LAURENCE CASTELLO

Civilizaţia Megaliţilor
Traducere şi note Liana Gombosiu
prietenii Cărţii
BUCUREŞTI 2001
Colecţia Civilizaţii Dispărute este coordonată de Lydia Constanţa Ciucă
INTRODUCERE
© PRIETENII CĂRŢII CP 58-47 BUCUREŞTI ISBN 973-573-054-5
SFIDAREA MEGALITICĂ
Jn jurul turnurilor întunecate şi a labirinturilor boltite ale întinselor cetăţi megalitice ale lumii vechi
pluteşte încă un nimb de groază primitivă
şi de necromanţie."
Lovecraft
Cu douăsprezece mii de ani în urmă, ultimii gheţari s-au retras spre nord sau pe vârfurile
munţilor. Era glaciară s-a sfârşit şi odată cu ea s-a sfârşit şi paleoliticul. Acesta e momentul
în care începe „revoluţia" neolitică. Omul părăseşte peşterile, construieşte primele locuinţe
permanente, învaţă să domesticească animalele şi să practice agricultura, în locul armelor şi
sculeior din silex cioplit apar topoarele din piatră şlefuită, între anii 7000 şi 5000 î.H,
popoarele se grupează în oraşe şi sate, vânătoarea trece pe locul doi. agricultura şi
creşterea animalelor se dezvoltă.
Pietre de prisos
Cei trei mii de ani care urmează vor fi martorii intensificării defrişării pădurilor şi ai cultivării
pământului, ai apariţiei ceramicii şi bronzului. Sfârşitul acestei perioade coincide, în Orient,
cu dezvoltarea marilor civilizaţii (Egipt. Creta, Sumer...), paralel cu neoliticul occidental care
se desfăşoară până la cucerirea romană, trecând de la vârsta de bronz la cea de fier.
tranziţie de la Preistorie la Istorie.
Odată ce a rezumat, schematic, aceste douăsprezece mii de ani de istorie a omenirii,
specialistul în preistorie constată că a uitat ceva... pietrele; pietre ridicându-se sub formă de
menhire, dolmene, crom-lehuri şi împlântate, ca din întâmplare, din Palestina până în
Scandinavia, din Africa de Nord în Irlanda; pietre misterioase care nu servesc la nimic, care
nu explică nimic şi care. dacă nu ar fi existat, nu ar fi schimbat cu nimic istoria dezvoltării
omului neolitic; pietre de prisos, mister de care ne lovim fără încetare, sfidarea imaginaţiei
generaţiilor de cercetători amatori şi oameni de ştiinţă. Aceasta este sfidarea megalitică pe
care vom încerca s-o desluşim în această carte.
în primul rând, un mod de a construi
întrucât fenomenul megalitic se suprapune dezvoltării istorice tradiţionale, trebuie studiat
separat şi trebuie vorbit despre civilizaţia megaliţilor suprapusă civilizaţiilor neolitice
cunoscute.
Să începem prin prezentarea megaliţilor.
Cuvântul megalit este compus din cuvintele greceşti megas (mare) şi lithos (piatră).
Monumentele megalitice sunt construite din lespezi mari, brute sau prelucrate.
Hans Bidermann, în lucrarea Civilizaţiile megalitice din Europa (Payot, Istoria Artelor, voi. 4)
spune: „limbajul ştiinţific nu aplică fără discernământ calificativul de megalitic la orice
monument vechi făcut din pietre mari şi, pe de altă parte, nu toate tipurile de monumente
megalitice sunt constituite din blocuri grosiere de stâncă abia prelucrată, considerate a fi
caracteristice acestei civilizaţii. Etnologul şi specialistul în preistorie folosesc termenul
megaliţi mai degrabă pentru a desemna un ansamblu determinat de elemente culturale, a
căror caracteristică esenţială este modul de construcţie utilizând blocurile mari de piatră,
rudimentar prelucrate, dar cărora pietrarul nu le-a dat nici o formă anume şi pe care nu le-a
şlefuit::.
Civilizaţiile megalitice despre care vom vorbi în continuare se întind pe o perioadă ce începe
în cel de al V-lea mileniu Î.H. şi continuă mai mult de 2000 de ani.
Dolmen, menhir, incintă, aliniamente şi ciste
De obicei, se definesc patru mari tipuri de monumente megalitice şi anume: dolmenul, men-
hirul. incinta şi aliniamentul.
Cuvântul dolmen ar veni din limba bretonă în care doi este masă şi men. piatră; dar nu toţi
autorii acceptă această origine. Distingem astăzi dolmenul simplu, dolmenul cu culoar, aleile
acoperite şi camerele tumulare. Iniţial, ceea ce pare a fi sepultură era adeseori acoperit cu o
movilă din pământ (tumu-lus] sau din piatră (cairn), care a dispărut astăzi, în majoritatea
cazurilor.
Menhirul, din bretonul men (piatră) şi hir (lung), este o simplă piatră de formă şi înălţime
variabilă, înfiptă vertical în pământ. Aceste pietre se întâlnesc singure sau în grup.
Incinta megalitică este o grupare de menhire sau de triliţi (două pietre verticale împlântate în
sol şi pe care se reazemă a treia piatră) care delimitează o suprafaţă. Adeseori se denumesc
cromleh., cuvânt care vine de la crum (curbă) şi lech (piatră). Cel mai celebru cromleh este
cel de la Stonehenge din Anglia, în ţinutul Wiltshire şi căruia îi rezervăm un loc special în
această carte.
Aliniamentul este o serie de menhire aşezate într-un singur şir. Câmpurile de aliniamente
sunt
formate din mai multe şiruri de menhire, plecând adeseori din coarda unui semicerc
(cromleh). Ne vom ocupa în special de celebrele aliniamente de la Car-nac, în Bretania.
Cromlehuri şi aliniamente, oricare ar fi fost destinaţia lor iniţială, ele par să fi fost construite
cu o preocupare de ordin astronomic (stelar, lunar sau solar).
După cum observă Fernand Niel în Dolmene şi menhire („Que sais-je?:' nr. 764, P. U. F. ,
ediţia a 4-a, 1972): „se consideră adeseori ca făcând parte din categoria monumentelor
megalitice şi cistele (stone cists în engleză, kist-vaen în bretonă, hăllkista în suedeză — de
la latinescul cista, coş) care sunt nişte lăzi dreptunghiulare, în general îngropate, atât de mari
cât să poată fi morminte ale unor persoane. Sunt un fel de dolmene mai mici şi uneori
diferenţa nu este determinabilă.
PARTEA ÎNTÂI
MEGALITII
„O pietre! împreună cu cântecele barzilor, veţi feri de uitare numele meu?'
Ossian: Temora

1
VÂRSTA MEGALITILOR
iarbă măruntă, crescând îndesat printre tufişurile landelor câţiva pini răsuciţi, un vânt violent
cu burniţă sărată care trece urlând în vârtejuri printre pietre, un cer de iarnă rece şi înstelat
— acesta este decorul unde ne închipuim că se ridică un menhir, o piatră înaltă, pântecoasă,
privind spre aştri.
Pietre... pietre ridicate cu milenii în urmă de popoare trufaşe, megaliţi sfidând timpul, martori
ai dorinţei de nemurire a celor care i-au construit, pietre ştiute acolo din vechime, printre
copaci, la o margine
de câmpie, ca pietrele de hotar ale unui trecut cu secretele bine păzite.
Cele mai vechi texte ne vorbesc despre aceste pietre: Biblia, grecii Aristotel şi Pausanias,
Cezar în Războiul galic, apoi textele latine de la începutul erei noastre şi scrierile episcopilor
care condamnă cultul pietrelor.
Dar ce sunt megaliţii, de unde vin? Nici un răspuns de la pietrele roase de licheni — sunt
mute.
Abatele Milion strigă în zadar: „Spuneţi-ne secretul originii voastre. Spuneţi-ne dacă mâinile
care v-au înălţat erau pioase sau barbare? Ce înţeles aveţi? De ce aţi fost ridicate spre cer?
Vorbiţi!" (Dol-mene şi menhire armoricane, 1903).
Misterele megaliţilor rămân incitante. Ele stârnesc imaginaţia şi dacă mulţi au fost cei care au
vrut să le desluşească, tezele lor sunt adesea nesatisfăcătoare, dacă nu chiar ridicole.
Datele problemei au fost mult limpezite de ştiinţa din ultimul secol. Fără rigoarea lucrărilor
ştiinţifice, n-am fi aflat nimic. Pe aceste lucrări trebuie să ne sprijinim când vorbim despre
megaliţi. Orice supoziţie, orice teorie în contradicţie flagrantă cu rezultatele ştiinţifice, trebuie
clasată în domeniul visării sau al delirului.
Monumente celtice, gotice?
Din ce epocă datează megaliţii? Este prima întrebare pe care o pun pietrele acestea. De-a
lungul veacurilor răspunsurile au fost foarte diferite. Descoperiri recente au rezolvat, parţial,
problema. Dar, mai întâi să vedem ce au spus predecesorii.
Până la sfârşitul primei jumătăţi a secolului XIX nu se cunoştea, în Franţa cel puţin, o
populaţie anterioară celţilor sau galilor. Li se atribuia deci lor construirea acestor monumente
din piatră. Unii autori n-au ezitat însă, să le atribuie romanilor, goţilor sau saxonilor.
Olâus Magnus, arhiepiscop de Upsal, scrie în 1546, în al său De bellicis gothorum obeliscis
(„Asupra obeliscurilor de război ale goţilor"): „în ceea ce priveşte obeliscurile sau pietrele
verticale, ridicate prin forţa unor uriaşi şi a unor atleţi, ele se întâlnesc cel mai frecvent la
ostrogoţi şi vizigoţi; ele se întâlnesc la întretăierea a două sau trei drumuri şi. de asemenea,
în întinderi pustii, rămase fără populaţia măcinată de ciumă, foamete şi război şi care nu s-a
întors încă, din inerţie sau neglijenţă, la prima ei cultură. Aceste pietre ridicate în mai multe
locuri au 10, 20 sau 30 de picioare1' înălţime şi 4 sau 6 lăţime; ele sunt dispuse admirabil, dar
înşiruirea lor este mai
1) Reamintim că / picior are cam 33 de centimetri
surprinzătoare: în linie dreaptă, ele desemnează atitudini de luptă ale războinicilor; dispuse
circular sepulturile familiilor; dacă şirurile formează un unghi, este vorba de o armată de
cavaleri care au triumfat asupra duşmanilor."
Asemănarea aliniamentelor de menhire cu trupe de combatanţi va fi frecventă; vom vedea
un exemplu şi la Carnac.
Atribuindu-se celţilor construirea megaliţilor, misterele care le înconjurau nu erau rezolvate,
în anul 1725, arheologul Christophe-Paul Gautron de Robien scria: „Putinele cunoştinţe pe
care le avem despre obiceiurile vechilor celţi ne îngreunează şi mai mult explicarea
monumentelor lor."
Secolul XVIII, care a văzut apariţia arheologiei ca ştiinţă, face curând o pasiune pentru
megaliţi, pasiune care nu a dispărut şi care mai mult a întunecat subiectul decât să-l
lumineze, în curând romantismul va prelua problema şi prima parte a secolului XIX se va
scălda în plină celtomanie păgână, se va ascunde în umbra pietrelor misterioase bătute de
vânt şi se va amesteca în viaţa druizilor cu practici sângeroase.
Ar fi fost de mirare ca Franşois-Rene de Cha-teaubriand să fi neglijat subiectul megaliţilor. în
Martirii, apărut în 1809, el acordă celtomaniei un loc important.
„La capătul acestui spaţiu — scrie el — se ridica una din acele stânci izolate pe care galii le
numeau dol-mene si care marchează mormântul vreunui războinic.
într-o zi, plugarul a privit din mijlocul brazdelor sale spre aceste piramide fără formă: speriat
de măreţia monumentului el a atribuit, poate, unor puteri nevăzute şi funeste ceea ce nu era
decât mărturia puterii străbunilor săi.
Noaptea a coborât. Tânăra fată s-a oprit nu departe de piatră, a bătut de trei ori din palme
pronunţând cu voce tare aceste cuvinte misterioase: «Vâscului, anul nou!»"
Sângele şi furia druizilor.
Considerate temple, morminte sau stele comemorative, megalitii au fost asociaţi civilizaţiei
galilor şi vârsta lor a fost fixată la maximum câteva secole înainte de era noastră.
Astfel, în Eseul asupra antichităţilor din Morbi-han (Vannes, 1825), canonicul Mahe scrie:
,,Singura părere acceptabilă este aceea că aliniamentele de la Carnac sunt un templu
druidic, aşa cum au crezut şi Pelloutier. Deric şi de La Tour d'Auvergne. Aceasta se poate
dovedi prin scrierile vechi, din care rezultă că mai multe naţii de origine celtică sau
amestecate cu celţii nu aveau temple acoperite, cum le avem noi, şi că oficiau ceremoniile
religioase în aer liber".
Canonicului i se alătură Christophe-Paulin de la
Poix, cavaler de Freminville, care scrie în anul 1827 lucrarea Antichităţi ale Bretaniei: „Vom
întâlni, frecvent de-a lungul acestei scrieri analitice a antichităţilor din Bretania. monumente
creştine ridicate pe ruinele celor ale druizilor sau alături de acestea şi care par să primească,
în faţa imaginii lui Christos, a Sfintei Fecioare sau a unui Sfânt oarecare, adoraţiile pe care
un ţăran breton le aduce tradiţiei, fără a-şi da seama, unei pietre celte, unei fântâni sacre,
unui stejar bătrân, obiecte venerate în cultul străbunilor săi."
Ca reacţie faţă de celtomania vremii sale, reverendul Algernon Herbert, decanul Colegiului
Merton de la Oxford, publică în anul 1839 o lucrare în care încearcă să demonstreze că
megaliţii din Anglia şi din Bretania au fost ridicaţi abia în secolul V al erei noastre.
Convingerea că druizii au construit dolmenele este puternică încă vreo câteva decenii.
Abatele Bourasse descrie în anul 1842 un anumit număr de dolmene şi spune, în legătură cu
dolmenul de la Crouzilles (departamentul Indre-et-Loire): „Tradiţii crâncene s-au păstrat în
regiune. Când lespedea este udată de ploaie, şi devine la culoare roşu închis, se spune că
ar fi urma sângelui victimelor sugrumate pe acest altar. Ni se arată încă o rigolă, nu foarte
adâncă, şi o groapă destinată să primească sângele care curgea sub cuţitul de silex al
druizilor sacrifica-tori. Se mai poate distinge la suprafaţa acestui dol-men forma destul de
vagă a unui picior sau a unei mâini săpate în adâncimea blocului de piatră.
Ceremonii lugubre
Strămoşii noştri galii ne apar întunecaţi şi tenebroşi, obsedaţi de sânge şi furtuni. Un
exemplu este acest fragment din lucrarea abatelui Jean Simon (Li-moges, 1852): „Se pare
că galii au aşezat intenţionat mormintele războinicilor pe malul oceanului, printre stânci
groaznice, în leagănul întunecat al furtunilor, pentru ca norii negri, pădurile zbuciumate,
valurile asurzitoare, strigătul trist al păsărilor ţărmului asemenea deznădejdii unui om care se
îneacă să continue ceremoniile lugubre, ţipetele şi gemetele funeraliilor în jurul mormintelor
uriaşilor..."
Mai ironic, Gustave Flaubert, refuză o concluzie, în articolul intitulat Despre pietrele de la
Car-nac şi despre arheologia celtică:
„Pentru a reveni la pietrele de la Carnac (sau mai degrabă pentru a le părăsi), dacă, după
atâtea păreri, aş fi întrebat ce cred eu, aş răspunde ceva irefutabil, irezistibil şi care i-ar face
pe toţi să încremenească, lată opinia mea: pietrele de la Carnac sunt nişte pietre mari!"
Pietrele ridicate par să fie mai vechi
în cea de a doua jumătate a secolului XIX. a trebuit să se accepte un fapt evident: megaliţii
nu erau de origine celtică. S-a observat că multe regiuni care n-au fost niciodată ocupate de
celţi posedau megaliţi, în timp ce teritorii invadate de ei nu aveau nici un dol-men. nici un
menhir.
în anul 1862, Academia Inscripţiilor din Franţa a iniţiat un concurs asupra acestui subiect.
Câştigătorul concursului. Alexandre Bertrand, a demonstrat că celtii n-au nimic comun cu
megalitismul. Săpăturile efectuate în dolmene dovedesc că mobilierul găsit (topoare, silex,
os, ceramică...) are legătură cu preistoria sau cu o epocă mai veche cu unul sau două milenii
înainte de sosirea galilor.
Odată cu abandonarea celtismului s-a început considerarea dolmenelor ca fiind morminte şi
nu mese de sacrificiu (Louis Galles în Consideraţii asupra monumentelor din piatră, 1850).
în Arheologia creştină, a abatelui Bourasse, revăzută şi corectată de Monseniorul Chevalier
în anul 1886, se poate citi:
„Altădată dolmenele erau privite ca altare ale druizilor şi, atât în Franţa cât şi în Anglia,
rigolele şi cavităţile săpate primitiv au fost considerate ca fiind destinate primirii sângelui
victimelor... Mai mulţi autori, cu imaginaţie mai puţin dramatică, au pretins că dolmenele au
fost doar monumente funerare.
pietre de mormânt. Efectuându-se săpături sub dolmene, s-au descoperit oseminte omeneşti
amestecate cu oseminte de animale şi ustensile din silex şi din bronz. Acest fapt ne face să
vedem în dolmene nişte morminte şi nu locul unor crude sacrificii practicate de gali.:!
Totul vine din Orient
S-a născut atunci, pentru o durată de cel puţin un secol, o nouă teorie privind vârsta şi
originea megaliţilor. Vechi de trei sau patru mii de ani. megaliţii s-ar datora unui singur popor,
„poporul dolmenelor", venit din Msditerana orientală şi stabilit pe coastele atlantice, ce la
ţărmurile Portugaliei la cele ale Danemarcei. Această teorie seducătoare a fost dezvoltată de
către mulţi autori; articolele şi cărţile consacrate sunt extrem de numeroase.
„Cu 10 sau 15 ani în urmă — scrie Henri de Saint-Blanquat într-un articol asupra megaliţilor
apărut în Ştiinţă şi Viitor, nr. 342 din august 1975 — această teorie a fost acceptată, în
general. Navigatorii egeeni ar fi ajuns în Spania spre sfârşitul celui de al treilea mileniu;
construcţia primelor dolmene bretone a fost plasată către anul 2000 Î.H. în Marea Bri-tanie şi
în Europa de nord, fenomenul ar trebui să fie mai recent. Aceste date, evident aproximative,
se
bazau pe un lanţ de corelări stabilite progresiv, plecând de la civilizaţiile mediteraneene."
Arheologii specialişti în preistorie au dezvoltat îndelung această teorie care coincidea cu o
idee mult răspândită şi anume aceea că orice civilizaţie venea din Orient.
O retorică ce nu se bazează pe nimic
în lucrarea colectivă consacrată Omului, înainte de Scriere (1959), Andre Varagnac îşi intitula
articolul despre megaliţi: Corabia purtătoare de religie.
„Leagănul iniţial al acestei arhitecturi — scrie el — fiind Orientul apropiat, ea s-a întins în rnai
toate direcţiile pe care le urmase şi expansiunea neolitică." în cursul unor călătorii
îndepărtate, „misionarii ar fi convertit populaţiile autohtone şi le-arfi devenit şefi.':
„Constructorii de megaliţi — scrie tot Andre Varagnac — au sosit la gurile Loarei; de acolo s-
au reîmbarcat pentru Cornwall şi Irlanda. Foarte timpuriu au trecut prin vestul Scoţiei, s-au
oprit în Shetland şi până în îndepărtatele insule Orkney, apoi s-au abătut la est, spre
Jutlanda şi sudul Scandinavici pentru a coborî spre Germania de nord."
„Este o întreagă lume spirituală —- conchide Varagnac —- pe care predicatorii megalitismului
au adus-o din Orient în Occident. Suntem încă

moştenitorii ei, îndepărtaţi dar direcţi. Dacă creştinismul s-a răspândit în câteva secole până
la cele mai îndepărtate insule ale lumii celtice, dacă a găsit în acest Extrem-Occident
propovăduitorii lui cei mai fervenţi, aceasta se datorează şi faptului că, aproape cu trei milenii
înainte, aceste populaţii de ţărani şi negustori construiseră monumente dolmenice pentru a-şi
exprima concepţia asupra salvării prin purificare — această obsesie de mai târziu a Evului
Mediu."
Noi ştim astăzi că toată această frumoasă retorică nu se bazează pe nimic. Dar, încă din
anul 1965, Yannik Rollando brodează pe această temă, într-o lucrare foarte serioasă, asupra
Preistoriei din Morbi-han:
„Arheologii îşi întorc privirile spre cel de al treilea mileniu pentru a găsi originea civilizaţiei
megalitice occidentale, în camerele dreptunghiulare de piatră, sau în cele circulare (tholoi)
din Creta, sau din Ciclade, se regăsesc anumite particularităţi arhitecturale şi ritualurile
funerare ale dolmenelor noastre: înhumări colective sau succesive, focuri rituale, ceramică
ornată cu spirale, zeiţe cu şerpi, topoare sacre. Purtată de curentul comerţului, credinţa
megalitică „ajunge în Sicilia, Italia meridională,' Sardinia, Spania. Din leagănul iberic,
conchistadorii au dus-o în Bretania, apoi în Marea Britanie. Din vechile rădăcini autohtone
înfloreşte atunci o gamă întreagă de civilizaţii megalitice."
Primele evaluări cu carbon 14, despre care vom
vorbi mai târziu, nu-i fac pe toţi cercetătorii să-şi schimbe părerile, şi universitarul J. Arnal, în
lucrările sale foarte interesante privind Dolmenele din departamentul Herault (1963), scrie:
„Au fost avansate mai multe ipoteze. Aceea a lui V. Gordon-Childe mi se pare cea mai temeinică.
El vede în megalitism o religie adusă din Orientul a-propiat, la fel cum s-a întâmplat cu
creştinismul în epoca romană.::
Dezacorduri şi ipoteze tuiburi
încă de la sfârşitul secolului XIX anumiţi autori au ţost de acord cu schema orientală. Un loc
deose-Djt îl ocupa scoţianul James Fergusson cu lucrarea nude stone monuments in all
countries, their age and uses, apărută în anul 1872 şi tradusă în limba îranceza de abatele
Hamard în anul 1873, sub titlul Monumentele megalitice din toate ţările. Această lucrare, prima
consacrată megalitismului din întreaga lume, este încă luată drept referinţă. „De la cartea lui
rergusson — scrie Fernand Niel — ale cărui concluzii sunt de altfel discutabile, nu cunoaştem
altă
S S nte2ă aSU monumente
'
Fergusson, despre care vom mai vorbi, refuză
atât schema celtică, cât şi cea orientală. Pentru el. aceste monumente din piatră sunt recente şi
datează din primele milenii ale erei noastre, în special monumentele britanice de la Stonehenge
şi Avebury sau cel irlandez de la New Grange. Despre camera de la Maeshowe, din Scoţia, el
scrie că ar fi greu s-o considerăm dintr-o epocă anterioară secolului X. Câmpurile de menhire de
la Kongsbacka, din Suedia, se leagă de „bătăliile care s-au dat între secolele V şi XII."
El scrie de asemenea: „în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu avem nici un motiv să pre-
supunem că dolmenele spaniole ar fi anterioare erei actuale; ştim însă, că dolmenele din Cangas
de Onis şi de la Arrichinaga au fost venerate până în secolul VIII, poate chiar până în secolul X;
dacă au fost venerate, este posibil să fi şi fost ridicate în acsa epocă.:!
Printre t jorii.e pe care le-arn numi „tulburi", întrucât nu se bazează pe nimic prdcisi o cităm pe
aceea a iui Anure de Parriagua, care în lucrarea sa, intitulată Poporul dolmenelor (Pc.r;s, 1897),
situează originea celtică a constructorilor de megaliţi tocmai în India. El susţine că perioada
dolmenică s-ar afla cu 15 000, poate 18 000 de ani înainte de era noastră, epocă în care „poporul
dolmenelor" ar fi pornit din India spre Occident. Rasa celtă, cu piele neagră, ar fi devenit treptat,
„mai puţin neagră, ca urmare a influentelor mediului şi ale climei" (sic!); ea ar fi invadat sudul şi
nordul Europei, ajungând în Africa de nord, Portugalia, Anglia, Belgia şi Suedia.
Controverse diverse
în lucrarea Manual de arheologie preistorică celtică şi galo-romană, apărută în 1908 şi care
este încă şi astăzi un studiu de ansamblu excelent asupra problemelor puse de arheologia
megalitică, Joseph Dechelette prezintă controversele epocii sale cu privire la originea
megaliţilor. El spune: „Două şcoli se confruntă. Ex oriente lux este deviza uneia. Din Orient
ne-ar fi venit toate binefacerile civilizaţiei; din Orientul unde primele lumini ale istoriei ne
dezvăluie în timpuri îndepărtate, imperii întinse, bine constituite pe malurile Tigrului,
Eufratului şi ale Nilului. Moştenitoare a patrimoniului helenistic din epoca romană, Europa
barbară ar fi primit primele sale elemente de cultură din Sud şi de la Răsărit, cu multe
veacuri în urmă".
Miraj oriental, spun adversarii acestui sistem, aberaţie primejdioasă care ne conduce la a
nega ceea ce este spontan, original şi indigen în monumentele primitive din ţinuturile
noastre.„Occiden-taliştii" înclină să admită că mersul civilizaţiei s-ar fi făcut, iniţial, de la vest
spre est. După această părere, megaliţii din nordul şi centrul Europei nu ar fi copiile
grosolane ci chiar prototipurile monumentelor asiatice. Trebuie să căutăm în regiunile din
nord punctul de plecare al civilizaţiei mediteraneene şi nu punctul ei de oprire. La ora
actuală, Montelius,
Sophus Muller şi Hoernes, cu tot dezacordul lor asupra problemelor cronologice, se află
printre apărătorii şcolii orientaliste. Solomon Reinach a adus sistemului advers, susţinut şi de
Penka. argumentele erudiţiei sale: „Dacă admitem o legătură oarecare între monumentele
megalitice şi construcţiile aşa-nu-mite ciclopeene — scrie Dl. Reinach — trebuie să
conchidem că cele din urmă sunt mai recente decât cele dintâi. Aceasta nu înseamnă că un
anume dol-men trebuie să fie obligatoriu mai vechi decât un anume zid, ci că tipul camerei f
u nerare, construită din blocuri mari, a precedat tipul zidurilor şi galeriilor, aşezând materiale
la fel de greu de transportat, dar într-un fel mai artistic (...)."
„Pentru G. de Mortillat şi pentru alţi specialişti francezi în preistorie, dolmenul ar deriva din
grota se-pulcrală a cărei reproducere artificială ar fi. S-ar descoperi treptele succesive ale
procesului atât în grota sepulcrală amenajată, cât şi în grota artificială, în galeria săpată în
stâncă şi cu acoperământ de lespezi, şi în fine, în aleea acoperită şi în dolmenul sub movilă
tumulară."
Mobilierul dolmenelor
Aşa după cum am văzut, vârsta şi originea megaliţilor sunt două probleme strâns legate.
Având o vechime de câteva veacuri înaintea erei noastre sunt monumente celtice. Dacă au
vârsta de trei, patru mii de ani, pare logic să se vadă o influentă orientală. Dar, dacă datează
de mai mult de 4 000 de ani, trebuie să căutăm originea civilizaţiilor megalitice doar în
Europa.
Cum să dai o vârstă unui menhir, o piatră brută înfiptă în sol. sau unui dolmen, o îngrămădire
de lespezi mari, abia şlefuite? Oricât de dificilă ar fi fost ridicarea pietrelor, toate popoarele
preistorice, din urmă cu cei puţin douăsprezece mu de ani, ar fi fost capabile să o facă. Deci
nu trebuie să cerem pietrelor secretul origini: lor. ci materialului — savanţii folosesc
denumirea de mobilier —- găsit lângă sau în aceste monumente şi în aceeaşi măsură
scheletelor defuncţilor îngropaţi în dolmene.
în afară de oase şi de bucăţi de lemn calcinat, ce se găseşte în dolmene? Yannik Rollando
ne dă răspunsul: „Din muzee, publicul cunoaşte mobilierul bogat care îl întovărăşea pe
defunct dincolo de viaţă: pumnale, vârfuri de săgeată pentru vânători, toporul şlefuit din rocă
dură, piroxenit sau amfibolit. Topoare rituale splendide şi inele elegante se aflau în mormânt
(Tumiac, Mane er Hroek, Mont Saint-Michel), mai rar topoare perforate de tip nordic (Mane
Meur,
Petit-Mont), fără a uita toporişca, pe care defunctul o purta atârnată de gât. Pentru a-şi
pegăti mâncarea după moarte, i se lăsau vase; întâi simple, apoi tot mai împodobite. Au
apărut vase roşii, decorate cu benzi de pastă albă, incrustată, de inspiraţie hispanică. Mai
târziu, au apărut vase ale civilizaţiei din Seine-et-Oise Marne (Bilgroez, Mane Lavarec, Ker-
cado).
„Din mormânt se cunoaşte de asemenea cum era împodobit mortul: brăţări, pandantive,
coliere cu boabe de turcoaze (dolmenele de la Mane, Kergalat, Kercado, camerele
sepulcrale de la Tumiac, Mane Hroek, Mont-Saint-Michel). Bijuterii de aur s-au găsit la
dolmenul de la Rondossec, de la Saint-Cado (brăţări); la Grah Niol (mărgele tubulare),
Kerlagat („dinţi de lup"), la dolmenul Marchands şi Kerclement (fire de aur)."
NUMELE DAT PIETRELOR LEGENDARE
onumente misterioase pentru popoarele care s-au învecinat cu ele, megaliţii sunt cunoscuţi
sub denumiri diverse, generale sau particulare, amintind fie de configuraţia lor, fie de
folosinţa lor, fie de legendele care le-au înconjurat.
Draci, zâne, Roland şi Sfântul Martin
Aproape toate monumentele megalitice au denumiri folclorice proprii. Să le cităm pe toate ar
însemna să ne pierdem în amănunte nesemnificative, întâlnim, de exemplu, în Andaluzia,
cruz-del-tio-cogollero (crucea-unchiului-din-Cogollos, sat din vecinătate) şi, nu departe, într-
un alt sat, găsim sepultura-grande; la Alzon, un menhir se numeşte peyre-plantade şi un
dolmen toumbo', la Mettray, dol-menul de la Saint-Antoine se numeşte şi grota-zânelor.,,
„Dolmenele — scrie Joseph Dechelette — sunt desemnate adeseori sub denumirea de
stâncile-zânelor, casele-zânelor, mormintele-zânelor, pivniţele-zânelor, pietrele-dracilor.
Caracterul lor funerar este indicat prin denumiri ca: mormintele uriaşilor, mormintele
englezilor, mormintele sarazinilor, etc. Dimensiunile, de multe ori impunătoare în cazul dol-
menelor, şi menhirelor au impus referiri la eroi sau sfinţi: mormântul lui Gargantua, casele lui
Roland, pietrele Sfântului Martin sau pietrele-martire etc. Menhirele sunt numite de multe ori:
piatră-scoabă, piatră-lungă, piatră în picioare, piatră care creşte, etc. Mai multe localităţi îşi
trag numele de la un megalit adesea astăzi dispărut: cartierul Gros-Caillou (piatră mare) din
Paris, Pierrefitte sau Pierrelatte etc.
Numele de pierrefitte, peyrefiche etc. sunt date
şi menhirelor de la Trementhines, Decimes-Char-pien, Doingt-Flamicourt... Cei interesaţi pot
găsi, numai în Franţa, foarte multe exemple de acest fel.
Fernand Niel ne citează denumirea de Piatra-dreaptă (menhirele de la Delincourt, Oise,
Emelles, Maintenon etc.), Piatra-lungă (menhirele de la Hor-sassien, Plachetei, Heloup,
Brixton etc.), Piatra-ascuţită (menhirul de la Coron) şi Piatra-albă (menhirele de la Pleneuf),
Piatra-roşie (menhirul de la Bridlington din Yorkshire) etc.
Numele de piatră-ridicată este atribuit atât menhirelor cât si dolmenelor.
De la cocoş la lup
Alte denumiri compuse, având la bază cuvântul piatră sunt date dolmenelor după cum
urmează: piatra mare la Auxy, piatra-înaltă la Villiers-au-Bouin, piatra-acoperită la Courtomer,
piatra-cu-ciocârlii la Fosse-Corduan, piatra-blestematăla Plondaimezeau şi multe altele.
Pentru menhire vom găsi piatra-spânzurată la Sourniac, pietrele-cocoşului la Echemire-
Rigne, piatra cu porumbel la Trancault...
Semnalăm, împreună cu Fernand Neil. că ..denumirile care se raportează la lupi sunt destul
de răspândite: piatra-lupului (dolmenele de la Villedieu
şi de la Joue-du-Bois). casa-lupului (dolmenul de la Château-Chinon), stânca-lupului
(dolmenul de la Missillac), loella-del-llop (dolmenul de la Villanova de Mega) etc."
Accent asupra lui Gargantua
Legenda uriaşului Gargantua este una din cele mai răspândite legende legate de megaliţi,
după cum a remarcat Gaidoz în lucrarea sa Gargantua, eseu de mitologie celtică (1868).
Aceste legende sunt frecvente în special în regiunile Beauce, Berry. Franche-Comte şi
Normandia, ale Franţei.
Mai mult de cincizeci de monumente megalitice din Franţa se numesc discul lui Gargantua.
Mai există însă şi mormântul lui Gargantua (dolmenul de la Corlay), inelul lui Gargantua
(menhirul Arabilor de la Drache), dintele lui Gargantua (menhirul de la Saint-Suliac), tocila lui
Gargantua (menhirul de la Cramesnil)...
Fernand Niel observă că cele două menhire de la Saint-Pierre din Oloron sunt „lingura'' şi
„sabotul:: lui Gargantua, menhirul de la Frehel „bastonul" său, menhirul de la Avallon, „degetul
său mic1' etc.
în ţinutul Loire-Atlantique, nu departe de târguşorul Saint-Aubin-des-Châteax, se ridică men-
hirul Loueres. Tradiţia spune că, într-o zi, Gargantua
stând pe clopotniţa de la Ruffigne, şi-a întins picioarele şi le-a pus, unul pe clopotniţa din
Saint-Auban, celălalt pe clopotniţa din Sion-les-Mines. Cu sabotul stâng a răsturnat din
greşeală o piatră care s-a înfipt într-un câmp. Se spune că în acest menhir se află un
orologiu şi că, dacă îţi lipeşti urechea de piatră, îl poţi auzi cum bate.
Tot în Loire-Atlantique. în pajiştea de la Bodon, Gargantua a adunat într-o zi o grămadă de
bolovani cu gândul de a face un pod peste Loara. Dar în faţa pietrelor care se afundau în
pământul mlăştinos, uriaşul a urinat de ciudă. Din proiectul său, nu mai există azi decât un
menhir numit stânca din pajişte.
Toate aceste legende sunt foarte vechi, majoritatea anterioare savurosului personaj al lui
Rabelais. Dacă numele lui Gargantua nu apare în textele franceze1' înainte de scrierea
celebrului autor, legendele acestui ciclu sunt mult mai vechi, în tradiţia orală
1) După cum a arătat Abel Lefranc, Gargantua al lui Rabelais (noiembrie 1532) este doar cu puţin precedat
de Marile si inestimabilele cronici ale marelui uriaş Gargantua publicate la Lyon în august 1532. Dar. din
anul 1471, găsim în scriptele episcopului din Limoges un personaj având porecla Gargantua. în ceea ce-l
priveşte pe Pantagruel, fiul Iul Gargantua, numele său — un nume de drăcuşor — figurează în Misterele
Faptelor Apostolilor de Simon Greban, care datează din 1460-1470. Rolul acestui drăcuşor este de a-i face
pe oameni să fie foarte însetaţi.
populară Gargantua l-a înlocuit pe cine ştie ce uriaş, ale cărui urme se mai regăsesc în
numele Gorgantia, Cargant. Gigant etc. Numele celtic ar fi — se spune — Kargantos. adică
,.acela care este purtat':. Gaidoz vorbeşte despre un scaun al lui Gargantua care se află prin
împrejurimile oraşului Rouen şi este numit cathedra gygantis într-o scriere din secolul XIII.
Tradiţia ţărănească mai creează şi azi noi personaje Gargantua, cu aventuri giganteşti.
Franţois Rabelais atribuie eroului său, fiu a! lui Gargantua şi Badebec, construirea unui
dolmen. în capitolul V din Pantagruel scrie:
„într-o bună zi veni la studiu, la Poitiers şi aceasta îi fu de mare folos, în acest loc, văzând el
că studenţii n-aveau nici o plăcere şi nu ştiau cum să-şi petreacă timpul, fu cuprins de milă.
Şi într-o zi luă o stâncă mare şi o aşeză pe patru stâlpi în mijlocul unui câmp, la vedere,
astfel încât studenţii, când n-aveau altceva mai bun de făcut, veneau să se urce pe mai sus-
numita piatră şi să benchetuiască acolo cu belşug de ulcele de vin, şuncă şi plăcinte, apoi
să-şi scrijelească numele cu vârful cuţitului pe stânca numită piatra ridicată. Şi, de atunci, n-a
mai fost student la Poitiers care să nu fi băut din fântâna de la Croustelles, să nu fi trecut pe
la Passelourdin şi să nu se fi căţărat pe piatra ridicată ::
Frumoasă povestire, caracteristică isprăvilor uriaşilor rabelaisieni!
Piatra pe care o ridică Pantagruel este de 24 de metri pătraţi şi groasă de 3,30 metri. Acest
dolmen se
Stânca Zânelor— aleea acoperită din Esse (llle-et-Vilaine) este formată din 42 de pietre de mărime
considerabilă
Menhirul din Saint-Sernin —silueta sculptată reprezintă probabil zeiţa morţii
poate vedea încă la Poitiers, în plină aglomeraţie, acoperit de iederă şi verdeaţă, într-un
decor de stâlpi de înaltă tensiune şi barăci, într-o lucrare din secolul XVI, apărută la Koln,
„Civitaes orbis terrarum" a lui Georges Braun. monumentul din Poitiers apare într-o gravură,
cu câteva personaje cocoţate pe el. Piatra n-a păstrat nici un nume pe suprafaţa sa, cu toate
că gravura intitulată în ediţia franceză „piatra ridicată la o jumătate de leghe de Poitiers".
dezvăluie inscripţii ca: „loannes Blomedael, 1561" sau „Obertus Gy-fanius Buranus
paedagogus. 1581''. „Grafitti" nu datează de azi!
Accent asupra zânelor
Lăcaşul zânelor din poveştile şi legendele occidentale este frecvent asociat atât unor
construcţii megalitice, cât şi unor situri naturale: dealuri, cascade sau păduri.
Dolmenul de la Mire, aleea acoperită de la Sau-vagerie, sunt case ale zânelor.
Dolmenul de la Gouray şi aleea acoperită de la Olloix se cheamă stânca zânelor, menhirele
de la SilIi-en-Gouffern, de la Naillat. de la Reigner şi de la Draguigner sunt cunoscute fiecare
sub numele de piatra zânelor.
Dolmenul de la Saint-Cergues se numeşte cabana zânelor, cel de la Saint-Just grota
zânelor, cel
de la Fremicourt masa zânelor, cel de la Pinols mormântul zânelor, iar cel de la Aulon, cuptorul
zânelor...
Dolmenul din satul Saint-Antoine-du Rocher în Touraine a fost reconstruit la expoziţia
naţională de la Tours, din 1892. Această iniţiativă a fost consemnată în lucrarea
Monumentele megalitice din Touraine (1894), a lui Louis Bousrez:
„Excelenta idee a doctorului Ledpuble a dat roade. Am constatat că ţăranii care treceau
nepăsători pe lângă megaliţi, se interesează acum de aceste pietre antice şi cred că această
reconstituire, în văzul tuturor, va avea un rezultat excelent în favoarea conservării
monumentelor din preistorie".
Johanneau este cel care, în anul 1810, povesteşte legenda dolmenului, într-un memoriu
adresat Academiei celtice:
„Ţăranii din zonă credeau încă, şi mi-au spus-o convinşi, că trei fecioare au construit acest
castel într-o singură noapte (de unde numele de castel, casă sau grotă a zânelor) şi că, dacă
încercai să-l distrugi, mureai în scurtă vreme iar dacă se luau pietricele de acoto, zânele-
fecioare se reîntorceau în timpul nopţii/'
Stânca zânelor din pădurea Theil
Lângă Esse, la liziera nord-est a pădurii Theil, la vreo treizeci de kilometri sud-est de oraşul
Rennes, se găseşte celebra şi frumoasa alee acoperită, de 22 de metri lungime, numită
stânca zânelor. Acest monument megalitic, compus din patruzeci şi două de lespezi mari de
piatră, este situat într-o landă singuratică, cu puţini copaci, pe vârful unei pante ce coboară
spre râul Seiche.
Prin anul 1863, un ţăran din regiune povestea cu plăcere legende legate de acest dolmen.
Barbe le-a cules şi le-a publicat în cel de al doilea volum al Colecţionarului breton:
„Pe vremea când trăiau zânele, ele îi cinsteau pe cei care făcuseră bine în timpul vieţii lor şi
construiau adăposturi imposibil de distrus pentru a depune cenuşa oamenilor buni după
moartea lor. ferită de răutatea oamenilor şi de distrugerea timpului. Ele veneau adeseori
pentru a vorbi cu morţii. Se spunea că influenţa lor răspândea în tot ţinutul o vrajă de
necuprins, bunăstare şi belşug... Din păcate, zânele au dispărut de la o vreme, dar
monumentul a rămas, în nopţile în care bate vântul se aud gemete la stânca zânelor ş\ se
spune că acesta e plânsul celor care odihnesc acolo şi care le cheamă pe zânele
protectoare, iar această chemare nu va înceta până la revenirea zânelor."
încă cu puţin timp în urmă, tinerii din zonă veneau la stânca zânelor pentru a-şi afla viitorul,
în nopţile cu lună plină, tinerii îndrăgostiţi puteau fi văzuţi dând ocol dolmenului, fiecare într-
un sens, şi numărând pietrele. Dacă numărul pe care îl obţinea fiecare nu diferea cu mai
mult de unu sau doi, era un semn bun: tinerii aveau să se căsătorească repede.
Opt lespezi, de cel puţin 40 tone fiecare, acoperă dolmenul. în total, în compunerea
monumentului, intră 42 de pietre de şist roşiatic. Ele au fost extrase dintr-o carieră naturală
din mijlocul pădurii Theil, la vreo cinci kilometri de monument.
„Tradiţia — se scrie în Ghidul Bretaniei misterioase din 1966 — spune că zânele au cărat
pietrele, aşezându-le în şorţurile lor şi când au fost destule, pe cele de care nu mai aveau
nevoie le-au părăsit. Acestea sunt pietrele de la Rumfort, pe care le putem vedea la
marginea pădurii Theil.::
în Inventarul monumentelor megalitice din departamentul llle-et-Villaine (Rennes, 1883-
1886), Paul Beziers ne povesteşte un episod legendar:
„în timp. ce zânele construiau stânca lor, una făcea de pază pentru a împiedica apropierea
oricărei fiinţe omeneşti de locul construcţiei. Un bărbat, care pândea în spatele unor arbuşti,
a fost văzut şi s-a dat alarma: «Scoate-i ochii!» a strigat zâna-stăpână zânei-paznic. «Nu
este cu putinţă, a răspuns aceasta, are mai mult de o mie». Curiosul, pentru a nu fi re-
cunoscut, îşi ascunsese faţa în spatele unei site!"
RITUALURI, LEGENDE Şl SUPERSTIŢII
opoarelor care au urmat celor care au ridicat megaliţii, le erau cu totul străine. Ce rost aveau
monumentele acelea din pietre mari, aşezate fără nici un scop evident şi în dezacord
complet cu peisajul landelor sau al marginilor de pădure? Oamenii le-au folosit fără să le
cunoască originea: locuri mistice de slujbe ale druizilor, cabane, cariere de piatră etc. La
Draguignan, piatra zânelor, singurul dolmen încă în picioare din Provence, serveşte drept
hangar pentru un tractor. La Quiberon,
Ai
monumentul ridicat în memoria eroilor din primul război mondial, este un menhir de opt metri
înălţime.
„în secolul trecut — spune Denis Roche, în „Carnac" (1969) — dolmenul de la Crucuno servea
drept casă unui nebun de vreo douăzeci de ani. pe care părinţii îl ţineau acolo, legat cu lanţuri de
unul din montanţi. Şi-a petrecut aşa, aproape jumătate din viaţă." Un menhir cioplit, cu o cruce, a
fost ridicat pe mormântul scriitoarei Zenai'de Fleuriot (1829-1890) din cimitirul Locmarioquer, din
regiunea Morbihan.
Obiecte fără utilitate precisă, monumente fără constructori cunoscuţi, megaliţii s-au integrat firesc
în folclorul popoarelor care le aveau pe teritoriul lor. Am văzut deja cum denumirile lor se referă la
evenimente din cronica locală: piatra lupului, piatra spânzuratei etc. dar şi la vechile legende cu
Gargantua sau cu zâne.
Multe alte legende, mai vechi şi mai recente, circulă pe seama megaliţilor.
In Coreea şi în Caucaz
Uriaşul Gargantua nu este singurul personaj legat de legende megalitice. Să ascultăm povestiri
din Coreea şi din Caucaz.
în articolul .Dolmenele din Coreea" (1926), Rinzo Torri face cunoscute legendele populare care
privesc originile dolmeneior. Cea mai răspândită este următoarea:
Jn vechime, Coreea era locuită de oameni deştepţi şi puternici, nişte eroi vestiţi. Aceşti eroi se
înmulţeau neîncetat ţâşnind din solul fertil al acestei ţări fericite. Chinezii, speriaţi de această
vecinătate primejdioasă, au hotărât să pună capăt înmulţirii exagerate a eroilor coreeni şi n-au
găsit altă cale mai bună decât să trimită în peninsulă, uriaşi puternici de-ai lor. Aceştia, presărând
ţara cu pietre enorme, au acoperit astfel solul şi au înăbuşit emanaţiile, punând capăt naşterilor
exagerate de eroi. Aceste pietre aduse de chinezi nu sunt altele decât dolmenele pe care le
vedem azi!::
Coreenii prezentului numesc dolmenele ko-in-dol: ko-in înseamnă compresiune şi doi piatră care
comprimă.
lată altă legendă, mai minunată:
„După cum ştie fiecare, cerul este locuit de uriaşi divini foarte puternici. Odată, demult, uriaşii au
luat nişte pietre plate prevăzute cu picioare, asemănătoare unor mese. le-au pus pe cap, au
coborât din regiunile celeste pe solul coreean şi le-au aşezat acolo, cu mare grijă, apoi s-au urcat
din nou la ceruri. patria lor. Pietrele aşezate de uriaşi, în multe locuri din ţara Zorilor Senine, sunt
dolmenele pe care le vedem azi.::
Ernest Chantre ne semnalează, în broşura sa, Dolmenele din Caucaz (1885), câteva din
legendele
locale:
„La Bagovsk, ca şi în Bretania şi în sudul Franţei, dolmenele au devenit adăposturi pentru
ciobani şi aceştia se feresc să le distrugă. De altminteri, localnicii tuturor ţărilor au un fel de
respect pentru aceste construcţii antice, în jurul cărora se ţes atâtea legende.
Pentru cei din Bagovsk, aceste monumente, pe care le socotesc foarte vechi, ar fi locuinţele
unui popor de pitici, care locuia odinioară în regiune şi operele unui popor de uriaşi, vecinii
lor, care, din milă pentru şubrezenia piticilor, le-ar fi ridicat nişte adăposturi solide. Gaura
dintr-una din lespezi ar fi fost intrarea în locuinţă.
După aceeaşi legendă, uriaşii aveau o forţă nemaipomenită şi ar fi fost în stare să poarte pe
umerii lor orice piatră care constituie edificiile."
Piticii împotriva uriaşilor
Piticii şi uriaşii apar alături adeseori în legende. Astfel, doimenul numit Ti ar Boudiked, de la
Brennilis. este o casă a piticilor, şi cu vreo zece kilometri mai departe, la Mougau-Vihan, se
găseşte o foarte frumoasă alee acoperită, ascunsă între arbuşti şi ferigi, numită Al Lia Van,
adică palatul uriaşilor.
în regiune mai dăinuie amintirea bătăliilor dintre
uriaşi şi korrigani (piticii din legendele bretone). Astfel, într-o noapte, uriaşii care căutau
pricină piticilor, n-au reuşit să-i prindă, fiindcă aceştia fugiseră şi se cuibăriseră printre stânci.
Adunându-se apoi au aprins focuri mari pentru a-i afuma pe uriaşii care se aflau în grotele lor
şi le-au şi astupat ieşirea din grotă. Piticii care au locuit în aleea acoperită de la Les-conil. au
folosit lespezile de acoperământ ca discuri în jocurile lor; Megalitul de la Lesconil este numit
şi Ti ar C'horriked, ceea ce înseamnă casa korriganilor.
Despre aleea acoperită de la Kastel Ruffel se povesteşte următoarea legendă: „acolo îşi
făcuseră casă un uriaş cu fiica lui. Tânăra a fost sedusă de un frumos servitor al tatălui ei şi a
fugit cu el. Tatăl, furios, a plecat în urma lor, smulgând una câte una pietrele de la Kastel şi
azvâriindu-le după fugari, dar nu i-a atins; nici nu a dat niciodată de ei.:: Astăzi se poate
vedea că lipsesc nişte pietre din megalit care se regăsesc la câţiva kilometri de acolo —
pietrele pe care tatăl furios le-a azvârlit după fugari!
în Germania de nord, multe dolmene cu culoar sunt numite paturi ale uriaşilor. Cel mai
cunoscut este acela al logodnicului din Visbek. Această terasă, situată în landa Ahlhorn, este
încastrată în blocuri de piatră. Are o lungime de 115 metri şi. la unul din capete, un bloc
ascuţit alături de care se află o cameră funerară de 10 metri lungime. Asfel de paturi ale
uriaşilor se găsesc şi în Danemarca şi în Olanda.
Pietrele care se mişcă
Legendele locale spun că mulţi megaliţi au însuşirea ca, în anumite zile şi la anumite ore, să
se pună în mişcare, să se răsucească, să se îndrepte spre alte locuri şi apoi să revină de
unde au plecat. De aici şi numele de piatra care se întoarce dat dol-menului de la La
Rochepot sau menhirului de la Poligny, denumirea de piatra care se răsuceşte, dată
dolmenului de la Champigny, piatra care dansează, denumirea celui de la Sers sau piatra
nebună, cum i se spune menhirului de la Naillat.
Păstrată în condiţii admirabile, cu o tăblie intactă de 4 metri lungime sprijinită pe cinci stâlpi,
piatra de la miezul nopţii de la Travers se răsuceşte în jurul ei, în fiecare an, în noaptea de
Crăciun, la ora douăsprezece. Acelaşi lucru se petrece cu menhirul de la Cangey şi cu cel de
la Gauvix.
„Primul menhir de la Cangy —- scrie Fernand Niel —- se învârte la amiază sau în noaptea
de Crăciun. Dolmenul de la Villedomer nu se învârte decât o dată la o sută de ani. Cel de la
Montmerrei se ridică, apoi recade pe locul lui, în fiecare an. în zorii zilei de Sf. loan. Menhirul
de la Naillat începe să danseze când bate clopotul din sat şi se zguduie când tună. în fiecare
noapte, la ora douăsprezece, menhirul de la Conde-sur-lfs, coboară de pe deal pentru a-şi
astâmpăra setea în râul Laizon. La fel se întâmplă şi cu menhirele de la Plouhinec care se
duc
să bea apă din râul Etel, în fiecare primă zi a anului, în noaptea de Crăciun, pietrele din
aliniamentul de la Carnac se duc să se scalde în mare."
Pietre legendare
Sunt multe legendele în cea ce priveşte semnificaţia megaliţilor. Cântecul lui Roland, ciclul
legendelor Regelui Arthur, aventurile Vrăjitorului Merlin, cucerirea arabă etc. au dat numele
multor megaliţi, după cum urmează:
Dolmenul de la Arles-pe-Tech se numeşte caş-cada-Roland, cel de la Dore Valley, din Anglia,
se numeşte piatra-lui-Arthur cel de la Saint-Malon este cunoscut sub numele de mormântul-
lui-Merlin-Vrăji-torul etc.
„Vrăjitorul Merlin — scrie Fernand Niel — a transportat pietrele de la Stonehenge în câmpia
Salisbury (aşa-numitul dans al uriaşilor). Un strigoi locuia într-un dolmen de la Noordsleen
(Tările-de-Jos). El rătăcea noaptea prin regiune şi se deda la tot felul de lucruri îngrozitoare.
Bunica dracilor se plimba într-o zi purtând pe cap tăblia dolmenului de la Ha-Heun (Coreea)
şi în braţe stâlpii. Drăcoaica a vrut să se odihnească, fiindcă pietrele erau foarte grele.
Punând stâlpii pe pământ, aceştia au rămas în picioare şi lespedea pe care o purta pe cap s-
a aşezat singură pe stâlpi."

*
J*
Dacă îţi apropii urechea de dolmenul din Per-ron, ai să auzi clopotul orologiului care se află
înăuntru şi bate orele. Noaptea e mai bine să nu fi în vecinătatea megalitului pentru că-i dă
târcoale fiara din Bere, atât de îngrozitoare încât nimeni n-a supravieţuit pentru a o descrie;
de aceea, dolmenul se mai numeşte şi piatra criminală.
Dolmenul de la Chapelle este cunoscut sub numele de piatra-găsită sau casa-găsită, din
cauza deschiderii din lespedea de jos. Se spune că o galerie subterană conduce de la
dolmen la stâncile Saint-Meen aflate la câţiva kilometri distanţă şi că acolo trăiesc nişte pitici
care fură nou-născuţii şi le iau locul în leagăne. Pentru ca un astfel de pitic să dea înapoi
copilaşul, trebuie să se arunce nouă mere într-o căldare cu apă clocotită.
Obiceiuri erotice
La Kerlvas, lângă Plouarzel, se ridcă menhirul Saint-Renan, cel mai înalt din zonă. Are 12
metri şi, la un metru de la sol, prezintă două cocoaşe opuse diametral, de vreo 30 de
centimetri în diametru. Ele erau odinioară obiectul unei veneraţii precise, care le-au făcut
celebre.
Cavalerul de Freminville a fost unul dintre primii care au descris superstiţiile legate de
menhirul Saint-Renan.
,Tinerii căsătoriţi — scria el în 1827 —- se duceau cu pioşenie la menhir, se dezbrăcau şi fie-
care îşi freca pântecele de una din protuberantele de piatră. Bărbatul spera că, prin această
ceremonie ridicolă, va avea băieţi mai mulţi decât fete iar femeia spera că va fi stăpâna
absolută a casei."
Acest gen de practici se mai întâlnea încă în 1917 şi Georges Guenin îl va consemna în
cartea sa intitulată Pietre şi legende din Bretania (1936).
Menhirul din Moelan, care are o singură protuberantă, este obiectul unor obiceiuri similare cu
cel din Kerlvas. între satele Cast şi Ploeven. se află un menhir înalt de 3.25 metri, numit fusul
Sfintei Barbara. Cei care reuşesc să azvârle o monedă care să se oprească pe vârful
megalitului sunt siguri că se vor însura în anul respectiv. Menhirul de la Saint-Genit, din
apropiere, este obiectul unor practici falice.
„Există — scrie Louis Bousrez — la marginea vechii căi romane de la Mans la Tour, un
menhir cu o înălţime de 175 metri. In vârful său se află o adâncitură, fn acel loc. în care se
poate vârî mâna, se găsesc, din timp în timp, monezi şi alimente: pâine, fructe etc. oferite de
cei care atribuie pietrei însuşiri miraculoase. Aceste lucruri sunt puse drept ofrandă, fără nici
un scop caritabil, căci nimeni nu le poate vedea din drum.::
Până în anul 1909, tinerele fete de măritat din Crozon veneau să călărească un menhir
răsturnat în apropiere de grota Morgat. Acelaşi lucru se întâmpla şi
menhirul de la Locmariaquer, în noaptea de întâi mai. Aceste superstiţii erau, fireşte, foarte
rău văzute de către Biserică. Aceasta a distrus un număr de megaliţi (menhirul de la Ploemel
şi cel de la Kerbenes), a căror piatră a folosit-o la bordurile drumului.
în aliniamentele de la Menec s-a aflat un menhir numit corabia, care a fost răsturnat şi
distrus în anul 1815. Paul Sebiilot spune, în lucrarea sa Folclor din Franţa, că pe la sfârşitul
veacului trecut, se practica încă, în jurul menhirului, un dans ritual ciudat, în nopţi cu lună
plină, perechi de tineri căsătoriţi dansau complet goi pe lângă menhir. Bărbatul o fugărea pe
femeie, în timp ce rudele îi pândeau din spatele unui alt menhir, numit, nu întâmplător,
Pânditorul. Femeia, bănuindu-se vindecată de sterilitate, sfârşea prin a se oferi bărbatului ei.
Băi şi libaţii
în cătunul Kerbahu se găseşte sanctuarul Sfântului Laurenţiu din Pouldour. Zidul cimitirului
conţine un megalit cioplit ca o cruce şi având desene ciudate în formă de cercuri concentrice.
în acel loc se desfăşurau ritualuri păgâne în noaptea care preceda sărbătoarea locală a
iertării, în luna august. Bărbaţii se scăldau goi într-o fântână, a cărei apă se credea
vindecătoare a reumatismelor. Aveau loc întreceri de lupte bretone, dansuri şi libaţii
abundente. Femeile, aproape goale, se scăldau şi ele în fântână, dar abia în zorii zilei.
Interdicţiile Bisericii neputând stăvili aceste practici, primarul satului a fost obligat să facă
publică o hotărâre care începea astfel:
„Anul 1855, 10 august, noi. primarul comunei Plouegat. împuternicit prin lege de a menţine
ordinea..."
Primarul a interzis jocurile nocturne şi a precizat: ..oricine va atenta la pudoarea publică
arătându-şi goliciunea trupului sub jetul de apă al fântânii, va fi urmărit de lege şi pedepsit."
în Ghidul Bretaniei misterioase se scrie că decizia puterii civile a rămas la fel de inoperantă
ca aceea a Bisericii. Doar evoluţia concepţiei şi schimbarea vieţii satelor a făcut ca aceste
practici păgâne să înceteze.
Dansuri şi ceremonii de acest gen aveau loc cam peste tot. în jurul pietrei-lungi de la Croisic,
femeile dansau până la epuizare în ziua de 15 august. Dansau şi în jurul megaliţilor de la
Saint-Eneour, în cea de a doua duminică din septembrie, pentru a se căsători şi a avea mulţi
copii. „Acest menhir — ne spune Guenin — este lucrat în formă de trunchi de con, destul de
svelt, şi are la capătul de sus un fel de măciulie." Tradiţia spune că megalitul, ridicat în faţa
bisericii, este catargul corăbiei Sfântului Eneour, patronul satului, care a debarcat acolo în
secolul VI.
ia
Dansuri si flăcări ale iadului
La Saint-Briac-sur-Mer, Satana conduce balul! Pe locul pe care se ridică azi crucea
marinarilor, se afla odinioară un dolmen în jurul căruia tinerii şi tinerele veneau să danseze.
Legenda spune că într-o seară, Satana însuşi s-a amestecat printre dansatori. El a vrut s-o
ia cu el pe una din fete şi doar preotul care stropea cu apă sfinţită a reuşit să-l gonească.
Diavolul s-a agăţat cu ghearele sale de pietrele dol-menului. nevrând să plece, şi mici urme,
ca nişte crestături, se mai văd şi azi.
La Kerhoue, printre menhire, tinerii dansau într-o seară şi, de asemenea, Satana s-a
amestecat printre ei. La primul cântat al cocoşului, pământul s-a deschis şi i-a înghiţit pe
dansatorii care strigau zadarnic în mijlocul flăcărilor... lată o frumoasă alegorie pentru a arăta
dansul ca pe un izvor de păcat şi ca drum sigur spre iad.
Pe landa de la Moulin, vreo treizeci de menhire poartă numele de domnişoare, se zice că ar
fi fost tinere fete care au preferat să meargă să danseze pe landă, decât să meargă la slujba
de la biserică; pentru a le pedepsi, Dumnezeu le-a transformat în pietre.
în Buletinul Societăţii de arheologie a Finisteru-/t//(1898), Le Carguet aminteşte de unele
ritualuri din seara zilei de Sfântul loan, adevărate ritualuri solare, foarte vechi, care asociază
pietrele, focul şi dansul:
„Rugul era înconjurat de un cerc de nouă pietre, numit cercul de foc („Kelc'h"). Se aprindeau
pe rând nouă focuri, începându-se dinspre răsărit. De îndată ce se înălţa flacăra, tineri cu
torţe în mâini şi tinere despletite, cu ramuri verzi în mâini, treceau în procesiune prin faţa
focului, făcând, de trei ori câte nouă înconjururi..."
Pietrele tămăduitoare
Lângă Drache se află un foarte frumos menhir găurit. Prin acea gaură, cumpărătorii şi
vânzătorii îşi treceau banii în zilele de târg. Jurămintele rostite de tineri, de o parte şi de alta
a deschizăturii menhirului, aveau mai mare greutate. Iarba din jurul pietrei avea şi ea
proprietăţi deosebite şi membrele bolnave, care se treceau prin gaura menhirului, se
vindecau.
După ce un bolnav îşi astâmpăra setea la fântâna Saint-Guyomard, el venea să-şi frece
părţile dureroase de un menhir despre care se credea că vindecă reumatismele.
Aceeaşi terapeutică se practica şi la fântâna de la Besne. Până în secolul trecut, pelerinii
care veneau de la fântână la capela Sfântului Friard, se abăteau puţin din drum pentru a-şi
freca părţile dureroase ale trupului de piatra-Bertei, care avea renu-mele de a fi
vindecătoare. Unii ocoleau în genunchi acest menhir aflat lângă peretele de nord al
cimitirului.

>
Proprietarul terenului, crezând că megalitul ascunde o comoară, l-a dinamitat in anul 1850. O
pierdere ireparabilă datorată cupidităţii şi ignoranţei!
„Oamenii se strecurau pe sub dolmenul de la Ymare pentru a scăpa de durerile de rinichi —
spune Fernand Niel. Dolmenul de la Guirnaec vindeca copiii care aveau febră. Era destul ca
femeile sterpe să treacă pe sub dolmenul de la Cressac sau să stea pe vine la picioarele
menhirului de la Decines-Charpieu, pentru ca să aibă copii."
Tot Fernand Niel spune:
„La Trie-Château există un dolmen găurit, cu o deschidere de circa treizeci de centimetri în
diametru, unde încă şi în anul 1800 se aduceau copiii pentru a fi vindecaţi. Menhirul de la
Polaincourt are o cavitate prezentând, destul de vag, forma unui ochi. ceea ce îi conferea
puterea de a vindeca bolile de ochi. Pentru a te feri de deochi, îţi treceai capul prin-tr-o
deschizătură a menhirului de la Jouaignes."
Dolmenul de la Buzy avea renumele de a uşura durerile naşterii dacă femeile gravide
treceau printre stâlpii săi.
Piatra Sfântului Martin
Pe pajiştea Clairet, de lângă Barenton, există un megalit preistoric, de care oamenii îşi
ascuţeau topoarele. Megalitul se numeşte Piatra Sfântului Martin şi, în secolul trecut, era
încă loc de pelerinaj pentru bolnavii din regiune. Emile Riviere, în lucrarea sa intitulată
Folclor: ascuţirea pietrelor (1914) povesteşte:
„Timp de multe veacuri, şi astăzi încă. locuitorii din zonă, dacă se simt bolnavi, se duc
repede la piatra Sfântului Martin sau dacă nu au destulă putere, roagă pe cineva din familie
sau pe un prieten să se ducă în locul lor.
Bolnavul sau reprezentantul său se duce pe pajiştea unde se găseşte megalitul, în cea mai
mare tăcere şi drept spre piatră. Acolo, depune o monedă, se roagă la Sfântul Martin, apoi
pleacă, mergând tot în tăcere deplină şi drept înainte, până ce iese de pe pajişte. Când
ajunge acasă, bolnavul este complet vindecat — spune legenda. Dacă trimitea pe altcineva
în locul său, acesta trebuia să procedeze la fel ca mai sus, şi să rupă o bucăţică mică de
piatră, pe care s-o ducă bolnavului. Acesta trebuia s-o pună într-un pahar cu apă, s-o lase la
macerat douăzeci şi patru de ore, apoi să bea apa. După încă alte douăzeci şi patru de ore,
bolnavul era vindecat.
Ţăranul care mi-a povestit aceste lucruri, în anul 1894, credea în puterile tămăduitoare ale
pietrei. El însuşi făcuse pelerinajul de mai multe ori: o dată
pentru mama sa, care s-a vindecat în două zile de un erizipel grav, şi alte ori pentru el,
pentru a scăpa de nişte dureri de cap îngrozitoare."
Pietrele verticale semitice
Să părăsim Franţa şi folclorul european pentru a trece în Palestina, unde circulă de milenii
tradiţia pietrelor verticale, megaliţi care apar în Biblie sub denumirea de case ale lui
Dumnezeu (Beth-ef). în câteva pasaje din cartea sacră a evreilor este vorba de obiceiuri
moştenite de la o civilizaţie megalitică anterioară, care ridicase menhire întru gloria zeilor săi.
După Biblie, când lacob se trezeşte din faimosul său vis al scării, el spune:
„Cu siguranţă Jehova se afla în acest loc şi eu nu ştiam!'1 Cuprins de frică, adaugă: „Ce
înfricoşător e locul acesta! E desigur casa lui Dumnezeu, poarta cerului." Trezindu-se dis-de-
dimineaţă, lacob a luat piatra pe care o ţinuse la căpătâi, a înfipt-o în pământ şi a turnat ulei
deasupra. El a numit acel loc Beth-el.
Putem asemăna această scenă cu cele din tradiţia orientală, unde se spune că femeile
trebuie să se ducă în anumite temple hinduse, să ungă statuile bărbaţilor. Lângă Saint-
Gildas-de-Rhuys se află un menhir numit piatra unsă cu unt şl nu este singurul din zonă care
să poarte acest nume.
Taula din Telati (Minorca) — monument megalitic rar. taula este compusă din doi monoliţi aşezaţi în
formă de "T"
f.
Fragment de statuetă din jad provenind din Grota Pape; din Brassempouy
Locuitorii din Quercy aveau obiceiul ca, de anumite sărbători, să verse ulei pe menhire şi să
le acopere cu flori. Aceste obiceiuri păgâne n-au fost pe placul episcopului de Cahors care,
pe la începutul veacului al XVIII-lea, a dat ordin să se răstoarne toate pietrele ridicate.
Să mai amintim că, în Palestina, unul din locurile cu cei mai mulţi megaliţi, se numeşte el-
mareighat, ceea ce înseamnă unsele, adică pietrele unse cu ulei.
Prin paginile Bibliei
Să ne întoarcem la Biblie şi la patriarhul lacob, cel obişnuit cu ridicarea de megaliţi. Citim că,
vrând să facă un legământ cu Laban, „lacob a luat o piatră şi a ridicat-o în chip de
monument. Şi lacob a spus fraţilor săi: adunaţi pietre! Ei au adunat pietre, au făcut o
grămadă şi au mâncat deasupra acestei grămezi". Laban a numit-o Segar-Sahadutha, şi la-
cob. Galaad. Şi Laban a spus: :,această grămadă de pietre este martora dintre tine şi mine,
cu începere de azi" (Geneza, XXXI, 35-48). lacob şi fraţii săi construiseră un calm. A fost
oare acesta un mormânt şi masa care a avut loc deasupra lui. să fi fost o masă funerară?
Moise a fost şi el adept al cultului megalitic. Conducătorul poporului ales a primit pe muntele
Si-nai, de la Jehova, Legile sfinte. Atunci, „sculându-se
de dimineaţă, a construit un altar la piciorul muntelui şi a ridicat douăsprezece stele pentru
cele douăsprezece triburi ale lui Israel." (Exodul, XXIV, 4)
Moise şi tinerii lui Israel sacrifică taurii, aşa cum au făcut şi druizii, pe dolmenele moştenite
de la predecesorii lor. „Moise a luat sângele, i-a stropit cu el pe credincioşi zicând: iată
sângele legământului dintre Jehova şi voi!" (Exodul, XXIV, 8)
losua, căruia i-a revenit onoarea de a intra cu poporul ales în ţara promisă, trecând peste
Iordan, acceptă şi el cultul megalitic:
„După ce a isprăvit tot poporul de trecut Iordanul, Domnul a zis lui losua: la doisprezece
bărbaţi din popor, câte unul din fiecare seminţie şi dă-le porunca să ia din mijlocul Iordanului,
din locul unde s-au oprit preoţii, douăsprezece pietre pe care să le duceţi cu voi şi să le
puneţi, în locul în care veţi petrece noaptea aceasta." (Cartea lui losua, IV. 1-3)
losua s-a conformat poruncilor Domnului şi „a ridicat cele douăsprezece pietre în mijlocul
Iordanului, în locul unde se opriseră picioarele preoţilor care duceau chivotul legământului: şi
ele au rămas acolo până în ziua de azi.1' (IV, 9)
Evreii au trecut astfel prin Iordan:
„Poporul a ieşit din Iordan în ziua a zecea a lunii întâi şi s-a oprit la Ghilgal, la marginea de
răsărit a Ierihonului. losua a ridicat la Ghilgal cele douăsprezece pietre pe care le luaseră din
Iordan. El a zis copiilor lui Israel: Când vor întreba copiii voştri,
într-o zi, pe părinţii lor, ce înseamnă pietrele acestea, să-i învăţaţi că Israel a trecut Iordanul
pe uscat." (Cartea lui losua, IV, 19-22)
Sarmuel va face la fel. Va ridica o piatră după o victorie asupra Filistenilor şi va numi acel loc
piatra-ajutorului.(Cartea Regilor, l, VII, 12)
Este frecventă rugămintea adresată de evrei de a ridica monumente din „piatră pe care n-a
atins-o nici o unealtă". (Exodul:XX, 25; Deuteronomul:XX\/\\, 6)

MEGALITII SI BISERICA
reştinismul nu s-a împăcat bine cu cultul megalitic care l-a precedat. Lupta dintre preoţii
creştini şi adoratorii pietrelor s-a desfăşurat de-a lungul veacurilor, până în epoca modernă.
Edicte şi concilii
Religia romană a fost uitată repede de populaţiile care au îmbrăţişat creştinismul. Nu s-a
întâmplat
acelaşi lucru cu religiile celte şi cultele naturale, vechi de mai multe milenii şi cu obiceiurile
legate de ele. Legile şi canoanele conciliilor au interzis tot ce avea legătură cu aceste culte.
Prima ordonanţă a fost dată în anul 435. de către împăratul Teodosie din Bizanţ. Conciliul de
la Arles, din 452. îi pune pe episcopi în faţa responsabilităţilor lor:
„Dacă pe teritoriul unei episcopii necredincioşii aprind torţe, venerează arbori, fântâni sau
pietre, şi dacă episcopul neglijează să stârpească astfel de superstiţii, să ştie bine că el este
vinovat, în ceea ce îl priveşte pe cel care organizează astfel de practici, dacă nu renunţă la
ele, după ce a fost avertizat, va fi privat de sfânta împărtăşanie/'
Acest text dovedeşte că, în paralel cu credinţa creştină mai persistau practici şi obiceiuri
păgâne.
Conciliul de la Tours, din 576, cere clerului să excomunice pe toţi cei care vor executa acte
interzise de Biserică, în faţa unor arbori, fântâni sau pietre, cât şi pe cei care continuă să le
ducă morţilor mâncare.
Episcopii sunt îndemnaţi să dărâme şi să transporte în locuri în care nu mai pot fi găsite
pietrele care sunt obiectul unor obiceiuri păgâne.
Cu toate acestea, venerarea pietrelor continua! Conciliile de la Toledo (681), Rouen (698),
Leptines (743) menţionează încă practicarea cultului pietrelor în multe regiuni.
Sfinţi şi regi se unesc pentru a interzice creştinilor executarea de ceremonii în jurul pietrelor
şi pentru a distruge aceste pietre. Exemple sunt regii Childebert l, Chilperic, Sfinţii Ilieşi
Bonifaciu.
în anul 789, regele Carol cel Mare interzice cultul arborilor, pietrelor şi fântânilor şi dă ordin
de distrugere a tuturor pietrelor sacre. Acelaşi lucru îl face. în Anglia, regele Edgar Pacifistul.
E de mirare cum, după atâtea interdicţii şi distrugeri, au mai rămas totuşi atât de mulţi
megaliţi în Franţa şi Europa!
Creştinarea megaliţilor
Biserica a început, treptat, să creştineze pietrele sacre, vechile sanctuare romane şi galice,
fântânile şi vechile sărbători păgâne -— cele de la solstiţiul de iarnă au devenit sărbătorile de
Crăciun, iar cele de la solstiţiul de vară au devenit sărbătoarea Sfântului loan.
încă de la sfârşitul secolului IV, în Galia, numele Sfântului Martin, devenit episcop de Tours,
este dat mai multor megaliţi. Astfel, menhirul de la Breches a devenit piatra Sfântului Martin,
la fel şi dolmenul de la Mas-d:Azil.
Şi alţi sfinţi au fost antrenaţi în creştinarea dol-menelor şi le-au dat numele lor: Sfântul Petre,
Sfântul Yves, Sfântul Aubierge.
Sunt de notat şi alte forme de creştinare. Pietrele au făcut obiectul unor legende, în care
Satana intervenea adeseori, în aceste poveşti care — spun unii — serveau spre a
arunca anatema asupra megaliţilor, intervenea de multe ori Sfântul Mihail, pentru a
combate influenţa satanică.
Legende drăceşti
La Noyal, se ridică un menhir impunător, înalt de şapte metri, cu o cruce în vârf, numit
piatra landei Rosse.
„Tradiţia — se spune în Ghidul Bretaniei misterioase — consideră că menhirul este din
vremea în care Sfântul Mihail se lupta cu Satana pentru a stăpâni muntele Tombe, care a
devenit celebru mai târziu, sub numele de muntele Arhanghelului. Pentru a pune capăt
luptei, cei doi adversari au hotărât că locul va rămâne aceluia care va clădi primul o
minune. Satana smulsese cele mai mari pietre din pământ şi tocmai trecea prin landa
Rosse când a văzut, pe vârful muntelui, edificiul minunat pe care adversarul său îl
ridicase. Atunci, de ciudă, a aruncat două din pietre spre clădire. Una este menhirul de la
NoyaL celălalt se află lângă Doi. în Bretania, la vreo douăzeci de kilometri de Noyal."
Diavolul se mai regăseşte în legenda pietrei ridicate dintre Challans şi Soullans, tot în
Bretania. Satana
MbCJALIŢILUH
a primit de la Dumnezeu permisiunea de a lega insula Yeu de continent, cu condiţia să
facă aceasta într-o singură noapte. Zburând cu blocuri enorme ţinute în gheare, Satana
n-a putut termina lucrarea înainte de zorii zilei. La primul cântat al cocoşului, Diavolul a
înjurat şi a lăsat să-i cadă din braţe o piatră monumentală, care s-a înfipt în pământul
pădurii de la Vairie şi unde mai poate fi văzută şi astăzi.
în inventarul său, Monumente megalitice din regiunea Gard(Nîmes; 1894), A. Lombard-
Dunas ne dă legenda dolmenului ruinat de la Alzon:
,.Această piatră enormă provine din muntele de granit de la Saint-Guiral; şi, pentru a
explica prezenţa sa într-un loc predominant cu şisturi, tradiţia a imaginat un joc de
azvârlire a discului între Dumnezeu ş\ Diavol. Primul, aşezat pe vârful muntelui Saint-
Guiral, a azvârlit acea piatră uriaşă pe muntele calcaros unde se afla Diavolul. Acesta a
ridicat piatra, a încercat s-o arunce înapoi la Saint-Guiral, dar n-a reuşit s\ piatra a căzut
la mijlocul drumului.
Diavolul şi-a dat numele multor megaliţi cunoscuţi sub denumirea de pietre ale dracului.
„Un menhir din zona Morbihan — scrie Fernand Niel — poartă urma ghearelor dracului.
Pe tăblia unui dolmen sunt arătate urmele lingurii, furculiţei şi farfuriei dracului care
venea să mănânce pe acea piatră-în Corsica, mai multe dolmene sunt numite potcovări-
ile dracului şl, în Olanda, dolmenele au fost ridicate de diavol pentru ca păgânii să
continuie să-l adore.'
Sanctuare creştine în locuri de cult megalitice
Locuri vechi de cult au fost creştinate prin construirea deasupra lor de capele sau sanctuare.
Astfel, catedrala Sfântului Iulian, din Mans, adăposteşte într-un colţ al faţadei sale, o piatră
misterioasă, conică, de vreo 4,55 metri înălţime şi care este posibil să fi fost un menhir. La
circa 40 de kilometri de Bilbao, în Spania, mănăstirea Sfântului Mihail conţine un foarte
frumos dolmen înglobat în pereţii bisericii.
Megalitofilii, sau megalitomanii mai bine zis, din secolul trecut, au ajuns la concluzia
camuflării creştine a cultelor preistorice: „La Cangas de Onis, în Asturia — scria Fergusson
în anul 1878 — se află o bisericuţă construită pe un dolmen de formă ciudată. Extremitatea
interioară este circulară cu o navă construită din trei pietre de fiecare parte şi care se termină
printr-o poartă formată din două pietre aşezate în unghi drept faţă de precedentele. Biserica
a fost construită prin secolele X-XI şi dolmenul i-a folosit drept criptă. Pare să rezulte din
aceasta că, atunci când s-a construit biserica, dolmenul era încă un edificiu sacru pentru
localnici. Dacă creştinii ar fi avut nevoie doar de o fundaţie pentru construcţia nouă. ar fi
distrus edificiul păgân, ceea ce n-au făcut, păs-trându-l la vedere până azi, chiar dacă nu mai
are nici o destinaţie sacră. El face parte, şi a făcut mereu parte din biserica de deasupra lui."
Acceptarea cu rezervă a anumitor afirmaţii
Afirmaţia că dolmenul de la Cangas de Onis era încă un edificiu sacru pentru localnicii
secolelor X-XI. i-ar putea surprinde mult pe spanioli. Ei nu ignoră că oraşul Cangas, capitala
regatului Pelayo cu începere din anul 721, a fost centrul rezistenţei înverşunate a ultimilor
creştini liberi din Peninsula Iberică împotriva invaziei arabe. Este greu de închipuit o
supravieţuire păgână în acea fortăreaţă de rugăciuni şi luptă, de unde avea să pornească
marea artă creştină, numită artă asturiană, din secolele IX şi X. Aceasta dovedeşte că
anumite afirmaţii sau deducţii trebuie acceptate cu rezerve. Dolmenul de la Cangas, de mult
părăsit, a servit, probabil, drept refugiu creştinilor, după cum au folosit şi carierele romane
drept catacombe.
Sfântul Louis-Marie Grignon de Monfort. care a avut în anul 1673 viziuni supranaturale, a
sfinţit — se zice —- nişte locuri unde se practicaseră obiceiuri păgâne. Capelele ridicate pe
locul respectiv se învecinează şi astăzi cu un menhir înalt de şapte metri.
La Châtelaudren se ridică, pe un tumul neolitic, sanctuarul Notre-Dame-du-Tertre. La Plenee-
Jugon, în vecinătatea a două menhire, se ridică o capelă în cinstea Sfântului Mirel, personaj
misterios, cu totul necunoscut de hagiografi şi legat, poate, de cultul megalitic.

Sub semnul crucii

Cel mai bun procedeu de a creştina un megalit este, desigur, acela de a-i adăuga o cruce.
în 1787, ca urmare unui jurământ făcut de un negustor de lemne, cei doisprezece Apostoli au
fost sculptaţi pe un menhir din Alsacia; în anul 1853 s-a aşezat pe un menhir o statuie a
Fecioarei; un dolmen din Provence poartă o cruce din lemn iar, în regiunea Morbihan, există
un menhir înalt de patru metri în care s-a săpat o nişă care adăpostea, în secolul trecut, o
statuie a Maicii Domnului.
Dar şi în această problemă trebuie să avem rezerve cu privire la cele spuse de prietenii
megaliţilor. Adăugarea de cruci sau de statui creştine poate avea motive nelegate de o
creştinare sistematică a locurilor de cult păgâne. De exemplu, dacă s-a pus într-un menhir o
statuie a Fecioarei, în 1853 aceasta s-a datorat faptului că, în 1850, în acel loc a luat fiinţă o
mănăstire benedictină, şi se ştie că benedictinii aveau obiceiul de a se ruga la Sfânta
Fecioară şi în împrejurimile aşezării lor.
Numeroşii megaliţi din regiunea Brignogan au. fiecare, povestea lui. lată ceea ce se
povesteşte despre piatra miracolului, un frumos menhir de opt metri înălţime şi terminat
printr-o cruce: Sfântul Pol Aurelian, împreună cu sora sa au venit să se opună înaintării mării
în ţinut. Au fixat o limită până la care
apele puteau ajunge, limită pe care sora sfântului a marcat-o printr-un megalit frumos.
Ghidul Bretaniei misterioase cuprinde şi legenda unui dolmen de la Kerroc'h: „acesta ar fi un
grup de tinere fete împietrite în timp ce se întorceau de la o nuntă, întâlnindu-se cu un preot
ce ducea Sfintele Taine, în loc să îngenuncheze cu respect, ele au dansat, obraznice, în jurul
preotului. Mânia divină le-a lovit pe fete şi le-a transformat hora în cerc de pietre. Noaptea,
pe lângă acesta, se aud planşete şi zgomotul galopului a mii de cai.::
Menhirul din cătunul Rungleo este unul din cele mai faimoase menhire creştinate. Are la vârf
o cruce şi figura lui Christos şi a celor doisprezece Apostoli cioplite în piatră. La fel şi
megalitul din cătunul Pen-vern are sculptate diverse basoreliefuri de inspiraţie creştină:
Sfânta Fecioară, soarele cu douăsprezece raze, năframa Veronicăi, cocoşul Sfântului Petru.
Această lucrare s-a efectuat, foarte probabil, în jurul anului 1674. dată la care s-a ridicat şi o
capelă în vecinătate.
Pe multe menhire au fost gravate cruci sau au fost ridicate cruci pe vârful lor. Trebuie însă să
spunem că, la mai toate răspântiile din Franţa se găseşte cate o cruce, cu sau fără vreun
megalit în jur. Nu putem trage concluzia că, prin creştinarea men-hirelor, s-ar fi combătut o
supravieţuire păgână.
în regiunea Brasparts se află un aliniament de megaliţi numit nunta de piatră. Se zice că ar fi
nişte
nuntaşi care nu l-au lăsat să treacă pe lângă ei pe un preot ce ducea ultima împărtăşanie
unui muribund. Drept pedeapsă pentru fapta lor au fost prefăcuţi în stane de piatră. Se
regăseşte legenda dolmenului de la Kerroc'h, despre care am vorbit mai sus.
Teză şi îndoială
„în final — scrie Fernand Niel — rezumând teza supravieţuirii cultului megalitic, raporturile
dintre Biserică şi monumentele megalitice nu au fost, adeseori, altceva decât nişte
compromisuri. Existau în mare, prin vecinătatea localităţii Penmarch, nişte dol-mene şi
menhire înghiţite de ape după o scufundare a terenului pe care fuseseră aşezate.
Construcţiile megalitice erau vizibile la mică adâncime şi, până prin anul 1830, câte un preot
se ducea cu o barcă să oficieze o slujbă deasupra lor. Lume, destul de multă, venea cu bărci
şi vaporaşe să asiste la slujbă. Clerul a avut oarecare succes în suprimarea superstiţiilor
legate de munţi, izvoare, păduri sau lacuri, dar se pare că a rămas neputincios fată de
practicile privind dolmenele şi menhirele. Persistenta acestor tradiţii este cu adevărat
deosebită şi ele trebuie să fi fost foarte numeroase, având în vedere numărul mare de
monumente megalitice existente şi creştinate. Civilizaţia noastră modernă nu le-a înlăturat, a
reuşit
Menhirul din Duzec —mai înalt de 8m, are în vârf o cruce
cu imaginea lui Christ; la partea superioară, pe una din feţe
are sculptate basoreliefuri
doar să le facă uitate."
Pentru a fi siguri de supravieţuirile cultului megalitic, ar trebui să putem atesta, pentru fiecare
caz în parte că stabilirea cultelor creştine pe locul menhirelor şi dolmenelor a făcut ca
acestea să nu participe în aceeaşi măsură şi manieră ca celelalte la răspândirea liturghiei şi
a sărbătorilor creştine. Dovada contrarie stă în faptul că în ţările vestice, mai ales, se practică
intens procesiuni de penitenţă, de implorare etc.
Mai trebuie menţionat un fapt: când revoluţia ia-cobină a respins creştinismul şi i-a prigonit
pe preoţi, din 1793 până în 1799, nu s-a produs nicăieri nici o renaştere a cultului megalitic.
Dimpotrivă, după cum scrie istoricul Michelet, s-a ridicat pretutindeni, în Bretania şi în
Vandeea, o adevărată „armată catolică1:
„Tradiţiile". ..superstiţiile" au fost atunci fără îndoială exclusiv creştine pe pământuri
megalitice, în locurile în care s-au refugiat preoţii. Şi. în fapt, abia în deceniile următoare, a
renăscut „tradiţia" megalitică, cu ajutorul romantismului.
Camac — ansamblul aliniamentelor este format din trei
şiruri (Menec. Kemario, Kerlescant) din mii de pietre, ce se
întind pe mai bine de 3km
PARTEA A DOUA
DOLMENELE
„Străbunii mei: catedralele neşlefuite, menhirul trufaş, cromlehul original. Dolmenul sub care pământul
e mereu uscat."
Raymond Roussel Impresii noi din Africa

1
DESCOPERIREA DOLMENELOR FRANCEZE
olmenele sunt cele mai importante şi, fără îndoială, cele mai răspândite monumente
megalitice. Pe teritoriul francez se numără circa 4 500.
lată-ne în faţa misterului, descoperiţi şi dezorientaţi, întrebările noastre alunecă deasupra
acestor martori ai trecutului, precum apa pe piatra brută a megaliţilor. Fenomen sâcâitor! Ce
putem spune, de fapt, despre dolmene, în afară de faptul că există, că au fost desigur
morminte şi că le cunoaştem, mai mult sau mai puţin exact, data la care
au fost ridicate?
Cum au fost popoarele, aproape necunoscute, care. în urmă cu milenii, au smuls din cariere
naturale pietrele uriaşe? Nu ştim mare lucru. Cine i-a împins pe oameni să care pietrele o
atât de lungă cale şi, apoi. să le aşeze unele peste altele?
Ce e un dolmen? Mii de dolmene presărate în întreaga Europă! Pentru cine, pentru ce?
Operă titanică a preoţilor unei religii care aspiră la nemurire. Dolmenele-morminte reprezintă
măsura sfidării omeneşti, aşa cum au fost piramidele, mai târziu, în faţa stâncii cu neputinţă
de distrus, omul neolitic, a cărui speranţă de viaţă abia atingea treizeci de ani, începe să
viseze la propriul său destin: o viaţă nouă sau trecere, deja scrisă, spre alte încarnări
succesive? Mute, mormintele dolmenice ne amintesc astăzi de trecutul prodigios al
înaintaşilor noştri. Dar cine ne va spune, care a fost omul care a avut, pentru prima dată,
ideea de a aduna astfel megaliţii pentru odihna de după moarte?
Dolmenele nu sunt monumente excepţionale şi ridicarea lor trebuie să fi fost curentă timp de
cel puţin două milenii. Multe au fost distruse. Multe au fost descoperite abia acum un veac.
în toamna anului 1894, un ţăran numit De-beauge, al cărui câmp era acoperit de arbuşti, s-a
hotărât să-l cureţe, în timpul operaţiei de defrişare, ţăranul a găsit o îngrămădire de pietre
mari, silicoase, unele peste altele, în cea mai mare dezordine; el
descoperise o alee acoperită, dar prăbuşită, unde arheologii au găsit 4 topoare din piatră şi
11 lame din silex cioplit.
Nici un dolmen
nu seamănă exact cu celălalt
„Dolmenele — scrie canonicul Mane — sunt pietre lungi şi late puse orizontal pe alte pietre
verticale, ca nişte tăblii pe coloane."
Această definiţie este foarte potrivită pentru un dolmen de tip general. Formele dolmenului
sunt, însă, nenumărate. Ele au fost clasificate în câteva categorii mari, având caracteristici
care se suprapun uneori. Vom lăsa specialiştilor grija de a alcătui o listă exhaustivă, în afară
de aleile acoperite, se pot deosebi: dolmenele cu culoar şi cameră simplă, dolmenele cu
două culoare, dolmenele cu culoar şi încăperi laterale, dolmenele cu culoar şi cameră
compartimentată, dolmenele cu culoar şi cameră trapezoidală, dolmenele cu culoar în formă
de T...
în concluzie, putem spune, împreună cu Fer-nand Niel, că: „nici un dolmen nu seamănă
exact cu celălalt."
Locmariaquer
Nu departe de portul Locmariaquer se află cel mai celebru dolmen francez. Masa
negustorilor. înainte de a fi fost restaurat, se prezenta sub forma unei lespezi bombate la
suprafaţă, groasă de un metru, lungă de 5,40 metri şi lată de 2,70 metri. Pe faţa interioară
avea gravat un plug primitiv. Această lespede se rezema pe trei stâlpi foarte ascuţiţi, aproape
îngropaţi în pământ. Astăzi, culoarul a fost reconstituit şi acoperit cu pământ.
Denis Roche scrie: „Masa negustorilor se vizitează aşa cum se vizitează cripta unei
catedrale: pe jumătate degajată din rămăşiţele tumulului (movila) cu diametrul de 36 de metri
care o acoperea aproape în întregime, se ajunge la camera propriu-zisă printr-o mare poartă
cu gratii de fier, a cărei cheie o are paznicul edificiului. S-a realizat şi un sistem de drenare a
apelor pluviale, care ar fi putut deteriora interiorul monumentului. Lumina vine prin două des-
chideri laterale, suficient ca să se poată vedea motivele sculptate pe pereţi."
Asupra motivelor care decorează dolmenul vorn reveni mai târziu.
Peninsula Locmariaquer este unul din cele mai importante locuri ale megalitismului. în afară
de Masa negustorilor. Pietrele plate şi marele menhir distrus, despre care vom discuta mai
departe, se mai

ir
găsesc dolmenul de la Mane er Hroek, dolmenul de la Mane Rutual, de la Mane Lud şi
dolmenul Kerbut, care este un monument foarte simplu, format dintr-o cameră sub o tăblie.
Dolmenul de la Mane Lud este construit pe tumulul cu acelaşi nume, care înseamnă „munte
de cenuşă" şi care este compus din mâluri marine uscate.
Acest tumul, lung de 80 de metri şi lat de 5,50 metri are la est un şir de şapte menhire mici,
cinci din ele având deasupra, în mod ciudat, un craniu de cal în momentul în care s-au făcut
săpăturile, în centrul dolmenului a fost descoperită o criptă de 2.25 metri lungime. Dolmenul
este constituit din cinci lespezi susţinute de douăzeci şi doi de stâlpi.
Un „mobilier"
aflat astăzi la muzeul din Vannes
Săpându-se în jurul tumulului de la Mane er Hroek s-a descoperit, în anul 1863, un dolmen
construit din stâlpi scurţi susţinând două tăblii. S-au găsit nu mai puţin de o sută de topoare
şlefuite, un disc şi patruzeci şi nouă de bile şi pandantive din caliaîs (piatră preţioasă albastră
şi verde pal). Aceste minuni se pot vedea astăzi la muzeul din Vannes. Intrarea în dolmen
era închisă printr-o piatră înaltă de 1,20 metri şi lată de 40 de centimetri, pe care sunt
figurate
diverse reprezentări de topoare cu mâner, şi nişte semne misterioase.
Dolmenul de la Mane Rutual. un frumos monument cu vreo treizeci de pietre verticale de
suport, încă bine conservate, se află acum în mijlocul unor câmpuri de varză. Interiorul
dolmenului este uriaş. Cea mai mare lespede, de şapte metri pe şapte, are circa 50 de
centimetri grosime şi cântăreşte aproape 60 de tone.
Inventarierea megaliţilor va dura trei secole
Descrierile şi inventarierile dolmenelor şi ale menhirelor sunt nenumărate, la fel ca lucrările
consacrate, în Franţa şi în lume. megalitismului. Am citat un număr considerabil în prima
parte a acestui studiu.
în Franţa a început o vastă acţiune de recenzare şi de bibliografie, primul volum apărând în
anul 1963, al doilea în 1967, al treilea în 1974.
în ritmul acesta vor fi necesare trei secole pentru a acoperi întreg teritoriul Franţei, deşi mai
există o .serie de lucrări anterioare. Un exemplu de descriere de dolmen, apărută în anul
1924, este cea care urmează:
„Dolmenul Stramousse. Situat la altitudinea de 648 de metri, în comuna Cabris. Monumentul
se
ridică cu puţin din tumulul său, care avea un diametru de 15-16 metri şi o înălţime de 1,35
metri. Trei lespezi principale formau pereţii la est, nord şi sud; la vest, două pietre mai mici
aveau între ele un spaţiu de 0,60 metri. Lespedea de acoperire nu se rezema decât pe stâlpii
mai scunzi din nord şi sud. Culoarul de acces măsura aproape un metru. O piatră plată, de la
intrarea camerei, servea drept prag. Pardoseala era constituită dintr-o stâncă cu asperităţi şi
pământ roşiatic.
O cruce de lemn înălţată deasupra dolmenului nu poate fi explicată decât prin grija unei inimi
pioase, care a vrut să pună la adăpostul Celui de Sus aceste rămăşiţe uitate."
Patruzeci de corpuri depuse
„Stratul arheologic este negru şi unsuros la pipăit, în anumite locuri se putea bănui că ar fi
survenit o modificare, într-atât de mare era dezordinea în care se aflau oasele. Intrarea era
zidită cu pietre uscate. Cenuşă, cărbuni, resturi calcinate acopereau solul camerei funerare,
în interior, ca şi sub depozit, exista un strat gros de oseminte. Dinţii exhumaţi (1123 la număr)
şi oasele găsite au permis evaluarea numărului de corpuri care au fost depuse la patruzeci.
Ceramica a fost aceea aşa-zisă a dolmenelor, foarte neagră la interior, cu textură fină, cu
puţin roşu la exterior sau fără, după folosinţa vasului respectiv. Vasele aveau fundul rotund
sau erau în formă de lalea. Unele fragmente erau decorate cu dinţi de lup.
Obiectele de podoabă constau din 94 de mărgele rotunde, din care 85 din calcar alb..."
Grota zânelor de la Mettray
Dolmenul de la Saint-Antoine-du-Rocher, de lângă Mettray, despre care am mai vorbit, se
află la câţiva kilometri de oraşul Tours. De tip clasic, este compus din trei lespezi-acoperiş
rezemate pe şapte stâlpi. Camera interioară este un dreptunghi cu laturile de 9,15 şi 3,60
metri, înălţimea interioară este de 1,80 metri şi stâlpii sunt înfipţi mai mult de 1 metru în
pământ. Pietrele dolmenului sunt impunătoare şi trebuie să fi fost aduse de la mare distanţă,
întrucât dolmenul se află în plin câmp. Greu- tatea totală a lespezilor depăşeşte 110 tone.
Se pare că acest dolmen nu a fost îngropat niciodată.
„Ceea ce atrage mai mult la acest monument minunat — scrie Fernand Niel — este, în afară
de dimensiunile blocurilor de piatră, şi amplasamentul. Este, într-adevăr. unul din puţinele
dolmene pe care
ni le putem imagina în ambianţa primitivă, înconjurat de arbori, care constituie un fel de
barieră, marele dolmen de la Mettray rămâne un loc unde imaginaţia poate zbura în voie şi
unde putem înţelege de ce, cu un secol şi jumătate în urmă, se credea că dolmenele au fost
construite de gali şi druizii lor.::
Cel mai frumos dolmen din lume
„în apropiere de Locmariaquer — scrie Prosper Merirnee — se observă două protuberante
artificiale, alungite. Una din ele se află pe insuliţa Gavrinis, o stâncă de granit acoperită de
un strat vegetal subţire. Insula este cultivată de un fermier care locuieşte acolo, cu familia
sa."
Micuţa insulă Gavrinis, cu unica sa fermă, nu părea destinată celebrităţii până ce, în veacul
trecut, o surpare de teren a pus în evidentă nişte pietre pântecoase aparţinând celui ce s-a
numit mai târziu „cel mai frumos dolmen cu culoar din lume".
Tumulul care îl conţine este format dintr-o grămadă de pietriş şi are o circumferinţă de 100
de metri la bază şi 8 metri în înălţime. După ce au început săpăturile, inspectorul
Monumentelor istorice din zonă, care era tocmai Prosper Merimee, s-a dus la faţa locului şi
s-a strecurat, pe brânci, în subteran.
„Să ne închipuim — povesteşte el — un mare dolmen, foarte regulat, îngropat sub pământ şi
pietre. Cea mai mare latură este cea de la vest la est. Intrând prin deschiderea din sud-vest,
ne aflăm mai întâi într-o cameră lungă de 3,10 metri şi lată de 2,32 metri. La vest este
închisă prin două pietre verticale. Alte două formează pereţii nord şi sud. O piatră foarte
mare, aşezată orizontal, acoperă întreaga încăpere şi pare să depăşească cu mult pereţii
laterali. La est, camera comunică cu o galerie mai îngustă (1,39 metri) dar foarte lungă,
construită tot din mai multe pietre verticale şi orizontale.
„Lungimea galeriei este de 12,55 metri, ceea ce dă pentru întreaga construcţie subterană o
lungime totală de 15,65 metri de la vest la est; înălţimea culoarului este de 1,80-2 metri.
Pardoseala şi acoperişul sunt din lespezi de piatră. Spre estul galeriei se simte o pantă în
trepte sau, mai bine zis, paliere.1:
„Pietrele acoperişului sunt diferite ca dimensiuni, cea mai mare fiind cea de deasupra
camerei. Pietrele pereţilor laterali ai culoarului au o îniăţime de peste un metru şi nu se ştie
până la ce adâncime sunt îngropate."
Aproape toate pietrele sunt sculptate
„Am spus deja că extremitatea vestică a subteranului este închisă prin două pietre; cealaltă
extremitate este deschisă sau, mai bine zis, este doar astupată cu pietre de dimensuni mici.
Unele din pietrele construcţiei sunt alăturate cu mare precizie, altele însă, au spaţii
neregulate între ele.
în afară de amplasarea sa subterană, ceea ce îl deosebeşte pe monumentul de la Gavrinis
de toate dolmenele pe care le-am văzut, este faptul că mai toate pietrele care compun pereţii
sunt sculptate şi acoperite de desene ciudate. Este vorba despre linii curbe, linii frânte,
drepte, combinate în sute de moduri diferite.
Pietrele sunt toate din granit, cu excepţia uneia care este din cuarţ aproape pur. Este puţin
probabil ca aceasta să provină din insulă, în general, pietrele de deasupra construcţiei,
fragmente de roci granitice cu colţurile sparte, par să fi fost aduse de la mare distanţă.
Câteva pietre rotunjite provin, desigur, de pe plaja.
Aflându-ne în prezenţa monumentului unei civilizaţii necunoscute şi neavând nici o informaţie
istorică — desigur că e greu să rezistăm tentaţiei de a căuta diverse ipoteze.
Cu toate că lipsesc rămăşiţele umane sau uneltele şi ustensilele funerare, destinaţia
probabilă a dolmenului a fost tot aceea a unei sepulturi../'

Tumulii
Este greu de ştiut astăzi dacă dolmenele erau în general acoperite cu un tumul, ca dolmenul
de la Gavrinis. Pentru unii, aceasta este neîndoielnic; pentru alţii, faptul pare improbabil.
Să cităm câteva dolmene cu tumuli: Mont-Saint-Michel, Kercado, Runesto, Buzeins,
Guennoc şi Carn.
Anumiţi tumuli pot adăposti două sau mai multe dolmene. Tumulul de la Barnenez a scos la
iveală unsprezece dolmene cu culoar, vechi de mai bine de 3500 de ani înaintea erei
noastre. Tumulul de la Fon-tenay-le-Marmion conţinea zece morminte dol-menice.
Profesorul Giot descrie astfel marii tumuli din nordul Bretaniei:
„O primă caracteristică este folosirea lespezilor megalitice în combinaţie cu multă zidărie
uscată din pietre de mici dimensiuni. Culoarele sunt acoperite cu lespezi dar acestea se
sprijină atât pe pereţi, cât şi pe stâlpi verticali. Camerele pot fi în întregime megalitice şi
poligonale; adeseori — şi aceasta este izbitor — ele sunt circulare, în întregime din zidărie
uscată şi acoperite sub o boltă falsă.
„O altă caracteristică este aceea că tumulii sunt realizaţi din straturi paralele, aşezate unele
peste celelalte şi cu paramente bine executate. După felul de dispunere a paramentelor se
poate deduce că
ansamblul de mai multe camere a fost construit în mai multe faze succesive.
„între intrările în culoarele diferitelor morminte se află spaţii în care s-au găsit fragmente de
ceramică având forme ce evocă ceremoniile exterioare..." (Dosarele arheologiei).
Aleile acoperite
în vechime, construcţiile megalitice, în general dreptunghiulare, alungite, înguste, erau
numite morminte dreptunghiulare. Adeseori descrise ca dolmene, astăzi preferăm să le
considerăm alei acoperite. Ele sunt, întrucâtva, dolmene cu galerie, însă cu o galerie care nu
se deosebeşte de cameră. Demarcarea dintre dolmen, dolmen cu culoar, dolmen cu galerie
şi alee — este adesea dificilă, în plus, există o mare diversitate în detalii.
în valea Loarei, la doi kilometri de oraşul Sau-mur, se află aleea acoperită de la Bagneux.
Monumentul are la exterior 17,5 metri lungime. 4,35 metri lăţime şi 2,20 metri înălţime. Este
compus din patru lespezi-acoperiş care se rezeamă pe trei stâlpi în partea stângă, patru
stâlpi în partea dreaptă şi unu! în capăt.
La Locmariaquer, aleea acoperită a Pietrelor plate având 23 de metri lungime, este unul din
cele
mai frumoase situri ale regiunii. Acest monument megalitic, aşezat la malul mării, este
semnalat de o piatră ridicată, de 2,50 metri înălţime. Monumentul are două camere care se
deschid într-un vestibul. Cele zece lespezi care acoperă dolmenul sunt perfect conservate.
în Ghidul Bretaniei misterioase putem citi că: „în secolul trecut, a avut loc la Pietrele-plate un
accident tragic. O sărmană fată din regiune, Marie-Jaquette, a sfârşit în mod îngrozitor,
surprinsă în acel loc de o maree violentă, înconjurată de apă, a reuşit să se prindă de piatră,
cu ajutorul pletelor ei foarte lungi. N-a putut scăpa de la înec, dar refluxul nu i-a luat trupul.
Când cadavrul a fost găsit, a fost înmormântat la piciorul megalitului şi, multă vreme, toţi
localnicii care treceau pe acolo, îşi făceau semnul crucii.'1
Astfel, peste milenii, monumentul megalitic şi-a regăsit vocaţia sa iniţială, de mormânt.
Stânca zânelor
Cea mai lungă alee acoperită din lume este Cueva de Menga în Andaluzia, în Franţa, cele
mai importante alei acoperite sunt cele de la Bagneux (despre care am vorbit) şi de la Esse,
numită Stânca zânelor, lată cum o descria pe aceasta din urmă Jean Ogee, în anul 1776:
„Acest monument este compus din patruzeci şi
două de pietre mari, care formează două apartamente, unul mai mare, altul mai mic (...).
Pietrele sunt roci grosiere şi aşezarea lor nu este artistică.'1
Monseniorul de La Pillaye, scria în anul 1830, că pietrele ar fi fost aduse de la circa două
leghe distanţă faţă de dolmen, loc de unde ar proveni şi pietrele menhirelor din pădurea
Theil.
Săpături recente
Majoritatea săpăturilor şi a descoperirilor monumentelor megalitice s-a efectuat la sfârşitul
secolului trecut şi începutul secolului nostru, dar acţiunea nu a încetat.
Şantiere recente de săpături au fost deschise între 1964-1967 şi 1968-1972 la Gâvres şi
Landaux. Dolmenul de la Gâvres a fost datat (cu carbon 14) ca fiind din 2480 Î.H.. Culoarul
de intrare, lat de 1,20 metri., lung de 9 metri şi înalt de 1,20 metri se termină, în mod ciudat,
cu o placă mare de granit care împiedică accesul în camera dolmenului.
„Această cameră — scrie Jean L'Helgouach — cu o lungime totală de 17 metri este cea mai
mare dintre toate încăperile care s-au păstrat. Compartimentarea ei nu are echivalent: două
despărţituri parţiale delimitează trei compartimente şi, nefiind dispuse pe acelaşi perete,
accesul se face în şicană. Al

l
•t*.
doilea perete despărţitor, care izolează ultimul compartiment, este amplasat în mijlocul
camerei. Se poate crede că ultimei camere i se rezervase o funcţie specială şi că, până la a
ajunge acolo, erau obligatorii anumite ritualuri practicate în camerele precedente. Ultima
cameră poate să fi fost sanctuarul unde se aduceau ofrandele, în nişte vase frumoase de tip
Kerugou, sau mormântul unui personaj important, ale cărui rămăşiţe erau depuse acolo îm-
preună cu vasele de ofrandă. E greu de ştiut care a fost adevărul. Este sigur doar că vasele
au fost depuse numai în ultimul compartiment şi că doar acolo pereţii nu au fost deloc
gravaţi.':
Tumulii cercetaţi în perioada 1968-1972 l-au condus pe L'Helgouach să afirme că „a existat o
idee după care s-au condus în aşezarea edificiilor, ele ne-fiind ridicate anarhic sau la
întâmplare."
Dolmenele din Franţa
O hartă a repartiţiei dolmenelor în Franţa este extrem de interesantă, întrucât pune în
evidenţă concentrarea dolmenelor în anumite zone geografice şi chiar în interiorul regiunilor
cu mare proporţie dol-menică. Zona cea mai bogată în megaliţi este. fără îndoială, aceea
cuprinsă între Ederven-Carnac-Locmariaquer, în regiunea Morbihan. Fernand Niei
citează şi alte grupări importante:
„Se găsesc — spune el — 17 dolmene grupate în comuna Livernon, la Saint-Prejet-du-Tarn,
cel puţin 27 la Minerve, 31 la Saint-Alban-sous-Sampzon, 36 la Bertholene,./'
Pe harta Franţei se disting două concentrări puternice: una este în Bretania (Finistere,
Morbihan, C6tes-du-Nord, llle-et-Vilaine şi Loire Atlantique) şi cuprinde cam o mie de
dolmene şi, cealaltă, se află în centrul zonei de sud a ţării, ceea ce este mai puţin cunoscut,
dar care înglobează peste 1800 de dolmene. Aceste două concentrări sunt legate între ele
printr-un fel de „dârăi: dolmenică, care se întinde din Finistere până la cursul inferior al
Ronului şi numără circa 3500 de dolmene.
S-a stabilit o repartiţie a dolmenelor pe departamente, în ordine descrescătoare. Lista începe
cu departamentul Aveyron, cu 487 de dolmene şi se încheie cu departamentul Savoie, cu un
singur dolmen.
Dolmenele din Corsica
în 1893, arheologul Adrien de Mortillet, a publicat o broşură intitulată Raport asupra
monumentelor megalitice din Corsica.
Stazzona-del-Diavolo (Potcovăria Diavolului) este, fără îndoială, cel mai frumos monument
megalitic
din Corsica sau cel mai bine conservat. Dolmenul se află pe o ridicătură ce domină golfurile
Mortoli şi Rouapina.
„Este compus — scrie Adrien de Mort i Net — din opt lespezi de granit, nu prea groase:
şapte suporturi formând o cameră dreptunghiulară şi o tăblie care o acoperă. Lespezile de
suport sunt uşor înclinate spre interior. Pardoseala camerei se află la circa 0,40 metri sub
nivelul solului din exterior. Camera trebuie să fi fost închisă, căci lespedea care serveşte azi
drept prag pare a fi fost spartă după construirea monumentului.
„Tăblia de acoperiş este o piatră plată, întinsă, de formă destul de neregulată, crăpată oblic
pe întreaga sa lăţime. Dimensiunile ei sunt 3,40 metri lungime şi 2,90 metri lăţime. La
suprafaţa exterioară se găsesc trei adâncituri, un fel de cuvete, care par naturale, dar care
sunt legate la marginea tăbliei prin trei rigole, făcute în mod evident de mâna omului."
în comuna Viggianello, pe o colină, se află alt dol-men, alcătuit din cinci dale destul de
groase: patru pereţi care compun o cameră dreptunghiulară şi un acoperiş destul de ciobit, în
mijlocul căruia s-a cioplit o adâncitură conică. Dolmenul de pe muntele Revinco domină
Golful Sfântului Florian şi este compus dintr-o lespede de 2,80 metri pe 2,05 metri, care se
sprijină pe cinci suporţi. Dolmenul mai este numit Casa uriaşului.
Mai putem aminti încă dolmenele de la Vaccil-Vecchio, Belvedere-Campomoro, Palasca şi
altele.
Legende ale dolmenelor din Corsica
Legendele din Corsica privind megaliţii nu diferă mult de cele care circulă în zonele Lozere
sau Morbihan. Legenda megalitului Taravo, care nu mai este azi decât o grămadă de pietre,
este legată de diavol, lată ce scria căpitanul Mathieu, în 1810, când dolmenul era încă
aproape intact:
„Monumentul celtic de care este vorba este compus din trei pietre plate, enorme, deasupra
cărora se reazemă cea de a patra."
Prosper Merimee, care a călătorit prin insulă, în anul 1839 a scris însemnări dintr-o călătorie
în Corsica. Autorul Colombei povesteşte legenda care cir-cula pe la începutul secolului, în
legătură cu dolmenul de la Taravo. „După tradiţie — scrie el — diavolul ar fi adunat cu mâna
lui aceste pietre pentru a-i servi drept nicovală. Uneori se puteau auzi loviturile înfricoşătoare
ale ciocanului său::
Un cioban i-a spus căpitanului Mathieu că, în anumite perioade ale anului, mulţi ţărani se
temeau să se apropie de dolmen. din cauza zgomotelor îngrozitoare ce se auzeau în jur.
Se mai povesteşte că, într-o zi sau într-o noapte, dracul, nemulţumit de ceea ce a lucrat, a
azvârlit ciocanul din vârful dolmenului pe câmpie. Ciocanul a căzut la o distanţă de aproape
o mie de metri de dolmen şi s-a înfipt în pământ, făcând o
groapă ce se numeşte Balta Dracului. Se mai spune şi că această baltă se măreşte în continuu,
şi astăzi.
Casa uriaşului
„Dolmenul este compus— scrie Adrien de Mor-tillet — din cinci dale, din care patru servesc drept
reazeme şi formează o cameră dreptunghiulară. Cea de a cincea este o lespede mare, de formă
neregulată, care acoperă această cameră. Pentru a pătrunde în monument, eşti obligat să treci
printr-un fel de uşă care are numai 0,50 metri lăţime. Pardoseala încăperii, aflată cam la 0,20-
0,40 metri sub nivelul solului din jur, este pavată cu pietre mici, de forme diferite."
Acest dolmen, numit Casa uriaşului (Casa dell'orco) mai servea, în secolul trecut, drept adăpost
ciobanilor. Multe legende sunt legate de megaliţi, de uriaşi şi de mamele lor. Adrien de Mortillet
ne relatează una din ele:
„Ani de-a rândul, corsicanii au încercat totul pentru a-l prinde pe Uriaş, pentru a scăpa ţara de el.
N-au reuşit să-l prindă, fiindcă ori de câte ori se apropiau de el, fugea cu viteza fulgerului, într-o
zi, ciobanii au avut o idee. Au pus în faţa locuinţei Uriaşului o cizmă imensă, mânjită la interior cu
catran. Uriaşul, văzând cizma, a încălţat-o, dar n-a mai putut s-o scoată. Ciobanii au
tăbărât asupra lui pentru a-l omorî. Fiindcă nu putea fugi, uriaşul le-a vorbit astfel: «Lăsaţi-mi
viaţa şi am să vă învăţ să faceţi ceva minunat din zerul laptelui de la caprele voastre».( Aceasta
ar fi originea brocc/o-ului, un fel de brânză foarte apreciată în Corsica, făcută din zer de capră.)
însă, nemulţumiţi, ciobanii doreau să-l omoare; aşadar Uriaşul le-a mai promis: «Vă voi învăţa să
faceţi o ceară nemaipomenită cu ceea ce mai rămâne de la fabricarea broccio-ului». în acel
moment a sosit mama Uriaşului care i-a spus fiului ei: «Nu le da şi reţeta aceasta, fiindcă ei tot te
vor omorî». Şi atunci, atât Uriaşul cât şi mama sa au fost ucişi.::
Diavolul plugar
în munţii Niolo se află un morman de pietre dărâmate, care ar fi putut fi un dolmen.
în Itinerarul descriptiv şi istoric al Corsicii, Leonard de Saint-Germain povesteşte cele ce ur-
mează: „Dracul ara într-o zi pe platoul Campotile, cu plugul tras de boi. S-a certat cu Sfântul
Martin, care i-a reproşat că nu ştie să tragă o brazdă dreaptă. Dracul a spus că va trage o
brazdă perfectă la care Sfântul Martin nu va mai avea nimic de zis. S-a pus pe lucru, dar
cum boii nu prea înaintau, i-a împuns cu o furcă. Boii s-au speriat şi, în mişcarea pe care au
făcut-o, plugul s-a lovit de o stâncă şi s-a rupt. înfuriat, Dracul a azvârlit lama plugului cu
atâta putere, încât aceasta s-a lovit de muntele Tafonato (muntele găurit), a produs spărtura
pe care o vedem şi astăzi şi a căzut în mare. Când, uimit de ceea ce făcuse, Dracul s-a
întors să deshame boii — i-a văzut prefăcuţi în stane de piatră.
Cele două pietre mai mari, foarte asemănătoare, cea de a treia pusă orizontal pe primele
două şi a patra, pusă pe pământ, n-ar fi după legendă decât cei doi boi, jugul şi plugul
Dracului, transformate în piatră de către Sfântul Martin. Nu departe de acolo, o îngrămădire
de pietre, ar reprezenta fierăria Dracului.
Forme şi dimensiuni
ale dolmenelor din Corsica
„Dolmenele corsicane — scrie Adrien de Mortillet — sunt de formă destul de regulată şi
compuse din dale de dimensiuni mari dar puţine la număr, fiecare perete de cameră fiind
compus dintr-un singur bloc. Aceste construcţii foarte simple nu au nici un fel de vestibul.
Toate camerele sunt dreptunghiulare şi au dimensiuni asemănătoare: lungime de la 2,15
metri la 2,60 metri şi lăţime de la un metru la 1,60 metri. înălţimea este cuprinsă între 1,38 şi
1,80 metri."
Monumentele megalitice din insulă sunt grupate
în trei zone principale.
„Toţi megaliţii din grupul meridional, care se află în plină regiune granitică — scrie Adrien de
Mortillet — sunt din granit, în grupul septentrional s-au folosit roci diferite: granit, gnais şi
altele. Materialele folosite par să fi fost luate de la faţa locului şi nu aduse de la distanţă, căci
în apropierea monumentelor se află, de cele mai multe ori, piatra respectivă.1'
„Nu mai există — scrie tot Adrien de Mortillet — nici o urmă de tumuli în jurul dolmenelor pe
care le-am studiat şi, de altfel, tumulii sunt foarte rari în Corsica. Dolmenele servesc astăzi
drept adăpost ciobanilor care au, prin urmare, interesul să le apere. Nu am aflat nimic despre
data la care dolmenele au fost descoperite şi despre ce conţineau la vremea aceea. Am aflat
doar că sunt cunoscute din vechime."
Dolmenele din Corsica sunt numite, în general, stazzone (stazzona înseamnă nicovală).
Materiale folosite în Bretania
Vom încheia acest capitol privind dolmenele cu câteva date de specialitate.
Teza Sepulturile megalitice din Bretania, prezentată în 1965 de Jean UHelgouach, este o lu-
crare de valoare şi pasionantă, în care atât amatorul, cât şi specialistul, găseşte nenumărate
informaţii şi
subiecte de reflecţie. Şi în prezent aceasta este lucrarea cea mai importantă despre
dolmenele din Bretania deşi, cercetările recente la care a participat chiar autorul cărţii, i-au
modificat întrucâtva concluziile.
Unul din capitole se intitulează: Folosirea diferitelor roci pentru construcţiile megalitice.
„Nici o civilizaţie — scrie L'Helgouach — nu a fost mai tributară naturii subsolului decât
aceea a constructorilor megalitilor. Dacă au vrut să ridice menhire sau să construiască
morminte, ei au fost condiţionaţi de calitatea pietrei avută la dispoziţie, de uşurinţa de a o
extrage, de a o prelucra şi transporta. Este incontestabil faptul că subsolul a influenţat în
mod considerabil repartizarea generală a rnega-liţilor."
Să vorbim întâi despre rocile sedimentare folosite.
Şisturile purpurii din Cambrianul-Tremadocian au fost mult utilizate în estul Bretaniei.
Aleea acoperită de la Bod er Mohed a fost construită din lespezi de cuarţ verde. Mai există
dolmene mici din gresie, din cuarţofilide care se află sub formă de plăci albastre şi verde
închis, din gresie din Bretania.
„în regiunea oraşului Dinan — scrie Jean L'Helgouach — blocurile de la aleea acoperită La
Ganteriesuni din cuarţit eocen. Gresia cu sabalite a fost mult folosită la dolmene
spectaculoase."
Granitul-rege
Materialele, de departe cele mai folosite la construcţia megalitilor, au fost granitul şi şisturile
cristaline.
„Numeroasele necropole de la Arzon la Riantec — scrie Jean L'Helgouach — sunt situate pe
fâşia de granit de la Carnac. Acest tip de granit a fost foarte folosit la construcţii arhitecturale
de amploare diferită, de la micile dolmene cu culoar până la construcţiile enorme de la
Locmariaquer. Lespedea de acoperire a camerei Dolmenului negustorilor este evaluată la 50
tone şi cea de la dolmenul Mane Rutualirebuie să fie tot de aceeaşi greutate."
La construcţiile megalitice s-au folosit numeroase tipuri de granit: granit cu muscovite, granit
de Fougere, granit de la Moncontour, Ranhelin, Quintin etc.
Jean L'Helgouach inventariază diferitele tipuri de granit (cu mică. cu feldspat roz, cu gnais
etc.) din complexul granitic de la Trebeurdan — Plounach — Perros — Guirec. La unele
construcţii au fost folosite plăci din dolerit. care au dat un aspect mai puţin spectaculos."
DOLMENELE DIN EUROPA
egalitismul, fenomen în parte maritim, a cuprins majoritatea ţărmurilor Europei şi ale
Mediteranei Occidentale. Vom discuta mai târziu originile acestui fenomen şi răspândirea lui
posibilă din mai multe focare. E necesar ca, mai întâi, să trecem în revistă câteva ţări din
Europa şi să descriem unele din mormintele lor megalitice. Trebuie precizat că, unele forme
sau metode de construcţie se îndepărtează uneori de modelele dol-menice întâlnite în
Franţa.
Insulele britanice
în Marea-Britanie, zona principală a dolmenelor este constituită din Ţara Galilor, Cornwall şi
insulele vecine. Din Sussex şi până în Dorset, se întâlnesc câteva camere funerare sub
tumuli, care se regăsesc şi în landele din Yorkshire şi Lincolnshire.
„Marele tumul — scrie E. O. James în Religia preistorică (1959) — cunoscut sub denumirea
de Be-las Knap, de lângă Charlton, măsoară 60 de metri lungime şi peste 22 de metri lăţime;
la unul din capete se află un portal fals, făcut din dale verticale, o dală de închidere, pereţi
din zidărie uscată, curbaţi uşor spre interior, resturile unui vestibul unde se celebrau
ritualurile funerare. Pe fetele vestice şi estice, nişte deschideri conduc la o încăpere mică,
făcută din cinci lespezi de piatră şi la o a doua încăpere, lungă şi îngustă. Tumulul — se
spune — ar fi fost înconjurat de un cerc de pietre din care nu s-a mai găsit nimic. Cranii
dolicocefale, în număr mare, s-au găsit în camerele funerare, iar sub portal s-au găsit craniile
a cinci copii."
Tumuli cu camere funerare s-au ridicat în Ţara Galilor, în lungul coastelor Glamorgan şi
Gower. în Munţii Negri din Brecknockshire.
„Bryn Ce/// Ddu, la Anglesey — scrie James — este un tumul cu cameră funerară care
constă dintr-un singur cavou poligonal, lat de circa 2,50 metri, acoperit
cu două pietre plate şi având un culoar lung de 1,80 metri, cu un portal acoperit; mai există şi
un alt culoar interior, de 6 metri lungime. Totul era amplasat, iniţial, într-un tumul cu diametrul
de 25 de metri, cu o groapă situată în spatele camerei funerare şi un menhir în mijlocul
mormântului, în spatele portalului au fost amenajate două mici încăperi care ar fi putut
constitui un fel de anticameră. Se mai văd şi resturile unei curţi la intrare."
în peninsula Gower, dolmenul numit discul lui Arthur era acoperit de o lespede de 40 de tone;
se spune că cinci cavaleri se puteau adăposti sub piatra de acoperiş a dolmenului Penter
Ifan din comitatul Pembroke.
Dolmenele engleze sunt constituite, în general, din blocuri mari de piatră şi nu din lespezi
plate.
New Grange
Mormântul sub tumul, de la New Grange, nu departe de Dublin, în Irlanda (şi care se
înrudeşte cu cel de la Gavrinis din Morbihan, descris anterior), este astăzi unul din cele mai
celebre monumente megalitice. Cercetări recente, cu carbon 14, au datat construcţia cam de
pe la 3100 î.H.
Prima descriere a monumentului datează din
1770 şi a apărut în cel de-al doilea volum al lui Pownall numit Arheologia.
Amplasat pe o colină, monumentul trebuie să fi avut iniţial circa o sută de metri în diametru şi
peste 20 de metri înălţime. Era înconjurat de un cerc de treizeci de monoliţi din care unii mai
există şi astăzi. Monumentul a fost jefuit de danezi în anul 1009 şi nu numai atunci.
La înălţimea de 4,5 metri deasupra nivelului tumulului se află intrarea în criptă. Pragul îl
formează o piatră lungă de 3 metri şi groasă de 45 de centimetri, bogat decorată cu spirale
duble. Un coridor lung de 12 metri, lat de 90 de centimetri şi înalt de 1,80 metri conduce la
camera centrală. Aceste ultime dimensiuni trebuie să se fi redus cu mult, datorită presiunii
exercitate de masa tumulului.
„Pe măsură ce se înaintează — scrie Fergus-son — acoperişul format din dale enorme se
înalţă şi la 21 de metri de la intrare, se transformă într-un dom conic, înalt de 6 metri. Cripta
se întinde cu încă 6 metri dincolo de centrul domului şi formează, la dreapta şi la stânga,
două camere laterale. Cea din est este cu mult mai mare decât cea din fata ei. în fiecare din
aceste încăperi laterale se observă câte un fel de bazin din piatră, de formă ovală, lat de
circa 1 metru şi adânc de circa 20 de centimetri."
Trebuie notat că una din pietrele culoarului şi mai multe din camera interioară, sunt decorate
cu spirale, gravate destul de grosier şi nefinisate.
Tumulul irlandez
Pentru mai multe detalii privind New Grange şi tumulii irlandezi se poate consulta lucrarea lui
G. G. Coffrey, apărută în 1912 şi intitulată New Grange and other incised tumuli of Ireland.
Nu departe de New Grange, două alte camere dolmenice cu pereţii bogat ornamentaţi sunt
îngropate sub tumulul de la Dowth, care a fost explorat în anul 1847.
La capătul unui culoar de 8,40 metri se află prima cameră funerară a domului, cu trei
ramifcaţii, exact ca la New Grange dar la scară mult mai mică. în centrul încăperii era un
bazin mare din piatră, desigur cu destinaţie de cult. Ramura meridională a camerei se întinde
într-o linie arcuită de circa 8,40 metri, până la o celulă laterală. Cealaltă cameră funerară
este circulară şi precedată de o anticameră.
Să nu părăsim Irlanda, care numără vreo 800 de dolmene, fără a vorbi despre landele de la
Moytura, unde se găsesc tumuli, cromlehuri, menhire şi dolmene.
Unul din tumuli, foarte deteriorat fiindcă a fost folosit drept carieră, se numeşte Mormântul lui
Mi-sagn Meave, regina din Connaught, de la începutul erei creştine. Acest ansamblu
megalitic, desigur şi mai vechi, este situat pe vârful unei coline numită Knok na Rea si
trebuie să fi avut, iniţial, un diametru
mai mare de 200 de metri. Petrie scria în 1837 că „în jurul bazei tumulului se ridică mai multe
morminte funerare de mică importanţă. Săpăturile au dezvăluit morminte cu schelete umane,
podoabe grosolane, unelte din piatră".
Tot în Irlanda, tumulul de la Carnabane este datat cu carbon 14 ca fiind din 2980 Î.H., iar cel
de la Wayland's Smithy din 2820 î.H.
Maeshowe
în Scoţia, megaliţii se întâlnesc în special în zonele aride şi sălbatice din-comitatul Caithness, la
extremitatea nordică, în munţii Grampian, în lanţul insulelor Hebride şi Orkney, ca şi în insulele
Jura şi Rhum.
„La Callernish — scrie E. O. James — există un mic tumul circular cu diametrul de 6 metri şi care
conţine o cameră dreptunghiulară adâncă de 1,50 metri şi largă de 2 metri; se intră printr-un
condor deschis jn partea de est, cu un portal din două lespezi, în jurul tumulului se vede un cerc
de treisprezece pietre, cerc măsurând 11 metri în diametru, în cele patru puncte cardinale ale
cercului se află patru alei de menhire. Un menhir mai mare se ridică aproape în centrul
tumulului."
Să trecem acum la cel mai important tumul din
insulele Orkney, cel de la Maeshowe, deschis în 1861 în prezenţa unui mare grup de
arheologi din Edinburgh. După anumite inscripţii cu caractere runice, a fost clar că
mormântul mai fusese deschis pe la mijlocul veacului al Xll-lea, de către pelerinii veniţi din
nord, în drumul ior spre Jerusalim.
în exterior, tumulul se prezintă ca un trunchi de con de circa 27 de metri lăţime şi 10 metri
înălţime. La circa 30 de metri, este înconjurat de un şanţ lat de 12 metri şi adânc de 1,80
metri. Pământul scos din acest şanţ s-a folosit la realizarea tumulului.
„La interior — scrie Fergusson —- conţine o cameră având forma aproximativă a unei cruci şi
care măsoară 4.60 metri în lungime şi 4,40 metri în lăţime, înălţimea iniţială trebuie să fi atins
6 metri. De fiecare parte a camerei se află câte un fel de cavou în care se pătrunde printr-o
mică deschidere situată cam la un metru înălţime de la sol. Amândouă cavourile au lăţimea
de 1,35 metri şi lungimea de 2,10 metri, respectiv 1,65 metri. Iniţial, câte o piatră lustruită
ascundea intrarea în cavou. Aleea acoperită care conducea la camera centrală avea o lăţime
de 0,90 metri şi 1,35 metri înălţime. La 0,75 metri de cameră se afla un fel de uşă care
închidea accesul."
Ştirn astăzi că acest monument are o vechime de câteva milenii. Fergusson credea că
Maeshowe a fost un monument funerar al „oamenilor din nord care au cucerit insulele în
secolul IX.::
• *ffl-
'•**: 'M
Scandinavia
Megalitismul danez este foarte important şi anumiţi arheologi cred că această regiune ar
putea fi unul din focarele de la care s-au răspândit dolme-nele.
în Danemarca, centrele cele mai importante sunt în insula Seeland unde există cel puţin
3500 de monumente megalitice şi alte grupuri in jurul localităţilor Frederiksborg, Uldeire,
Oppensunbye şi Roskilde. Mai găsim dolmene şi în alte insule (Fionia şi Lolland) cât şi în
Peninsula lutlanda (Ullerup şi He'.borg).
„Dolmenele daneze — scrie Dechelette — sunt camere dreptunghiulare sau pentagonale
înconjurate de movile circulare sau dreptunghiulare mărginite de pietre. Adeseori doar placa
de acoperiş este vizibilă, restul monumentului fiind îngropat sub un tumul."
Tumulul de la Lethna, în insula Seeland este numit Mormântul lui Harald şi adăposteşte la o
extremitate un dolmen. De o parte şi de nlta a tumulului se află câte un şir de zece pietre.
Construcţia aminteşte pe aceea a tumulului Long barrow din Avebury, în Anglia.
lată legenda care s-a păstrat: după o bătălie, învingătorul, Sigurd Ring, a căutat corpul
unchiului său, regele Harald. Odată găsit, corpul a fost spălat, pus în carul de pe care Harald
luptase şi dus în interiorul unui
tumul pe care Sigurd însuşi îl ridicase. A fost ucis şi calul regelui şi înmormântat în tumul,
împreună cu şeaua lui Ring, astfel încât defunctul să se poată duce în Walhalla fie călare, fie
cu carul.
Ring a oferit apoi un mare ospăţ funerar şi i-a îndemnat pe toţi războinicii şi pe nobilii
prezenţi să azvârle în tumul bijuterii şi arme în cinstea regelui Harald. Apoi monumentul a
fost acoperit cu grijă.
în Norvegia nu există decât un singur dolmen la est de Oslo şi câţiva tumuli.
în Suedia se găsesc, în Scania, dolmene simple, descoperite, cu o singură placă de acoperiş
şi fără galerii. Un grup megalitic important se găseşte la Kongsbaka. în afară de
aliniamentele dezordonate de menhire, se vede un tumul care poartă denumirea de
Mormântul lui Frode. Se estimează că în Suedia ar fi cam 4000 de morminte megalitice,
amplasate în special pe coasta de sud-vest.
Ţinuturile renane
„Dolmenele — scrie Dechelette — lipsesc în Europa centrală. Nu găsim nici un vestigiu în
provinciile renane, nici în Germania de sud, nici în Boemia, nici în Ungaria, în Bulgaria au
fost semnalate resturile a şaizeci de astfel de monumente în regiunea de la nord de
Adrianopole.1'
„Dimpotrivă, continuă autorul, Olanda şi Germania de nord. până la Oder, sunt ţinuturi
bogate în monumente megalitice; dolmenele deschise, fără galerii şi cu o singură placă de
acoperământ sunt localizate în anumite puncte. Majoritatea marilor necropole de piatră
prezintă un aspect mai recent. Sunt camere alungite, unele fără alei sau cu o singură alee
scurtă. Sunt adeseori înconjurate de o incintă de piatră în plan dreptunghiular alungit, cu o
lungime ce poate ajunge la 116 metri."
în Germania se numără circa o mie de dol-mene. Regiunea Oldenburg cuprinde câteva din
cele mai mari dolmene ale Germaniei. Unul din ele. situat lângă Wildesheim, are 7 metri
lungime; altul, lângă Engelmanns-Becke, este înconjurat de un cerc de pietre cu un diametru
de 11 metri; fiecare piatră are o înălţime de 3 metri.
în Olanda, dolmenele sunt concentrate în special în provincia Drenthe. Se întâlnesc câteva
monumente megalitice izolate şi în Marele Ducat al Luxemburgului şi .în Belgia.
Peninsula Iberică
Peninsula Iberică reprezintă cea de-a patra mare grupare europeană. Ca şi în Danemarca şi
Bretania, se pare că şi aici s-ar afla unul sau două focare de răspândire a monumentelor
megalitice. Să reamintim ceea ce am spus mai înainte: dolmenele din Portugalia sunt mai
vechi de 4500 de ani înaintea erei noastre şi mormintele de la Los Millares din Spania sunt
mai vechi de 3000 de ani înaintea erei noastre.
De o parte şi de alta a Pirineilor se află o mulţime de dolmene şi monumente megalitice. Nu-
mai în micuţa provincie Alava sunt peste 60 de dolmene.
La Almeria şi în regiunea andaluză se concentrează numeroase monumente megalitice:
dolmene simple sau cu culoar, alei acoperite, tumuli...
La Los Millares, în nordul Almeriei, se află morminte de piatră cu acoperişul în consolă şi
pereţi din zidărie uscată de piatră, la fel cu cele din Cipru şi Creta.
.,Camerele acestor sepulturi — scrie E. O. James — măsoară în general 3-6 metri în
diametru şi au pereţii acoperiţi cu piatră şlefuită şi pictată. Stâlpi din piatră sau din lemn
susţin acoperişul. Unul sau două rânduri de pietre formează zidul de sprijin al tumulului şi, pe
fata dinspre mare, peretele camerei şi piatra care serveşte drept uşă sunt găurite. Frecvent

l
există o serie de anticamere, separate prin uşi. Culoarul de acces este făcut din lespezi
verticale sau zidărie uscată; acoperişul este din plăci plate sau boltit. Se ajunge la tumul
urcând două sau trei trepte ale coridorului; curtea de intrare semicirculară unde se
desfăşoară ritualurile este adeseori delimitată prin lespezi de piatră"
Găsim monumente megalitice similare în Spania meridională: la Almizaraque, Las Cantaras,
Belmonte, Puncheras, Tabernas şi Velez Blanco.
Splendoare la Antequerra
Tot în Andaluzia, în provincia Granada, se află cimitire întinse, cu morminte colective (tholof).
Dar cele mai frumoase morminte din regiune şi din întreaga peninsulă Iberică sunt cele de la
Antequerra, la piciorul Sierrei de Las Cabras, între Malaga şi Cordoba.
Unul din ele, Cueva de Menga este săpat în cornişa unei faleze, acoperit de lespezi şi de o
movilă destul de scundă. Un culoar lat de 2,30 metri şi cu o lungime de 8,50 metri duce la o
cameră uşor ovală care măsoară 16,50 metri în lungime şi 5-6 metri în lăţime. Zece pietre de
fiecare parte şi o piatră la o extremitate formează pereţii laterali de 3 metri înălţime, în centrul
încăperii, încă trei blocuri paralelipipedice
servesc drept reazem la o boltă formată din cinci plăci mari. Blocul care acoperă partea din
spate a camerei este de 7,50 pe 6,30 metri şi are o greutate considerabilă. La început totul a
fost acoperit cu un tumul de vreo treizeci de metri în diametru şi care mai există astăzi numai
parţial.
Spre deosebire de Masa negustorilor de exemplu, aleea acoperită de la Antequerra nu este
constituită din pietre brute, mari, ci din lespezi mai mult sau mai puţin prelucrate, de formă
dreptunghiulară.
Acest monument, vechi de 5000 de ani, a fost locuit de gitani, până prin anul 1905. Pietrele
din care este construit provin, probabil, dintr-un munte situat la circa 8 kilometri de
amplasament.
„Nici un alt monument din Andaluzia — scrie Fergusson — nu se poate compara cu cel de la
Antequerra, în ceea ce priveşte splendoarea, cu toate că multe altele prezintă anumite
analogii dar numai aparente. De exemplu, dolmenul Cruz-del-tio-cogol-lero, care are o tăblie
de aproape 3,60 metri pe fiecare latură şi care acoperă o încăpere aproape pătrată/'
„Tot pe înălţimile de lângă câmpia Antequerra —- scrie E. O. James — la circa 80 de metri
de Cueva de Menga, se găseşte un alt mormânt, numit Cueva de Viera, o construcţie de
acelaşi tip, dar mai mică. Se accede printr-o galerie despărţită de camera funerară de o
lespede de piatră. Plăcile plafonului galeriei sunt mai puţin prelucrate decât cele
de la Cueva de Menga şi pereţii galeriei sunt decoraţi cu mici crestături."
Un alt mormânt, Cueva del Romeral, a fost ridicat pe o colină izolată, situată la 2 kilometri de
Cueva de Menga. Alte construcţii, din aceeaşi categorie, se mai află nu departe de Guadix,
lângă Sevilia.
Coasta atlantică, Italia şi Elveţia
De la Almeria până la provincia portugheză Al-garve, dâra de monumente megalitice este
neîntreruptă. Acelaşi fenomen se regăseşte în nord, din Galicia până în Portugalia, în lungul
malurilor râului Duero. Fernand Niel observă, pe bună dreptate, că: „cele trei regiuni ale
Europei occidentale ale căror extremităţi înaintează mai mult în ocean, Cornwall din Anglia,
Bretania din Franţa şi Galicia spaniolă sunt, toate trei, concentrări de monumente megalitice
importante."
în Algarve, se găsesc morminte cu porţi care dau spre camere circulare pavate şi
compartimentate.
Să trecem, fără nici o tranziţie, de la o peninsulă la alta, pentru a consacra câteva rânduri şi
dolme-nelor italiene. Italia, cu excepţia Toscanei, este o ţară ciudat de săracă în monumente
megalitice. M. Denis, scria în secolul trecut, în Cetăţi şi cimitire din Etruria:
Dolmenul din Gavrinis (Morbihan) — vedere în interior
„Mormintele sunt numeroase şi constau, în general, dintr-o cameră dreptunghiulară
îngropată puţin, faţă de nivelul solului. Pereţii sunt compuşi din blocuri grosier alăturate şi
acoperişul este din două sau o singură lespede, foarte mare. care acoperă totul şi este uşor
înclinată, probabil pentru a permite scurgerea apei de ploaie. Unele dolmene sunt împărţite
în câte două camere. Majoritatea sunt precedate de o alee lungă de trei metri şi lată de un
metru. Toate sunt scufundate puţin în pământ. Se pare că iniţial au fost înconjurate de tumuli
care nu lăsau la vedere decât placa de acoperământ."
Trebuie semnalat faptul că pe una din frescele din Pompei figurează reprezentarea unui
dolmen.
„Mai multe dolmene distruse ar exista şi în Elveţia — scrie Fernand Niel —- şi în cantoanele
Zurich, ca şi în Argovia şi Jura, dar autenticitatea lor este contestată. Singurul dolmen intact
este cel de pe malul lacului Neuchâtel. în cantoanele Vaud şi Berna, s-au găsit doar câteva
menhire."
„Talayoţii" din Insulele Baleare
Unul dintre cele mai frumoase dolmene de la Carnac — dala (piatra orizontală) cântăreşte mai mult de
50t
în Insulele Baleare, Sardinia sau Malta, ne întâlnim cu un tip particular de construcţii
megalitice. La drept vorbind, mormintele găsite sunt destul de departe de dolmene, de un tip
original.
Să vorbim întâi despre talayoţi. Această denumire provine de la cuvântul talaya prin care
autohtonii desemnează aceste monumente, prin similitudine cu atalaya cum erau denumite
turnurile de pază din secolul XIV.
Talayoţii au la exterior forma unui trunchi de con cu diametrul bazei de circa 20-25 de metri.
Sunt formaţi din zidărie uscată, cu pietre mari aşezate în straturi orizontale. Camera
interioară este foarte mică iar galeriile înguste şi închise la terminarea construcţiei au servit,
desigur, ca morminte individuale sau colective.
M. F. Kessler, care a scris o carte numită Preistoria Insulelor Baleare, perioada megalitică
(1914), considera că „există aproape 200 de monumente megalitice în insula Menorca şi
aproape 400 în Mal-lorca:i. Talayoţii cei mai deosebiţi sunt cei de la Sân Agustin, Binicodrell
şi Torellissabel.
„Navetas"
Alte monumente megalitice din Baleare sunt cele numite navetas sau taleyatas (talaya mai
mici). Denumirea de naveta este diminutivul de la nau şi înseamnă corabie răsturnată.
Denumirea a fost adoptată de arheologul Ramis în 1818 şi dată unei naveta din Menorca pe
care E. O. James o descrie astfel:
„Este situată pe o mică ridicătură de teren şi măsoară peste 13 metri lungime şi ceva mai
puţin de 5 metri înălţime. Intrarea, aflată la capătul de est, este aproape pătrată. (...)
Monumentul este amplasat pe o platformă care constituie o curte de intrare mărginită de
pietre. Două lespezi formau un alt spaţiu, semicircular, concentric faţă de curtea de intrare.
Poarta de intrare putea fi o lespede de piatră care se deschidea spre o anticameră înaltă de
vreo trei metri; un al doilea culoar ducea la camera principală... La capătul cel mai îndepărtat
se afla un prag la 60 de centimetri deasupra solului..."
„Taulas"
Talayoţiiş\ navetas suni adeseori înconjuraţi de incinte cu diametrul de 10 până la 29 de
metri, delimitate cu menhire dispuse în potcoavă şi legate între ele printr-un fel de zid.
Majoritatea acestor incinte cuprind o taula.
„Taula — scrie Kessler — care este un monument megalitic foarte rar, are forma unui T şi
este compusă din doi monoliţi, de grosime între 0,30 şi 0,60 metri; partea verticală (stâlpul)
are o înălţime care variază între 2,15 metri şi 3,30 metri, fără partea îngropată şi o lăţime de
1,60 până la 2,80 metri. Blocul orizontal care formează partea superioară a T-ului
(tăblia), prezintă dimensiuni care variază de la 2,30 la 4 metri lungime şi de la 1 la 1,58 metri
lăţime.
Taula de la Torre Troncada mai comportă un suport lateral şi cea de la Telati prezintă acest
suport alături, fără a fi fost instalat.
Aceste monumente sunt construite astfel încât planul lor superior să fie protejat faţă de orice
risc; înălţimea la care se află îl face de neatins de către om sau animale; doar păsările se pot
aşeza.
în jurul acestor „taula" şi în interiorul cercului se mai întâlnesc, uneori, şi alte pietre verticale,
asemănătoare unui stâlp de taula, dar mai mici."
Taulele serveau, desigur, pentru a expune cadavrele acţiunii soarelui, aerului şi păsărilor de
pradă, înainte de a fi introduse în morminte.
Incinta cea mai bine conservată este cea de la Son Caria, în Menorca. Acolo se află,
grupate, doi talayoţi, un monument circular cu taula şi diferite camere sau grote megalitice.
Un zid împrejmuieşte totul.
„La Mallorca — scrie E. O. James — se găsesc morminte săpate în stâncă încă din epoca
de bronz. Ele constau dintr-o galerie lungă şi îngustă spre care se deschid una sau mai
multe camere mici, laterale. Se coboară spre mormintele ale căror acoperiş se află la nivelul
solului, cu ajutorul unei scări dintr-o încăpere săpată în stâncă şi lăsată deschisă, în unele
cazuri există curţi de acces sau vestibule simple şi duble..."
în Sardinia, „nuraghe"
Monumentele de tradiţie megalitică ce se întâlnesc în Sardinia sunt morminte cu galerii şi
turnuri tronconice, mai ales.
Jn Sardinia — scrie E. O. James — unde mormintele colective din grote sau stânci scobite
erau foarte obişnuite, mormintele cu galerii, făcute din blocuri de piatră şi acoperite cu un
tumul, purtau denumirea de tombe di giganţi (mormintele uriaşilor).
Dar altele sunt monumentele specifice Sardiniei.
lată ce se poate citi într-o lucrare grecească, atribuită lui Aristotel:
„Se spune că în insula Sardinia există, printre multe edificii megalitice construite după
modelul Greciei din vechime, şi anumite domuri având proporţii încântătoare. Se spune, de
asemenea, că ar fi operele lui lolas, fiul lui Iphicle, care a colonizat insula cu ajutorul
Thespiadelor."
Aceste monumente ce se află în număr impresionant în întreaga insulă, sunt nuraghe care
se aseamănă, întrucâtva, cu talayoţii d\n insulele Baleare.
„Un nuraghe — scrie Fergusson — este uşor de recunoscut şi de descris: este un turn
rotund, cu diametrul cuprins între 6 şi 18 metri şi cu o înălţime egală cu lăţimea bazei.
Turnurile au unul, două sau chiar trei etaje. Centrul este ocupat de camere
circulare. Camera ocupă, în general, o treime din diametru, celelalte două treimi fiind formate
de grosimea zidurilor. La toate aceste construcţii există o rampă sau o scară conducând la o
platformă situată în vârful turnului."
Originea şi destinaţia precisă a acestor turnuri rămâne un mister. Nu există nici o inscripţie,
nici o imagine, nici o sculptură care să ne ofere vreun indiciu. Construcţiile numite „nuraghe"
sunt. aşa cum pretind unii, fortăreţe, temple, sau morminte?
Săpături recente efectuate de profesorul Lillin în câmpia Barumini au permis datarea
construcţiilor descoperite ca fiind din 1270 Î.H.. ceea ce ar însemna sfârşitul perioadei
megalitice.
Malta
Marele arheolog Şir Themistocle Zammit şi-a consacrat ani îndelungaţi studiului megaliţilor
din insulă. El scrie:
„Cu 5000 de ani în urmă, micuţa insulă mediteraneană Malta a cunoscut o civilizaţie deosebit
de dezvoltată ale cărei secrete n-au fost încă pe deplin elucidate. Acolo au fost construite
cele mai mari monumente din Europa, făcute dintr-un singur bloc de piatră."
Şi specialistul mai adaugă: „cu toate că nivelul
artistic al unui popor nu egalează întotdeauna statura sa civică şi morală, putem presupune,
totuşi, că populaţia neolitică din insulele Malteze avea, pe lângă performanţele artistice şi un
sistem religios rafinat." ^
în Malta găsim, de asemenea, morminte complicate de tip labirint, dar nu ne este cu putinţă
să le descriem pe toate, oricât ar fi de interesante. Să ne oprim doar asupra templelor de la
Mnaidra, considerate ca exemple ale megalitismului maltez.
„Două încăperi elipsoidale — scrie E. O. James — sunt amplasate una în spatele celeilalte,
cea de la sud constând dintr-un coridor pavat şi cu pereţi din piatră, care duce la un spaţiu
închis de un perete cu zidărie verticală şi orizontală, alternativă.^ La stânga intrării se află o
lespede pe trei suporţi, în perete a fost făcută o fereastră de 40 pe 30 de centimetri."
Civilizaţia megalitică şi neolitică din Malta pare să fie foarte veche. Studiile cu carbon 14 au
dat vechimi de 2700 de ani Î.H., pentru un templu şi de 3290 de ani, pentru altul. Originile
megalitismului maltez s-ar găsi, deci, în cel de al patrulea mileniu înaintea erei noastre.
Megaiitismul n-a dispărut decât odată cu începutul epocii de bronz, spre 1500 Î.H.
MEGALITISMUL IN LUME
estigiile megalitice din Africa de nord pot fi uşor legate de cele din Spania sau din Portugalia.
Dar ce se poate spune despre dolmenele găurite din Caucaz, megaliţii din Palestina, din
India sau din Coreea? Fără a dori, cu orice preţ, să legăm între ele aceste civilizaţii diferite,
vom trece în revistă câteva din zonele din afara Europei occidentale şi centrale, unde se
întâlnesc construcţii megalitice. Vom vorbi despre toate tipurile de megaliţi, nu numai despre
dolmene.
Africa de Nord
Fiind o prelungire naturală a Europei occidentale, era de aşteptat ca Africa de nord să fie
bogată în monumente megalitice. Această regiune a fost atinsă mai târziu de curentul
megalitic şi are mai ales morminte de dimensiuni mici.
„în Africa — spune Edouard Cartailhar — se află megaliţi în nord-vest, din Maroc până în
împrejurimile oraşului Kairuan şi, în anumite puncte ale Tunisiei şi Algeriei, sunt adevărate
aglomerări. Acolo formează necropole întinse, lipsite de alei acoperite.::
în Maroc, menhirele şi cromlehurile sunt deosebit de numeroase în nord.
„Dolmenele din Maroc — scrie Tissot în Revista de Antropologie (1876) — prezintă acelaşi
tip de construcţie ca cele din Algeria: patru lespezi brute, verticale, formează spaţiul funerar
acoperit de cea de a cincea lespede. Acest spaţiu are aproape întotdeauna forma unui
trapez, cu dimensiuni nedepăşind un metru; cadavrul nu putea fi depus decât îndoit. Toate
dolmenele pe care le-am studiat sunt îngropate şi doar placa superioară se vede. Aproape
toate au fost deschise şi jefuite de căutătorii de comori; singurul dolmen intact pe care l-am
găsit, nu conţinea decât oseminte omeneşti reduse la un fel de pastă albicioasă şi câteva
fragmente de ceramică brută, negricioasă, amestecată cu cărbune."
în partea de nord a vechiului regat din Fes, există
dolmene pe ridicaturile de la EI-Meurş\ DarGhoulman, pe colinele EI-Mries şi pe cele care
domină drumul de la Tlata RaTzana la Ksar-el-Kebir.
Charles Velain a descoperit, în anul 1873, în extremitatea de nord-est a Marocului, un
dolmen foarte frumos, complet descoperit şi care domina defileul Kis. Acest dolmen cu o
cameră dreptunghiulară era construit din plăci mari de calcar cenuşiu, compact.
Algeria şi Tunisul
Partea de răsărit a Algeriei este un ţinut foarte bogat în megaliţi. La Roknia, în apropiere de
Constantine, se află o adevărată necropolă, cu aproape 3000 de morminte, goale şi fără
tumul funerar. La mică distanţă se aflau circa 2000 de dolmene, la Marela, lângă Berda.
Dolmene au fost ridicate şi pe platoul Beni-Mes-sus, lângă Alger.„Grupări importante de
megaliţi — scrie Fernand Niel — au fost descoperite la Bone, Batna, Tebessa. Dolmenele
sunt adeseori încercuite cu pietre ridicate, mai există şi cromlehuri izolate, de tip circular (la
Suk-Ahras), aliniamente în zona Cranului, menhire în zona Tlemcen..."
Lucien Jacqout, care a făcut săpături pentru a scoate la lumină monumentele megalitice din
regiunea Setif (1901) nu vorbeşte nici despre dolmene adevărate, nici despre menhire
adevărate, ci doar
despre două tipuri de monumente: cromlehuri rudimentare şi morminte megalitice.
„Mormintele — scrie el — sunt şiruri de mici blocuri de piatră smulse din zona apropiată şi
aşezate unele lângă celelalte, fără nici un mortar. Blocurile sunt toate cam de aceeaşi formă,
fiind elemente ale dezagregării naturale a rocilor."
Megaliţii tunisieni au fost poate influenţaţi direct de cei din Malta: alei acoperite la Ellez,
dolmene la Enfida, diverşi megaliţi la Bulla Regia, aliniamente în Medjerda, morminte
megalitice la Djebel Herrech...
Referitor la mormintele de la Ellez, Girard de Ri-alle (1884), scria:
„Printre cele care sunt încă bine conservate sunt unele care prezintă o particularitate ciudată:
un rând triplu de lespezi suprapuse constituind acoperişul, cel puţin o parte din el, dacă nu
integral.
Dar ceea ce este deosebit la monumentele de la Ellez este faptul că unele dintre pietrele de
construcţie par să fi fost uşor şlefuite. Acest lucru este evident în ceea ce priveşte dalele unui
culoar îngust, lateral, al unui dolmen important — dar nu mai apare la mulţi alţi megaliţi.
4
Africa occidentală si Africa orientală
Sunt semnalate dolmene în Madagascar, Libia, poate chiar în Egipt, dar şi în Africa
occidentală unde — scrie Fernand Niel — întâlnim două grupări remarcabile: acela de
laTondidaro (Mali) şi acela de laTam-bacounda. Primul întruneşte circa 150 pietre verticale,
cioplite sub formă de falus. Un exemplar se găseşte la Muzeul Omului. Gruparea de la
Tambacounda se găseşte la sudul fluviului Senegal, aproape de calea ferată Dakar-Bamako.
Monumentele se întind pe o arie de 250 de kilometri lungime şi 70 de kilometri lăţime. Sunt,
în special, cromlehuri compuse din blocuri cilindrice. Unul din ele, un cromleh dublu numit
Mormântul regelui, este, după câte ştim, singurul monument din lume care ar putea fi
comparat cu cel de la Stone-henge. Acestor cromlehuri li s-au găsit corespondenţe
surprinzătoare cu poziţiile solare."
în Africa orientală, Etiopia ne oferă monumente megalitice foarte importante. Primele
dolmene au fost descoperite în anul 1922 în munţii Harar, la sud de Djibuti. Roger
Joussaume, care a efectuat studii pe teren, cu începere din anul 1969, scrie astfel, în
Megali-tismul din Etiopia (Arheologia, nr. 64 din 1973):
„Cercetările noastre personale ne-au permis să precizăm arhitectura dolmenelor. Acoperişul
este format dintr-o lespede calcaroasă având o lungime de la 2 la 3 metri. Camera este
dreptunghiulară, cu o lungime de la 1,40 la 1,60 metri şi o lăţime de la 0,50
la 0,80 metri, înălţimea este de 0,60 la 0,90 metri. Stâlpii sunt solizi şi extremităţile camerei
sunt închise cu pietre verticale. Dolmenele care sunt construite de cele mai multe ori pe
pantele munţilor, sunt acoperite parţial cu pietre şi pământ, lăsându-se la vedere doar o parte
din acoperiş."
în jurul localităţilor Celenko. Dessie, Harar Hisna se află numeroase situri megalitice.
Locuitorii din Harar numesc monumentele megalitice „pălăriile de piatră" (daga kofiya).
Această denumire se regăseşte în India (topi kallu, în limba malayalamă) pentru a desemna
anumite tipuri de megaliţi. Trebuie să remarcăm că în munţii Yemenului, care nu sunt
despărţiţi de Etiopia decât de Marea Roşie, au fost descoperite dolmene destul de
asemănătoare celor etiopiene.
„Dacă scopul lor funerar — scrie Joussaume — este aproape cert, cu toate că n-au fost,
desigur decât morminte primare, nu se ştie când şi de cine au fost construite. Să fie oare
fructul unei generaţii, apariţii spontane, sau să fi fost aduse de un popor pe care nu îl
cunoaştem?"
Stele şi tumuli etiopieni
Etiopia conţine un număr foarte mare de tumuli de diverse mărimi şi forme: monumente cu
camere circulare, morminte săpate în coasta munţilor şi acoperite cu pământ şi pietre etc.
Şase morminte cu
cameră circulară au fost descoperite de echipa lui Roger Joussaume, în munţii Tcherna.
„La Dobba — scrie el — la marginea unui platou, există un tumul de pietre având un
diametru de aproape 15 metri şi o înălţime de circa 1,50 metri.
Am constatat, în centrul tumulului, existenţa unei camere circulare cu diametrul de circa 4,50
metri. Camera este limitată de stâlpi din pietre aşezate vertical. Unul din ei atinge o lungime
de 3,10 metri şi o înălţime de 2,30 metri. Spaţiile dintre stâlpi sunt umplute cu zidărie uscată,
din piatră spartă. La est, se află o nişă în care am descoperit rămăşiţele oaselor a patru
persoane care au fost depuse acolo în poziţie îndoită, înconjurate de obiecte din ceramică, în
întreaga cameră, am mai găsit resturi împrăştiate de oase şi diverse vestigii arheologice."
în aparenţă, aceste monumente nu ar fi prea vechi, întrucât după o primă analiză cu carbon
14, ele au fost datate ca fiind aproximativ din 1450 î.H.
Stelele ornamentate cât şi stelele falice din Etiopia sunt tot monumente megalitice. Primele
se află în special la sud de Addis-Abeba. Aceste pietre, destul de subţiri, pot atinge circa
cinci metri înălţime. Pe una din feţe au sculpturi în basorelief şi semne misterioase.
10000 de stele falice se întâlnesc la nord-est de lacul Abaya. Acestea sunt fusuri mari,
cilindrice, terminate printr-o parte semisferică sugestivă.
„Vorbind despre stele — scrie Roger Joussaume — nu le putem uita pe cele ridicate de
axumiţi. Unele
din ele, având dimensiuni foarte mari, depăşesc în înălţime cele mai înalte obeliscuri egiptene şi
sunt frumos cioplite şi decorate, în regiunea Axum există toate formele de trecere de la marile
stele, bogat ornamentate, la simplele pietre verticale."
Dolmenele din Caucaz
Să ne întoarcem în Europa pentru a vorbi despre megaliţii ce se întâlnesc în jurul Mării Negre şi
care se află la distanţe de mii de kilometri de oricare alte construcţii de acest gen. îi găsim în
Crimeea, în Bulgaria, la nord de Adrianopole. în Caucaz se disting două mari grupări: una la sud-
est de Novorossisk şi în lungul Mării Negre, alta în munţi, la sud de Maikop.
Să ne ocupăm de prima grupare, din valea Peiada, din apropiere de Marea Neagră. Aici se află
un dolmen compus din patru lespezi mari, dreptunghiulare, acoperite de una şi mai mare. Este un
fel de cutie mare, megalitică. Una din plăcile laterale este străpunsă de o gaură având mărimea
unui cap de om. la o înălţime de circa 30 de centimetri de la sol.
Unul din dolmenele ce se întâlnesc între Gelendjik şi Peiad, pe înălţimile împădurite care domină
râul Ţuţuc, are o suprafaţă de zece metri pătraţi. El servea odinioară ca post de observaţie.
Alte dolmene sunt unele lângă Novorossisk, altele lângă Vladimirska şi Erivanskaia.
Cea de a doua grupare caucaziană are formă de triunghi, cu vârful din nord aflat la confluenţa
râurilor Dako şi Belaga. Dolmenele sunt grupate mai ales în vecinătatea localităţilor Abaţkaia,
Ţarskaia, Dakust şi Bagust, despre care vom vorbi mai mult.
„Aceste dolmene — scrie Ernest Chantre în lucrarea sa asupra dolmenelor din Caucaz — pot fi
împărţite în trei grupe. Primul grup cuprinde 12 dolmene şi este situat pe versantul muntelui
Lubikov; al doilea grup, cu 11 dolmene, ocupă platoul Zaţepin şi cel de al treilea grup, compus
doar din trei dolmene, se află deasupra platoului Aul. Dolmene izolate se află pe platoul
Gurmaisk. în munte, lângă poiana Mi-cin şi, în fine, în pădure.
Majoritatea acestor construcţii sunt ridicate pe înălţimi şi sunt mai mult sau mai puţin acoperite de
pământ. Dolmenele sunt de cele mai multe ori pardosite cu pietre îmbinate cu grijă.
Majoritatea construcţiilor sunt dreptunghiulare şi formează adevărate cutii, plăcile de deasupra
depăşind cu puţin pereţii, ca nişte acoperişuri.
Intrarea în aceste dolmene se află, în general, în partea de sud, orientare care ne face să ne
gândim la existenţa unui cult special al populaţiilor care le-au ridicat. Adeseori placa ce închidea
cutia era găurită."
Deşi informaţiile privind dolmenele din Caucaz sunt destul de puţine, putem afirma că aceste
construcţii megalitice sunt destul de vechi, probabil din cel de al treilea mileniu dinaintea erei
noastre.

l
i
ii_ii_r-\ i i/—\ ivii
Dolmenele găurite
Un mister în plus la dosarul megalitismului: de ce unele din dolmene prezintă o placă
găurită?
Găurile sunt artificiale, create sau amenajate într-un scop care ne scapă. „Acest caracter
artificial
— scrie Fernand Niel — se recunoaşte după contururile exacte ale găurii, făcută cu scule
ascuţite din piatră. Forma găurii este cel mai adesea rotundă sau pătrată deşi se pot întâlni şi
de alte feluri. S-a presupus că ar fi fost deschiderea prin care se depuneau ofrande morţilor
aflaţi în dolmen şi a fost numită deschiderea sufletului. O observaţie: dolmenele găurite sunt
mai ales acelea în formă de cutie."
Dolmene găurite se găsesc, în afară de Cau-caz, şi în Germania (la Zeeschen), în Palestina
(la Ala-Safat). în Portugalia, în India (mai mult de o mie), în Bulgaria, în Baleare, în Suedia,
în Belgia, în Tra-cia, în Siria şi în Franţa.
în Franţa întâlnim cam pretutindeni dolmene găurite. Treisprezece din cele treizeci de alei
acoperite din vecinătatea Parisului, au câte o lespede găurită la partea ei de jos.
Deschizăturile sunt circulare sau ovale.
„Aceste găuri — trage concluzia Fernand Niel
— rămân misterioase. Conturul lor regulat contrastează cu piatra brută, grosieră, în care au
fost cioplite. Nu cunoaştem scopul în care erau făcute, dar dacă găurile au fost executate de
constructorii
dolmenelor, aceasta demonstrează că aveau cel puţin noţiunea anumitor figuri geometrice."
America şi Asia
Să spunem câteva cuvinte despre megalitismul american, mai bine zis despre absenţa lui. în
America de Nord se întâlnesc anumite ridicaturi de pământ care seamănă cu tumulii, în
America Centrală nu există nici un menhir, dar se întâlnesc obeliscuri foarte frumos lucrate,
în America de Sud, ruinele gigantice de la Tiahuanaco sau monoliţii din insula Paştelui sunt
monumente ce fac parte din alte categorii decât aceea a megalitismului.
„Este adevărat — scrie Fergusson — că există nişte pietre care ar aminti, mai mult sau mai
puţin, de menhirele noastre, dar ele sunt cioplite cu grijă şi făceau parte, drept pilaştri, din
pereţi de zidărie din cărămidă sau din pietre mici, care astăzi au dispărut."
Marele continent asiatic conţine multe monumente megalitice, cu origini diferite, de vârste
diferite, în special în triunghiul indian, care se întinde din Ceylon până în Tibet, dar şi în
Palestina, Yemen şi izolat, în Coreea, Japonia, Manciuria. Trebuie semnalată şi în Oceania
existenţa unui megalitism aproape actual.
în Asia occidentală, în afara dolmenelor din Yemen care se aseamănă întrucâtva cu cele din
Etiopia, si de câteva menhire din Arabia. monumentele
megalitice mai numeroase sunt în Palestina (Siria, Transiordania şi Cisiordania).
„Mai multe sute de dolmene se află — scrie Fernand Niel — în regiunea de la Assam la muntele
Nebo. La Hesban se află vreo 20 şi, mai izolate, în Galileea şi Samaria, la nord-vest de lacul
Tiberiada. Dolmenele se află adeseori împreună cu cromlehuri circulare, eliptice sau pătrate, ca
de exemplu la El-Mareighat, în Transiordania.
Megaliţii din această regiune sunt de la sfârşitul celui de al patrulea mileniu înainte de
Christos.
Megaliţi indieni
în Iran. la Deh-Ayeh, se află un cromleh şi un altul în Afganistan, lângă Peshawar.
Există dolmene în Pendjab, în Bangladesh şi în Ceylon. Se pare că încă şi-n veacul trecut,
triburile Khasia ridicau astfel de monumente în munţii Assam.
„Dacă menhirele sunt rare — scrie Fernand Niel — s-au descoperit, totuşi, nişte aliniamente în
India. Aliniamente asociate cu cromlehuri au fost semnalate în Tibet, încă din anul 1930. Unele,
ridicate pe platourile La-Chung, se află la o altitudine de 6000 de metri.::
Se estimează că în podişul Deccan ar exista circa 2200 de dolmene, din care peste 1000 sunt
găurite. Se pare că aceste monumente ar fi destul de
Dolmenul din Bisceglie (Pouilles) atestă începuturile artei arhitecturale de la sfârşitul erei neolitice
Venus din Willendorf— caracteristică pentru maniera de
reprezentare a figurilor feminine: simbolurile feminităţii mult
accentuate, siluetă insolită, însă destul de realistă
recente. Datează fie din epoca de fier, fie din cea de a doua jumătate a primului mileniu dinaintea erei
noastre. Unele, în special cele din nord-vestul Indiei, au fost ridicate mai recent (uneori chiar în secolul
XIX).
„Nu există dolmene în valea Gangelui şi a afluenţilor săi — scrie Fergusson — nici în văile
Ner-buddah şi Tapty. Există un număr mic în ţinutul străbătut de râul Godavery şi de afluenţii
săi. Cele mai multe dolmene se află în valea râului Kistnah şi a afluenţilor săi şi în zona
oraşului Madras."
Mai putem cita, ca exemplu, dolmenele de la Rajurkolor. Coorg, Shahpoor, Pullicondah...
Dolmenele din Coreea
în Coreea se află numeroase dolmene, menhire şi tumuli. Multe sate poartă denumirea de
Sho-seki-si (piatră ridicată). Originea şi vârsta dolmenelor pune probleme: unii cercetători le
plasează în neolitic, alţii, în secolul VIII al erei noastre. Tumulii par să fie din primul mileniu
înaintea erei noastre.
„Dacă aruncăm numai o privire pe harta coreeană — scrie Rinzo Torii în Dolmenele din
Coreea — este uşor să ne convingem că zona în care dolmenele sunt în numărul cel mai
mare este aceea a provinciilor din vest şi sud-vest şi a insulelor Chintp, Wanto şi Nankai.
în provinciile şi în insulele din est din faţa Mării
Japoniei, aceste monumente primitive sunt foarte rare...
Frontiera dintre Coreea şi Manciuria este formată de fluviile Yalu Jiang şi Tiumen. Imediat în
sudul lor, adică în Coreea, se află numeroase monumente megalitice; în nordul lor, adică în
Manciuria, nu se află nimic."
Dolmenele coreene sunt de două tipuri: primele se află în provinciile de vest şi în insulele Chinto
şi Wanto. „Acoperişurile acestor monumente, — scrie Rinzo Torii — sunt mari, dintr-o singură
bucată, groase, grele şi masive. Stâlpii de suport sunt trei sau patru la număr, scunzi şi svelţi, de
aceea, adeseori, sub greutatea imensă a acoperişurilor, edificiul se îngroapă în pământ. Aceste
dolmene sunt grosiere şi foarte puţin îngrijite."
Cel de al doilea tip de dolmene se află în provinciile din nord şi din centru. „Acoperişul sau
capacul acestor dolmene — scrie Rinzo Torii — este la fel ca cel al dolmenelor din primul tip,
doar că se reazemă pe patru pietre lungi şi culcate sau chiar pe o zidărie grosieră adeseori înaltă
de mai mulţi metri.
Este de presupus că, iniţial, dolmenele de ambe tipuri erau acoperite cu pietriş şi pământ,
prezentând aspectul unor tumuli. Astăzi, toate dolmenele sunt descoperite. Dimensiunile lor sunt
foarte diverse. Unele sunt scunde, altele foarte înalte, cu pietre de acoperiş de-a dreptul
monstruoase..."
DOLMENISMUL
âteva plăci din piatră brută, o tăblie pusă deasupra lor şi iată un dolmen. Un monolit prelung înfipt
în pământ şi men-hirul acela va sta acolo timp de milenii. Ce surprinzătoare simplitate! Dar cum
au ridicat megaliţii acei oameni din neolitic? Care au fost intenţiile şi credinţa lor? Vom şti oare,
cândva, cărui zeu se închinau şi ce gândeau despre lumea de dincolo?
Construcţia megaliţilor
Cum au ridicat înaintaşii noştri dolmenele şi menhirele? Să plecăm de la fapte. Această
operaţie s-a făcut de mii de ori în Europa, de către cele mai umile triburi, în mileniile V, IV şi
III înaintea erei noastre. Dolmenele, menhirele există. Trebuie să admitem că a fost posibil
ca acele populaţii îndepărtate să le ridice. Că această operaţie a fost grea este de
netăgăduit, dar oricât de multe piedici au existat, ele nu au împiedicat ridicarea
monumentelor.
Nu vom şti probabil niciodată, cu exactitate, în ce fel au procedat oamenii din neolitic, dar ne
putem face o părere relativ justă.
Nu trebuie să ne închipuim că triburile neolitice, în majoritate cu îndeletniciri agricole,
dispuneau de mijloace necunoscute nouă şi a căror stăpânire de către om s-a pierdut cu
timpul. Pentru a exista, megalitii nu aveau nevoie de cunoaşterea secretelor levitaţiei, nici de
mânuirea legilor anti-gravitaţionale (presupunând că ar exista), nici de intervenţiiile extra-
terestrilor sau al fiinţelor superioare din mitica Atlantida sau din imaginara împărăţie Mu.
Aceste explicaţii trebuie lăsate în seama visătorilor sau a speculaţiilor literare ale unor autori
subtili.
Este necesar să ne convingem că, pentru a construi megalitii, strămoşii noştri posedau patru
puteri esenţiale: credinţa în necesitatea construcţiilor
respective, voinţa de a le ridica, dispunerea de un număr mare de oameni (şi animale) şi de
timp.
Ridicarea majorităţii dolmenelor şi menhirelor nu a pus probleme mari, căci sunt constituite
din blocuri relativ modeste, care nu au depăşit dimensiunile de 2 pe 3 metri în plan şi
grosimea de 50 de centimetri. Manevrarea unor pietre de aceste dimensiuni nu solicită
eforturi supraomeneşti şi era la îndemâna oricărui trib.
Extragerea şi transportul pietrei
Să ne ocupăm de pietrele de dimensiuni mici şi medii. Blocurile destinate a deveni menhire
sau a face parte dintr-un dolmen erau, fie găsite ca atare, fie extrase dintr-o carieră, în acest
scop, oamenii trebuiau să delimiteze blocul pe care îl doreau şi să sape în jurul lui;
introduceau apoi bucăţi de lemn în spărturile făcute şi, cu ajutorul acestora, detaşau bucata
de piatră.
Probabil a fost cunoscută şi utilizată tehnica pârghiilor de lemn, deşi nu putem fi foarte siguri.
Transportul punea alte probleme. Nu se inventase încă roata, deci nu exista nici căruţa.
Trebuia să se recurgă la deplasarea prin târâre. Pentru aceasta existau două metode: fie
piatra era pusă pe bile groase de lemn, ce se reaşezau în faţa ei pe măsură ce avansa
— fie piatra era aşezată pe o sanie de lemn, trasă pe sol. Trebuiau evitate, fireşte, zonele cu
pietre sau cu denivelări numeroase. Cea de-a doua tehnică putea fi ameliorată vărsând apă
prin locul în care era trasă sania, ceea ce uşura alunecarea. Transportul pietrelor mari
trebuie să fi fost mai uşor iarna, pământul fiind îngheţat; dar aceasta era valabilă doar pentru
regiunile cu climă temperată. Oricare ar fi fost metoda folosită e sigur că era nevoie de un
mare număr de oameni pentru efectuarea transportului, în funcţie de mărimea şi greutatea
pietrei, ar fi fost necesare câteva zeci sau chiar sute de oameni.
Ridicarea se făcea, după toate aparenţele, cu ajutorul unor rampe din pietre, pământ şi lemn.
Rampa domina groapa în care trebuia înfipt menhirul sau pietrele de reazem ale dolmenului.
Această îngrămădire de pietre şi pământ forma primul element al tumulului care urma să
acopere dolmenul.
Comparaţii cu tehnica modernă
Ne putem convinge de dificultatea acestor lucrări luând câteva exemple moderne.
Cu ocazia construirii căii ferate din Pirinei, în secolul trecut, a fost necesar să se mute
dolmenul de la Buzy, a cărui tăblie de acoperiş avea 15 tone. Au fost necesare 10 zile pentru
a demonta şi a reconstrui
monumentul la 40 de metri mai departe, folosindu-se toate procedeele moderne.
Operaţiunea a costat o sumă fantastică.
O lucrare similară, în anul 1885: tăblia dolmenului de la Perissat, cântărind mai puţin de 10
tone, a fost transportată la 3 kilometri distanţă. Se spune că 18 cai înhămaţi au trudit din greu
timp de 3 zile pentru a trage piatra pe un drum în stare foarte bună.
în anul 1585, pentru a ridica în piaţa Sân Pedro de la Roma obeliscul de 510 tone adus din
Egipt în vremea lui Caligula, au fost necesare 40 de trolii, 75 de cai şi 907 oameni. La Paris,
pe soclul obeliscului de la Concorde, oricine poate citi grija cu care acesta a fost ridicat.
Se spune că în Madagascar, mii de oameni s-au chinuit să tragă o lespede de 13 metri
lungime. S-a văzut, recent, cum în Asia de sud-est, indigenii transportau un bloc de 11 tone,
destinat a acoperi un mormânt. Transportul s-a făcut cu o sanie trasă de 550 de oameni de-a
lungul a 3 kilometri. Pentru a ridica blocul deasupra mormântului s-a construit o rampă din
bile de lemn, foarte rezistente.
Lespezi şi menhire uriaşe
Dificultăţile devin considerabile atunci când blocurile de piatră sunt foarte grele şi trebuie
transportate pe distanţe de mai mulţi kilometri. Dăm mai jos, orientativ, greutăţile câtorva
megaliţi:
• tăblia dolmenului de la Rochechouart
• tăblia dolmenului Mane Rutual . . .
• tăblia dolmenului de la Mettray . . .
• o dală din aleea acoperită
de la Bagneux............
• menhirul de la Kerloas........
• o dală din aleea acoperită
de la Antequerra ..........
i marele menhir de la Locmariaquer .
45 tone 60 tone 65 tone
85 tone peste 150 tone
peste 320 tone la un volum de 135 metri cubi. 382 tone.
Cu toate că aceste greutăţi sunt considerabile, ele trebuie comparate cu cele ale monoliţilor
ridicaţi de civilizaţii posterioare neoliticului, dar tot cu mijloace limitate.
• monoliţii din Insula Paştelui..... 60 tone
• monoliţii de la Teotihuacan..... 115 tone
• monolitul din Mycene........ 120 tone
• obeliscul din
piaţa Sân Pedro (Roma).......510 tone
• obeliscul neterminat de la Assuan . . 1100 tone
O voinţă uriaşă
Mărimea blocurilor folosite ne uimeşte în ceea ce priveşte metodele de a le deplasa. Este de
înţeles că popoarele care au moştenit astfel de monumente erau pline de admiraţie în faţa lor
şi aceasta explică şi faptul că unele spirite visătoare au dat frâu liber imaginaţiei. Dacă
egiptenii din cel de al doilea mileniu înainte de era noastră au fost în stare să transporte
monoliţi de 500 şi chiar de 1000 de tone, se poate crede că şi oamenii din neolitic au putut
să transporte blocuri de 50 şi de 100 de tone.
Dificultăţile au fost fără număr. Ne putem da seama, de exemplu, ştiind că un bloc de 60 de
tone şi cu o suprafaţă de 12m2 exercită asupra solului o presiune de 500 g/cm2. Ce se
întâmplă dacă această greutate se repartizează doar pe câteva bile de lemn în timpul
transportului?
Pare practic imposibil ca transportul să fi fost făcut pe drumuri care să nu fi fost special
construite din pietre, pământ sau trunchiuri de copaci aşezaţi longitudinal. Dar astfel de
drumuri nu au fost descoperite nicăieri.
Fernand Niel citează un caz extraordinar şi fără îndoială unic: acela al dolmenului Pepieux.
„Acest monument — scrie el — a fost construit pe o colină izolată, dar cu pante atât de
abrupte încât ne putem întreba în ce fel o lespede de cel puţin 30 de tone a putut fi
IOO
urcată până acolo. Nu se poate imagina altă metodă decât construirea unei şosele enorme,
în întregime în rambleu, formând un plan înclinat din câmpie şi până la vârf. Bineînţeles, nu
există nici urmă dintr-un astfel de terasament pe care s-arfi urcat blocurile."
Toate acestea ne fac să visăm şi dovedesc efortul uriaş care a permis desăvârşirea
(realizarea) atâtor monumente megalitice. Aceasta este, cu începere din cel de al cincilea
mileniu înaintea erei noastre, măsura voinţei care a permis realizarea marilor opere ale
Occidentului de-a lungul istoriei sale, atunci când cauza a fost îndeajuns de înălţătoare
pentru a antrena popoare întregi.
Ce să credem despre oamenii care nu pregetau să care blocuri uriaşe pe distanţe mari?
Tăblia de 45 tone de pe aleea acoperită de la Essea fost transportată pe o distanţă de 4
kilometri, plăcile dolmenului de la Saint Fort sur le Ne au fost aduse de la 30 de kilometri şi
cele ale dolmenului Soto, din Spania, de la 38 de kilometri.
„Lucrări de o astfel de amploare — scrie Hans Biedermann — necesitau folosirea cu
discernământ a sute sau, în anumite cazuri, a mii de lucrători. Să nu credem însă, că ar fi
fost vorba de muncă silnică, impusă de un stăpân tiranic. Se pare că ridicarea construcţiilor
megalitice în cinstea sufletelor strămoşilor sau eroilor lor era considerată ca o datorie
religioasă, a cărei împlinire asigura răsplata veşnică, poate şi un rang mai înalt în societate."
Orientarea dolmenelor
Orientarea dolmenelor şi a megaliţilor. în general, continuă să pună probleme. Majoritatea ar-
heologilor moderni au tendinţa să refuze orice preocupare pentru orientarea dolmenelor deşi
recunosc în aliniamentele de menhire de la Carnac sau la monumentul de la Stonehenge
direcţii privilegiate. Alţi arheologi sau scriitori specialişti în megaliţi sunt, dimpotrivă, siguri că
toţi megaliţii (dolmene, menhire, aliniamente etc.) sunt orientaţi după o direcţie bine stabilită.
Adevărul este la mijloc: anumite dolmene sunt evident orientate, altele nu.
„Se poate pretinde oare — scrie Yannik Rol-lando — că dolmenul avea o orientare specială?
La vremea echinocţiului, a solstiţiilor de iarnă sau vară, s-a văzut soarele răsărind la intrarea
culoarului sau a camerei. S-a făcut legătura cu anumite culturi agrare, de renaştere; unii au
fost de acord, alţii au respins această teză. S-a spus, mai prozaic, că intrarea în dolmene era
făcută-în partea cea mai puţin expusă la vântul şi ploaia care veneau din sud-vest. S-a con-
statat că, în regiunea Morbihan, din 156 de dolmene, 135 se orientează spre sud-est."
Cum să se determine orientarea unui dolmen? „Intrarea — răspunde Marcel Baudouin —
este de obicei situată la unul din capetele axei mai lungi a megalitului. Orientarea este dată
de această axă."
' -,'4'i
,;>m--
IO/
Există numeroase cărţi şi articole contradictorii cu privire la orientarea dolmenelor. Să cităm
două lucrări ale specialistului Dr. Marcel Baudouin: Orientarea megaliţilor funerari şi cultul
solar m epoca megalitică (1912) şi Preistoria prin stele (1926). în prima carte, autorul insistă
asupra aspectului solar al fenomenului, în cea de-a doua, asupra aspectului stelar.
Un cult solar
Pentru Marcel Baudouin, orientarea dolmenelor este conformă unui cult solar.
„Aceasta înseamnă — scrie el — că încă din epoca megalitică, cultul Soarelui exista iar con-
strucţia mormintelor era în raport cu diversele faze ale astrului, cu anotimpurile, cu egalitatea
sau inegalitatea zilelor.'1
Dacă ne gândim că numeroase civilizaţii şi-au orientat mormintele astfel, lucrul nu mai pare
de mirare. Templele de la Abu-Simbel salută în fiecare dimineaţă răsăritul Soarelui aşa cum
făceau şi bisericile creştine.
O a doua poziţie de care s-a ţinut seama a fost aceea a Soarelui la amiază. „Este sigur —
scrie Marcel Badouin — că neoliticii au observat atât fenomenul ascensiunii Soarelui cât si
cel al coborârii sale
spre linia de orizont, adică spre pământ.
Precizia şi constanţa acestui eveniment astronomic, mereu acelaşi de-a lungul anului, în timp
ce răsăritul variază după anotimpuri (pentru aceeaşi latitudine) i-au impresionat, fără
îndoială, pe oamenii neoliticului care şi-au dat seama că se petrecea ceva foarte important,
dar a cărui cauză le scăpa. A fost, pentru ei, un adevărat mister, care a condus la apariţia
Cultului Soarelui de la amiază.''
O ultimă poziţie deosebită, aceea a asfinţitului: „în ceea ce priveşte influenţa asfinţitului —
scrie Marcel Baudouin —- ea este greu de explicat dacă ne mărginim doar la megaliţii din
vestul Franţei unde dolmenele deschise spre vest sunt foarte rare. Lucrurile se schimbă în
Orient unde Cultul apusului de Soare este cunoscut din epoca de bronz, adică din vremea
protoistorie! care a urmat neoliticului, în aceste regiuni în care se constatase că, zilnic,
Soarele dispărea în mod misterios dincolo de ţinuturi îndepărtate, despre care se bănuia că
ar fi mărginite de apă, se credea că Soarele trecea prin spatele Pământului, pe o corabie
trasă de lebede, delfini, peşti... Cultul apusului, ca şi cel al răsăritului avea semnificaţii
speciale, dar care par să fi fost mai târzii."
Dacă Soarele la amiază indică întotdeauna sudul, răsăritul şi apusul nu dau în mod riguros
estul şi vestul, ci direcţii variabile de-a lungul anului. La echinocţiile de toamnă şi primăvară,
răsăritul şi apusul coincid cu estul şi vestul.
„La anumite date — scrie Fernand Niel — prin deschiderea formată de stâlpi şi tăblie, se
poate vedea răsăritul Soarelui. Aceasta se întâmplă mai ales la monumentele ridicate în
vârfurile colinelor. Monumentele din văi sau de pe versantul muntelui nu par să fi fost
orientate în vreun fel deosebit. Totuşi, multedin ele se află în lungul meridianului.''
Pentru a termina această rapidă trecere în revistă a orientării dolmenelor, să dăm câteva
exemple:
Orientare spre răsărit:
• Est-nord-est: dolmenul Stânca lupilor
• Est: dolmenul ManeKeriaval
Orientare spre sud:
• Sud: aleea acoperită de la Montigny-Lengrain
Orientare spre apus:
• Vest: dolmenul de la Mane Remor
Mobilierul dolmenelor
Numeroasele cercetări şi săpături efectuate în dolmene, alei acoperite, tumuli, au fost
adeseori nepricepute, punând în pericol stabilitatea monumentelor. Mulţi, dintre ei crezând că
vor descoperi comori, s-au dedat la acte de vandalism şi au comis distrugeri ireparabile.
în afară de osemintele din morminte, mobilierul camerelor este compus mai ales din
obiectele întâlnite în mod curent în locuinţele neolitice: silex, ceramică şi metal.
Exemplificăm, după Jean L'Helgouach, cu cele găsite în aleea acoperită de la Moelan-sur-
Mer:
Ceramică
• un vas cu pereţii groşi şi fundul rotund;
• două vase cu fundul plat, din care unul mai mare, cu trei toarte alungite şi altul cu buza
răsfrântă, foarte accentuată;
• un fund plat de vas;
Material din piatră
• mici topoare şlefuite sau fragmente de topoare, din care unul din silex;
• trei pandantive;
• două vârfuri de săgeţi;
• lame şi cioburi de silex;
Metal
• un mic pumnal, de tip „european occidental", din cupru.
Bucăţile din silex cioplite sunt folosite ca pumnale, cuţite, sfredele, etc. Topoarele din piatră
şlefuită s-au găsit în număr mare, în special în Bretania. Unele sunt topoare solide, fără
folosinţă practică şi uneori nu au o lungime mai mare de un centimetru. Topoare
de o mare frumuseţe, şlefuite, din roci dure precum silexul, amfibolitul, jadeitul şi doleritul s-
au găsit în tumulii de la Locmariaquer. Topoarele din dolerit provin dintr-o singură carieră de
lângă satul Plussulien. Cariera pare să dateze din anul 3800 î.H.
„Caracteristice pentru Bretania şi Vendee — scrie Yannik Rollando — sunt topoarele cu o
proeminenţă. Acestea sunt mai puţin numeroase decât topoarele de luptă, perforate, care
prezintă asemănări cu cele găsite în mormintele daneze."
Ceramică şi bijuterii din aur
Ceramica găsită în dolmene, în general de culoare neagră, este în întregime ciobită. Fapt
extrem de rar, la Locmariaquer s-a găsit un vas întreg, intact. Ceramica cuprinde recipiente
ca: farfurii, urne, vase de diferite forme. Dacă există, motivele decorative sunt foarte diverse,
după locuri şi epoci. Să exemplificăm cu ceramica din marile dolmene ale Portugaliei şi a
celor din Bretania.
„Tehnica folosită — scrie Yannik Rollando — este înţeparea sau linia incizată. Decorul
obişnuit imprimat pe vasul crud este în benzi, cele decorate alternând cu unele netede.
Fâşiile decorate cuprind linii drepte, linii oblice punctate, având diverse orientări. Alte motive
sunt: triunghiuri, dinţi de lup, romburi.
Piesele din metal, rare şi târzii, nu reprezintă decât o cincime din mobilierul dolmenelor. Este
vorba despre obiecte mărunte din cupru şi mai ales despre bijuterii din aur: brăţări, foi de aur
răsucite, spirale, fire din aur sau pepite.
..Câteva descoperiri mai importante — scrie Fernand Niel — s-au făcut la dolmenele Sayago
şi Salvattiera de Tormes (Spania) şi constau din pumnale de cupru, lungi de 22 de centimetri,
pumnale din bronz si o sabie din bronz.
Podoabe din turcoaze
Diverse obiecte au fost descoperite în dolmene, ca: mărgele din coliere de piatră sau de os,
pandantive, coliere, discuri incrustate, bărci micuţe din pământ ars şi obiecte din turcoaze.
Obiecte confecţionate dintr-o piatră verde, asemănătoare turcoazei, s-au găsit în anumite
dolmene din Bretania şi Portugalia. Se crede că au existat legături de comerţ între aceste
regiuni şi Caucaz, locui probabil de extracţie a pietrei verzi.
Jn marii tumuli — scrie Yannik Rollando — podoaba din turcoază este, de departe, cea mai
căutată. Mărgelele sunt fie cilindrice cu o perforaţie tot cilindrică, fie de forma unei boabe de
porumb, cu perforaţie biconică."
Gravurile din dolmene
Semnele gravate pe pietrele dolmenelor sunt extrem de rare, aproape inexistente. Câteva
excepţii se află în Franţa (regiunea Morbihan), Peninsula Iberică şi Irlanda. Aceste gravuri
reprezintă figuri umane sau animale, topoare, corăbii sau simboluri solare.
Yannik Rollando şi Rene-Serge Minot au găsit corespondenţe între motivele gravate în
Morbihan şi cele din Spania sau Portugalia.
„Nu se poate face o interpretare — spun ei — a gravurilor megaliţilor bretoni decât în
legătură cu gravurile iberice; există un paralelism clar între cele două civilizaţii înrudite."
„Adesea — scrie în altă parte Yannik Rollando — gravurile sunt amplasate pe suprafaţa
interioară a suporţilor şi a tăbliilor de acoperiş. Desenul se obţinea prin săparea cu o
toporişca din rocă dură şi rămânea, deseori, neconturat, în unele cazuri, însă, artistul a dat la
iveală reliefuri viguroase ca cele de la Masa-negustorilor sau de la dolmenul din Gavrinis. în
muzee există pietre gravate autentice sau mulaje.
Aleea acoperită de la Locmariaquer, şi altele, se remarcă prin motivul zeiţei cu umeri
puternici, desenat pe plăcile de reazem. Acest motiv mai apare şi în camera unui tumul.
l UO

Gravuri irlandeze
Anumite pietre din tumulul New Grange sunt gravate. Mai întâi, piatra de prag, ornamentată
cu spirale duble, apoi pereţii cu alte spirale, savant combinate.
„Aceste spirale — scrie Fergusson — par să fi fost desenate cu mâna, fără nici un instrument
şi nu sunt de aceeaşi formă sau în aceeaşi combinaţie. Spiralele sunt adesea combinate cu
decoraţiuni în zig-zag şi desene având forma unor romburi. Unul din desene reprezintă o
formă vegetală. Să fie o ramură de palmier? O ferigă?"
Gravurile de la Gavrinis
Douăzeci şi trei din cei douăzeci şi nouă de stâlpi ai tumulului de la Gavrinis sunt incrustaţi
cu ornamente de o mare bogăţie. Redăm descrierea lui Prosper Merimee din Note asupra
unui monument din insula Gavrinis:
„în afară de amplasarea sa subterană ceea ce deosebeşte monumentul de la Gavrinis de
toate dol-menele pe care le-am văzut, este faptul că aproape toate pietrele ce formează
pereţii sunt sculptate şi acoperite de desene bizare. Sunt linii curbe, linii
drepte, linii frânte, combinate în sute de feluri diferite.
...Adeseori, pe aceeaşi piatră se află un fel de compartimentare a desenelor. Pentru a
executa desenele, piatra nu a fost şlefuită în prealabil dar suprafeţele nu prezintă, în general,
asperităţi prea mari. Liniile desenelor sunt săpate în piatră şi formează un fel de canale mai
înguste jos decât la suprafaţă. Rareori (este cazul celor de la Locmariaquer), desenele sunt
puternic reliefate.
Printr-o multitudine de desene bizare pe care nu le putem considera decât simple
ornamente, se pot distinge şi câteva, foarte puţine, a căror regularitate ar putea semăna cu o
scriere; acestea sunt nişte triunghiuri alungite care seamănă cu topoarele din silex, denumite
topoare celtice...
Nu trebuie uitate câteva desene cu totul remarcabile: trei şerpi incrustaţi la baza celei de a
şaptea pietre din peretele sudic. Şarpele din stânga, cu capul întors în partea opusă, este
despărţit printr-o linie verticală de ceilalţi doi. Aceştia au capul întors spre stânga.
în fine, ia partea de sus a celei de a noua pietre a peretelui sudic, se observă ceva ce ar
semăna cu un cârlig cu mâner...
Trebuie să notăm că aceste figuri, şerpii, cârligul, au un contur mult mai puternic decât
celelalte desene. Mai putem semnala dintre ornamente: semicercurile sau semielipsele
concentrice. Cercuri concentrice complete se întâlnesc mai rar.
Spre centrul celei de a noua pietre a peretelui sudic se observă o adâncitură săpată în bloc,
deasupra căreia, în două locuri, apare un fel de inel prins în piatră. La ce au folosit aceste
două inele nu se ştie, poate pentru a prinde ceva de ele."
Reprezentări diverse
în nici un dolmen nu apar reprezentări de bărbaţi sau de femei. S-ar putea lua drept figuri
umane stilizate anumite semne în formă de cruce alăturate unora de formă circulară.
„Acestea nu sunt, aşa după cum s-a crezut multă vreme — scrie Jean Abelanet — simboluri
creştine, ci schematizări ale siluetei omeneşti; de la crucea simplă se trece la crucea
despicată la partea inferioară (în formă de picioare) sau cu baza circulară. Diverse adaosuri
vin să accentueze aspectul antropomorfic al semnelor (ochi sau sâni, sex. etc)."
Putem nota prezenţa crucii, înscrise în cerc, numită azi „cruce celtică", în Europa de sud, cu
începere din neolitic. Ea apare, atât în Franţa, cât şi la câteva dolmene din Portugalia.
Semnalăm, la un dolmen din Morbihan, reprezentarea curioasă a două tălpi de om.
Dintre animale, apar şerpii (Gavrinis) sau taurii (Mane er Hroek şi Masa negustorilor). Este
vorba, fără îndoială, de venerarea unor animale totem, în tumulul de la Saint-Michel s-a găsit
un mormânt care
nu conţinea decât un schelet de taur, ceea ce confirmă cultul pentru acest animal.
„Remarcabile sunt figurile desemnate în cărţi ca fiind reprezentări ale sepiei — scrie Hans
Bieder-mann. O astfel de interpretare a acestor stranii reprezentări stilizate nu pare a fi
admisibilă. Abatele BreuiI dorea să vadă reproduceri foarte îndepărtate de realitate, ale figurii
Marii Divinităţi, dar fiindcă nu există şi capul, este vorba mai degrabă de reprezentarea unor
haine de ceremonie, fără mâneci..."
Se mai poate da şi o a treia interpretare, întrucât nu s-au găsit decât pe pietrele unor alei
acoperite situate la malul mării, ar putea fi reprezentări ale unui ani-mal-totem marin.
Decorări de sanctuare?
Să cităm şi alte motive decorative întâlnite în dolmene. Ecusoanele sunt schematizări de
obiecte sacre sau embleme ale unor războinici. Topoarele decorate, cu mâner sau fără, se
află alături de topoare cu lame şlefuite dar nedecorate. Ades, aceste obiecte sunt grupate cu
scopul de a se obţine un efect decorativ, de exemplu sunt dispuse în spic de grâu. Aceasta
poate să corespundă unui cult agrar al fecundităţii. Anumite reprezentări de toiage pot fi
considerate însemne ale divinităţii sacerdotale.
New Grange (Irlanda) —spectaculos monument megalitic, mai ales prin gravurile de pe câteva din
pietrele sale
Idol de piatră, de dimensiunui mici, folosit ca ofrandă într-un mormânt — Grota Arene Candide
Discurile, roţile sunt însemne solare.
O anumită diversitate de reprezentări ne permite să gândim că monumentele de la Gavrinis
sau Masa-negustorilor erau locuri de cult, adevărate temple unde se desfăşurau ceremonii în
cinstea zeilor agriculturii şi a zeilor cosmici. Mormintele au putut fi doar accesorii, aşa cum s-
a întâmplat, mai târziu, şi pe lângă multe biserici creştine.
„în Bretania — scrie Henri de Saint-Blanquat — atunci când mai multe monumente apar
grupate sau când mai multe dolmene sunt reunite într-un singur monument, există indicii
după care funcţiile anumitor spaţii ar fi fost diferite. Aşa este cazul la Barnenez, unde una din
cele unsprezece camere ale dolmenului H, are un mod de construcţie deosebit, megalitic, în
timp ce dolmenele vecine sunt din zidărie uscată de piatră; în plus, camera dolmenului H
este dublă şi cu anumite decoraţii ale zidurilor care lipsesc în celelalte dolmene. Este de
presupus că acest dolmen H a fost un sanctuar şi nu un mormânt..."
Oseminte în cantitate mare
Marea majoritate a dolmenelor europene sunt morminte individuale sau colective, încă din
anul 1850, Louis Galles, în Consideraţii asupra monumentelor din piatră, respingea părerea
unanim admisă la acea vreme, după care tăblia dolmenelor ar fi fost o lespede de sacrificii
druidice. El a afirmat că era vorba de morminte.
„Este dovedit astăzi — scria L'Helgouach în Megaliţii din Bretania (1971) — că în majoritatea
lor, dolmenele au fost morminte de grup, osuare sau sepulturi primare. Din păcate, caracterul
acid al solului din Bretania a făcut ca osemintele să nu se fi păstrat decât rareori."
Rămăşiţele omeneşti care se găsesc în dol-mene sunt în număr variabil, de la una singură
până la câteva sute. în dolmenul de la Chaussee-Tiran-court s-au găsit rămăşiţele a cel puţin
350 de indivizi, cifră record, într-un dolmen de la Bougon s-au descoperit trei straturi de
oseminte, separate prin lespezi, în anumite cazuri, camera dolmenului a fost umplută
complet cu oseminte.
Fernand Niel citează alte câteva cifre: „80 de schelete în dolmenul de la Monte-Abrao
(Portugalia), 62 în dolmenul de la Monastier, 100 în aleea acoperită de la Chamant, 300 în
dolmenul de la Sainte-Eugenie, etc. Este vorba de adevărate osuare, în

Anglia şi în Ţara Galilor s-au găsit oseminte într-o astfel de cantitate şi într-o dezordine care
nu permite determinarea numărului de indivizi pe care îl reprezentau, în multe cazuri, oasele
erau zdrobite intenţionat în bucăţi mici..."
Aşezarea corpurilor defuncţilor în dolmene se făcea în moduri diferite şi nu pare să fi fost o
regulă bine stabilită şi obligatorie. Unele corpuri erau incinerate, altele doar descărnate. Erau
depuse întinse sau îndoite, cu membrele libere sau legate. Pare greu să se determine dacă
mormintele dolmenice serveau doar unor caste privilegiate sau, dimpotrivă, toţi oamenii erau
înhumaţi la fel.
Ştim că dolmenele erau nişte morminte... şi nimic mai mult. Ne lovim mereu de necunoscut,
de mister, ca în tot ceea ce priveşte megalitismul. întrebările se ridică neîncetat. De ce au
fost necesare morminte uriaşe şi atât de grele? Pentru cine s-au ridicat aceste morminte?
Dolmenele au fost toate îngropate iniţial? De ce au forme atât de diferite? Nu putem decât să
ne mulţumim cu câteva descrieri şi cu câteva ipoteze.
Cele mai vechi dolmene din Bretania (mileniile V-III)
Am văzut că există dolmene de diferite tipuri, cu forme şi structuri diferite. Ele nu sunt toate
din aceeaşi epocă şi ar fi interesant să vedem legăturile istorice şi geografice dintre ele.
„S-a pus întrebarea — spune Fernand Niel — dacă nu a existat o evoluţie în arta de a
construi dol-menele. De exemplu, „cistul", adică simpla cutie din piatră, ar fi putut fi prototipul
de origine. Plecând de la el, am ajunge la dolmenul simplu, apoi la dolmenul cu galerie, şi în
fine la aleea acoperită. Evoluţia în sens invers s-ar fi putut produce la fel de bine.':
Pentru dolmenele din Bretania s-au elaborat diverse clasificări şi tentative de trepte de
evoluţie. Pornind de la analiza făcută de Yannik Rollando în anul 1965 (Preistoria regiunii
Morbihan) datele trebuie puţin corectate astăzi în sensul că ar fi anterioare celor prezentate.
Efectul de „derivă" al carbonului 14 trebuie să mărească evaluarea vârstei mormintelor
dolmenice.
La origine s-ar găsi, cu începere din cel de al cincilea mileniu înaintea erei noastre, dolmenul
simplu fără culoar şi cu cameră dreptunghiulară sau poligonală; s-ar găsi apoi dolmenul cu
culoar, apoi ar urma o gamă întreagă de dolmene de forme diferite. Carbonul 14 oferă câteva
date pentru ansamblul
acestor prime monumente: 3800 de ani pentru dolmenul cu cameră pătrată de la Kercado
(Carnac) şi 2470 de ani pentru dolmenul cu culoar de la Mane Kernaplaye.
Apar în paralel, apoi se dezvoltă marile dolmene sub tumuli de pământ şi piatră: Tumiac,
Mane er Hroek, Gavrinis... Datele determinate cu carbon 14 la tumulul Saint Micheldau, spre
exemplu: 3720 Î.H., 3120 Î.H., 2985 Î.H. şi 2920 Î.H.
Cele mai recente dolmene din Bretania (mileniul II)
Ajungem acum la neoliticul recent, cu circa 2000 de ani înainte de era noastră. La această
vreme, planul mormântului devine mai complicat prin adăugarea unuia sau mai multor
„cabinete" laterale. Acestea se adaugă camerei principale sau galeriei. Dolmenul în V se
alungeşte şi galeria devine cotită pentru ca tumulul să rămână rotund. Treptat, se trece la
aleea acoperită, în final, aleea rămâne dreaptă şi tumulul oval.
PARTEA A TREIA
MENHIRE.
ALINIAMENTE Şl
CROMLEHURI
„în aceste pietre se află un mister Merlin Vrăjitorul
upă ce ne-am ocupat de dolmene, să ne întoarcem la menhire, aliniamente şi
"^X cromlehuri. \\ Menhirele, blocuri misterioase în-
__Jj fipte în pământ, nu încetează de a ne fascina prin însăşi simplitatea lor. Ele fac parte
de milenii din peisaj şi din viaţa curentă.
Şirurile de menhire formând aliniamente, din care cele mai celebre se află la Carnac, par să
ne fi dezvăluit o parte din misterul lor. Ele au fost, probabil, observatoare sau calendare
astronomice.
Cercuri de piatră legate de aliniamente sau de morminte megalitice, cromlehurile. prin
simplitatea traseelor lor, se adresează imaginaţiei. Să fie oare indicatori astronomici, centre
de cult, cercuri votive? Poate, toate trei...
Trebuie să acordăm un loc special unei capodopere a megalitismului. unui apogeu al
construcţiei europene în piatră brută: templul preistoric de la Stonehenge. Chiar dacă astăzi
ne apare ca un observator sau un calendar astronomic, monumentul de la Stonehenge îşi
păstrează misterul.

1
MENHIRELE
semenea dolmenelor, menhirele sunt foarte răspândite şi se găsesc în ace-ff leaşi
regiuni din Europa şi din lume. Le
'L—l întâlnim solitare sau sub formă de aliniamente şi de cromlehuri.
Se pare că menhirele au apărut mai târziu decât dolmenele: în cel de al IV-lea mileniu
înaintea erei noastre. La fel de misterioase ca şi celelalte monumente megalitice, utilitatea şi
destinaţia lor reală nu sunt mai cunoscute astăzi decât în secolul trecut.
„Menhirele şi aliniamentele — scria în 1864 Louis Galles — şi în special cele de la Carnac,
au
făcut şi vor mai face încă multă vreme obiectul unor discuţii foarte serioase. Din cauza absenţei
oricărui document lămuritor, cercetătorul nu avansează decât şchiopătând pe o cale atât de
nesigură."
,,Ce semnificaţie să dăm acestor pietre izolate sau alăturate — se întreba în anul 1971 Jean
UHel-gouach? Poziţia lor topografică este atât de diferită încât orice ipoteză este riscantă. Să fi
fost jaloane de drumuri sau indicatoare de locuri remarcabile? Puncte de întâlnire, centre de
locuinţe? Stele comemorative sau sanctuare? Trebuie oare să alegem neapărat un răspuns
anume când acesta poate fi multiplu?"
Stelă sau simbol religios
Menhirui este, fără îndoială, cel mai pur şi cel mai simplu monument megalitic: o piatră brută,
abia cioplită puţin, înfiptă în pământ şi având, de cele mai multe ori, forma unui fus neregulat. De
când s-a început studierea acestor „pietre ridicate", s-a pus întrebarea privind destinaţia lor reală.
Dacă dolmenele aveau o folosinţă imediată şi astăzi acceptată ca fiind morminte şi câteodată
temple — menhirele sunt mai mult nişte simboluri, mărturii lăsate de către oamenii din neolitic
generaţiilor viitoare. Se pare că au avut, dincolo de orice interpretare fantezistă, una din
următoarele două destinaţii: aceea de stelă sau
aceea de simbol religios.
Ca stelă, menhirul poate indica un loc sacru (cum este menhirul Manio, la Kerlescan), poate servi
la comemorarea unui fapt important, poate marca intrarea într-un dolmen (Pietrele plate), poate
servi ca aliniament geogarfic (cum este la Belle-llle, unde linia care uneşte menhirele gemene de
la Runello, numite Jean şi Jeanne. determină o orientare solară).
Oricare ar fi utilitatea lor ca semne topometrice sau ca stele comemorative, prin simplul lor
aspect, menhirele inspiră un sentiment religios. Popoarele care s-au succedat, timp de milenii, pe
teritoriile în care au fost înfipte menhirele, nu s-au înşelat. Le-au închinat un cult, mai bine zis le-
au venerat.
Ca simbol, menhirul poate fi considerat ca un fetiş divinizat sau un idol primitiv, ceea ce şi este cu
siguranţă, atunci când este gravat sau sculptat.
„Cunoaştem — scrie Yannik Rollando —- pe menhirul de la Kermarquer, semnul toporului, la
menhirul de la Manio se disting şerpii, emblema zeiţei dol-menelor. Este posibil să vedem în
aceste monumente imaginea divinităţii. Dacă este aşa. menhirele trebuie să fi fost obiecte ale
unui cult, după cum dovedesc cele aflate la baza lor: aşchii de silex, vârfuri de săgeţi, topoare
şlefuite, ceramică şi mai ales, pretutindeni, cărbune, cenuşă în care se află fragmente de oase.
La baza menhirului de la Manio s-au găsit bucăţi de silex, topoare, un pandantiv, resturi ale unui
vas rudimentar, totul într-un pământ negru, amestecat cu cărbune."
Aspect falie?
Vom vorbi mai târziu despre menhirele sculptate şi cu înfăţişare umană. Să ne mulţumim,
deocamdată, să remarcăm aspectul falie al acestor pietre verticale, care i-au făcut pe unii
cercetători să susţină că oamenii megalitici practicau un cult falie. Nimic nu este mai puţin
sigur şi această afirmaţie este cu totul generală. Suntem siguri însă de faptul că menhirele şi
dolmenele au fost obiectul unor practici falice în cursul ultimelor veacuri (am vorbit deja
despre aceasta). S-a subliniat aspectul falie al câtorva menhire europene şi al multor
menhire africane, care reproduc toate variantele anatomice ale falusului (în Mali). Menhirul ar
fi atunci un simbol de erecţie spirituală vizând forţele hrănitoare, ar participa la un cult al
fertilităţii la populaţiile agricole.
„Unii savanţi de azi — scrie Denis Roche — au ajuns să admită că menhirul simboliza dublul
aspect al sexualităţii: ar fi fost masculin prin ridicarea sa spre cer şi feminin prin împlântarea
sa în pământ. Anumite menhire poartă o mai mare încărcătură masculină, după cum altele
poartă o încărcătură femenină mai accentuată. Anumiţi antropologi admit că cele câteva
menhire cu caneluri verticale — prin contrast faţă de cele cu şanţul prepuţial al falusului
masculin — ar fi reprezentări feminine.''
„înţelepciunea — trage concluzia autorul — ne
cere poate să considerăm că reprezentările falice nu sunt decât un moment al fazelor de
evoluţie prin care a trecut piatra primitivă ridicată, nu sunt decât un aspect al
antropomorfizării rituale a forţelor naturale elementare (Soare, fulger, fecunditate etc).!:
înălţimi şi forme variabile
La patru kilometri de Plouarzel, în locul numit Kerloas, se află cel mai înalt menhir în
picioare, descoperit până în prezent. Având o înălţime de 12 metri, menhirul prezintă, la un
metru deasupra solului, două protuberante diametral opuse, având fiecare raza de circa
cincisprezece centimetri.
înălţimea şi forma menhirelor variază considerabil. Unele nu au decât câţiva centimetri în
înălţime.
în l'Homme (1885), Gabriel şi Adrien de Mortillet au dat înălţimea celor mai înalte menhire din
Franţa. După menhirul spart de la Locmariaquer despre care vom vorbi mai pe larg, şi după
cel de la Kerloas, urmează cele de la Plesidy (11,12 m), Pedernec (8,50 m), Begard (7,50
m), Plouescat (7,00 m).
Se constată că menhirele cele mai înalte sunt aproape toate în Bretania. în afară de
Bretania, menhirele de peste 5 metri înălţime sunt foarte rare în alte regiuni, în sud, înălţimile
sunt mai mici. Dincolo de Canalul Mânecii, cel mai înalt menhir este cel de la

Bridlington (7,50 metri), în insulele Orkney, multe menhire depăşesc cu puţin înălţimea
de 5 metri.
Menhirul de la Locmariaquer
Trebuie să rezervăm un loc aparte marelui menhir spart de la Locmariaquer. care zace în a-
propiere de Masa negustorilor. Denumit Mane er Grah (Movila grotei) sau Mane er Hroek
(Movila zânei), în prezent este spart în patru fragmente enorme de 9,40 metri (168 tone), 5
metri (115,5 tone), 3 metri (30,5 tone) şi 2,90 metri (15,5 tone), ceea ce reprezintă o lungime
totală de 20,30 metri şi o greutate de circa 347,5 tone! La bază, menhirul avea o lăţime de 4
metri şi o grosime de 2,10 metri. Bănuim că ar lipsi o bucată, ceea ce ar face ca lungimea
iniţială să fi fost de 23,50 metri.
într-un articol privind Marele menhir de la Locmariaquer (1885), Philippe Salmon scrie că:
„este cel mai important din câte sunt cunoscute; atât de important încât suntem tentaţi să-l
considerăm ca pe una din limitele lumii vechi..."
„Uriaşul din Locmariaquer — continuă autorul — a fost înfipt pe o înălţime a peninsulei;
domina oceanul pe de o parte şi gurile râului Morbihan pe de altă parte. Trebuie să fi fost
văzut de departe, de pe mare şi a servit, probabil, de reper navigatorilor încă
din perioada neolitică. Aceasta s-a întâmplat, fireşte, până la data prăbuşirii menhirului; el
zace acum, spart în patru bucăţi, la locul numit „grota", nu departe de Masa negustorilor şi
este cunoscut în regiune sub denumirea de piatra zânei sau piatra mare.
Când a căzut şi cum de nimeni nu s-a atins de bucăţile sparte, rămase pe locurile prăbuşirii?
Un raport din anul 1659, al unui locotenent al amiralităţii, cu privire la naufargiul unui mic vas,
aminteşte de piatra mare din Locmariaquer care se vedea din punctul de naufragiu. Aceasta
înseamnă că, în anul 1659, marele menhir era încă în picioare.
Manuscrisele preşedintelui Robien, care a fost, la începutul secolului trecut, ultimul proprietar
al bunurilor de la Locmariaquer, cuprind şi ele elemente preţioase ale unor studii din 1726 şi
1756; manuscrisele sunt păstrate la biblioteca din Rennes şi, printre ele. se află şi un desen
al menhirului culcat, spart în patru bucăţi, aşa cum se află şi astăzi. Este de presupus că
prăbuşirea menhirului s-a produs spre 1722. cauzele fiind necunoscute. Şi acum, ca şi
odinioară, se consideră că fulgerul ar fi răspunzător de accident."
Vom vorbi mai departe despre astronomia megalitică, cu ocazia aliniamentelor de la Carnac.
Trebuie spus şi că, după teoriile profesorului A. Thorn, marele menhir de la Locmariaquer ar
fi fost e-lementul central al unui observator destinat să prezică eclipsele.
Geografia menhirelor
Contrar repartiţiei dolmenelor, aceea a menhirelor prezintă o puternică concentrare în
Bretania. Regiunea Morbihan este cap de listă cu 3450 de menhire recenzate în anul 1901
de Adrien de Mortil-let. A face inventarul menhirelor este mai complicat decât în cazul
dolmenelor, întrucât multe din ele au fost distruse, răsturnate sau înglobate în diferite alte
construcţii. Fernand Niel a elaborat o listă care o corectează pe cea dată de Adrien de
Mortillet şi care începe cu menhirele din Finistere şi Morbihan (314, respectiv 240) şi se
sfârşeşte cu un singur menhir în zona Vaucluse.
Numărul menhirelor diferă de la un autor la altul şi este de presupus că actualul inventar în
curs de elaborare de către C. N. R. S. (Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică) va fi cel
exact.
Menhirele, ca şi dolmenele, lipsesc din zonele Haute Garonne şi Haut-Rhin. Nici în zona
Alpilor maritimi, în zona Marnei şi în cea a Mosellei, nu se găseşte .nici un menhir.
Menhirele sculptate
Menhirele sculptate au apărut, desigur, către sfârşitul erei megalitice. Le întâlnim în aproape
toate zonele cu dolmene şi „pietre ridicate", în Bretania, creaţiile în piatra brută sunt mai
rudimentare decât la adevăratele statui-menhire din sudul Franţei şi din Corsica. O listă a
acestora este dată de Fernand Niel, după zona în care se află. Autorul specifică totodată
care menhire sunt în muzee şi unde. Menţionează astfel muzeele din Rodez, Saint-Germain,
Nîmes, facultatea de Litere din Montpellier care se află şi ea în posesia unui menhir sculptat.
Zeiţa-mamă
Cea mai celebră dintre figurile sculptate este aceea de la Saint-Sernin. Acest idol feminin
este sculptat pe cele două feţe ale unei lespezi din gresie roşie, înaltă de 1,20 metri, lată de
70 de centimetri şi groasă de 20 de centimetri.
„Capul — scrie Hans Biedermann — nu este separat de corp, ci se continuă cu trunchiul,
fără gât. Din faţă se recunosc doar ochii (două adâncituri mici) şi nasul (o linie verticală).
Patru linii îngroşate orizontale pot fi o decorare rituală a obrajilor. Sub acest
chip, ciudat ca o mască, distingem cinci segmente de cerc în formă de U, reprezentând
probabil coliere grupate. Din acestea coboară un obiect semănând cu o cravată şi care ar
putea fi şi un fular. De o parte şi de alta sunt indicaţi sânii personajului. Corpul acestei făpturi
supranaturale este încins la mijloc cu o fâşie lată. Membrele sunt simple benzi plate ataşate
corpului şi terminate prin câte cinci franjuri (degetele de la mâini şi de la picioare)."
Multe alte reprezentări ale „zeiţei-mamă" au fost descoperite la mormântul megalitic de la
Mas-de-l'Aveugle.
„Este o lespede de gresie — scrie A. Lombard — care are la partea superioară o sculptură
executată cu un vârf de silex. Figura umană pe care o reprezintă nu are gură; sprâncenele
sunt legate prin-tr-o linie de la care pleacă şi linia verticală a nasului. De o parte şi de alta a
nasului, două mici puncte în relief formează ochii; sânii, care nu sunt cu mult mai mari decât
ochii, sunt amplasaţi atât de aproape sub ei încât i-am confunda, la început, cu pomeţii. Totul
este încadrat de un colier oval care pare să semnifice conturul feţei, două braţe informe
pleacă de la frunte şi coboară apropiindu-se până sub colier: în fine, o toporişca cu mâner
pusă de-a curmezişul locului unde ar fi pântecele, termină această figură stranie/'
Cine era această zeiţă care apare figurată adeseori în Franţa, Spania sau în Portugalia dar
care lipseşte cu totul din Bretania? Fără îndoială, este
vorba despre „marea zeiţă neolitică", legată de ritualurile fecundităţii, un fel de Demetra
preistorică, crezută a fi puterea hrănitoare, binefăcătoare a omenirii agrare. S-a vrut să se
vadă în această figură, o zeitate de origine egeeană. Dar este mai plauzibil ca acest cult
megalitic al „marii zeiţe" să fi fost anterior sau cel mult contemporan cu cele orientale
asemănătoare. Aceeaşi formă, stilizată, s-a regăsit pe vase şi pe urne provenind din vechi
oraşe ale Asiei Mici, cum au fost Isarlâk sau Troia.
Informaţii foarte interesante privind menhirele sculptate sunt cuprinse într-o lucrare a
comandantului Octobon: Statui-menhire, stele gravate, lespezi sculptate (Revista de
antropologie, oct-dec., 1931).
Menhire-statui din Corsica
în afara menhirelor tradiţionale de la Sartene, Grossa sau Belvedere-Campomoro, în Corsica
se mai află ansambluri excepţionale de menhire-statui, ca acelea de la Filitosa sau de la
Cauria. Spre deosebire de dolmenele şi pietrele ridicate, care ar fi opera unor popoare
paşnice de păstori, aceste statui megalitice par a se datora unui popor de navigatori şi
războinici veniţi să-i izgonească pe primii. Studiul acestor megaliţi aparţine marelui specialist
al preistoriei corsicane, Roger Grosjean.
"\

Aşezarea Filitosa, la 40 de kilometri în sud de Ajaccio, cuprinde vreo zece figuri

antropomorfe cioplite în monoliţi de mari dimensiuni. Se recunosc doar feţele care se
detaşează clar de trunchi: sprâncenele şi nasul în formă de T, gurile şi bărbiile abia desen-
ate. Pe una din statui a fost sculptată o sabie, desigur o armă din bronz.
La circa 20 de kilometri la sud de Filitosa, situl Cauria cuprinde mai multe statui-menhire, cu
detaliile sculptate foarte uşor vizibile — nu numai trăsăturile chipurilor, dar şi diverse
ornamente.
CARNAC SIAVEBURY
eva mai la o parte de târgul Carnac, în locul numit Le Menec, apare o landă întinsă şi
monotonă unde, printre tufişuri aurii, se ridică mari pietre din granit întunecat: sunt celebrele
aliniamente. Acoperişurile din ardezie roasă de muşchi ale cătunului au deasupra lor antene
de televiziune; pietrele cromlehurilor se pierd în curţile fermelor şi în împrejurimi, în depărtare
se înalţă silueta capelei Sfântului Mihail, care creştinează vechiul tumul neolitic. Se aude
lătratul unui câine care aleargă printre pietrele milenare şi zgomotul unui buldozer care
nivelează o
parcare pentru turişti. Aceştia din urmă, cu aparatele de fotografiat atârnate de gât, se plimbă
pe platoul cu pietre ridicate, mărginit de câmpuri şi păduri de pini. Vag dezamăgiţi de aceste
menhire lipsite de frumuseţe, înfipte în şiruri paralele, nu se ştie de ce, ei mai fac. puţin
convinşi, o ultimă poză înainte de a se urca în maşină şi de a continua „circuitul megaliţilor.
Aliniamentele de la Carnac nu au nici o legătură cu ambianţa secolului XX. Nu servesc la
nimic; nu sunt nici frumoase, nici impresionante. Există, şi realitatea lor este îndeajuns
pentru a justifica iritarea pe care ne-o dă prezenţa lor. Care e scopul acestor an-samble de
pietre ridicate? Luna şi stelele din nopţile senine şi reci ale Bretaniei ar fi singurele care să
ne poată răspunde. Ordinea megalitilor este, înainte de toate, o ordine astronomică.
Le Menec: totul e uimitor
în prezent, cele 11 şiruri ale aliniamentelor de la Le Menec, numără 1099 de menhire înalte
de la 4 metri la 60 de centimetri, răspândite pe o suprafaţă lungă de 1167 de metri şi lată de
circa 100 de metri. Orientarea generală face un unghi de 68° cu nordul. Acest monument,
întins pe-o arie vastă, cuprinde la vest un cromleh oval, care mai are 70 de pietre în picioare
prin curţile şi în grajdurile locuitorilor cătunului
Le Menec.
în anul 1827, cavalerul de Freminville publica impresiile sale asupra aliniamentelor de la
Carnac:
..Nimic nu are un aspect mai straniu sau mai măreţ decât aceste monumente rudimentare şi
uriaşe. Este zadarnic să le compari cu alte monumente şi trebuie să mărturiseşti că nimic
cunoscut sau imaginat nu seamănă cu ele. Numărul acestor pietre, aspectul lor ciudat,
vârfurile lor cenuşii şi alungite care se desenează clar pe fondul bălăriilor negre care acoperă
câmpia, în fine, singurătatea şi tăcerea care le înconjoară, totul impresionează imaginaţia,
umple sufletul cu un sentiment de veneraţie melancolică pentru aceşti martori străvechi ai
atâtor veacuri...
Cu toate că pietrele sunt din granit, ele par roase de vreme; fisurile, suprafaţa lor
accidentată, muşchii şi lichenii verzui care le acoperă vârfurile, le dau un aspect straniu.
Ceea ce este ciudat este faptul că multe din ele sunt înfipte în pământ cu vârful în jos şi
volumul de deasupra este cu mult rnai mare decât baza. Aceasta mi se pare făcută
intenţionat de cei care le-au ridicat, căci ar fi fost normal ca blocurile să fie aşezate invers,
pentru o mai mare stabilitate. Este imposibil, însă, să ghicim care a fost acea intenţie a
constructorilor de menhire."
Cu toate distrugerile: 2934 de menhire
„Mâna omului — scrie tot cavalerul de Fremin-ville — care grăbeşte de multe ori efectele dis-
trugătoare ale timpului, a răsturnat, din păcate: şi la Carnac un număr mare de menhire. Cu
vreo şaizeci de ani în urmă, mai existau circa patru mii, dar multe au fost folosite la
construcţii moderne, în multe locuri, aliniamentele sunt întrerupte, astfel încât şirurile sunt
descompletate pe distanţe mari, deşi orientarea lor a ,, rămas vizibilă."
In prezent, aliniamentele de la Carnac numără 2934 de menhire. De la vest la est, întâlnim
şirurile de la Le Menec, Kermario, Kerlescan şi Micul Menec. între aliniamentele de la Le
Menec şi Kermario există un spaţiu gol de 340 de metri. Cele zece şiruri de la Kermario
numără azi 1029 de menhire cu înălţimea de la 6,40 metri la 50 de centimetri. La baza unuia
dintre menhire, deasupra nivelului solului, sunt sculptate şase linii ondulate, verticale.
De la capătul final al aliniamentului Kermario, până la cromlehul semicircular de la începutul
aliniamentului Kerlescan. sunt 390 de metri. Aliniamentul de la Kerlescan numără 594 de
menhire, din care 39 formează o parte din cromleh. înălţimea lor variază între 4 metri şi 80
de centimetri. Orientarea este constantă la 95° de la est la vest.
La 200 de metri de la capătul aliniamentului de
la Kerlescan se află resturile aliniamentului Micul Menec, din care mai sunt în picioare doar
câteva menhire prost aliniate şi invadate de vegetaţie.
Soldaţii Sfântului Cornel
Vorbind despre menhire. profesorul Giot a scris: „Fie că sunt izolate, fie că sunt grupate, ele
rămân înconjurate de un mare mister/' Carnac este exemplul cel mai grăitor. Secole de
întrebări, teorii şi interpretări, nenumărate cărţi şi articole, scrise după două sute de ani de
săpături şi cercetări — n-au reuşit să lămurească pe deplin enigma acestor sute de mii de
tone de granit înfipte în pământul Bretaniei, ca o sfidare eternă dorinţei noastre de a afla.
Tradiţia numeşte în mod curent aliniamentele de la Carnac: soudardet sânt Corneli (soldaţii
Sfântului Cornel). Biserica satului se deschide nu spre sud, ca mai toate sanctuarele
bretone, ci spre nord adică în direcţia aliniamentelor. Ea poartă numele Sfântului Cornel,
papă martirizat sub Deciu, în 253. Reprezentat pe frontonul bisericii, purtând tiară şi cârjă
episcopală, Sfântul apare între doi boi. în întreaga Bretanie, Sfântul Cornel este venerat în
mod ciudat ca patron al animalelor cornute. Este o apropiere stranie între acest sfânt
legendar şi megaliţi, cultul străvechi al taurilor, forţele fecundităţii, simbolurile cultului
megalitic.
Să ne întoarcem la legendă. Aceasta spune că pontiful, ameninţat de soldaţi păgâni, a trebuit
să părăsească în grabă Roma, într-un car tras de boi. Astfel a străbătut Italia şi Galia până
ce a ajuns în Bretania.
„Rătăcea prin lande — scrie canonicul Mane — având tiara cu triplă coroană pe cap, purtând
crucea pastorală şi o hlamidă brodată cu pietre preţioase. Atunci l-au văzut soldaţii păgâni ai
lui Cezar şi au început să-l urmărească, ameninţându-l cu pumnalele. «La moarte, la moarte,
creştinul!» strigau ei şi toată armata s-a pus în mişcare, urmată de maşinile de război ale
vremii (berbeci, catapulte etc). Sfântul care fugea din faţa duşmanilor a ajuns la malul mării.
Acolo nu se afla nici o barcă, nici un fel de ambarcaţiune. Atunci, Sfântul s-a întors spre cei
ce-l urmăreau, i-a binecuvântat şi ei s-au transformat pe loc în pietre. Şi iată ce înseamnă
peisajul câmpurilor de la Carnac: dolmenele sunt maşinăriile de război, aliniamentele sunt
armatele lui Cezar şi pietrele izolate sunt conducătorii soldaţilor.:
Tabăra lui Cezar
O altă legendă locală dă aliniamentelor de la Carnac denumirea de tabăra lui Cezar.
Se zice că pietrele delimitează poziţia unei tabere a lui Cezar. Romanii şi-ar fi sprijinit
corturile de pietre, pentru a le feri de vântul puternic al Bretaniei.
S-au mai emis şi alte ipoteze. Carnac ar fi un cimitir pentru a-i onora pe războinicii morţi într-
o bătălie uriaşă împotriva lui Cezar. Aliniamentele de la Mânec ar fi un zodiac celt cu
unsprezece semne (lipseşte un al doisprezecelea şir pentru a avea un zodiac complet!). Unii
vorbesc despre un templu al druizilor: incintă sacră destinată ceremoniilor religioase şi
politice.
Alte legende
în lucrarea sa, Monumente celte sau studii privind cultul pietrelor (1805), Cambry aminteşte
şi alte legende legate de marile zone megalitice de la Carnac.
„Acestea sunt — scrie el — lucrări ale Crionilor, piticii, micii demoni, mai puternici decât
uriaşii şi care au cărat pietrele cu mâinile lor. Se pare că aceşti Crioni sau Gorici dansează
noaptea în jurul monumentelor. Nefericit călătorul care se apropie de ei,
căci ar putea fi prins în hora lor nebună şi să nu mai scape până în zori!
Un bătrân marinar mi-a spus două lucruri deosebite: că una din pietre acoperă o comoară
imensă şi că, pentru ca aceasta să fie cât mai bine ascunsă, s-au ridicat mii de pietre. Cheia
unui calcul complicat care ar da poziţia comorii, s-ar afla ascunsă în Turnul Londrei. Al doilea
lucru pe care mi l-a spus bătrânul a fost că, în fiecare an, în luna iunie, oamenii din vechime
mai adăugau câte o piatră celor deja existente şi că se aprindeau focuri mari cu acest prilej.::
într-adevăr, există tradiţia ca în noaptea de Sfântul loan să se aprindă întâi un rug pe tumulul
Sfântului Mihail de la Carnac, de la care să se aprindă şi alte focuri în zonă.
Unii au asociat reprezentările de linii ondulate (şerpi) de pe menhire sau dolmene,
aliniamentelor sinuoase de la Carnac. S-a dezvoltat o întreagă teorie privind monumentele
de la Stonehenge şi Ave-bury (Anglia) şi aliniamentele de la Carnac (Franţa), ca reprezentări
serpentiforme ale cosmosului.
iyy
Ideea astronomică
Asocierea megaliţilor cu direcţiile astronomice este cunoscută; am mai vorbit despre aceasta
în legătură cu dolmenele. încă din anul 1805, Cambry lega menhirele de cultul Soarelui. Prin
anul 1874, H. du Cleuziou a dezvoltat o teorie solstiţională, susţinând că aliniamentele de la
Carnac erau orientate după răsăritul şi apusul Soarelui. Teoria solstiţională a fost reluată şi
mai târziu.
Profesorul Alexander Thom, din Anglia, a elaborat diverse studii după care, oamenii care au
ridicat megaliţii foloseau ca unitate de măsură „yardul megalitic", pe care l-a evaluat la 0,829
metri. Oamenii din neolitic, neavând rigle gradate, toate măsurătorile trebuiau făcute în
unităţi întregi, cu ajutorul unor triunghiuri drepte ale căror laturi erau în raportul 3:4:5. .
Perimetrul curbelor închise, susţine Thom, ar fi un număr exact de 2,5 y arzi megalitici.
Profesorul Thom, care a studiat îndelung aproape 300 de monumente megalitice din Anglia,
s-a interesat şi de cele de la Carnac. A fost primul care a efectuat un releveu exact şi corect
şi a tras concluzii interesante privind geometria aliniamentelor. Dacă toate calculele sale sunt
adevărate, ar însemna că omul megalitic a fost un bun cunoscător al geometriei şi un arhitect
excelent, cu cel puţin 2000 de ani înaintea erei noastre.
Profesorul englez crede că aceste ansambluri
megalitice ar fi observatoare lunare construite în scopul prezicerii eclipselor şi al determinării
punctelor cardinale.
Prezicerea eclipselor: o îndeletnicire uluitoare
Câteva noţiuni de astronomie sunt necesare. Să luăm ca referinţă planul ce trece prin
ecuator (planul ecuatorial). Planul orbitei Pământului în jurul Soarelui (ecliptic) face un unghi
practic constant cu planul ecuatorial. Acest unghi (e) este în prezent de 23°27' şi era estimat
la 23°54' în anul 1750 înaintea erei noastre. Planul orbitei Lunii în jurul Pământului face un
unghi (î) cu eclipticul. Valoarea medie a unghiului (î) este de 5°9' şi rămâne practic constantă
timp de milenii, dar valoarea sa reală suferă mici fluctuaţii (â) cu o amplitudine de 8°7' şi o
perioadă de 173,3 zile. Fazele Lunii sunt determinate de unghiul pe care îl face orbita sa în
jurul Pământului cu planul ecuatorial.
Valoarea declinului este importantă, căci. stabilind zilele în care Luna atinge fazele critice
maxime sau minime, este posibil să se prevadă eclipsele. De-clinaţia variază de la (e+î) la
(e+e). Momentele în care se ating aceste valori se numesc puncte moarte lunare, majore sau
minore. Aceste valori sunt atinse
de două ori în cursul revoluţiei (punctele nodale ale orbitei lunare). Punctele nodale sunt
punctele de intersecţie între planul orbitei lunare şi eclipticul.
Revoluţia nodală se efectuează într-o perioadă de 18,61 ani. Fapt remarcabil, această
valoare este vecină cu aceea a Sarosului, care are valoarea de 6585 de zile, adică 18,03
ani. Cu aproape 8 ore la 18 ani, Sarosuladuce în acelaşi punct toate inegalităţile lunare.
Sarosul este timpul la capătul căruia eclipsele (de Lună sau de Soare) se repetă în aceeaşi
ordine, în medie, un Saros numără 84 de eclipse, din care 42 de Soare şi 42 de Lună. în
vecinătatea punctelor nodale, atunci când Pământul, Soarele şi Luna sunt aliniate, se pot
produce una sau mai multe eclipse, cam la fiecare şase luni.
Dacă ne referim la lucrările profesorului Thom, ar părea că oamenii megaliţilor au fost la
curent cu toate aceste date astronomice, chiar şi cu evaluarea mărimii (â). Acesta este un
lucru uluitor! „Savanţii" acelei epoci ar fi fost în stare să prezică zilele eclipselor cu ajutorul
observatoarelor lor de pietre, în Anglia, acest tip de monumente megalitice ar fi servit atât la
determinarea valorii lui (e+î), cât şi a lui (e+î+â).
Organizarea observatoarelor
Metoda de observare constă în a folosi un mic reper natural sau un menhir bine amplasat,
îndepărtat şi profilându-se la orizont. Luna trecea prin spatele reperului şi cel ce observa se
deplasa în partea care-i convenea pentru a obţine o coincidenţă exactă. Această poziţie era
notată. Operaţia se repeta şi-n a doua zi, şi-n a treia zi, până ce se atingea un maxim. Se
obţinea atunci, o poziţie lunară astronomică originală.
Alexander Thom distinge două observatoare: unul modest, bazat pe marele menhir Manio şi
altul, uriaş şi probabil neterminat, bazat pe marele menhir, astăzi distrus, de la Locmariaquer.
Primul observator ar fi avut ca punct de miră Uriaşul din Manio. Acest menhir, înalt de 5,8
metri este situat în centrul unei incinte dreptunghiulare formată din mici pietre ridicate.
După Alexander Thom, Uriaşul din Manio era un punct de miră universal pentru punctele de
răsărituri şi apusuri lunare. Văzut de pe o piatră (numită piatra S), situată la 750 de metri la
est-nord-est, menhirul ar da direcţia Soarelui asfinţind la solstiţiul de iarnă. Văzut de la
cromlehul de la Mânec, aflat la 1500 de metri, ar arăta punctul de răsărit al Soarelui, la
solstiţiul de vară. Privit de pe o mică piatră situată lângă Kerlagad, Uriaşul din Manio ar
indica punctul meridional extrem al asfinţitului Lunii, la punctul mort maxim.
New Grange (Irlanda) — sepultura sub tumulus, unul din cele mai celebre dolmene cu culoar
Venus din Sireuil— găsită într-o carieră de piatră din
apropiere de Dordogne. impresionează prin svelteţea
mişcării surprinse de artist
Acest prim observator, deşi precis, nu i-a mulţumit pe „astronomii megalitici" întrucât au hotărât
să construiască un altul, cu mult mai mare, dar care nu a mai fost terminat niciodată. Menhirul de
la Locmariaquer. punctul de miră, putea fi văzut din opt amplasamente situate la o distanţă de
câţiva kilometri, fiecare servind la observarea a patru poziţii extreme ale Lunii.
Calculatoare de piatră
„Astronomii din epoca megalitică — scrie Si-mon Mitton — erau dezavantajaţi de faptul că ei
nu observau Luna decât atunci când ea era aproape de orizont; deci. chiar pe vreme bună.
între două observaţii era necesar un interval de câteva ore. De câte ori se repera răsăritul
sau apusul Lunii în linia de miră, se nota poziţia cu un ţăruş. A doua zi, Luna schimbându-şi
poziţia, se înfigea un alt ţăruş. Luna se deplasează, în general, atât de repede încât se putea
întâmpla ca ea să nu fie observată niciodată în maximul declinului ei la orizont. Dar ştim,
totuşi, că în ciuda acestui neajuns, blocurile sunt dispuse astfel încât să indice poziţiile
teoretice ale Lunii, dacă asfinţitul ei coincidea cu un maximum sau cu un minimum. Cum au
realizat aceasta strămoşii noştri? Odată blocurile amplasate, trebuia să se facă faţă
problemei de a determina, prin deducere, dacă un maxim sau un minim a fost atins."
Această problemă se rezolvă astăzi printr-o metodă grafică sau, mai bine, cu un ordinator.
Astronomii megalitici nu aveau nici una, nici alta. Ar fi construit atunci, acele imense abace
din piatră, care au fost aliniamentele, cu distanţe precise între pietre şi între şiruri. Carnac ar
fi, deci, un imens calculator din pietre, un calculator preistoric.
„Am arătat — scrie el ca o concluzie a unui articol important (1975) — că aliniamentele de la
Menec au putut fi utilizate ca un calculator auxiliar pentru imensul observator lunar având
centrul în locul marelui menhir, azi sfărâmat. Este posibil ca celelalte aliniamente să fi servit
la alte procedee de calcul, încă neînţelese.::
O credinţă încă misterioasă
Teoriile de mai sus nu sunt acceptate în unanimitate de oamenii de ştiinţă. Lucrările
profesorului englez au fost mult criticate, dar cu argumente care nu au fost mereu
convingătoare. Să ne mulţumim să împărtăşim părerea savantului francez G iot, care a scris:
„Chiar dacă teoriile profesorului Thom sunt false, ele sunt foarte interesante.':
în afară de posibilitatea de a fi servit drept calculator, ansamblul megalitic de la Carnac a fost
desigur legat de cultul solar. Aliniamentele de la Kerlescan
sunt orientate spre răsăriturile echinocţiale, cele de la Kermario spre răsăritul Soarelui la
solstiţiul de vară şi cele de la Menec spre un răsărit intermediar.
A fost nevoie de secole pentru a ridica aceste monumente, ceea ce presupune o ştiinţă
dobândită şi transmisă de-a lungul generaţiilor. Care este omul care a conceput, într-o bună
zi, un astfel de proiect? Dacă l-am cunoaşte, ar trebui să-l trecem pe lista geniilor alături de
Pitagora şi de Einstein.
Şi ce să spunem despre puterea şi perseverenţa, despre voinţa popoarelor care au construit
aceste aliniamente nesfârşite? Nu poate fi vorba de motive de ordin astronomic care să fi
incitat generaţii întregi la o muncă nespus de grea. O credinţă religioasă puternică, da. Dar o
credinţă în ce? lată încă o dată pusă problema semnificaţiei religioase a aliniamentelor de la
Carnac. Să recunoaştem, cu Elie Faure (Arta antică, 1908) că: „o siluetă de mamut, pe
jumătate ştearsă de pe peretele unei grote, ne învaţă mai mult despre felul de a fi şi de a
gândi a! omului care a gravat-o în câteva ore, decât câmpul plin de megaliţi despre mulţimile
care i-au ridicat vreme de secole.::
Alte aliniamente
Carnac nu este singurul loc unde se întâlnesc aliniamente şi cromlehuri. Există aliniamente
în Anglia, în India, în Tibet etc. Pentru Franţa, Fernand Niel a făcut un inventar al
aliniamentelor existente.
Aliniamentele de la Kerzerho şi Erdeven sunt cele mai importante, după Carnac. Pe o
suprafaţă de 2105 metri lungime şi 64 de metri lăţime, se ridică 10 şiruri totalizând 1129 de
menhire. Orientarea lor este spre est, apoi spre sud. între Carnac şi Erdeven se mai află
câteva aliniamente foarte ruinate. Treizeci de menhire, repartizate pe patru şiruri sunt încă vi-
zibile. Celelalte se pierd în nisip, lande şi mlaştini.
Cromlehurile circulare
Am vorbit despre cromlehurile care se află la începutul sau la sfârşitul aliniamentelor de la
Carnac. Există şi multe altele, independente. Cel mai celebru este cei de la Avebury, despre
care vom mai vorbi.
Se întâlnesc cromlehuri în Tibet (Do-Ring), în Suedia, Danemarca, Irlanda, Africa de Nord.
De cele mai multe ori sunt constituite dintr-un cerc de pietre, mai mult sau mai puţin precis.
în Franţa, din 106 de cromlehuri recenzate. 58
K
sunt concentrate în regiunile Finistere şi Morbihan.
Cromlehul circular cel mai cunoscut din Franţa este cel de la Puy-de-Pautiac. Louis Bousrez
citează două cromlehuri: cel de la Beaulieu, compus din mici pietre dispuse în stea şi cel de
la Continvoir, de formă ovală. „Are — scrie el — aproape 25 de metri diametrul maxim şi 15
metri pe cealaltă direcţie. Circumferinţa este de 60 de metri şi este compusă din opt pietre
din care şase sunt dintr-o singură bucată şi două, care au fost desigur sparte, formează un
fel de movile pe locul în care au fost aşezate iniţial, în centru se află un bloc mare de 2,50
metri pe 2,50 metri şi 50 de centimetri înălţime. De la distanţă, blocul apare ca o bilă imensă,
turtită."
Cromlehuri tangente şi dreptunghiulare
O formă mai rar întâlnită este aceea a cromle-hurilor tangente, ca cele din Pirinei, aflate la o
altitudine de 1400 de metri.
Dublul cromleh din insula Er Lanic a fost descoperit în 1 866 de Dr. Closmadeux. Primul cerc
de 24 de menhire este complet scufundat astăzi, iar cel de al doilea cerc, de 33 de menhire,
tangent la primul, este de asemenea scufundat. Aceasta se datorează faptului că, de la data
construirii monumentelor şi până astăzi, nivelul mării a crescut cu cel puţin 7 metri.
Alte cazuri rare sunt cromlehurile dreptunghiulare ca cel de la Crucuno, nu departe de
Erdevan, în regiunea Morbihan. 22 de menhire dispuse într-un dreptunghi foare regulat, cu
laturile de 34,25 şi de 25,70 metri — se văd bine şi azi. Cele patru colţuri ale dreptunghiului
sunt orientate după punctele cardinale şi diagonalele dau direcţiile răsăritului Soarelui la
solstiţiile de vară şi de iarnă. De semnalat este şi faptul că laturile şi diagonala se află în
raportul 3:4:5.
Avebury
Anglia are şi ea multe monumente megalitice, în special cromlehuri. Profesorul Thom a
studiat vreo 300. Monumentele megalitice cele mai celebre din câmpia Salisbury sunt
Avebury şi Stonehenge, situate la 22 de kilometri distanţă unul de celălalt.
Cel mai mare cromleh cunoscut este cel de la Avebury. Cercul principal, cu un diametru de
365 de metri, înglobează alte două incinte circulare şi era, el însuşi, înconjurat de un şanţ
circular şi un taluz, având diametrul de 420 de metri. O cale mărginită, de o parte şi de alta,
de menhire aşezate la distanţă de 2,5 metri între ele (cunoscută sub numele de Kennett
Avenue) ducea la un alt cromleh. mai mic. Monumentul este astăzi înconjurat de case şi
traversat de drumuri.
Ansamblul, care conţinea sute de pietre ridicate,
a fost vizitat pentru prima dată de arheologul John Aubrey, în anul 1646. William Stukeley a
publicat, în anul 1743, o carte, Avebury, revelând publicului acest monument megalitic,
înainte de cel de al doilea război mondial, Alexander Keiler a renovat monumentul, ridicând
pietrele căzute şi înlocuindu-le pe cele care lipseau prin blocuri din beton foarte puţin
estetice.
Marele Cerc consta din 98 de menhire, dispuse la distanţe regulate. Astăzi nu mai sunt decât
27, din care cel mai greu cântăreşte 40 de tone. Cercul central era compus din 33 de pietre,
din care mai există doar 4. Cercul sudic, cu un diametru de circa o sută de metri, avea 32 de
pietre, din care doar cinci s-au păstrat, în locul celorlalte s-au construit casele satului, în
centrul primului cerc mic se găseau trei menhire înalte, formând trei dintre colţurile unui
pătrat: în centrul celui de al doilea cerc se ridica un menhir enorm cu o înlăţime de 6 metri,
vizibil încă în secolul XVIII, şi alături de care, spre vest, erau aliniate, bizar, câteva pietre în
semicerc.
Ce a fost acest ansamblu megalitic de la Avebury? Un templu? Fără îndoială, dar cu
siguranţă şi un observator astronomic, aşa cum a fost şi la Car-nac, şi la Stonehenge.
Cercetări în acest sens nu au fost întreprinse la Avebury. Este păcat! Ansamblul a fost
construit în două etape: întâi calea de acces, cele două cercuri interioare şi începutul unui al
treilea cerc; apoi, într-un alt timp. şanţul cu taluzul său şi Marele Cerc.
STONEHENGE
acă există în lume locuri privilegiate în care Spiritul domneşte, atunci Stone-henge este
unul din acestea, îngrămădirea de monoliţi, stând în picioare sau doborâţi, vorbeşte
inimii noastre şi îi povesteşte epopeea fabuloasă a acestui templu al preistoriei, construit
prin voinţa şi credinţa unui popor, în cinstea marelui său zeu, Soarele.
Acest ansamblu megalitic, pecetluit de geniul occidental, se ridică de milenii în câmpia
Salisbury. Deşi profanat de timp şi de oameni, n-a pierdut nimic din frumuseţea şi
splendoarea sa. Toţi cei care s-au
apropiat de Stonehenge, au fost cu totul subjugaţi. Misterele sale au constituit un subiect
ideal de studiu pentru arheologi, istorici, geologi, astronomi, arhitecţi... fără a mai socoti
mulţimea de teozofi şi adepţi ai extraterestrilor şi ai „misteriosului necunoscută
Apollo şi Merlin Vrăjitorul
Fiecare popor îşi are legendele sale şi monumentele megalitice — după cum am văzut —
deţin un loc considerabil. Dintre toate legendele privind monumentul de la Stonehenge, două
sunt citate mai frecvent, fiind caracteristice, revelatoare. Primul care a vorbit a fost, fără
îndoială, scriitorul grec Diodor din Sicilia.
„Se pare — scrie el — că există dincolo de Celţia, în ocean, o insulă care nu este mai mare
decât Sicilia. Această insulă, aflată în nord, este locuită de Hiperboreeni, astfel numiţi fiindcă
locuiesc dincolo de punctele din care suflă Boreu. Pământul acestei insule este excelent şi
atât de roditor încât dă două recolte pe an. Acolo este locul de naştere al La-tonei, ceea ce
explică de ce insularii îl venerează pe Apollo. Ei sunt toţi, ca să zic aşa, preoţi ai acestui zeu.
Zilnic, ei cântă imnuri în cinstea sa. Se văd, în insulă, o incintă vastă dedicată lui Apollo şi un
templu magnific, de formă rotundă şi împodobit cu numeroase ofrande. Oraşul locuitorilor
insulei este de asemenea
dedicat lui Apollo. Locuitorii sunt, în majoritate, cântăreţi din citere care celebrează, în
templu, laude către zeul lor, acompaniind imnurile cu instrumentele lor...
Se mai spune şi că Luna, văzută de pe această insulă, pare să se afle la mică distanţă de
pământ şi că se observă pe suprafaţa ei tot felul de ridicaturi. Se zice că Apollo coboară în
insulă, la fiecare nouăsprezece ani. Aceasta este şi perioada în care toate astrele se reîntorc
la punctul lor de plecare. Această perioadă de nouăsprezece ani este denumită de greci
«anul cel mare»..."
Incinta dedicată lui Apollo ar putea fi Avebury, iar templul circular, Stonehenge. Este totodată
interesant să notăm relaţia cu Luna şi ciclul de 19 ani. care se apropie de perioadele lunare
(Saros), de care am vorbit când ne-am ocupat de ansamblul megalitic de la Carnac.
Cea de a doua legendă este mai recentă şi ne este comunicată de Geoffroy de Monmouth,
în secolul XII, în a sa Historia regnum Britanniae în care povesteşte un episod din lupta între
Bretonii englezi şi Saxoni, la mijlocul secolului V. Povestea începe cu tratativele de pace care
au avut loc lângă Salisbury şi în cursul cărora Saxonii au trădat, sugrumând 460 de prinţi
bretoni.
„într-o zi — scrie istoricul englez — regele Aurelius s-a întors la Salisbury unde prinţii
fuseseră masacraţi. El a hotărât să ridice în memoria lor un monument grandios. Se gândea
la aceasta când
Merlin Vrăjitorul i-a spus: «Dacă doriţi să obţineţi iertarea pentru aceste acte, trimiteţi să se
caute într-un munte din Irlanda, numit Killaraus, în locul aşa-numit Baletul uriaşilor, pietre
care, prin mărimea şi proprietăţile lor mistice, vor fi în stare să vă spele sufletele de omorurile
înfăptuite. Când veţi avea aceste pietre, dispuneţi-le în cerc, în jurul acestui cimitir». Regele
a râs şi a întrebat: «Cum să fac? Aceste pietre sunt atât de mari şi provin dintr-o regiune atât
de îndepărtată încât tot poporul meu nu ar fi îndeajuns pentru a duce la bun sfârşit această
lucrare». Merlin a răspuns: «Nu râdeţi! în aceste pietre se află un mister si ele conţin o
însuşire ce poate învinge multe dificultăţi, în vechime, pietrele au fost aduse din Africa de
uriaşi»." Regele a trimis în Irlanda pe fratele său Uther Pendragon (viitorul tată al regelui
Arthur) în fruntea a 15000 de bretoni. Merlin, datorită ingeniozităţii sale, a uşurat transportul
pietrelor cu vaporul până în câmpia de la Salisbury, unde au fost dispuse în cerc, după
înţelegere.
Realitatea se ascunde uneori în spatele legendei, într-adevăr, pietrele albastre de la
Stonehenge au fost transportate cu vaporul, dar nu din Irlanda, ci din Ţara Galilor. Această
povestire scoate de asemenea la iveală, prezenţa unui arhitect ingenios, asimilat lui Merlin,
indispensabil concepţiei şi construcţiei acestui templu megalitic complex. Să notăm şi aceea
că Stonehenge ar însemna pietrele spânzurate, de la stone-piatră şi henge(hang)-a
spânzura.
Ruinele de la Stonehenge
„Când ajungi la Stonehenge — scria arheologul William Stukeley în anul 1740 — fie că eşti
pe jos sau călare şi arunci o privire asupra ruinelor, te scufunzi într-o visare pe care nimeni
nu o poate descrie/'
Vizitatorului care ajunge astăzi pe drumul de la Amesbury, Stonehenge îi apare cu partea sa
cea mai puţin ruinată. Intrarea actuală în monument se confundă cu Aleea — vechea şosea
preistorică mărginită de o parte şi de alta cu un şanţ şi cu un taluz. De îndată ce se
traversează drumul care leagă Warminster de Andover, se observă la stânga un mare
menhir, celebra Heel Stone („Piatra călcâiului"), apoi, după ce se trece de şanţul circular care
înconjoară monumentul, se observă Slaughter Stone („Piatra sacrificiului"), culcată într-o
mică vale.
Vizitatorul înaintează atunci spre monumentul propriu-zis. Dacă este întâi fascinat de
colonada circulară care îi apare în faţă, după ce trece dincolo de una din „porţile" constituite
din două pietre verticale suportând o a treia, orizontală — se simte oarecum dezamăgit.
Spectacolul surprinde: printre câteva pietre rămase în picioare şi câţiva triliţi impunători, zac
pietre de toate felurile, culcate, înclinate, sparte, pe jumătate îngropate, totul fiind aparent
într-o dezordine completă.
Să trecem în revistă, una câte una, diferitele
componente ale monumentului, plecând de la periferie spre centru.
Aleea şi terasamentul circular
an„i anul
e a Stoneh
' enge — scria Stukeley în — nu a fost niciodată observată de cei
f^ dSSpre monument. Ea formează, totuş , o parte foarte elegantă a ansamblului si este la vedere.
Corespunde, în întregime, liniei monumentului ş, este îndreptată spre nord-est, înspre locul
de unde se ndica Soarele, când zilele sunt cele mai ung. Are ceva mai mult de 170 de
picioare lungime
P«ÎS t M3P ap0i' în pantă lină' sPre ^ndul văii. Pământul din şanţuri a fost azvârlit pe Alee pentru a-i
±17! Ul' ?6'6 d°Uă ?an'Uri sunt Perfei paralei separate la o distanţă de circa 70 de picioare «
nprion fîr0aPe 'nVI'2ibilă astăzi <cu excePÎia fotografiilor si ? Seaa ată de 1 2 metri în interiorul
° '
f rcă
m metr,
a
ramură acum
' , s-ar fi îndreptat spre Cu^s. un fel de
kil metri lat de cateva
° ?'
?i Situat la câteva
c - ^e
Stonehenge. O altă ramură, vizibilă de data
mdreaptă
Pe ° 'ungime de circa trei
komptr me e crca trei
kilometri spre Amesbury şi malurile râului Avon
Aceasta i-a făcut pe unii să creadă că Aleea a fost construită pentru a transporta pietrele
albastre de la râu la templu, în realitate, săpături precise au arătat că intrarea acestei şosele
nu se afla pe partea oraşului Amesbury, ci că pornea de la Stonehenge pentru a ajunge în
vale. Restul traseului spre Avon ar fi fost realizat mai târziu. De altfel, oricum, râul nu este şi
n-a fost niciodată în stare să poarte pe apele sale, în acel loc, o plută încărcată cu pietre atât
de grele.
La ce serveşte, deci, această Alee? Să fi fost, oare, un drum al procesiunilor din zilele de
mari ceremonii spre templul Soarelui? Ea simboliza, în orice caz, sosirea Soarelui în
dimineaţa solstiţiului de vară, fiind orientată în această direcţie.
Desenând un cerc cu un diametru de aproape 108 metri, terasamentul circular, puţin vizibil
astăzi, măsura circa 1,80 metri înălţime pe 4 până la 6 metri lăţime, în şanţul interior,
colonelul Hawley a găsit, cu vreo cincizeci de ani în urmă, 80 de sape din coarne de cerb şi
un fel de lopeţi făcute din omoplaţi de bou. Pentru trasare, oamenii din neolitic au înfipt,
desigur, un ţăruş în centrul monumentului, apoi, cu ajutorul unei frânghii lungi având la capăt
un ţăruş mic, au delimitat pe teren profilul incintei. Au procedat astfel pentru toate structurile
circulare de la Stonehenge.
Pietre şi puncte de oprire
Pe Alee, la vreo 30 de metri de terasametul circular şi la 78 de metri de la centrul
monumentului, se ridică Piatra călcâiului, un bloc mare din piatră zisă de sarsen, lung de
6,10 metri, ridicat cu 4,90 metri deasupra solului şi în prezent înclinat la 30° spre templu.
„Celebritatea Pietrei călcâiului— scrie Fernand Niel — vine de la următorul fapt: dacă ne
amplasăm în centrul monumentului Stonehenge şi privim în direcţia acestei pietre, ea apare
în deschiderea formată de montanţii 1 şi 30 ai cercului şi de blocul de deasupra lor. Şi, dacă
ne aflăm în această poziţie în dimineaţa zilei de 21 iunie, vom vedea Soarele apărând ceva
mai la stânga vârfului Pietrei căcâiului, pentru a se ridica deasupra acestui vârf, câteva mi-
nute mai târziu, atunci când discul va fi apărut mai mult de jumătate/'
Constituită tot dintr-un bloc de piatră zisă de sarsen, Piatra sacrificiului se află, în prezent, la
pământ. Situată la mai mult de 40 de metri de centrul monumentului, cam la jumătatea
distanţei dintre colonadă şi Piatra călcâiului, ea are o lungime de 6,55 metri, o lăţime de 2,10
metri şi o grosime de 90 de centimetri.
Patru alte puncte, amplasate în apropierea terasamentului circular, pe cercul găurilor despre
care vom vorbi în cele ce urmează, sunt deosebit de
interesante. Ele sunt cele patru puncte de oprire, care se află în vârfurile unui dreptunghi
perpendicular pe Alee şi ale cărui diagonale se întretaie exact în centrul monumentului.
Axul Aleii, Piatra călcâiului, Piatra sacrificiului şi aceste patru puncte sunt toate la baza
aliniamentelor pe care cercetătorii au căutat să le restabilească în templul de la Stonehenge.
Găurile
Mergând de la şanţul circular spre colonadă întâlnim trei rânduri de găuri.
Late de 75 până la 180 de centimetri şi adânci de până la 1,20 metri, cele 56 găuri sunt
dispuse cu deosebită regularitate într-un cerc cu diametrul de 87 de metri, în 1964 au fost
cercetate 34 de găuri. S-a constatat că ele fuseseră astupate cu cretă măcinată, aproape
imediat după ce au fost săpate. Deschise şi astupate la loc, de mai multe ori, găurile
conţineau oseminte omeneşti incinerate, fragmente de lemn carbonizate, ace din os, bucăţi
de silex şi de piatră albastră. Aceste gropi rituale, cu o destinaţie destul de misterioasă, nu
au servit, desigur, pentru susţinerea de pietre sau de stâlpi din lemn.
Apoi, se mai întâlnesc două cercuri de găuri, numite găuri Y şi găuri Z. Fiecare cerc are 30
de

i ini j
găuri care au servit, probabil, la ridicarea pietrelor albastre. Numai 18 găuri au fost cercetate
şi s-au găsit în ele: bucăţi de piatră albastră, fragmente de ceramică romano-britanică, bucăţi
de cretă. Pe fundul uneia din gropi s-au găsit, aşezate cu grija, cinci ramuri de coarne de
cerb.
Alte găuri, răspândite în incinta de la Stone-henge, au servit ca morminte sau au conţinut
stâlpi de lemn.
Cercul din pietre de dolerit
Colonada din pietre de dolerit este elementul cel mai bine lucrat al ansamblului de la
Stonehenge şi dovedeşte un adevărat geniu arhitectural. Iniţial, cercul, al cărui diametru
interior este de 29,5 metri, era constituit din 30 de coloane din piatră şlefuită şi profilată în
scopul obţinerii unui efect artistic. Ele se află la un metru distanţă una de cealaltă şi la
capătul lor superior, două protuberante cioplite în masa lor pătrund în lăcaşuri săpate pe faţa
inferioară a buian-drugilor care încununează coloanele. Fiecare buian-drug este legat de
vecinul său printr-o îmbinare specială, o adevărată „dulgherie în piatră.1'
S-a dat câte un număr tuturor pietrelor de la Stonehenge. Astfel, coloanele — chiar şi cele
care lipsesc — sunt numerotate de la 1 la 30. Astăzi, un
arc de cerc aproape complet merge de la piatra 27 la piatra 7 şi cuprinde 5 buiandrugi, din
care trei sunt succesivi. Ei formează acea frumoasă colonadă pe care vizitatorii o descoperă
cu admiraţie. Mai sunt în picioare pietrele 10, 11, 16 şi 23. Pietrele 21 şi 22 suportă un
buiandrug repus la locul lui în anul 1958. Pietrele 8, 9, 12, 14, 15, 19 şi 26 sunt la pământ, la
fel ca şi doi buiandrugi care zac unul lângă celălalt între pietrele 26 şi 27.
înălţimea medie actuală a pietrelor sub buiandrugi este de 4,1 metri; lungimea lor reală
variază, căci fiecare se află la altă adâncime în pământ, în secţiune, fiecare este un
dreptunghi cu laturile de 1,10 şi 2,10 metri. Buiandrugii măsoară circa 3,2 metri în lungime,
1,07 metri în lăţime şi au o grosime de 81 de centimetri.
Trebuie să subliniem perfecţiunea acestei lucrări spunând cât de precis au fost tăiaţi în curbă
buiandrugii, cât de orizontal a fost planul superior al coloanelor şi cât de exact a fost
împărţită circumferinţa în treizeci de părţi egale.
Dincolo de colonadă, există un cromleh din pietre albastre, despre care vom vorbi mai târziu.
Urmau cinci „porţi" din piatră, dispuse în potcoavă deschisă spre axa Aleii. Este opera cea
mai impresionantă de la Stonehenge. „Porţile" sunt construite din pietre cântărind zeci de
tone (50 are cea mai masivă), înălţimea „porţilor" uriaşe variază între 7,7 metri pentru cea din
mijloc şi 6,1 metri pentru cele
din extremităţi. Sunt constituite din monoliţi numerotaţi de la 51 la 60, suportând un
buiandrug de 4,7 metri lungime. După restaurarea „porţilor începută în anul 1958, trei din ele
sunt astăzi în picioare (51-52, 53-54, 57-58). Pietrele 55 şi 59 zac zdrobite alături de
coloanele intacte 56 şi 60. Buian-drugul care unea pietrele 56 şi 55 este intact; acela al
pietrelor 59 şi 60 este spart în trei bucăţi.
de 1.8 metri şi 2,8 metri.
Pentru a completa descrierea templului de la Stonehenge, trebuie să vorbim şi despre „piatra
altarului", blocul de gresie pus direct pe pământ. Aflată aproximativ în centrul monumentului,
piatra a fost, probabil, altarul la care s-au oficiat ritualurile templului. Piatra, având o lungime
de 4,8 metri, o lăţime de un metru şi o înălţime de 50 de centimetri, este, în prezent, spartă
în două bucăţi.
Pietrele albastre
După cum am spus, după cercul din dolerite vine un cromleh de menhire având un diametru
de circa 23 de metri, făcute din pietre albastre, numerotate de la 31 la 49. Pietrele dispărute
n-au primit număr. Nouă sunt încă în picioare, celelalte sunt înclinate sau căzute la pământ.
Câţi monoliţi avea oare, iniţial, acest cromleh? E greu de spus, căci studiile întreprinse dau
cifre variind între 40 şi 60.
în interiorul potcoavei de „porţi" se află un alt arc de cerc, tot în formă de potcoavă, cu o
lungime de 12 metri. Compus din pietre albastre brute, numerotate de la 61 la 72 (pietrele ce
lipsesc nu au fost numerotate), avea 1 9 menhire din care 6 sunt intacte şi la locul lor şi 6
sunt căzute la pământ. Pietrele albastre ale primului cromleh măsoară între 70 de centimetri
şi 2 metri, cele ale celui de al doilea au înălţimi
O construcţie în diferite etape
Oricare ar fi fost arhitectul genial care a conceput şi a realizat Stonehenge, templul nu a fost
construit în întregime dintr-o dată. Ordinea în care au fost amplasate elementele ansamblului
pare să se fi schimbat de mai multe ori de-a lungul veacurilor. Locul în care se află astăzi
ruinele a fost ales prin cel de al treilea mileniu înainte de era noastră, în anul 1973, o datare
cu carbon 14 a indicat anul 2475 î.H. La acea vreme s-a construit rambleul circular cu o
deschidere spre nord-est, unde se mai află şi acum patru gropi mai mult sau mai puţin
aliniate şi care au conţinut, poate, stâlpi de lemn sau pietre pentru a urmări răsăritul Soarelui
la solstiţiul de vară. în acelaşi timp au fost săpate şi cele 56 de găuri despre
\f'
*J
care am vorbit şi s-au ridicat, pe de o parte, Piatra călcâiului şi, pe de altă parte, două alte
pietre, azi dispărute, din care au rămas doar găurile de fundaţie. Acest ansamblu primitiv,
destul de simplu, s-a numit Stonehenge /şi a fost construit de un popor neolitic venit probabil
din Bretania continentală unde, în acelaşi timp, se ridicau deja dolmene.
Cu câteva veacuri mai târziu, în cel de al doilea mileniu (cu 1800-2000 de ani înaintea erei
noastre), un popor diferit, a ridicat în acelaşi loc, ceea ce numim Stonehenge II. Datorăm
acestui popor expediţia fabuloasă care a adus pietrele albastre din Ţara Galilor, într-o primă
etapă ele au fost dispuse în două cercuri concentrice, distanţate la 1,8 metri. Intrarea la
aceste cercuri concentrice era orientată spre răsăritul Soarelui la solstiţiul de vară şi a rămas
neterminată. Tot în această perioadă este posibil să se fi construit si Aleea cu cele patru
pietre din punctele de oprire, între şanţul circular şi Piatra călcâiului, pe axa Aleii, s-au mai
găsit gropile de fundaţie a două pietre, azi dispărute.
Stonehenge III
Ansamblul în ruine al templului care se ridică astăzi în câmpia Salisbury este cel numit
Stonehenge III, ridicat pe la 1800 î.H., dacă nu chiar mai devreme. Atkinson a împărţit în trei
faze construcţia lui Stonehenge III, după cum urmează:
Prima etapă, sau faza A, a fost dărâmarea cromlehului dublu din pietre albastre, care au fost
îndepărtate. Pe noul teren astfel degajat au fost ridicate cele cinci „porţi" şi splendidul cerc
din dolerite. Piatra sacrificiului ar data tot din această fază, deşi unii autori cred că ea a fost
ridicată odată cu Piatra călcâiului.
în cursul fazei B au fost săpate găurile Y şi Z, în care s-au depozitat, un timp, pietrele
albastre, înainte ca găurile să fie astupate cu noroi şi silex. Pietrele albastre au fost folosite
atunci pentru a construi o structură ovală, în interiorul potcoavei de „porţi", în mijloc s-a
amplasat piatra altarului.
Faza C a constat dintr-o nouă folosinţă (şi de data aceasta, definitivă) a pietrelor albastre.
Ovalul central a fost înlocuit printr-o structură din 19 pietre dispuse în potcoavă; vreo şaizeci
de alte pietre au fost dispuse sub formă de cromleh circular, între cercul pietrelor din dolerit şi
„porţi".
După cum se vede, elaborarea şi diversele construcţii de la Stonehenge au fost complexe. Şi
apare
^
ca necesar să ne mărturisim neştiinţa: nu cunoaştem câtuşi de puţin motivele acestor diverse
etape de construcţie, nici la ce au corespuns.
Transportul pietrelor
Aproape 80 de pietre albastre, având o greutate medie de 5 tone, a trebuit să fie aduse la
Stonehenge de la foarte mare distanţă; acesta nu este unul din cele mai mărunte mistere ale
monoliţilor. Herbert Thomas a stabilit, în anul 1923, că aceste roci eruptive proveneau dintr-
un mic zăcământ de 2 kilometri pătraţi, din sud-vestul Ţării Galilor, aflat la 213 kilometri
distanţă, în linie dreaptă, de Stonehenge. S-au propus mai multe trasee posibile terestre şi
maritime. Se pare că cel mai scurt a fost cel adoptat — deşi încă subiectul este controversat.
„De la cariera de piatră — scrie Jacques Victoor în anul 1973 — direcţia logică este sud-
vestul, spre Milford Haven, port natural situat pe coasta galeză. Şi aceasta din două motive:
este calea cea mai scurtă pentru a ajunge la mare şi tot acolo se află şi gresia din care s-a
făcut piatra altarului. Aduse în acel loc, pietrele pot fi încărcate pe plute cu un catarg şi o
pânză, pentru a traversa Canalul Bristol... După un astfel de exerciţiu maritim primejdios,
oamenii noştri ajung la Bristol şi urmează o odihnă binemeritată.
După care, cu mari eforturi şi contra curentului, se urcă pe râul Avon din Bristol...
La jumătate de drum de la izvoarele râului Avon, se coboară de pe plută şi blocurile de piatră
sunt trase pe bile de lemn, vreo 10 kilometri, până la râul Wylye, afluent al Avenului din
Salisbury.
La capătul periplului — conchide Victoor folosind limbajul său colorat — pluta care i-a urmat
pe cei care cărau pietrele va ajunge la malurile înverzite şi umede ale râului Wylye. Va urma
o navigare în sensul curentului, până la confluenta dintre Wylye şi Avonul din Salisbury. De
acolo, un viraj spre stânga şi plecarea pe Avon în sus, spre izvoarele sale. Se merge cât mai
departe cu putinţă pe acest curs sinuos de apă, până ce pluta atinge albia râului şi nu mai
poate înainta. De acolo, pietrele sunt din nou târâte prin câmpie, până la locul construcţiei."
Se poate ca descrierea lui Jacques Victoor să nu corespundă în întregime realităţii şi să se fi
folosit un alt drum. Dar oricare ar fi fost acel drum, el a fost desigur periculos şi călătoria
colosal de grea. Mai rămâne şi întrebarea: de ce constructorii de la Stone-henge II au adus
blocurile de piatră de atât de departe, când aveau altă piatră la dispoziţie, în vecinătatea
templului.
Constructorii de la Stonehenge ///au avut de rezolvat o problemă mai simplă, întrucât au luat
piatra de sarsen dintr-o carieră de la vreo treizeci de kilometri de templu. Chiar şi aşa, pentru
blocuri

monolite de până la 50 de tone, călătoria era îndeajuns de periculoasă!

Un templu solar
Populaţii agricole, oamenii din neolitic aveau nevoie de un calendar pentru desfăşurarea
muncilor la câmp. Ei aveau la îndemână două ceasornice naturale, precise şi uşor de
observat: Luna şi Soarele. Nici o mirare, fireşte, că primele diviziuni ale timpului au fost lunile
şi anul solar! Am văzut în ce fel direcţiile privilegiate ale acestor astre au fost utilizate la
crom-lehuri şi cum ansamblurile de la Carnac ar fi putut servi drept observatoare şi
ordinatoare din piatră. Vom regăsi aceleaşi preocupări şi la Stonehenge.
în primul rând, un aliniament privilegiat: acela al Aleii care determină axul monumentului.
Această direcţie indică, aproximativ, răsăritul Soarelui la sol-stiţiul de vară. Această
constatare a făcut obiectul multor discuţii legate de multe elemente ale construcţiei, dar un
fapt rămâne incontestabil: constructorii acestui templu megalitic au scos în evidenţă solstiţiul
de vară.
în zilele noastre, la 21 iunie — ziua cea mai lungă a anului, când Soarele se ridică din
punctul cel mai nord-estic — o mulţime de curioşi soseşte la Stonehenge pentru a vedea
cum răsare Soarele
deasupra Pietrei călcâiului, printre stâlpii cercului. -
Templu şi calendar solar, Stonehenge indica, după toate aparenţele, datele importante ale
anului prin vizarea anumitor direcţii predilecte. Agricultorii din acea vreme aveau într-adevăr
nevoie să ştie când să înceapă arăturile, semănatul, strângerea recoltelor etc., fără a se
încrede în condiţiile meteorologice destul de variabile şi inconstante.
Care erau datele alese? în afară de cele ale sol-stiţiilor şi ale echinocţiilor este greu de ştiut.
Trebuie să recunoaştem că atâtea pietre şi atâtea găuri, într-un spaţiu restrâns, dau o
mulţime de unghiuri şi de direcţii care apar şi din geometria specială aleasă de constructori:
axe privilegiate, cercuri concentrice, dreptunghi perpendicular pe axă şi înscris în cercuri etc.
etc. Avem astăzi un edificiu ruinat, care este rezultatul unor adăogiri succesive, ceea ce
complică problema. Unele pietre s-au mişcat, altele lipsesc, unele găuri nu par să aibă un
scop precis. Şi, să nu uităm, că şi condiţiile astronomice s-au modificat în 4000 de ani.
Bazându-se pe această observaţie şi pornind de la ideea că Soarele trebuie să răsară exact
deasupra Pietrei călcâiului în dimineaţa solstiţiului de vară — Morman Lockyer, astronom la
Observatorul din Kensington — a stabilit vârsta monumentului la 1850 de ani înainte de era
noastră, ceea ce pare plauzibil. Nimic, însă, nu dovedeşte că ipoteza de plecare a fost justă.
7
*":- M \V
Un templu lunar
Spuneam că există multe pietre, multe găuri, deci multe unghiuri şi direcţii. Acesta a fost şi
raţionamentul lui Gerald Hawkins, un astronom american, care a refăcut, cu răbdare, planul
tuturor aliniamentelor posibile. A găsit mai mult de două sute. A introdus toate datele într-un
calculator, împreună cu valorile astronomice ale Lunii, Soarelui, planetelor şi diverselor stele
vizibile acum 1000 sau 2000 de ani înaintea erei noastre. Rezultatele obţinute pe calculator
au fost uluitoare şi au fost publicate în anii 1963, 1964 şi 1965.
Rezumând lucrările complexe ale lui Hawkins putem spune că templul Stonehenge permitea
atât reperarea multor poziţii privilegiate ale Lunii şi ale Soarelui cât şi urmărirea variaţiilor lor
sezoniere. Un rezultat surprinzător a fost şi acesta: răsăritul Lunii la solstiţiul de iarnă
oscilează în limitele unui unghi pe care îl parcurge timp de 18 ani şi jumătate (am mai vorbit
despre această perioadă). Se întâmplă ca Luna să se ridice deasupra Pietrei călcâiului,
cuprinsă în acest unghi şi, în ziua aceea, să se producă o eclipsă.
După Hawkins ar mai fi ceva: cele 56 de gropi ar corespunde unui triplu Saros (de 56 de ani
şi o lună), perioadă în care revin eclipsele, practic identice, în aceeaşi zi a lunii şi la aceeaşi
oră. Trei pietre negre şi trei pietre albe puse în aceste găuri şi
Pietrele albastre de la Stonehenge
Aliniamentele de la Carnac — pietrele din granit foarte dur
au suferit efectele eroziunii de-a lungul timpului, însă
reuşesc să-i impresioneze şi astăzi pe privitori
deplasate în poziţii convenabile ar permite toate aceste preziceri.
Astfel de revelaţii senzaţionale privind astronomia megalitică au dezlănţuit critici şi
controverse fără număr, legate de menirea astronomică a templului de la Stonehenge.
Astronomul Fred Hoyle a adus una din criticile cele mai serioase. El nu a luat în discuţie
diversele direcţii astronomice găsite de Hawkins la templul megalitic şi chiar a afirmat: „pro-
babilitatea ca astfel de aliniamente să fie datorate hazardului este de 19 la 23." A respins
însă complet explicaţiile date de Hawkins celor 56 de găuri. Explicaţia dată de Hoyle este
atât de complicată încât renunţăm să o prezentăm în această lucrare.
O arheologie socială
în faţa calculelor savante ale astronomului şi a revelaţiilor lor uluitoare, arheologul britanic
Richard Atkinson. unul din cei mai buni specialişti ai monumentului Stonehenge, se
indignează: „Nu este decât pură imaginaţie... Estimarea probabilităţilor este falsă... Metoda
de verificare a ipotezei este eronată..."
Nu vom interveni în disputele care se desfăşoară la ora actuală. Să dăm cuvântul
profesorului Thom, fără îndoială cel mai bun specialist în astronomie megalitică şi care şi-a
desfăşurat cercetările cu
cea mai mare seriozitate. El consideră că toate informaţiile de care dispunem până în
prezent sunt divergente şi mult prea incomplete pentru a permite tragerea unor concluzii
definitive. Ar trebui — crede el — ca alţi cercetători să ridice noi planuri ale monumentului de
la Stonehenge, precise şi riguroase.
Nu este totuşi permis să visăm la lucrarea grandioasă a oamenilor din neolitic, care, acum
4000 de ani au ridicat monoliţii uriaşi din câmpia Salisbury cu intenţia de a domestici aştrii şi
de a stabili, în funcţie de ei, ritmul muncilor câmpului. Dacă vrem să înţelegem Stonehenge,
trebuie să-i înţelegem întâi pe constructorii săi, viaţa lor, preocupările, speranţele şi
credinţele lor. Este vorba, de fapt, de a inventa o arheologie socială (termenul aparţine
profesorului Colin Renfrew de la Universitatea din Southampton).
Exemplul monumentului de la Stonehenge — scrie Colin Renfrew — permite să înţelegem
de ce a fost necesar să „regândirrf societăţile din vechime, apoi să arătăm unele din căile noi
ce se deschid în faţa arheologilor. S-a produs o schimbare completă în întreg modul nostru
de abordare a trecutului...
Stonehenge datează din 2000 î.H., dinainte ca civilizaţia miceniană să înceapă în Grecia.
Marile morminte megalitice din Europa occidentală sunt anterioare tuturor celor comparabile
din Orientul Apropiat. Consecinţele acestor descoperiri asupra concepţiilor noastre sunt de-a
dreptul revoluţionare."
Mai mult de o mie de cărţi pentru un templu
„Stonehenge este la fel de singular în istorie, pe cât este de solitar în câmpia Salisbury" a
scris Henry James. Dar, câte cărţi, broşuri şi articole nu s-au scris despre Stonehenge? O
bibliografie din anul 1900 număra deja peste 600 de referinţe; cifra s-a dublat,, desigur, până
în prezent, în afara unei literaturi abundente de limbă engleză şi de numeroasele referinţe în
limba franceză, o singură lucrare în limba franceză este consacrată în întregime minunatului
monument din câmpia Salisbury. Este vorba de Stonehenge. templu misterios al preistoriei
(1974). Este un studiu serios şi bine documentat, semnat de Fernand Miel. dar care
comportă două inconveniente: că vârsta monumentului este mai mare decât cea dată şi că
nu se oferă nici o indicaţie privind controversele astronomice iscate de lucrările lui Hawkins şi
Hoyle. Aceleaşi inconveniente le prezintă şi cea mai bună carte de limbă engleză asupra
subiectului şi care este Stonehenge de Roger J. C. Atkinson.
Pentru a vorbi astăzi despre Stonehenge, nu mai este suficient să fii arheolog ca Atkinson
sau astronom ca Hoyle; trebuie să fii şi geolog şi arhitect. De aceea, în paginile precedente
n-am încercat să fiu exhaustiv. N-am încercat decât să prezint decorul şi să amintesc câteva
tentative de explicare, fără a pierde din vedere faptul că templul megalitic, vechi
de patru mii de ani, a fost construit în epoca neolitică de către o populaţie cu mijloace materiale
limitate şi care nu cunoştea scrierea.
Cunoştinţele de astronomie pe care se pare că le-au avut. le-au fost transmise oral. din generaţie
în generaţie. Că aceste cunoştinţe ne uimesc astăzi — este o realitate pe care trebuie s-o
acceptăm. Nu trebuie însă să uităm că homo sapiens există de 40000 de ani şi că,, din timpuri
preistorice, el a examinat cerul, în memoria lui s-au acumulat o serie de date. Această
cunoaştere a fost transmisă constructorilor de megaliţi care, în toată simplitatea, au înscris-o în
dolmene, menhire. aliniamente şi în minunatul templu de la Stonehenge, apogeul civilizaţiei
megalitice occidentale.
CONCLUZIE
MOŞTENIREA NOASTRĂ
egalitismul european este unul din marile momente ale civilizaţiei occidentale, asemenea celui al
artei picturale preistorice din grote sau al construcţiei catedralelor gotice din Evul Mediu. Este
necesar ca megali-tismul să fie repus în contextul său istoric, cel al populaţiilor neolitice din
Europa occidentală a mileniilor IVsilIIÎ.H.
Agricultorii dolicocefali
Mormintele megalitice şi, în special, dolmenele au oferit destule oase şi schelete pentru a ne face
o
idee privind tipul de oameni care trăiau acolo în epoca respectivă. O primă constatare este
aceea că există o mare diversitate, după loc şi epocă, ceea ce contrazice teza „poporului
dolmenelor'.
Se pare că oamenii populaţiilor megalitice au fost în majoritate dolicocefali (oameni cu
craniul alungit) şi având o înălţime între 1,60 şi 1,95 metri. Brahicefalii (oamenii cu craniul la
fel de lat pe cât de lung) n-ar fi apărut în număr important decât spre sfârşitul neoliticului, în
sudul Europei.
Predecesorii noştri din era megalitică, din cel de al V-lea mileniu, trăiau în special din cules şi
vânătoare, se hrăneau cu pere, cereale, cireşe, prune şi porci mistreţi, cerbi, boi, miei
sălbatici etc. Treptat, în anumite regiuni, s-au impus anumite forme de societăţi predominant
agrare şi pastorale. Carnea era oferită în special de capre şi oi, dar şi de boi. Se con-
fecţionau fierturi şi pesmeţi din grâu şi orz.
în lungul ţărmurilor se consumau din plin peşti, scoici şi crustacee. Cursurile de apă şi
lacurile ofereau şi ele hrană. Anumite triburi apreciau broaştele ţestoase în mod deosebit.
Cu toate luptele teritoriale şi zâzaniile dintre triburile neolitice, s-a dezvoltat un comerţ destul
de amplu. Din regiunile mai apropiate sau mai îndepărtate se importau, sau se exportau,
obiecte şi materii brute. Anumite sate care aveau adevărate ateliere meşteşugăreşti se
specializau în producerea diverselor obiecte: tăişuri de silex, oale, recipiente
din lemn sau din piei, ţesături, împletituri, arme şi obiecte din bronz (mai târziu). Un sat
neolitic, din regiunea Herault, era specializat în producerea de mărgele rotunde sau plate.
Aceasta este schema societăţii şi a economiei în care este necesar să se încadreze
megalitismul pentru a îndepărta, definitiv, visările romantice care fac din ridicarea
monumentelor din pietre uriaşe o aberaţie preistorică, datorată unor popoare necunoscute,
stăpânind o ştiinţă uitată în zilele noastre.
„Găurile" civilizaţiei megaliţilor
La încheierea acestei descrieri a epocii megalitice, ne putem întreba, o ultimă dată, asupra
originii monumentelor extraordinare. Am atins, parţial, această problemă, când am vorbit
despre vârsta megaliţilor şi am eliminat un număr de ipoteze, printre care şi aceea a
celtismului. Dar, problema rămâne şi cititorul se va convinge că cele câteva tentative de ex-
plicaţii pe care le vom da nu sunt nici satisfăcătoare, nici definitive. Cu toate progresele
arheologiei, megalitismul rămâne încă un mister.
Se mai pune o întrebare: centre megalitice atât de îndepărtate precum Coreea, Caucazul,
Portugalia şi Danemarca au vreo legătură între ele? Există o
origine comună a tuturor megaliţilor? Aceasta pare greu de conceput. Atunci, trebuie să
credem că ideea dolmenică s-a ivit spontan, în diferite puncte ale globului? Este ceea ce
ajungem să gândim astăzi. Dar, lucrurile sunt departe de a fi clarificate. Legături îndepărtate
puteau exista, fără ca noi să ştim.
Trebuie să ne mai gândim, totodată, de ce regiuni întregi din Europa, în special, sunt
aproape în întregime lipsite de monumente megalitice? Cum să explicăm aceste „găuri",
când pretutindeni locuiau oameni neolitici asemănători celor din zonele megalitice? De ce
anumite populaţii au construit menhire şi dolmene, iar altele nu?
Suntem obligaţi să ne mărturisim ignoranţa în această privinţă şi să ne mulţumim cu explicaţii
parţiale. Trebuie să respingem, de la început, ideea mult răspândită a unei origini egeene a
megaliţilor. Ea este imposibilă din punct de vedere cronologic. Monumentele de la Micene
sunt posterioare multor dolmene iberice sau bretone.
Ipoteza feniciană sau egipteană, expusă de mulţi arheologi, nu este mai valabilă, din
aceleaşi motive. Presupunând că navigatorii îndrăzneţi de pe coastele orientale ale
Mediteranei ar fi ajuns, prin cel de al lll-lea mileniu, pe coastele Portugaliei sau Bre-taniei, ei
ar fi găsit acolo popoare neolitice la care practica dolmenelor era curentă.
Caldeea, discipolă a Carnacului?
Şi ce să spunem despre aliniamentele de la Carnac şi despre datele lor astronomice? Nu ne-
am putea imagina că toate cunoştinţele solare şi lunare ale popoarelor bretone ale epocii ar
fi fost transmise călătorilor orientali? Caldeea, discipolă a Carnacului, de ce nu? Ne putem
imagina orice; din păcate, nu avem nici o certitudine şi la ce bun să clădim teorii savante în
sprijinul cărora nu stă nimic?
„Am subevaluat în întregime — scrie Colin Ren-frew — creativitatea şi originalitatea
locuitorilor preistorici ai Europei. Aceşti europeni erau în stare — nu mai există astăzi
îndoială asupra acestui fapt — să construiască mormintele din piatră înainte ca orice
arhitectură în piatră să fi apărut în lume. Au construit Stonehenge. l-au folosit ca observator
astronomic (sau mai exact ca observator al Soarelui şi al Lunii) cu secole înainte de
dezvoltarea civilizaţiei din Grecia continentală.
Aceasta este situaţia care ne obligă să ne revizuim ideile asupra modului în care se produc
schimbările culturale, în loc să găsim sprijin în evenimentele istorice, în loc să evocăm
migraţii, ar trebui să studiem îndeaproape procesele de schimbare care au avut cu-adevărat
loc: inovaţiile în materie de procurare a hranei, de tehnologie şi organizare socială, care
conduc la o evoluţie locală. Tocmai aceste
lucruri fac atât de necesară dezvoltarea astăzi a arheologiei sociale. Toate manualele
noastre ar trebui rescrise în acest sens.::
Trei ipoteze
Terminând lucrarea sa privind Civilizaţia mega-liţi/or, Fernand Miel este obligat să-şi
mărturisească uimirea în faţa problemei ridicate.
„Până acum — scrie el — s-a cercetat în special interiorul dolmenelor. Când ne vom hotărî
să săpăm şi în jurul lor? Până atunci, monumentele megalitice ne pun în fata celei mai mari
enigme a preistoriei: ele se suprapun civilizaţiei neolitice fără a adăuga ceva. ca şi când ar fi
cu totul independente. Dacă n-ar exista monumentele megalitice, cunoştinţele noastre
despre acea perioadă a neoliticului n-ar fi cu nimic modificate. Ele apar şi dispar deodată,
astfel încât e aproape imposibil să se tragă o altă concluzie decât aceea că studiul
monumentelor megalitice este încă... de făcut."
Putem avansa câteva ipoteze, cu prudenţă, ipoteze pe care viitorul le va confirma sau le va
infirma. Prima ipoteză. Construcţia monumentelor megalitice a apărut spontan, în diferite
locuri ale planetei, la unele popoare mai evoluate, în Europa, megalitismul ar avea trei centre
principale:
Danemarca, Bretania şi Andaluzia-Portugalia.
Ipoteza a doua. în timpul migraţiilor, popoarele megalitice au răspândit ştiinţa lor. Există o
răspândire din diferite centre. De exemplu, în Europa: din Danemarca spre Germania de
Nord, din Bretania spre ansamblul insulelor britanice, din Andaluzia-Portugalia spre
Catalonia etc. etc.
Ipoteza a treia. De-a lungul secolelor şi a mileniilor, între civilizaţii au avut loc anumite
contacte. Avem certitudinea că au existat relaţii între Bretania şi Portugalia, că a existat
posibilitatea de relaţii între Bretania şi Caucaz (mărgelele de peruzea). A existat şi
probabilitatea unor relaţii între Peninsula Iberică şi Africa de nord. Etiopia şi Yemen etc. etc.
Plecând de la aceste ipoteze, se pare că ar trebui reluat studiul relaţiilor dintre diferitele
centre megalitice.
Triburi de geniu
S-ar putea ca megalitismul să nu fi apărut decât la unele triburi privilegiate, cu o civilizaţie
deosebit de dezvoltată, în timpul „revoluţiei neolitice': în această perioadă, într-o climă
devenită temperată, omul se desprinde de necesitatea vânătorii, se stabileşte în sate
cuprinzând mai multe familii sub autoritatea unui şef de trib. Agricultura şi creşterea vitelor se
dezvoltă

cu repeziciune. Preocupările omului se schimbă. Religia sa evoluează. Zeii, vânătorii, fac loc
noilor forţe hrănitoare ale pământului. Apare zeiţa-mamă. care va domina vreme îndelungată
credinţele occidentale. Şefii triburilor privilegiate au decis, într-o zi, să-i îngroape pe ai lor,
începând cu ei înşişi, în morminte construite dintr-o piatră mare, aşezată pe stâlpi. Astfel s-a
născut megalitismul. Se va dezvolta, aşa cum am văzut, pentru a da la iveală câteva
monumente veşnice, pecetluite de geniul acestor triburi şi dovezi eterne ale credinţelor lor.
Antequerra, Gavrinis, Car-nac, Stonehenge rămân unele din cele mai grandioase realizări
ale geniului occidental. Ele reprezintă moştenirea noastră.
Datarea ştiinţifică cu carbon 14 şi cu termoluminiscenţă
Cu toate că vârsta megaliţilor, a dolmenelor în special, a fost îndelung controversată, ea este
determinată astăzi, pentru o bună parte din ele. Vom expune, pe scurt, mijloacele ştiinţifice
care au permis astfel de datări.
Prima metodă, cea mai cunoscută, este aceea a carbonului 14, pusă la punct prin anii 1950
de către prof. W. F. Libby de la Institutul de studii nucleare al Universităţii din Chicago.
Carbonul 14, izotop radioactiv al carbonului, este produs în mediu natural la mare altitudine,
prin bombardarea nucleelor de azot din aer de către razele cosmice. Este în parte absorbit
de toate organismele vii sub formă de gaz carbonic radioactiv. Această asimilare încetează,
desigur, odată cu moartea fiinţei.
Metoda de determinare a datei morţii se bazează, întâi, pe raportul constant dintre carbonul
neradioactiv şi carbonul 14, existent în toate organismele vii, luîndu-se în consideraţie faptul
că, asemenea tuturor substanţelor radioactive, carbonul 14 se dezintegrează spontan şi cu
viteză constantă, într-o perioadă de descreştere de 5568 ani. Dincolo de acest timp, jumătate
din masa de carbon 14 iniţial a dispărut.
în ultimii ani a apărut o nouă metodă de datare: radioluminiscenţa, care foloseşte efectele
radiaţiilor naturale asupra structurii anumitor compuşi minerali cristalizaţi. Fără a intra în
detalii, spunem că aceste substanţe, încălzite, emit o luminiscenţă ce poate fi măsurată.
Se poate determina, astfel, data la care aceste substanţe au fost supuse, ultima oară, la un
tratament prin căldură. Dacă luăm exemplul ceramicii fabricate prin ardere, este posibil să se
determine, prin măsurarea luminiscenţei degajate de un fragment, timpul scurs de la data la
care obiectul a stat în cuptorul ceramistului din preistorie.
Aceste metode ştiinţifice nu au o precizie absolută. Datele pe care le oferă pot fi aproximate
cu unul sau două secole.
fn ceea ce priveşte metoda carbonului 14. cea mai folosită, s-a constatat că este necesară
mereu o „recalibrare" a datelor obţinute. Se pare că proporţia de carbon 14 absorbită de
organismele vii n-a fost aceeaşi de-a lungul mileniilor. Astfel, pentru o perioadă de 3800 de
ani î.H., trebuie adăugaţi încă 700 de ani. Acest „recalibraj" este acum bine cunoscut în
laboratoarele specializate care, la efectuarea cercetărilor, dau o dată absolută şi una
„recalibrată", mai semnificativă.
Vârsta reală a megaliţilor: cifre
impresionante
Unul din pionierii acestui studiu a fost profesorul francez Pierre-Roland Giot. încă din anul
1950, investigând un dolmen din insula Carn (sau Carne), a găsit bucăţi de cărbune de lemn
şi le-a datat. Lucrând într-un laborator de specialitate a obţinut, în 1960, o dată care a avut
efectul unui trăsnet în lumea megalitismului: anul 3280 Î.H.!
„De cincisprezece ani — scria în 1975 profesorul Giot, în Dosarele arheologiei, nr. 11,
consacrat Bretaniei preistorice — când am anunţat prima oară data unei sepulturi megalitice
(vechi din 3000 Î.H.),
am dat mai multe alarme. Deţinem în prezent şaptesprezece date, mai vechi de 5000 de ani.
astfel încât n-ar mai trebui să existe nici un dubiu."
Să reamintim că datele „recalibrate'' indică pentru construcţia primelor dolmene bretone,
mijlocul celui de al cincilea mileniu. Se poate spune astăzi că apariţia construcţiilor megalitice
din triunghiul francez Poitou-Normandia-Bretania, s-a petrecut cam în 4300-4600 Î.H.
Dolmenul din insula Gaignog este din anul 3850 Î.H; cel de la Fontenay-le-Mormion (de
lângă Caen), din 3710 Î.H.; cel de la Boucon din 3850 Î.H.; cel din insula Bono, din 3200 Î.H.
Conţinutul celor două lăzi funerare găsite în tumulul Saint-Michel, la Carnac, testat cu carbon
14, dă ca vârstă 3120 şi 2900 de ani pentru Y şi cifrele impresionante de 6050 şi 7030 de ani
pentru lada Z. Aceasta ar indica faptul că oamenii dolmenelor le ridicau uneori deasupra unor
necropole neolitice mai vechi.

Istoria civilizaţiei occidentale reaşezată în propria sa geografie

Astfel de date, ca cele de mai sus, nu au fost găsite decât în Franţa. New Grange a fost
datat ca fiind mai vechi de trei mii de ani înainte de Christos. Stone-henge, de circa două mii
de ani. în Spania, lângă Al-meria, la Los Millares, nişte morminte au fost datate ca fiind
construite cu trei mii de ani înainte de Christos. Date de 2795 Î.H. şi 2835 Î.H. s-au obţinut cu
carbon 14 pentru un dolmen din Irlanda, în Danemarca, se determină 2540 Î.H. pentru
dolmenul Jordj şi 2900 Î.H. pentru dolmenul Konens H0j (ceea ce, recalibrat, dă 3500 Î.H.).
Construcţiile megalitice din Malta ating şi ele graniţa celui de al cincilea mileniu.
Primele datări prin termoluminiscenţă confirmă cifrele de mai sus. (Whittle şi Arnaud,
Arheometrie, 1975). Dolmenele din Portugalia sunt datate ca fiind din 4510 Î.H. (Poco de
Gatiera) şi din 4440 Î.H. (Gorgino).
Denumiri diverse
Pietre ridicate, morminte lungi, cercuri din piatră reprezintă termenii generali desemnând
mormintele megalitice şi sunt destul de diferiţi.
«„Menhir — scrie Fernand Niel în Civilizaţia megaliţilor, (1970) — este denumit în Anglia
standing stone (piatră ridicată), în Danemarca oprejststen (piatră în picioare), în Irlanda
gallan sau dallan, în Suedia băuta stenar, în Corsica stanţară, colonna' sau monaco
(călugăr), în Germania şi Spania s-a adoptat cuvântul folosit şi de noi „menhir".»
Să adăugăm că în Bretania se foloseşte şi cuvântul peulvan sau peulven (peul = stâlp şi
maen = piatră) pentru a determina un menhir, iar în Coreea, este numit sho-seki-ri (piatră
ridicată).
«Un dolmen — scrie Fernand Niel — este numit dysse sau stendysse în Danemarca; dosar
sau stendosarîn Suedia; mamra, anta sau dolmen în Portugalia; garita sau area în
Estramadura; staz-zona, tolla sau tarola în Corsica; hunebed în Olanda; cromleacm Irlanda;
agrourîn Africa de nord; caxa, caixa sau arca în Catalonia; Riesensteingrab (mormânt
megalitic) în Germania, în locul denumirii populare de Hunengrab (mormânt al uriaşului)
etc.»
Dolmenele mai sunt numite şi ko-in-dol (piatră care apasă), în Coreea; chambered tomb, în
Anglia.
Langgraf (mormânt lung) desemnează o alee
acoperită în Olanda, în Suedia se numeşte găn-grifter, în Spania galeria cubierta şi în Anglia
gallery grave. Tot în Anglia, passage grave este numit un dolmen cu galerie şi stone avenue,
un aliniament. Cromlehurile sunt numite stone circles în Anglia, stensăttningarm Suedia şi
steenhopen în Olanda.
Alte monumente megalitice deosebite se mai întâlnesc în Sardinia (nuraghes) şi în insulele
Baleare (tăulas, navetassi talayots).
Să adăugăm că sub denumirea de lechs înţelegem menhire cioplite, în general mai mici şi
re-lativ recente; numele „betyle" (baitylos, în greacă) desemnează un menhir mic, cioplit sau
nu, şi vine de la cuvântul ebraic bath-el care înseamnă „locuinţă a divinităţii"...
unic popor, care a invadat Europa cam în aceeaşi perioadă, dinspre nord spre sud.
Dar nimic nu dovedeşte într-o manieră absolut sigură că această invazie a fost a unor triburi
de indivizi înalţi şi blonzi,- aparţinând unei rase venite din nordul Europei, asd- cum au crezut
Homer. Scylax şi. după ei, generaţii'întregi de istorici.
Pe de altă parte, un anumit progres în maniera de construire a operelor de artă tip megalitic,
mai ales în construcţia rnormintelor, putând fi observat cu uşurinţă ca răspândindu-se de la
sud la nord, a făcut să li se dea dreptate arheologilor care susţineu că "invazia megalitică" a
avut loc în
direcţie inversă...
Oricare ar fi ad evărul, va trebui să mai aşteptăm o bună bucată de vreme până când
misterul lor va fi elucidat...
Aşadar, monumentele megalitice — dolmene, menhire. cromlehuri...— multă vreme
considerate de origine druidică, apoi, după primele descoperiri arheologice atribuite celţilor,
s-au dovedit a-şi păstra aura de mister, ultimele săpături arheologice modificând radical
punctul de vedere al savanţilor.
Se cunoaşte astăzi cu siguranţă suita aproape neîntreruptă a megaliţilor, din Suedia
meridională până în Tunisia.Natura identică a acestor construcţii ne face să nu ne putem
îndoi că ar fi opera aceluiaşi