sensul acordat de Gaston Geze. Principalul artizan al acestui curent a fost profesorul Raduncescu si profesorul Jean Vermulen. Avea in vedere faptul ca toate conventiile incheiate de administratia publica cuprindea o procedura administrativa de aprobare dupa caz de adjudecare. In acest sens se considera ca toate contractele incjeiate de autoritatile administratiei publice pe care partile inteleg sa le supuna regimului juridic administrativ sunt contracte administrative. Teoria aceasta a fost sustinuta in principal de George Costin.

Dupa 1948 contractele administrative dispar din dreptul roman datorita faptului ca serviciile publice erau realizate direct sau prin coordonarea directa a organelor administratiei publice, iar socuetati comerciale private numai existau. Contractele administrative reapar dupa 1990 prin mai multe acte normative care initial urmareau realizarea procesului de privatizare. In baza legii nr.15/1990 privind reorganizarea unor intreprinderi de stat in regii autonome si societati comerciale si a HG nr.1228/1990 se realizaeaza o metodologie, o reglementare a concesionarii, inchirierii si locatiei gestiunii unor bunuri din domeniul public si privat al statului in favoarea unor persoane fizice si juridice de drept privat. Regimul juridic al concesionarii serviciilor, lucrarilor si bunurilor proprietate publica va fi ulterior modificat prin legea nr.219/1998 privind concesiunea domeniului public, prin legea nr.528/2004 ca sa fie reglementat in prezent prin ordonanta Guvernului nr.34/2006 pentru concesionarea serviciilor si lucrarilor publice si prin OG nr.54/2006 privind concesionarea bunurilor proprietate publica. In anul 2001 este emisa OG nr.60 privind achizitiile publice care realizeaza pentru prima data o reglementare unitara a acestui domeniu. Sunt contracte asimilate achizitiilor publice si urmand regimul juridic al acestora, contractele de furnizare de bunuri pentru administratia publica, contractele de prestare de servicii in favoarea administratiei publice si contractele de lucrari publice. In anul 2002 prin OG nr.16 sunt reglementate contractele de parteneriat public-privat, care insa din 2006 numai dispun de o reglementare legala. Legea nr.213/1998 privind regimul juridic al proprietatii publice si legea nr.215/2001 privind autoritatile administratiei publice locale autonome aduc o reglementare sumara contractelor de inchiriere a domeniului public si a domeniului privat al statului si unitatilor administrativ teritoriale. In august 2008 a intrat in vigoare HG nr.771 privind contractele de delegare a gestiunii serviciilor publice, hotarare emisa in aplicarea legii nr.51/2006 privind serviciile comunitare de utilitate publica, hotarare ce aduce o reglementare asemanatoare cu cea din dreptul francez in domeniul delegarii gestiunii serviciului public. Tot in sfera contractelor administrative se afla conform doctrinei si alte conventii incheiate de autoritatile administratiei publice prin care se pun in valoare bunuri din domeniul public sau se realizeaza o activitate de interes public. Astfel de contracte discutate sunt: Contractele de asociere in participatiune privind bunuri din domeniul public sau contractarea unor imprumuturi publice (profesorii Ioan Alexandru, Iulian Nedelcu, Teoder Brejeanu). Contractele prin care o autoritate publica transmite unei alte autoritati administrarea domeniului public (profesorul Ioan Alexandru). Contractele de imprumut public prin care statul contracteaza sume de bani (Saguna, balan, Ioan Alexandru). Contractele de grand/de finantare, prin care statul acorda in regim de drept public sume de bani de regula unor persoane/organizatii non-profit pentru realizarea unor activitati pentru care statul are interes. (ex: cercetare, realizarea unor proiecte de dezvoltare comunitara, derularea unor activitati culturale, sportive, religioase) (Ioan Alexandru si Ioan Corbeanu).