SUPREMATIA BOCANCILOR

Prietenului Victor, esti deja un om mai bun decit sper eu sa devin.

Capitolul 1 MARC

Patul era jilav. Ii era iposibil sa doarma, se descoperi pentru a scapa de senzaia de sufocare, dupa citeva clipe, din cauza transpiraiei i se facu frig. De afara, se strecurau urlete razlee in cubul de beton unde zacea chinuit de foame. Dupa citeva zvircoliri inutile, Marc decise sa se scoale. Sezind pe marginea patului, sufocat de naduseala si de propriul miros de transpiratie, cugeta la intorsatura pe care a luat-o lumea si implicit el. Isi aminti ascensiunea fulgeraatoare in firma, maririle repetate de salar, masina sport, invidia colegilor mierosi, planurile de constructie a casei la marginea oraului. Desi trecusera doar citeva luni, acum i se pareau atit de indepartate, incit tineau mai mult de oniric decit de real. Semnele aparusera cu citiva ani inainte, unii prorocind apocalipsa, altii glumind cu lejeritate, in general dominind un sentiment de optimism. Sigur, vedeai la televizor si citeai in presa despre tot felul de drame, prabusirea unor colosi financiari intr-o tara, cresterea somajului in alta, mici razboaie pe ici pe colo, dar cita vreme nu te afecta direct si personal treceai cu usurina peste ele in noua ta maina sport. Oamenii mai aveau rezerve, e doar o mica aminare, un mic obstacol in calea satisfacerii perpetue a capricilor. Nimeni nu vroia sa sacrifice nimic, omenirea nu are mentalitate de stup. Si apoi, practic de pe o zi pe alta, totul s-a dus dracului. Nu s-a mai dus nimeni la servici, la robinet nu mai curgea apa, din prize nu mai ieea curentul electric, iar banii nu mai aveau de unde sa-ti cumpere mincare. Pe Marc il surprinse rapiditatea degradarii. Nemultumirea ce dospea de ceva vreme, a izbucnit cuprinzind mase tot mai numeroase si tot mai violente. Rindurile se ingrosau permanent cu noi membrii abrutizati de spaima, ce nu voiau sa-si diminueze confortul traiului cotidian. Pur si simplu nu intelegeau ca masinaria s-a oprit. Nu mai era cine sa mearga la servici, majoritatea erau cuprinsi de betia distrugerii, iar ceilalti s-au baricadat pe unde au putut, inspaimintai de violente. Magazinele, in special cele de hrana, au fost luate cu asalt, asa ca, numai bine, cu toate bancnotele puse la saltea puteai sa te stergi la fund. Au mai trecut cateva saptamini de atunci. Marc nu se amagea in privina condiiei umane, considera ca in fiecare om doarme un ucigas nenorocit ce ateapta conditiile prielnice pentru a prelua controlul. Puternicele crampe de stomac si mate il trezesc din reverie. Incepu sa-si vorbeasca cu voce tare, obicei ce-l capatase in ultimul timp. -Trebuie sa maninc cu orice pret, pina nu voi fi prea slabit. Ar fi patetic sa ma hotarasc sa omor pe cineva pentru mincare si sa nu mai am fora sa o fac. Totusi inainte de a se ridica

nu se putu abine sa nu-i analizeze senzaiile ce-i ravaeau trupul. O mina subire i rece se strecura cu un cleste prin maruntaiele lui si stringea la un interval regulat tot ce-i iesea in cale. Era un chin cu ritm. In ultimul timp a avut ocazia sa-si cunoasca trupul cum nu o facuse in cei treizeci de ani de cind traia in el. Era periculos sa te aventurezi pe afaradin cauza gastilor aparute. Totul era permis si nimeni nu se gindea la caritate. -Haide, haide nemernicule, actioneaza! se rasti el la imaginea din oglinda. In ciuda indelungatelor posturi fortate din ultimul timp nu era slab, de fapt inainte fusese grasut. Nu mai practicase sportul cu regularitate, cincisprezece ani de antrenamente ii erau de ajuns. Vroia relaxare si comoditate, dar destinul avea alte planuri cu el. La o prima vedere ai fi zis ca prospera in mijlocul viltorii de mizerie si suferinta, doar privirea il dadea de gol. Undeva in spatele ochilor se intrezarea ceva tulbure, ceva ca o silueta nedefinita, ce pasea cu grija pentru a nu iesi din umbra. Cu gindul la mincare se furisa pe holul blocului. Nici inainte cartierul de blocuri in care locuia, nu aratase prea atragator. Cel care l-a proiectat era, probabil, un sinucugas anost. Toate strazile erau drepte si se incrucisau intr-un unghi perfect de nouazeci de grade, strazi inguste care ar fi trebuit sa fie cu sens unic, strazi pe care trebuia sa parchezi pe trotuar pentru a nu bloca circulatia, strazi mici, gri, unde pentru un loc de parcare trebuia sa te certi cu vecinii mai vechi ce emiteau pretentii asupra spatiului public in virtutea obinuinei. Dar si mai urite erau blocurile. Toate de aceai dimensiune, cuburi cenusii. Un cartier care omora fantezia, care te impingea la resemnare si te depersonaliza. Marc ar fi evadat de aici, el nu s-a resemnat, vroia libertate, o explozie de culoare, o betie a simturilor, si simea ca ar fi reusit daca destinul intregii umanitati nu i s-ar fi pus de-a curmezisul. Acum era dezorientat, tot nu vroia sa se dea batut, dar nu reuea sa vada o cale de iesire si asta il facea sa acumuleze tot mai multa tensiune. Dramele celorlalti nu il interesau prea mult, isi amintea cum si-a vazut in copilarie prietenul murind, fiind accidentat de o masina, nu s-a speriat si nu a fost indurerat, doar mirat de reactiile celor din jur. I se pareau exagerate Holul in care pasise, grijuliu sa nu-i scirtiie talpa, se casca amenintator si intunecat. Bocancii ii dadeau incredere, un fals sentiment de sigurana. Talpa tare ce nu se sinchisea de cioburi sau pietricele taioase, pielea groasa ce-i susinea gleznele, ireturile bine strinse, toate acestea ii dadeau un sentiment de forta. Putea zdrobi capete astfel incaltat. Inainta atent la uile insiruite pe ambele laturi. Majoritatea erau inchise, unele lipseau, iar citeva erau sparte. Ii era frica de o ambuscada. Era mai puternic decit majoritatea, dar asta nu insemna nimic. Instinctiv, scoase briceagul din buzunar. Daca nu ma relaxez nu o sa fac mare brinza, incerca el sa se linisteasca. Soapte amenintatoare, nedeslusite, se furisau pina la el din spatele peretilor cufundai in bezna. Cind ajunse la parter, se hotari sa o ia prin pivniele ce comunicau pe sub blocuri. Pe strada era prea expus, dar nu se putu abine sa nu arunce o privire la epava arsa ce reprezenta ce mai ramasese din frumosul lui vis. Nici macar nu apucase sa se bucure de un drum mai lung. Soseaua din filme, serpuitoare, pustie, scaldata in soare, pe care el sa goneasca rinjind fericit. Un cliseu reconfortant. Oricum nu mai este benzina, isi zise ridicind din umeri si se indrepta spre pivnite. Trinti ua violent pentru a-i avertiza pe eventualii locatari. Nu vroia sa surpinda pe cineva, care din cauza spaimei si a surprizei sa il atace. Nu era o perioada buna sa te raneti. Miji ochii si incepu sa coboare pe scara ingusta. Bateriile lanternei erau descarcate de mult. Mirosul de praf si mucegai nu reui

sa-i astimpere senzaia de foame. Dupa citiva pasi auzi nite fosnete si ingheta instantaneu. Isi tinu respiratia pentru a auzi mai bine. Fosnetele continuau nestingherite. Probabil sobolani isi zise el ca sa se incurajeze. Sunetul semana cu cel produs de blana ce se freaca de ziduri sau tevi. Nimic nu-i provoca mai multa oroare decit un sobolan, desi isi imagina cum in viitorul apropiat va trebui sa-i vineze pentru a se hrani. Ultima sursa de hrana, ultima inaintea canibalismului. Omul e ucigas prin firea lui, cugeta el in timp ce pipaia cu piciorul dupa urmatoarea treapta, a inceput cu Cain si nu s-a mai oprit, omorim fara mustrari orice vietate mai putin alt om si asta din cauza indoctrinarilor religioase. Acum credinta l-ar fi ajutat, dar el a considerat dintotdeauna Biblia o poveste, nici macar una prea reusita. Predicile preotilor aveau aceeai valoare ca bolboroselile samanilor. El nu avea nevoie de intermediar in relatia cu Creatorul. Toti pretindeau ca vorbesc cu El, mai raminea sa le si raspunda si era totul in regula. Mai aveau de asteptat, mormai in sinea lui bijbiind tot mai adinc in bezna. Sau poate asta era raspunsul la toate rugile lor, vinati sobolani daca vreti sa supravietuiti, poate era si El doar un alt cinic. Marele plictisit ce vrea sa se amuze. - Nu am luxul de a ma pierde in reflectii, se scutura el incercind sa se imbarbateze pentru ce va urma. Isi continua drumul cascind ochii cit mai mari in sperana desarta de a vedea cit mai bine. O serie de zgomote nedeslusite ii sporira angoasa. Incepu sa naduseasca. La dracu, fie ce-o fi, se enerva si se avinta in intuneric. Peste tot erau sparturi in zid. Era un labirint urias, partial din beton, partial din pamint ca galeriile unor cirtite monstruoase. Puteai haladui zile in sir. Auzise povesti despre depozite pline de conserve, ce asteptau sa fie descoperite de un explorator hotarit. Nu-si facea iluzii, dar nu avea nimic de pierdut, nimic decit viata, rise in sinea lui. In scurt timp atinse limita teritoriului explorat anterior. Urmeaza terra incognita, se adresa el unui partener inexistent. Redescoperise placerea pierduta a copilariei de a vorbi cu prieteni imaginari. Pasi ezitant printr-o nisa ingusta, pina aici nimic nou. Acelasi miros statut, igrasie si miros de urina de sobolani, de pisici sau poate de oameni. Cu degetele pipaind nesigure, continua sa avanseze. Senzatia de claustrofobie se accentua. Trebuia sa o tina sub control. Nici macar nu-si dadea seama daca nu merge in cerc, isi aminti cum se ratacea adesea in copilarie. Incercind sa se strecoare pe sub o conducta, se izbi cu fruntea de o muchie taioasa. Mortii matii, suiera printre dintii inclestati de durere, dupa care simti prelingerea calduta a singelui. Exact ce-mi trebuia, isi zise cu ciuda, pe langa ca e bezna sa mai imi si intre singe in ochi. Rupse o bucata din tricoul murdar si isi improviza un bandaj. Mai departe, isi ordona sever. Foamea il intarea. Isi simtea muschii impietriti i cu fiecare pas se simtea tot mai determinat. Vroia sa supravietuiasca, descoperea cu uimire aceasta vointa in el, deoarece in trecut contemplase actul sinuciderii facindu-i placere sa filozofeze pe marginea subiectului. I-ar fi placut sa scrie o lucrare Sinuciderea, act de curaj sau lasitate, avea argumente pentru ambele variante. Totul depindea de circumstante. Si iata cum calatoria prin viata, cu destinatia finala autocunoasterea absoluta, continua, se amuza el. Tot ce se intimpla in jurul meu, toata aceasta lume, toti acesti oameni, exista doar pentru mine in exerciiul meu de a atinge absolutul prin cunoastere si acceptare, mai cugeta el intr-un acces de egocentrism patologic, dupa care isi aminti de Foamea lui Knut Hamsun care descria degradarea fizica si psihica a individului privat de hrana. Gheara rece ii strinse din nou stomacul, parca de data asta si mai nemilos. Corpul il ducea automat, lasindu-i libertatea de a visa. Undeva, la marginea constientului, un gind il zgindarea, ar trebui sa se concentreze, sa fie cit se poate de vigilent. Dintr-o data se simti obosit. Prea obosit sa

mai continue, toata inutilitatea zbaterii omenesti se prabusi peste umerii lui asemeni unui bloc de marmora peste mormint. Se prabusi si isi cobori pleoapele, putina odihna, un strop de liniste sufleteasca, macar o clipa in care sa nu mai gindesc, se ruga el unui Dumnezeude care nu era prea sigur. Prin ceata ce ii cuprinse constiinta patrunsera niste vaiete slabe. Nu se misca. Dupa citva timp, poate jumatate de ora, poate citeva secunde, vaietele se repetara. Luptindu-se cu letargia, se indrepta spre ceea ce parea sursa sunetelor. Dupa un timp avu confirmarea ca se afla mai aproape. Fara sa constientizeze, incepu sa inainteze pe virfuri. Cind auzi mai clar tinguielile, realiza durerea nesfirsita ce razbatea din ele cu toate implicatiile de rigoare. Nimic nu putea descrie mai exact suferinta. Tonurile joase se intrepatrundeau cu cele inalte fortindu-si drumul spre creier prin urechea lipsita de aparare. A fost prima oara cind si-ar fi dorit sa fie surd. Asta e sunetul vietii ce se stinge. Nu a asistant la moartea nimanui, dar nu avea nici o indoiala. Acum sunetele erau clare desi vaietele erau tot mai rare si mai stinse. Se auzeau fosnete si mormaieli. Erau mai multi. Transpiratia amestecata cu singe i se prelingea pe frunte. Atunci i-a vazut. Erau trei aplecai asupra unei forme ce parea un copil. Doi barbati si o femeie ce ii faceau ceva acelui copil. Se chinui sa vada mai bine din spatele unei movile de pietris. De undeva de sus, printr-o fisura, patrundea o dira firava de lumina. Mina pe care se sprijinea ii aluneca rostogolind citeva pietricele. Zgomotul produs in acea atmosfera moarta paru infernal. Cei trei adulti isi aruncara simultan privirile spre el. Timpul parea suspendat. Cind curgerea lui se relua, cei trei alergau racnind in directia lui. Innebunit de spaima nu se putea misca, si atunci, printre picioarele atacatorilor, vazu copilul. Inca mai traia si privea in directia lui. In piciorul micutului era infipt un cutit ce aproape isi terminase treaba. Il transau ca pe o vita. Canibalism! Se gindise mult la asta, dar s-o vada cu ochii lui era cu totul altceva. Spaima ancestrala se descarca in creierul lui printr-o explozie de adrenalina. Vechile mecanisme de suprvietuire functionau perfect. Primul barbat era deja deasupra lui lovindu-l, parca fara sa simta briceagul ce se infigea repetat in trupul lui. Marc simti singele celuilat acoperindu-l. De sub muribund, reusi sa o izbeasca puternic pe femeie cu bocancul in gura, proiectind-o cu capul in beton. Lovise cu sete. Al treilea atacator se caznea sa ajunga la gitul lui. Vroia sa-l sugrume, dar cadavrul dintre ei il incomoda. Se rostogolira toti trei peste citeva tevi ruginite, ce cedara sub greutatea lor. Icnetele de furie se amestecau cu scrisnetele metalice. Miinile le alunecau din cauza singelui in care se zbateau. Marc, cu barbia lipita de piept pentru a-si impiedica adversarul sa ajunga la git, pipaia disperat dupa briceag. Negasindu-l isi schimba strategia lovindu-l crunt pe celalalt cu pumnul in ochi. Reusi sa se rostogoleasca deasupra lui. Abia acum observa cit de firav era oponentul lui. Incepu sa-i zdrobeasca fata cu pumnii. Il lovi pentru toate ghinioanele din viata lui, pentru toate umilintele indurate, pentru toate frustrarile acumulate de-a lungul existentei sale. Gifiind se opri. Nu-l dureau pumnii, si-i simtea tari. Pumni de cremene ce fragezesc fata fara aparare. Cind isi ridica bratele, nu vazu decit o masa pastoasa, rosie, cu fragmente de oase si dinti. Aplecindu-se mai mult asupra acelui rest de fata, urla pina simti ca-i plesnesc capilarele in ochi. Nici o reactie, murise. Se ridica si se indrepta spre femeie. Nu va face greseala sa o lase in viata, astfel de lucruri trebuiesc facute pina la capat. Se mira de detasarea lui, asadar teoria era adevarata, toti suntem criminali. Femeia era prabusita linga zis. De sub capul ei se latea o balta de singe, singe care inainta spre el. Se retrase scirbit. Efectul adrenalinei se atenua accelerat. Copilul bolborosi ceva in directia lui, nu putea vorbi, se ineca cu propriul singe. Ingenunche linga el. Niciodata nu vazuse ochi care sa-l implore

astfel. Cu palma acoperi gura si nasul copilului, care nu mai avea vlaga sa se zbata. Doar ochii i se agitau cu repeziciune. I se facu rau si trebui sa-si fereasca privirea, fiind constient ca face ce trebuie. Cu citeva clipe inainte ucise de nevoie, acum o facea de mila. Acelasi act, dar atit de diferit. Isi retrasese mina, se terminase. Omorise patru oameni in citeva minute, era nedumerit, se astepta ca in orice clipa sa se schimbe ceva. Nici el nu stia ce, dar i se parea prea monstruos sa nu se schimbe ceva dupa tot ce infaptuise, stia ca omorise justificat, dar totusi, omorise. Se gindi la Cristos. Ce s-a schimbat dupa ce a murit? Nimic. Oamenii au continuat sa fure, sa violeze, sa omoare. Nici o mare revelatie, nici o schimbare majora in mersul omenirii. Se ridica incet, cu greutate indepartidu-se. Foamea il chinuia ingrozitor. Acea senzatie pur fizica reusea sa copleseasca orice alt gind, sa inabuse orice cugetare. Desi scirbit, nu se putu abtine sa nu arunce o privire inapoi spre piciorul inrosit al copilului, spre carnea acea frageda, proaspata. Pasii il purtau departe de acel loc, dar gindul ii raminea acolo. Ii era scirba de acel gind, dar il purta in sine, undeva in mijlocul fiintei lui, ascuns de lume. In acea zi parcurse pe drumul autocunoasterii cea mai lunga distanta din viata lui. Il incercau sentimente contradictorii de scarba si exaltare. Lupta dintre animal si fiinta spirituala se intetea. Cind unul va iesi invingator, totul se va sfirsi, va urma odihna ce rezulta in urma acceptarii totale a ceea ce esti. Din acea clipa va fi usor, calea va fi clara, nu vor mai trebui luate decizii. In sfirsit se va elibera de marele dar numit liberul arbitru. In clipa in care Marc parasi bezna si se tiri spre lumina, si-ar fi dorit ca intunericul sa pastreze si amintirea crimelor infaptuite, isi dori sa uite repede si definitiv. Clipi dureros incercind sa se obisnuiasca cu soarele acela necrutator. Ce soare blestemat, murmura el, in lumina asta nu poti ascunde nimic, nici macar pacatele. Statea prostit in mijlocul drumului incapabil sa ia o decizie. Simtea cum se naste ceva in pieptul lui, se casca un hau, un hau intunecat si imens, ce in acea clipa i se parea ca nu va mai putea fi umplut vreodata. Privi nauc in jurul lui. Desi recunostea zona in care iesise, se simtea pierdut. Am nevoie de un tel, continua el sa-si vorbeasca. Am nevoie de un tel, repeta incapabil sa se miste, si mijlocul dezolarii ce-l cuprinse il strafulgera o idee ce-l umplu de speranta. Sa paraseasca orasul, sa fuga in bratele naturii, la sinul Mamei Natura. Privirea sa nu i se mai impiedice de toate acele blocuri de beton, gri, sinistre, lipsite de viata. Cu fiecare pas facut se entuziasma tot mai mult. Mai multa culoare, mai putini oameni, deci mai putina competitie. O viata simpla si usoara. Refuza sa se gindeasca la faptul ca nu vinase sau pescuise in viata lui, sau ca singurele idei despre supravietuirea in natura le avea din carti si filme. Nu era momentul sa-si diminueze din entuziasm, isi spuse ca merita sa fie putin fericit dupa tot ce patimise in ultimul timp, chiar daca asta insemna sa nu fie in totalitate sincer cu sine. Porni drept in fata fara sa ezite, nu avea de la cine sa-si ia ramas bun, nu avea nici alte bunuri, in afara de hainele de pe el, un briceag si o bricheta. Se simtea usor si neinfricat si privea cu detasare cladirile abandonate si resturile masinilor incendiate in nebunia initiala. Pe el nu-l incercase extazul distrugerii in momentul prabusirii autoritatilor. Frustrarile unora, care toata viata au lins in cur in timp ce in sinea lor blestemau, mai cugeta el cu siguranta omului a carui religie e ratiunea si logica, si aceasta cugetare ii intari complexul de superioritate pe care il avea inca din copilarie. In departare se auzeau strigate, probabil un grup isi gasise o victima. Motivele erau diverse, hrana, sex, teritoriu, sau pur si simplu pentru distractie. Oamenii trebuiau sa se si distreze. Pe Marc nu-l mai interesa, in fata lui se asternea o noua viata. Cei slabi sa piara, asa e

natural, asta e legea firii. Era tolerant doar cu invingatorii. Isi vazu linistit de drum, strigatele se stingeau in urma lui. Cladirile uriase de beton incepeau sa se rareasca, ici colo isi faceau aparitia cocioabe modeste ale sarantocilor de la marginea orasului. Daca ar fi sa priveasca jumatatea plina a paharului, pentru ei socul nu fusese asa mare. Ei rabdasera foame si inainte, si oricum saracii si uritii nu provoaca aceasi mila si ingrijorare ca cei frumosi si bogati. Moartea prin accident a unui batrin imbuibat de avere dintr-o tara dezvoltata e infinit o drama mai mare decit moartea de foame a o suta de copii intrun colt uitat de lume. Oamenii uriti si saraci sunt mai putin apasatori pentru constiinta si mai acceptabil de sacrificat pentru societate. Pina la urma disparusera si cocioabele si privirea isi lua zborul eliberata de constringerile lucrurilor construite de om. Soseaua, incarcata de masini abandonate, se intindea ca o panglica batuta de vint pina dincolo de orizont. Trase cu satisfactie aer in piept si bocancii lui parasira betonul. Iarba se culca docila sub talpa lui, iar slabele adieri ce faceau frunzele sa tremure, ii mingiiau chipul patratos si incruntat. Stapinul se intorsese acasa, el era virful evolutiei pe aceasta planeta. Intr-un mod ciudat si pervers, chiar si distrugerile fara precedent cauzate de oameni planetei il faceau sa se simta mindru. El era Om si apartinea acestei specii ce provoca teroare si distrugere. Cam acestea erau gindurile in timp ce ochi un culcus in scorbura unui copac ce parea de la inceputul lumii. Citeva crengi cu frunze si niste iarba ii asigurara confortul minim. Oboseala ii amorti membrele. Pentru a ignora durerea provocata de stomacul contractat, se concentra asupra copacului urias in ale carui maruntaie se refugiase. Isi plimba buricele degetelor peste venele ce nu mai duceau sevade mult. Poate dinaintea nasterii lui. Fiecare nod parea un vortex ce rupea directia in care voise sa creasca copacelul de pe vremuri si totusi el razbise. Razbise, dar acum era mort, mai apuca Marc sa gindeasca inainte de a cadea si el intr-un somn asemanator mortii. Cineva il striga. Astepta incordat ca sunetul sa se repete. Incepu sa creada ca doar isi inchipuia, cind isi auzi din nou numele distinct. Pasii i se indreptara sovaielnici spre sursa chemarii. In spatele unui desis era Ea. Marc era uluit. Era exact cum si-o amintea. Cum era posibil, se intreba simtind ca-i fuge pamintul de sub picioare. Era chircita, murdara si plingea. Se uita la el si plingea. In clipa cind ochii li se intilnira, stiu ca plinge pentru el, si atunci se trezi. Iesi din scorbura dezamagit de toate, entuziasmul disparuse, era din nou pe fundul gropii de melancolie si depresie. Porni la drum fara chef. Zilele treceau si el isi purta pasii fara tinta. Unele zile erau mai bune ca altele, un singur lucru era constant, foamea. In clipele de deznadejde cauta sa vada partile bune. Nu erau prea multe, macar nu suferea de sete, gasise un piriu si se tinea de albia lui. De citeva zile avea senzatia ca este urmarit. Nu mai avea aceasi incredere in propria judecata. De la un timp discutiile cu oameni imaginari erau tot mai dese. Si totusi senzatia ca era urmarit era prea puternica pentru a fi ignorata. In ziua in care se convinse ca nu se insela stiu ca la lasarea intunericului va trebui, inca o data, sa lupte pentru viata lui. Si daca as capitula, ii trecu prin gind. Nu, nu, isi zise imediat inversunat, daca tot parasesc scena macar sa fie spectacol. Viata cu tot ce presupune ea trebuie sa straluceasca, sa explodeze in clipa mortii, sa-i arunce acesteia un ultim scuipat dispretuitor in fata. Este ultimul zgomot inaintea marii linisti. Cind se insera se aseza cu spatele lipit de cel mai mare copac pe care il gasi, cu briceagul pregatit in mina incordata. Era convins ca va muri, si in mod ciudat nu-i era frica, simtea doar excitatie si putina curiozitate. Acum era deja intuneric, orele treceau in liniste si

indoiala incepu din nou sa i se strecoare in suflet, insa clipa urmatoare i-o risipi. Direct din fata tisni un animal urias, o monstruozitate intunecata. Din cauza socului i se paru ca timpul incetineste si se gindi ca macar una din dorinte i se va indeplini, nu va muri la batrinete in somn, facindu-si nevoile pe el ci va muri asa cum e firesc pentru un animal, in lupta, hranind la rindul lui alte animale. Timpul isi relua scurgerea normala in clipa in care cele doua animale se inclestara.

Capitolul 2 VICTOR

Cind Victor deschise ochii, ceilalti trebaluiau deja. Se simti usor rusinat, iar va trebui sa intimpine privirile pline de reprosuri. Ii amortise partea din corp pe care dormise. Podeaua era tare. Iesi cu greu din sacul de dormit murdar si rupt. Ii era frig, frig si foame, mereu foame. Avea cel mai prost loc din hala pe care o numeau casa. Cind tovarasii lui ii indicara locul pe care il va ocupa, isi inghitise nemultumirea si incercase sa afiseze un zimbet. Era cel mai putin util membru al acelei mici comunitati de fosti artisti. Cind mori de foame arta nu mai are cautare. Venise cu mina goala in mijlocul lor, nu avuse nici carburant nici mincare, nimic din ce era imediat necesar. Isi traise viata intr-un relativ confort, nu se gindise sa scumuleze. Facea exact ceea ce visase din copilarie si isi traia viata dupa bunul plac. Gindurile de imbogatire, desi ii dadeau tircoale, erau indepartate si abstracte. Fusese placut si apreciat pentru talentul lui. Oamenii ii cautau compania, mai ales femeile, seninatatea sufleteasca reflectindu-i-se in trasasturile fizice armonioase. Cind a gasit aceasta hala plina de cunoscuti, a fost acceptat cu caldura, desi nu avea nimic de oferit. Reminiscentele lumii vechi in care simpatia nu te obliga sa induri foamea. Pe masura ce trecea timpul si viata devenea tot mai mult supravietuire, Victor simtea ostilitatea celorlati crescind. Nu se pricepea sa cultive nici un fel de legume, putinele tentative de a prinde niste pasari au avut o finalitate lamentabila, care in alte imprejurari ar fi stirnit hohote de ris. Nimeni nu avea chef de ris, le era prea frig, prea foame. Nu era vorba de neindeminare, ci doar de felul lui de a aborda o problema practica. Gasea doar cai complexe pentru o problema banala. Teoria era frumoasa, simetrica, dar munca careia i se aplica era prea comuna, monotona, lipsita de culoare. Totul in jur era compus din nuante de grii, dar daca isi inchidea ochii, explodau culori intr-un univers doar al lui. Pina acum evitase sa fie expulzat din grup datorita unei femei. O chema Alina, era frumoasa, inalta cu un ten alb straveziu si un par ce-i curgea pe umeri negru albastrui. O vrajitoare incarcata de erotism. Atragea automat orice mascul, era una din acele femei care transced gustului personal. Majoritatea nu-si puteau explica de ce erau atrasi de ea, nu era nimic rational in aceasta atractie, pur si simplu exista si prin aceasta sfida orice tentativa de a-i explica logic existenta. Alina era constienta de puterea ei si o folosea discretionar. Victor se intreba adesea daca traise vreodata sentimentul remuscarii. Banuia ca il inseala si se surprinse intrebindu-se daca asta ar schimba ceva. Era obligat sa-i fie recunoscator si aceasta obligatie denatura claritatea sentimentelor. Il alese pe el dintre toti, cel putin el

era alegerea oficiala. Alina avea destula influenta asupra barbatilor pentru a-si permite un balast ca el. Cel putin deocamdata, dar situatia se deteriora. Nu era ceva palpabil de pe o zi pe alta, dar se contura tot mai clar o finalitate sinistra. Toti erau constienti de aceasta, unii rational, altii doar instinctual. Cu pasi marunti se apropiau de buza prapastiei, de haul ce avea sa le inghita umanitatea, sa-i abrutizez. Adio arta, bine ai revenit bestialitate, inapoi la origini, isi mai zise Victor si pasi in ploaia marunta, parca morocanoasa, ce transforma totul in noroi. Era constient ca trebuie sa aduca hrana comunitatii, Alina nu-l mai putea proteja prea mult. Observase comportamentul agresiv al citorva barbati fata de el, in special cind si ea era de fata. Victor, desi solid, era lipsit de agresivitate, ceilalti masculi simteau asta, foamea le ascutise instinctele. O vroiau pentru ei. Acum erau masculi si femele. Singurul mod in care putea sa-si aduca aportul la bunastarea grupului era sa fure hrana altora, sa bintuie periferia orasului si sa uzeze de avantajul fizic. Ideea ii repugna, aminase pina acum cautind alta cale. Alina incepuse sa-si piarda rabdarea cu el, ridea de inaltele lui principii morale, cel putin in public arata ca il respecta. Oare pina cind? Cit timp mai avea? Trebuia sa faca ceva, era el sau ceilalti. Cu toata temeinicia acestui rationament, nu simtea nici un imbold sa actioneze. -Iar visezi? Ii arunca Alina batjocoritor. Nu o simtise, inca o dovada ca nu era racordat la realitatea acestei lumi noi. -Ma indrept spre periferie, i-o intoarse bravind. In loc de raspuns primi un rinjet ironic. Victor cauta pe fata ei o urma de ingrijorare, la urma urmei se aventura in necunoscut, il putea costa viata. Descopera doar indiferenta amestecata cu zeflemea, nu-l credea in stare. Poate s-ar fi bucurat daca nu s-ar mai fi intors. Sigur, ar fi pozat in marea indurerata. Oricit ar fi vrut sa se minta in clipa aceea isi dadu seama ca intre ei s-a terminat. Ea si-a pierdut orice urma de respect fata de el. Pasi dezamagit in urmatoarea etapa a vietii lui, fu tentat sa-si intoarca capul, dar isi impuse sa n-o faca, trebuia sa-si salveze putina demnitate ce-i mai ramase. Era o mica zvicnire a unui orgoliu ce, in general, nu-l caracteriza. In timp ce pasea apatic printre ruinele ce fusesera cindva resedinte aratoase, contempla ideea unei reveniri triumfatoare. Cu putin noroc putea rasturna sortii in favoarea lui, sa se intoarca incarcat de provizii, mincare, haine, bobanci. Mai ales bocanci, sa citeasca in ochii celorlalti recunostinta, ochii dispretuitori ai Alinei coplesiti de admiratie. Sa le demonstreze ca nu au gresit cind l-au acceptat, ca nu e un balast. Cartonul indesat in bocancul gaurit nu reusea sa-l protejeze de noroaiele prin care era nevoit sa paseasca. Ii era frig, acum era destul de departe ca sa se mai poata baza pe vre-un ajutor. Incepu sa priveasca cu mai multa atentie in jur. Nici macar o singura casa nu ramasese intacta, doar ruine ct vedeai cu ochii. Cit de putin a fost nevoie pentru a se atinge acest nivel de degradare, se simtea mult prea singur pentru a incerca sa faca haz de necaz. Ploaia ii toca marunt nervii slabiti. Tinjea dupa un latrat de ciine. Ii era dor de ciini, pe vremea cind era pusti, avuse un tovaras patruped, colindase cu el padurile, se jucau de-a vinatorea, inotasera in lacuri si riuri, avuse un prieten de a carui afectiune nu trebuise sa se indoiasca. Nu mai existau ciini. Devenisera o sursa de hrana, ultima masa de care isi amintea, cind mincase pe saturate, era carne de ciine. Tovarasii lui mai destoinici au reusit sa prinda un dulau urias, in ochi li se citea un extaz salbatic in timp ce-l transau. Nu stiuse ce forta poate avea foamea. Mirosul carnii, in timp ce se frigea, il innebunea, gura ii abunda de saliva in timp ce stomacul se contracta dureros. Ce buna fusese carnea aceea calda. Aceasta amintire ii trezi lui Victor un sentiment neplacut de vinovatie. Inainta precaut printre zidaria prabusita si cioburi de

sticla. Unde erau ceilalti oameni, oare nu erau ascunsi si il pindeau, asteptau sa-i sara in spate. Simti frica dindu-i tircoale. O simtea ca pe o prezenta fizica, ce se concretiza in jurul lui dind aerului o consistenta viscoasa. Se misca tot mai greu, simplul act de a respira deveni un efort. Frica il imbratisa cu zeci de brate. Brate grele de fier. Isi aminti de reprezentarile zeitei mortii, cea cu mai multe perechi de brate. Nervii ii cedara, pleznira precum niste corzi suprasolicitate. Urlind tisni cu capul inainte si pumnii strinsi, nu avea de gind sa se mai opreasca. Renuntarea la orice prudenta era forma lui de protest, refuza sa accepte absurditatea acestei lumi abrutizate, refuza sa renunte la spirit. Se impiedica, izbindu-se cu fruntea de o caramida. Realiza doua lucruri. Fata i se incalzi de la singele ce porni a siroi si faptul ca trupul ii devenea tot mai usor, avind vaga senzatie ca se inalta. Cocheta cu ideea unui lesin din care sa nu se mai trezeasca, cind, prin vijiiala ce-i cuprinse capul i se paru ca distinge voci, murmure. Se forta sa ramina constient. Incerca sa se ridice observind noroiul amestecat cu propriul singe. -Usurel dragule, auzi o voce blajina de femeie. Macar e o voce placuta, mai apuca sa gindeasca inainte de a aluneca in lesin. Cind se trezi avea o durere de cap teribila. Incerca sa se ridice, dar durerea se inteti intr-atit incit i se supuse imediat. Totul se misca, se concentra si realiza ca se afla intr-o caruta trasa alene de un cal obosit. Un lucru pina nu demult banal si chiar penibil, devenea in contextul actual un lux, ceva de poveste. Caruta se hurducaia incetisor cu un Victor zimbitor in ea. Iar avuse noroc. Era ceva linistitor in ritmul copitelor ce bateau rar pamintul, in murmurele ce razbateau prin pinza ce acoperea caruta. Siguranta numarului, erau mai multi si nu-i facusera rau. Incet, incet aluneca intr-un somn linistitor. Cind se trezi, o femeie il privea cu interes, avea o infatisare placuta si in clipa cind ii vorbi, Victor recunoscu vocea calda. -Ai o taietura urita la cap, te-am bandajat cu ce am putut. Sper sa nu se infecteze, mai adauga pe un tot taraganat. Victor ii zimbi in semn de raspuns, se simtea mai bine. Cind se intuneca, femeia se strecura din nou in caruta. De data aceasta avea in mina o cana de tabla. Din ea ieseau aburi. -Specialitatea casei, ciorba de ciori, zimbi ea jenata. Victor sorbi recunoscator zeama fara urma de carne in ea. Macar mirosea a carne. Cind termina, ii intinse cana. Femeia se codea, vroia ceva dar ezita. Victor vroind sa-si manifeste recunostinta, se intinse si o mingiie pe mina. Acest gest declansa o reactie brutala in femeie, il impinse fara retinere si se repezi sa-l dezbrace. Gura hulpava il aspira. Nu risipi nici un strop. Dragostea ca sursa de hrana, contempla Victor o noua sursa a perversiunii, dupa care aluneca intr-un somn greu. Se trezi plin de vitalitate si cu o idee fixa. Trebuia sa ia in mina friiele destinului sau, sa nu se mai lase purtat de capriciile hazardului. Sari hotarit din caruta, ochi curiosi se indreptara imediat spre el. -Salut, sunt Victor, reusi sa ingaime oarecum descumpanit de privirile ce-l examinau tacute. In loc de raspuns oamenii se ridicara si pornira la drum. Nestiind cum sa interpreteze reactia lor, Victor o porni in urma acestora observindu-i cu interes. Erau sapte, dintre care doua femei. Isi titau tacuti pasii cu capetele plecate. Victor ar fi vrut sa vorbeasca, dar nu indraznea. Era ceva amenintator in mohorirea lor. Femeia ce il hranise, ii evitase privirea. Iti muta atentia asupra imprejurimilor. Nu se vedea nici o cladire, traversau o cimpie sinistra ce te coplesea cu monotonia ei. In departare, la orizont, griul noroiului era

despartit de albastrul cerului, de o panglica neagra. O padure. Se minuna de nuanta cerului, mai vazuse acest albastru, dar nu reusea sa-si aminteasca unde. Inainte calatorise mult. Picioarele ii erau tot mai grele, la fiecare pas mai aduna putin noroi. Mergeau de citeva ore. Zgomotele facute de picioarele ce se afundau in clisa moale a pamintului ii provocau sila, acea aspirare cleioasa, ca desfundarea unei chiuvete plina de par si spuma. Ar fi vrut sa stie incotro se indreptau, nu-i convenea sa-i urmeze orbeste pe acei necunoscuti, dar nici riscul de a ramine singur nu i se parea o alternativa. Se hotari sa-i intrebe la primul popas. Mergeau de atita timp in acelasi peisaj si in acelasi ritm, incit notiunea de timp isi pierduse semnificatia. Si totusi marsul lor avea un scop, se apropiau de padurea aceea ce parea de nepatruns. Victor se intreba cum vor razbate cu caruta. Parea imposibil. La caderea serii atinsera marginea padurii. Fara sa vorbeasca, se oprira si incepura pregatirile pentru foc. Victor se conforma si aduna lemne. Nu intelegea pentru ce faceau un foc atit de mare, dar dupa atitea ore de liniste parea un sacrilegiu sau cel putin o sfidare sa spargi tacerea. Pe masura ce se intuneca, padurea devenea tot mai amenintatoare, spaimele copilariei reveneau in forta, isi amintea povestile bunicii, cind stringea cu putere plapuma in brate. Calul avea ochi mari, inlacrimati. Cind privi in ei, Victor intelese pentru ce adunau atitea lemne. Animalul parea resemnat. Pielea, lipsita pe alocuri de par, tremura nervos peste coastele proeminente. Mai era ceva ciudat la acest cal, nu avea dinti. Victor nu mai vazuse cal fara dinti si se intreba cum reusea sa pasca. Animalul acela jigarit era imaginea vietii pe care o duceau. Flacarile tisnira violent intetite de o pala brusca de vint. Unul din barbati se apropie de cal. Avea ochii injectati si maxilarele strinse. Mina paroasa in care tinea un cutit lung, tremura vizibil. La un metru de cal intepeni. O clipa, omul si animalul ce-i era credincios se privira neclintiti. Victor avu impresia ca in interiorul acelei clipe totul incremeni. Fata omului se inaspri si mina lui tisni fara ezitare. Nicicind Victor nu mai auzise un asemenea nechezat, copitele tisnira intr-un ultim gest inutil, dupa care se prabusi cu un zgomot surd. Singele se scurgea in tacere. Asezati in jurul focului, fiecare isi frigea bucata de carne. De abia acum indrazni, pe un ton scazut, sa o intrebe pe femeia ce-i aratase prietenie incotro se indreptau. Spre mare, veni raspunsul. Vazindu-i nedumerirea incepu sa-i povesteasca despre comunitatile infiintate acolo. Avind peste ca sursa de hrana, oamenii colaborau pentru refacerea civilizatiei, vor construi o societate mai buna invatind din greselile trecutului. Victor vazuse de prea multe ori repetindu-se aceleasi grseli pentru a mai crede o asemenea utopie, dar intelese valoarea sperantei si realiza cu uimire cit de mult isi dorea si el sa creada. Isi dorea din tot sufletul sa reuseasca sa se minta, trebuia sa-si insele propria ratiune pentru a se motiva sa supravietuiasca. Cu cita forta izbucneau instinctele in imprejurari exceptionale. Strinsi in jurul focului, incalziti si cu burtile pline, limbile incepura sa se dezlege. Cu totii fabulau despre viata idilica de pe malul marii. Visau la cabane si pesti la gratar, la plaje si valuri de turcoaz. Victor atipi la umbra unui palmier leganat de sunetul valurilor ce se spargeau in milioane de baloanase inspumate. Dimineata devreme il trezira. Grabiti, impartira resturile festinului. Victor primi de data aceasta o bucata zdravana. In locul relaxarii din jurul focului, acum pe fetele tuturor se citea ingrijorarea, chiar frica. Umbra fricii contagioase il acoperi, auzise destule povesti despre cete de canibali ce-si faceau veacul prin paduri. Pina acum nu le daduse importanta. Pornira, paseau incordati din cauza tensiunii. Padurea parea ca se intinde la infinit de o parte si de alta. Nu era chip sa o ocolesti, trebuia strabatuta. Rind pe rind

patrundeau in acea masa ostila de un verde intunecat. Cum nu se luminase inca pe deplin, Victor distingea cu greu pe unde pasea, il urma mai mult orbeste pe cel din fata lui. Vegetatia deasa le ingreuna inaintarea, trebuiau sa mentina un ritm alert pentru a razbate inainte de caderea noptii. Planul era sa traverseze padurea in tacere, dar fiecare picior zdrobea crengi uscate, fiecare mina rupea desisul acela ca un zid ce incerca din rasputeri sa-i opreasca. Cu cutitele in mina inaintau dezvirginind vegetatia. Inaintarea lor semana cu un viol. Violau natura cu determinare lor disperata. Erau niste bezmetici cu o singura tinta. Visul tropical. Plaje idilice unde pestii iti sareau direct in gura. Abundenta si siguranta. Visul acesta devenise singura lor ratiune de a fi. Faceau un zgomot infernal, sau cel putin asa i se parea lui Victor, caruia din nou spaimele copilarie ii invadara mintea. Asta nu e bine, conchise el luptindu-se cu acee temeri irationale. Pentru a mentine un ritm constant, cel din fata era rotit periodic. Cind ii veni rindul lui Victor, lua maceta si incepu sa croiasca drum grupului ostenit. Fiecare metru cucerit il storcea de vlaga. Mladitele acelea subtiri trebuiau lovite puternic pentru a ceda, erau pline de seva, pline de viata si vigoare. Fata si miinile il usturau de la crengile ce il loveau neincetat, pe linga toate acestea se mai si impiedica de cioturile si radacinile ce razbateau la suprafata. Nu-si imaginase o vegetatie atit de deasa, atit de dusmanoasa omului. Sudoarea ii curgea din crestetul capului, ii intra in ochi sporindu-i iritarea. Avea senzatia ca e de o eternitate in fruntea grupului, oare cind aveau de gind sa-l schimbe. Din cind in cind se opreau nelinistiti. In ciuda vacarmului facut de inaintarea lor, li se parea ca aud alte sunete, dincolo de limita vizibilitatii lor reduse. Se linisteau reciproc spunindu-si ca sunt animale sau pasari. Si atunci, de ce aveau fetele atit de crispate? Dupa citeva ore, vegetatia parea gata sa cedeze. Zidul de verdeata isi pierdea consistenta. Se oprira pentru un scurt popas, erau frinti. Chiar si mestecatul resturilor de carne era o corvoada. Victor, intins pe spate, reusea sa strapunga cu privirea coronamentul copacilor. Fisiile albastre abia interzarite veneau ca o binecuvintare pentru ochi. Un urlet de groaza il smulse din visare, cel din dreapta lui se prabusi scuturat de convulsii cu un topor infipt in spate. Acum o alta culoare spargea tirania verdelui. Rosul, mult rosu in jurul lui. Isi repeta ca trebuie sa fuga, dar privelistea omului ce zvicnea acoperit de singe il hipnotiza. O izbitura in umar il rasturna. Durerea surda se strecura cu violenta pina in creier si asta il elibera din vraja in care fusese prins. In patru labe, precum un animal in panica, se arunca prin invalmaseala de trupuri. Cu coada ochiului isi surprinse tovarasii de drum luptinduse pentru viata. Ceva il apucase strins de picior ingreunindu-i inaintarea. Inainte de a izbi cu piciorul liber, apuca sa zareasca o creatura goala, minjita cu noroi, ce racnea la el cu o gura stirba. Izbi fara oprire in acea gura strimbata de bestialitate pina simti strinsoarea slabind. Victor alerga fara sa-i pese de vegetatia ce-i smulgea pielea. Zgomotele crimelor ce se petreceau inapoia lui, incepeau sa se estompeze. Nu se opri. Spaima il transforma in supraom. avea un trup invincibil, indiferent la rani si lovituri. Continua sa alerge si dupa ce iesi din padure. In cele din urma se prabusi si adormi. Cind reusi sa se trezeasca, se ridica cu mare greutate, avea dureri in tot corpul, fata si miinile il usturau ingrozitor, si totusi o senzatie coplesitoare de usurare il cuprinse. Scapase, supravietuise si asta era suficient pentru a-l face fericit. Se intoarse si privi la padurea fata de care acum se afla la o distanta sigura. Nu mai iesise nimeni din ea, nimeni in afara de el. Victor avea remuscari pentru companionii pe care, in panica ii abandonase. Ar fi trebuit sa lupte, sa-i ajute, dar in acele clipe frica preluase total controlul anulindu-i orice farima de ratiune. In timp ce-si mesteca ultima bucatica de carne gasita in buzunar, ajunse la concluzia ca in

lipsa unui plan mai bun, sa-si continue calatoria spre acel tarim al fagaduintei. Cu foamea potolita si telul stabilit porni increzator la drum. In saptaminile ce au urmat, se hrani cu radacini si fructe. Odata, a dat peste un cuib plin de oua. Aceea a fost o zi buna. Desi se simtea slabit, o liniste se asternuse peste sufletul lui. O singura data i se paru ca aude oameni, si atunci facu un ocol preventiv. Nu era vorba ca-si pierduse increderea in ei, dar se simtea mai in largul lui singur, era mai sigur asa pina va ajunge la acea oaza de civilizatie. Intr-o noapte fu trezit de o lupta, nu departe de el se auzeau sunete amestecate de om si animal. Curios si nelinistit se furisa sa afle ce se intimpla. Acoperiti de singe, se zvircoleau un om si un creatura uriasa. Fara sa ezite, Victor sari in spatele animalului si isi inclesta bratele in jurul gitului acestuia intr-o strinsoare mortala. Desi slabit, inca mai avea destula putere in brate. Simti ciinele cum se inmoaie sub el.

CAPITOLUL 3 Marc si Victor

Cind Victor reusi sa traga lesul animalului de pe om, inmarmuri de surpriza. Fata aceea insingerata apartinea prietenului sau pe care nu-l mai vazuse de ani buni. -Victor! Striga Marc uluit, dupa care izbucni intr-un ris isteric ce-l molipsi si pe celalalt. Hohoteau ca nebunii imbratisindu-se. Cind se mai potolira, Victor ii cerceta ranile. -Te-a muscat? -Nu cred, am reusit sa-l prind de beregata cind a sarit pe mine, dar m-a zgiriat a dracului de bine. Ar fi ceva sa ma trezesc cu rabie, mai adauga Marc ingrijorat. -Crezi ca era turbat? -Dupa cum ii curgeau balele, posibil. Cred ca nu ar fi prudent sa-l mincam, mai adauga Marc in timp ce-si spala ranile. In tot acest timp, Victor ii impartasi experientele prin care trecuse. -In concluzie ar fi bine sa evitam padurile, mai adauga Marc. Noaptea o petrecura povestind. Se trezira la prinz ametiti de caldura. Erau fericiti, acum erau doi si se puteau baza unul pe altul in orice situatie. De asta nu se indoiau. Dupa ce baura multa apa pentru a-si potoli foamea, Victor ii povesti planul sau de a ajunge la comunitatile ce traiau pe malul marii. -Hm, mormai Marc cazut pe ginduri, avind in vedere ca si eu am auzit povestea asta, trebuie sa fie ceva adevar in ea. Socotira ca drumul v-a dura undeva intre doua si trei luni, trebuiau doar sa urmeze cursul acelui riulet, care stiuau ca se varsa in fluviu, fluviu ce la rindul lui ajunge in mare. Marc se izbi peste frunte incintat. -Facem o pluta, in felul asta scapam si de eventualii atacatori. -Am putea sa o facem, ii raspunse Victor molipsit de entuziasm. Mai greu e pina ajungem la fluviu, acolo apa se lateste si vom fi in siguranta fata de ambele maluri. Entuziasmul li se mai domoli cind inventariara sculele ce le aveau la dispozitie. Inventarul era scurt. Un briceag, Victor nu avea nimic.

-Atita lucru nu poate opri doi conquistadori ca noi, se imbarbata Marc. -Sigur ca nu. Hai sa cautam niste pomi avariati. -Pomi avariati, se mira Marc. Se indreptara spre un pilc mai des de copaci si detaliile povestirile lui Victor invadara mintea lui Marc. Gasira un trunchi urias, partial ars. -Asta cautam, izbucni Victor voios. -Probabil l-a fulgerat, isi dadu celalalt cu parerea, intrebindu-se daca va pluti. In timp ce Victor cauta o piatra ascutita ce sa-i tina loc de unealta, Marc se apuca de lucru cu briceagul ce acum i se parea minuscul. Dupa jumatate de ora in care nu reusise sa faca progrese vizibile, incepu sa blesteme pe toata lumea. Cum de nu-i trecuse prin capul ala prost sa gaseasca un topor inainte de a parasi orasul, precis ar fi gasit daca ar fi cautat putin. Il injura si pe Victor, care venise cu mina in cur si acum pierdea timpul cautind pietre. Nemaiavind pe cine sa injure, se reapuca de lucru. -Am gasit exact ce ne trebuia, striga Victor din departare. -Era si cazul, mormai Marc morocanos din cauza trudei fara rost. Cind Victor se apuca de treaba cu pietroiul lui cu o muchie ascutita, Marc trebui sa-i recunoasca indeminarea. Se parea ca pina la urma o vor scoate la capat. De abia in a treia zi erau gata de lansare. Palmele le erau acoperite de besici, Marc nu se putea indrepta de spate, iar Victor isi zdrobise citeva degete, dar bucuria lor era prea mare ca sa mai bage in seama aceste neajunsuri. -Gata, hai sa ne lansam, tipa Marc surescitat. Cind se cocotara pe acel trunchi scobit, apa navali peste ei. Pentru o clipa totul parea pierdut. -Futu-i, ne scufundam, striga deznadajduit Victor! -Vad, nu te mai misca, il repezi Marc concentrat. Daca nu se agitau, reuseau sa pluteasca. -Merge, zise Marc hotarit, vrind parca sa transfere o parte din vointa precarei ambarcatiuni. -Daca ne sincronizam miscarile si nu ne balanganim prea mult o scoatem la capat, mai zise si apuca creanga ce-i tinea loc de visla. Victor nu zise nimic, dar fata ii trada ingrijorarea. Isi dadea seama cit de nepregatiti erau pentru aceasta incercare. Nu erau supraoameni, nu erau soldati antrenati pentru asa ceva, erau niste oameni obisnuiti cu viata artificiala din junglele de beton. Si totusi ce altceva raminea de facut? -Undeva, pe drum, tot vom gasi ceva sa ne faca mai... flotabili, ii intrerupse Marc amuzat sirul gindurilor. Inaintau lin si incet. Victor, care statea in fata, trebuia sa-l anunte pe Marc cum sa schimbe directia pentru a nu se impotmoli. Apa era inca destul de mica. Seara trasera la mal. Nu erau optimisti, dar nici pregatiti sa renunte. Obositi si flaminzi adormira fara sa schimbe prea multe vorbe. Marc se trezi primul si pleca sa caute ceva de mincat. Rataci printre dealurile acoperite de smircuri si scaieti. Ii placeau scaietii, ii aminteau de copilarie, o perioada in care nu cunoscuse foamea. Se opri ca sa vada mai bine floarea pe care o dau acestia. Cum se putea ca dintr-o asemenea uritenie sa iasa o floare de culoarea cezarilor? Vintul ii vuia pe la urechi, ii facea bine, ii racorea teasta infierbintata. Cind hotari ca se rasfatase destul, se intoarse si il trezi pe Victor.

-Hei, partenere! Ne asteapta o expeditie grandioasa. Victor deschise ochii si cu un glas ragusit il anunta ca s-a trezit, dupa care ii inchise la loc si ramase nemiscat. Marc il privi descumpanit, inactivitatea ii sporea foamea, iar foamea al facea morocanos. Victor, in cele din urma se chiori cu un singur ochi la Marc. -Bine, bine, hai sa pornim, mirii el dezmortindu-se, desi nu inteleg ce atita graba, mai bombani indreptindu-se spre apa pentru a se inviora. Odata porniti, Victor, plin de veselie se apuca sa-i povesteasca unui Marc apatic, ce-i privea spatele, visul pe care tocmai il avuse. El era o culoare constienta de sine si calatorea printr-un univers plin de alte culori. Felul in care anainta era o combinatie intre inot si zbor, fara a fi una sau alta. -Vezi sa nu intram in vre-un ciot cit te lasi furat de vis. -Da de unde, raspunse Victor promt si isi relua povestirea. Ei si in lumea asta a culorilor nu exista nici o ierarhie, nici o obligatie. Nu trebuia sa faci nimic pentru ca nu aveai nevoie de nimic. Timpul trecea dar nu putea fi masurat, nu era ca timpul oamenilor. Tot calatorind prin acel univers realiza ca se intimpla un singur lucru. Culorile se intrepatrundeau dind nastere unor alte culori, care la rindul lor se combinau cu altele. Era o explozie de nuante. Nici nu apuca sa-si indrepte atentia asupra uneia, ca se si nastea alta. Iarasi a trecut o vreme din acel timp ciudat, in care el se simtea pe deplin satisfacut doar observind acel univers. -Dar atentie, se intoarse spre Marc, in tot acel timp eu nu m-am combinat, eu am ramas pur, desi nu-mi dadeam seama de culoarea mea. Marc reactiona printr-o ridicare de sprincene si se intreba daca foamea duce la delir? Probabil ca da. -Dupa un timp, isi continua visul, fisuri au inceput sa apara in aceasta beatitudine. Am observat ca pentru fiecare culoare noua, cele doua ce i-au dat nastere dispareau. Erau tot mai putine nuante si diferentele dintre ele se estompau. In cele din urma m-am trezit singura culoare intr-un univers de nonculoare, care nu era nici alb nici negru. -Era gri, i-o trinti Marc, mai bine fi atent, poate vezi vre-un peste, indiferent ce culoare are, mai adauga malitios. Il irita buna dispozitie si nepasarea lui Victor. Oare lui nu-i era tot atit de foame, probabil unii oameni rezista mai bine fara hrana decit altii. Alunga gindul suparator ca Victor ar fi avut mincare ascunsa de el. -Oare ce interpretare ar trebui sa dau acestui vis? -Intr-o interpretare freudiana, se maimutari Marc, culorile reprezinta femei si ele iti confera identitate, de aceea tu nu sti ce culoare ai. Si o vei sfirsi singur, fara femei, adica nonculoare. Gata, te-am lamurit. -Asta e o interpretare nasoala, veni raspunsul visatorului. Plutira ore in sir fara evenimente. Din cind in cind se auzea cite un filfiit de aripi. -Poate ar trebui sa incercam o capcana pentru pasari, sugera Marc. -Fac una deseara, la popas. Spre usurarea lor, apa incepea sa se lateasca, totusi trebuia gasita o solutie pentru a pluti mai bine. Erau permanent uzi si inca nu era destul de cald. Cind se oprira, victor asa cum promisese, se apuca de mesterit o capcana. Cind i-o arata lui Marc, acesta se convinse ca nu vor prinde niciodata nimic, dar isi musca limba. A doua zi, cind se ridica ametit de foame, Victor dormea dus. Se indrepta spre capcana improvizata fara sa-si faca iluzii. Cind dadu cu ochii de ea, zimbi. Era goala. Acum firisorul de apa devenise riu in toata regula, nu se mai temeau de impotmolire, malurile erau abrupte si acoperite de paduri dese.

-In padurile astea trebuie sa fie plin de vietati, zise Marc plin de speranta lingindu-si buzele. Victor nu raspunse, niciodata nu se va mai gindi la padure cu placere. Odata ajunsi in ape mai adinci le crescu si viteza, aveau dificultati in a se mentine la suprafata. Erau cu picioarele mereu in apa si clantaneau din dinti desi era o zi insorita. -Poate trebuia sa mai asteptam sa se incalzeasca, isi dadu Victor cu parerea. -Nu avea rost sa aminam inevitabilul. -Dupa teoria asta ar trebui sa ne sinucidem de pe acum, daca tot vom muri. -Nu, ii raspunse abrupt Marc. Eu vreau sa mor luptind, vreau sa mor in picioare ca Zorba Grecul. -Ala era un personaj de roman. -Nici vorba, se ambala Marc, a fost un personaj real intilnit de Nikos Kazantzakis. -Oricum ne contram aiurea, conchise Victor, trebuie sa facem ceva cu pluta noastra pentru ca inghet. Daca o sa contin uam asa ne vom imbolnavi, si sa vezi atunci moarte in picioare. Marc dadu a lehamite din mina, desi in sinea lui ii dadea dreptate. Cind in mijlocul apei au zarit un petec de pamint, au hotarit sa innopteze acolo. Erau prea obositi ca sa mai aprinda focul, oricum nu aveau lemne la indemina si nici ce frige, iar pina la lasarea intunericului li se vor usca si hainele. Stateau inghesuiti unul in altul pentru a-si tine de cald, erau amariti si priveau stelele. -Asa mi-e de foame, ca ma doare capul, sopti Marc fara vlaga. -Nici mie nu mi-e prea bine, il consola Victor. Sint sigur ca dimineata vom gasi ceva de mincare, si dupa o pauza adauga, macar niste fructe. Apa clipocea la citiva metrii de ei. Luna plina ii conferea un aspect de argint. Rar, cite o adiere aducea pina la ei vaietul padurii ce parea sa asedieze riul din toate partile. Lui Marc ii placea sa creada ca intreaga natura jeleste pentru om, pentru el. Privind stelele i se parea ca simte rotatia pamintului. -Hei, Victor. -Da. -Am crezut ca ai adormit. Pe tine nu te inspaiminta ideea de a pluti, printr-un univers ostil vietii, pe un bulgare de noroi. -Ba da, ii sopti acesta. Incearca sa nu mai gindesti atit. -Mai bine mi-ai cere sa nu mai respir atit, ii raspunse Marc nemultumit. O pala de vint aduse in directia lor un miros de ars. Se trezira amindoi dilatindu-si narile de parca erau potai de vinatoare. -Acolo e focul se ambala Marc indicindu-i celuilalt directia. Printre copaci aparea intermitent un licar de lumina. Se privira nedumeriti. -Mi-e foame, rupse Marc tacerea, mi-e foame rau de tot. -Destul de tare ca sa-ti risti gitul? -Da. -Atunci hai. Se dezbracara si pornira inot spre mal. Zgribuliti se furisara printre copaci, incercind sa faca cit mai putin zgommot. Acum vedeau clar limbile de foc intrerupte de umbre in miscare. Se auzeau voci intr-o limba nedeslusita. Pititi dupa un copac, incercau sa distinga prin bezna. Victor se apropie de urechea lui Marc. -Vezi in partea cealalta, putin spre stinga e un rucsac. Marc incuvinta din cap.

-Cind ajungi acolo, voi arunca o piatra spre directia opusa si fugim spre riu. Marc porni tiptil facind un ocol larg. Isi simtea inima in git. Foamea ii bloca frica. Era hotarit sa insface rucsacul ala cu orice pret. Mai avea citiva metrii, dar era o zona expusa, luminata de flacari. Erau sapte, poate opt, Marc nu reusea sa distinga prea bine. Erau strinsi in jurul focului si mirosul de carne arsa domina toate simturile. Privi insistent in directia lui Victor, oare ce mai astepta. Un fior de groaza il strabatu la gindul ca ar putea ramine singur. O serie de scenarii fantastice navalira asupra lui ingropindu-l in disperare. Facu un efort disperat pentru a-si recapata luciditatea. De unde se afla nu-l putea zari pe Victor, se intreba daca acesta i-ar fi sarit in ajutor in caz ca ar fi prins. In situatia inversa, el probabil ar fugi. Un zgomot de craci rupte violent ii lua prin surprinder pe toti, inclusiv pe Marc. Uluirea il tinu mai putin de o secunda, isi arunca rucsacul in spate, era greu, dar asta nu conta acumcu coada ochiului surprinse mai multe canistre de plasticgoale. Puse mina pe dua mai mari si tisni spre riu. In spatele lui se auzeau strigate. Alerga rugindu-se sa nu greseasca directia. Spera din tot sufletul ca si Victor sa scape, nu mai vroia sa ramina singur. Chiotele urmaritorilor ii dadeau acces la resurse nebanuite. Se avinta orbeste incercind sa-si protejeze fata de crengi. Gonea cu dintii strinsi, cu toata bezna padurii se simtea extrem deexpus. Padurea ii era ostila, intunericul ascundea capcane pentru trupul lui ostenit. Se incrincena, si ca de atitea ori in viata lui, apela la ura. Ura era ultima lui salvare in situatii de criza. Avea rezerve colosale de ura, care acum erau convertite in energie. Ura e puternica, iubirea e suprevaluata. Goana se prelungea. Incepu sa-l apuce panica, ar fi trebuit sa dea de riu ptna acum. -Marc, Marc, auzi de undeva din stinga, pe aici. Victor ii smulse bidoanele din miini si continuara sa alerge. Victor alerga inainte sperind ca Marc sa poata tina ritmul, nu se indura sa incetineasca. Vazuse foarte bine ce frigeau oamenii aceia si ce vazuse ii facu parul maciuca. Cum era posibil asa ceva? Il auzea pe Marc scrasninid si gemind in spate. Rucsacul era greu, curelele ii taiau carnea. Nu mai mincase de citeva zile si asta se simtea. Cind realiza ca se va prabusi, ii veni sa plinga de ciuda.-Rezista, am ajuns, vad apa ii zise Victor chiar in clipa aceea tragindu-l de brat. In spatele lor, undeva in bezna, se auzeau urlete furioase. Se atitau unii pe altii ca o haita turbata dupa singe. Se lasara purtati de curent, tinindu-se de bidoane. Marc multumi providentei, s-ar fi dus direct la fund cu toata greutatea aceea in spate. Aveau noroc, insulita unde si-au lasat lucrurile se gasea in aval, trebuiau doar sa pluteasca pina acolo nevazuti. Urmaritorii lor nu se dadeau batuti, urletele se auzeau razletite, semn ca se raspindira de-a lungul malului. -Vad insula, il incuraja Victor observind starea de epuizare a lui Marc. Pusera rucsacul si bidoanele in acel trunchi scobit si tinindu-se cu o mina de el isi dadura drumul in apa la adapostul intunericului. Strigatele ce razbateau dinspre padure se auzeau din ce in ce mai slab. Chiar si dupa ce acestea s-au stins, au continuat sa pluteasca, neavind curajul sa se opreasca. Au plutit toata noaptea amortiti de frig si oboseala. Soarele rasari ca o binecuvintare, abia atunci s-au incumetat sa traga la mal si ca sa fie siguri au ales malul opus. -Am scapat, am reusit si am cistigat, striga Marc cu gura pina la urechi cind rasturna continutul rucsacului. Erau mai multe conserve, un cutit si un ghem de sfoara. Se uitau la conserve ca la nestemate. -Daca nu sintem nehaliti ne vor ajunge citeva saptamini, zise Victor incintat.

Au stabilit sa manince una pe zi, aveau optsprezece zile asigurate, in acest timp sperau sa gaseasca fructe si poate sa prinda ceva pesti. Victor se angaja sa mestereasca din cutit si o bita o sulita. Ghemul de sfoara era aur curat, vor lega bidoanele sub trunchi. Dintr-o data viata deveni mai mult decit suportabila. Speranta le umplu din nou inimile. Isi bagau degetele in conserva, fericiti ca doi copii. -Mmm, divin, zise Marc lingindu-si degetele. -Grandios, magnific, il completa Victor surizind. Cu burtile puse la cale se tolanira la soare ca doua sopirle avide de caldura. Somnul a coborit peste ei tamaduindu-le trupurile si sufletele. Pe la prinz se trezira ametiti de soare, dupa o baie invioratoare, se apucara de mesterit la ambarcatiune. Cu ajutorul sforii legara bidoanele cit mai strins de bustean sub linia de plutire. -Hai sa o testam, oricum nu ne ajunge mincarea pina la destinatie, sintem contratimp, tinu Marc sa aminteasca. -Esti un pesimist, ii raspunse ingaduitor camaradul lui. Asteapta sa gasesc un bat pentru sulita, mai adauga indepartindu-se voios. Marc privi lung in urma lui si admise, fara sa-i faca placere, ca invidia felul de a trece prin viata a lui Victor si ca sa-si oblojeasca orgoliul se gindi ca poate si Victor gasea ceva de admirat la el. Pe Victor nu-l deranja ca Marc se autoinstituise conducatorul ambarcatiunii, si desi considera ca e dispus sa riste prea mult, avea incredere in el. Oricum daca situatia tindea sa o ia razna era el acolo sa-l tempereze. De acea ii placea Marc, cu toata nesabuinta lui era dispus sa accepte un alt punct de vedere atita vreme cit era rational. Victor era ingaduitor din fire, doar cei ce se incapatinau in prostie reuseau sa-l enerveze. Principiul lui in viata era ceva de genul lasa-ma sa te las. Isi vedea de treaba lui nedorind sa schimbe pe nimeni in special, cu atit mai putin lumea. Pluteau linistiti, improvizatia cu bidoanele functiona mai bine decit au sperat. Marc avusese dreptate sa le fixeze in fata si in spate si nu in lateral cum voise initial Victor. Apa se latise destul pentru ca ei sa se simta intr-o relativa siguranta fata de ambele maluri. Din cind in cind, Marc baga creanga, ce-i tinea loc de visla, in apa pentru a face mici corectii la traiectorie. Fosnetul frunzelor era intrerupt doar de cioplitul lui Victor. -Ce speri sa prinzi cu aia? -Orice, ii raspunse Victor preocupat. -Eu vreau sa vinez pesti cu ea, intotdeauna mi-am dorit sa vinez pesti, nu sa pescuiesc. Marc avea chef de palavrageala. -Stai cu undita in mina si te chiorasti la suprafata aceea opaca. Groaznic, mai adauga dupa o clipa de reflectie scuturind din cap cu dispret. Nici nu-mi trece prin cap o definitie mai buna a pasivitatii, ca o femeie ce asteapta barbatul. Crezi ca sint misogin si homofob, mai continua sa-l siciie pe Victor? -Cu siguranta, ii raspunse linistit. Dar nu e nici o problema, il asigura el. -Vezi, de aia imi placi, sintem amindoi prodiversitate. Desi nu-mi plac nici homosexualii nici femeile pasive, nu le doresc raul sau disparitia, mai adauga el cazind pe ginduri. Sint tolerant trase el concluzia. Victor, usor amuzat, ii arunca o privire chiorisa. -Te rog fa si niste motive tribale pe sulita aia, sa atragem spiritele ancestrale, forta primilor vinatori din Africa, se lasa Marc furat de ginduri.

Zilele treceau linistite peste cei doi amici, care pluteau spre un viitor incert de care isi legau toate sperantele. Tentativele lor de a prinde peste erau patetice, dar in fiecare zi veneau cu idei noi si nu aveau nici un dubiu ca in cele din urma vor reusi. Isi legasera capatul sulitei de mina cu o sfoara, ca sa nu o piarda, si isi imaginau ca sint personajele lui Melvile sau Hemingway. Viata linistita pe care o duceau in ultimele zile redeschidea portile copilariei, oferindu-le o alternativa la realitatea sumbra in care traiau. Victor reusi prima captura, entuziasmul lor compensind dimensiunile reduse ale capturii. -Un pas mic pentru om, un pas mare pentru omenire, dramatiza Marc imediat intreaga intimplare. Pestele fript transforma seara in ceva special. Fragmentele de jar isi accentuau nuantele rosiatice la cea mai mica pala de vint, le era usor sa se lase furati de jocurile de lumini. Mici flacarui izbucneau fara a capata consistenta necesara continuitatii. Trosnetele lemnului carbonizat si mirosul de ars confereau intregii atmosfere o senzatie de atemporalitate, relatia materna dintre om si foc traversa nepasatoare veacurile. -Imi pare rau ca au ajuns oamenii pe Luna, vorbi Marc tolanit confortabil linga foc. Victor privi instinctiv spre Luna, era plina si stralucitoare. -Cind am vazut primele imagini, continua Marc, am fost foarte dezamagit, am simtit ca am pierdut ceva iremediabil. Ce peisaj dezolant sterp si monoton. Oribil, doar planeta noastra se vede de acolo. -Cunoasterea omoara misterul, ii completa Victor gindurile si daca pui in balanta ce am cistigat si ce am pierdut, nu stiu ce trage mai greu. Victor inchise ochii rememorind toate operele de arta inspirate de astrul selenar. Zilele se scurgeau neobservate, conservele se imputinau, dar ingrijorarea nu li se strecura inca in suflete si desi nu mai avusera noroc la peste au gasit fructe care sa le completeze meniul. Intr-o dimineata, Marc anunta pe un ton neutru ca mai aveau trei conserve. Aceasta constatare avu darul sa-i scoata din amorteala ultimelor saptamini. Pe loc fusese luata hotarirea de a prinde peste cu orice pret. Toata incrincenarea lui Victor din acea zi ramase fara rezultat. Abia a doua zi, cind Marc se trezi sa se spele, norocul le surise. Inca adormit, sulita reusi sa strapunga un peste cit bratul lui. Din mijlocul zvircolirilor frenetice singele tasnea colorind apa. Marc tipa isterizat dupa Victor, teama de a scapa prada il paraliza. Apasa cu ambele miini in sulita tintuind pestele pe fundul apei. Nu-si vedea nici picioarele si nici pestele din cauza singelui amestecat cu milul ridicat de zbaterea cozii. Citeva zile erau scapati de grija harnei. In ziua in care au mincat ultima conserva, au atins locul unde riul se varsa in fluviu. Curentul ce-i prinse ii lua prin surprindere, ii rasuci cu viteza, improscindu-i cu stropi. -Ne rasturnam, urla Victor ca sa acopere bolboroseala apelor. Tinindu-se cu ambele miini, il privi pe Marc, care, incruntat se straduia de zor sa indrepte botul plutei pe directia curentului, eforturile lui erau zadarnice, dar nu se dadu batut. In cele din urma viteza scazu si apele se domolira, viata isi relua cursul monoton. -E bine venit un moment din asta efervescent, te face sa te simti viu, rinji Marc. -Si daca ne tragea la fund ne inecam sigur, se infiora Victor, nu am vazut in viata mea asemenea virtejuri. Fluviul avea o culoare nesanatoasa cu reflexe metalice. -Sti de ce are culoarea asta, afirma Marc. -E foarte poluat, incuvanta Victor. -Adio pesti, adauga Marc pesimist.

Isi facura socoteala ca ar mai avea de mers cam o luna, amindoi credeau ca era nevoie de mai mult timp, dar era prea descurajant sa o admita. Foamea ii pindea rabdatoare. Pe masura ce zilele treceau, peisajul incepea sa se schimbe, vegetatia era tot mai rara. Uriasul fluviu milos curgea fara graba. Era a patra zi de cind nu mai aveau mincare, pe Marc il dureau matele de la apa pe care o bause, asa ca pe moment nu se gindea la mincare. Cind Victor se repezi mai sa-i rastoarne, aruncind sulita in apa, Marc il intreba uimit. -De ce dracu ai aruncat-o? -Am uitat sa leg capatul sforii de mina, ii raspunse Victor cu o voce deznadajduita. Am crezut ca vad un peste mai adauga pe un ton de scuza, prabusindu-se amarit pe fundul barcii. Marc scruta cu tristete suprafata impenetrabila privirii, fluviul ii tira mai departe impasibil la micile lor drame. Erau pierduti in mijlocul apei, se lasau tiriti fara sa se implice in vre-un fel. Se privira reciproc. Fata lui Marc era contorsionata de durere, se tinea cu ambele miini de burta. Victor observa cu cita forta isi inclesta degetele, de parca se temea sa nu scape durerea de sub control. Marc observa ridurile si barba incaruntita a lui Victor, imbatrinise mult in ultimul timp. Il dureau muschii fetei de cit se strimbase din cauza chinului. Dormeau in barca, nu avea nici un rost sa traga la mal. Din ziua urmatoare incepu ploaia, o ploaie marunta si rece ce parea ca va tine la nesfirsit. Din rucsacul, ce era impermeabil, improvizara un burduf. In ziua urmatoare ploaia continua. Erau murati pina la piele, infometati si zgribuliti. Marc se simtea mai bine, nemaifiind nevoit sa bea apa din fluviu, apa ce, in mod curios si spre ciuda lui, nu-l afecta pe Victor. Malurile erau goale, nici o tufa, nici un pom. Privirea se risipea pina la orizzont, neintalnind nici un obstacol. Cerul parea prea jos, incarcat de o nuanta plumburie le dadea senzatia ca-i striveste. -Oriunde privesc, vad acelasi lucru. Inutilitate, mormai Marc neasteptind un raspuns din partea lui Victor. Acesta il privi morocanos, ghemuit in coltul lui. Nu avea nimic de spus. -Ce peisaj blestemat, continua mormaiala. Daca era macar un copac, se mai asezau pasarile in el, faceau cuib, oua, pui. As fi incercat sa-i maninc scoarta, dupa o pauza in care cazu pe ginduri se insufleti. -Hai sa mincam bocancii, am auzit povesti cu exploratori care au cistigat ceva timp in felul asta. Privi fata lui Victor incercind sa desluseasca o reactie. In cele din urma, Victor isi deschise gura. -Mai avem o cutie goala de conserva, putem sa fierbem limbile de la bocanci cu ceva iarba de pe malurile astea nenorocite. Perspectiva unei mese calde le amplifica durereile de stomac, saliva navali amara. Se chinuira indelung sa aprinda focul. Totul era ud, din fericire Victor avea rabdarea si perseverenta necesare. Marc se foia nervos, vroia sa manince orice, chiar in clipa aceea. Gindul ca nu vor reusi sa aprinda focul il scotea din minti. In cele din urma, Victor reusi sa atite o flacaruie anemica. Priveau incordati la micuta cutie de tabla in care fierbeau bucatile de piele si citeva smircuri de iarba. Stateau aplecati deasupra focului, protejindul de ploaie cu propriile trupuri. -Nu mai pot sta in pozitia asta, ma doare spatele, mirii Marc irascibil, hai sa vedem ce a iesit.

Frigindu-si degetele, incercara sa rupa cu dintii bucatile de piele. Lacrimile izvorite din cauza arsurilor se amestecara cu lacrimi de frustrare. Evitau sa se priveasca in ochi. Erau rusinati, o rusine care pe ici pe colo incepea sa se transforme in ura. In cele din urma cazura de acord sa taie pielea in bucati mici, pe care sa le inghita fara sa le mestece. Stomacul va reusi unde maselele au dat gres. Pielea imbibata cu zeama de ierburi avea iz de urina. Stateau pe vine, in noroi, cu privirile in pamint, nu exista nici un loc uscat, nici un loc in care sa te adapostesti. Ploaia marunta si rece se scurgea de pe cap pe git si in continuare se prelingea pe spate. -Ce facem, intreba Victor, mai stam? -Ghici, il repezi Marc si se indrepta spre fluviu. Se lupta sa-si tina nervii sub control, din pacate aceasta lupta ii solicita toata vointa, asa ca nu-i mai ramineau resurse pentru a fi amabil. Victor cunostea temperamentul lui Marc si decise sa nu riposteze, propriul echilibru sufletesc ii permitea sa fie generos. Isi reluara curgerea monotona in tacere. Evitau sa se priveasca sau sa-si vorbeasca. Lui Marc ii parea ca Victor ii invadeaza spatiul pesonal, simtea nevoia de izolare, ferit de orice privire. Barca devenise prea mica, era silit sa inspire expiratia celuilalt si acest gind ii provoca sila. Prezenta unei alte persoane genera o presiune ce crestea cu fiecare clipa. Se sufoca. Cauta din priviri ceva sa-l distraga repede de la aceste ginduri. In ambele parti erau aceleasi maluri noroioase cu smircuri rare, ingalbenite, ostile vietii. Fluviul nu oferea nici o variatie, aceasi suprafata metalica impenetrabila. Simti ca i se face rau. Cauta cu disperare o amintire placuta de care sa se agate, un univers imaginar in care sa se refugieze. Nimic nu-l ajuta, capul ii cobori pina barbia ajunse sa se sprijine in piept. Intregul corp ii deveni o cirpa moale si uda. Victor privea in gol cu capul rasucit, era prea absorbit de ginduri pentru a observa starea lui Marc. Simtea cum aluneca in apatie, o apatie mult prea familiara, cu care se confruntase de citeva ori in perioadele negre din trecut. Isi dadea seama ca nu au nici o sansa de a-si atinge tinta. Singura lor sansa era un miracol. Din pacate nu era un timpit care sa spere la un bine nedefinit, undeva intr-un viitor confuz, fara nici un motiv real. Totusi trebuia sa spere, sa-si pastreze capul pe umeri atit pentru el cit si pentru Marc, care parea sa fie pe muchie. Gindul acesta il facu sa ridice privirea. Capul lui Marc se balanganea fara motiv, parea cufundat intr-un fel de litanie, bolborosind ceva neinteligibil. Starea acestuia il motiva si mai mult sa-si pastreze cumpatul. Trebuia sa fie puternic pentru amindoi. In zilele urmatoare si-au mincat bocancii pina la talpa. Nu se zarea nici o pasare, nici o coada de peste nu improsca apa in jurul lor. Parea ca Moartea se instapinise peste lume si acum ii astepta ingaduitoare. Moartea nu avea motive sa se grabeasca, pina acum a cistigat de fiecare data. In micul univers plutitor domnea incremenirea izvorita din acceptarea inexistentei sperantei. Pe Marc, de citeva zile, incepuse sa-l obsedeze nepasarea naturii, interfata dintre om si divinitate, la chinurile lor. Oare nu suferisera destul, oare nu au luptat suficient. Ajuta-te singur si Dumnezeu te va ajuta,,. Unde era Dumnezeu acum? urla Marc acuzator in sinea lui. Ce vrei de la noi? Tu esti de vina ca nu te intelegem, nu vezi ca sintem inca animale? Spre seara au zarit o mica grota sapata in mal, nu era mare lucru, dar perspectiva unui culcus uscat ii determina sa opreasca. Nu mai aveau cu ce sa aprinda focul, asa ca s-au multumit sa se ghemuiasca fiecare cu gindurile lui. Era o noapte luminoasa, fluviul avea un aspect nenatural, aproape fosforescent. Marc isi imagina ca era un gigant plictisit, care

astepta ca ei sa faca ceva, orice. Erau singurele fiinte vii din acel univers absurd, doar ei putea actiona, doar ei puteau fi activi in acesta lume pasiva. Victor isi privea picioarele, sau poate privea in gol, Marc nu-si putea da seama. Nu mai vorbisera de citeva zile, de cite exact habar nu avea. Existenta devenise atemporala. Nu se intimpla nimic, nu se schimba nimic, nu se intrevedea nici o speranta. Incepuse de mult sa nu mai simta foamea, poate devenea un ascet, un om care transcede nevoi de a se hrani, de a defeca si a urina. Da! Cu siguranta asta era, isi zicea in gind tot mai convins. Victor asculta ingrijorat, prefacindu-se ca nu realizeaza faptul ca Marc gindea cu voce tare. Marc era prea cufundat in lumea lui. Victor ii intoarse spatele si se culca, se simtea sfirsit si ii era teama, ca daca adoarme nu va mai avea puterea de a se trezi. In cele din urma, oboseala invinse trupul slabit si somnul il cuprinse amortindu-i teama de moarte. Dar Marc ramase treaz, bolborosind cu privirile ratacite spre fluviu. Miile sclipiri aleatorii ale fuviului pareau sa-l avertizeze. Da, chiar asa, fluviul ii transmitea ceva, ca un cod morse, il prevenea. Marc stia despre ce pericol ii vorbea fluviul. Nu exista decit un pericol pentru om, celalat om. Homo homini lupus est,, isi aminti de la lectiile de latina. Cu siguranta Victor nu va putea deveni un ascet ca el, ba dimpotriva, se va indrepta spre latura animalica. Ii privi spatele lat si bratele masive, era prea teluric. Victor va alege supravietuirea fizica in locul celei spirituale. Canibalismul in locul ascezei. Socoti ca puterea fizica a celuilalt o depasea pe a sa, trebuia sa profite de avantajul surprizei. Pipai lama rece in timp ce rememora o serie de incidente ce ii aprobau si sustineau decizia. Si fluviul il sustinea, asta ii transmitea prin lucirile neregulate. El era cel ce merita sa supravietuiasca, isi zise in timp ce se repezea cu lama in spatele lui Victor. Cu atit avint se aruncase, incit se rostogolira de citeva ori in urletele de agonie ale injunghiatului. Pentru o clipa, Victor privi nedumerit la ochii insingerati a lui Marc, apoi, realizind cese intimpla ii inclesta gitul cu miinile sale mari. Miinile acelea pasnice obisnuite sa creeze frumosul, se transformara intr-o menghina. Marc simtea forta implacabila ce-l inabusea, dar nu simtea frica. Depasise de mult acel prag, simtea doar ura, acest individ inferior lui nu avea dreptul sa cistige. Ura ii dadea o forta ce-l mira si pe el, nu avea nevoie de aer asa cum nu avea nevoie nici de hrana. Nu avea decit sa-l stranguleze. Singele facea lama alunecoasa, trebuia sa aibe grija sa nu o scape. Linistit, cu miscari calculate, il infipse in burta celui ce se caznea sa sugrume un nemuritor. Scoase incet lama si o infipse din nou. Repeta miscarile fara graba, strinsoarea incepu sa slabeasca, viata se retragea vizibil din ochii lui Victor. -De ce? mai apuca Victor sa sopteasca si ochii i se umplura de mila, inainte ca trupul sa-i devina inert. Marc ramase mult timp cu mina inclestata pe lama infipta pina la prasele in trupul mort. Parea blocat undeva in afara existentei. In ultima clipa, Victor il privise cu mila, ii daruise lui ultima clipa a vietii sale. Cea mai importanta clipa, ultima manifestare a vietii inaintea neantului. Marc isi ridica ochii spre stele si fiindca nu putea sa-si ceara iertare, murmura: -Imi pare rau. Se ridica din balta de singe si privi la fata impacata a lui Victor. -Multumesc prietene, ii spuse si se indeparta spre fluviu. Simtea nevoia de a se scufunda in abis.