P. 1
Curs Electrotehnică UTM

Curs Electrotehnică UTM

|Views: 3,398|Likes:
Published by kraftplus
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI. Curs ,, Electrotehnica”
UNIVERSITATEA TEHNICĂ A MOLDOVEI. Curs ,, Electrotehnica”

More info:

Published by: kraftplus on Sep 22, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/02/2013

pdf

text

original

CAPITOLUL 1 CIRCUITE ELECTRICE DE CURENT CONTINUU 1.1. CIRCUIT ELECTRIC 1.1.1. Elemente de circuit.

Caracterizarea elementelor de circuit Prin circuite electrice de curent continuu înţelegem circuitele în care curenţii şi tensiunile au valori invariabile în timp. Este acceptată notarea acestor mărimi cu litere mari : I, E, U etc. Componentele unui circuit electric se numesc elemente de circuit. Un ciruit simplu de curent continuu, cuprinzând o sursă cu t.e.m. E şi rezistenţa internă Ri , care alimentează un rezistor R (figura.1.1), are două elemente: sursa şi rezistorul. Elementele de circuit cu două borne (terminale) de acces se numesc elemente dipolare. Dacă elementul dipolar poate fi caracterizat printr-o singură mărime, el se numeşte element ideal de circuit; de exemplu, rezistorul ideal este caracterizat numai de rezistenţa sa, R.

Fig.1.1

Fig. 1.2

Fig.1.3

Elemente pasive şi active. Un element de circuit de curent continuu se numeşte pasiv, dacă nu poate ceda energie electrică în circuit oricare ar fi sensul curentului prin element; de regulă, un astfel de element a b s o a r b e energie electrică. Rezistorul R (figura 1.1) este un element pasiv de circuit.
21

Un element de circuit de curent continuu se numeşte activ, dacă poate genera energie de natură electrică în anumite regimuri de funcţionare (există şi regimuri, în care un astfel de element poate, eventual primi energie electrică, fiind deci un receptor de energie). Sursele de curent sau tensiune electrică sunt elemente active (figura 1.4, figura 1.5).

Fig.1.4. Reprezentarea sursei reale de tensiune.

Fig.1.5. Surse ideale de energie: a – sursă ideală de tensiune U = ─ E; b – sursă ideală de curent I = J

Circuitul electric format numai din elemente pasive se numeşte circuit pasiv; un circuit electric care pe lângă elementele pasive are cel puţin un element activ se numeşte circuit activ. Caracteristica elementului de circuit. Relaţia între tensiunea U la bornele unui element dipolar şi intensitatea I a curentului prin element caracterizează complet elementul de circuit. Această relaţie prezentată grafic în planul coordonatelor U – I poartă denumirea de caracteristică tensiune-curent a elementului de circuit. Elementele de circuit se numesc liniare dacă caracteristica tensiunecurent este o linie dreaptă (figura 1.2); aceste elemente se numesc neliniare dacă caracteristica menţionată este o linie curbă (figura 1.3). De regulă, elementele reale de circuit sunt neliniare, dar în multe cazuri practice pot fi considerate ca fiind liniare, în limite suficient de largi ale curentului şi tensiunii.

22

1.1.2. Elemente de circuit, ideale şi reale Pentru simplificarea calculelor practice şi a analizei circuitelor electrice de curent continuu (c.c.) se recurge la prezentarea grafică a circuitelor prin scheme echivalente, în care elementele de circuit – surse de energie şi rezistenţe (conductanţe) – sunt considerate ca fiind ideale. Rezistorul ideal. Acesta este un element de circuit care are tensiunea la borne proporţională cu intensitatea curentului, oricare ar fi valoarea acestui curent; factorul de proporţionalitate este rezistenţa R a rezistorului. Ecuaţia de circuit a rezistorului poate fi scrisă: U=RI. (1.1) Mărimea inversproporţională rezistenţei R se numeşte conductanţă, se notează G şi este egală: 1 G= . (1.2) R Simbolul grafic al acestor elemente şi caracteristica tensiune-curent – o dreaptă care trece prin originea axelor – este prezentat în fig.1.6.

Fig. 1.6.

Fig 1.7. Sursă ideală de tensiune

Rezistorul ideal este un element pasiv, puterea disipată pe acest element poate fi calculată ca: U2 PR = U I = R I 2 = G U 2 = . (1.3) R Această putere este totdeauna pozitivă şi primită pe la borne, regă23

sindu-se sub forma de căldură dezvoltată în unitatea de timp, prin efect Joule. Sursa ideală şi reală de tensiune(curent). Sursa ideală de tensiune este un element de circuit, care are tensiunea la borne independentă de curentul ce trece prin sursă . Simbolul grafic şi caracteristica U-I sunt reprezentate în figura 1.7. Este clar că sursa reală de tensiune sau curent diferă prin faptul că în primul caz în serie cu sursa este conectată rezistenţa Ri , iar în al doilea – conductanţa Gi, în paralel, aşa cum se vede în figura 1.8. Ecuaţia ce leagă tensiunea la borne şi intensitatea curentului într-o sursă reală de tensiune este: U = Ri I ─ E , (1.4) ceea ce arată că tensiunea se mai poate reprezenta sub forma unei surse ideale de tensiune E, legată în serie (să fie parcursă de acelaşi curent) cu un rezistor Ri . Un sistem format dintr-o sursă Fig. 1.8.Reprezentări echivalente ideală de curent J legată în paraale sursei de energie electrică: a – reprezentarea serie a sursei reale de lel cu un rezistor de conductanţă tensiune; b – reprezentarea derivaţie a sursei reale de curent. Gi este parcurs de un curent total accesibil la bornele sistemului (figura 1.8, b): I = J + Gi U, relaţie ce mai pote fi scrisă sub forma U= 1 Gi I─ J Gi . (1.5) (1.4)

Din relaţiile (1.3) şi (1.5) se vede că sistemul reprezentat în figura 1.8, b se comportă identic cu sursa reală de tensiune, dacă sunt îndeplinite condiţiile: Gi = 1 / Ri , J = Gi E = E / Ri .
24

(1.6)

Prin urmare, relaţiile (1.6) constituie condiţiile de comportare echivalentă a sursei reale de tensiune cu sistemul reprezentat în figura 1.8, b şi numit sursă reală de curent. În raport cu sensurile precizate, sursa funcţionează în regim de generator atunci când curentul prin sursă este pozitiv şi în regim de receptor – când curentul este negativ. Puterea la bornele sursei, Pb = = U I = E I este pozitivă în primul caz (regim de generator) şi negativă în cel de-al doilea (regim de receptor), ceea ce este bine ilustrat în figura 1.9.

a b c Fig. 1.9. Bilanţuri energetice caracteristice conductorului (filiform) parcurs de curent:
a – U + E = RI, Pb+ Pg = Pec. În conductor se disipă prin efect electrocaloric (Pec) ireversibil (Joule) atât puterea primită pe la borne (Pb), cât şi cea cedată de sursa de energie (Pg); b – U = E + RI, Pb = Pg+Pec. Puterea transmisă Pb se pierde în parte prin efect electrocaloric (Pec) ireversibil, restul este primit de sursa de energie care o înmagazinează sub forma energiei sale specifice; c – E = U + RI, Pg = Pb+Pec. Sursa de energie cedează putere în exterior, din care o parte se restituie conductorului, transformată ireversibil în căldură, prin efect electrocaloric.

Aşa dar, energia electrică schimbată de sursă prin borne într-un interval de timp (t, t + Δ t) este ΔW = Pb Δ t. Energia electrică este pozitivă (ΔW > 0) cănd este efectiv cedată de sursă şi negativă (ΔW < 0) când este primită de sursă. În ce priveşte intensitatea curentului I prin sursă, aceasta depinde de elementele de circuit conectate la bornele sale, denumite şi elemente de structură.

25

1.1.3. Elemente de structură a circuitelor electrice Reprezentările grafice ale circuitelor electrice poartă denumirea de scheme electrice echivalente. Aici am dori să accentuăm: schema echivalentă a unui circuit electric este un fragment grafic care, cu un anumit grad de exactitate reflectă circuitul real; acesta din urmă este (sau poate fi) montat, schema însă – numai desenată! Aşa dar, expresia uzuală „...să montăm schema...” este complet absurdă! Schema arată modul în care se interconectează într-un circuit elementele componente ale acestuia, adică rezistoarele şi sursele de energie electrică. Un exemplu de schemă echivalentă este prezentat în figura 1.10. În cele ce urmează se definesc termenii indispensabili descrierii complete a structurii unui circuit electric: – bornă, extremitate a unui ele-ment al circuitului; – nod, bornă comună unui nu-măr de cel puţin trei Fig. 1.10. Exemplu de schemă elecelemente de circuit; trică a unui circuit de c.c. – latură, grup de elemente de circuit legate direct (în serie, fără ra-mificări) între două noduri ale circuitului; – buclă, succesiune continuă de laturi ale circuitului, ce formează un contur închis; – ochi, buclă ce nu conţine laturi interioare; – cale, succesiune continuă de laturi ale circuitului, ce leagă două borne oarecare (de obicei noduri). Revenind la schema din figura 1.10 se recunosc: borne – nu sunt; noduri – a, b, c, d, e, f ; laturi – (1)- (2), (3), (4), (5), (6), (7), (8), (9), (10)- (11); bucle – (1)- (2)- (3)- (7), (7)- (8)- (5)- (6)- (10) - (11), etc.; căi – între nodurile a şi b , de exemplu: (4), (3)- (8)- (5), etc.
26

Un rol deosebit în definirea structurii unui circuit electric joacă şi conceptul de sistem de bucle fundamentale; acesta este un sistem de bucle independente, ce nu se pot deduce unele din celelalte şi care conţin toate laturile circuitului. Alegerea buclelor independente ale unui circuit poate să difere, dar numărul lor este întotdeauna acelaşi pentru un circuit dat. În literatura de limbă rusă este utilizat încă un termen de descriere a schemei circuitului electric, în opinia autorului important: arbore de schemă – o succesiune de laturi, care leagă toate nodurile schemei fără a crea un contur închis (o buclă). În cazul schemei din figura 1.10 exemplu de arbore poate fi: (7)- (3)- (8)- (5)- (9) etc. Orice latură adăugată la arbore crează o buclă fundamentală (şi independentă). O latură de circuit se numeşte activă sau pasivă după cum conţine sau nu surse de energie electrică; corespunzător, un circuit va fi activ sau pasiv, dacă conţine surse de energie sau, respectiv – numai elemente (laturi) pasive. Este utilizată şi noţiunea de pasivizare a circuitului – îndepărtarea din circuit a surselor de energie electrică fără a modifica rezistenţa laturilor acestuia. Pasivizarea surselor de enetgie este ilustrată în

Fig.1.11. Pasivizarea surselor de energie electrică. 27

figura 1.11. Procedura pasivizării este suficient de clară şi nu necesită explicaţii suplimentare. Sunt denumite borne de acces sau poli acele borne ale circuitului electric, prin care acesta poate fi legat cu alte circuite; un circuit cu un număr oarecare de borne de acces se numeşte multipol. În cazul că are numai două borne de acces se numeşte dipol. Circuitul electric se numeşte complet dacă nu are borne de acces cu exteriorul. Dacă la un astfel de circuit cu l se notează numărul de laturi, cu n – numărul de noduri şi cu b – numărul de bucle fundamentale (independente), conform teoremei lui Euler se poate demonstra că între aceste mărimi există relaţia următoare: b=l─n+1. 1.2. TEOREMELE (LEGILE) LUI KIRCHHOFF 1.2.1. Prima teoremă a lui Kirchhoff Vom considera o suprafaţă închisă (Σ ) trasată astfel încât să închidă un singur nod (figura 1.12) al unui circuit. Fie I1, I2 şi I3 – intensită(1.7)

Fig. 1.12.

Fig. 1.13.

ţile curenţilor prin conductoarele care se ramifică din nodul respectiv. Pentru suprafaţa Σ în conformitate cu legea conservării sarcinii se poate scrie: IΣ = I1 + I2 – I3 şi Δ qΣ = 0 ,
28

ceea ce semnifică că sarcina electrică existentă pe suprafeţele conductoarelor parcurse de curent continuu este invariabilă în timp. Înlocuind în enunţul legii IΣ = – Δ qΣ / Δ t , obţinem: I1 + I2 – I3 = 0.
(1.8)

Relaţia (1.8) exprimă prima teoremă (lege) a lui Kirchhoff referitoare la nodul considerat, care, generalizată se enunţă astfel: suma a l g e b r i c ă a intesităţilor curenţilor din laturile ce se ramifică dintr-un nod al unui circuit de curent continuu este nulă
N K=1

Σ ± Ik = 0 .

(1.9)

Astfel, după convenţia adoptată în formularea legii conservării sarcinii, intensităţile curenţilor care pleacă din nod se iau cu semnul plus (+), iar cele ale curenţilor ce vin în nod – cu semnul minus (─).
Exemplu. Din nodul (a) al unei reţele (circuit) de c.c. se ramifică patru conductoare. Stiind că I1 =1 A , I2 = 2 A , I3 = 5 A , să se determine curentul I4. Pentru I4 se alege un sens de referinţă arbitrar, ca în figura 1.13 şi, aplicând prima teoremă a lui Kirchhoff se obţine: I1 + I2 – I3 + I4 = 0 , de unde rezultă: I4 = I3 – (I1 + I2) = 5 – 3 = 2 A. Sensul curentului I4 coincide cu sensul de referinţă ales arbitrar; în caz contrar ar fi trebuit schimbat.

1.2.2. A doua teoremă a lui Kirchhoff Pentru a clarifica esenţa celei de-a două teoreme (lege) a lui Kirchhoff se va considera o succesiune de laturi dintr-o reţea de c.c., care formează un contur închis şi care, cum a fost specificat mai sus poartă denumirea de ochi (buclă ce nu conţine laturi interioare). Se admite de asemenea că sensurile de referinţă a curenţilor din laturi coincid cu sensurile de referinţă ale tensiunilor
29

electromotoare (t.e.m.), precum este prezentat în figura 1.14. Bucla închisă se va parcurge în direcţia acului ceasornicului (indicată cu o săgeată). Considerând tensiunile de la bornele laturilor cu sensurile de referinţă din figură, pot fi scrise următoarele ecuaţii pentru aceste tensiuni (în conformitate cu teorema potenţialului electric staţionar, [1] şi relaţia prezentată mai sus, U = Ri I ─ E ): U1 + E1 = U2 + E2 = U3 + E3 = U4 + E4 = R1 I1 R2 I2 R3 I3 R4 I4

(1.10)

Fig. 1.14.

Relaţiile de legătură între tensiunile la bornele laturilor şi potenţialele bornelor se vor scrie astfel: U1 U2 U3 U4 = = = = Va ─ Vb Vc ─ Vb Vc ─ Vd Vd ─ Va

(1.11)

Înmulţind cu (─1) relaţia U2 (sensul tensiunii este invers sensului parcurgerii buclei închise) şi adunând parte cu parte, se obţine: U1 ─ U2 + U3 + U4 = Va ─ Vb ─ Vc + Vb + Vc ─ Vd + Vd ─ Va = 0, sau U1 ─ U2 + U3 + U4 = 0 . (1.12) Procedând în mod analog cu sistemul (1.10) şi ţinând cont de rezultatul stabilit prin (1.12), se obţine: E1 ─ E2 + E3 + E4 = R1 I1 ─ R2 I2 + R3 I3 + R4 I4 .
30

(1.13)

Au fost obţinute astfel două ecuaţii – (1.12) şi (1.13) şi, deci două formulări (diferite) pentru teorema a doua a lui Kirchhoff, care sunt echivalente numai pentru circuitele cu elemente liniare de curent. Pentru teorema a doua Kirchhoff sunt valabile două enunţuri: – într-un ochi fără de surse t.e.m. suma algebrică a tensiunilor la bornele laturilor ce-l alcătuiesc este nulă :
N

k=1

Σ ± Uk = 0 .

(1.14)

într-o buclă închisă (ochi) suma algebrică a căderilor de tensiune pe rezistoarele laturilor este egală cu suma algebrică a t.e.m. ale surselor din laturile acesteia :

N N

k=1

Σ ± I k Rk = Σ ± Ek .
k=1

(1.15)

Sumele de mai sus sunt algebrice, din cauza adoptării arbitrare a sensului în care se parcurge ochiul; tensiunile la bornele laturilor care au sens opus celui ales pe ochi intervin în suma (1.15) cu semnul „─”. Regula rămâne aceeaşi şi pentru t.e.m. şi căderile de tensiune pe rezistoarele din laturile ochiului dat.
Exemple pe teorema a doua a lui Kirchhoff: Să se aplice teorema a doua Kirchhoff pentru circuitul din figura alăturată. Conform primului enunţ U1 ─ U2 + U3 = 0, iar după al doilea enunţ: E1 ─ E2 + E3 = R1 I1 ─ R2 I2 + R3 I3. Sunt date: U1 = 200 V, U2 = 50 V şi U3 = 400 V. Se cere U4 (sensul arătat) Conform primului enunţ U1 + U2 ─ U3 ─ U4 = 0, de unde U4 = (U1 + U2) ─ U3 = 250 ─ 400 = = ─ 150 V. 31

În ochiul de circuit din figură sunt date: R1 = 10 Ω , R2 = 20 Ω , R3=1Ω şi curenţii I1 = 5 A , I2 = 1 A şi I3= 10 A . Să se determine t.e.m. E3 . Pentru rezolvare se scrie teorema doi Kirchhoff în forma enunţlui al doilea: E3 = R1 I1 ─ R2 I2 + R3 I3 = 50 ─ 20 + 10 = 40 V.

1.2.3. Rezolvarea circuitelor electrice liniare de c.c. prin metoda asocierii (transformărilor simple) Circuit electric liniar, prin definiţie se numeşte acel circuit în structura căruia intră numai rezistoare al căror material se comportă liniar din punct de vedere conductiv. Rezistivitatea acestor materiale fiind constantă, defineşte fiecărui rezistor o valoare constantă, bine determinată a rezistenţei sale electrice. În continuare vom lua cunoştinţă cu anumite reguli de asociere a sensurilor de referinţă şi a elementelor circuitelor liniare de c.c. 1. Reguli de asociere a sensurilor de referinţă ale curentului şi tensiunii la borne. Vom analiza un circuit liniar, alcătuit dintr-o sursă ideală de tensiune care alimentează un rezistor liniar, reprezentat în figura 1.15, a.

a

b Fig. 1.15.

c

Deoarece tensiunea la bornele sursei este aceeaşi cu cea de la bornele rezistorului, adică U = E şi respectiv U = R I se poate deduce curentul prin circuit: I=E/R.
32

Sursa de energie E dezvoltă o putere în circuit care este egală: Pg = E I. Această putere este cedată rezistorului, unde energia sursei se transformă în căldură prin efect Joule. Astfel, Pg = E I = R I 2 = PR . Faţă de bornele A şi B (figura 1.15, a), curentul prin borne şi tensiunea între borne au sensurile asociate în moduri diferite, după cum ne referim: la partea din stânga unde este sursa de energie, sau la cea din dreapta, unde se află receptorul de energie. În cazul unui circuit dipolar se spune că sensurile tensiunii şi curentului sunt asociate după regula utilizată pentru generator dacă sensurile lor sunt cele pentru sursa electrică în regim de generator (figura 1.15, b); tensiunea şi curentul au sensurile de referinţă asociate după regula utilizată pentru receptoare dacă sensurile lor sunt cele utilizate pentru un rezistor (figura 1.15, c). Este important de subliniat că precizarea regulei de asociere a sensurilor de referinţă ale tensiunii şi curentului la bornele unui element dipolar este obligatorie! Numai în raport cu aceste sensuri au semnificaţie valorile numerice ale acestor mărimi, care pot fi negative sau pozitive. 2. Conexiunile rezistoarelor Este momentul să facem o remarcă , considerăm, importantă: cele expuse mai sus referitor la teoremele Kirchhoff, la fel ca şi cele ce vor urma în continuare, inclusiv legea lui Ohm despre care nu s-a pomenit încă – toate acestea se expun cu un singur scop care poate fi formulat ca „metode de rezolvare a circuitelor liniare de c.c.”. Unele dintre aceste metode fiind mai simple (metodele transformărilor echivalente), altele mai complicate. Din categoria transformărilor echivalente simple fac parte şi conexiunile rezistoarelor. Rezistenţa echivalentă a unui circuit dipolar, liniar şi pasiv este raportul dintre tensiunea aplicată la borne şi intensitatea curentului prin circuit (1.16). Relaţia de calcul deci este următoarea:
33

Re=

U I

Fig. 1.16.

Fig. 1.17.

a) Asocierea în serie În figura 1.17 sunt prezentate două rezistoare R1 şi R2 legate în serie. Din figură este evident că U = U1 + U2, unde U1 = R1 I, iar U2 = R2 I şi atunci tensiunea U care este egală cu U = Re I poate fi prezentată astfel: U = U1 + U2 ; Re I = R1 I + R2 I, de unde, simplificând cu I ( ≠ 0) se obţine Re = R1 + R2 . Dat fiind faptul că Re = 1 Ge 1 Ge sau Ge = , R1 = = 1 G1 + 1 G1 1 G2 . G 2 şi R2 = , 1 G2 (1.16) , se obţine (1.17)

G1 G2 G1 + G2

(1.18)

În caz că elementele sunt identice, atunci Re = 2R iar Ge =

.

34

b) Asocierea în paralel Să analizăm acum situaţia, când cele două rezistoare sunt conectate în paralel. Rezistenţa echivalentă Re se determină, punându-se condiţia ca pentru aceeaşi tensiune între borne curentul prin borne în cele două variante (figura 1.18) să fie acelaşi; numai cu respectarea acestei condiţii transformarea poate fi considerată echivalentă. Deci, curentul prin rezistenţa echivalentă este I = U / Re şi, în conformitate cu prima teoremă Kirchhoff se poate scrie: Σ ± Ik = 0 sau I = I1 + I2 , unde U U I1 = , I2 = . R1 R2

Fig. 1.18.

Înlocuind I1 şi I2 şi ţinând cont că I = U / Re , simplificând cu U (≠ 0) vom obţine: 1 1 1 = + , (1.19) Re R1 R2 sau Re = R1 R2 R1 + R2 . (1.20)

Pentru conductanţa echivalentă în acest caz obţinem, evident: Ge = G1 + G2 . Pentru elemente identice Ge =2 G, iar Re = R / 2. Relaţiile de calcul al rezistenţelor echivalente pot fi generaţizate pentru cazul în care sunt asociate în serie (figura 1.19) sau paralel (figura 1.20) un număr n de rezistoare diferite. Utilizând teorema a doua Kirchhoff, asemănător exerciţiilor de mai sus, obţinem: Re = R1 + R2 + R3 +...+ Rn .
35

(1.21)

(1.22)

Fig. 1.19. Asocierea a n rezistoare în serie.

Relaţia (1.22) poate fi scrisă şi sub alte forme:
n

Re = ∑ Rk .
k=1

(1.23)

sau
1
n

1

= ∑ Ge
k=1

. Gk

(1.24)

În cazul elementelor identice Re = n R şi Ge = G / n . Pentru aceleaşi elemente, legate în paralel prima teoremă Kirchhoff

a b Fig. 1.20. Două variante de asociere a rezistenţelor în paralel.

se scrie: I = I1 + I2 + I3 +...+ In , unde I = U Re , Ik = U Rk , k = 1, 2, 3, ..., n (1.25)

36

Dacă în relaţia (1.25) substituim curenţii şi împărţim cu U ambii termeni, obţinem pentru asocierea în paralel a n rezistoare: 1 Re sau mai compact
1
n

=

1 R1

+

1 R2

+ ... +

1 Rn

,

(1.26)

1

= ∑ Re şi
k +1
n

. Rk

(1.27)

Ge = ∑ Gk .
k=1

(1.28)

În cazul rezistoarelor identice, Re = R / n iar Ge = n G . La finalul acestui subparagraf am vrea să subliniem că conexiunile rezistoarelor în serie sau paralel sunt o realitate, iar determinarea rezistenţei echivalente a unui sector (părţi) de circuit ce conţine aceste conexiuni se face nu de dragul „determinării”, ci pentru ca să se ajuncă la schema simplificată şi echivalentă din figura 1.16 sau figura 1.18, în care cele trei mărimi – I, U şi R sunt legate între ele prin legea lui Ohm, care poate fi formulată astfel: Într-un circuit închis curentul este direct proporţional cu t.e.m. şi invers proporţional rezistenţei (echivalente) a circuitului. Legea lui Ohm, conform definiţiei poate fi scrisă în felul următor: E I = Re + Ri unde I şi E sunt curentul şi tensiunea electromotoare în circuit, respectiv; Re – rezistenţa părţii exterioare a circuitului (echivalentă); Ri – rezistenţa internă a sursei de energie electrică. Legea lui Ohm poate fi scrisă şi altfel:
37

,

(1.29)

E = I (Re + Ri) .

(1.30)

În expresiile (1.29) şi (1.30) curentul se măsoară în amperi A, t.e.m. în volţi V, iar rezistenţa – în ohmi Ω. Rezistenţa totală a circuitului este: Re + Ri = E / I. Legea lui Ohm este adevărată nu numai în raport cu circuitul în ansamblu, ci şi cu fiecare segment (latură) a lui aparte. Dacă un segmet de circuit nu conţine sursă de energie, atunci sarcinile electrice se deplasează prin acest segment din punctul cu un potenţial mai înalt spre cel cu un potenţial mai jos; sursa de energie se consumă pentru susţinerea acestei diferenţe de potenţial între punctul (nodul) iniţial şi cel final al segmentului. Această diferenţă de potenţial se numeşte tensiune aplicată pe segment (latură). Deci, legea lui Ohm pentru un segment de circuir (fără sursă de energie) se poate scrie ca I = U / R , fiind U tensiunea aplicată iar R – rezistenţa segmentului. Poate fi formulată legea lui Ohm astfel: Intensitatea curentului printr-o latură a circuitului este egală cu tensiunea la bornele acestei laturi împărţită la rezistenţa acesteia. Din această definiţie urmează că tensiunea (deseori se spune – căderea de tensiune) la bornele laturii este egală cu produsul intensităţii curentului şi rezistenţa ei: U = I R. Pentru un circuit închis care conţine sursa de energie E cu rezistenţa internă R i , cea echivalentă R şi curentul I , conform legii lui Ohm se poate scrie: E=IRi+IR=IRi +U, unde I R = U – căderea de tensiune pe rezistenţa R , adică în circuitul exterior sau, altfel spus – la bornele sursei de energie (a generatorului); I R i este căderea de tensiune pe rezistenţa internă a sursei de energie. S-a tot vorbit mai sus de intensitatea curentului, de tensiune şi căderea de tensiune; aceste mărimi ale circuitelor de c.c. (şi nu numai) pot şi de cele mai multe ori – trebuie, să fie măsurate. Deci, curentul în circuit se măsoară cu aparatul numit a m p e r m e t r u , tensiunea – cu v o l t m e t r u l . Pentru conectarea ampermetrului în
38

circuitul curentului se produce o ruptură, unde se şi conectează (consecutiv) ampermetrul (v. figura 1.21). Astfel prin aparat va trece tot curentul măsurat. Voltmetru arată căderea de tensiune pe un segment dat al circuitului. Dacă voltmetrul este conectat la începutul circuitului exterior, adică la polul pozitiv al generatorului (sursa de energie), el Fig. 1.21. Schema conectării ampermetrului şi voltmetrului. va arăta căderea de tensiune în circuitul exterior, care va fi totodată şi tensiunea la bornele sursei. Tensiunea la bornele sursei de energie (a generatorului) este egală cu diferenţa dintre t.e.m. şi căderea de tensiune pe rezistenţa internă a acestei surse, adică U = E – I R i . Dacă rezistenţa circuitului exterior sursei se micşorează, discreşte şi suma R i + R, ceea ce duce la creşterea curentului I. Aceasta va majora căderea de tensiune în interiorul sursei de energie (I R i), dat fiind R i = const. Prin urmare, cu micşorarea rezistenţei R a circuitului extern, tensiunea la bornele sursei de energie de asemenea scade. Dacă aceste borne se interconectează cu un conductor rezistenţa căruia este practic nulă, curentul în circuit va fi maximal şi egal cu I = E / R i – cea mai mare valoare posibilă a curentului furnizat de sursa dată de energie. Regimul de funcţionare cu rezistenţa circuitului exterior R ≈ 0 se numeşte s c u r t c i r c u i t . Pentru sursele de energie cu rezistenţă internă mică, cum sunt generatoarele (maşinile electrice), acumulatoarele acidice acest regim este foarte periculos – el poate distruge respectiva sursă. Scurtcircuitul poate apărea ca rezultat al deteriorării izolaţiei conductoarelor ce conectează sursa de energie cu consumatorul ei. Pentru a proteja echipamentele electrotehnice de scurtcircuit se utilizează tot felul de siguranţe şi dispozitive de protecţie. Vom încheia acest subparagraf cu câteva exemple de rezolvare a circuitelor de c.c. prin metoda transformărilor echivalente simple, utilizând teoremele lui Kirchhoff şi legea lui Ohm. Exemple.
39

Rezistoarele din figura alăturată au valorile R1= 1 Ω , R2 = 2 Ω ,R3 = 6 Ω. Să se calculeze rezistenţa echivalentă a circuitului. Schema prezintă o asociere mixtă: R1 şi R2 în serie şi împreună – în paralel cu R3. Rezistenţa echivalentă va fi: Re = (R1+R2) R3 R1+R2 +R3 =2Ω.

Sunt date: R1= 4 Ω , R2 = 3 Ω şi R3 = 6 Ω. Să se determine Re. Re = R1 + R2 R3 R2 + R3 = 6Ω.

3. Divizor de tensiune şi curent
a) Divizorul de tensiune

Acesta prezintă un circuit electric alcătuit din două rezistoare în serie, pentru a obţine o tensiune mai mică decât tensiunea de la bornele circuitului. Un astfel de circuit este reprezentat în figura 1.22. Prin divizor trece un curent egal cu

Fig. 1.22.

Fig.1.23.

U
40

I=

R1+R2

,

iar tensiunea care prezintă interes, în cazul din figura 1.22 – U2 este U U2 = I R2 = R1+R2 sau într-o formă general acceptată U2 = U R2 R1+R2 . (1.31) R2 ,

Exemplu. Să se prezinte grafic un dispozitiv care să permită obţinerea unei tensiuni, ajustabile între 0 şi o valoare maximă U. În acest scop poate fi utilizat un reostat cu un singur sul de rezistenţă R , prevăzut cu un cursor mobil; simbolul grafic al dispozitivului este dat în figura 1.23. Tensiunea dintre cursor şi borna 0, potenţialul căreea se presupune egal cu zero va fi: x Ux = U , R unde x este rezistenţa reostatului între cursor şi borna 0 (de masă); la deplasarea cursorului de jos în sus, tensiunea Ux va creşte de la 0 la U. Aspectul unui reostat practic, cu un singur sul este prezentat în figura 1.24.

Fig. 1.24. Reostat – dispozitiv cu rezistenţă variabilă: 1 – cursorul; 2 – contact imobil .

b) Divizorul de curent
41

Este un circuit format din două rezistoare în paralel, plasat într-o latură a unui circuit electric, pentru a obţine prin unul dintre elemente un curent mai mic decât curentul principal (I, figura 1.25).

Fig. 1.25. Schema unui divizor de curent.

Cele două elemente asociate în paralel dau o rezistenţă echivalentă care se determină prin relaţia (1.20), iar tensiunea comună la bornele lor este U = I Re .Curenţii prin fiecare element al divizorului pot fi calculaţi astfel: R2 I1 = I , (1.32) R1 + R2 I2 = I Exemple. R1 R1 + R2 . (1.33)

Un galvanometru G cu rezistenţa proprie (internă) de 9,9 Ω indică 1 mA (10-3A ) pe diviziune. Scala aparatului posedă 50 div . Să se determine rezistenţa şuntului (o rezistenţă conectată la bornele G) dacă se doreşte ca aparetul să poată fi utilizat pentru a măsura curenţi de până la 1 A (v. figura din dreapta). Din formula divizorului de curent Ig = I se deduce Rg: Rs = Rs Rg+ Rs Rg

, nA – 1 unde nA = I / Ig este raportul în care se demultiplică curentul prin galvanometru în prezenţa şuntului. Deoarece Ig = 50 × 1∙ 10 ─ 3 = 5 × 10 ─ 2 A, rezultă raportul nA care este: 42

nA =

1 5 × 10 ─ 2

=

10 2 5

= 20 ,

prin urmare rezistenţa şuntului va fi: Rs = Rg nA – 1 = 9, 9 20 – 1 = 0,521 Ω .

Ce rezistenţă trebuie conectată în serie cu un galvanometru cu Rg = 9,9 Ω pentru a dispune de un voltmetru capabil să măsoare tensiuni până la 30 V ? (v. schema ) (la capătul scalei curentul este de 50 mA). Atunci când acul aparatului deviază la capătul scalei, tensiunea la bornele galvanometrului este egală cu: U = 50 × 10 ─ 3 × 9,9 = 0,495V. Ţinând cont de formula divizorului de tensiune, pentru cazul dat se poate scrie: Rg Rg + R ad

Ug =

U

,

de unde se obţine rezistenţa adiţională căutată, R ad : R ad = Rg (nV – 1), unde nV = U / Ug este raportul de demultiplicare al divizorului de tensiune format cu Rg şi R ad ; pentru nV = 30 / 0,495 = 60,61 rezultă R ad = Rg (nV – 1) = 9,9 × (60,61 – 1) = 590,1 Ω. Rezistenţa voltmetrului ce măsoară tensiunea U poate fi calculată ca: R V = Rg + R ad = 9,9 + 590,1 = 600 Ω, sau , în conformitate cu legea lui Ohm U R V= Ig = 5∙ 10 ─ 2 30 = 600 Ω –

acelaşi rezultat, ceea ce este firesc să fie.

4. Sursa reală de tensiune Anterior a fost considerat cazul sursei ideale de tensiune şi curent.
43

Sursa reală de tensiune este un generator de tensiune, care are rezistenă internă (R i ≠ 0). Un astfel de generator funcţionând în sarcină, se caracterizează prin ecuaţia: uAB = e – i R g , sau cu notaţiile acceptate pentru circuitele de c.c. U =E–IRi.
(1.34)

În (1.34) R i = Rg este rezistenţa internă a generatorului de tensiune. Schema echivalentă cu elemente ideale, care este descrisă de această ecuaţie poate fi obţinută din teorema a doua a lui Kirchhoff (figura 1.26). Spre deosebire de sursa ideală de tensiune pentru care

Fig. 1.26. Sursă reală de tensiune:
a – schema echivalentă; b – caracteristica U –I.

tensiunea U nu depinde de curentul I, în cazul sursei reale tensiunea la borne scade când curentul creşte (relaţia 1.34 şi figura 1.26, b). Graficul din figura 1.26, b conţine două puncte distincte, care în practică determină două regimuri de funcţionare a sursei:

funcţionarea în gol (I = 0) U = U0 = E ;
I=0

funcţionarea în scurtcircuit (U = 0) şi în acest caz I = Isc =
U=0

E Ri
44

U Ri

 max. posibil !!

De menţionat că dacă regimul de funcţionare în gol nu este rezonabil din considerentele că energia nu este distribuită nicăieri, în rezultat nici nu are sens de a crea o sursă de curent fără a fi utilizată. Regimul de funcţionare în scurtcircuit este inad-misibil (în subparagrafele precedente a fost menţionat că acest caz de funcţionare este un accident care se termină lamentabil pentru sursa de tensiune respectivă – se distruge!). Exemple.
1. Sursa reală de tensiune are U0= 12 V şi I0 = 120 A . Care vor fi elementele schemei ideale? Elementele ideale vor fi: U0 12 E = U0 = 12 V ; Ri = = = 0,1 Ω. I0 120 2. Se cere schema echivalentă a unei surse reale, tensiunea de mers în gol şi intensitatea curentului de scurtcircuit, dacă sursa debitează I1 = 10 A la U1 = 100 V şi I2 = 10 A la U2 = 50 V. Din relaţiile U1 = E – Ri I1 şi U2 = E – Ri I2 se obţine Ri: U1 – U2 I2 – I1 100 – 50 20 – 10

Ri =

=

=5Ω

Tensiunea de mers în gol este: U0= E = U1 + Ri I1 = 100 + 5 × 10 = 150 V, iar curentul de scurtcircuit Isc = E Ri = 150 5 = 30 A.

5. Sursa reală de curent
45

Dacă ecuaţia (1.34) se împarte la rezistenţa Ri , se obţine: U Ri sau U Isc = Ri Ţinând cont de relaţia (1.35), în conformitate cu legea întâi a lui Kirchhoff se poate prezenta grafic schema echivalentă a sursei reale de curent, care este dată în figura 1.27, a. Elementul ideal care debi+ I = Ii + I. (1.35) = E Ri – I = Isc – I,

a

b Fig.1.27. Sursă reală de curent:
a – schema echivalentă; c – caracteristica I –U.

c

tează curentul Isc se numeşte sursă ideală de curent (figura 1.27, b); pentru o astfel de sursă R i = ∞ (Ii = 0) şi I = Isc pentru orice U (figura 1.27, c). De regulă, curentul Isc se mai notează şi cu Ig (curentul de generator). I Astfel, sursa reală de curent este Isc ansamblul alcătuit din sursa ideală de curent în paralel cu rezistenţa internă a generatorului. U0 Caracteristica curent-tensiune a sursei 0 reale de curent este reprezentată în figU ura 1.28, de unde se vede clar că cu
Fig. 1.28.

46

creşterea tensiunii intensitatea curentului debitat de sursă scade până la valoarea I = 0, când U = U0 = Isc R i . Exemple.
1. Să se determine sursa echivalentă reală de curent, dacă generatorul are t.e.m. E = 100 V şi o rezistenţă internă R i = 0,5 Ω. Curentul sursei reale, rezistenţă internă a căreea este R i = 0,5 Ω se calculează srfel: E 100 Isc = = = 200 A. Ri 0,5 2. Generatorul are U0 = 200 V şi Isc = 200 A ; să se determine sursa reală echivalentă de curent. Trebuie de calculat deci, rezistenţa internă a sursei, R i : U0 Ig = Isc = 200 A; R i= Ig = 200 200 = 1 Ω.

Finalizând acest subparagraf , putem rezuma în felul următor rezultatele obţinute mai sus: Orice generator electric, cu tensiunea de mers în gol U0 şi curentul de scurt circuit Isc poate fi reprezentat fie printr-o sursă reală de tensiune ale cărei elemente ideale se determină prin U0 E = U0 şi R i = R g = (figura 1.29, a), Isc

Fig.1.29. Surse reale de tensiune (a) şi curent (b)

fie printr-o sursă reală de curent ale cărei
47

elemente ideale pot fi calculate astfel: I0 = Isc şi R i= U0 Isc (figura 1.29, b) .

6. Asocierea surselor ideale
a) Asocierea surselor de tensiune

Dacă două surse ideale de tensiune sunt conectate (asociate) în serie, atunci în montaj adiţional acestea admit o sursă echivalentă de tensiune cu t.e.m. Ee = E1 + E2 (figura 1.30, a). Dacă însă sursele sunt în montaj diferenţial (sunt în opoziţie), t.e.m.

Fig. 1.30. Asocierea surselor de tensiune.

a sursei echivalente va fi Ee = E1 – E2 (figura 1.30, b). Prin urmare: un sistem de surse ideale de tensiune asociate în serie admit o sursă echivalentă cu t.e.m. egală cu suma algebrică a t.e.m. a surselor componente:
n

Ee = ∑ ± Ek .
k +1

(1.36)

O b s e r v a ţ i e : două surse ideale de tensiune pot fi conectate în paralel numai atunci când tensiunile lor electromotoare sunt egale, adică E1 = E2 = E = Ee – t.e.m.. a sursei echivalente.
b) Asocierea surselor de curent

Dacă două surse ideale de curent sunt conectate (asociate) în paralel, acestea admit o sursă echivalentă cu curentul Ige= Ig1+Ig2 (figura
48

1.31, a). Dacă sursele sunt în montaj diferenţial (în opoziţie), atunci

Fig. 1.31. Asocierea surselor de curent.

curentul sursei echivalente va fi: Ige = Ig2 – I g1 (figura 1.31, b). Aşa dar: un sistem de surse ideale de curent asociate în paralel admit o sursă de curent echivalentă, având curentul egal cu suma algebrică a curenţilor surselor componente:
n

Ige = ∑ ± Igk .
k +1

(1.37)

O b s e r v a ţ i e : două surse ideale de curent pot fi conectate în serie numai dacă au curenţii egali, adică Ig1= Ig2= Ig. Curentul sursei de curent, echivalente cu sursele în serie este curentul lor comun Ige=Ig 7. Asocierea surselor reale
a) Asocierea în paralel a surselor de tensiune

Presupunem date două surse de tensiune asociate în paralel, aşa cum se vede în figura 1.32, a ; trebuie de determinat alementele Ee şi Re ale unei surse echivalente. Aceasta se face suficient de simplu,

a b Fig. 1.32. Transformări echivalente.

prin transformarea surselor de tensiune în surse de curent (figura 1.32, b).
49

Cele două surse ideale de curent E1 / R1 = E1G1 şi E2 / R2 = E2G2 pot fi înlocuite cu o sursă unică, cu curentul sumar E1G1 + E2G2 = = Ige . Rezistenţa internă a sursei de curent şi conductanţa ei rezultă din asocierea în paralel a celor două rezistenţe (conductanţe): Re = sau Ge = G1 + G2 . Revenind la sursa de tensiune care va avea rezistenţa internă şi t.e.m. echivalentă (figura 1.32, a): 1 1 E1 + E2 1 E1G1 + E2G2 R1 R2 Ee = Ie = = . (1.39) Ge G1 + G2 1 1 + R1 R2 Aşa dar: tensiunea electromotoare a sursei echivalente este valoarea medie ponderată a t.e.m. ale surselor componente, ponderele fiind conductanţele; rezistenţa internă a sursei echivalente se calculează ca şi cum rezistenţele surselor ar fi în paralel. Exemple.
1. Să se determine elementele sursei de tensiune echivalente cu două surse identice în paralel. În conformitate cu relaţiile stabilite mai sus – (1.39) şi (1.38), se poate scrie: Ee = 2EG 2G = E şi Ie = R 2 .

R1 R2 R1 + R2

,

(1.38)

2.În circuitul din figura alăturată se poate considera că sunt asociate în paralel două surse, una cu t.e.m. nulă, E2 = 0. Să se determine elementele sursei echivalente de tensiune. 50

Aplicând relaţia (1.39), cu condiţia că E2 = 0 obţinem: E1 Ee =∙ R1 Rezistenţa internă este egală: Re = R1 R2 = E1 R1 + R2 R1 . R1 + R2

R1 R2 R1 + R2

.

b) Asocierea în serie a surselor de tensiune

Dacă în serie sunt conectate două surse de tensiune (figura 1.33), se admite prezentarea lor printr-o sursă echivalentă cu Ee şi Re care se pot calcula cu condiţia: pentru aceeaşi tensiune la borne, acestea să fie traversate de acelaşi curent. Pentru schemele din figura 1.33 se pot scrie relaţiile evidente: U = E1 + E2 – (R1 + R2)I şi U = Ee – Re I, din care se obţine (identificând) termenii: Ee = E1 + E2 şi Re = R1 + R2 . Dacă în serie sunt asociate n surse, relaţiile respective sunt:
n

Fig. 1.33. Asocierea în serie a surselor de tensiune.

(1.40)

Ee = ∑ ± Ek
k +1 n

Re = ∑ Rk .
k +1

(1.41)

În cazul a n surse identice: Ee = n E şi Re = n R .
51

c) Asocierea în paralel a surselor de curent

Sistemul format din n surse reale de curent conectate în paralel poate fi interpretat ca fiind alcătuit din n surse ideale de curant şi n rezistoare în paralel; elementele sursei echivalente rezultă:
n

Ige = ∑ ± Igk
k +1 n

(1.43) (1.44)

Ge = ∑ Gk .
k +1

În cazul a n surse identice: Ige = n Ig şi Ge = n G . Exemplu.
Să se afle sursa de tensiune echivalentă cu sistemul de surse din figura alăturată. Sursa de tensiune se transformă în sursă de curent, apoi se aplică regulile de asociere în paralel a surselor de curent. Astfel, se obţine: Ige = E / R + Ig = 10/1 + 6 = 16 A; Re = (1 × 0,5) / (1 + 0,5) = 0,5 / 1,5 = 1 / 3 Ω. Sursa de tensiune echivalentă (v. figura) deţine elementele: Ee = Ige Re = 16 × 1 / 3 = 5,33 V; Re = 0,33 Ω.

52

1.3. REZOLVAREA CIRCUITELOR ELECTRICE LINIARE DE C.C. CU AJUTORUL DIAGRAMELOR ORIENTATE
1.3.1.

Diagrame orientate de curenţi şi tensiuni

Într-un circuit electric tensiunile de la bornele laturilor şi curenţii prin laturi satisfac teoremele lui Kirchhoff. Reamintim aici că prima teoremă Kirchhoff se referă la curenţii laturilor care se ramifică dintr-un nod; a doua teoremă – la tensiunile la bornele laturilor ce alcătuiesc un ochi. În continuare vom urmări modul de aplicare a teoremelor lui Kirchhoff la rezolvarea şi analiza circuitelor de c.c. 1. Aplicarea primei teoreme a lui Kirchhoff În conformitate cu prima teoremă a lui Kirchhoff (§ 1.2), suma algebrică a curenţilor prin laturile care se ramifică dintr-un nod este nulă: ∑ ± Ik = 0 , (1.45)
k∈B

unde cu B se notează mulţimea indicilor laturilor care se ramifică în nodul (b). Exemple.
1. Într-un circuit cu 3 noduri şi 6 laturi (N = 3, L = 6 ) se cunosc valorile curenţilor aşa cum se indică în figura dată. Să se verifice 1a teoremă a lui Kirchhoff. Aceasta se poate face, aplicănd teorema pentru fiecare nod aparte: nodul (a) 8 + 4 – 1 – 11 = 0; (b) 7 + 5 – 8 – 4 = 0; (c) 11 + 1 – 7 – 5 = 0,

ceea ce dovedeşte că intensităţile curenţilor sunt în deplină concordanţă cu enunţul primei teoreme Kirchhoff. Este momentul să facem o r e m a r c ă : pentru a verifica prima teoremă Kirchhoff
53

nu este necesar să se prezinte circuitul cu toate elementele sale; este suficient să se figureze doar nodurile şi laturile circuitului, cu sensurile curenţilor figuraţi pe laturi. Acest mod de prezentare simplificată a circuitului electric poartă denumirea diagramă orientată de curent. În teoria circuitelor (şi nu numai) astfel de diagrame se mai numesc şi graf orientat.
2. Este dată diagrama de curenţi din figura a şi unele valori concrete ale curenţilor. Să se determine curenţii ce nu sunt cunoscuţi. Se scriu ecuaţiile nodurilor, conform teoremei 1 Kirchhoff: nodul (a): I1 + 2 – 3 – 1 = 0; (b): I2 + 1+ 1 – I1 – 2 = 0; (c): I3 + 3 + 1 = 0. Din aceste relaţii se determină: I1 + 2 – 4 = 0, I1 = 2 A; I2 + 1+ 1 – 4 = 0, I2 = 2 A; I3 + 4 = 0, I3 = – 4 A.

a

b

Curentul I3 rezultă negativ, aceasta semnificând că direcţia sa iniţială (diagrama sau graful a ) nu este adevărată, sensul real fiind opus celui de referinţă (ales arbitrar). În figura b este dată diagrama completă a curenţilor, exprimaţi în amperi.

Pentru calcularea unui curent trebuie să se cunoască, care este numărul de ecuaţii independente ce se obţin prin aplicarea primei teoreme Kirchhoff. Răspunsul la această întrebare poate fi găsit din analiza circuitelor simple din figura 1.34, a şi b.

a b Fig. 1.34. Diagrame simple de curenţi. 54

Precum simplu se verifică, pentru circuitul cu două noduri din figura 1.34, a în ambele noduri ecuaţia 1 Kirchhoff este una şi aceeaşi: I2 – I1 – I3 = 0 şi – I2 + I1 + I3 = 0. În cazul circuitului cu trei noduri (figura 1.34, b) pot fi scrise trei ecuaţii: nodul (a): I2 + I1 + I3 = 0; (b): I4 + I5 – I2 – I1 = 0; (c): – I4 – I5 – I3 = 0. Sunt scrise trei ecuaţii, dar numai două dintre acestea sunt independente; de exemplu, ecuaţia pentru nodul (c) poate fi obţinută din primele două, înmulţite cu (– 1) şi adunate. Se poate trage o concluzie generală: pentru un circuit electric cu N noduri pot fi scrise N – 1 ecuaţii independente, aplicând teorema întâi a lui Kirchhoff. Astfel ∑ ± Ik = 0 , (1.46)
k∈B

unde B este mulţimea de noduri a circuitului (k = 1, 2, 3,..., N – 1). 2. Aplicarea teoremei a doua a lui Kirchhoff Se poate de reamintit enunţul teoremei 2 a lui Kirchhoff sub prima formă a acestuia: într-un circuit închis (ochi) fără t.e.m. suma algebrică a căderilor de tensiune este nulă: ∑ ± Uk = 0 , (1.47)

k∈P

unde P este mulţimea de indici ale laturilor ce intră în componenţa ochiului. Semnul „+” în suma de mai sus corespunde cazului când sensul de referinţă al tensiunii laturii coincide cu direcţia în care se parcurge ochiul; în caz contrar, semnul tensiunii este „–”. Exemple.
55

1. Să se verifice teorema 2 Kirchhoff pentru ochiurile specificate pe diagrama de tensiuni din figura din dreapta. Tensiunile pe diagramă sunt indicate în volţi. Pentru ochiurile (1), (2) şi (3) se pot scrie următoarele ecuaţii cunform (1.47): ochiul (1): 8 + 17 – 25 = 0; (2): 15 + 10 – 25 = 0; (3): 17 – 10 – 7 = 0. Aşadar, pentru aplicarea celei de a doua teoreme a lui Kirchhoff conform primului enunţ, nu este necesar să se figureze circuitul electric în detaliu; este suficient să se prezinte numai nodurile şi laturile cu sensul tensiunilor la borne (v. figura). Asemenea prezentare, ca şi în cazul primei teoreme a lui Kirchhoff, poartă denumirea de diagramă orientată (de tensiuni) sau graf orientat . 2. Este dat un circuit cu L = 6 laturi şi N = 4 noduri (v. figura adiacentă) se cunosc trei tensiuni la borne. Să se determine tensiunile necunoscute şi să se prezinte diagrama orientată de tensiuni.

a U1+ 10 – 40 = 0; U1 = 30 V. Din ochiul (2) obţinem:

b

Din figura a necunoscute sunt tensiunile U1, U2 şi U3. Din ochiul (1) rezultă:

U2 + 20 – 10 = 0; U2 = – 10 V. Din ochiul (3) obţinem: U3 – U2 – U1= 0; U3 = 20 V. Diagrama orientată a tensiunilor este prezentată în figura b.

Dar câte ecuaţii (independente) pot fi scrise conform teoremei 2 Kirchhoff ? Numărul ecuaţiilor independente de tensiuni pe ochi este egal cu numărul ochiurilor i n d e p e n d e n t e .
56

O c h i u l se consideră i n d e p e n d e n t în raport cu alte ochiuri dacă nu este constituit din laturile acestora. O definiţie şi mai simplă: ochiul este independent dacă conţine cel puţin o latură nouă. Drept exemplu, în figura 1.35 ochiurile formate din laturile 1, 3, 6; 2, 4, 6 şi 3, 4, 5 sunt independente fiindcă toate au câte o latură (cel puţin) pe care nu o au celelalte. Ochiul însă format din laturile 1, 2 şi 5 nu este independent din simplu motiv că nu conţine nici o latură care nu ar aparţine celor trei Fig. 1.35. ochiuri. Aşadar, dacă numărul total de laturi ale unui circuit este L iar numărul total de noduri – N, în conformitate cu teorema lui Euler, numărul de ochiuri independente este: M = L – (N – 1). (1.48)

Aplicând teorema a doua a lui Kirchhoff într-un circuit cu L laturi şi N noduri, se obţine un sistem de ecuaţii independente M = L – N +1 de tensiuni pe ochiuri:
m∈P

∑ ± Um = 0 , unde p = 1, 2, ..., M .

În continuare vom demonstra utilizarea teoremei 2 Kirchhoff în cea de-a doua formulare, enunţul căreea este: înte-un ochi independent de circuit suma algebrică a t.e.m. este egală cu suma algebrică a căderilor de tensiune. Să ne clarificăm, despre ce este vorba. Foarte frecvent circuitele de c.c. sunt constituite doar numai din rezistoare şi surse de tensiune. După echivalarea elementelor reale de circuit cu elemente ideale, o latură k a circuitului poate fi compusă doar numai dintr-un rezistor ideal şi o sursă ideală de tensiune, legate în serie. În aşa caz se poate scrie:
m∈P

∑ ± Em = ∑ ± Im Rm (p = 1, 2, ..., M ).
m∈P

(1.49)

57

Din relaţia (1.49) urmează că la aplicarea teoremei 2 Kirchhoff sub această formă, ochiul de reţea se parcurge de două ori: o dată pentru t.e.m. şi a doua – pentru căderile de tensiune pe rezistoare. În privinţa semnelor „+, – ”: semnul unei t.e.m. este „+” dacă sensul ei coincide cu sensul ales pe ochi, în caz contrar este „–”; sensul unei căderi de temsiune Im Rm este „+” dacă sensul curentului prin rezistor coincide cu sensul ales pe ochi, în caz contrar este „–”. Să vedem toate acestea, cum se spune – „în lucru”.
Exemple. 1. Să se deducă ecuaţiile, satisfăcute de intensităţile curenţilor prin cele trei la-turi ale circuitului de c.c.din figura 1.36. În circuit observăm două noduri N = 2 şi trei laturi L = 3. Prin urmare, con-form teoremei 1 Kirchhoff (sau mai laconic Kirchhoff – 1) pot fi scrise N – 1 = 2 – – 1 = 1 ecuaţii; conform Kirchhoff – 2 se pot scrie M = L – N + 1 = 2 ecuaţii. Aceste ecuaţii sunt: Fig. 1.36. pentru nodul (a) I1 + I2 – I3 = 0; pentru ochiul (1) E1– E2 = I1R1 – I2R2; (2) E2+ E3 = I2R2+ I3R3. Semnul termenilor în partea stângă şi dreaptă a ecuaţiilor scrise conform teoremei 2 Kirchhoff se determină aşa cum a fost menţionat în ultimul alineat. Observaţie. Dacă circuitul liniar conţine şi surse de curent, atunci pentru ochiurile cu aceste surse se aplică forma generală a teoremei 2 Kirchhoff, în care se înlocuiesc în funcţie de curenţi numai tensiunile la bornele rezistoarelor, iar tensiunile la bornele surselor de curent se păstrează ca necunoscute (v. exemplul ce urmează). 2. Să se obţină ecuaţiile circuitului din figura 1.37 aplicând, unde-i posibil, forma particulară a teoremei Kirchhoff-2.

58

În schema propusă N = 3, deci conform Kirchhoff-1 pot fi scrise două ecuaţii: (a) I1 = I3 + I4 + Ig ; (b) I2 + I3 + I5 + Ig = 0; În ecuaţiile de mai sus s-a înlocuit I6 cu Ig, unde este curentul debitat de sursa

Fig. 1.37.

ideală de curent. Conform teoremei Kirchhoff-2 pot fi scrise 5 – 3 + 1= 3 ecuaţii şi anume: (1) E1 = I1R1+ I4R4; (2) 0 = I3R3 – I5R5 – I4R4; (3) –E2 = I5R5 – I2R2 . Ultima ecuaţie pentru ochiul (4) ce conţine sursa ideală de curent se poate scrie pa baza formei generale Kirchhoff-2: (4) – I3R3 – Ug = 0.

1.3.2. Rezolvarea circuitelor cu ajutorul teoremelor lui Kirchhoff Procesul de rezolvare a circuitelor electrice de c.c. şi obţinerea valorilor numerice ale intensităţilor curenţilor şi tensiunilor cuprinde trei etape: – stabilirea şi scrierea sistemului de ecuaţii al circuitului; – soluţionarea sistemului de ecuaţii şi determinarea necunoscutelor (curenţi şi tensiuni); – verificarea corectitudinii calculelor. Prima etapă începe cu răspunsul la întrebarea: câte ecuaţii trebuie de scris? Răspunsul este evident: exact atâtea ecuaţii, câte necunoscute sunt prezente. A doua întrebare firească: câte ecuaţii se scriu în conformitate cu teorema întâi şi câte – cu teorema a doua a lui Kirchhoff ? Răspunsul este: dacă circuitul liniar de c.c. conţine L laturi şi N noduri, atunci:

conform teoremei 1 Kirchhoff se scriu N – 1 ecuaţii pentru curenţii laturilor ce au acces la nodul n (n = 1, 2, ..., N – 1);
59

conform teoremei 2 Kirchhoff se scriu L – ( N – 1)=M ecu-aţii între cele L tensiuni la bornele laturilor.

Aşa dar, sistemul de ecuaţii este:
k∈A

∑ ± Ik = 0

(a = 1, 2, ..., (N – 1))

(1.50)

conform teoremei 1 Kirchhoff şi ∑ ± Em = ∑ ± Im Rm (p = 1, 2, ..., M ).
m∈P

m∈P

(1.51)

Ecuaţiile (1.50) şi (1.51) includ şi situaţiile particulare în care latura m este alcătuită numai dintr-un rezistor (Em = 0 ) sau numai dintr-o sursă t.e.m. (Rm = 0). Dacă circuitul are şi surse de curent, atunci: – sursa de curent determină curentul prin latura respectivă (acesta nu mai este necunoscută), numărul necunoscutelor se reduce cu o unitate la curenţi, dar adaugă o nouă necunoscută care este tensiunea la bornele sursei de curent; – numărul de ochiuri pe care se pote scrie a doua teoremă Kirchhoff se reduce dar, pentru ochiurile rămase se poate aplica teorema 2 Kirchhof în forma generală. Prin urmare, şi în acest caz rezultă un sistem de L ecuaţii cu L necunoscute care sunt toate tensiunele la bornele generatoarelor de curent şi toate intensităţile curenţilor prin laturile care nu conţin surse de curent. În continuare, vom urmări cele expuse mai sus prin analiza a două circuite de c.c. Exemple.
1. Să se determine intensităţile curenţilor debitaţi de cele două surse de t.e.m. ale circuitului din figura 1.38, unde E1 = 19 V, E2 = 7 V, R1 = 2 Ω, R2 = 1 Ω, R3 = 3 Ω.

60

Etapa 1. În circuit sunt N = 2 noduri şi L = 3 laturi. Este clar că ecuaţii trebuie să se stabilească: (N – 1) + L – (N – 1) = L; în cazul de faţă : 2 – 1 + 3 – 2 + 1 = 3. Conform teoremei 1 Kirchhoff : N – 1 = 2 – 1 = 1ecuaţii; Fig. 1.38. conform teoremei 2 Kirchhoff : L – (N – 1) = 3 – 2 + 1= 2 ecuaţii. Astfel, se obţin trei ecuaţii: nodul (a) I1 + I2 = I3 ; ochiul (1) E1 = I1R1+ I3R3; E2 = I2R2 + I3R3. Înlocuind cu valorile numerice se obţine sistemul de ecuaţii: I1 + I2 = I3 ; 19 = 2I1 + 3I3 ; 7 = I2 + 3I3 ;

Aici se încheie prima etapă, prin obţinerea unui sistem de trei ecuaţii neconoscute – cei trei curenţi I1, I2 şi I3.
Etapa 2. Rezolvarea sistemului de ecuaţii şi determinarea necunoscutelor. Folosind prima ecuaţie, înlocuim I3 în celelalte două: 19 = 2I1 + 3 (I1 + I2) = 5I1 + 3 I2 ; 7 = I2 + 3 (I1 + I2) = 3 I1 + 4 I2 . S-a obţinut un sistem din două ecuaţii cu două necunoscute I1 şi I2 care pot fi calculate, de exemplu prin metoda reducerii, sau utilizând determinanţii. Astfel, I1 = 5 A şi I2 = – 2A. Etapa 2 se încheie cu determinarea curentului I3, din prima ecuaţie de unde rezultă: I1 + I2 = 5 – 2 = 3 A = I3. Având valorile cunoscute ale intensităţilor curenţilor se pot construi diagramele orientate (grafurile) de curenţi (figura 1.39, a) şi tensiuni (figura 1.39, b).

61

Fig. 1.39. Diagramele orientate (grafurile) curenţilor (a) şi tensiunilor (b) circuitului de curent continuu. Totul este bine, dar... cum rămâne cu etapa 3 – verificarea? Răspuns la această întrebare rămâne să se dea ulterior. Acum însă trebuie să fie clar un lucru, important: verificarea prin folosirea teoremelor Kirchhoff nu detectează eventuala eroare de calcul! Este necesar deci un alt instrument.

Teorema conservării puterilor. Să considerăm ecuaţiile obţinute prin aplicarea teoremei 1 Kirchhoff tuturor nodurilor unui circuit electric. Înmulţind fiecare din aceste ecuaţii cu potenţialul nodului respectiv şi sumând toate relaţiile astfel obţinute, rezultă:
n

∑ Vj ∑ Ik = 0.
j= 1 k∈ (j)

(1.52)

Dat fiind faptul că în relaţia (1.52) în membrul stâng fiecare din curenţi figurează de două ori (odată înmulţind potenţialul Vk(e) al nodului din care iese curentul cu semnul „+”, şi odată Vk(i) al nodului în care intră curentul, cu semnul „–”), relaţia (1.52) poate fi rescrisă sub forma:
l (e) (i) k= 1 k= 1 l

∑ Ik (Vk – Vk ) = ∑ Uk Ik = 0,

(1.53)

deoarece diferenţa Vk(e)– Vk(i) este tocmai tensiunea Uk la bornele laturii k. În conformitate cu acest rezultat, numit teoremma conservării puterilor suma puterilor schimbate pe la borne de laturile unui circuit electric complet (închis) cu câmpul electromag-netic al surselor t.e.m. este întotdeauna nulă. Folosind relaţia U + E = I R pentru fiecare latură activă de curent rezultatul (1.53) se mai poate pune sub forma:
l l

62

∑ Ik (Rk Ik – Ek) = ∑ Uk Ik = 0,
k= 1 k= 1

(1.53)

sau
l
2

l

∑ Rk I k = ∑ Ek Ik ,
k= 1 k= 1

(1.54)

corespunzând următorului enunţ al teoremei: suma puterilor consumate prin efect electrocaloric ireversibil (Joule) în rezistenţele unui circuit electric complet este egală cu suma algebrică a puterilor cedate de sursele de energie electrică. Verificarea egalităţii (1.54) pentru un circuit electric se numeşte bilanţul puterilor circuitului respectiv. Revenind la exemplul cu figura 1.38, poate fi efectuată verificarea, adică
Etapa 3. Puterea dată de surse: E1I1 – E2I2 = 19 ∙ 5 – 7 ∙ 2 = 95 – 14 = 81 W. Puterea consumată în rezistoare: R1 I12 + R2 I22 + R3 I32 = 2 ∙ 25 + 1∙ 4 + 3 ∙ 9 = 81 W. Aşadar,

∑ R1 I12 + R2 I22 + R3 I32 =∑ E1I1 – E2I2 şi 81 W = 81 W. În concluzie se poate afirma că verificarea calculelor se finalizează cu bilanţul puterilor.
2. Să se efectueze analiza circuitului din figura 1.40; valorile t.e.m. ale surselor de tensiune, a intensităţii curentului sursei de curent şi valorile rezisenţelor sunt date direct în dreptul elementelor respective. În acest exemplu se va executa doar etapa 1 (aşa se pune problema). Deoarece circuitul are L = 6 şi N = 4, ecuaţii trebuie să se scrie 6: trei pentru curenţi şi trei de tensiuni. Se obţine: 63

(a) I1 = I2+ I3 ; (b) I4 = 0,25+ I3 ; (c) I4 + I5= 0,25.

Fig. 1.40.

Acestea sunt trei ecuaţii de curenţi scrise conform teoremei 1 Kirchhoff; următoarele trei ecuaţii – de tensiuni, se scriu conform teoremei 2 Kirchhoff: (1) 9 = 10 I1 + 5 I2 ; (2) – 6,5 = 5 I2 – 15 I4 – 20 I3; (3) 0 = Ug – 15 I4.

Diagramele orientate (grafurile) de curenţi (a) şi tensiuni (b) sunt reprezentate în figura de mai sus. Soluţiile respective sunt marcate pe figuri în amperi (A) şi volţi (V ).

În multe cazuri concrete, circuitele liniare pot fi analizate direct, construindu-se concomitent ambele diagrame. Să urmărim această „tehnologie”.
Exemplu.Să se determine intensităţile curenţilorprin laturile circuitului reprezentat în figura1.41,a. Valorile t.e.m.şi a rezistenţelor sunt notate pe schemă.

Fig. 1.41. Circuitul are N = 3 şi L = 7. Nodul (c) este conectat la masă, între nodurile (a) şi (c), respectiv (b) şi (c) sunt conectate cele două surse cu t.e.m. , de 12 V şi 6 V; deci potenţialele nodurilor (a) şi (b) faţă de masă sunt cunoscute: 64

Va = 12 V şi Vb = 6 V. diferenţa de potenţial între nodurile (a) şi (b) este egală Va – Vb = 12 – 6 = 6 V (figura 1.41, b). Cum se vede în schemă, rezistoarele de 3 kΩ şi 6 kΩ sunt conectate între nodul (a) şi masă; intensităţile curenţilor prin aceste rezistoare sunt: 12 V / 3 kΩ = 4 mA şi 12 V / 6 kΩ = 2 mA. În mod asemănător se calculează curenţii prin rezistorul de 1 kΩ legat între nodul (b) şi masă, precum şi prin rezistoarele de 2 kΩ şi 6 kΩ legate între nodurile (a) şi (b) (figura 1.41, c). Este simplu de calculat curenţii debitaţi de sursele ideale de t.e.m., prin aplicarea teoremei 1 Kirchhoff pentru nodurile (a) şi (b) (figura 1.41, d). Diagrama de tensiuni completă (figura 1.41, e) justifică valorile curenţilor obţinuţi în diagrama de curenţi.

Merită de subliniat că utilizarea teoremelor Kirchhoff în calculele şi analiza circuitelor liniare de c.c. nu totdeauna este justificată. De exemplu, în cazul circuitelor liniare cu o unică sursă de t.e.m., este rezonabilă utilizarea aşa-numitei metode de transfigurări simple. Vom exemplifica aceasta pe un caz concret. Presupunem dat circuitul de c.c. liniar cu o singură sursă de energie, schema reprezentată îm figura 1.42, a. Cum se vede, N = 2 şi L = 3 şi, conform

Fig. 1.42. Schema echivalentă a unui circuit liniar de c.c.

celor expuse anterior ar trebui de stabilit sistemul de ecuaţii (în cazul de faţă, 1 ecuaţie în curenţi 2 – 1 = 1 şi două ecuaţii în tensiuni L – N +1 = 3 – 2 + 1 = 2), de rezolvat sistemul de trei ecuaţii cu
65

trei necunoscute – curenţii I1, I2, şi I3 şi de finalizat cu verificarea soluţiei. Toate acestea nu prezintă dificultăţi în acest caz, dar se poate, totuşi de procedat şi mai simplu, apelând la metoda transfigurărilor simple. Cu unele elemente ale acestei metode ne-am întâlnit deja, în cazul calculelor rezistenţei echivalente a două sau mai multe rezistoare, conectate în serie sau paralel. Exerciţiul efectuat în figura 1.42 poziţiile b, c şi d în literatura de limbă rusă poartă denumirea de „свёртка – развёртака”, ceea ce în traducere înseamnă înfăşurare – desfăşurare. Într-adevăr, de la poziţia a la poziţia d are loc „înfăşurarea schemei”: rezistoarele R2 şi R4 sunt conectate în serie, deci R24 = R2 + R4; rezistoarele R3 şi R24 sunt conectate în paralel, deci R3 24 = R3 × (R2 + R4)/ R3 + (R2 + R4), poziţia c (în urma acestei transfigurări nodul (a) s-a transformat din real în eliminat); rezistoarele R1 şi R3 24 sunt conectate în serie, deci rezistenţa echivalentă a circuitului va fi R3 × (R2 + R4) R1 3 24 = R1 + R3 24 = R1 + . R3 + R2 + R4 E Iar acum se poate calcula curentul primei laturi I1 = . R1 3 24 Curenţii I2 şi I3 pot fi determinaţi dacă se cunoaşte tensiunea U(a b) (aici, practic începe „desfăşurarea” schemei) care poate fi calculată conform regulei divizorului de tensiune (§ 1.1.3): U(a b) = E R 3 24 R1 + R 3 24 ; I3 = R3 U(a b) (legea lui Oh); I2 = I1 – I3 .

Volumul de lucru se poate dovedi ceva mai mare, dar el este elementar, ceea ce micşorează considerabil probabilitatea erorilor. În continuare vom mai analiza un caz, demn de atenţie aparte.
Exemplu. Să se determine căderea de tensioune la bornele rezistorului de 150 Ω şi intensitatea curentului prin rezistorul de 300 Ω din circuitul de c.c. reprezentat în figura 1.43, a. 66

a Fig. 1.43.

b

Circuitul dat poate fi echivalat cu cel din figura 1.43, b dacă se ţine cont că: – rezistoarele de 100 Ω şi 200 Ω sunt în serie şi echivalente cu un rezistor de 300 Ω; – rezistoarele de 300 Ω şi 600 Ω sunt legate în paralel şi echivalente cu un rezistor de 200 Ω; – sursele de 200 V şi 55 V în serie, sunt echivalente cu una singură, cu sensul celei de 200 V, de valoare 145 V. Circuitul echivalent obţinut în urma acestor modificări este reprezentat în figura 1.43, b. Uşor de observat că schema a devenit mai simplă şi conţine cu o latură mai puţin, fiind L = 3 iar N = 2. Nu vom intra de această dată în detaliile de rezolvare a acestui nou circuit, ci vom prezenta soluţia din figura 1.44. Solu-

Fig. 1.44. Diagrame orientate şi soluţii (schema echivalentă, 1.43, b). ţia obţinută pentru circuitul echivalent este suficientă pentru determinarea mărimilor căutate. În figura dată mai sus sunt reprezentate diagramele orientate (grafurile) de curenţi şi tensiuni ale circuitului dat (figura 1.43, a), deduse din diagramele circuitului echivalent (figura 1.43, b), în mod direct.

Acest exemplu este semnificativ prin faptul că în urma transfigurărilor echivalente a schemei din figura 1.43, a s-a obţinut schema
67

echivalentă din figura 1.43, b în care elementele pasive (rezistoarele) formează o stea. Cum se procedează mai departe? Vom vedea în continuare. 1.3.3. Relaţii de transfigurare T r a n s f i g u r a r e a unui circuit constă în transformarea acestuia într-un circuit echivalent: cunoscutele exemple de conectare a rezistoarelor în serie şi în paralel, echivalarea unui generator real de tensiune cu un generator real de curent etc. În electritehnică metodele de transfigurare sunt folosite pentru simplificarea circuitelor, a calculelor şi analizei acestor circuite – lucru care a fost menţionat deja, ceva mai sus. În continuare, vom studia câteva tipuri de transfigurări, încă necunoscute la acest moment.
1. Transfigurarea stea- triunghi

şi triunghi-stea. În figura 1.45, a este dat un circuit, configuraţia căruia permite catalogarea lui ca circuit în stea, iar cel din figura 1.45, b – ca circuit în triunghi Elementele acestor circuite sunt R1, R2 şi R3, respectiv R12 , R23 şi R31.

Fig. 1.45. Circuitul în stea are trei laturi legate între un nod central şi bornele de acces, iar circuitul în triunghi are cele trei laturi legate direct între cele trei borne de acces. A transfigura triunghiul în stea înseamnă a găsi elementele R1, R2 şi R3 ale unui circuit în stea care poate înlocui în orice condiţii
68

circuitul în triunghi, deci care este echivalentă cu acesta. Prin urmare, se dau R12, R23 şi R31 şi se cer R1, R2 şi R3. Punându-se problema echivalenţei în orice condiţii, cele două circuite sunt echivalente şi atunci când se alimentează numai la o singură pereche de borne, de exemplu între bornele (1) şi (2), fiind borna (3) în gol, liberă (aşa cum este arătat în figura 1.45). În acest caz cele două rezistenţe echivalente R1, şi R2 trebuie să fie egale (în sumă) cu : R12 (R23 + R31) R1 + R2 = . R12 + R23 + R31 În mod analog, alimentând pe la bornele (2), (3) şi (3), (1) se obţin relaţiile următoare: R23 (R31 + R12) R2 + R3 = R12 + R23 + R31 R31 (R12 + R23) R3 + R1 = R12 + R23 + R31 Din adunarea celor trei ecuaţii se obţine: R1 + R2 + R3 = R12 R23 + R23 R31 + R31R12 R12 + R23 + R31 .

Dacă din această relaţie se scad pe rând câte una dintre ecuaţiile precedente, pentru R1, R2 şi R3 se obţine: R1 = R12 R31 R12 + R23 + R31 ; R2 = R23 R12 R12 + R23 + R31 R31 R23 ; R3 = . R12 + R23 + R31

(1.55) Dacă rezistoarele din laturile triunghiului sunt de egală valoare, adică R12 = R23 = R31 = RΔ atunci se obţine: R1 = R2 = R3 = RΔ /3. Această particularitate şi raportul rezistenţei laturilor triunghi-stea este frecvent utilizată în electrotehnica practică. (de exemplu, la pornirea unor motoare electrice asincrone).
69

Transfigurarea stea − triunghi. Pentru aceasta cele două circuite se alimentează pe rând ca în figura 1.45, de exemplu pe la bornele (1) şi (2), cu bornele (3) şi (2) în scurtcircuit. Se calculează conductanţele echivalente care trebuie să fie egale şi se obţine: G12 + G31 = G1 (G2 + G3) G1 + G2 + G3 G2 (G3 + G1) G1 + G2 + G3 G3 (G1 + G2) G1 + G2 + G3 ;

G23 + G12 =

;

G31 + G23 =

.

Dacă acest sistem de ecuaţii se rezolvă asemănător cazului precedent, se obţine: G12 = G1 G2 G1 + G2 + G3 ; G23 = G3 G1 ; G31 = . G1 + G2 + G3 G1 + G2 + G3 G2 G3

(1.56) Ţinând cont că G = 1 / R , pot fi obţinute expresii pentru R12, R23 şi R31 : R1R2 R2R3 R3R1 R12 = R1 + R2 + ; R23 = R2 + R3 + ; R31 = R3 +R1 + . R3 R1 R2 (1.57) Dacă conductanţele circuitului în stea sunt în toate laturile egale, adică G1 = G2 = G3 = Gst = 1 / R tr , obţinem: G12 = G23 = G31 = de unde rezultă
70

1 R tr

=

Gs t 3

=

1 3 R st

R st =

R tr 3

, ca şi în cazul precedent.

În relaţiile de mai sus R s t este rezistenţa laturei de stea, respectiv R t r – de triungi. Exemplu.Eficienţa acestui tip de transfigurări poate fi urmărită în schema
din figura 1.46, unde în poziţia a este schema unui pod neechilibrat iar în poziţia b – schema după transfigurarea stelei r1, r2, şi r5 în triunghiul rab , rbc şi rca .

a

Fig. 1.46.

b

2. Transfigurarea circuitelor în generatoare echivalente.

Metoda generatorului echivalent În unele cazuri practice apare necesitatea studierii regimului de funcţionare a unei laturi dintr-un circuit electric complex, în dependenţă de modificarea rezistenţei acestei laturi. În acest caz nu este necesar de efectuat calcule voluminoase ale circuitului în ansamblu, dacă se utilizează metoda generatorului echivalent. În conformitate cu această metodă, influenţa tuturor surselor circuitului asupra laturii în cauză poate fi înlocuită cu acţiunea unui generator echivalent conectat în serie cu latura, cu t.e.m. Eec şi rezistenţa internă rec (indicele „ec” însemnă „echivalent”). Vom demonstra posibilitatea acestei transfigurări pentru determinarea curentului în latura cu un rezistor variabil r, din schema reprezentată în figura 1.47, a.

71

Fig. 1.47. Schemele circuitului pentru determinarea curentului unei laturi după metoda generatorului echivalent.

Presupunem că sunt date E1, E2, E3 şi rezistoarele r1, r2, r3, r4, r5 ale schemei. Pentru a stabili dependenţa curentului de rezistenţa r separăm latura, restul circuitului fiind inclus în dreptunghiul cu linie punctată, indicând bornele a şi b prin care acesta este conectat cu latura investigată (figura 1.47, b). Partea selectată a circuitului având două borne, este un cuadripol activ A, litera A în interiorul dreptunghiului indicând că influenţa surselor E1, E2 şi E3 asupra laturii studiate nu este nulă. Conectăm în latura cu pricina două surse de t.e.m. egale ca mărime dar cu sens opus, E' şi E" (poziţia c, în aceeaşi figură); evident, curentul I în latură va fi acelaşi ca şi în poziţia b. Acest curent poate fi interpretat ca suprapunerea curenţilor Ia provocat de E', E1, E2, E3 (schema poziţia d) şi Ib – sub acţiunea t.e.m. E" (schema poziţia e, unde laturile circuitului nu conţin surse, deci dreptunghiul este pasiv şi notat P).
72

Pentru ca curentul I al laturii cercetate să fie egal cu curentul Ib din schema figura 1.47, e sursa E' se alege de aşa valoare ca curentul Ia să fie egal cu zero. Această condiţie poate fi respectată, dacă t.e.m. E' va fi egală cu tensiunea de mers în gol la bornele a şi b a circuitului: E' = Uabg ol . Valoarea t.e.m. E' pentru aceste condiţii poate fi determinată şi pa cale analitică; în acest caz, utilizând lagea lui Ohm pentru o latură din circuit cu t.e.m. E' şi tensiunea Uab (schema 1.47, d): . r Din această ecuaţie se vede că pentru curentul Ia = 0 t.e.m. E' este egală cu tensiunea de mers în gol Uabg ol la bornele a şi b ale schemei. Prin urmare, pentru a determina curentul I al circuitului iniţial este suficient de studiat numai schema din figura 1.47, e cu sursa de t.e.m. E" = E' = Uabg ol . Acest circuit constă din elementul rezistiv al laturii studiate r înseriat cu rezistenţa de intrare rin a celeilalte părţi ale schemei (rin = rвх) faţă de bornele a şi b (schema 1.47, f ). Rezistenţa de intrare a părţii pasive a circuitului din figura 1.47, e poate fi calculată, ţinându-se cont de regula: generatoarele de t.e.m. se scurtcircuitează, iar laturile cu generatoarele de curent se rup. Astfel, rezistenţa de intrare faţă de bornele a şi b (schema 1.47, a) va fi: r6 (r' + r4) rin = , r6+ r' + r4 unde r' = r1 r2 r3 + r1 r3 r5 + r2 r3 r5 r1 r2 + r1 r3 + r1 r5 + r2 r3 + r2 r5 . Ia = Uab – E'

Influenţa t.e.m. E" asupra rezistenţei r din schema figura 1.47, f poate fi prezentată ca influenţa generatorului echivalent de t.e.m. Eechiv care este egală cu tensiunea de mers în gol la bornele a şi b la care se conectează latura cercetată: Eechiv = E" = Uabg ol .
73

Rezistenţa internă a generatorului echivalent este egală cu rezistenţa de intrare a celeilalte părţi pasive ale schemei faţă de bornele a şi b, la care se conectează latura menţionată: rechiv = rin . Cunoscând Eechiv şi rechiv ale generatorului echivalent (schema 1.47, f ) se poate calcula curentul prin latura studiată: I = Eechiv r + rechiv . (1.58)

Această metodă de calcul a curentului printr-o latură a unui circuit electric complex este numită metoda generatorului echivalent sau metoda dipolului activ; prima dintre aceste denumiri este legată cu efectul înfluenţei circuitului în ansamblu asupra laturii studiate, drept influenţa unui generator echivalent. A doua denumire este legată de faptul că, în raport cu latura în cauză restul circuitului conectat cu latura prin bornele a şi b, este numit dipol. Ceea ce pare curios şi important de subliniat este faptul că în literatura de specialitate occidentală aceste metode poartă denumirea de teoreme ale lui Helmholtz şi Thevenin. În literatura respectivă sovietică (de limbă rusă) foarte puţini autori pomenesc numele savanţilor menţionaţi. Este clar din cele expuse mai sus că teorema Helmholtz –Thevenin se referă la generatorul echivalent de tensiune. Judecând în mod analog, poate fi introdus conceptul de generator echivalent de curent ceea ce a şi fost făcut de un alt savant – Norton, prin teorema care-i poartă numele. Generatorul echivalent de tensiune se poate de

74

transfigurat în generator echivalent de curent (figura 1.48) şi în aşa fel se obţine generatorul echivalent de curent al circuitului în raport cu bornele A şi B. Se poate enunţa deci următoarea teoremă a generatorului echivalent de curent al unei reţele active: în raport cu două borne A şi B orice circuit Fig. 1.48. Transfigurarea generade tensiune liniar activ de c.c.se poate transfi- torului echivalentechivalent (a) în generator gura într-un generator echivalent de curent (b). de curent având Ig = IscAB = UAB 0 / RAB0 şi conductanţa echivalentă GAB0 = 1 / RAB0 . Să considerăm generatorul echivalent de curent al unui circuit, care debitează pe un receptor de conductanţă G = 1 / R . Calculăm tensiunea UAB la bornele receptorului: IAB . G Folosind cunoscuta teoremă a divizorului de curent, obţinem IAB: IAB = Isc AB RAB 0 = IscAB R + RAB 0 G . G + GAB 0 UAB = IAB R = 1

Înlocuind în expresia tensiunii, vom obţine pentru aceasta: Isc AB UAB = . G + GAB 0

(1.59)

Relaţia (1.59) este exprimarea matematică a teoremei lui Norton, care poate fi enunţată astfel: tensiunea la bornele unei laturi pasive de conductanţă G conectate între bornele A şi B ale unei reţele liniare active de c.c. este egală cu raportul dintre intensitatea curentului care se stabileşte la scurtcircuitarea bornelor şi suma
75

dintre conductanţa G a laturii şi conductanţa GAB 0 a reţelei pasivizate faţă de bornele A , B. 1.3.4. Teorema transferului maxim de putere Pentru circuitul activ reprezentat în figura 1.49 tensiunea pe rezistenţa de sarcină rs , conform legii lui Ohm pentru un sector (latură) pasiv de circuit, este egală : Uab = I rs . Anterior a fost arătat că t.e.m. a unei surse de energie este : E = Uab+ r I, unde r este rezistenţa internă a sursei. Înlocuind Uab se poate scrie: E = Uab+ r I = r I + rs I . (1.60) Exptresia (1.60) este ecuaţia ce reflectă starea echilibrului electric într-un circuit simplu închis. Din această ecuaţie se poate obţine legea lui Ohm pentru un circuit simplu închis cu generator echivalent de t.e.m..E (figura 1.48, a): I= Puterea circuitului extern este rs E 2 Ps = rs I 2 = (r + rs)
2

E r + rs

.

(1.61)

.

(1.62)

Curentul în circuitul exterior al generatorului echivalent de curent (schema de transfigurare paralelă, figura 1.48, b) poate fi calculat: , (1.63) r r unde Ig (în figura 1.51 notat Ik) este curentul sumar al generatorului, I – curentul debitat pe sarcină şi de unde r
76

I = Ig –

U

= Ig –

rs I

I = Ig

( r + rs )

.

Fig. 1.49. Schema unui circuit închis de curent.

Fig. 1.50. Regim de funcţionare a sursei de energie: a – nedorit (mers în gol); b – inadmisibil
(scurtcircuit)

a

b
a – de tensiune (schema consecutivă); b – de curent (schema paralelă de transfigurare).

Fig. 1.51. Scheme reale ale surselor de energie:

Puterea dezvoltată în sarcină (figura 1.49) va fi egală: r s I g2 r 2 Ps = rs I 2 = (r + rs)
2

.

(1.64)

Această putere este nulă în două cazuri: în regimul de mers în gol (rs = ∞) şi cazul de scurtcircuit (rs = 0). Puterea debitată pe sarcină este maximă atunci când relaţia rs/(r+rs)2 atinge valoarea maximală;
77

luând derivata de gradul întâi a acestei fracţii şi egalând-o cu zero, vom afla condiţia de transmitere a puterii maxime de la sursă pe sarcină: d r (r + rs) 2 – 2 r (r + rs) = = 0 d t (r + rs) 2 (r + rs) 2 sau (r + rs) 2 – 2 r (r + rs) = 0, de unde se determină rs = r. (1.65) În cazul generatorului de t.e.m. E (schema consecutivă, figura 1.51, a) puterea absorbită de sarcină (receptor) : P=rI2. Conform legii lui Ohm (schema 1.49) : E I= , (r + rs) puterea va fi P= rs E 2 (r + rs)2 = r E2
2

.

(1.66)

+ √ rs

√ rs T.e.m. fiind dată, puterea va fi maximă când numitorul va fi minim. Pentru a găsi minimul numitorului, constatăm că produsul termenilor este constant, adică: r ∙ √ rs = r. √ rs Este cunoscut din matematică: dintre toate perechile de numere al căror produs este constant, suma numerelor e minimă când ele sunt
78

egale; de exemplu, 1× 16 = 2 × 8 = 4 × 4 → 4 + 4 < 2 + 8 < 1 + 16. Prin urmare, deoarece produsul termenilor din paranteza de la numitor (relaţia 1.66) este constant, suma lor va fi minimă când ei sunt egali: r = √ rs → rs = r . (1.67) √ rs Am obţinut aceeaşi condiţie ca şi în cazul generatorului de curent, relaţia (1.65). În acest caz puterea maximă va fi: . (1.68) 4r Se ajunge astfel la enunţul teoremei transferului maxim de putere: un generator transferă unui rezistor(sarcine) o putere maximă E 2 / 4 r atunci când rezistenţa rezistorului este egală cu rezistenţa internă a generatorului. Puterea poate fi deci reprezentată ca funcţie de R (rs) observând că:
– – –

Pmax =

E2

pentru R = 0, puterea P = 0 (v. figura 1.52); R = Ri (r), puterea P = Pmax ; R = ∞, puterea P = 0.

Receptorul care satisface condiţia de transfer maxim de putere este considerat adaptat sursei. Adaptarea receptoarelor este importantă şi se utilizează pe larg în tehnica semnalelor (televiziune, radiotehnică etc.). Prin urmare, puterea generatorului de energie se consumă, parţial debitată pe sarcină, parţial irosită în interiorul său. Chiar şi în cazul unui regim adaptat puterea pierdută în interiorul sursei de energie este egală cu o jumătate din puterea totală, adică: Δ P = r I 2 = rs I 2 = E I / 2 . Se poate defini randamentul transferului de energie ca : PΔt P η = = ,
79

Pg Δ t

Pg

unde P = rs E 2/ (r + rs)2 este puterea debitată pe sarcină iar Pg = E 2/ (r + rs). Prin înlocuire se obţine: rs 1 η = = . (1.69) r + rs 1 + r / rs Din formula (1.69) se vede că în cazul mersului în gol când rs = ∞ randamentul este η gol = 1; în caz de scurtcircuit, când rs = 0 randamentul η sc = 0. În regim adaptat (r = rs) η ad = ½ = 0,5.

Fig. 1.52.

Fig. 1.53.

În figura 1.53 sunt reprezentate curbele P (Pg), Ps (P) şi η funcţie de mărimea relativă a rezistenţei circuitului exterior, rs / r. Merită de subliniat faptul că în condiţii practice regimul nominal al puterii surselor rareori coincide cu regimul adaptat, fiindcă în acest caz randamentul este η ad = 0,5 (v. figura) iar curentul sursei prin sarcină depăşeşte considerabil curentul nominal. Aceasta poate conduce la o degajare substanţială de căldură în interiorul sursei. Regimul adaptat poate fi acceptat în cazurile practice, atunci când un randament mic nu este determinant. Dar dacă considerentele economice sunt hotărâtoare, stunci rezistenţa internă a sursei trebuie să fie mai mică decât rezistenţa circuitului exrerior (r < rs). Într-un astfel de caz regimul nominal al sursei sete aproape de regimul de mers în gol şi η ≈ 1.
80

1.3.5. Metoda curenţilor de contur (Maxwell) Rezolvarea circuitelor electrice prin metoda directă (a transfigurărilor simple) şi a teoremelor Kirchhoff ridică dificultatea rezolvării unui sistem cu un număr mare de ecuaţii şi necunoscute ce corespunde numărului de laturi. În condiţiile impuse de tehnica actuală, când circuitele utilizate în practică devin tot mai complexe, problema găsirii unor metode care ar reduce considerabil volumul calculelor se impune imperios. Tendinţa firească în aceste condiţii este, în primul rând aceea de a micşora efortul de calcul, prin reducerea numărului de ecuaţii ce trebuie rezolvate. O asemenea reducere se poate realiza utilizând în locul intensităţilor curenţilor din laturi alte variabile (mărimi fictive sau de semnificaţie fizică reală), care să satisfacă identic câte una din cele două teoreme ale lui Kirchhoff. Astfel, conform unei observaţii făcute de Maxwell, se poate considera că fiecărei bucle (sau ochi) a unui sistem dat de bucle fundamentale (sau independente) i se poate asocia un curent fictiv I c, numit curent ciclic sau curent de contur care să parcurgă în circuit închis bucla dată, aşa încât intensitatea curentului real din orice latură a circuitului să fie suma algebrică a intensităţilor curenţilor de contur ce trec prin această latură: I k = ∑ ± I cp .
p∈ k

(k = 1, 2, ..., l )

(1.70)

În baza acestei observaţii Maxwell a apărut un mecanism de calcul al curenţilor prin laturile unui circuit închis, care se numeşte metoda curenţilor de contur (prescurtat MCC). Această metodă permite micşorarea numărului total de ecuaţii ce trebuie de rezolvat; anterior a fost arătat că dacă circuitul conţine L laturi (tot atâţea curenţi necunoscuţi) şi N noduri, conform teoremei 1 Kirchhoff se scriu N – 1 ecuaţii şi conform teoremei 2 – se scriu L – (N – 1). Aşa dar, la baza MCC se află noţiunea de curent de contur – o mărime virtuală, de calcul, care „curge” doar prin propriul contur.
81

Să considerăm acum schema din figura 1.54. Vom diviza-o în trei conturi (sau ochiuri) adiacente şi vom admite că în fiecare contur circulă propriul său curent II , III şi IIII. Sensul acestor curenţi este acelaşi în cele trei conturi – în direcţia acului ceasorniculai, aşa cum este arătat în schemă. Se Fig 1.54. Schema unui circuit reobservă totodată că curenţii de lativ complex pentru calculul contur coincid cu valorile curencurenţilor prin MCC. ţilor reali (aceştea sunt de asemenea indicaţi în schemă) doar în laturile exterioare: II = I1 , III = – I6, IIII = I3 . (1.71) Curenţii laturilor adiacente sunt egali cu diferenţa curenţilor de contur ai ochiurilor vechine. Aşa, I2 = III – IIII , I4 = II – IIII , I5 = IIII – II . (1.72) Prin urmare, cunoscând curenţii de contur pot fi uşor calculaţi curenţii reali ai laturilor. Pentru a calcula curenţii de contur în cazul schemei din figura 1.54 este suficient de alcătuit doar trei ecuaţii (după numărul de ochiuri fundamentale), în conformitate cu teorema 2 Kirchhoff (relaţia 1.51): pentru bucla (conturul) I: (r1 + r10 + r4 + r5) II – r4III – r5IIII = E1 + E4 , pentru conturul II: (r2 + r4 + r6) III – r4II – r2IIII = E2 – E4 , pentru conturul III: (r2 + r3 + r5) IIII – r5II – r2III = E3 – E2 . Ecuaţiile scrise alcătuiesc sistemul de ecuaţii
82

(r1 + r10 + r4 + r5) II – r4III – r5IIII = E1 + E4 (r2 + r4 + r6) III – r4II – r2IIII = E2 – E4 (r2 + r3 + r5) IIII – r5II – r2III = E3 – E2 care permite determinarea curenţilor de contur II – IIII şi, ulterior – a curenţilor reali din laturile circuitului, I1 – I6 . Deseori MCC este folosit pentru a deduce posibilităţile altor metode de calcul şi pentru analiza circuitelor la forma generală. În astfel de cazuri se scriu ecuaţiile curenţilor de buclă la forma generalizată. În acest scop rezistenţa sumară a conturului dat se notează cu index dublu jos, care indică numărul conturului şi se numeşte r e z i s t e n ţ ă p r o p r i e a c o n t u r u l u i . Aşa, în schema analizată mai sus rezistenţele proprii ale celor 3 bucle sunt: r11 = r1 + r10 + r4 + r5; r22 = r2 + r4 + r6; r33 = r2 + r3 + r5. R e z i s t e n ţ e l e c o m u n e a l e b u c l e l o r î n v e c i n a t e sunt considerate ca coeficienţi pe lângă respectivii curenţi, notându-se cu index dublu jos, care indică buclele între care sunt conectate; aşa, r12 = r4 , r13 = r5 , r23 = r2 . (1.75) (1.74) (1.73)

Ţinând cont de (1.74) şi (1.75), sistemul de ecuaţii (1.73) se poate scrie într-o formă generală astfel: r11 II – r12 III – r13 IIII = EI , – r21 II + r22 III – r23 IIII = EII , – r31 II – r32 III + r33 IIII = EIII . În aceste ecuaţii sunt notate: EI = E1 + E4, EII = E2 – E4 şi EIII = E3 – E2 (1.77) (1.76)

83

care se numesc t . e . m . d e c o n t u r şi prezintă suma algebrică a t.e.m. ale laturilor conturului dat. Se ia cu semnul „+” t.e.m. sensul căreea coincide cu sensul curentului de contur. Ecuaţiile curenţilor de contur se rezolvă prin metoda determinanţilor, sau utilizând forma matriceală de prezentare a ecuaţiilor.
Utilizarea determinanţilor şi a matricelor pentru rezolvarea ecuaţiilor obţinute prin MCC.
Vom considera rezolvarea sistemului (1.76) cu ajutorul determinanţilor. Pentru curentul Ik din latura k se poate scrie expresia: Ik = Δk / Δ , unde Δ este d e t e r m i n a n t u l p r i n c i p a l al sistemului de ecuaţii : r11 – r12 – r13 Δ = – r21 r22 – r23 r33
.

(1.78)

(1.79)

– r31 – r32

Determinantul Δk se obţine din determinantul principal Δ prin înlocuirea coloanei k cu coloana termenilor din dreapta ecuaţiilor sistemului (1.76). De exemplu, pentru primul curent de contur II (k = 1) E1 – r12 – r13 Δ1 = EII r22 – r23 r33
.

(1.80)

EIII – r32

Prin urmare, calculul curentului de contur se reduce la alcătuirea a doi deterninanţi care, de fapt pot fi scrişi fără ca în prealabil să se scrie sistemul de ecuaţii. În acest scop, se înscriu iniţial rezistenţele proprii ale conturilor r11 , r22 , r33 etc., care se plasează pe diagonala principală (din colţul stâng sus spre colţul drept jos) cu semnul „+”. Determinantul este simetric faţă de diagonala principală – rezistenţele comune negative din partea superioară a diagonalei sunt reflecţia rezistenţelor comune negative din partea inferioară a diagonalei. Astfel, calculând rezistenţele comune ale conturilor r12 , r13 , ... etc. pentru prima linie şi rn1 , rn2 , ... pentru linia n , pot fi completate partea de sus şi cea de jos a

84

determinanturlui. Cunoscând Δ se determină Δk şi apoi se calculează valoarea curentului Ik . Se poate demonstra dependenţa curentului de contur de toate sursele t.e.m. EI , EII , EIII , ...etc., pentru ce determinantul Δk se descompune faţă de coloana k. Vom descompune, de exemplu, determinantul Δ1 (1.80) faţă de prima coloană (k = 1): Δ1 = A11 EI + A21 EII + A31 EIII . (1.81) Înlocuim această valoare a lui Δ1 în formula (1.78) pentru curentul II : Δ1 Δ Δk Δ A11 Δ A1k Δ A21 Δ A2k Δ A21 Δ

II =

=

EI +

EII +

EIII .

(1.82)

În mod analog se poate scrie expresia generală pentru curentul conturului k : Ik = = EI + Ank EII + ... + Δ En (1.83)

sau într-o formă mai compactă
n

Ik = ∑ (Ank /Δ) En .
1

(1.84)

Primul index n se referă la numărul t.e.m. sau, ce-i tot aceeaşi – la numărul conturului sau numărul liniei determinantului Δ . Al doilea index k este numărul curentului determinat sau, ce-i tot aceeaşi numărul coloanei determinantului Δ . Coeficienţii Ank prezintă complementele algebrice care sunt legate cu minorii Mnk ai determinantului prin ecuaţiile Ank = (– 1)n+k Mnk . (1.85)

Minorul Mnk se obţine din determinantul Δ prin tăierea liniei n şi a coloanei k. În cazul dat, pentru curentul conturului întâi II (k = 1) complementele algebrice sunt egale: A11 = ( – 1 )1+1 M11 = r22 – r23 , – r32 r33 – r12 – r13 A21 = (–1)2+1 M21= – – r32 85 r33 ,

A31 = ( – 1 )

3+1

M31 =

– r12 – r13 . r22 – r23

Sistemul de ecuaţii (1.76) poate fi rezolvat şi cu ajutorul matricelor. La alcătuirea matricelur, ca şi în cazul determinanţilor sunt utilizaţi coeficienţii sistemului de ecuaţii. Sub forma matricială poate fi scris sistemul de ecuaţii (1.76): r11 – r12 – r13 – r21 r22 – r23 r33
×

II III = EIII IIII

EI EII (1.86)

– r31 – r32

sau sub forma unei singure ecuaţii matriciale r unde r I = E , I E . va fi: (1.88) (1.87)

este matricea coeficienţilor pe lăngă curenţii necunoscuţi.

Soluţia ecuaţiei (1.87) în raport cu matricea I = r
–1

În (1.88) I este matricea-coloană a curenţilor necunoscuţi; r –1 este matricea inversă matricei coieficienţilor; E – matricea-coloană a termenilor liberi ai ecuaţiei. Din (1.88) urmează că pentru determinarea curenţilor necunoscuţi este necesar de găsit matricea inversă matricei coeficienţilor şi de înmulţit această matrice la matricea-coloană a termenilor liberi ai ecuaţiei. Suluţionarea se petrece în felul următor: 1) se alcătuieşte determinantul Δ din elementele matricei (v. (1.79)); 2) se alcătuieşte matricea inversă, pentru aceasta: – fiecare termen al matricei coeficienţilor se înlocuieşte cu complementul algebric cu aceiaşi indici inferiori (de jos) ca şi ai coeficienţilor înlocuiţi; – matricea obţinută se transpune, înlocuindu-se reciproc coloanele şi liniile. În urma acestor operaţii natricea inversă poate fi determinată ca: A11 A12 86 A13

r

–1

= 1/ Δ

A21 A31

A22 A23 A32 A33

.

(1. 89)

Transcriem soluţia (1.88) într-o formă mai desfăşurată, ţinând cont de (1.89): II III I III = 1/ Δ A11 A12 A13 A21 A31 A22 A23 A32 A33 EI EII EIII (1.90)

Reamintim că produsul a două matrice A şi B se obţine în urma înmulţirii elementelor liniei matricei A la elementele coloanei matricei B şi însumării rezultatelor înmulţirii; de exemplu: A B = a11 a12 a21 a22 b11 b12 b21 b22 = a11b11+ a12b21 a21b11+ a22 b21 a11b12+ a12b22 a21b12+ a22b22

Înmulţind cele două matrice din partea dreaptă a relaţiei (1.90), obţinem: II III I III A11 EI + A21 EII + A31 EIII A12 EI + A22 EII + A32 EIII A13 EI + A23 EII + A33 EIII

= 1/ Δ

(1.91)

Matricele sunt egale atunci când sunt egale elementele lor respective. Prin urmare, 1 II = ( A11 EI + A21 EII + A31 EIII ), Δ 1 III = ( A12 EI + A22 EII + A32 EIII ), (1.92) Δ 1 III = ( A13 EI + A23 EII + A33 EIII ). Δ Ecuaţia obţinută pentru curentul, de exemplu II este analogă ecuaţiei (1.82).

1.3.6. Metoda potenţialelor nodurilor Dacă două surse de energie sunt conectate în paralel (figura 1.55), curentul comun prin consumator I este compus din două componente ale curenţilor laturilor – I1 şi I2 . Prin urmare, tendinţa practică de
87

conectare în paralel a surselor este determinată de necesitatea majorării curentului prin receptoarele de energie electrică. În circuitele reale se conectează suplimentar surse de alimentare atunci, când curentul prin receptoarele de energie poate depăşi curentul nomonal al surselor aflate deja în funcţie. Să vedem deci, cum se realizează calculul acestor circuite, care sunt metodele de calcul. Vom analiza un caz mai general, când circuitul este alcătuit din laturi paralele dintre care laturile de la 1 la m sunt active (conţin surse) iar resul, de la m +1 şi până la n – pasive (figura 1.56). Sunt cunoscute t.e.m.

Fig. 1.55. Schema circuitului cu două surse de energie conectate în paralel.

Fig. 1.56. Schema unui circuit cu laturi active şi pasive conectate în paralel.

şi sensul acestora, valorile rezistenţelor laturilor circuitului; să se calculeze intensităţile curenţilor. Calculele respective pot fi realizate eficace utilizând metoda tensiunii între două nuduri sau mai simplu – metoda două nuduri (MDN). În conformitate cu această metodă, se calculează mai întâi tensiunea UAB între nodurile A şi B şi se notează cu o săgeată pe schemă (figura 1.55). În acest caz potenţialul nodului A este mai înalt decât al nodului B, de aceea curenţii laturilor pasive au sensul de la A la B (figura 1.56). Curenţii laturilor active nu au deocamdată direcţie identificată. Alegem sensul pozitiv al acestor curenţi de la nodul B spre nodul A. Se poate aplica legea lui Ohm pentru fiecare latură, astfel ca: I1 = g1 (E1 – UAB), I2 = g2 (– E2 – UAB),
88

................ Im = gm (Em – UAB), Im+1 = gm+1UAB , ................ In = gnUAB . În relaţiile (1.93) g prezintă mărimea inversă rezistenţei R, adică conductanţa laturii. Conform teoremei 1 Kirchhoff pentru acest circuit suma curenţilor laturilor pasive este egală cu suma curenţilor laturilor active: Im+1 + I m+2 + ...+ In = I1 + I2 + ...+ Im . Înlocuim curenţii în această sumă cu valorile lor din relaţiile (1.93): gm+1 UAB + gm+2 UAB + ...+ gn UAB = = g1 (E1 – UAB) + g2 (– E2 – UAB) + ...+ gm (Em – UAB) . Din această ecuaţie determinăm tensiunea UAB : UAB = g1 E1 – g2 E2 + ...+ gm Em g1+ g2 + ...+ gn
m

(1.93)

sau într-o formă mai compactă ± ∑ Ek gk
k=1

UAB =
n

. ∑ gk
k=1

(1.94)

Din relaţia (1.94) urmează că tensiunea dintre două noduri a circuitului paralel este egală cu suma algebrică a produselor conductanţelor şi t.e.m. ale fiecărei laturi împărţită la suma conductan-ţelor tuturor laturilor schemei. Produsul Ek gk se ia cu semnul „+” atunci când sensul t.e.m. Ek este invers sensului
89

condiţional ales pozitiv al tensiunii UAB şi cu semnul „–”, atunci când aceste direcţii coincid. Cunoscând tensiunea între cele două noduri, utilizând sis-temul (1.93) se calculează curenţii prin laturile circuitului. Exemplu. Să se calculeze curenţii în circuitul paralel din figura 1.55 prin
metoda MDN. T.e.m. în laturile schemei sunt direcţionate spre nodul A , evident că UA > UB şi tensiunea dintre noduri are sensul de la nodul A la nodul B, cum este arătat în schemă. Valoarea acestei tensiuni poate fi calculată conform relaţiei (1.94): UAB = g10 E1 + g20 E2 g10+ g20 + g . (1.95)

Semnul tensiunii obţinute este pozitiv, ceea ce confirmă că sensul condiţional pozitiv ales iniţial este corect. Presupunem că curenţii I1 şi I2 ai laturilor active au sensul de la nodul B spre nodul A şi ambele surse funcţionează în regim de generator. Valorile acestor curenţi put fi calculate astfel: E1 – U E2 – U I1 = şi I2 = . (1.96) r10 r20 În (1.96) mărimile r10 şi r20 caracterizează rezistenţa internă a surselor t.e.m. E1 şi E2 respectiv.

Se vede clar că valoarea şi sensul curentului laturii active depinde numai de raportul dintre propria t.e.m. şi tensiunea la bornele exterioare ale circuitului. Dacă t.e.m. a sursei este > U , sursa funcţionează în regim de generator şi are un curent şi putere cu atât mai mare, cu cât mai înaltă este tensiunea sa electromotoare. Reglând valoarea t.e.m. a diferitor generatoare de c.c., se poate distribui sarcina între ele. Dacă t.e.m. a sursei este < U, curentul acestei laturi îşi schimbă direcţia şi sursa funcţionează ca consumator de energie electrică; maşinile electrice în acest regim funcţionează ca motoare, iar acumulatoarele se încarcă. În cazul când t.e.m. a sursei unei laturi este egală cu U , curentul acestei laturi este egal cu zero, sursa funcţionează în „mers în gol”; latura poate fi deconectată sau conectată la circuit – aceasta nu influenţează funcţionarea circuitului în ansamblu. În sfârşit, dacă
90

într-o latură paralelă a circuitului este conectată o sursă cu rezistenţă internă nulă, această sursă va susţine neschimbat potenţialul bornelor exterioare ale circuitului; tensiunea între cele două noduri va fi egală cu t.e.m. a sursei. În acest caz pot fi calculaţi direct curenţii prin laturile circuitului. La finele acestui paragraf care se referă la metodele de calcul ale circuitelor liniare de c.c. trebuie să constatăm că aici au fost prezentate cea mai mare parte şi cel mai frecvent utilizate metode de calcul, am spune – şi mai importante. Totuşi, nu toate: n-a fost analizat p r i n c i p i u l s u p e r p o z i ţ i e i şi metoda respectivă de calcul; p r i n c i p i u l r e c i p r o c i t ă ţ i i . Considerăm însă că aceasta nu este o scăpare gravă, iar „golul” – foarte simplu de recuperat.

CAPITOLUL 2 MAGNETISMUL ŞI ELECTROMAGNETISMUL
91

2.1. MAGNETUL ŞI PROPRIETĂŢILE LUI M a g n e t i s m – aceasta este o deosebită manifestare a mişcării sarcinilor electrice în interiorul moleculelor şi atomilor, care invocă unor corpuri capacitatea de a atrage şi reţine pe suprafaţa lor particule mici de fier (Fe), nichel (Ni) şi alte metale. Aceste corpuri poartă denumirea de m a g n e ţ i . Acul busolei, care este un magnet se stabileşte (fixează) în câmpul magnetic al Pământului în aşa mod, încât un capăt al lui indică direcţia spre nord şi se numeşte polul nord (N ), iar celălalt capăt – polul sud (S). În funcţie de destinaţie magneţilor li se dau anumite forme: dreptunghiulară, rotundă, rombică etc. Independent de formă, magnetul are doi poli – nord şi sud. Dacă o bară magnetică este introdusă în pilitură de fier apoi scoasă de acolo, cea mai mare parte a piliturii va fi atrasă de capetele magnetului, iar în zona de mijloc denumită linie neutră piliturile vor lipsi. Dacă bara megnetică este tăiată în două părţi, apar doi magneţi cu poli diferiţi la extremităţi. Bucăţirea în continuare a barei magnetice conduce la apariţia noilor magneţi, fiecare cu polul nord şi polul sud la capete; astfel, obţinerea unui magnet cu un pol unic – nord (N) sau sud (S) nu este posibil. Dacă în apropierea polului N (sau S) al unui magnet se aşează o bară de oţel, aceasta capătă însuşirea de a atrage obiecte de fier, capătul mai apropiat al acesteea de magnet devenind polul S iar cel opus – polul N. Dacă doi magneţi se instalează la oarecare distanţă unul de Fig. 2.1. Câmpul magnetic celălalt, între polii acestora apar forţe al unui magnet permanent. de interacţiune care conduc la atragerea polilor diferiţi şi respingerea celor identici. În jurul oricărui corp magnetizat apare câmpul magnetic care este un mediu material, în care se depistează şi manifestă forţele magnetice. Desenat, câmpul magnetic este reprezentat sub forma de linii magnetice, sensul cărora este de la polul nord spre polul sud (figu92

ra 2.1). Orice linie magnetică nu are nici început, nici sfârşit şi este o curbă închisă, fiindcă polii N şi S sunt inseparabili unul de altul. Orice corp introdus în câmpul magnetic este penetrat (străpuns) de liniile magnetice şi într-un anumit fel influenţează câmpul magnetic. În corpurile magnetizate câmpul magnetic este creat ca rezultat al mişcării electronilor care rotesc în jurul atomilor şi a propriilor axe. Orbitele şi axele de rotire a electronilor în atomi se pot afla în diverse poziţii unul faţă de altul, în aşa fel diferite sunt şi poziţiile în care se află câmpurile megnetice excitate de electronii în mişcare. În funcţie de poziţia reciprocă a câmpurilor magnetice, acestea pot să se adune sau să se scadă; în primul caz atomul posedă câmp magnetic sau moment magnetic, în al doilea – nu posedă. Materialele, atomii cărora nu au moment magnetic şi care nu pot fi magnetizate se numesc materiale diamagnetice. Din această categorie fac parte majoritatea materialelor întâlnite în natură şi unele metale – cupru, plumb, zinc, argint şi a. Materialele, atomii cărora au moment magnetic şi care pot fi magnetizate se numesc materiale paramagnetice. Din acestea fac parte aluminiul, staniul, manganul etc. Un grup exclusiv îl alcătuiesc materialele atomii cărora au un moment magnetic foarte mare şi care se magnetizează cu uşurinţă; acestea sunt: fierul, oţelul, fonta, cobaltul, gadoliniul şi aliajele lor.
2.2.

CÂMPUL MAGNETIC AL CURENTULUI ELECTRIC

Un conductor parcurs de curent electric este înconjurat de un cîmp magnetic care reprezintă una dintre formele materiei. Pe cale experimentală este stabilit că câmpul magnetic apare nu numai în jurul conductoarelor cu curent şi în interiorul lor, ci şi în orice mişcare a particulelor şi a corpurelor cu sarcină electrică, la fel ca şi în procesul de modificare (schimbare) a câmpului electromagnetic. Cîmpul magnetic se manifestă printr-o acţiune de forţă asupra particulelor cu sarcină electrică în mişcare şi, în particular asupra curentului electric dintr-un conductor, la fel ca şi asupra magneţilor permanenţi şi electromagneţilor. Cel mai simplu mod de depistare a
93

câmpului magnetic este utilizarea acului magnetic; fiind introdus în câmpul magnetic al unui conductor parcurs de curent, acul suportă acţiunea forţelor acestui câmp, care-l silesc să se poziţioneze perpendicular axei conductorului cu curent (figura 2.2). Direcţia indicată de către polul nord al acului este acceptată drept „direcţie a câmpului magnetic” în zona de aflare a acului.

Fig. 2.2. Câmpul magnetic al conductorului cu curent.

Pentru o prezentare grafică intuitivă a câmpului magnetic este introdusă noţiunea de linie magnetică. Liniile magnetice se trasează în aşa fel ca direcţia tengentei în orice punct să coincidă cu direcţia câmpului. Dacă prin fiecare unitate de suprafaţă (1 m2, 1 cm2 ) perpendiculară direcţiei liniilor magnetice se trasează un număr de linii proporţional intensităţii câmpului în punctul dat, atunci după densitatea acestor linii se poate judeca despre intensitatea câmpului care se caracterizează prin inducţia magnetică. Aşa, liniile magnetice ale unui conductor rectiliniu cu curent au forma unor inele concentrice care se află în planuri perpendiculare axei conductorului (figura 2.2). Sensul liniilor magnetice ale conductorului cu curent poate fi determinat după regula burghiului (figura 2.2, a): dacă mişcarea de translaţie a burghiului coincide cu sensul curentului în conductor,
94

atunci sensul rotirii mânerului acestuia indică direcţia liniilor magnetice. Regula poate fi utilizată şi în ordinea inversă: dacă este dată direcţia liniilor magnetice, se poate determina sensul curentului

Fig.2.3. Liniile magnetice ale unei spire (a) şi bobine (b) parcurse de curent electric

În figura 2.3. sunt reprezentate liniile magnetice ale unei spire cu curent (a) şi ale unei bobine parcurse de curent electric (b). Dacă în considerare se iau o spiră sau bobină parcurse de curent, regula burghiului este tratată puţin altfel, decât în varianta de mai sus: în caz că sensul de rotaţie a mânerului se suprapune cu sensul curentului în spiră sau bobină, mişcarea de translaţie a burghiului va indica direcţia liniilor magnetice ce penetrează (străpung) suprafaţa, limitată de conturul curentului. Prin urmare, sensul câmpului magnetic este determinat de sensul curentului electric. Câmpul magnetic se consideră omogen, dacă în toate punctele acestui câmp direcţia este unică şi unică este intensitatea lui. În caz contrar câmpul magnetic se consideră neomogen. În forma grafică câmpul magnetic omogen se prezintă prin linii magnetice paralele, trasate cu o densitate uniformă. Un astfel de câmp poate fi obţinut într-un interstiţiu (spaţiu) de aer dintre doi poli plaţi ale unui magnet sau elecromegnet aşezaţi paralel. Cămpul magnetic al unui contuctor rectiliniu parcurs de curent este s i m e t r i c . Aceasta înseamnă că în planul perpendicular axei firului (conductorului), toate punctele ce se află la una şi aceeaşi distanţă de axă, se găsesc în condiţii fizice egale, de unde urmează că
95

intensitatea câmpului în toate punctele lui este identică. Cu alte cuvinte, în orice punct imobil al câmpului, situat la o distanţă r de axa firului cu curent intensitstatea câmpului rămâne neschimbată, la rotirea firului în jurul propriei axe. Tabloul va fi acelaşi în oricare alt plan, paralel cu cel considerat la moment. Un alt exemplu de câmp simetric este câmpul unei bobine inelare, spirele căreia sunt distribuite uniform în lungul miezului de fier (figura 2.4). Din condiţiile simetriei urmează nemijlocit că liniile magnetice în miez au forma de circomferinţe cu centrele aflate pe o dreaptă perpendiculară planului figurii şi care trece prin centrul O al bobinei inelare. Este evident că Fig. 2.4. Bobină inelară cu miez. în toate punctele unei şi aceeaşi linii magnetice intensitatea câmpului va fi totuna. 2.3. FORŢA
MAGNETOMOTOARE, INTENSITATEA

CÂMPULUI MAGNETIC

Curentul electric în conductor şi câmpul lui magnetic prezintă două părţi indisolubile ale unui proces electromagnetic unic. Totuşi, este obişnuit se se spună că curentul electric posedă capacitatea de a excita câmpul magnetic. Această capacitate a curentului este caracterizată prin f o r ţ a d e m a g n e t i z a r e ( f . m . ) sau, ce-i tot aceeaşi f o r ţ a m a g n e t o m o t o a r e ( f . m . m . ) desenată prin F . În mod formal f.m.m. provoacă sau excită câmpul magnetic (sau, mai departe în continuare – fluxul megnetic), asemănător t.e.m. care provoacă curentul electric în circuitele respective. În sistemul SI de unităţi f.m.m. se ia, ca valoare numerică, egală puterii curentului ce excită câmpul magnetic, astfel încât f.m.m. a conductorului parcurs de curent este egală curentului: H = I. Dacă curentul I parcurge un contur sau o bobină cu un număr de spire w,
96

atunci forţa magnetomotoare este egală cu produsul dintre puterea curentului şi numărul de spire, adică F = I ∙ w. Este firesc că f.m.m. ca şi forţa curentului se măsoară în amperi: [F ] = [I ] = A. Direcţia (sensul) f.m.m. a unei bobine sau spire parcurse de curent este convenabil determinată de regula mânii drepte: dacă mâna dreaptă se aşează pe bobină (sau spiră) în aşa fel, ca cele patru degete să fie indreptate în direcţia curentului, atunci degetul mare desfăcut va indica direcţia f.m.m.(figura 2.5).

Fig.2.5. Forţa magnetomotoare a bobinelor cu curent.

În câmpuri simetrice, de exemplu – al unei bobine inelare, forţa magnetomotoare se distribuie uniform, de-a lungul liniei magnetice. Fracţia f.m.m. ce revine unităţii de lungime a liniei magnetice se numeşte i n t e n s i t a t e a câmpului magnetic, se notează H şi este parametrul de bază a câmpului magnetic (v. figura 2.2, b). Intensitatea câmpului magnetic în punctul dat depinde de puterea curentului, de forma conductorului şi într-un mediu omogen nu depinde de proprietăţile acestui mediu (sau substanţă); intensitatea este o mărime vectorială (adică are valoare şi direcţie). Sensul vectorului intensităţii în mediile izotropice (cu proprietăţi magnetice egale în toate direcţiile) coincide cu sensul liniei magnetice în punctul dat. În sistemul internaţional SI intensitatea câmpului magnetic se măsoară în amper la metru: [H ] = [F/ l ] = A/m. În unele cazuri este utilizată unitatea de intensitate a câmpului – e r s t e d (E) care, de fapt nu aparţine sistemului SI: 1E ≈ 80 A/m = 0,8 A/cm.
97

Dacă câmpul magnetic este simetric, calculul intensităţii lui nu prezintă dificultăţi. De exemplu, intensitatea câmpului în punctul A la o distanţă a de axa unui conductor rectiliniu parcurs de curent, în conformitate cu definiţia dată mai sus intensităţii câmpului se determină prin formula: I I H= = , (2.1) l 2π a unde l este lungimea liniei magnetice cu raza a (v. figura 2.2, b).
Exemplu.Curentul în conductor este egal I = 100 A; intensitatea magnetică la distanţa de 10 cm (0,1 m) de la axa firului va fi: H = I / 2π a = 100 / (2 ∙ 3,14 × 0,1) = 100 / 0,628 ≈ 160 A/m Ca şi în cazul diferenţei de potenţial electric, în calculul câmpurilor magnetice uneori este utilizată noţiunea de d i f e r e n ţ ă d e p o t e n ţ i a l e m e g n e t i c e sau de tensiune magnetică, UM . Diferenţa potenţialelor magnetice dintre două puncte ale câmpului magnetic omogen, aflate pe o linie magnetică este egală cu produsul intensităţii câmpului la distanţa între aceste puncte: UM =H∙l . (2.2 a) Într-un câmp magnetic neomogen diferenţa potenţialelor magnetice dintre două puncte este egală cu suma intensităţilor elementare HΔl pe sectoare Δl de-a lungul căii alese între aceste puncte: UM = ∑ H∙Δ l . Diferenţa potenţialelor magnetice în sistemul SI se măsoară în amperi: A ∙m = A. m Diferenţa potenţialelor magnetice de-a lungul unei căi arbitrare închise (a unui contur) prezintă forţa magnetomotoare, f.m.m. Aşadar, f.m.m. poate fi determinată ca suma diferenţelor de potenţiale magnetice (H∙Δ l) de-a lungul unui contur închis al circuitului magnetic: F = ∑ H∙Δ l . (2.3) [UM] = [H∙l] = (2.2 b)

2.4. LEGEA

CURENTULUI TOTAL

98

C u r e n t u l t o t a l este suma algebrică a curenţilor ce penetrează o suprafaţă, limitată de un contur închis. Din expresia (2.1) a intensităţii câmpului magnetic la distanţa a (figura 2.2, b) de la axa conductorului rectiliniu cu curent I se poate scrie: I = H∙2π a = H l. (2.4) Produsul intensităţii câmpului magnetic H şi lungimii liniei magnetice l = 2π a ce limitează conturul închis prezintă forţa magnetomotoare FM (f.m.m.). Suprafaţa limitată de linia magnetică (figura 2.6) este în cazul dat pătrunsă de un singur curent, astfel că suma algebrică a curenţilor ∑ I = I. Expresia (2.4) poate fi scrisă altfel: ∑ I = FM . (2.5) Deci, f.m.m. de-a lungul conturului Fig. 2.6. Conductorul cu curent ce este egală cu curentul total ce penetrece printr-o suprafaţă perpentrează suprafaţa limitată de acest diculară axei conductorului. contur. Relaţia obţinută mai sus poartă denumirea de l e g e a c u r e n t u l u i t o t a l . Dacă intensitatea câmpului magnetic nu este aceeaşi pe diferite segmente ale liniei magnetice, f.m.m. se calculează ca suma produselor H l a tuturor segmentelor, adică: FM = H1l1 + H2l2 + H3l3+...= ∑ H l. 2.5. INDUCŢIA
MAGNETICĂ, PERMEABILITATEA MAGNETICĂ, FLUXUL MAGNETIC

Dacă printr-o bobină cu un număr de spire w trece un curent I invariabil, intensitatea câmpului H va rămâne de asemenea fără schimbări, chiar dacă în interiorul bobinei este introdus un miez de oţel. Dar în acest caz intensitatea câmpului în interiorul bobinei creşte semnificativ pe contul curenţilor moleculari ai miezului, adică din
99

cauza modificării de stare a mediului în care există câmpul magnetic. Intensitatea câmpului în fiecare punct al lui, ţinându-se cont de influenţa mediului se caracterizează prin i n d u c ţ i a m a g n e t i c ă B . Inducţia magnetică este un vector ce se determină prin influenţa de forţă a câmpului magnetic asupra curentului. Astfel, inducţia magnetică B este o caracteristică de forţă a câmpului magnetic. Sensul vectorului B coincide cu direcţia tangentei liniilor magnetice şi în medii izotropice – cu sensul vectorului intensităţii câmpului. În plus, deoarece densitatea liniilor magnetice este propoţională intensităţii câmpului, liniile magnetice sunt linii ale inducţiei magnetice. Inducţia magnetică B şi intensitatea câmpului H sunt legate printr-o relaţie simplă: B = μaH, (2.6) unde mărimea μa este permeabilitatea magnetică absolută. S-a stabilit că, în funcţie de proprietăţile mediului (a materialului) câmpul magnetic devine mai intensiv decât în vid (materialele paramagnetice), sau din contra – mai puţin intensiv (materialele diamagnetice). Aşa dar, inducţia magnetică B depinde de mediul în care există câmpul. Permeabilitatea magnetică absolută a vidului sau constantă magnetică absolută a vidului se notează μ0 şi în sistemul SI ea este egală cu μ0 = 4π ∙10 –7 Ω ∙ s / m. Unitatea ohm ∙ sec (Ω ∙ s) se numeşte henri (H) şi este unitatea de măsură a inductivităţii (v. în continuare); aşa dar, μ0 = 4π ∙10 –7 H/m ≈ 125 ∙ 10 – 8 H/m. (2.7)

Permeabilitatea magnetică absolută a diferitor materiale (medii) se compară cu constanta magnetică absolută μ0; raportul dintre μa şi μ0 se numeşte p e r m e a b i l i t a t e m a g n e t i c ă ( sau p e r m e a b i l i t a t e m a g n e t i c ă r e l a t i v ă ) , se notează μ şi este egală cu: μ = μa μ0
100

.

(2.8)

Permeabilitatea magnetică relativă μ este o mărime abstractă; pentru materiale şi medii diamagnetice μ < 1 (de exemplu, pentru cupru μ = 0,999995), pentru cele paramagnetice μ > 1 (de exemplu, pentru aer μ = 1, 0000031). În calculele tehnice permeabilitatea magnetică a materialelor şi mediilor para- şi diamagnetice se ia egală cu 1. La materialele feromagnetice care au o importanţă deosebită în electrotehnică, permeabilitatea magnetică atinge valori de zeci de mii şi depinde de tipul materialului, temperatură, inducţie şi intensitatea câmpului magnetic. Din relaţia (2.6) poate fi găsită unitatea de măsură a inducţiei magnetice: H A Ω∙s∙A V∙s [B] = [μa H ] = [μ0 μ H ] = = = = T. 2 2 m m m m Unitatea V ∙ s (volt-secunda) se numeşte weber (Wb) şi este unitatea de măsură a fluxului magnetic. Unitatea weber pe metru pătrat (Wb / m2) se numeşte tesla (T). Aşadar, în sistemul SI inducţia magnetică se măsoară în veberi pe metru pătrat sau în tesle [B] = Wb / m2 = T. În calculele câmpilor magnetici deseori se foloseşte unitatea gauss (Gs) care nu face parte din sistemul SI: 1 Gs = 10 – 4 T = 10 – 4 Wb / m2 . Produsul inducţiei magnetice B a unui câmp uniform şi a suprafeţei plane de arie S perpendiculare vectorului acestei inducţii se numeşte flux magnetic: Φ = B ∙S . (2.9) Unitatea de măsurare a fluxului magnetic în sistemul SI, cum s-a menţionat mai sus este weber (Wb) sau volt-secunda (V∙s): V∙s [Φ] = [BS ] = ∙ m2 = V∙s = Wb. m2 O unitate mai mică a fluxului magnetic, care nu face parte din sistemul SI este maxwell (Mw): 1 Mw = 10 – 8 Wb.
101

Fluxul magnetic este o mărime fizică importantă. Cum va fi demonstrat în cele ce vor urma, lucrul, săvârşit de un conductor parcurs de curent la traversarea fluxului magnetic Φ, este egal cu produsul dintre curentul I şi fluxul Φ: A = Φ∙I . Viteza cu care se modifică fluxul magnetic ce penetrează un contur conductor (o ramă) este egală cu forţa electromotoare care se inductează în conturul dat. Intensitatea câmpului magnetic într-un mediu uniform ce înconjoară un conductor rectiliniu parcurs de curent (figura 2.2, b) se calculează comform formulei (2.1). Produsul intensităţii câmpului magnetic şi a permeabilităţii magnetice absolute determină inducţia magnetică: I B = μa H = μ0 μ H 2π a = 4π μ I 10 –7 , 2π a (2.10)

unde I este curentul în A, a – distanţa în metri şi inducţia magnetică B – în T. Dacă conductorul nu se află într-un mediu feromagnetic, atunci μ = 1 şi se obţine: I 2I –7 B = 4π 10 = 10 –7 . (2.10a) 2π a a Această formulă este valabilă pentru orice valoare a, mai mare ca raza conductorului şi o lungime infinită a acestuia, deşi formula poate fi utilizată şi în cazurile lungimilor finite ale conductorului, numai dacă a << l.
2.6.

FORŢA

ELECTROMAGNETICĂ (F.E.M)

2.6.1. Conductorul rectiliniu în câmpul magnetic (c.m.) Un conductor rectiliniu parcurs de curentul I, care se află în câmpul magnetic perpendicular sensului acestuia este supus acţiunii forţei electromagnetice F (figura 2.7, a). Această forţă este proporţională curentului I, lungimii active (aflate în c.m.) l şi inducţiei magnetice:
102

F=IBl.

(2.11)

Dacă curentul este în amperi, inducţia magnetică în tesle iar lungimea în metri, atunci forţa se exprimă în newtoni: V∙s A∙ V∙ s J [F ] = [I B l] = A∙ T∙ m = A m= = = N. m2 m m

Fig. 2.7. Un conductor cu curent în c.m. (a); regula mâinii stângi (b).

Direcţia forţei electromagnetice F poate fi determinată cel mai simplu prin r e g u l a m â i n i i s t â n g i (figura 2.7, b): dacă palma mâinii stângi se aşează în aşa fel ca vectorul inducţiei magnetice să intre în ea, iar cele patru degete coincid cu direcţia curentului prin conductor, atunci degetul mare dezdoiat va indica sensul forţei electromagnetice. Dacă conductorul ce se află într-un c.m. uniform este rotit în aşa fel ca să se modifice unghiul α dintre sensul conductorului şi cel al câmpului, atunci forţa electromagnetică va fi proporţională sin α , cu condiţia că I, B şi l sunt invariabile; dacă conductorul este paralel liniilor magnetice, forţa F = 0 (sin 0 = 0). Astfel, în cazul general
103

F = I B l sin α .

(2.12)

Acţiunea de forţă a c.m. asupra conductorului parcurs de curent este pe larg utilizată înr-un număr mare de mecanisme electromagnetice, în particular – în motoarele electrice.
Exemplu.Un conductor cu lungimea activă de 20 cm (0,2 m) şi curentul ce-l traversează de 300 A se află într-un câmp magnetic uniform cu inducţia 1,2 T. Să se calculeze forţa F aplicată conductorului, dacă acesta se poziţionează perpendicula c.m. Conform (2.12):

F = I B l sin α = 300 ∙ 1,2 ∙ 0,2 sin 90° = 72 N.

Admitem că conductorul cu curent se află într-un c.m. uniform, în plan perpendicular liniilor magnetice (figura 2.8). Dacă conductorul se va deplasa sub acţiunea forţei F în planul perpendicular axei lui la distanţa b, el va „intersecta” fluxul magnetic Φ = B ∙S = = BS = Blb. Astfel, forţa electromagnetică va efectua un lucru mecanic care va fi egal:
Fig. 2.8. Deplasarea conductorului în c.m. la distanţa b.

A = F b = I B l b = I Φ. (2.13)

Prin urmare, lucrul mecanic pentru deplasarea conductorului cu curent în c.m., săvârşit de forţele electromagnetice pe contul energiei sursei de alimentare, este egală cu produsul curentului prin conductor şi fluxul magnetic pe care acesta îl intersectează.
Exemplu.Să se determine lucrul pentru deplasarea conductorului cu lungimea 30 cm (0,3 m) la o distanţă de 20 cm (0,2 m) într-un plan perpendicular c.m. care se caracterizează prin inducţia de 1,5 T, fiind curentul egal cu 200 A. Fluxul magnetic este: Φ = B ∙S = 1,5∙ 0,3∙ 0,2 = 0,09 Wb. Lucrul efectuat pentru deplasarea conductorului: A = I Φ = 0,09 ∙ 200 = 18 J (Joule).

104

2.6.2. Conturul în câmpul magnetic (c.m.) Părţile unei bobine dreptunghiulare sau a unei rame (cadru) traversate de curent (figura 2.9, a), situate perpendicular planului figurii, se află într-un c.m. uniform. Forţele electromagnetice F crează un moment de rotaţie; sub inflienţa acestui moment rama tinde să ocupe o poziţie, în care forţele F se echilibrează reciproc (figura 2.9, b). În această poziţie rama este străpunsă de un flux magnetic maxim.

a

b

Fig.2.9. Forţele electromagnetice care acţionează asupra unui contur cu curent.

Prin urmare, un contur traversat de curent, care se află în c.m., sub acţiunea forţelor electromagnetice tinde să ocupe o poziţie în care fluxul magnetic ce-l străpunge este maxim. 2.6.3. Electronul în mişcare în câmpul magnetic (c.m.) Anterior a fost demonstrat că forţa electromagnetică (f.e.m.) ce acţionează asupra unui conductor de lungime activă l traversat de curent este egală (figura 2.7): F = I B l. Această putere poate fi considerată drept o sumă a puterilor ce acţionează asupra electronilor liberi ale conductorului, mişcarea orien105

tată a cărora nu este altceva decât curentul electric prin conductor. Presupunem că numărul electronilor liberi în conductorul cu lungimea l este N; atunci puterea aplicată pe un electron va fi egală:
Fig.2.10.

F = F / N.

(2.14)

Desenând sarcina sumară a electronilor liberi Q = N e şi viteza lor medie v = l / t, poate fi obţinută expresia forţei electromagnetice care acţionează asupra electronului, aflat în mişcare perpendiculară liniilor c.m.: F0= F N = Q t Bl 1 N = Ne t Bl 1 N = B e v. (2.15)

Direcţia acestei puteri (figura 2.10) este determinată conform regulei mâinii stângi, doar că cele patru degete întinse trebuie să fie îndreptate contra mişcării electronilor.
2.7.

INTERACŢIUNEA

CONDUCTOARELOR PARALELE

PARCURSE DE CURENT

În jurul fiecărui din cei doi conductori paraleli parcurşi de curenţii I1 şi I2 apare câmpul magnetic (figura 2.11). De aceea asupra primu-

Fig. 2.11. Forţele electromagnetice (electrodinamice) ce acţionează între conductoarele parcurse de curent. 106

lui conductor aflat în c.m. al curentului I2 va acţiona forţa electromagnetică F1, iar asupra conductorului al doilea ce se află în c.m. al curentului I1 – forţa F2. Dacă lungimea activă a conductorilor paraleli este mult mai mare decât distanţa a dintre ei, inducţia magnetică calculată conform relaţiei (2.10) va fi: I1 I2 B1 = μa H = μa şi B2 = μa . (2.16) 2π a 2π a Sensul vectorilor B1 şi B2 va fi perpendicular planului ce trece prin axele conductorilor şi se determină conform regulei burghiului. Din relaţia (2.11) urmează că forţa electromagnetică (f.e.m.) ce acţionează asupra primului conductor este F1 = I1 B2 l = μa şi asupra celui de-al doilea F2 = I2 B1 l = μa I1 I2 2π a l. (2.18) I1 I2 2π a l, (2.17)

Din relaţiile (2.17) şi (2.18) urmează că forţele ce acţionează asupra conductorilor sunt egale, adică F1 = F2 . Aceste forţe se numesc f o r ţ e e l e c t r o d i n a m i c e (f.e.d.). Dacă conductorii se află în vacuum sau în aer, în expresiile (2.17) şi (2.18) în loc de μa se foloseşte μ0, de oarece μ = 1 şi μa= μ μ0 = μ0. 2.8. CÂMPUL MAGNETIC AL BOBINEI CU CURENT În scopul concentrării câmpului magnetic într-un loc anumit din spaţiu, din conductor se construieşte o bobină prin care se dă drumul curentului electric. Majorarea inducţiei magnetice a bobinei se obţine prin utilizarea unui număr mare de spire şi plasarea bobinei pe un miez din oţel, curenţii moleculari ai căruia amplifică câmpul
107

magnetic rezultant al bobinei. O bobină inelară (figura 2.12) dispune de un număr w de spire distribuite uniform pe un miez din material nemagnetic. Suprafaţa, limitată de circumferinţa cu raza R , ce coincide cu linia magnenetică medie Fig. 2.12. Bobină inelară este străpunsă de curentul total ∑ I = I w. În urma simetriei, intensitatea c.m. H în toate punctele, aflate pe linia magnetică medie este aceeaşi, din care motiv forţa magnetomotoare (f.m.m.) F = H l = H ∙ 2π R . Conform legii curentului total I w = H l, de unde intensitatea c.m. pe linia magnetică medie ce coincide cu linia axială a bobinei este Iw H= , (2.19) l iar inducţia magnetică în tesle (T) este egală cu: B = μa H = μa Iw l = 125 μ Iw l 10– 8. (2.20)

Dacă R1 – R2 << R , inducţia magnetică pe linia axială poate fi considerată cu suficientă exactitate egală valorii sale medii şi fluxul magnetic prin secţiunea transversală a bobinei va fi: Φ = B S = μa IwS l . (2.21)

Expresia (2.21) poate fi prezentată şi sub forma lagii lui Ohm pentru un circuit magnetic: Iw FM Φ= = , (2.22) l / (μa S) RM
108

unde Φ este fluxul magnetic, FM – forţa magnetomotoare (f.m.m.), iar RM = l / (μa S) – rezistenţa circuitului magnetic (a miezului). Expresia (2.22) este analoagă ecuaţiei legii lui Ohm pentru un circuit electric, adică fluxul magnetic este directproporţional f.m.m. şi inversproporţional rezistenţei magnetice. Bobina cilindrică poate fi considerată ca o parte a bobinei inelare cu o rază suficient de mare şi cu înfăşurarea plasată doar pe un segment al miezului, egal cu lungimea bobinei (figura 2.12). Pentru o astfel de bobină H şi B pe linia axială pot fi calculate conform relaţiilor (2.19) şi (2.20) care în acest caz sunt aproximative şi utilizabele doar pentru bobinele la care condiţia l >> d (fogura 2.13) Fig. 2.13. Bobină cilindrică este îndeplinită.
Exemplu. Bobina cilindrică cu miez din material neferomagnetic cu μ =1, cu un număr de spire de 2000, are lungimea 30 cm şi diametrul 5 cm. Să se determine fluxul magnetic al bobinei parcurse de un curent de 5 A. Fluxul magnetic al bobinei, conform relaţiei (2.21) este egal cu: Φ = μa IwS l IwS 5 ∙ 2000 ∙ 3,14∙ 0,052 = 4π μ = 4π ∙ 1 = 8,1∙10 – 6 Wb. l 0,3 ∙ 4

2.9.

FEROMAGNETICII. MAGNETIZAREA
ŞI REMAGNETIZAREA LOR

F e r o m a g n e t i c i se numesc materialele care posedă valori mari ale permiabilităţii magnetice. Din această categorie fac parte: fierul, oţelul, nichelul, cobaltul, aliajele lor etc. Anterior a fost menţionat că proprietăţile magnetice ale substanţelor depind de însuşirile magnetice ale purtătorilor elementari de magnetism – electronii în mişcarea lor în interiorul atomului, la fel ca şi de acţiunea comună a grupelor acestora.
109

Electronii mişcându-se pe orbitele lor în jurul nucleului, crează c u r e n ţ i e l e m e n t a r i sau d i p o l i m a g n e t i c i care se caracterizează prin momentul magnetic al dipolului m ; acesta este egal cu produsul curentului elementar i şi parcela elementară S Fig. 2.14. Momentul magne- (figura 2.14) limitată de conturul elemenntic al curentului elementar. tar: m = iS. Vectorul m este perpendicular pe parcela de suprafaţă S conform regulei burghiului. Momentul magnetic al corpului prezintă suma geometrică a momentelor magnetice ale tuturor dipolilor. Afară de momentele orbitale electronii, în rotaţia lor în jurul propriilor axe, crează aşa-numitele momente de spin care au un rol foarte important în procesul de magnetizare a feromagneţilor. În aceste materiale se crează spontan zone aparte magnetizate (10– 2– 10 – 6 cm2) denumite domene magnetice, momentele de spin ale cărora sunt orientate paralel. Dacă feromagneticul nu se află într-un câmp magnetic exterior, momentele magnetice ale diferitor domeni sunt direcţionate haotic şi momentul sumar al corpului este egal cu zero – feromagneticul nu este magnetizat. Introducerea acestuia în câmpul magnetic exterior, de exemplu al bobinei parcurse de curent, provoacă întoarcerea momentelor magnetice ale unei părţi din domeni în direcţia câmpului exterior şi creşterea dimensiunilor acelor domeni, momentele magnetice ale cărora sunt apropiate direcţiei câmpului exterior. Drept rezultat – feromagneticul devine magnetizat. Dacă odată cu majorarea câmpului exterior toţi domenii vor fi orientaţi după câmp şi creşterea lor va înceta, atunci se va ajunge în starea de maximă magnetizare a feromagneticului, care poartă denumirea de s a t u r a ţ i e m a g n e t i c ă . Înte-un circuit magnetic alcătuit predominant din sectoare feromagnetice se poate obţine o valoare înaltă a inducţiei magnetice, pentru forţe magnetomotoare (f.m.m.) relativ mici.
110

Plasând un miez de oţel în interiorul unei bobine cu curent şi variind intensitatea câmpului magnetic H, se poate stabili dependenţa inducţiei magnetice B = f (H), reprezentată prin curba iniţială a magnetizării (figura 2.15). Fig. 2.15. Curba iniţială a Această curbă este constituită din trei magnetizării oţelului. sectoare: 1 – segmentul dreptliniar Oa, de unde urmează că iniţial B creşte rapid, cvasiproporţional intensităţii H; 2 – segmentul ab denumit „genunchiul” curbei (conform surselor de limbă rusă), unde are loc încetenirea creşterii B; 3 – segmentul următor „genunchiului”, unde B continuă să crească aproape liniar, dar foarte încet, din cauza saturaţiei. Dependenţa nonliniară B = f (H) demonstrează că permeabilitatea feromagneticului μa = B/H nu este constantă şi că ea depinde de intensitatea câmpului magnetic. În circuitele de curent alternativ are loc remagnetizarea periodică a feromagneticului.

Fig.2.16. Buclă (ciclu) de histerezis.

Fig. 2.17. Trei bucle de histerezis şi curba de bază a magnetizării oţelului.

Cu creşterea curentului de magnetizare şi, deci a intensităţii câmpului H inducţia magnetică creşte şi atinge valoarea maximă +BM (figura 2.16). Când se mcşorează H, discreşte şi B, dar la aceleaşi valori H inducţia este ceva mai mare decât la majorarea intensităţii
111

(segmentul ab). La H = 0 inducţia B ≠ 0, ci este Br şi se numeşte inducţie r e m a n e n t ă (segmentul Ob în figura 2.15). Din cele expuse urmează că inducţia magnetică depinde nu numai de intensitatea câmpului, ci şi de starea prealabilă a feromagneticului. Fenomenul de „întârziere” a inducţiei magnetice B descris mai sus poartă denumirea de h i s t e r e z i s magnetic. La schimbarea sensului curentului de magnetizare îşi schimbă direcţia şi intensitatea câmpului; majorând-o până la valoarea HC numită f o r ţ ă c o e r c i t i v ă (segmentul Oc), se obţine B = 0. Creşterea în continuare a intensităţii H de sens opus majorează inducţia la valoarea – BM. Micşorând apoi H până la zero, obţinem discreşterea B până la valoarea inducţiei remanente (segmentul Oe). În sfârşit, modificând încă o dată sensul H şi majorând-o, obţinem inducţia +BM . Astfel, în urma remagnetizării ciclice a feromagneticului dependenţa B = f (H) poate fi prezentată grafic sub forma unei curbe închise – b u c l a h i s t e r e z i s s i m e t r i c ă abcdef (figura 2.16). Cea mai mare dintre posibilele bucle pentru materialul dat se numeşte b u c l ă d e l i m i t ă ( sau de s a t u r a ţ i e ) .Construind câteva bucle simetrice cu diferite valori ale BM pentru materialul dat şi unind vârfurile buclelor, vom obţine c u r b a d e b a z ă a m a g n e t i z ă r i i care este apropiată de curba magnetizării iniţiale.

1 – material magnetic moale, oţel electrotehnic; 2 – material magnetic moale, permaloi (buclă dreptunghiulară); 3 – material magnetic vârtos.

Fig. 2.18. Bucle de histerezis ale diferitor materiale magnetice:

Remagnetizarea oţelului provoacă încălzirea lui, ceea ce se datorează pierderilor de energie la histerezis. Suprafaţa buclei este propor112

ţională energiei consumate într-un ciclu de remagnetizare. P i e r d e r i l e s p e c i f i c e d e p u t e r e la histerezis, care se măsoară în waţi la chilogramul de greutate al miezului, depinde de calitatea oţelului, de inducţia magnetică şi numărul de cicluri de remagnetizare în secundă sau, ce-i tot aceeaşi de frecvenţa curentului alternativ f în bobina electromegnetului. Curba de bază de magnetizare şi bucla histerezis caracterizează proprietăţile materialului magnetic. În figura de mai sus sunt reprezentate trei bucle histerezis tipice pentru oţel „moale”, permaloi (un aliaj de nichel şi fier cu penetraţie magnetică înaltă) şi oţel „vârtos”. 2.10. ELECTROMAGNEŢII Un miez de oţel aflat în apropierea unei bobine parcurse de curent se magnetizează şi, sub acţiunea forţelor electromagnetice se atrage în interiorul bobinei. În acest proces miezul de oţel tinde să se poziţioneze în aşa fel ca câmpul magnetic să fie maxim posibil (figura 2.21).

Fig. 2.21. Electromagnet cu miezul deschis.

Fig. 2.22. Electromegnet cu miezul închis.

E l e c t r o m a g n e t se numeşte dispozitivul alcătuit din bobina magnetizantă şi miezul magnetic (figura 2.22), partea mobilă a căruia numită indus sau armătură (poziţia 2), este atrasă de către partea de bază (potiţia 1) cu o putere
113

F ≈ 4 ∙ 10 5 B 2 S,

(2.25)

unde F este puterea în N; B – inducţia magnetică, în T; S – suprafaţa secţiunii polilor, m2. Dacă miezul nu se află în starea de saturaţie, atunci, variind puterea curentului prin bobină se poate schimba inducţia magnetică şi, prin urmare forţa electromegnetului. Aceste dispozitive sunt pe larg utilizate, de exemplu, pentru fixarea detaliilor de oţel prelucrate la strung, în automatele electrice, releuri, dispozitive de frânare şi multe altele. 2.13. INDUCŢIA ELECTROMAGNETICĂ 2.13.1. Forţa electromotoare indusă în conductor În procesul mişcării unui conductor cu o viteză constantă v, cu aceeaşi viteză se vor mişca electronii liberi şi ionii pozitivi ai conductorului. Dacă conductorul se mişcă într-un câmp magnetic uniform perpendicular liniilor magnetice (figura 2.23), asupra fiecărei particule încărcate va acţiona o forţă electromagnetică (§ 2.6), direcţia căreia se determină conform regulei mâinii stângi. Sub influenţa acestei forţe electronii se vor deplasa la un capăt al conductorului, astfel acumulându-se acolo o sarcină nagativă; în partea opusă a conductorului lipsa electronilor este echivalentă unei sarcini pozitive. Acest proces de împărţire a sarcinilor va înceta în clipa când forţele electromagnetice vor fi echivalate de for- Fig. 2.23.Mişcarea conducţele electrice de atracţie a sarcinilor opuse. torului în câmpul magnetic Aşadar, în urma acţiunii forţelor electromagnetice în conductor apare tensiunea electromotoare (t.e.m.) care se numeşte t . e . m . a i n d u c ţ i e i e l e c t r o m a g n e t i c e iar fenomenul propriu-zis poartă denumirea de i n d u c ţ i e e l e c t r o m a g n e t i c ă . A fost descoperit acest fenomen în 1831 de către fizicianul englez M. Faraday.
114

La capetele conductorului deschis tensiunea U este egală cu t.e.m. a inducţiei electromegnetice E, în aşa fel E = E l. Dar, deoarece E =F0 / e iar forţa ce acţionează asupra electronului este F0 = B v e, atunci E = Bl v. (2.26) Prin urmare, t.e.m. indusă într-un conductor de către inducţia electromagnetică este proporţională inducţiei magnetice a câmpului în care se mişcă conductorul, lungimii lui şi vitezei de mişcare în direcţia, perpendiculară liniilor magnetice. Aceasta este o primă formulare a legii inducţiei electromegnetice. Direcţia (sensul) t.e.m. induse în conductor se determină conform regulei mâinii drepte (figura 2.24): palma se poziţionează în aşa fel ca liniile magnetice să intre în ea, degetul mare dezdoiat sub 90° coincide cu direcţia mişcării conductorului, iar cele patru degete drepte vor indica sensul acestei t.e.m. Dacă conductorul se mişcă într-un Fig. 2.24. Regula mâinii drepte. plan aflat sub un unghi α faţă de vectorul inducţiei magnetice, t.e.m. va fi determinată numai de către componenta vitezei normale faţă de acest vector, adică de vn = v sinα ; prin urmare, E = B l vn = B l v sin α . (2.27)

Dacă viteza de deplasare a conductorului într-un plan normal faţă de liniile magnetice este egală cu v = Δ b / Δ t , t.e.m. indusă în el va fi egală Δb E=Blv= Bl . Δt

115

Ţinând cont că produsul B şi a suprafeţei Δ S = l Δ b este egal cu fluxul magnetic Δ Φ = B Δ S intersectat de conductor în intervalul Δ t, t.e.m. indusă în el va fi E =Bl Δb Δt = ΔΦ Δt . (2.28)

Prin urmare, tensiunea electromotoare indusă este egală cu viteza intersectării de către conductor a fluxului magnetic.

2.13.2. Forţa electromotoare indusă în contur Dacă un contur (figura 2.25) se află în mişcare într-un câmp magnetic neuniform şi această mişcare are loc într-un plan normal faţă de liniile magnetice (în figură prezentate cu +) în direcţia indicată de săgeată, în laturile lui 1 şi 2 vor fi induse t.e.m. e1 şi e2 . Sensul acestor t.e.m. determinat conform regulei mâinii drepte este arătat de săgeţi. În laturile 3 şi 4 ale conturului t.e.m. nu va fi indusă, fiindcă acestea nu intersectează liniile magnetice ale câmpului. Notând prin Δ Φ1 şi Δ Φ2 fluxurile intersectate Fig.2.25. Mişcarea conturului în câmpul magnetic. respectiv de laturile 1 şi 2 în intervavalul de timp Δ t, vom scrie pentru t.e.m. e1 şi e2: e1 = Δ Φ1 Δt şi e2 = Δ Φ2 Δt .

Ca urmare a deplasării conturului în timpul Δ t fluxul magnetic intersectat Δ Φ1 se va afla în interiorul conturului, pe când Δ Φ2 – în afara lui (v. figura 2.25).
116

Deoarece sensul pozitiv al t.e.m. este legat prin regula burghiului cu direcţia fluxului magnetic, sensul e2 va fi pozitiv, iar e1– negativ. Astfel, t.e.m. indusă în contur va fi: e = e1 – e2 = Δ Φ2– Δ Φ1 Δt = – Δ Φ1– Δ Φ2 Δt = – ΔΦ Δt . (2.29)

Într-o altă formă de scriere, când creşterile elementare Δ Φ şi Δ t sunt schimbate cu creşterile infinitezimale dΦ şi dt, pentru un moment arbitrar de timp vom obţine expresia t.e.m. indusă în contur e=– dΦ dt . (2.30)

Din relaţia (2.30) urmează a doua formulare a legii inducţiei electromagnetice: t.e.m. a inducţiei electromagnetice, induse în contur este egală cu viteza discreşterii fluxului magnetic care-l străpunge. Pe cale experimentală este stabilit că nu are importanţă cum anume se petrece schimbarea fluxului magnetic: ca rezultat al mişcării conturului în c.m. sau în urma creşterii sau diminuării fluxului magnetic care srăpunge conturul nemişcat. Dacă conturul este alcătuit din w spire înseriate, tensiunea electromotoare indusă va fi egală: dΦ e=–w . (2.31) dt Produsul numărului de spire la fluxul magnetic care-l penetrează se numeşte f l u x m a g n e t i c t o t a l , Ψ şi este egal Ψ = w Φ. Prin urmare, t.e.m. indusă se poate scrie: dΦ e=–w = – dt
117

(2.32) dΨ dt

,

(2.33)

adică este egală cu viteza diminuării fluxului magnetic total.

Dacă conturul se mişcă în direcţia indicată în figura 2.25, fluxul magnetic ce-l străbate se micşorează, adică creşterea lui este negativă Δ Φ < 0 deoarece Δ Φ2 > Δ Φ1. Deci, t.e.m. relaţia (2.30) este pozitivă şi sensul ei coincide cu direcţia acului ceasornicului. Acelaşi sens are şi curentul provocat de această t.e.m. Fluxul magnetic creat de acest curent are direcţia fluxului magnetic în scădere, ceea ce poate fi confirmat prin regula burghiului. Prin urmare, această diminuare. Dacă conturul se mişcă în direcţie opusă, fluxul ce străpunge conturul creşte (Δ Φ > 0) şi t.e.m. conform (2.30) este negativă şi are sens contrar acului ceasornicului, ca şi curentul pe care-l crează. Fluxul magnetic pe care îl provoacă curentul are sens contrar fluxului magnetic în creştere ce străpunge conturul. Prin urmare, creşterea fluxului magnetic ce străbate conturul provoacă apariţia t.e.m. şi a curentului, fluxul magnetic al căruia tinde să împiedice această creştere. Din cele expuse urmează că: direcţia tensiunii electromotoare induse totdeauna este de aşa natură că curentul pe care-l crează acţionează împotriva cauzei apariţiei acestei t.e.m. Acest fenomen a fost stabilit în 1833 şi poartă denumirea de l e g e a l u i L e n ţ . Creşterea curentului prin bobina electromagnetului (v.figura) sau apropierea inelului şi a electromagnetului conduce la creşterea fluxului magnetic ce străbate inelul în care se induce t.e.m. şi apare curentul i. Conform legii lui Lenţ sensul fluxului magnetic creat de curentul i în inel va fi contrar fluxului electromagnetului.De unde urmează că Fig. 2.26. Curentul indus direcţia curentului indus poate fi uşor în inel determinată folosind regula burghiului.

118

2.11. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE A
GENERATORULUI ELECTRIC

Deplasarea conductorului în direcţia vectorului vitezei v şi în planul perpendicular liniilor magnetice conduce la apariţia în el a t.e.m. induse, E (figura 2.27). Sub acţiunea aceste t.e.m. în circuitul închis cu rezistenţa R apare curentul I. Asupra conductorului parcurs de curent în câmpul magnetic acţionează forţa electromagnetică F = = BlI, direcţia căreia determinată conform regulei mâinii stângi este opusă vectorului vitezei, prin urmare ea este o forţă de frânare. Este evident că pentru a asigura mişcarea conductorului este necesară o forţă exterioară egală cu forţa de frânare şi inversă ca sens, adică este necesar un motor primar care ar dezvolta o putere mecanică PM = F v, sau PM = F v = B I l v = E I = P. Astfel, energia mecanică transmisă conductorului în procesul mişcării lui în c.m. se transformă în energie electrică, iar conductorul ce se mişcă în c.m. sub acţiunea forţei mecanice poate fi considerat drept un generator electric, elementar. După cum se ştie (Capitolul 1) t.e.m. a generatorului este egală: E = Ui + U = I ri + I R , unde Ui este căderea de tensiune pe rezistenţa internă a generatorului, ri. Astfel, puterea mecanică este:
Fig. 2.27. Principiul de funcţionare a generatorului electric.

PM = E I = I 2 ri + I 2R = Pi + U I = Pi + Prec , deci este egală cu puterea desipată în interiorul generatorului Pi (inutilă, dar şi inevitabilă) şi puterea (utilă), furnizată receptorului Prec.
119

2.12. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE A
MOTORULUI ELECTRIC

Dacă printr-un conductor de lungime l, aflat în c.m. perpendicular pe direcţia liniilor magnetice (figura 2.28) trece curentul I de la o sursă cu tensiunea U, în conductor va fi indusă forţa electromagnetică (2.11): F=B∙I∙l, direcţia căreia se determină după regula mâinii stângi (figura 2.29). Sub influenţa acestei forţe conductorul se va mişca cu viteza v şi va efectua un lucru mecanic, iar în el se va induce t.e.m. direcţia căreia, determinată după regula mâinii drepte (figura 2.24) va fi contrară curentului. Tensiunea electromotoare şi contrară este E = B v l.

Fig. 2.28. Principiul de funcţionare a motorului electric.

Dacă rezistenţa conductorului este r0, atunci conform teoremei doi Kirchhoff se poate scrie: U – E = I r0 , sau
120

U = E + I r0 ,

(2.34)

a

b

c

Fig. 2.29. Mişcarea conductorului cu curent în c.m. şi regula mâinii stângi: a – câmpul magnetic al polilor şi al curentului din conductor; b – câmpul magnetic
rezultant; c – regula mâimii stângi.

de unde curentul în circuit I= U–E r0 . (2.35)

Dacă ambele părţi ale relaţiei (2.34) le vom înmulţi la curentul I, vom obţine puterea electrică: UI = EI + I 2 r0 = B l v I + I 2 r0 = F v + I 2 r0 . (2.36)

Produsul I 2 r0 prezintă puterea pierderilor prin căldură (efectul Joule) în conductor, iar F v – puterea mecanică. Astfel, energia electrică obţinută de conductor în procesul mişcării lui în c.m. se transformă în energie mecanică, fiind acest proces însoţit de apariţia (inducerea) a contra-t.e.m. Conductorul ce se mişcă în c.m. poate fi considerat drept un motor electric, elementar.
Exemplu.In c.m. cu inducţia B = 1,2 T perpendicular pe liniile magnetice se mişcă un conductor cu lungimea de 0,5 m cu viteza v = 20 m/s. Rezistenţa conductorului r0=0,1 Ω iar tensiunea pe bornele lui U = 15 V. Să se determine puterea circuitului, puterea mecanică dezvoltată de conductor şi puterea termică. Contra-t.e.m. indusă în conductor este 121

E = B l v = 1,2 ∙ 0,5 ∙ 20 = 12 V. Curentul prin conductor I= Puterea în circuit P = U I = 15 ∙ 30 = 450 W. Puterea mecanică PM = E I = 12 ∙ 30 = 360 W. Puterea termică PT = I 2 r0 = 30 2 ∙ 0,1 = 90 W. U–E r0 15 – 12 0,1

=

= 30 A.

2.13. CURENŢII TURBIONARI În figura 2.30 este reprezentat un disc metalic fixat al unui aparat şi urmele polilor a doi electromagneţi; aceştea crează fluxurile magnetice Φ1 şi Φ2 care străpung discul. În aceeaşi figură sunt arătaţi şi vectorii inducţiilor magnetice B1 şi B2 . La orice schimbare a curen-

Fig. 2.30. Curenţi turbionari în discul imobil şi fluxul magnetic variabil.

Fig. 2.31. Curenţi turbionari în cazul fluxului constant şi rotirii discului metalic.

tului primului electromagnet se va modifica şi fluxul magnetic şi în disc se vor induce curenţi inelari, sau cum este obişnuit să se numească, c u r e n ţ i t u r b i o n a r i it (în figură – iв ) care sunt analogi curenţilor i din inel (figura 2.26). Sensul acestor curenţi se determină la fel ca şi a curenţilor în inel. În urma interacţiunii curenţilor turbionari şi a fluxului magnetic Φ2 apare forţa electromagnetică F1
1 1

122

care provoacă rotaţia discului. În figura 2.31 este reprezentat discul metalic al unui contor de energie electrică şi poziţia (punctat) polului unui magnet permanent. La rotirea discului sectoarele lui aflate deasupra polilor magnetului intersectează liniile magnetice şi în disc apar curenţii turbionari it. Sensul t.e.m. induse şi a curenţilor turbinari care coincid cu ea se determină conform regulei mâinii drepte. În urma interacţiunii acestor curenţi şi câmpul magnetic (c.m.) al aceluiaşi magnet permanent, se crează forţa electromagnetică şi apare momentul de frânare necesar funcţionării contorului de energie electrică. Curenţii turbionari apar şi în cazul, când se modifică fluxurile magnetice care penetrează miezurile metalice (figurile 2.32, a şi 2.33, a) carcasele şi alte părţi ale maşinilor şi aparatelor electrice. În acest caz curenţii turbionar nu numai înfierbântă metalul prin care trec, ci şi crează propriile câmpuri magnetice care se opun pricinei ce le-a creat.

Fig. 32. Curenţii turbionari în miezul de oţel.

Încălzirea provocată de curenţii turbinari are loc pe contul energiei electrice, consumate şi transformate în energie termică care poartă denumirea de p i e r d e r i p r i n c u r e n ţ i t u r b i n a r i (curenţi Foucaut). Puterea de pierderi specifice în oţel prin curenţi turbinari se exprimă în waţi la chilogram. Curenţii turbinari pot fi utilizaţi în cuptoare electrice şi în instalaţii de încălzire cu destinaţii speciale (cum ar fi, de exemplu instalaţiile din electrotermie,v.Capitolul 18).
123

Fig. 2.33. Curenţii turbionari în rotorul maşinii electrice.

În maşinile şi aparatele electrice aceşti curenţi nu sunt deloc utili, deoarece duc la pierderi suplimentare şi diminuarea rentabilitatăţii. Pentru micşorarea acestor curenţi se folosesc miezuri din tipuri de oţel cu rezistenţă electrică specifică ridicată – oţeluri ce conţin 0,5 – 0,8 % de siliciu. Afară de aceasta, miezul maşinilor în care se induc curenţi turbinari se fabrică din plăci subţiri (0,1 – 0,5 mm) şi izolate reciproc, de oţel (figurile 2.32, b şi 2.33, b). 2.14. INDUCTIVITATEA. TENSIUNEA ELECTROMOTOARE
DE AUTOINDUCŢIE

Fiecare contur sau fiecare spiră a bobinei parcurse de un curent electric sunt pătrunse de propriul flux magnetic care se numeşte f l u x d e a u t o i n d u c ţ i e , ΦL. Suma fluxurilor de autoinducţie a tuturor spirelor conturului sau a bobinei se numeşte f l u x m a g n e t i c t o t a l d e a u t o i n d u c ţ i e , ΨL . La o valoare constantă a permiabilităţii mediului fluxul magnetic de autoinducţie şi fluxul total de autoinducţie sunt proporţionale curentului. Raportul dintre fluxul total de autoinducţie şi curentul conturului sau a bobinei, la o valoare neschimbată a permeabilităţii mediului este constant şi se numeşte i n d u c t i v i t a t e (sau i n d u c t a n ţ ă ): ΨL I
124

L=

.

(2.37)

Inductivitatea L leagă fluxul magnetic de autoinducţie şi curentul bobinei. Unitatea de măsurare a inductanţei în sistemul SI se numeşte henry (H): ΨL [L] = I = A Wb = A V∙s = Ω ∙ s = H.

Ω ∙ s şi H sunt unităţi mari, de aceea în multe cazuri practice se utilşizează unităţi mai mici – milihenry (1 mH = 10−3 H ) sau microhenry ((1 μH = 10 − 6 H ). În cazul unui solenoid de lungime l, cu N spire parcurse de curentul i, bobinat pe un miez de permeabilitate magnetică relativă μr (figura 2.34, a), cu suprafaţa transversală A şi ΨL = N ΦL inductanţa va fi: L = μ0 μr N 2 A
l . (2.38)

Din (2.38) se vede că inductivitatea este o mărime independentă de flux şi de curent. Ea este proporţională cu pătratul numărului de spire, cu permeabilitatea magnetică şi cu aria secţiunii miezului şi invers proporţională cu lungimea acestuia.
Observaţie: Deşi ilustrată pe cazul unui solenoid, definiţia (2-37) şi în final (2.38) a inductivităţii este generală, fiind aplicabilă pentru orice bobină. Formula de calcul (2.38) este, evident diferită de la caz la caz.

În schemele electrice şi electronice inductanţa se prezintă grafic ca în figura 2.34, b.

a

b

Fig. 2.34. Un solenoid cu inductanţa L (a) şi prezentarea grafică a inductanţei (b). 125

Exemplu. Lungimea bobinei L = 30 cm (0,3 m) şi diametrul 5 cm (0,05 m,) numărul de spire N = 2000. Miezul nemagnetic (μ0 = μa ). Să se determine L. Inductivitatea se calculează conform (2.38), ţinând cont că μr = μa / μ0 = 1:

L=μa

N2S L

= 125 ∙10

−8

4 ∙ 10 6 π ∙ 25 ∙ 10 −4 0,3 ∙ 4

≈ 33 mH.

Orice modificare (schimbare) a curentului în contur (sau bobină) este însoţită de modificarea flucului magnetic şi a fluxului magnetic total (ΨL) de autoinducţie, prin urmare de apariţia t.e.m. care în acest caz se numeşte t . e . m . d e a u t o i n d u c ţ i e . Însuşi fenomenul apariţiei t.e.m. în contur, ca rezultat al modificării curentului în el se numeşte a u t o i n d u c ţ i e . T e n s i u n e a e l e c t r o m o t o a r e d e a u t o i n d u c ţ i e se calculează conform formulei (2.33) dΦ d ΨL eL = – w = – , dt dt sau, înlocuind d ΨL = d (Li) eL = – d ΨL dt = – d (Li) dt = –L di dt . (2.39)

Prin urmare, t.e.m. de autoinducţie este proporţională inductanţei şi vitezei de modificare a curentului în circuit. Sensul t.e.m. de autoin-ducţie se determină după legea lui Lenz (formulată în anul 1833). Regula spune: curentul indus are un astfel de sens încât, prin câmpul magnetic care-l produce, se opune variaţiei în timp a fluxului magnetic inductor. Astfel, la creşterea curentului (di / dt > 0) t.e.m. eL este negativă şi, prin urmare, contra curentului; când curentul se micşorează (di / dt < 0) eL este pozitivă şi, deci coincide cu curentul.
Exemplu. Să se determine t.e.m. de autoinducţie, dacă în circuitul cu L =5 mH curentul discreşte cu viteza de 600 A/s. 126

Deoarece viteza modificării curentului este – di / dt = 600 A/ s, t.e.m. de autoinducţie va fi: di eL = – L = 5 ∙10 −2 ∙ 600 = 3 V. dt 2.15. ENERGIA
CÂMPULUI MAGNETIC

Dacă un circuit ce conţine rezistenţă şi inductanţă este conectat la o sursă de tensiune constantă, curentul va creşte treptat de la zero şi până la valoarea sa finală (figura 2.35): I = U / r. Concomitent cu creşterea curentului în spaţiul înconjurător se crează câmpul magnetic (c.m.) în care se concentrează o parte din energia consumată de la sursă. Această energie se manifestă, de exemplu, la scurtcircuitarea schemei, asigurând trecerea curentului până la epuizarea ei completă şi transformarea în căldura conducto-

Fig. 2.35. Graficul creşterii curentului într-un circuit cu inductanţă.

Fig. 2.36. Procesul de acumulare a energiei în câmpul magnetic.

rilor circuitului. Ea poate fi depistată şi în urma acţiunii prin forţă asupra unui conductor parcurs de curent, care se află în c.m. dat. Conectarea circuitului la o tensiune continuă şi creşterea curentului prin bobină, provoacă apariţia t.e.m. de autoinducţie eL = – L di/dt. Folosind teorema a doua Kirchhoff, se poate scrie: U + eL = i r, de unde
127

U = i r – eL = i r + L

di dt

.

(2.40)

Aşadar, tensiunea la bornele circuitului este alcătuită din două componente; prima componentă a tensiunii, i r este determinată de legea lui Ohm; a doua componentă, L di/dt este egală si contrară sensului eL şi echilibrează t.e.m. de autoinducţie. Înmulţind ambele părţi ale ecuaţiei (2.40) la produsul i dt, obţinem: U i dt = i 2 r dt + Li di . Termenul din stânga al aceste ecuaţii exprimă energia primită în intervalul dt, partea dreaptă arată că energia se cheltuie la încălzirea conductorilor circuitului – i 2 r dt şi parţial se acumulează în cimpul magnetic al circuitului – Lidi (figura 2.36). Însumând creşterile energiei suprafeţelor ΨΔ i la majorarea curentului de la zero la valoarea I, se va obţine energia acumulată în câmpul magnetic al circuitului (suprafaţa triunghiului dreptunghiular cu catetele Ψ şi I): WM = Ψ I / 2 = L I ∙ I / 2 = LI 2/ 2. Acelaşi rezultat putea fi obţinut folosind formula
I

WM = ∫ L i di = LI 2/ 2.
0

(2.41)

2.16. INDUCTIVITATEA

MUTUALĂ

Fenomenul inductării t.e.m. într-un circuit (bobină) ca urmare a modificării curentului în alt circuit (bobină) poartă denumirea de i n d u c ţ i e m u t u a l ă . Curentul I1 al primei bobine 1 (figura 2.37, a) provoacă fluxul magnetic, o parte a cărui Φ12 străbate spirele bobinei a doua w2 , formând fluxul total de inducţie mutuală Ψ12 = w2 Φ12 . Fluxul magnetic Φ12 şi, prin urmare fluxul magnetic total Ψ12 sunt proporţionali curentului I1, adică: Ψ12 = M12 I1 sau M12 = Ψ12 / I1.
128

(2.42)

a

b

Fig. 2.37. Legătura magnetică a două bobine.

Raportul dintre fluxul magnetic total al unei bobine şi curentul altei bobine, care provoacă acest fluxs total se numeşte i n d u c t i v i t a t e m u t u a l ă a celor două bobine (sau circuite). Din comparaţia relaţiilor (2.37) şi (2.42) urmează că unitatea de măsură a inducţiei mutuale este aceeaşi, adică henry (H). Curentul I2 al bobinei a doua (2, figura 2.37, b) provoacă fluxul magnetic Φ21 care străpunge spirele primei bobine w1, creând fluxul total de inducţie mutuală Ψ21 = w1 Φ21. Ca şi în cazul precedent, expresiile fluxului total de inducţie mutuală şi a inductivităţii mutuale sunt: Ψ21 = M21 I2 sau M21 = Ψ21 / I2 , (2.43) Existând şi dovada că pentru două contururi M12 = M21 = M , adică prezenţa indexilor la M este de prisos. Inductivitatea mutuală depinde de numărul de spire al bobinelor, de dimensiunile şi forma lor, de poziţia reciprocă şi permeabilitatea magnetică a mediului. Modificarea curentului în prima bobină schimbă fluxul magnetic total de inducţie mutuală şi, în conformitate cu legea inducţiei electromagnetice (§ 2.13) în a doua bobină se inductează t.e.m. d e inducţie mutuală d Ψ12 d i1 e2 = – = – M . (2.44) dt dt

129

La modificarea curentului în bobina a doua se schimbă de asemenea fluxul magnetic total de inducţie mutuală şi în prima bobină va fi indusă t.e.m. d e i n d u c ţ i e m u t u a l ă e1: d Ψ21 d i2 e1 = – = – M . (2.45) dt dt Aşadar, t.e.m. de inducţie mutuală este proporţională inductivităţii mutuale ale bobinelor şi vitezei de modificare a curentului. Inductivitatea mutuală a două bobine este legată de inductanţele bobinelor L1 şi L2 prin expresia: M = k L1 L 2 , unde k – c o e f i c i e n t u l d e l e g ă t u r ă a celor două bobine, ce caracterizează gradul de legătură inductivă a bobinelor. Acest coeficient depinde de poziţia reciprocă a bobinelor; cu cât mai aproape se află bobinele cu atât mai mare este şi coeficientul de legătură şi invers, cu creşterea distanţei dintre ele k discreşte şi → 0. Fenomenul inducţiei mutuale are o amplă utilizare în diferite aparate şi maşini, de exemplu, pentru transmiterea energiei dintr-un circuit electric în altul sau pentru majorarea / micşorarea tensiunii cu ajutorul transformatorului. Există însă şi situaţii când acest fenomen este inutil şi chiar inadmisibil; de exemplu, dacă în paralel cu o linie aeriană de transport a energiei electrice se află şi o linie de telecomunicaţii (legătură). În urma apariţiei unei t.e.m. de inducţie mutuală puternice, în linia de legătură se crează perturbaţii (bruiaj) care împiedică sau chiar anulează posibilitatea unei legături sigure.

130

CAPITOLUL 3 REGIMUL PERMANENT SINUSOIDAL AL CIRUITELOR ELECTRICE. CURENTUL ALTERNATIV 3.1. PRODUCEREA TENSIUNII ELECTROMOTOARE SINUSOIDALE. MĂRIMI CU VARIAŢIE SINUSOIDALĂ ÎN TIMP

3.1.1.

Noţiuni generale. Definiţii

1. Mărimi periodice Circuitele de curent alternativ (prescurtat c.c.a.) sinusoidal au o largă răspândire atât în electroenergetică, cât şi în electrocomunicaţii. În electroenergetică producerea, transportarea şi utilizarea energiei electromagnetice se realizează aproape integral în curent alternativ. Printre principalele avantaje ale curentului alternativ poate fi menţionată producerea sa simplă. Curentul continuu, după cum se ştie, prezintă (în metale) o mişcare de translaţie uniformă a electronilor liberi. Dacă electronii săvârşesc o mişcare oscilatoare, atunci curentul periodic, peste intervale egale de timp îşi schimbă atât valoarea, cât şi direcţia. În acest caz curentul se numeşte c u r e n t a l t e r n a t i v . Curentul alternativ (c.a.) are proprietatea de a se transforma (schimbarea tensiunii cu ajutorul transformatorului), ceea ce asigură transmiterea eficientă a energiei electrice la distanţe mari; motoarele de c.a. se evidenţiează prin simplitatea construcţiei şi o diversitate enormă de gabarite. Din aceste motive c.a. este utilizat la scară foarte largă, cea mai mare parte a energiei electrice producându-se în generatoare de curent alternativ. Posibilitatea de a obţine c.a. de tensiuni diferite – înalte pentru transmiterea la distanţe mari, joase pentru transmiterea la distanţe mici şi alimentarea consumatorilor de energie, construcţia simplă a generatoarelor şi motoarelor monofazate şi trifazate şi indicii lor tehnicoeconomici înalţi asigură cure131

ntului alternativ o amplă utilizare peste tot. Excepţie fac doar uneele sfere tehnice, de exemplu electrochimia şi forţa de tracţiune în care se preferă curentul continuu obţinut prin redresarea c.a. C u r e n t a l t e r n a t i v este denumit un curent variabil, ale cărui valori se reproduc în aceeaşi succesiune, la intervale de timp egale numite p e r i o a d e . Perioada T este intervalul minim de timp, după care se reproduc în aceeaşi ordine valorile mărimii periodice (figura 3.1). În cursul unei jumătăţi de perioadă (T/2) curentul are o direcţie, în a doua jumătate de perioadă – direcţia este contrară. În figura 3.1 pe axa absciselor este indicată vremea t iar pe cea a ordinatelor – valorile curentului i. Valorile variabile ale curentului, tensiunii şi t.e.m. în orice moment t se numesc valori instantanee şi se Fig. 3.1. Graficul curentului alternativ. notează cu litere minuscule i, u şi e. Valoarea instantanee a unei mărimi periodice este o funcţie periodică de timp care va satisface condiţia i (t) = i (t + T ), oricare ar fi momentul t. Numărul de perioade cuprins în unitatea de timp (de regulă, sec) se numeşte frecvenţă; se notează cu f şi are unutatea de măsură herţ [Hz]. Deci relaţia de definiţie este : 1 f = . (3.1) T Reţelele electrice de transmisie şi distribuire a energiei electrice în c.a. au frecvenţa standardizată de 50 Hz (în SUA şi Japonia – 60 Hz); această frecvenţă este numită frecvenţă industrială. Produsul frecvenţei prin 2π se numeşte frecvenţă unghiulară sau pulsaţie, simbolul căreia este ω iar unitatea de măsură radian / sec (rad / s). Pulsaţia are relaţia de definiţie ω = 2π f , între aceste mărimi existând şi relaţiile:
132

(3.2)

f =

ω 2π

, ω =

2π T

, ω T = 2π .

Valaoarea maximă a mărimilor instantanee ce variază periodic pe distanţa unei perioade se numeşte a m p l i t u d i n e (v. în continuare definiţiile) şi se notează cu litere majuscule şi index inferior m: Im, Um , Em . Curentul alternativ din figura 3.1 este deci o mărime periodică şi sinusoidală. Aceasta nu înseamnă că mărimile periodice sunt neapă-

Fig. 3.2. Exemple de mărimi periodice nesinusoidale.

rat sinusoidale. În figura 3.2 sunt reprezentate exemple de mărimi periodice nesinusoidale: curentul în „dinţi de ferestrău” (poziţia a) prin bobinele de deflexie ale tuburilor cinescop, tensiunile la bornele unor generatoare electronice de semnale utilizate în testarea aparaturii electronice (poziţiile b, c şi d ). 2. Mărimi alternative, mărimi sinusoidale Valoarea medie a unei mărimi periodice este media aritmetică a valorilor instantanee în intervalul de timp cu durata egală cu perioada mărimii. Notăm valoarea medie cu simbolul mărimii şi cu semnul tilda : ĩ (ẽ, ũ ). O mărime alternativă este o mărime periodică a cărei valoare medie este nulă. O mărime sinusoidală este o mărime alternativă cu variaţia în timp de formă sinusoidală. Valoarea medie a unei mărimi sinusoidale este nulă. În tehnică se utilizează predominant curenţi, temsiuni şi t.e.m. care se modifică conform unei legi simple armonice (sinusoidale). Referindu-ne la
133

curentul sinusoidal i = Im sin ω t (obţinerea curentului sinusoidal vezi mai jos) constatăm că sensul curentului în circuit se schimbă la fiecare semiperioadă. Valorile instantanee ale curentului (figura 3.1) satisfac relaţia i (t + T / 2) = – i (t), astfel că în media aritmetică apar valori instantanee egale două câte două dar de semne contrare ( i (t2) = – i (t3), figura 3.1). Rezultă că media aritmetică a acestei valori este nulă, circuitul respectiv fiind străbătut de un curent alternativ. Tensiunile dreptunghiulare şi triunghiulare indicate în figurile 3.2, c şi d au valori medii nule şi sunt deci de asemenea mărimi alternative. Curenţii în „dinţi de ferestrău” (figura 3.2, a) şi succesiunea de impulsuri dreptunghiulare (figura 3.2, b) au o valoare medie nenulă şi deci nu sunt mărimi alternative. Reţelele de curent alternativ sinusoidal sunt uzual numite reţele de curent alternativ, deşi mărimile sinusoidale nu sunt, după cum s-a văzut singurele mărimi alternative. 3.1.2. Principiul generatorului de curent alternativ

O tensiune electromotoare alternativă sinusoidală poate fi produsă prin rotirea unui cadru bobinat în câmp magnetic uniform. Principiul de funcţionare al acestui generator simplu este acelaşi ca şi al generatoarelor industriale de curent alternativ (c.a.). De aceea îl vom studia în detaliu. Să considerăm un cadru (figura 3.3) antrenat într-o mişcare de rotaţie uniformă, cu viteza unghiulară ω în jurul axei sale de simetrie. Mişcarea de rotaţie se efectuează într-un câmp magnetic uniform în spaţiu şi invariabil în timp, cu inducţia magnetică B perpendiculară pe axa de rotaţie a cadrului. Capetele active (a) şi (b) ale cadrului sunt unite respectiv la câte un inel, izolate între ele şi de blocul (carcasa) instalaţiei, care se rotesc împreună cu cadrul. Pe inele sunt instalate periile P1 şi P2 prin care la cadru poate fi conectată o rszistenţă de sarcină. În timpul unei ro134

taţii complete planul cadrului descrie un unghi de 360°. În figura 3.4.este reprezentată schema care ilustrează principiul obţinerii unei

Fig.3.3. Schema unui generator de curent alternativ.

Fig. 3.4. Principiul obţinerii unei t.e.m. sinusoidale

mărimi sinusoidale, e sau i. În această schemă cadrul cu un număr de spire w este fixat pe o armătură cilindrică (sau rotor) din plăci de oţel, destinaţia căruia, la fel ca şi forma polilor N şi S este crearea unui câmp magnetic în interstiţiul de aer în lungul cercului armăturii, unde inducţia magnetică se modifică conform legii sinusoidale B = Bm sin α , unde α este unghiul format între planul neutru OO′ şi planul cadru-lui bobinat. În procesul de rotaţie a cadrului cu o viteză unghiulară Ω = dα / dt în fiecare din părţile active (a) şi (b) ale cadrului va fi indusă t.e.m. (figura 3.5) e′ = B l v = Bm l v sin α = = Bm l v sin Ω t . (3.3) Deoarece cadrul conţine w spire şi două părţi active (2 w), t.e.m. indusă va fi:
Fig. 3.5. Graficele t.e.m. alternative.

e = e′ 2 w = 2 Bm l v sin Ω t.

Înlocuind 2 Bm l v cu Em – amplitudinea t.e.m., obţinem:
135

e = Em sin Ω t . (3.4) În momentul de timp iniţial t = 0 planul cadrului coicide cu planul neutru (OO′ ), de oarece α = Ω t = 0. La generatoarele cu o singură pereche de poli (p = 1, ca în schemele din figurile 3.3 şi 3.4) unei rotaţii complete a rotorului (α = 2π) îi corespunde o perioadă a t.e.m. În procesul de rotire uniformă viteza unghiulară Ω este constantă: α 2π Ω = = = 2π f = ω . (3.5) t T La generatoarele cu p perechi de poli (figura 3.6) în cursul unei rotaţii complete fiecare parte activă a cadrului (a şi b, figura 3.3) va trece pe sub p perechi de poli şi, respectiv, unei rotaţii îi va corespunde p perioade. Asrfel, se poate scrie: e = Em sin (pα ) = = Em sin (p Ω t) = Em sin ω t. (3.6) Graficul acestei t.e.m. e = f (t ) în cazul unei rotaţii complete este prezentat în figura 3.7 (p = 2). Fig. 3.6. Un generator de c.a.
cu două perechi de poli (p = 2).

Produsul pα poartă denumirea de u n g h i e l e c t r i c . Raportul dintre unghiul eleco rotaţie completă tric şi timpul modificării lui Fig. 3.7. Graficul t.e.m. periodice a se numeşte v i t e z ă u n unui generator cu doi poli g h i u l a r ă e l e c t r i c ă sau f r e c v e n ţ ă u n g h i u l a r ă . Este evident (a fost menţionat mai sus) că pα p ∙2π ω = pΩ = = = 2π f (3.7) t pT Dacă armătura (rotorul) săvârşeşte n rotaţii pe minut, atunci numărul rotaţiilor pe secundă va fi n /60, iar frecvenţa
136

f = p∙n /60.

(3.8)

Exemplu 1.Generatorul cu două perechi de poli (p=2) săvârşeşte 1500 rot / min. Să se determine frecvenţa curentului periodic. S o l u ţ i a . Pentru a determina frecvenţa curentului alternativ, periodic şi sinusoidal se recurge la ultima formulă, (3.8): = 50 Hz. 60 60 Exemplu 2.Un hidrogenerator are viteza de rotaţie nominală 250 rot / min şi frecvenţa f = 50 Hz. Câte perechi de poli are generatorul? S o l u ţ i a . În acest caz se utilizează de asemenea formula (3.8), din care se exprimă p: p= f ∙ 60 n = 3000 250 = 12 perechi. f = p∙n = 2∙1500

3.2. DEFAZARE (DECALAJUL DE FAZĂ) A MĂRIMILOR
PERIODICE

Presupunem că pe rotorul generatorului sunt fixate două spire identice 1 şi 2 plasate în spaţiul respectiv la o anumită distanţă (figura 3.8). În urma rotaţiilor indusului în spire vor apărea t.e.m. cu ampli-

Fig. 3.8. Două spire ale bobinei rotorului.

Fig.3.9. Graficele a două tensiuni electromotoare periodice.

tudini şi frecvenţe egale, deoarece spirele se rotesc în unul şi acelaşi câmp magnetic, cu viteze unghiulare identice.
137

Din cauza poziţiei diferite a spirelor în spaţiu, acestea nu trec mijlocul polilor în acelaşi moment şi, deci nu în acelaşi timp ating valorile lor maximale, adică de amplitudine. În procesul de rotaţie a indusului (împotriva acului ceasornicului) cu o viteză unghiulară ω t, în momentul lecturii iniţiale spirele se aflau sub diferite unghiuri, respectiv Ψ1 şi Ψ2 faţă de planul neutru OO′ (figura 3.8). În spire se induc t.e.m., respeciv e1 = Em sin (ω t + Ψ1) şi e2 = Em sin (ω t + Ψ2), (3.9)

unde unghiul (ω t + Ψ) poartă denumirea de defazare ( d e c a l a j d e f a z e ) . Graficele acestor t . e . m . sunt prezentate în figura 3.9. În momentul iniţial (t = 0) t.e.m. induse în spirele 1 şi 2 sunt e10 = Em sin Ψ1 şi e20 = Em sin Ψ2. În figura 3.9 acestea sunt notate cu ordonatele iniţiale (e10 şi e20). Unghiurile electrice Ψ1 şi Ψ2 care determină valorile t.e.m. în momentul iniţial se numesc unghiuri iniţiale de fază sau f a z ă i n i ţ i a l ă . Aşadar, − se numeşte fază argumentul funcţiei sinus, adică unghiul (ω t + Ψ) şi se măsoară în radiani; − se numeşte fază iniţială valoarea Ψ a fazei la momentul iniţial (t = 0). Deoarece funcţia sinus are perioada 2π rad, faza iniţială poate fi totdeauna adusă la intervalul [– π, π ]; deci – π ≤ Ψ ≤ π (rad). 3.3. VALOAREA
PERIODICE EFECTIVĂ A UNEI MĂRIMI

Valoarea efectivă (sau eficace) a unei mărimi periodice este rădăcina pătrată a mediei aritmetice a pătratelor valorilor instantanee în intervalul de timp cu durata egală cu perioada mărimii. Alt-

138

fel spus, pătratul valorii efective este egal cu valoarea pătratică medie. În calculele circuitelor de curent alternativ este utilizată de obicei noţiunea de v a l o a r e e f e c t i v ă a curentului, tensiunii şi t.e.m., care se notează cu litere majuscule, respectiv I, U şi E. Scărire aparatelor de măsurare şi documentaţia tehnică conţin de asemenea valorile efective ale mărimilor. Ce se înţelege sub valoarea efectivă, de exemplu a curentului ? Valoarea efectivă a unui curent periodic este egală cu intensitatea unui curent continuu care, străbătând aceeaşi rezistenţă ca şi curentul periodic, face să dezvolte aceeaşi cantitate de căldură în timp de o perioadă. Puterea instantanee disipată într-un rezistor r în intervalul de timp dt are expresia dwT = i 2 ∙ r dt, iar în decursul unei perioade T a curentului alternativ
T T

WT =

∫ dwT = ∫ i r dt.
2

0

0

Egalând expresia pentru WT cu cantitatea de căldură I 2 rT dezvoltată în aceeaşi rezistenţă r de curentul continuu I cu durata de timp T, obţinem:
T

I rT =
2

∫ i r dt.
2

0

Reducem la r şi obţinem valoarea efectivă a curentului periodic
T

I=

1/T

∫ i dt .
2

(3.10)

0

În figura 3.10 sunt construite curbele valorilor instantanee a curentului i şi a pătratului valorilor instantanee, i2 (mai sus a fost menţionat că valorile instantanee se notează cu semnul tilda, ∼ . Pentru simplificarea scrierii aici şi în continuare acest simbol este
139

eliminat). Suprafaţa limitată de către curba şi axa absciselor prezintă la anumită scară mărimea, determinată de expresia
T

∫ i 2 dt .
0

Înălţimea Ab a dreptunghiului AbcDA, egal de mărime cu suprafaţa limitată de curba i2 (ABCDE) şi axa absciselor, egală cu valoarea medie a ordonatelor curbei i2 prezintă pătratul valorii efective a curentului I 2.

Fig. 3.10. Graficul curentului periodic şi a pătratului acestuia.

Fig. 3.11. Valoarea medie a curentului pe durata unei jumătăţi de perioadă

Dacă modificarea curentului se petrece în conformitate cu legea sinusului, adică i = Im sin ω t, atunci
T

I= Deoarece
T

1/T

∫ Im2 sin2ω t dt .
0 T T

∫ sin ω t dt = ∫ [(1 – cos2ω t) / 2 ] dt = 1/2 ∫ dt – 1/2 ∫
2
0 0 0 0

T

cos2ω t dt = = se obţine 1 T
140

T 2

– 0 =

T 2

,

Im2

Im

I=

T

Im2

2

=

2

=
2

≈ 0, 707 Im , (3.11)

I ≈ 0, 707 Im . În mod analog (figura 3.12): U = Um /
2

≈ 0, 707 Um , E = Em /

2

≈ 0, 707 Em .

(3.12)

Exemplu.Tensiunea măsurată de un voltmetru eate U = 220 V. Să se determine amplitudinea tensiunii. Soluţia: Um = U 2 = 220 ∙ 1,41 = 310 V.

În paragraful precedent a fost menţionat că valoarea medie a unei mărimi variabile sinusoidale este nulă. Totuşi, noţiunea de v a l o a r e m e d i e a curentului şi tensiunii este utilizată. Să vedem, în ce interpretare. Valoarea medie a curentului sinusoidal (alternativ) pe durata unei perioade este egală cu zero, fiindcă în cursul primei semiperioade o anumită cantitate de electricitate Q trece prin secţiunea transversală a conductorului într-o direcţie, iar pe durata celeilalte semiperioade aceeaşi cantitate Q trece în direcţia inversă. Prin urmare, cantitatea de electricitate care trece prin conductor pe durata unei perioade este egală cu zero; la fel egală cu zero este şi valoarea medie a curentului sinusoidal, pe durata unei perioade. De aceea valoarea medie a curentului sinusoidal Imed se calculează (totuşi) pe durata semiperioadei, când curentul continuă pozitiv (figura 3.11). Valoarea medie a curentului este egală cu raportul cantităţii de electricitate care a trecut prin secţiunea transversală a conductorului pe durata unei semiperioade şi a duratei acestei semiperioade: Q Imed = T/2 = T 2 ∙ Q =

141

T /2

= 2/T

∫ i dt ,
0

(3.13)

condiţia necesară fiind coincidenţa începutului lecturii t = 0 cu începutul perioadei. Analoage vor fi şi expresiile pentru Umed şi Emed
T /2

Umed (3.14)

=

2/T

∫ u dt
0

T /2

şi

Emed

=2/T

∫ e dt.
0

Valoarea medie a curentului pe durata T/2 se poate prezenta grafic prin înălţimea dreptunghiului cu baza egală cu T/2 şi suprafaţa egală cu cea limitată de curba curentului de la începutul perioadei până la jumătatea ei (figura 3.11).Valoarea medie a curentului sinusoidal se exprima prin amplitudinea acestuia în felul următor:
T /2

Imed = 2 / T = – 2Im T


0

T /2

i dt =2 / T
T/2

∫ Im sin ω t dt =
0

cos ω t
0

=

2 π

Im = 0,637 Im .

(3.15)

Aceeaşi relaţie există şi în cazul tensiunii Umed şi t.e.m. Emed : 2 2 Umed = Um şi Emed = Em . (3.16) π π În continuare urmează unele observaţii pe marginea celor expuse mai sus în privinţa valorilor efective şi medii al curentului alternativ. Din definiţia valorii efective urmează că puterea instantanee într-un rezistor are expresia pR = R i 2 .

Fig. 3.12. 142

Fig. 3.13.

Din cauza inerţiei termice a rezistorului, temperatura nu poate urmări variaţiile instantanee ale pătratului curentului, ci numai valoarea lui medie. Căldura dezvoltată este atunci proporţională cu puterea medie PR = R I 2, numită putere activă, egală cu produsul între rezistenţa R şi pătratul valorii efective a curentului. Observaţie. Din cauza inerţiei echipajului mobil (v. Capitolul 5), ampermetrele şi voltmetrele cu ac indicator nu pot urmări variaţiile instantanee rapide ale mărimilor periodice măsurate. De aceea, ele indică valori medii atunci când cuplul activ este proporţional cu valoarea instantanee a mărimii şi valori efective atunci când cuplul activ este proporţional cu pătratul mărimii măsurate. Instrumentele magnetoelectrice indică valoarea medie şi pot fi folosite doar numai în c.c. (eventual şi c.a. cu redresor). Instrumentele electromagnetice şi electrodinamice indică valoarea efectivă şi pot fi utilizate în c.a. Relaţia dintre valorile medie, efectivă şi maximă poate fi stabilită şi în urma unei judecăţi mai puţin analitice. În figura 3.13 se indică variaţia în timp a pătratului curentului. Această nouă funcţie poate fi privită ca suprapunere dintre funcţia constantă de valoare Im2/ 2 şi funcţia cosinusoidală de frecvenţă dublă în raport cu cea a curentului. Valoarea medie a funcţiei constante este chiar valoarea acesteia, valoarea medie a componentei cosinusoidale fiind nulă. În consecinţă, valoarea medie a funcţiei i2 este Im2/ 2 iar rădăcina pătrată a acestei valori medii este valoarea efectivă Im I= i
2

=
2

= 0,707 Im .

(3.17)

De aici rezultă ci amplitudinea curentului este cu 2 mai mare decât valoarea medie a acestuia : Im = I 2 . Din acest motiv mărimile sinusoidale pot fi scrise sub forma generală i=I
2

sin (ω t + Ψ),

în care intervine explicit nu amplitudinea curentului, ci valoarea lui efectivă, I.
143

Exemplu.Într-un circuit intensitatea curentului are expresia instantanee i = 2,5 2 sin (ω t – π /6). Să se specifice: − valoarea efectivă şi faza iniţială; − valorile instantanee la ω t = 0 şi ω t = – π /6; − momentul la care curentul are valoarea maximă, ştiind că frecvenţa este 50 Hz. S o l u ţ i a: − comparând expresia dată cu expresia generală, se stabileşte: I = 2,5 A, Ψ = – π / 6 rad. − i = 2,5 2 sin ( – π / 6) = – 2,5 2 × 1/ 2 = – 1,76 A pentru ω t = 0 şi i = 0 pentru ω t = π / 6. − Curentul are valoarea maximă atunci când faza sa are valoarea + π / 2 rad. Deci π π 2π = → t0 = . ω t0 – 6 2 3ω Deoarece ω = 2 π f, rezultă 2π t0 T . 2π = şi t0 = T 3 3 Dar T = 1/ f = 1/50 = 0,02 s = 20 ms. Momentul va fi la t0 = 20/3 = 6,77 ms.

3.4. REPREZENTAREA
SINUSOIDALE

VECTORIALĂ A MĂRIMILOR

În regim sinusoidal toţi curenţii şi toate tensiunile dintr-un circuit electric sunt mărimi variabile sinusoidale în timp. Frecvenţa tuturor acestor mărimi este aceeaşi şi este determinată de sursele de curent.

144

Fig.3.14. Reprezentarea unei mărimi sinusoidale printr-un vector în rotaţie.

Dintre cele trei mărimi care determină o funcţie sinusoidală: frecvenţa, valoarea efectivă şi faza iniţială, una – frecvenţa – este cunoscută. Astfel, este necesară determinarea numai a celorlalte două. Aceasta înseamnă că, de exemplu, curentul sinusoidal i = I 2 sin (ω t + Ψ) este complet precizat dacă se dau valorea efectivă I şi faza iniţială Ψ. Există mărimi matematice complet caracterizate prin perechi de numere reale: vectorii liberi din plan, numerele complexe etc. Între mărimile sinusoidale şi aceste mărimi matematice se poate stabili o corespondenţă biunivocă. Se obţine astfel o reprezentare simbolică a mărimilor sinusoidale. Se spune că avem o reprezentare vectorială, respectiv, o reprezentare în planul complex. Studiul circuitelor electrice în regim sinusoidal cu ajutorul acestor reprezentări este considerabil simplificat, este simplu de găsit suma şi diferenţa câtorva mărimi sinusoidale în forma vectorială. Dacă o mărime sinusoidală, de exemplu, t.e.m. e = Em sin (ω t + Ψ) este reprezentată ca un vector în rotaţie (figura 3.14), lungimea lui OA într-o anumită proporţie prezintă amplitudinea Em; unghiul format de vector şi semiaxa pozitivă X în momentul iniţial t = 0 este egal cu faza iniţială ψ, iar viteza unghiulară a vectorului este egală cu frecvenţa unghiulară ω . Proiecţia vectorului pe axa ordinatelor Y la scara respectivă este valoarea instantanee e a t.e.m. Într-adevăr, la momentul t = 0 t.e.m. e0 = Em sin ψ este proiecţia vectorului OA pe axa Y. În momentul t1 t.e.m. e1 = Em sin (ω t1 + ψ) se prezintă ca proiecţia vectorului, ce ocupă o nouă poziţie OA1 pe axa Y. Ansamblul din câţiva vectori ai mărimilor sinusoidale cu aceeaşi frecvenţă se nomeşte d i a g r a m ă v e c t o r i a l ă .
145

Deoarece viteza unghiulară a vectorilor în diagrama vectorială este aceeaşi, poziţia lor reciprocă nu se modifică. Începutul lecturii timpului pentru curba periodică poate fi ales arbitrar, de aceea construirea diagramei începe cu un vector poziţionat la întâmplare, ceilalţi fiind poziţionaţi în raport cu acesta sub unghiuri, egale cu unghiurile respectivelor defazări. Adunarea a două mărimi sinusoidale poate fi înlocuită cu adunarea vectorilor, fiecare reprezentând mărimea sinusoidală respectivă. De exemplu, dacă sunt date două t.e.m. e1 = Em1 sin (ω t + ψ1) şi e2 = Em2 sin (ω t + ψ2), reprezentate prin vectorii OA şi OБ (Fig. 3.15), adunarea vectorilor se efectuează conform regulei paraleFig.3.15. Adunarea a doi vectori logramului: vectorul OA se mută de tensiune electromotoare. paralel sie însuşi în aşa fel ca începutul lui să coincidă cu sfârşitul vectorului OБ; vectorul ce leagă punctele O şi B este vectorul sumar OB. Corectitudinea celor expuse urmează din faptul că proiecţiile vectorilor OA şi OБ pe axa ordinatelor prezintă valorile instantanee ale e1 şi e2, iar suma acestor proiecţii este egală cu proiecţia vectorului OB care este vectorul sumar al t.e.m. e. Din triunghiul vectorilor poate fi găsită amplitudinea t.e.m. sumare şi tangenta unghiului fazei iniţiale (ψ, figura 3.15). Scăderea mărimilor sinusoidale se efectuează ca adunarea mărimii descăzute cu mărimea scăzătoare cu semn opus, adică: e1 – e2 = e1 + (– e2 ), sau E m1 – E m 2 = E m1 + (– E m 2 ). De obicei se utilizează acelaşi punct de aplicaţie pentru toţi vectorii

146

liberi asociaţi curenţilor şi tensiunilor dintr-un circuit dat. În calcule (aplicaţii) este suficient să se specifice axa de referinţă aleasă şi scările grafice utilizate (ca în figura 3.16).

Fig. 3.16.

3.5. CIRCUITE MONOFAZATE DE CURENT ALTERNATIV 3.5.1. Particularităţile circuitelor de curent alternativ Într-un circuit electric cu tensiune constantă la bornele sale curentul, puterea şi energia acumulată în câmpurile electric şi magnetic rămân neschimbate. În cazul tensiunii periodice la bornele circuitului, toate mărimile menţionate se schimbă în timp. Circuitul electric în care se petrece transformarea energiei electrice în energie termică şi în care are loc schimbarea energiei concentrate în câmpurile electric şi magnetic, se caracterizează prin trei parametri: r e z i s t e n ţ a r , i n d u c t a n ţ a L şi c a p a c i t a t e a C . În tehnică se întâlnesc circuite, în care efectele fizice sunt determinate de unul dintre parametrii r, L sau C, deoarece influenţa celorlalţi poate fi ignorată. De exemplu, lămpile incandescente, rezistorii sau dispozitivele de încălzire (termice) pot fi caracterizate numai prin rezistenţa r; transformatoarele în funcţionarea fără de sarcină – prin inductivitatea L; cablul utilizat în circuit deschis (mers în gol) – prin capacitatea sa C. Fiecare din elementele menţionate se caracterizează printr-o ecuaţie tensiune-curent specifică: di
147

du

u=Ri; u=L

dt

; i=C

dt

.

În regim permanent sinusoidal, dacă se aplică la bornele elementului tensiunea sinusoidală u = Um sin (ω t + ψu), intensitatea curentului prin element este de asemenea sinusoidală şi de aceeaşi pulsaţie: i = Im sin (ω t + ψi). Celor trei ecuaţii de circuit de regim variabil le corespund în regim sinusoidal ecuaţii între valori efective şi între fazele iniţiale. Vom determina aceste relaţii pe rând, pentru fiecare element. De asemenea, vom analiza schimbul de energie la bornele elementelor în regim sinusoidal. 3.5.2. Circuit cu rezistor ideal a) Tensiunea şi curentul Dacă la bornele unui circuit cu rezistenţa r este aplicată tensiunea sinusoidală (figura 3.17) u = Um sin ω t, curentul determinat conform legii lui Ohm va fi: i= u R = Um r sin ω t = Im sin ω t.

148

Fig. 3.17. Circuit cu rezistor ideal.

Fig. 3.18. Diagrama vectorială într-un circuit cu R.

Fig. 3.19. Curentul, tensiunea (a) şi puterea (b) într-un circuit cu R.

Din această relaţie urmează că curentul prin rezistenţa r variază sinusoidal şi are aceeaşi fază cu tensiunea aplicată la bornele lui (figura 3.18 şi 3.19, a). Pentru acest circuit este utilizabilă legea lui Ohm atât pentru valorile instantanee i = u / r şi Im = Um / r, cât şi pentru valorile efective I = 0,707 Im = 0,707 Um / r = U / r. (3.18)

b) Puterea Valoarea instantanee a puterii, sau simplu p u t e r e a i n s t a n t a n e e este produsul valorilor tensiunii şi curentului pentru unul şi acelaşi moment, adică (3.19) p = u i = i2r = rIm2 sin2 ω t. Energia electrică se transformă în căldură independent de sensul curentului, de aceea puterea instantanee este pozitivă şi în cazul sensului direct, şi în cazul sensului invers al curentului (figura 3.19, b). Ţinând cont că sin2 ω t = ½ – ½ cos 2ω t iar ½ Im2 = (Im / 2 )2 = I 2 se poate scrie: p = Im2 rsin2 ω t =
1 2

Im2 r –

1 2

Im2 r cos 2ω t = I 2 r – I 2 r cos 2ω t.
149

Componenta continuă I 2 r reprezintă viteza medie de transformare a energiei electrice în căldură sau, ce este aceeaşi, puterea medie pe durata unei perioade P = I 2 r = I I r = I U. (3.20) Aceasta se numeşte p u t e r e a c t i v ă iar rezistenţa r – r e z i s t e n ţ ă a c t i v ă . Ca unitate de măsură a puterii active este folosit, ca şi în cazul puterii circuitului de c.c., vatul (W). 3.5.3. Circuit cu bobină ideală. Reactanţa inductivă. Puterea reactivă inductivă a) Tensiunea şi curentul Într-un circuit cu inductanţă (bobină, figura 3.20) ideală curentul sinusoidal i = Im sin ω t provoacă apariţia t.e.m. de autoinducţie, eL (2.39): di d (Im sin ω t) eL = – L = – L = – L Im ω cos ω t = dt dt = – EL m sin (ω t – π /2). (3.21)

Deoarece bobina este ideală, rezistenţa ei activă este nulă (r = 0) şi, în conformitate cu teorema a doua Kirchhoff se poate scrie: u + eL = i r = 0, de unde tensiunea la bornele bobinei este u = – eL = L Im ω cos ω t = Um sin (ω t + π / 2). (3.22)

Fig. 3.20. Circuit cu bobină ideală. 150

Fig. 3.21. Diagrama vectorială

într-un circuit cu L.

b Fig.3.22. Curentul, tensiunea şi t.e.m. eL (a), puterea şi fluxul magnetic (b) într-un circuit cu L.

a

Prin urmare, tensiunea aplicată la bornele bobinei crează aşa un curent, câmpul magnetic al cărui, modificându-se, provoacă în fiecare moment apariţia t.e.m. de autoinducţie eL, egală şi îndreptată contrar tensiunii aplicate, adică echilibrează această tensiune (figura 3.22, a şi 3.21). Din ecuaţia (3.22) şi figura 3.21 şi 3.22 devine clar că curentul prin bobina ideală este defazat în urma tensiunii cu π/2 şi defazat înaintea t.e.m. eL de asemenea cu π/2. Când curentul trece valoarea sa maximă, viteza lui de schimbare este nulă şi, deci egală cu 0 este şi eL; când curentul trece prin punctul cu valoarea sa 0, viteza modificării lui este maximă şi în acest moment eL = ELm . Conform legii lui Lentz, la creşterea pozitivă a curentului (di/dt > 0) t.e.m. eL este îndreptată împotriva curentului şi invers, la creşterea negativă (di/dt < 0) t.e.m. eL are sensul curentului. De aceea în prima pătrime de perioadă (figura 3.22) la creşterea curentului eL este negativă, iar în a doua pătrime, când curentul discreşte eL este pozitivă. b) Reactanţa inductivă Din relaţiile (3.21) şi (3.22) urmează că (3.23) Um = ELm = Imω L,

de unde se poate scrie legea lui Ohm pentru valorile maxime:
151

= . (3.24) ωL XL Împărţind (3.24) la radical din 2, vom obţine legea lui Ohm pentru valorile efective: U U I= = . (3.25) ωL XL Raportul tensiunii şi curentului prin circuit U (3.26) I = XL = ω L = 2π f L

Im =

Um

Um

se numeşte r e z i s t e n ţ ă r e a c t i v ă a i n d u c t a n ţ e i s au mai scurt, r e a c t a n ţ ă i n d u c t i v ă . Dimensiunea reactanţei inductive este [XL] = [ω ][L] = sec – 1 ∙ Ω ∙ sec = Ω . c) Puterea Într-un circuit cu inductanţă puterea instantanee p = u ∙ i = Um sin (ω t + π / 2) ∙ Im sinω t = Um Im cosω t sinω t = 1 sin2ω t = U I sin2ω t = ω L I 2 sin2ω t. (3.27) = Um Im 2 Din (3.27) se vede că puterea instantanee la bornele bobinei ideale este variabilă sinusoidal în timp, de frecvenţă dublă (figura 3.22, b): de 2 ori pe perioadă atinge valoarea maximă pozitivă U I = ω L I 2 şi de 2 ori – aceeaşi valoare, dar negativă. Cu majorarea curentului şi, prin urmare a fluxului magnetic (prima şi a treia pătrimi de perioadă, figura 3.22), independent de sensul lui are loc acumularea energiei câmpului magnetic de la 0 la valoarea maximală (2.41): Wm = L Im2 / 2 = L I 2,

152

pe care bobina ideală o primeşte de la generator; astfel, circuitul funcţionează ca un consumator, ceea ce corespunde valorii pozitive a puterii. Cu micşorarea curentului şi, prin urmare a fluxului magnetic (a doua şi a patra pătrimi de perioadă, figura 3.22), are loc diminuarea energiei câmpului magnetic de la valoarea maximă la 0, bobina cedând energia acumulată generatorului. În aceste părţi de perioadă circuitul cu bobina ideală funcţionează ca generator, ceea ce corespunde valorii negative a puterii acestui circuit. Astfel, în medie, pe o perioadă energia primită pe la borne este nulă şi, deci puterea activă este nulă, de asemenea: în bobina ideală nu are loc transformarea ireversibilă a energiei în căldură. Puterea maximă în circuitul cu bobină ideală se numeşte putere reactivă (inductivă), se notează Q şi este egală: Q = Um Im /2 = U I = I 2ω L = ω Wm . (3.28)

Puterea reactivă se măsoară în var (prescurtare de la volt-amper-reactiv).
Exemplu. Circuitul cu bobină ideală 0,02H este conectat la sursa de curent alternativ 127 V şi frecvenţa 50 Hz. Să se calculeze impedanţa, curentul şi puterea reactivă. XL = ω L = 2π f L = 2 ∙ 3,14 ∙ 50 ∙ 0,02 = 6,28 H. I = U / XL = 127 / 6,28 = 20,25 A. Q = U I = 127 ∙ 20,25 ≈ 2572 var.

d) Dependenţa tensiunii pe inductanţă de fluxul magnetic În unele calcule ale circuitelor de curent alternativ este convenabil de exprimat tensiunea pe inductanţă prin fluxul magnetic. Dacă toate spirele bobinei (sau a conturului) sunt străbătute de unul şi acelaşi flux magnetic, atunci amplitudinea fluxului magnetic total de autoinducţie Ψm = w Φ m = L I m .
153

În acest caz t.e.m. de autoinducţie şi tensiunea care-i este egală, la bornele bobinei U = E = ω L Im / 21/ 2 = 2π f wΦm / 21/ 2 = 4,44 f wΦm . 3.5.4. Circuit cu o bobină reală a) Tensiunea şi curentul O bobină reală posedă inductanţă (L) şi o anumită rezistenşă (r). Dacă o astfel de bobină este parcursă de un curent sinusoidal (figura 3.23) i = Im sinω t, atunci conform teoremei a doua Kirchhoff u + eL = i r, de unde tensiunea la bornele bobinei (a circuitului) este: u = i r – eL = i r – L di dt = ua + uL . (3.29)

Prima componentă a sumei ua = ir se numeşte tensiune activă, iar a două, uL = – eL = Ldi/dt – tensiune reactivă. Tensiunea activă (figura 3.24, 3.25) ua = ir = Im r sinω t = Ua m sinω t variază sinusoidal şi coincide (prin fază) cu curentul. Amplitudinea acestei tensiuni este Ua m = Im r , iar valoarea efectivă Ua = I r.

154

Fig. 3.23. Circuit cu bobină şi rezistenţă (rL).

Fig. 3.24. Diagrama vectorială într-un circuit cu r şi L.

Fig. 3.25. Curentul şi tensiunea într-un circuit cu r şi L.

Tensiunea reactivă uL = Ldi/dt = ω L Im cosω t = UL m sin (ω t + π/2) variază sinusoidal şi este defazată înaintea curentului cu π/2 radiani (90°). Amplitudinea acestei tensiuni este UL m = ω L Im , iar valoarea efectivă UL = ω L I = xL I. Tensiunea la bornele circuitului (figura 3.23) u = ua + uL = = Ua (3.30) variază sinusoidal şi este defazată înaintea curentului cu φ radiani (sau °). Vectorii tensiunilor Ua , UL şi U (figura 3.24) formează un triunghi care se numeşte t r i u n g h i u l t e n s i u n i l o r , din care urmează că U= Ua2 + UL2 . (3.31) Prin aceeaşi relaţie sunt legate şi amplitudinile respective: Um = Uam2 + ULm2 . (3.32) Unghiul de defazaj dintre curent şi tensiune se determină din triunghiul de tensiuni (figura 3.24), prin cosφ = Ua /U sau tgφ = UL /U a
155
m

sinω t + UL

m

sin (ω t + π/2) = U

m

sin (ω t + φ)

b) Rezistenţa completă a circuitului Din relaţia (3.31) înlocuind tensiunile cu produsul curentului şi a rezistenţelor, se obţine: U= (I r)2+ (I xL ) 2 = I r 2 + xL 2 = I Z, (3.33) de unde curentul în circuit este I= U/Z = U/ r 2 + xL 2 . Formulele obţinute prezintă legea lui Ohm pentru valorile efective într-un circuit cu o bobină reală ce posedă L şi R (adică rezistenţă ohmică, r). Mărimea Z = r 2 + xL 2 (3.34) poartă denumirea de r e z i s t e n ţ ă c o m p l e t ă a ciruitului cu bobină reală (figura 3.23). În formă grafică mărimile r, xL şi Z pot fi prezentate prin triunghiul de rezistenţe (figura 3.26) obţinut din cel al tensiunilor, micşorat de I ori (fiecare latură). Unghiul dintre laturile triunghiului Z şi r este egal cu unghiul φ de defazaj dintre tensiune şi curent, deoarece cos φ = Ua U = Ir IZ = r Z , iar tg φ = UL Ua = xL r . (3.35)

Fig. 3.25. Triunghiul rezistenţelor.

Fig. 3.26. Triunghiul puterilor.

Unghiul φ de defazare a tensiunii circuitului înaintea curentului este cu atât mai mere cu cât tensiunea reactivă este mai mare în comparaţie cu tensiunea activă, sau cu cât reactanţa inductivă este mai mare decât rezistenţa activă. c) Puterea Într-un circuit cu o bobină reală puterea instantanee este egală cu:
156

p = u i = Um sin (ω t + φ) Im sinω t = Um Im Um Im = cos φ – cos (2ω t + φ ) = 2 2 = U I cosφ – U I cos (2ω t + φ ). (3.36) Din relaţia (3.36) urmează că puterea instantanee constă din componenta permanentă (constantă) U I cosφ şi componenta periodică – U I cos (2ω t + φ ) care variază sinusoidal, cu o dublă frecvenţă. Puterea medie pe durata unei perioade, care de obicei se ia în calcule, este egală cu puterea constantă U I cosφ, fiindcă valoarea medie a unei funcţii armonice este egală cu zero. Prin urmare, puterea medie a circuitului este egală cu produsul valorilor efective a tensiunii şi curentului înmulţite la cosφ, adică P = U I cosφ. Ţinând cont că U cosφ = Ua = I r, se obţine: P = U I cosφ = Ua I = I 2 r. (3.37) (3.38)

Astfel, puterea medie în rezistenţa activă (3.20) P = UaI reprezintă în acelaşi timp puterea medie sau puterea activă într-un circuit cu r şi L, adică P = U I cosφ. Puterea reactivă a circuitului (3.28), ce caracterizează traficul de energie între generator şi circuit este egală cu produsul valorilor efective ale tensiunii şi curentului, înmulţit la sinφ: Q = UL I = I 2 xL = I 2Z sinφ = U I sinφ. Produsu valorilor efective ale tensiunii şi curentului, adică UI = S (3.40) se numeşte p u t e r e t o t a l ă ( sau a p a r e n t ă , vezi mai jos). Puterile activă, reactivă şi totală pot fi reprezentate grafic sub forma t r i u n g h i u l u i p u t e r i l o r (figura 3.26), deoarece acestea sunt legate analitic prin relaţia S 2 = P 2 + Q 2, sau
157

(3.39)

U I = (U I cosφ) 2 + (U I sinφ) 2. Raportul dintre puterea activă şi puterea totală

(3.41)

P/S = cosφ (3.42) poartă denumirea de factor (sau coeficient) de putere. Dimensiunile, masa, costul şi construcţia maşinii electrice sau a unui aparat sunt determinate de puterea aparentă n o m i n a l ă SN = UN IN, iar puterea totală într-un regim sau altul de funcţionare determină gradul (eficienţa) utilizării lor. Exemplu.O bobină cu L = 0,102 mH şi rezistenţa activă r = 24 Ω se află
Soluţia: xL = 2π f L = 2∙3,14 ∙ 50 ∙ 0,102 = 32 Ω ; Z =

sub tensiunea de 240 V şi frecvenţa 50 Hz. Să se determine: xL , Z, I, Ua ,UL cosφ şi P.

r 2 + xL

2

=

= 40 Ω ; I = U / Z = 240 / 40 = 60 A; Ua = I r = 60 ∙ 24 = 144 V; UL = I xL = 60 ∙ 32 = 192 V; cosφ = r / Z = 24 / 40 = 0,6;P = U I cosφ = 240 ∙ 60 ∙ 0,6 = 864 W.
24 2 + 32 2

3.5.5. Condensatorul ideal în circuit a) Tensiunea şi curentul Dacă la bornele unui condensator (figura 3.27) este aplicată tensi-

Fig. 3.27. Circuit cu condensator ideal.

Fig.3.29. Diagrama vectorială a circuitului cu condensator.

Fig. 3.29. Graficele tensiunii, curentului şi puterii într-un circuit cu condensator.

unea u = Um sinω t, sarcina pe plăcile (armătura) acestuia se va modifica
158

q = C u = C Um sinω t proporţional tensiunii (figura3.29).Curentul prin circuitul cu conden-sator, egal cu viteza modificării sarcinii dq du i= = C dt dt este proporţional vitezei de modificare a tensiunii la bornele condensatorului. Tensiunea sinusoidală (figura 3.29) se schimbă cu viteza maximă în momentele trecerii prin valorile zero; în aceste momente curentul prin circuit atinge cele mai mari valori. Când tensiunea atinge valorile sale maxime, curentul devine egal cu 0. Prin urmare, curentul ce parcurge condensatorul este egal cu : i=C du dt = C Um d sinω t dt π = C ω Umcosω t = Im sin (ω t +

). 2

(3.43) Din relaţia (3.43) urmează că curentul prin circuit variază sinusoidal cu un defazaj înaintea tensiunii de π / 2 (90°) . b) Reactanţa (rezistenţa) capacitivă a circuitului Din relaţia (3.43) este clar că amplitudinea curentului Im = C ω Um . Împărţind această expresie la vom obţine: U U I= ωCU= = . (3.44) 1/ ω C xC Relaţia obţinută (3.44) este expresia legii lui Ohm pentru valorile efective în circuitul cu condensator ideal C. Mărimea
2

xC =

1 ωC

=

1 2πfC

(3.45)

159

se numeşte r e a c t a n ţ a c a p a c i t i v ă (sau rezistenţă capacitivă). Pentru un condensator ideal rezultă că: − − Curentul este defazat înaintea tensiunii cu π / 2 radiani. Valoarea efectivă a curentului este egală cu valoarea efectivă a tensiunii împărţită la modulul reactanţei capacitive (legea lui Ohm). În curent continuu, curentul prin condensatorul ideal este nul. Condensatorul prezintă deci o întrerupere de circuit în c.c. În curent alternativ la o tensiune dată aplicată la borne, curentul prin condensator este determinat de reactanţa sa. Reactanţa unui condensator ideal este invers proporţională cu frecvenţa, de aceea condensatorul ideal blochează trecerea curenţilor la frecvenţe joase şi reprezintă un scurtcircuit la frecvenţe înalte.

c) Puterea Puterea inctantanee schimbată de condensatorul ideal pe la borne are expresia p = u i = Um sin ω t Im cosω t = U I cos2ω t. În figura 3.27 este reprezentat graficul puterii instantanee; aceasta variază cu o frecvenţă dublă într-un circuit cu condensator ideal, atingând când valoarea maximă pozitivă UI = I 2 / ω C, când aceeaşi valoare maximă negativă. La creşterea tensiunii (prima şi a treia pătrime de perioadă, figura 3.27) are loc acumularea energiei în câmpul electric al condensatorului de la zero la valoarea maximală: CUm2 W= = CU 2 . (3.46) 2 Această putere este furnizată de generator, circuitul funcţionează în regim de consumator, ceea ce corespunde valorii pozitive a puterii. Când tensiunea discreşte (a doua şi a patra semiperioade) are loc
160

diminuarea energiei acumulate în cămpului electric, de la valoarea maximă la zero fiind aceasta retrocedată generatorului, de către circuit. În aceste părţi de perioadă circuitul funcţionează ca un generator, ceea ce corespunde valorii negative ale puterii circuitului cu condensator. Energia obţinută de circuit în jumătate de perioadă este nulă şi, prin urmare nulă va fi şi puterea medie a circuitului. Valoarea maximă a puterii în circuitul cu condensator ideal poartă denumirea de p u t e r e r e a c t i v ă capacitivă: Q = UI = U 2 ω C = ω Wm. Ea caracterizează viteza traficului de energie între generator şi circuitul cu condensator ideal. În concluzie, pentru un condensator ideal: − Puterea activă este nulă. − Puterea reactivă capacitivă este proporţională cu valoarea medie pe o perioadă a energiei acumulate în câmpul electric al condensa-torului (3.46), ca şi când condensatorul ar avea între armături o ten-siune continuă egală cu valoarea efectivă a tensiunii alternative. 3.5.6. Circuite simple în regim permanent sinusoidal. Generalizări (concluzii) 1. Impedanţa, admitanţa, defazajul Un circuit neramificat, cu două borne de acces (un circuit dipolar), alcătuit din elemente de circuit ideale şi pasive poate fi de exemplu un rezistor ideal, o bobină ideală, un condensator ideal, o conexiune serie a acestora etc. În regim permanent sinusoidal, dacă tensiunea la borne este sinusoidală u = U
2

sin (ω t + β),

intensitatea curentului prin circuit este de asemenea sinusoidală şi de aceeaşi frecvenţă
161

i = I

2

sin (ω t + γ).

Se numeşte impedanţă a circuitului mărimea pozitivă egală cu raportul dintre valoarea efectivă a tensiunii şi valoarea efectivă a curentului: U Z= >0. (3.47) I Impedanţa circuitului generalizează noţiunea de rezistenţă electrică şi se măsoară în ohmi (Ω ) ca şi rezistenţa. Se numeşte admitanţă a circuitului mărimea pozitivă egală cu raportul dintre valoarea efectivă a curentului şi valoarea efectivă a tensiunii: I Y= >0. (3.48) U Admitanţa circuitului generalizează noţiunea de conductanţă electrică şi se măsoară în simens (S) ca şi conductanţa. Impedanţa şi admitanţa sunt mărimi pozitive.  Se numeşte defazaj dintre tensiune şi curent diferenţa dintre fazele tensiunii şi curentului (în această ordine): φ = β – γ (<, =, >) 0. (3.49)

Faza curentului este, cu excepţia rezistorului ideal, diferită de cea a tensiunii la borne. Cum s-a arătat mai sus, bobina ideală sau condensatorul ideal defazează curentul în urmă, respectiv înaintea tensiunii la borne, cu unghiul π/2 radiani. În circuite simple, pasive, alcătuite din rezistoare, bobine şi condensatoare, curentul va fi defazat în urma sau înaintea tensiunii, după natura circuitului, unghiul de defazaj fiind cuprins între – π/2 şi + π/2 rad. Defazajul se măsoară în radiani, ca şi fazele şi fazele iniţiale; el poate fi nul, pozitiv sau negativ. Dacă defazajul este nul, mărimile sinusoidale sunt în fază; dacă defazajul este ± π/2, tensiunea la borne şi curentul prin borne sunt în cuadratură. Observaţii.
162

1). Admitanţa este inversul impedanţei şi reciproc: I U Y= ; Z= . U I 2). Impedanţa şi defazajul caracterizează complet un circuit pasiv, oricare ar fi structura sa. Dacă, de exemplu, se cunosc tensiunea la borne, impedanţa şi defazajul, intensitatea curentului prin circuit este univoc determinată: U i= 2 sin (ω t + β – γ). Z 3) Circuitele simple pot fi reprezentate cu simbolul utilizat pentru un rezistor ideal, pe care se specifică perechea de mărimi (Z, φ) (figura 3.30). Uneori acest element echivalent circuitului poartă denumirea de impedor; impeFig. 3.30. Reprezentarea simbolică danţa şi defazajul caracterizează a circuitelor simple. complet un impedor.
Exemplu. Tensiunea la borne şi intensitatea curentului printr-un circuit dipolar au expresiile: u = 120 i = 2,4
2 sin ω t, V;
2

sin (ω t – π / 6), A.

Să se calculeze impedanţa, admitanţa şi defazajul dintre tensiune şi curent. Deoarece U = 120 V , I = 2,4 A, impedanţa şi admitanţa au valorile: U I 120 2,4 = 50 Ω ; Y = 1 Z 1 50

Z =

=

=

= 0,02 S.

Faza iniţială a tensiunii este nulă (β = 0 ), iar a curentului γ = – π / 6, deci dafazajul dintre tensiune şi curent are valoarea φ = β – γ = 0 – (– π / 6) = + π / 6 rad. 163

Curentul este deci defazat în urma tensiunii la borne.

1. Puterea activă, reactivă şi aparentă Un circuit dipolar cu tensiunea la borne u = U 2 sin ω t are curen-tul sinusoidal i = I 2 sin (ω t – φ), defazat faţă de tensiune cu un-ghiul φ (figura 3.31).  Puterea instantanee la borne este p = u i = 2 U I sin ω t sin (ω t – φ) = = U I cos φ – U I cos (2ω t – φ), unde s-a folosit identitatea trigonometrică 2 sin A sinB = cos (A – B) – cos (A + B).  Puterea activă este valoarea medie pe o perioadă a puterii instantanee. Din figura 3.31, c se observă că puterea instantanee p are o componentă constantă U I cos φ, la care se adaugă o compo-nentă alternativă de pulsaţie 2ω şi amplitudinea U I. Deoarece com-ponenta de pulsaţie 2ω are valoarea medie nulă, pentru puterea activă rezultă: P = p = U I cos φ ≥ 0. (3.50) Puterea activă a unui circuit dipolar este dată de produsul dintre valorile efective ale tensiunii şi curentului şi cosinusul unghiului de defazaj dintre tensiune şi curent. Puterea activă corespunde unui aport net de energie electromagnetică. Într-adevăr, urmărind graficul puterii instantanee (figura 3.31, c) observăm că într-o perioadă

164

în două intervale, circuitul primeşte energie pe la borne (ariile haşurate, marcate cu ) şi în celelalte două circuitul cedează energie pe la borne (ariile haşurate marcate cu ). Într-o perioadă energia cedată fiind mai mică decât cea primită, circuitul primeşte efectiv energie pe borne. Pentru un rezistor ideal, φ = 0 şi U = RI, astfel încât P = U I = RI 2 Pentru o bobină ideală defazajul este de π/2 rad, pentru un condensator ideal – de – π/2; în ambele Fig. 3.31. Graficele tensiunii, cazuri cosφ = 0 şi puterea activă curentului şi a puterii. este nulă. Se regăsesc astfel valorile puterii active pentru cele trei elemente ideale, obţinute cu ocazia prezentării elementelor ideale de circuit în regim sinusoidal.  Puterea reactivă a unui circuit dipolar este dată de produsul din-tre valorile efective ale tensiunii şi curentului şi sinusul unghiului de defazaj dintre acestea. Prin analogie deci cu puterea activă, se defineşte şi puterea reactivă, prin relaţia: Q = U I sin φ (<, =, > 0). (3.51) Se verifică imediat că pentru un rezistor ideal Q = 0, fiindcă sin φ = = 0, în timp ce pentru bobina ideală sin φ = 1 şi Q = U I = XL I 2 > 0, iar pentru condensatorul ideal φ = – π/2, sin φ = – 1 şi Q = U I = XC I 2 < 0. Astfel, se regăsesc valorile puterii reactive obţinute cu ocazia prezentării elementelor ideale de circuit în regim sinusoidal. O b s e r v a ţ i e : datorită convenţiei utilizate la definirea defazajului, puterea reactivă este pozitivă în cazul bobinei şi negativă în cazul condensatorului.

165

Puterea aparentă a unui circuit dipolar este dată de produsul dintre valorile efective ale tensiunii şi curentului; se notează cu simbolul S şi este egală deci: S = U I > 0. (3.52)

Puterea aparentă se măsoară în volt-amperi (VA). Factorul de putere al unui circuit dipolar este raportul dintre puterile activă şi aparentă ale circuitului: kP = P / S = cos φ > 0. (3.53) O instalaţie funcţionează cu eficienţă atât mai înaltă (la putere maximă activă), cu cât mai aproape de unitate este factorul de putere (cos φ ≈ 1). Triunghiul de putere. Puterile activă, reac – tivă şi aparentă satisfac următoarele relaţii: P = S cos φ ; Q = S sin φ ; S = P + Q ; P tg φ = Q . Din aceste relaţii urmează că se poate consFig. 3.32. Triunghiul puterilor.

trui aşa-numitul triunghi al puterilor (figura 3.32). Exemplu. Un receptor inductiv, alimentat la o tensiune sinusoidală cu valoarea efectivă de 220 V, absoarbe un curent cu valoarea efectivă de 11,2 A şi defazajul în urma tensiunii de 12°= 0, 2 rad. Să se calculeze: puterea activă, reactivă şi aparentă; factorul de putere al receptorului. P = U I cos φ = 220 ∙ 11,2 ∙ cos 12° = 2410,6 W. Q = U I sin φ = 220 ∙ 11,2 ∙ sin 12° = 512,29 var. S = U I = 220 ∙ 11,2 = 2464 VA. k = cos φ = cos 12° = 0,978.

3.5.7. Circuit R-L în serie Să considerăm circuitul format din două bobine cu inductivitatea L1 şi L2 şi rezistenţa ohmică r1 şi r2, având la borne tensiunea u = Um sinω t (figura 3.33).Tensiunile pe rezistenţele celor două bobine leg-ate în serie Ua1 = I r1 şi Ua2 = I r2 coincid după fază cu curentul I
166

prin circuit; tensiunile pe rezistenţele reactive ale bobinelor UL1 = I xL1 şi UL2 = I xL2 au defazajul înaintea curentului cu π/2 (90°, figura 3.34).

Fig. 3.33. Bobine în serie.

Fig.3.34. Diagrama vectorială a circuitului neramificat.

Tensiunea la bornele unui circuit neramificat (ca în figura 3.33) format din două bobine poate fi determinată conform regulei triunghiului: U= (Ua1 + Ua2)2 + (UL1 + UL2 ) 2 = Ua2+ UL2 .

Exprimănd tensiunile prin curenţi şi rezistenţe, obţinem: U=I (r1 + r2) 2 + (xL1 + xL2 ) 2 = I r 2 + xL 2 = I Z , unde r = r1 + r2 – rezistenţa activă a circuitului; xL = xL1 + xL2 reactivă a circuitului. Z = √ r 2 + xL 2 . – rezistenţa

Rezistenţa totală a circuitului va fi:
Fig. 3.35. Triunghiul rezistenţelor.

În figura 3.35 Z este hipotenuza triunghiului dreptunghiulsr al rezistenţelor, care poate fi obţinut din triunghiul tensiunilor, micşorând fiecare latură de I ori.
167

Curentul în circuit I = U / Z este defazat în urma tensiunii cu φ care poate fi determinat ca cosφ = r/Z, sau tg φ = xL / r. Puterea medie sau activă a bobinelor este P = P1 + P2 = U I cosφ . Puterea reactivă şi puterea aparentă a circuitului Q = U I sinφ şi S = U I. 3.5.8. Circuit R-L în paralel (ramificat) Curentul în prima dintre laturile paralele (figura 3.36) este egal cu: U U I1 = = Z1 r12 + xL12 şi-i defazat în urma tensiunii cu un unghi care poate fi determinat prin tangenta lui tgφ1 = xL1 / r1. În a doua latură paralelă a circuitului curentul I2 = U Z2 = U r22 + xL22

este defazat în urma tensiunii cu un unghi care Fig. 3.36.Circuit R-L poate fi determinat prin tangenta tgφ2 = xL2/ r2. în paralel (ramificat). Pentru simplificarea calculelor circuitelor ramificate, curenţii fiecărei laturi se descompun în componente: o componentă activă (Ia), cu aceeaşi fază cu tensiunea (coincide); a doua componentă reactivă (Ip), defazată în urma tensiunii cu π/2 (90°). Componentele curentului din prima latură (figura 3.36) sunt: I1a = I1 cos φ1 = U Z1 r1 Z1 = U
168

r1 Z1
2

= U g1

şi I1p = I1 sin φ1 =

U Z1

xL1 Z1

= U

xL1 Z12

(3.54) = U b1 ,

unde g1 şi b1 sunt conductanţele, respectiv activă şi reactivă. La construirea diagramei vectoriale componenta activă a curentului se depune în direcţia vectorului tensiunii; vectorul componentei reactive se depune sub 90° în direcţia acului ceasornicului (curentul este defazat în urma tensiunii cu π/2). Vectorul sumar obţinut (hipotenuza triunghiului curenţilor) prezintă vectorul primei laturi: I1 = = Ia12 + Ip12 = (Ug1)2 + (Ub1)2 = g12 + b12 = U y1 , g 12 + b 12 –

= U
Fig. 3.36. Diagrama vectorială a unui circuit ramificat.

unde y1 = 1/Z1=

conductanţa totală a laturii. Pentru cea de-a doua latură paralelă I2a = I2 cosφ2 ; I2p = I2 sinφ2 ; I2 = I1a2 + I 2p2 .

Suma componentelor active a curenţilor din laturi, ce coincid prin fază alcătuieşte componenta activă a curentului total: Ia = I1a + I2a . Suma componentelor reactive a curenţilor din laturi, ce au aceeaşi fază alcătuieşte componenta reactivă a curentului total: Ip = I1p + I2p . Curentul sumar ce parcurge partea neramificată a circuitului este:

169

I=

Ia2 + Ip2 .

Acest curent este defazat în urma tensiunii cu un unghi φ care poate fi determinat ca tg φ = Ip / Ia . Puterea activă a circuitului este egală cu suma puterilor active ale fiecărei laturi: P = P1 + P2 = U I1 cos φ1 + U I2 cos φ2 = U I cos φ. În mod analog, puterea reactivă a circuitului va fi egală: Q = Q1 + Q2 = U I1 sin φ1 + U I2 sin φ2 = U I sin φ. Puterea totală (sau aparentă) a circuitului S= P 2+ Q 2 .

3.5.9. Circuit R-L-C serie. Rezonanţa de tensiune Un circuit R-L-C în care elementele ideale de circuit sunt asociate în serie este reprezentat în figura 3.37, a.

Fig. 3.37. Schema echivalentă (a) şi diagramele vectoriale (b) ale unui circuit R-L-C în serie.

Impedanţa şi defazajul. Pentru calcul se va utiliza reprezentarea vectorială. Vectorii asociaţi tensiunilor u, uR, uL şi uC şi curentului i din circuit satisfac relaţiile
    U = U R+ U L + U C ;   UR = I R şi U R ↑↑ I ;    UL = I ωL şi U L ┴ I (cu U L

înainte);

170

UC = I ∙1/ωC şi

  U C┴ I

(cu

 U L

în urmă) .

Diagrama vectorială corespunzătoare acestor relaţii, construită în ipoteza UL > UC , este dată în figura 3.37, b. În triunghiul dreptunghiular cu laturile U, UR şi UX = UL – UC , putem scrie: U 2 = UR2 + (UL – UC)2; tg φ = (UL – UC)/UR . Înlocuind valorile efective ale tensiunilor cu expresiile lor funcţie de curent, obţinem U = I
2 2

R +
2

ωL –

1 ωC 1 ωC .

2

şi ωL – tg φ = R

Prin urmare, impedanţa circuitului şi defazajul sunt: U I 1 2 R + ωL – ; ωC ωL – φ = arc tg R 1 ωC . (3.55)
2

= Z =

În ipoteza admisă: UL > UC , ωL > 1/ ωC, defazajul rezultă pozitiv. Curentul este defazat în urma tensiunii, din care motiv se spune că circuitul se comportă inductiv.
171

Cunoscând impedanţa şi defazajul, se poate determina curentul instantaneu din circuit; dacă tensiunea la bornele circuitului este u = U 2 sin ω t, valoarea instantanee a curentului va fi U i= Z U R + ωL –
2

2

sin (ω t – φ), adică ωL –
2

1 ωC

i=

sin ω t – arc tg R

1 ωC

2

(3.56) Să presupunem acum mărimile R, L şi C constante, iar pulsaţia tensiunii sinusoidale de alimentare ajustabilă; să urmărim cum se modifică impedanţa şi defazajul , ale căror expresii sunt date prin relaţiile (3.55). Frecvenţe joase. Dacă ω → 0, termenul inductiv ωL de asemenea tinde la zero, iar termenul 1/ ωC devine foarte mare. La frecvenţa 0 impedanţa circuitului devine infinită şi curentul prin circuit este nul, unghiul de defazaj este egal cu – π/2 radiani (90°). Frecvenţa de rezonanţă. Mărind treptat frecvenţa de la valoarea zero, termenul inductiv ωL creşte proporţional, iar cel capacitiv1/ ωC descreşte. Diferenţa lor descreşte şi impedanţa circuitului scade. Constatăm că la frecvenţa la care 1 ωL = (3.57) ωC impedanţa circuitului este minimă şi egală cu rezistenţa R a circuitului, iar defazajul este nul. Atunci când condiţia (3.57) este îndeplinită, se spune că circuitul R, L , C se află în rezonanţă. Pulsaţia de rezonanţă, respectiv frecvenşa de rezonanţă sunt: 1 1 ω = ; f= . (3.58) LC 2π LC
172

Frecvenţe înalte. Mărind în continuare frecvenţa dincolo de cea de rezonanţă, impedanţa devine din nou mai mare decât rezistenţa R a circuitului; defazajul creşte, de asemenea. La frecvenţe înalte termenul inductiv ωL creşte foarte mult, impedanţa circuitului devine foarte mare, iar defazajul se apropie de + π / 2 radiani (90°). Variaţia impedanţei Z cu pulsaţia este arătată în figura 3.38. Concluzii: atunci când circuitul R, L , C serie este alimentat cu tensiune sinusoidală de aceeaşi frecvenţă cu cea de rezonanţă, se pun în evidenţă următoarele proprietăţi:  defazajul este nul, impedanţa – minimă;  tensiunea şi curentul sunt în fază;  tensiunile la bornele bobinei Fig. 3.38. Variaţia impadanţei Z şi condensatorului au valori cu pulsaţia ω. efective egale;  curentul prin circuit este maxim;  tensiunile la bornele bobinei şi condensatorului sunt maxime;  puterea reactivă a circuitului este nulă. Modul de variaţie cu pulsaţia a curentului şi a tensiunilor la bornele bobinei şi condensatorului pot fi urmărite pe diagramele vectoriale din figura 3.39. Mai întâi se observă că, deşi triunghiul cu laturile U, UR şi UX = UL – UC  dreptunghiular şi are ipotenuza U este constantă, vârful vectoruluiU R descrie un cerc cu diametrul U. Se   mai observă că, deoarece U R = R I , vârful vectorului I descrie de asemenea un cerc, cu diametru U / R , tangent la cerucul precedent în punctul O.   Frecvenţe joase. Dacă frecvenţa este nulă U R şi I sunt vectori nuli. Mărind pulsaţia până la o valoare ω < ω0, curentul prin circuit
173

creşte şi este defazat înaintea tensiunii la borne deoarece UL < UC (figura 3.39, a): curentul se comportă capacitiv. La rezonanţă (3.39, b) curentul prin circuit este maxim şi este în fază cu tensiunea la borne, iar tensiunile la bornele bobinei şi condensatorului au valorile efective egale: UL0 = ω0L I0 = U UC0 = 1 ω0C I0 = U ω0L R ω0L R ;

şi curentul se comportă rezistiv. Deoarece tensiunile la bornele bobinei şi condensatorului au valori egale la rezonanţă, rezonanţa în serie se mai numeşte şi rezonanţă de tensiune. Frecvenţe înalte. La pulsaţii ω > ω0 (figura 3.39, c) curentul scade sub valoarea de la rezonanţă, fiind defazat în urma tensiunii la borne şi având comportament inductiv. Rezistenţa circuitului influenţează curba de rezonanţă a curentului. Să admitem că L şi C sunt constante şi că o tensiune sinusoidală de valoare efectivă constantă şi frecvenţă ajustabilă este aplicată circuitului. Să reprezentăm variaţia curentului cu pulsaţia pentru două valori ale rezistenţei R : R1 şi R2 . Se obţin curbele din figura 3.40, din care rezultă că pentru R1 < R2 curba are valoarea maximă U/R1 mai mare şi, prin urmare, cu cât rezistenţa circuitului este mai mică, cu atât curba de rezonanţă devine mai îngustă şi mai ascuţită. Fig. 3.40. Acordarea circuitului. Un circuit R – L – C serie, alimentat la borne cu o tensiune sinusoidală de frecvenţă fixă, poate fi „acordat” pe frecvenţa de rezonanţă,
174

variind, de exemplu capacitatea condensatorului (inductivitatea L şi rezistenţa R fiind neschimbate). Într-adevăr, variind capacitatea C până la valoarea C0 astfel, ca ωL = 1/ ωC0 obţinem rezonanţa tensiunilor. Factorul de calitate a circuitului. A fost menţionat că la rezonanţă tensiunile la bornele bobinei şi a condensatorului sunt mai mari decât tensiunea de alimentare în raportul: UL0 U Raportul Q0 = ω0 L R = 1 ω0 C R (3.59) = UC0 U = ω0 L R = 1 ω0 C R .

se numeşte f a c t o r d e c a l i t a t e al circuitului rezonant. El arată de câte ori tensiunea UL0 şi UC0 la rezonanţă este mai mare decât tensiunea la bornele circuitului U. La valori înalte ale Q tensiunile UL0 şi UC0 depăşesc considerabil U. Egalitatea tensiunilor UL0 şi UC0 defazate cu π/2 indică faptul că în orice moment tensiunile la borne-

Fig. 3.41. Grafice ale tensiunii curentului şi puterii la rezonanţ de tensiune.

Fig. 3.42. Caracteristicile în frecvenţă x, xL , xC = f (ω).

le condensatorului şi a bobinei sunt egale dar de sens opus, uL = – uC. Prin urmare, în orice moment vor fi egale şi contrare puterile
175

instantanee ale segmentelor reactive pL = – pC , deoarece pL = i uL iar pC = i uC (figura 3.41). Astfel, creşterea energiei câmpului magnetic este rezultatul micşorării (în exclusivitate) a energiei câmpului electric şi invers, deci generatorului îi revine doar acoperirea pierderilor de energie ce revin rezistenţei active a circuitului. Rezonanţa tensiunilor se evidenţiază prin faptul că în circuit are loc un schimb periodic total de energie între câmpul magnetic al bobinei şi cămpul electric al condensatorului. Din acest motiv, un astfel de circuit poartă denumirea de c o n t u r ( c i r c u i t ) o s c i l a n t . La rezonanţa tensiunii ωL = 1 / ωC sau ω 2LC = 1, prin urmare, frecvenţa unghiulară de rezonanţă este 1 ω= = ω0 , LC iar frecvenţa de rezonanţă ω f = 2π = 2π LC 1 = f0 . (3.62) (3.60)

(3.61)

Cu alte cuvinte, rezonanţa are loc la frecvenţa generatorului egală cu frecvenţa oscilaţiilor proprii ale circuitului. Selectarea parametrilor circuitului pentru obţinerea rezonanţei se numeşte, cum a fost menţionat mai sus – a c o r d a r e a circuitului la rezonanţă. La rezonanţă mărimile (parametrii) ω, L şi C sunt legate prin relaţia (3.60), de unde urmează că acordarea circuitului se poate efectua pe diferite căi. De exemplu, cu ω şi L neschimbate – prin reglarea C, cu L şi C constante – prin schimbarea frecvenţei unghiulare ω a generatorului (sursei) de alimentare, etc. În figura 3.42 sunt date curbele dependenţei rezistenţelor xL = ωL, xC = 1/ωC şi x = xL – xC de frecvenţa ω = 2π f, care poartă denumirea de c a r a c t e r i s t i c i d e f r e c v e n ţ ă ale circuitului neramificat. Rezistenţa x a circuitului, egală cu diferenţa xL – xC se numeşte r e z i s t e n ţ ă r e a c t i v ă a
176

circuitului. La rezonanţă rezistenţa reactivă este x = 0 şi curentul coincide în fază cu tensiunea: tg φ = x / R = 0, φ = 0. Dacă circuitul R – L – C serie se află sub o tensiune U neschimbată, iar frecvenţa ω variază, are loc modificarea mărimilor care determină regimul de funcţionare a circuitului. Astfel, curentul U U I= = Z R2+x2 la valorile frecvenţei unghiulare ω = 0 şi ω = ∞ este egal cu zero, iar la rezonanţă (ω = ω0) atinge cea mai mare valoare I = U / R (figura 3.43). Curbele curentului I = f (ω) se numesc c u r b e d e r e z o n a n ţ ă ; pentru circuitul neramificat şi aceleaşi U, L şi C dar cu factori de calitate Q1 şi Q2 diferiţi (Q1 < Q2) curbele de rezonanţă sunt reprezentate în figura 3.43, a. Aceleaşi curbe, dar având depuse pe axa de ordinate nu valorile absolute a curentului, ci valorile relative, în raport cu cea de rezonanţă, adică I / Ip sunt date în figura 3.43, b. Din aceste curbe se observă că oscilaţiile intensive ale curentului în circuitul oscilant (contur) în serie apar la frecvenţe colaterale celei de rezonanţă ω0 sau, altfel spus conturul-serie permite trecerea unui anumit diapazon (bandă) de frecvenţe. Această proprietate este caracterizată prin b a n d a d e t r e c e r e a conturului sau prin zona de frecvenţe în limitele căreia curentul în contur nu coboară mai jos de valoarea Ip /√2 = 0,707 Ip .

177

Fig. 3.43. Curbele de rezonanţă pentru două valori diferite ale factorului de calitate.

Astfel, dacă se trage o linie paralelă axei ω prin punctul cu ordinata 0,707 şi din punctele de întretăiere a şi b cu caracteristica de rezonanţă se coboară perpendiculare, pe axa ω se obţin frecvenţele limitrofe ω1 şi ω2 şi lăţimea benzii de trecere a conturului oscilant: Δω = ω2 – ω1 . (3.63) Din figura 3.43 urmează că valorilor mai înalte ale factorului de calitate a conturului oscilant le corespund o curbă de rezonanţă mai îngustă şi, respectiv o bandă de trecere Δω mai mică. Fenomenul rezonanţei în circuitele electrice este pe larg utilizat în diferite sfere tehnice, îndeosăbi în radiotehnică şi electronică. Dar... apariţia rezonanţei tensiunilor în circuite de curent forte, unde acest fenomen nu corespunde unui regim normal de funcţionare a instalaţiei date, poate avea consecinţe grave din cauza creşterii periculoase a curentului şi a supratensiunilor pe elementele reactive ale circuitului.

3.5.10. Circuit R-L-C paralel. Rezonanţa de curent a) Circuitul oscilant fără pierderi (r = 0, R = ∞) Vom analiza la început un circuit ramificat care este constituit din două laturi, una dintre care conţine inductivitatea L, cealaltă – capacitatea C (figura 3.44). Deoarece reactanţa bobinei creşte cu frecvenţa şi reactanţa condensatorului scade cu frecvenţa, iar cele două reactanţe au semne opuse, va exista o frecvenţă la care tensiunea la borne şi curentul total vor fi în fază. La această frecvenţă se manifestă un fenomen de reFig. 3.44. Circuit ramificat zonanţă ca şi în circuitul R-L-C serie.
178

Comportarea la rezonanţă va fi exact opusă faţă de circuitul serie, din care motiv fenomenul se mai numeşte antirezonanţă. Atunci când rezistenţele laturilor sunt egale adică (3.64) ωL = 1 / ωC în circuit are loc r e z o n a n ţ a c u r e n ţ i l o r . Din formula (3.64) este clar că intrarea circuitului în rezonanţă poate fi obţinută prin selectarea (modificarea valorii) L, C sau variind frecvenţa unghiulară ω, deoarece L = 1/ω 2C , C = 1 / ω 2L şi ω = 1 / √LC = ω0 . La rezonanţă curenţii prin laturi I1 = IL = U / ωL = I2 = IC = U ωC sunt egali ca valoare absolută şi variază aflându-se în antifază, deoarece IL este defazat cu 90° în urma tensiunii iar IC este defazat cu 90° înaintea tensiunii (figura 3.45). Conform teoremei Kirchhoff, curentul în partea neramificată a circuitului (curentul total, sau comun) i = iL + i C , dar, deoarece iL = – iC curentul i = iL + iC = 0, adică curentul total este nul. În figura 3.45 sunt reprezentate curbele tensiunilor, curen(3.65)

cu inductanţă şi capacitate.

Fig. 3.44. Diagrama vectorială a curenţilor la rezonanţa (r= 0).

Fig. 3.45. Graficele tensiunilor, curenţilor şi a puterii la rezonanţa curenţilor (r = 0). 179

ţilor şi puterii. Lipsa în circuit a rezistenţei active (r = 0 în laturile cu L şi C) semnalează că energia acumulată în circuit nu se disipă (cheltuie). În cursul primei pătrimi de perioadă (figura 3.45) tensiunea pe condensator creşte de la 0 la valoarea maximă UCm şi în câmpul electric al său se acumulează energia WCm = C U 2Cm / 2. În următoarea pătrime de perioadă tensiunea pe condensator discreşte până la zero, are loc diminuarea câmpului electric şi degajarea (eliberarea) energiei sale. În cursul primei pătrimi de perioadă (figura 3.45) curentul prin bobină ILm se micşorează până la 0, are loc concomitent diminuarea câmpului magnetic şi eliberarea energiei sale. În următoarea pătrime de perioadă curentul prin bobină creşte până la valoarea ILm , creşte şi energia câmpului magnetic al bobinei până la valoarea maximă WLm = L I 2Lm / 2. Din cele expuse şi din figura 3.45 este simplu de înţeles că în cursul primei pătrimi de perioadă energia cinetică a câmpului magnetic se transformă în energia potenţială a câmpului electric, iar în cea de-a doua pătrime invers, energia câmpului electric se transformă în energia câmpului magnetic. Astfel, procesul traficului de energie se petrece în continuare, dar nu are loc şi un schimb de energie cu generatorul fiindcă curentul comun este egal cu zero. Oscilaţiile într-un contur paralel fără pierderi (ideal) sunt n e a m o r t i z a t e . b ) Circuitul oscilant cu pierderi (r ≠ 0, R = ∞) În figura 3.46 este reprezentat un circuit din două laturi în paralel, ce conţin o bobină (neideală, cu r) şi un condensator, conectate la un generator de tensiune U. Curentul ce parcurge bobina este

Fig. 3.46. Schema circuitului 180

ramificat cu pierderi

Fig. 3.47. Diagrama vectorială a circuitului ramificat.

I1 =

U Z1

=

U r 1+ x
2 2 L1

.

Acest curent este defazat în urma tensiunii cu un unghi φ1, tangenta căruia este tg φ1 = xL 1 / r1 . Curentul bobinei poate fi descompus în două componente, una activă Ia 1 = I 1 cos φ1, care coincide (este în fază) cu tensiunea U, alta – reactivă, Ip 1 = IL = I 1 sin φ1 defazată în urma tensiunii cu π/2 (figura 3.47). Curentul condensatorului este U U I2 = IC = = = U ωC . xC 1/ωC Acest curent este dafazat înaintea tensiuni cu π/2 (figura 3.47). Curentul sumar poate fi găsit din triunghiul dreptunghiular al curenţilor, o catetă a căruia este componenta activă Ia = Ia 1 , altă catetă este componenta reactivă a curentului sumar, egală cu diferenţa componentei reactive a curentului bobinei şi a curentului condensatorului Ip = Ip 1– I2 = IL – IC . Astfel, curentul sumar este: I= I 2a + I 2p . Defazajul curentului sumar cu tensiunea la borne poate fi calculat prin tangenta unghiului φ (figura 3.47): Ip IL – IC tg φ = = . Ia Ia 1 Curentul I prin partea neramificată a circuitului poate fi defazat în urma tensiunii la borne cu unghiul φ, dacă IL > IC sau înaintea acesteia dacă IL < IC şi, în sfârşit, poate coincide cu tensiunea dacă IC = IL (figura 3.48). În ultimul caz în circuit are loc r e z o n a n ţ a c u 181

r e n ţ i l o r , când I 2 = I 2a + I 2p = I 2a , iar puterea P = U I cos φ = UI deoarece φ = 0 şi cos φ = 1. Astfel, curentul sumar este egal cu componenta activă a curentului ce parcurge bobina, fiind totodată mai mic decât curentul prin bobină din cauza că componenta activă a acestui curent este mai mică decât curentul bobinei, adică Ia1 < I1 .

Fig. 3.48. Diagrama vectorială în rezonanţa curenţilor.

Fig. 3.49. Greficele curenţilor, tensiunii şi puterii circuit ramificat şi

IL = IC

Raportul dintre curentul prin condensator sau prin bobină (I1 ≈ I2) şi curentul total prin partea neramificată a circuitului prezintă factorul de calitate Q I1 =Q I care demonstrează de câte ori curentul în circuitul oscilant paralel este mai mare decât curentul comun ce parcurge circuitul exterior conturului. Puterea maximă consumată la crearea câmpului magnetic U IL este egală cu puterea maximă consumată la crearea câmpului electric U IC ; prin urmare, vor fi egale şi energiile maxime ale câmpurilor electric şi magnetic, W ILM = W ICM . Ca şi în cazul circuitului oscilant serie, pe parcursul primei pătrimi de perioadă energia ce se acu182

mulează în câmpul electric se obţine integral din câmpul magnetic, în a doua pătrime energia ce se acumulează în câmpul magnetic se datorează câmpului electric. De la generator în circuit se furnizează numai energia disipată pe rezistenţa activă. Deoarece componentele reactive ale curentului se compensează reciproc, circuitul generatorului este parcurs doar de curentul activ, determinat de pierderile pe rezistenţa activă. În figura 3.49 sunt reprezentate curbele curenţilor, tensiunilor şi puterii circuitului oscilant paralel (figura 3.46). Acest circuit are cea mai largă aplicaţie practică. În concluzie se poate menţiona că la rezonanţă admitanţa este minimă, impedanţa circuitului este maximă, curentul total (comun) minim şi curenţii prin cele două ramuri ating valori maxime. Frecvenţa de rezonanţă este aproape de ω0 dată de relaţia (3.62) în ipoteza că ω0 L >> r. Factorul (coeficientul) de putere – cos φ. Valoarea nominală IN a curentului maşinii electrice, al transformatorului sau al unui aparat electromagnetic se determină din condiţia nivelului admis de încălzire a bobinelor, iar valoarea nominală a tensiunii UN – din condiţia nivelului admis de încălzire a miezului magnetic. Astfel, curentul şi tensiunea nominale prezintă valorile-limită admise în procesul de expluatare. Valoarea maximă a puterii active dezvoltate de generator are loc în cazul când cos φ = 1, fiindcă PN = UN IN cos φ = UN IN = SN . (3.66) În acest caz generatorul este utilizat cel mai efectiv, deoarece puterea lui activă este egală cu puterea totală nominală SN . Diminuarea factorului de putere cosφ micşorează proporţional puterea activă a generatorului; de exemplu, dacă cos φ = 0,5 atunci şi PN = 0,5 SN , adică va alcătui doar 50% din puterea totală nominală. Aceasta înseamnă că are loc o utilizare neeficientă a generatorului şi, deci o expluatare inadmisibilă. Factorul de putere al generatorului (al staţiei electrice) depinde de consumator, de aceea prin indicaţii (prescripţii) administrative acesta este stabilit în valoare de (0,9 – 0,92) spre care trebuie să tindă fiecare unitate industrială. Dacă cosφ la întreprindere este mai mic decât cel stabilit, se introduc majorări la tariful pentru energia elec183

trică şi invers, dacă cosφ depăşeşte valoarea stabilită atunci se face ieftenirea tarifului. Majoritatea consumatorilor de energie electrică la întreprinderile industriale este constituită din motoare electrice şi alte aparate şi mecanisme electromagnetice, în care apare fluxul magnetic necesar funcţionării. Apariţia acestui flux este posibilă numai în prezenţa componentei reactive a curentului Ia 1 = Ia (figura 3.46, 3.47), care determină puterea activă a consumatorului P = U IN . Curentul receptorului, de exemplu a unui motor asincron poate fi exprimat (figura 3.47) astfel: I1 = Ia12 + Ip12 . Acest curent este defazat în raport cu tensiunea cu un unghi φ1, tangenta căruia tg φ1 = Ip1 / Ia1 iar factorul de putere cos φ1 = Ia1 / I1 . Curentul motorului poate fi determinat utilizând cunoscuta formulă a puterii P1 P1 1 I1 = = . U cos φ1 U cos φ1 Din formulă urmează că la tensiunea U şi puterea P1 constante, cu micşorarea cos φ1 curentul I1 va creşte inversproporţional, iar puterea pierderilor în conductorii ce leagă motorul cu generatorul (staţia) se va modifica proporţional pătratului curentului (ΔP = I12 rcond) şi, deci inversproporţional factorului de putere; aşadar, P1 ΔP = I1 rcond =
2

1

2

P2 rcond = rcond U
2

1
.

U cos φ1

cos φ1
2

Aceste pierderi prezintă un al doilea motiv din care se cere majorarea cos φ al instalaţiei până la valoarea 0,9 – 0, 92. La mersul în gol al motorului cos φ m.g. = 0,1 ÷ 0,3 iar încărcat cu sarcină nominală – cos φN = 0,8 ÷ 0,85. Î n s c o p u l m a j o r ă r i i cos φ se poate: 1. Mări sarcina motorului şi a o menţine aproape de valoarea ei nominală.
184

2. Înlocui motoarele cu sarcină micşorată cu motoare de putere mai mică, ca acestea să funcţioneză la sarcini aproape de cele nominale. 3. Instala un motor asincron care la un grad înalt de excitare provoacă în circuit un curent reactiv defazat înainte. 4. Conecta în paralel motorului o baterie de condencatoare. Majorarea factorului de putere al instalaţiilor electrice este o problemă tehnico-economică importantă, deoarece creşterea cos φ semnifică o economie importantă de energie electrică, obţinută prin micşorarea pierderilor şi o mai bună utilizare a puterii generatorului a celorlalte segmente de transfer de energie.
Exemplu. Tensiunea pe consumator este U = 400 V, puterea acestuia P = 50 kW. Rezistenţa conductorilor liniei de transmitere ce leagă receptorul la generator este r = 0,04 Ω . Să se determine puterea desipată (pierdută) în conductori la valori ale factorului de putere cos φ1 = 0,9 şi cos φ2 =0,3. Curenţii consumatorului şi în conductorii liniei în condiţiile date sunt: I1 = P / U cos φ1 = 50∙10 3 / (400∙0, 9) = 139 A; I2 = P / U cos φ2 = 50∙10 3 / (400∙0, 3) = 417 A. Puterea pierderilor în conductorii liniei ΔP1 = I12 r = 1392 ∙ 0,04 = 19 320 ∙ 0,04 = 772 W; ΔP2 = I22 r = 4172 ∙ 0,04 = 173 900 ∙ 0,04 = 6956 W. Aceleaşi pierderi în % faţă de puterea consumatorului ΔP1 = ΔP2 = 772 ∙ 100 50 000 6956∙100 50 000 = 1,54 %; = 13,91%.

Energia activă şi reactivă. Energia electrică, consumată în circuitul de curent alternativ în timpul t se numeşte e n e r g i e a c t i v ă . La o putere constantă energia activă Wa = P t = U I cosφ t . (3.67)
185

Dacă puterea este schimbătoare, atunci energia activă se calculează ca suma P1 t1 + P2 t2 +...= Wa1 + Wa2 +...= Wa , în care fiecare termen prezintă energia pe care a primit-o circuitul în perioadele de timp t1, t2, ... pe parcursul cărora puterea a fost constantă. Produsul puterii reactive neschimbate Q şi a timpului t se numeşte energie reactivă Wp = Q t = U I sinφ t . (3.68) Dacă puterea reactivă este schimbătoare, energia reactivă se calculează ca suma termenilor Q1 t1 + Q2 t2 +...= Wp1 + Wp2 +...= Wp . Dacă puterea activă şi reactivă este constantă atunci raportul Wa = Wa + Wp
2 2

UI cosφ t = (UI cosφ t) + (UI sinφ t)
2 2

=

UI t cosφ UI t cos2φ + sin2φ

= cosφ

este egal cu factorul de putere. În cazul puterilor care se schimbă, prin măsurarea pe o perioadă de timp a energiei active şi reactive cu contoare respective, poate fi obţinut raportul Wa = cosφmed Wa + Wp
2 2

care prezintă valoarea medie a factorului de putere. Acesta este un indiciu tehnico-economic important de funcţionare a instalaţiei date.
Exemplu.Lectura contorului de energie activă la început şi sfârşit de lună a fost 2326 şi 2476 de KW∙oră respectiv, iar a celui de putere reactivă – de 1673 şi 1773 KW∙oră respectiv. Să se calculeze valoarea medie a factorului puterii. 186

Energia activă consumată: Wa = 2476 – 2326 = 150 KW∙oră, într-o lună; Energia reactivă consumată în aceeaşi perioadă: Wp = 1773 – 1673 = 100 KW∙oră. Factorul de putere mediu va fi: cosφmed =
2

Wa Wa + Wp
2

=

150 150 + 100
2 2

= 0,83.

3.6. STUDIUL CIRCUITELOR ÎN REGIM

PERMANENT SINUSO-

IDAL CU AJUTORUL MĂRIMILOR COMPLEXE

3.6.1. Proprietăţi ale numerelor complexe 1. Numere compuse. Numărul − 4 = 2 j, unde j = −1 este un număr imaginar. Orice număr complex c este o sumă dintre un număr real şi un număr imaginar: c =a+jb. (3.69) Numărul a este partea reală a numărului complex c , jb – partea imaginară a lui c. Scrierea prescurtată: a = Re {c} , b = Im {c} . (3.70) Pentru a indica că o mărime este complexă vom f o l o s i s u b l i n i e r e a , de exemplu c . În orice ecuaţie cu numere complexe, partea reală a membrului drept este egală cu partea reală a membrului stâng; partea imaginară a membrului drept este egală cu partea imaginară a celui stâng. 2. Prezentarea numerelor complexe în planul complex. Forma lor trigonometrică. În planul complex axa absciselor se numeşte axa reală şi se notează de obicei prin +1; axa ordonatelor poartă denumirea de axă imaginară şi se notează cu +j. Numerele complexe se reprezintă în planul complex prin puncte; în figura 3.50 numărul complex c este reprezentat prin punctul C care se numeşte afixul lui c.

187

Fig. 3.50. Reprezentarea numărului complex.

Fig. 3.51.

Fig.3.52

Abscisa lui C este partea reală a lui c, ordonata – partea imaginară a numărului complex c. Observaţie: prin corespondenţa dintre numerele complexe şi punctele planului complex se asociază biunivoc fiecărui număr complex c un vector liber în plan : OC . Se obişnuieşte ca numărul complex c, afixul C şi vectorul OC să se simbolizeze şi să se noteze la fel: c. Deoarece OA = a, OB = b rezultă OC = a 2 + b 2 şi tg α = OB/OA = b/a . Numărul real şi pozitiv r= (3.71)
a 2 + b2

= | c|

se numeşte modulul numărului complex c şi se notează | c | . Numă-rul real α = arc tg b/a > = < 0 (3.72) se numeşte argumentul numărului complex c şi se notează arg {c}. Numărul complex c poate fi scris sub forma exponenţială şi, respectiv trigonometrică: α c = r e j = r cos α + j r sin α . (3.73)
(Forma trigonometrică rezultă direct, deoarece în triunghiul dreptunghiular AOC catetele sunt: a = r cos α ; b = r sin α . Forma exponenţială este mai complicat de obţinut, aici nu se va recurge la o demonstraţie, va trebui de α reţinut identitatea e j = cos α + j sin α ).

3. Operaţii cu numere complexe. Să considerăm două numere complexe c1 şi c2. Numerele complexe se adună sau se scad adu188

nând, respectiv scăzând separat părţile reale şi separat părţile imaginare: c1 + c2 = (a1 + j b1) ± (a2 + j b2) = (a1 ± a2) + j (b1 ± b2). (3.74)
(apropo de această formă de prezentare a numerelor complexe: este obişnuit să se numescă forma algebrică de prezentare).

Forma exponenţială permite înmulţirea şi împărţirea numerelor complexe operând numai cu modulele şi argumentele lor. Astfel, la înmulţirea numerelor complexe se înmulţesc modulele şi se adună argumentele: α α α α c1 × c2 = (r1 e j 1) × (r2 e j 2) = r1 r2 e j( 1 + 2) . (3.75) Numerele complexe se împart împărţind modulele şi scăzând argumentele: α c1 r1 e j 1 r1 α α = = e j(( 1 – 2) . (3.76) jα 2 c2 r2 e r2 4. Numere complexe conjugate. Numărul complex c* = a – jb = α = re – j se numeşte conjugatul numărului complex c = a + jb = α re + j . Se poate observa că produsul acestor două numere complexe c∙c* = re + j ∙ re – j
α α

= r2 = a2 + b2 (pătratul modulului).

Exemple. 1. Să se scrie numărul complex a = 10 e jπ/4 sub forma trigonometrică. Deoarece cos π / 4 = 0,707 şi sin π / 4 = 0,707 rezultă: 10 e jπ/4 = 10 cos π / 4 + j 10 sin π / 4 = 7,07 + j 7,07. Acest număr complex este reprezentat în figura 3.51. 2. Să se exprime numărul complex 2 + j5 în forma exponenţială. Modulul acestui număr r = 22 + 32 = 5,37; argumentul α = arc tg 5/2 = 68,2° = 1, 19 radiani. Prin urmare, 2 + j5 = 5,37 ej 68,2°= 5,37 e j 1,19 (v. figura 3.52). ± 3. Să se demonstreze că e jπ / 2 = j; e-jπ / 2 = – j; e j π = – 1. 189

Aplicând succesiv formula trigonometrică, obţinem: π π e jπ / 2 = cos + sin = + j; 2 2 e -jπ / 2 = cos (-π / 2) + j sin (-π / 2) = – j; e jπ = cos (± π ) + j sin (± π ) = – 1. Reprezentarea grafică este dată în figura 3.53.
±

Fig. 3.53.

4. Numărul complex c se înmulţeşte cu factorul real a. Să se arate că această operaţie înseamnă amplificarea vectorului reprezentativ cu factorul real a. Utilizând forma exponenţială a lui c obţinem: α a∙c = a ∙ r e j , ceea ce înseamnă că numai modulul este multiplicat cu factorul real. Numerele complexe c şi ac se reprezintă prin vectori coliniari. 5. Numărul complex c se înmulţeşte cu factorul complex e j de modul egal cu unitatea. Să se arate că aceasta înseamnă rotirea vectorului c cu unghiul θ şi să se particularizeze pentru θ = π / 2 (a) şi pentru θ = – π / 2 (b). a) Utilizând ca şi în exemplul precedent forma exponenţială, obţinem c ∙ e j = c e j e j = c e j(
θ θ

α

θ

α +θ )

.

Vectorul rezultant are modulul c = | c| , argumentul a crescut cu unghiul θ ; vec-torul s-a rotit în sens direct, cu unghiul θ (figura 3.54, a).

Fig. 3.54. b) Înmulţirea vectorului c cu e j π / 2 înseamnă rotirea lui cu π / 2 în sens direct, iar înmulţirea cu – j = 1/ j (adică împărţirea cu j) înseamnă rotirea lui c în sens 190

invers celui trigonometric (orar, figura 3.54, b). Vectorii ± j θ sunt perpendiculari pe vectorul c.

3.6.2. Reprezentarea în complex a mărimilor sinusoidale. Fazori Proprietatea funcţiilor sinusoidale de a putea fi puse în corespondenţă cu vectorii liberi din plan este folosită în reprezentarea lor vectorială. Mai sus a fost menţionat (în treacăt) că oricărui număr complex îi corespunde în mod biunivoc un punct în planul complex şi, deci îi corespunde şi vectorul de poziţie al acestuia faţă de originea planului. Identificând planul vectorilor liberi cu planul complex, poate fi stabilită o corespondenţă biunivocă între mulţimea funcţiilor sinusoidale de timp şi mulţimea numerelor complexe. Astfel, se ajunge la o reprezentare analitică a funcţiilor sinusoidale, denumită reprezentare în planul complex sau mai scurt – reprezentare în complex: i=I
2

sin (ω t + γ) → I : I / γ → I = I e jγ.

O mărime sinusoidală i = I 2 sin (ω t + γ) poate fi reprezentată în complex, asociindui-se numărul complex I , al cărui modul este egal cu valoarea efectivă şi al cărui argument este egal cu faza iniţială.. Această corespondenţă biunivocă se poate scrie prescurtat sub forma i=I (3.77) Mărimea I asociată prin reprezentarea în complex a mirimii sinusoidale i se numeşte fazorul curentului, sau curentul complex. Trecerea de la o mărime sinusoidală la fazorul asociat ei şi, invers, de la fazor la mărimea sinusoidală se realizează direct, aplicând (3.77). Reprezentarea în complex este similară reprezentării vectoriale, pentru că se bazează pe proprietatea mărimilor sinusoidale dintr-un circuit electric, toate având aceeaşi frecvenţă şi pot diferi între ele numai prin valoarea efectivă şi faza iniţială; deci, sunt complet caracterizate prin perechi de numere reale (I, γ). Şi numerele com191
2

sin (ω t + γ)  I = I e jγ.

plaxe, fiind de asemenea caracterizate complet prin perechi de numere reale, pot fi puse în corespondenţă cu mărimile sinusoidale.
Exemple. 1. Să se determine fazorul curentului i = 2 2 sin (314 t – π/3) şi să se reprezinte în planul complex. În reprezentarea în complex, curentului instantaneu i se asociază fazorul I = 2 e j (m– π / 3) = 2 [ cos ( – π / 3) + + j sin ( – π / 3) ] = (1 – j Fig. 3.55.
3

), A .

Acest fazor este reprezentat în figura 3.55.

2. Să se scrie expresia instantanee a curentului, fazorul căruia este I = – 3 + 4j. Deoarece partea reală şi imaginară sunt Re (I) = – 3 A şi Im (I) = 4 A, modulul şi argumentul I = 32 + 42 = 5 A; γ = arg (I) = π / 2 + arc tg ¾ = 143,12 ° = 2,48 rad. Se poate deci scrie: i = 5 2 sin (ω t + 2,48), A.

3.6.3. Caracterizarea în complex a circuitelor dipolare La bornele unui circuit dipolar, liniar şi pasiv este aplicată tensiunea
u = U 2 sin (ω t + β), circuitul absoarbe curentul i = I 2 sin (ω t + γ). Fazorii tensiunii la borne şi a curentului în circuit sunt u  U = U e jβ ; i I

= I e jγ. Impedanţa complexă a circuitului este raportul dintre fazorul tensiunii şi fazorul curentului: U Z= . (3.78) I Impedanţa complexă este deci o mărime complexă care se măsoară în ohmi şi care, în urma înlocuirii fazorilor U şi I se prezintă cau un fazor: Z= U e jβ = U e j(β – γ) = Z e j φ
192

(3.79)

I e jγ

I

deoarece U / I = Z este impedanţa scalară, iar φ = β – γ este defazajul dintre tensiune şi curent. Impedanţa complexă are modulul egal cu impedanţa scalară a circuitului, iar argumentul egal cu defazajul circuitului: (3.80) | Z | = Z; arg ( Z ) = φ

În forma trigonometrică impedanţa complexă este Z = Z e j φ = Z cosφ + j Z sinφ. (3.81) Din triunghiul impedanţelor, cum se ştie deja, produsul Z cosφ este rezistenţa circuitului şi se notează cu R ; mărimea Z sinφ se numeşte reactanţa circuitului şi se notează cu X. Astfel se poate scrie Z=R+jX. (3.82) Deci, partea reală a impedanţei complexe este egală cu rezistenţa circuitului, iar coeficientul parţii imaginare este egal cu reactanţa lui: R = Re {Z}; X = Im {Z}. Dat fiind faptul că Z şi φ caracterizează în totalitate un circuit dipolar, impedanţa complexă de asemenea descrie complet circuitul. O b s e r v a ţ i e : Impedanţa complexă nu depinde de U şi I , ci numai de structura circuitului şi de frecvenţă. Admitanţa complexă a circuitului este raportul dintre fazorul curentului şi fazorul tensiunii: Y= I e jγ Ue

=

I e jγ

Ue

= Y e – jφ

(3.83)

Admitanţa complexă are modulul egal cu admitanţa scalară a circuitului şi argumentul egal cu defazajul cu semn schimbat. Sub forma (trigonometrică) admitanţa se scrie Y = Y e– j φ = Y cosφ – j Y sinφ = G + j B ,
193

(3.84)

unde Y cosφ = G este conductanţa circuitului, iar Y sinφ = – jB este susceptanţa circuitului; ambele mărimi se măsoară în simens (S).
Exemplu. Este dat un circuit pasiv dipolar cu tensiunea la borne egală cu u = 24 2 sin ω t, care absoarbe curentul i = 2 2 sin (ω t – π / 3) A. Să se calculeze: − impedanţa şi admitanţa complexe; − rezistenţa şi reactanţa circuitului. Deoarece U = 24 V şi I = 2 e– j π / 3 A, rezultă Z = U I = 24 2e
–jπ/3

= 12 e j π / 3; Y =

1 Z

=

1 12 e
jπ/3

=

1 12

ejπ/3 S .

Z = 12 cos

π 3

+ j sin

π 3

= (6 + j 10,39) Ω.

Puterea aparentă complexă. Cu ajutorul fazorilor U şi I pot fi calculate direct, din soluţia circuitului puterile activă, reactivă şi aparentă. Produsul dintre fazorul tensiunii şi conjugatul complex al fazorului curentului se numeşte putere aparentă complexă şi se calculează ca S = U I* = U e jβ I e– j γ = U I e j(β – γ) = S e de unde obţinem S = S cos φ + j S sin φ = P + j Q . (3.85)

,

Prin urmare, puterea activă P = Re {S} şi reactivă Q = Im {S}.
Exemplu. Să se calculeze puterea aparentă complexă pentru circuitul pasiv care sub tensiunea u = 120 2 sin ω t, absoarbe curentul i = 2,5 2 sin (ω t – π / 6) şi apoi să se determine puterea activă, reactivă şi aparentă. U = 120 V; I = 2,5 e – j π / 6 A. S = U I * = 120 ∙ 2,5 e + j π / 6 = 300 e + j π / 6 = (259,8 + j 150) VA. S = 300 VA; P = Re {S} = 259,8 W; Q = Im {S} = 150 var.

194

3.6.4. Elemente pasive ideale de circuit studiate cu fazori 1. Rezistorul ideal. Acest element de rezistenţă r are curentul în fază cu tensiunea aplicată la borne. Asrfel, u=U i = I
2 2

sin ω t  U = U ; sin ω t  I = I.

(3.86) (3.87) (3.88)

Între fazorii tensiunii şi curentului există relaţia: U=rI, reprezentată ca în diagrama din figura 3.56, a . Impedanţa complexă a rezistorului este U Z= = r. I Ţinând cont de relaţiile (3.79) şi (3.80), se obţine: Z = r; φ = 0 ; R = r; X = 0. (3.90) În relaţiile (3.90) se regăsesc rezultatele cunoscute de la studiul elementelor ideale de circuit în regim sinusoidal.

(3.89)

Fig. 3.56. Elemente ideale de circuit în curent sinusoidal.

Puterea aparentă complexă are expresia S=UI*=P+jQ,
195

deci P = r I 2 = U 2 / r ; Q = 0. 2. Bobina ideală. La bornele elementului de circuit cu inductivitatea L este aplicată tensiunea u = U 2 sin ω t care provoacă un curent defazat în urma tensiunii i = U /ωL 2 sin (ω t – π/2). Fiind fazurul curentului U U I = e –jπ/2 = , (3.91) ωL jωL rezultă U = jωLI . (3.92) Fazorul curentului prin bobina ideală este reprezentat în figura 3.56, b (este defazat cu π / 2 rad în urma fazorului U ). Impedanţa complexă a bobinei ideale este Z = U / I = jωL (3.93) Astfel, regăsim rezultatele obţinute anterior pentru elementele ideale de circuit: Z = ωL , φ = π / 2 , R = 0, X = ωL > 0. (3.94) Puterea aparentă complexă este egală cu: S = U I = j ωL I* I = j ωL I 2, respectiv P = 0; Q = ωL I 2, = ωL U 2/ ωL > 0. (3.96) 3. Condensatorul ideal. Elementul de circuit ideal cu capacitatea 2 sin ω t, ce absoarbe curentul C şi tensiunea la borne u = U defazat înaintea tensiunii, i = ωC I 2 sin (ω t + j π / 2) al cărui fazor este I = ωCU e j π / 2 ⇒ I = j ωC U . (3.97) Fazorul curentului în condensator este prezentat în diagrama fazorială din figura 3.56, c înaintea fazorului tensiunii la borne cu π/2 rad. Impedanţa complexă a condensatorului ideal este U 1 1
196

(3.95)

I Din relaţia (3.98) rezultă: 1 Z= ; φ= – ωC

Z=

=

j ωC

= –j

ωC

.

(3.98)

π 2

; R = 0; X =–

1 ωC

< 0.

Puterea aparentă complexă este egală cu: I2 S = U I* = , jωC iar de aici rezultă că P = 0; Q = X I 2 = – I 2/ ωC = – U 2ωC < 0. Astfel, se regăsesc rezultatele anterior obţinute. În concluzii se poate menţiona: 1. Pentru elementele de circuit dipolare, ideale şi pasive relaţia ten-siune-curent este dată în forma U=ZI. Această relaţie este cunoscută ca l e g e a l u i O h m , d atorită asemănării formale cu relaţia cunoscută din curentul continuu: U = R I. 2. Impedanţa complexă pentru cele trei elemente ideale de circuit este: Z = r ; Z = j ωL ; Z = 1 j ωC .

3.6.5. Circuite simple studiate cu fazori În continuare, metoda studiată mai sus – reprezentării în complex, adică prin fazori se va aplica la analiza şi calculul circuitelor R – L serie şi R – L – C serie, care anterior au fost studiate cu metoda reprezenzării vectoriale.

197

Circuitul R – L serie. Pentru acest circuit (figura 3.57) se poate scrie: U = UR + UL ; UR = R I ; UL = j ωL I .

Fig. 3.57. Circuit R – L serie (a) şi diagrama fazorială (b) a circuitului.

Prin înlocuire obţinem: U = (R + j ωL) I , de unde rezultă impedanţa complexă a circuitului U I = Z = R + j ωL. (3.99)

Se poate calcula acum impedanţa scalară şi argumentul: ωL Z = R 2 + (ωL) 2 ; φ = arc tg . R Circuitul R – L – C serie. Pentru acest circuit (figura 3.58, a ) în mod analog celui precedent se pot scrie relaţiile între fazori: 1 U = UR + UL + UC ; UR = R I ; UL = j ωL I ; UC = I. j ωC Substituind, obţinem relaţia dintre fazori ( U şi I ): 1 U = R + j ωL + I , (3.100) j ωC iar impedanţa complexă a circuitului 1
198

. (3.101) ωC Impedanţa scalară este modulul impedanţei complexe, iar argumentul ei este defazajul circuitului. Se obţin astfel expresiile lui Z şi φ deduse în subcap. 3.5.7. Diagrama fazorială este dată în figura 3.58.

Z = R + j ωL –

Fig. 3.58. Circuirul R – L – C serie (a) şi diagrama lui fazorială (b).

Aşa dar, determinând impedanţa complexă a circuitului, pot fi obţinute foarte simplu impedanţa scalară şi argumentul (defazajul) circuitului. După aceasta studiul circuitului urmează aceeaşi cale ca şi în cazul reprezentării vectoriale. Conexiunile impedanţelor. D o i d i p o l i p a s i v i necuplaţi inductiv între ei, având impedanţele complexe Z1 şi Z2 şi legaţi în serie, sunt străbătuţi de acelaşi curent (figura 3.59). Tensiunea complexă la borne este: U=U1+U2.

Fig. 3.59

Fig. 3.60.

Fig. 3.61.

Înlocuind U 1 = Z1 I şi U 2 = Z 2 I , obţinem: U = Z1 I + Z 2 I = ( Z1 + Z 2 ) I . Impedanţa complexă echivalentă este egală cu U
199

I

= Z e = Z1 + Z 2 .

(3.102)

Impedanţa complexă echivalentă a doi dipoli legaţi în serie este egală cu suma impedanţelor complexe ale dipolilor. Pot fi separate părţile reale şi imaginare ale impedanţei echivalente, obţinându-se relaţiile: Re + j Xe = R1 + j X1 + R2 + j X2 = (R1 + R2 ) + j (X1 + X2) de unde Re = R1 + R2 ; Xe = X1 + X2 , (3.103) adică la dipoli în serie rezistenţa echivalentă este suma rezistenţelor, iar reactanţa echivalentă este suma reactanţelor dipolilor. D o i d i p o l i p a s i v i necuplaţi inductiv între ei şi legaţi în paralel au aceeaşi tensiune la borne. În acest caz avem suma curenţilor: U U 1 1 I = I1 + I2 = + = U + = U (Y1 + Y2). Z1 Z2 Z1 Z2 Admitanţa complexă echivalentă este: I = Ye=Y1 +Y2. U Înlocuind admitanţele prin impedanţe 1 Ze 1 Z1 1 Z2 Z1Z2 Z 1+ Z 2

(3.104)

=

+

=Ze,

iar separând părţile reale şi imaginare, obţinem: Ge = G1 + G2 ; Be = B1 + B2 . (3.105) Prin urmare, doi dipoli în paralel au admitanţa complexă echivalentă egală cu suma admitanţelor complexe, conductanţa echivalentă egală cu suma conductanţelor şi susceptanţa echivalentă egală cu suma susceptenţelor dipolilor.
200

Exemplu. Să se determine impedanţa complexă echivalentă a circuitului R – L – C paralel (figura 3.61). Conform figurii menţionate, Z 1 = R + j ωL şi Z 2 = 1/j ωC ; rezultă 1 (R + j ωL) j ωC (R + j ωL) (R + j ωL) Ze= = = × 1 1 – ω2LC + j ω RC 1 – ω2LC + j ω RC R + j ωL + j ωC ×

(1 – ω2LC – j ω RC ) (1 – ω LC – j ω RC )
2

R + j (ωL – ω2L2C – ω2R LC ) =

(1 – ω LC ) + ( ω RC )
2 2

=
2

R =

(ωL – ω2L2C – ω2R LC ) + j
2

(1– ω LC ) + (ω RC )
2 2

(1– ω LC ) + (ω RC )
2 2

.
2

CAPITOLUL 4 CIRCUITE ELECTRICE TRIFAZATE ÎN REGIM PERMANENT SINUSIODAL ALTERNATIV 4.1. GENERAREA SISTEMULUI TRIFAZAT DE
TENSIUNI ELECTROMOTOARE

În Capitolul 3 a fost arătat că rotind o spiră rigidă cu aria A în jurul unei axe de simetrie cu viteza unghiulară ω, într-un câmp magnetic uniform şi constant, în spiră se induce o tensiune electromotoare al201

ternativă sinusoidală e = E 2 sin (ωt + α ), cu valoarea efectivă E = B A ω / 2 = 0,707 B A ω . Faza acestei t.e.m. este egală cu unghiul în radiani format de spiră şi  sensul de calcul al fluxului, cu inducţia magnetică B . 4.1.1. Sistem simetric de tensiuni electromotoare Este evident şi uşor de înţeles că rotind simultan trei spire identice fixate rigid pe acelaşi ax, în spire se vor induce tensiunile electromotoare: e1 = E 2 sin (ωt + α 10) ; e2 = E 2 sin (ωt + α 20) ; (4.1) e3 = E 2 sin (ωt + α 30) . Fazele iniţiale ale acestor t.e.m. sunt unghiurile formate de sensurile de calcul ale fluxurilor prin suprafeţile spirelor, cu inducţia magnetică la momentul t = 0: α i 0 = ∠(
 ni

,

 B)

t=0

, i = 1, 2, 3.

(4.2)

Tensiunile electromotoare care se induc în spire formează un sistem simetric de funcţii sinusoidale de timp , dacă au aceeaşi valoare efectivă şi sunt egal defazate. Pentru a mări valoarea efectivă a t.e.m. la inducţii magnetice şi turaţii date se utilizează practic bobine plate cu un număr mare de spire dispuse pe un suport rigid. Valoarea efectivă a t.e.m. induse într-o înfăşurare cu N spire este: E = 0,707 B N A ω. (4.3) Aşadar, în trei înfăşurări identice se induc t.e.m. care au valori efective egale. Ele formează un sistem simetric dacă sunt şi egal defazate, adică: 2π α 10 – α20 = α 20 – α 30 = α 30 – α 10 = rad. (4.4) 3 Fiind originea timpului arbitrară, oricare din fazele iniţiale ale t.e.m. poate fi aleasă nulă; dacă, de exemplu α 10 = 0, din relaţia (4.4) pentru celelalte faze iniţiale rezultă valorile: 2π
202

α20 = – α30 = 2π

3

rad ; (4.5)

3

4π rad sau α30 = – rad . 3

Ţinând cont de această alegere a originii fazelor, t.e.m. ce formează sistemul simetric sunt: e1 = E e2 = E e3 = E
2 2

sin ωt ; sin sin ωt – ωt + 2π 3 2π 3 ; =E
2

(4.6) sin ωt – 4π 3 .

2

Bobinele plate în care se induc aceste t.e.m. sunt numite î n f ă ş u r ă r i d e f a z ă . Ele sunt egal decalate în spaţiu, unghiul între normele la planele lor fiind egal cu 2π/3 rad (sau 120°). În figura 4.1 se poate vedea schematic poziţia în spaţiu a celor trei înfăşurări la t = 0 4.1.2. Sistem simetric cu ordinea directă de succesiune a fazelor În figura ce urmează (figura 4.2) sunt reprezentate graficele funcţiilor sinusoidale e1 (t), e2 (t) şi e3 (t) date de relaţiile (4.6); prin t1m , t2m şi t3m se indică momentul la care fiecare dintre t.e.m. trece prin valoarea maximă. Această trecere este determinată de „trecerea” fi-

Fig.4.1. Schema poziţiei în spaţiu

Fig. 4.2. Graficele funcţiilor sinuso203

a înfăşurărilor de fază.

idale de timp e1, e2 şi e3 (t).

ecărei înfăşurări printr-o anumită poziţie în spaţiu. Poziţia respectivă este determinată de unghiul format între normala la suprafaţa bobinajului şi inducţia magnetică. T.e.m. e1 trece prin valoarea  maximă când unghiul între normala n1 şi inducţia magnetică este de π/2 rad (90°). În poziţia respectivă liniile inducţiei magnetice sunt în planul primei înfăşurări. T.e.m. indusă în a doua înfăşurare  trece prin valoarea maximă la momentul t2m la care normala n2 ajunge perpenticulară pe inducţia magnetică. Intervalul de timp t2m – t1m se deduce din condiţia ca în acest interval spirele să se rotească cu un-ghiul de 2π/3 rad (120°). Astfel, t2m – t1m = 2π/3 ω = 2π 3ω = T 3 sau t2m= t1m + T 3 .

T.e.m. e3 trece prin valoarea maximă la momentul t3m după ce înfăşurarea respectivă s-a rotit faţă de poziţia în care se afla la t = 0 cu unghiul 4π/3 + π/2 rad. Deci, 4π ω t3m = iar de aici se obţine: t3m – t1m = 4π/3 ω = 4π 3ω =2 T 3 sau t3m= t1m + 2 T 3 . 3 + π 2 = 4π 3 + ω t1m ,

Tensiunile electromotoare trec prin valoarea maximă în ordinea e1, e2, e3 la intervale de timp cu durata T / 3 în care înfăşurările se rotesc cu 2π/3 rad. Aşadar, sistemul de t.e.m. dat de relaţiile (4.6), care se obţin prin rotirea înfăşurărilor în sens trigonometric (contra acului ceasornicului), este un sistem simetric cu ordine directă de succesiune a fezelor. Se poate obţine şi un sistem simetric cu ordine inversă de sccesiune a fazelor dacă facem ca t.e.m. să treacă prin valoarea
204

maximă în ordinea e1, e3, e2. Pentru aceasta este suficient să se schimbe sensul de rotaţie. Sistemul simetric de t.e.m. cu ordinea in-

Fig. 4.3. Sistem simetric cu ordine inversă

Fig. 4.4. Schema generatorului electric trifazat.

versă de succesiune a fazelor este dat de ecuaţiile: e1 = E e2 = E e3 = E
2 2

sin ωt ; sin sin ωt + ωt – 2π 3 2π 3 ; . (4.7)

2

În această lucrare vom utiliza în continuare sistemul cu ordine directă dat de relaţiile (4.6); acestui sistem îi corespunde reprezentarea fazorială următoare: E 1 = E e j0 = E ; E 2 = E e j (– 2 π / 3) = E e – j 2 π / 3 ; E 3 = E e j (2 π / 3) = E e j 2 π / 3 = E2*. Dacă se introduce notaţia a=e
– j2π/3

(4.8, a)

= cos –

2π 3

+ j sin –
205

2π 3

=–

1 2

3

–j

2

relaţiile (4.8, a) se mai scriu şi sub forma: E1 = E ; E2 = E ∙a ; E3 = E∙a*. E 1 + E 2 + E 3 = 0. e1 + e2 + e3 = 0 (4.8, b)

Diagrama fazorială din figura 4.3 arată că între fazori există relaţia: (4.9) (4.10) Între valorile instantanee ale t.e.m. relaţia corespunzătoare este: ceea ce este forte important în sensul „asamblării” celor trei generatoare monofazate în unul singur, care se şi numeşte generator electric trifazat (schema din figura 4.4). 4.2. CONEXIUNILE GENERATOARELOR ŞI RECEPTOARELOR 4.2.1. Conexiunea în triunghi (Δ) Trei generatoare monofazate, în înfăşurările cărora se induc tensiunile electromotoare E 1, E 2 şi E 3 , ce formează un sistem simetric se pot conecta cu trei receptoare monofazate cu impedanţele Z1, Z 2 , Z 3 prin intermediul unor inele conductoare izolate între ele şi antrenate în mişcare de rotaţie împreună cu înfăşurările. Pe fiecare inel calcă câte o perie colectoare, prin care se asigură legătura conductoare cu bornele receptoarelor monofazate (figura 4.4). Energia între generatoare şi receptoare se transmite prin trei linii bifilare alcătuite din conductoare ideale, aşa cum se arată în figura 4.5. Numărul conductoarelor liniei poate fi redus de la şase la patru, dacă în locul fiecărei perechi de conductoare adiacente se

206

Fig.4.5.

Fig. 4.6.

prevede un singur conductor (figura 4.6). Într-adevăr, deoarece între t.e.m. ale generatoarelor este adevărată relaţia (4.9) E 1 + E 2 + E 3 = 0, tensiunea între bornele 3 şi 2 este nulă, aşa cum rezultă din teorema a doua Kirchhoff. Cele două borne pot fi legate împreună fără a modifica regimul de curent în circuit. În acest fel, unul dintre conductoarele liniei legat la bornele 2 sau 3′ se poate înlătura şi se ajunge la conexiunea î n t r i u n g h i atât a înfăşurărilor generatoarelor, cât şi a impedanţelor receptoarelor (figura 4.7). Tensiunile de fază. Deoarece înfăşurările de fază ale generatorului trifazat au impedanţile proprii neglijabile, generatorul se poate reprezenta prin tensiunile la borne, respectiv egale cu tensiunile electromotoare.Ţinând cont de notaţiile din figurile 4.7, a şi b, se poate scrie: U12 = – E1 = – E ; U23 = – E2 = – E ∙a ; U31 = – E3 = – E∙a*. (4.11)

207

Sistemul de tensiuni U12, U23 şi U31 este de asemenea un sistem simetric. Aceste tensiuni, existente la bornele înfăşurărilor de fază ale generatorului trifazat, se numesc tensiuni de fază ale generato-

Fig. 4.7. T.e.m. şi curenţii de fază şi de linie în conexiune triunghi.

rului. Deoarece se consideră conductoarele liniei ideale, aceleaşi tensiuni se stabilesc şi la bornele impedanţelor de fază (prescurtat faze) ale receptorului. Tensiunile respective sunt deci tensiuni de fază şi pentru receptor şi sunt în acelaşi timp şi tensiuni de linie, fiind tensiuni între conductoarele liniei trifazate. Dat fiind sistemul de tensiuni simetric, se poate scrie: U12 = U23 = U31 = Uf = Ul . (4.12)

Fig.4.8. Schema conexiunii în triunghi (Δ).

Fig. 4.9. Diagrama vectorială a t.e.m.

Generatoarele ce produc energie electrică pentru consum industrial şi casnic au tensiuni de linie 380 V. Cele expuse mai sus sunt ilustrate în figurile ce urmează (4.8, 4.9 şi 4.10). Mai sus a fost menţionat că suma geometrică a celor trei t.e.m. este egală cu zero. Este simplu să ne convingem în aceasta, adunând vectorii EA şi EB , care în sumă vor da un vectorul egal ca mărime cu EC dar de sens contrar: EA + EB = – EC . O b s e r v a ţ i i : 1.În figura 4.7 nodurile A, B şi C corespund noduri208

lor 1, 2 şi 3 din figurile 4.5 şi 4.6; deci vom avea, respectiv U12 = U AB ; U23 = U BC ; U31 = U C A. 2. În unele surse de specialitate mărimile complexe (fazorii) se notează nu subliniat ci pe partea superioară a literei respective (ca în figura 4.9). 3. În figura 4.8 cu litera A este notată borna „început înfăşurare” iar cu litera X – „sfârşit înfăşurare” faza A; respectiv B – Y faza B şi C – Z faza C. Este periculoasă conectarea incorectă a înfăşurărilor în cazul conexiunii în triunghi. În figura 4.11 este dată una dintre variantele in-

Fig. 4.10. Schema unei conexiuni incorecte a înfăşurărilor generatorului.

Fig. 4.11. Diagrama vectorială în cazul conexiunii incorecte.

corecte posibile, când sfârşitul primei faze X este corect legat cu începutul fazei a doua B dar sfârşitul aceste faze Y nu este legat cu începutul fazei a treia C, el este legat cu sfârşitul acesteia Z iar începutul fazei C este legat cu începutul fazei A. Ca rezultat, t.e.m. EC nu se adună cu celelalte tensiuni, ci se scade. Tensiunea electromotoare rezultantă poate fi determinată din diagrama vectorială (figura 4.11) unde s-a realizat adunarea vectorilor EA , EB şi – EC . Suma acestor trei vectori este egală cu valoarea dublă a vectorului EC : EA + EB – EC = – 2 EC . Astfel, t.e.m. a conturului închis al înfăşurărilor generatorului are valoarea absolută egală cu valoarea dublă a tensiunii de fază, ceea ce în condiţiile rezistenţei conductorilor foarte mici este echivalent cu scurtcircuitul înfăşurărilor. Curenţii de linie şi de fază.

209

Curenţii I1, I2 şi I3 care circulă în conductoarele liniei (figura 4.7) se numesc curenţi de linie, iar cei care circulă prin impedanţele de fază ale receptorului (I12, I23 şi I31) sunt curenţi de fază. Curenţii de fază. Majoritatea receptoarelor trifazate întâlnite în industrie sunt receptoare echilibrate (în literatura de limbă rusă se numesc simetrice), deoarece au impedanţe de fază egale prin construcţie: ϕ Z12= Z23=Z31= Z = Zej = Z (cos ϕ + j sin ϕ ) = R + j X . (4.13) Curenţii de fază ai receptorului, care formează un sistem simetric, în acest caz sunt: I12 = U12 Z12 U23 Z23 U31 Z31 = Uf Z
aUf

=

Uf Ze j φ

=

Uf Z

e – j φ = If e – j φ;

I23=

=

Z
a*Uf

= a I12 ;

(4.14)

I31=

=

Z

= a*I12 .

În figura 4.12 este reprezentată diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor (de fază şi de linie) pentru un receptor inductiv (φ > 0). Curenţii de linie. Aceşti curenţi se determină în funcţie de curenţii de fază, folosind prima teoremă a lui Kirchhoff în nodurile 1, 2 şi 3 (sau A, B şi C ):

210

I1 = I12 – I31 ; I2 = I23 – I12 ; I3 = I31 – I23 .

(4.15)

Curenţii de linie formează de asemenea un sistem simetric, având valoarea efectivă: Il =
3 If

,

Fig. 4.12. Diagrama fazorială a tensiunii şi curenţilor.

(Il = 2 If cos π / 6 = 2 If 3 /2 = 3 If ) aşa cum rezultă din diagrama fazorială. În concluzie : pentru conexiunea în triunghi sunt adevărate relaţiile Ul = Uf şi Il =
4.2.2.
3 If .

(4.15)

Conexiune în stea (Y)

Reducerea numărului conductorilor liniei în cazul conexiunii în stea a înfăşurărilor unui generator trifazat poate fi urmărită iarăşi utilizând figura 4.5. Cele trei conductoare „de întoarcere” ale curenţilor conectate la bornele 1′ , 2′ şi 3′ se pot înlocui cu unul singur de-numit conductor de nul, prin care circulă curentul total al celor trei conductoare. Se obţine circuitul din figura 4.9 în care se regăseşte un punct comun (de obicei notat prin O) celor trei înfăşurări de fază ale generatorului trifazat, denumit punctul neutru al generatorului. Impedanţele de fază ale receptorului prezintă şi ele o bornă comună N care poartă numele de punct neutru al receptorului. Cele două puncte neutre sunt legate între ele prin conductorul neutru pe unde circulă curentul I0. Curenţii de linie şi de fază. Curenţii prin celelalte conductoare ale liniei, denumiţi curenţi de li-nie sunt în acelaşi timp şi curenţi de fază deoarece circulă şi prin impedanţele de fază ale receptorului. Dacă generatorul trifazat dezvoltă t.e.m. ce alcătuiesc un sistem simetric, iar impedanţele de fază ale receptorului sunt identice (receptorul este echilibrat sau si211

metric), curenţii de fază ai receptorului formează şi ei un sistem simetric de mărimi sinusoidale. Curentul prin conductorul de nul, dat de prima teoremă Kirchhoff, respectiv I0 = I1 + I2 + I3 , (4.16) trebuie să fie nul, deoarece în virtutea simetriei I1 + I2 + I3 = 0. Conductorul neutru nefiind par- Fig. 4.13. Curenţii şi t.e.m. de fază şi curs de curent, poate fi înlăturat de linie în conexiune stea. (figura 4.14) fără a modifica prin aceasta valorile potenţialelor punctelor neutre O şi N , care continuă să fie egale şi în absenţa conductorului. Se poate deci scrie UNO = VN – VO = 0. Tensiunile de linie şi de fază. Tensiunile de fază ale generatorului în cazul conexiunii în stea, egale cu t.e.m. induse în înfăşurările de fază, continuă să fie egale cu tensiunile de fază ale receptorului respectiv: (4.17)

Fig. 4.14.

Fig. 4.15. Diagrama fazorială a unui receptor echilibrat inductiv.

U 10 = U 1N = E1 = E = Uf ; U 20 = U 2N = E2 = aE = aUf ; U 30 = U 3N = E3 = a*E = a*Uf . (4.18)

212

Tensiunile de linie, diferite de data aceasta de tensiunile de fază se deduc din teorema doi Kirchhoff; astfel, pentru conturul închis indicat în figura 4.14 se poate scrie: 0 = – U 10 + U 12 + U 20 . De aici rezultă: U 12 = U 10 – U 20 . (4.19) Permutând circular indicii, pot fi obţinute şi celelalte două tensiuni de linie: U 23 = U 20 – U 30 ; U 31 = U 30 – U 10 . Diagrama fazorială a tensiunilor şi curenţilor pentru un receptor echilibrat, inductiv, este reprezentată în figura 4.15 de unde se poate deduce: U 12 = U 23 = U 31 = U l = 2 U 30 cos π / 6 = 2 ×
3

/2 × Uf =

3

Uf .

În concluzie: în cazul conexiunii în stea a impedanţelor unui receptor echilibrat alimentat cu tensiuni ce formează un sistem simetric sunt adevărate relaţiile If = Il şi Ul =
3

Uf .

(4.20)

4.3. PUTERILE ÎN SISTEME TRIFAZATE 4.3.1. Conexiunea în triunghi Puterea aparentă complexă la bornele receptorului trifazat echilibrat alimentat cu tensiuni ce formează un sistem simetric este: Sb = U12 I12* + U23 I23* +U31 I31* . (aici şi în continuare indexul „b” înseamnă la borne) Pentru tensiuni de fază (linie) date U12 = U f ; U23 = a U f ; U31 = a* U f şi impedanţele egale, curenţii de fază sunt:
213

(4.21)

U12 Uf I12 = = Z Ze I23 = a I12 ; I31 = a* I12

Uf

=

Z

e – j φ = If e – j φ ; (4.22)

Înlocuind (4.22) în (4.21) şi, luând în considerare identitatea a a*= | a | 2 = 1, pentru puterea aparentă la borne se obţine : Sb = Uf If e j φ + a Uf ∙a*If e j φ+Uf a*If a e j φ = 3 Uf∙If e j φ = = 3 Uf∙If cosφ + j 3 Uf∙If sinφ = Pb + jQb , de unde imediat urmează că Pb = 3 Uf∙If cosφ; Qb = 3 Uf∙If sinφ; Sb = 3 Uf∙If . În conexiunea triunghi Uf = Ul şi If = 3 Il , expresiile puterilor se pot scrie şi exprimate prin tensiunea şi curenţii de linie: Pb = Qb = Sb =
3 3 3

(4.23)

Ul Il cosφ; Ul Il sinφ; Ul Il . (4.24)

4.3.2. Conexiunea în stea În acest caz puterea aparentă la bornele receptorului este: Sb = U1N I1* + U2N I2* +U3N I3* . Folosind notaţiile deja cunoscute şi U1N = Uf ; U2N = aUf ;şi U3N = a*Uf I1 = If e – j φ ; I2 = a I1 şi I3 = a *I1 ,
214

(4.25)

pentru puterea aparentă se obţine: Sb = 3 Uf∙If e j φ = 3 Uf∙If cosφ + j 3 Uf∙If sinφ = Pb + jQb , de unde rezultă Pb = 3 Uf∙If cosφ; Qb = 3 Uf∙If sinφ; Sb = 3 Uf∙If . În această conexiune If = Il şi Uf = Ul / nem: Pb = Qb = Sb =
3 3 3 3

(4.26) ; deci, substituind obţi-

Uf∙If cosφ; Uf∙If sinφ; Uf∙If . (4.27)

Vom finaliza acest capitol cu următoarele comcluzii: 1. Consumatorii (receptorii) de energie electrică ca şi înfăşurările generatorului se pot conecta în stea (figura 4.16) sau triunghi (figura 4.17).

Fig. 4.16. Schema conexiunii în stea (cu conductor de nul) a receptorului de energie electrică (reţea cu lămpi electrice).

215

2. Conexiunea în stea poate fi realizată cu patru conductori (reţeaua electrică de iluminare) şi cu trei conductori (consumatorii de putere ca motoarele electrice, industria metalurgică etc.). Sistemul cu 4 conductori este utilizat în toate cazurile când impedanţele fazelor receptorului nu sunt identice (în aceste cazuri se spune că sarcina este nesimetrică). Conductorul de nul în aceste cazuri are rolul de a echilibra sistemul generator- receptor şi prezenţa lui este absolut necesară. În cazul unei sarcini simetrice (sau echilibrate) cum este, de exemplu un motor asincron trifazat curenţii de fază sunt egali şi defazaţi cu unul şi acelaşi unghi în raport cu tensiunile de fază. Deci, sistemul de curenţi de fază este simetric, suma lor geometrică (I0) este nulă şi respectivul conductor (de nul sau neutru) poate lipsi. 3. Conexiunea în triunghi este utilizată atât în cazul reţelelor electrice de iluminare (figura 4.17), cât şi în cazul consumatorilor de putere (motoarelor electrice). Este necesar în acest caz ca tensiunea nominală a becurilor să fie egală cu tensiunea de linie a reţelei.

Fig. 4.17. Schema conexiunii în triuncgi a consumatorului (reţea electrică de iluminare).

Motorul electric trifazat se conectează: în triunghi atunci când tensiunea de fază nominală este egală cu tensiunea de linie a reţelei; în stea – când tensiunea de fază nominală a motorului este de 3 ori mai mică decât tensiunea de linie a reţelei.

216

CAPITOLUL 6 TRANSFORMATOARELE 6.1. NOŢIUNI INTRODUCTIVE T r a n s f o r m a t o r u l este un aparat electromegnetic static, care serveşte pentru convertirea unui sistem de curent periodic alternativ, denumit p r i m a r în alt sistem, cu altă tensiune şi curent, denumit s e c u n d a r , cu frecvenţa neschimbată. Astfel, la bornele de intrare a transformatorului se aplică energia electrică cu o tensiune U1 şi un curent I1, iar după transformare, la ieşire se obţine energiea electrică cu o altă tensiune U2 şi curent I2 . În sistemele energetice moderne energia electrică, produsă la staţiile termoelectrice situate în zone geografice cu resurse mari de cărbune, ţiţei sau gaze naturale, la staţiile hidroenergetice construite pe râurile mari sau, în final la staţiile atomice (marele...ţipăt al secolului XX, dacă n-ar fi şi ultimul!) este transmisă la distanţe mari şi foarte mari (mii de km). Pentru ca această transmitere (transportare) a energiei electrice să fie eficace din punct de vedere economic, este necesar ca tensiunea în linia de transmitere să fie cât mai înaltă (zeci şi sute de KV), iar în zona de consum – coborâtă până la nivelul necesar consumatorului. Transformatoarele sunt exact acele aparate care realizează aceste transformări. Dacă se ţine cont că energia electrică obţinută la staţiile electrice, în procesul de transportare spre consumatori suportă trei şi chiar patru transformări, devine clar că aceste dispozitive – transformatoarele, trebuie să posede un r a n d a m e n t cât mai înalt.

217

6.2. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE ŞI CONSTRUCŢIA
TRANSFORMATORULUI MONOFAZAT

Principiul de funcţionare a transformatorului se bazează pe fenomenul inducţiei mutuale (Capitolul 2). Schema simplificată şi construcţia transformatorului monofazat este dată în figura 6.1. Pe un miez magnetic din tole de oţel de transformator (cu 4 – 5% de Si), acoperite bilateral cu lac izolator sunt instalate bobinele (înfăşurările) 1 şi 2. De la reţeaua de alimentare energia electrică se aplică la bornele înfăşurării 1 care se numeşte î n f ă ş u r a r e p r i m a r ă . Puterea P1 este p u t e r e a p r i m a r ă sau puterea aplicată la intrarea transformatorului. Înfăşurarea 2 se leagă la receptorul de energie (consumatorul) Z şi se numeşte s e c u n d a r ă , iar Fig. 6.1. Schema unui transformator puterea P2 – p u t er e se c u n d a monofazat. r ă sau p u t e r e a l a i e ş i r e . De obicei, tensiunile înfăşurărilor nu sunt egale. Înfăşurarea prevăzută pentru tensiuni mari se numeşte î n f ă ş u r a r e d e t e n s i u n e î n a l t ă (TÎ) iar cealaltă – î n f ă ş u r a r e d e t e n s i u n e j o a s ă (TJ). Fiecare înfăşurare a transformatorului monofazat (TMF) este alcătuită din două jumătăţi instalate pe coloane diferite ale miezului şi legate între ele astfel, încât forţele magnetomotoare (f.m.m.) să se adune şi să creeze un flux magnetic comun. Cea mai mare parte a acestui flux Φ se închid în miezul 3 şi se numeşte f l u x u t i l (4). Acest flux străbate ambele înfăşurări. O parte a fluxului magnetic, care se închide prin aer şi este legat doar cu o înfăşurare (5 sau 6), este numită f l u x d e d i s p e r s i e al respectivei înfăşurări. În figura 6.1 înfăşurările, primară şi secundară sunt prezentate aparte, pentru a nu complica schema. În realitate aceste înfăşirări se
218

instalează concentric: de tensiune joasă mai aproape de miez, de tensiune înaltă – mai departe de el.

Fig. 6.2. Montarea miezului magnetic al transformatorului.

Fig. 6.3. Poziţionarea tolelor la montarea miezului.

Transformatorul se numeşte c o b o r â t o r , dacă tensiunea primară este mai mare decât cea secundară (U1 > U2); în caz contrar, dacă U1 < U2 transformatorul este r i d i c ă t o r . La TMF capetele (bornele) înfăşurării de tensiune înaltă se notează cu A şi X, iar de tensiune joasă – a şi x. La transformatoarele trifazate (TTF) bornele înfăşurărilor se notează, începutul şi sfârşitul: A, B, C şi respectiv X,

Fig. 6.4. Secţiunea coloanelor unui transformator.

Fig. 6.5. Transformator tip blindat.

Y, Z – de tensiune înaltă şi a, b, c şi x, y, z – de tensiune joasă. În figura 6.2 este dată montarea miezului magnetic, iar poziţionarea tolelor de oţel în miez – în figura 6.3. Grosimea tolelor este de 0,5 – 0,35 mm, forma secţiunii transversale fiind dată în figura 6.4. Există şi transformatoare la care miezul magnetic prezintă un circuit magnetic r a m i f i c a t (figura 6.5). P a r a m e t r i i n o m i n a l i ai transformatorului – puterea, tensiuna, curenţii, frecvenţa de lucru sunt indicaţi pe plăcuţa montată de uzina producătoare. Deoarece
219

transformatoarele au un randament înalt, puterile nominale ale ambelor înfăşurări sunt condiţional egale: S1N = S2N . 6.3. MERSUL ÎN GOL AL TRANSFORMATORULUI
MONOFAZAT

Dacă la bornele de intrare (A – X ) a înfăşurării primare 1 (figura 6.1 şi 6.6) se aplică tensiunea nominală U1 iar întrerupătorul P2 este dezlegat, atunci se realizează un regim care se numeşte r e g i m u l d e m e r s î n g o l al transformatorului. Tensiunea primară U1 aplicată la bornele înfăşurării primare AX creează curentul alternativ al regimului de mers în gol Ig care nu depăşeşte 4 – 10% de la valoarea nominală a curentului. Acest curent poate fi considerat alcătuit din două componente: cea reactivă Ig r care susţine fluxul magnetic Φ M şi cea activă Ig a care este proporţională pierderilor în transformator la mersul în gol, adică Ig = Ig r2 + Ig a2 . Deoarece curentul mersului în gol Ig este foarte mic în comparaţie cu curentul nominal, sunt neglijabile pierderile puterii la încălzirea înfăşurării primare Ig 2 r , considerând puterea P1 = Pfer + Ig2 r ≈ Pfer drept p u t e r e d e s i p a t ă î n f i e r (puterea pierderilor în miezul magnetic de oţel). Fluxul magnetic al transformatorului este creeat de f.m.m. Igr ⋅ w1, dar, deoarece curentul Ig a < 0,1 Ig , drept f.m.m. poate fi acceptată Fg = Ig w1. În figura 6.7 este reprezentată diagrama fazorială a regimului de mers în gol, unde într-o direcţie aleasă voluntar este depus vectorul curentului de mers în gol Ig şi în fază cu el – valoarea maximală a fluxului pulsator Φ M. Acest flux inductează în înfăşurările primară şi secundară t.e.m.: şi E1 = 4,44 f w1Φ M (6.1)

220

(6.2)

E2 = 4,44 f w2Φ M .

Aceste t.e.m. sunt defazate în urma fluxului Φ M cu 90°. Fluxul de dispersie Φ 1d al înfăşurării primare, care este în fază cu curentul inductează în înfăşurare t.e.m. de dispersie, defazată în urma curentului cu 90°:

Fig. 6.6. Schema conectării transformatorului monofazat.

Fig. 6.7. Diagrama fazorială a regimului de mers în gol al transformatorului.

E1d = 4,44 f w1Φ 1d . Anterior a fost arătat (Capitolul 3) că E1d =I1 ω L = I1g x1 ,

(6.3) (6.4)

unde x1 este r e z i s t e n ţ a i n d u c t i v ă a înfăşurării primare creeată de fluxul de dispersie a acestei înfăşurări. Căderea de tensiune I1g x1 în bobina (înfăşurarea) primară la mersul în gol este mai mică de 0,5 % U1 şi din acest motiv poate fi neglijată. În acest caz, dacă se consideră că Ig x1 ≈ 0, în conformitate cu
221

teorema doi Kirchhoff valorile instantanee ale tensiunii şi t.e.m. sunt egale între ele şi defazate cu 180°, adică u1 = – e1 . Deoarece u1 = U1M sin ω t, e1 = – U1M sin ω t = U1M sin (ω t + 180°). Prin urmare, valorile efective ale tensiunii şi t.e.m. sunt egale U1 = E1 = 4,44 f w1Φ M şi se află în antifază (figura 6.7), dacă E1d este neglijată. Curentul I2 şi căderea de tensiune în bobina secundară sunt egale cu zero, de aceea valorile instantanee ale u2 şi e2 sunt egale şi, prin urmare U2 = E2 = 4,44 f w2Φ M . Raportul numărului de spire sau al t.e.m. al celor două înfăşurări este denumit c o e f i c i e n t d e t r a n s f o r m a ţ i e şi este egal: E1 k= E2 = 4,44 f w1Φ M 4,44 f w2Φ M = w1 w2 . (6.5)

Acest coeficient se calculează de obicei ca raportul tensiunilor în regimul mersului în gol, neglijând căderile de tensiune în bobine: k= U1g U2g .
ŞI

(6.6)

6.4. FUNCŢIONAREA TRANSFORMATORULUI SUB SARCINĂ
DIAGRAMA FORŢELOR MAGNETOMOTOARE

Dacă se conectează (închide) întrerupătorul P2 când este închis şi P1, atunci la bobina secundară se leagă consumatorul de energie (sarcina) z. Sub efectul t.e.m. E2 în circuitul secundar se stabileşte
222

curentul I2, valoarea efectivă şi sensul căruia, conform legii lui Lentz este de aşa natură că susţine neschimbat fluxul de transformaţie Φ M. Prin urmare, în prezenţa sarcinii fluxul Φ M este format în urma acţiunii comune ale forţelor magnetomotoare (f.m.m) ale ambelor înfăşurări: F + F2 = F , (6.7) 1
g

şi în aşa mod, încât f.m.m. rămâne constantă şi aceiaşi ca şi în regimul de mers în gol, Fg . Tensiunea electromotoare E1 este proporţională Φ M (E1 ∼ Φ M) iar, deoarece căderea de tensiune I1 z1 < (2 ÷ 2,5%) U1n, aceasta poate fi neglijată şi atunci E ∼ U şi Φ M ∼ U1n . De aici urmează că fluxul magnetic, în cazul tensiunii primare neschimbate, este practic constant şi continuă constant în orice regim de funcţionare a transformatorului. Diagrama vectorială a f.m.m. este reprezentată în figura 6.8. Fluxul magnetic Φ M se află în fază cu f.m.m. Fg . În fază cu curentul I2 defazat în urma t.e.m. E2 cu unghiul ψ 2, este arătată F2. Ca f.m.m. Fg să-şi menţină valoarea sa, bobina primară trebuie să creeze o f.m.m egală cu: F1 = Fg + (– F2). În acest caz, dacă curentul I1 al bobinei primare în momentul dat are sensul de la începutul bobinei spre sfârşitul ei, curentul I2 al bobinei secundare este direcţionat de la sfârşitul bobinei spre începutul ei şi odată cu creşterea curentului I2 în mod automat trebuie să crească şi curentul I1. Factorul (sau coeficientul) de putere cos ϕ 1, foarte mic la mersul în gol (cos ϕ 1< 0,1) creşte cu majorarea sarcinii pe
223

Fig. 6.8. Diagrama vectorială ale f.m.m a transformatorului.

contul componentei active a curentului I2 (unghiul ϕ 1 este mai mic decât ϕ g). Dacă este neglijată Fg relativ mică şi se consideră că F1 = F2, adică I1 w1 = I2 w2, atunci I1 I2 = w2 w1 = 1 k = E2 E1 . (6.8)

Aşadar, curenţii în transformator sunt inversproporţionali t.e.m. 6.5. MODIFICAREA TENSIUNII TRANSFORMATORULUI
SUB SARCINĂ

În transformator, ca şi în generatorul electric trebuie să se cunoască devierea tensiunii la bornele înfăşurării secundare, în procesul de trecere de la regimul de mers în gol la cel de sarcină nominală. Această deviere poate fi calculată în conformitate cu formula: U2g – U2n ∆ U%= 100 % (6.9) U2n şi se numeşte d e v i e r e a î n p r o c e n t e a t e n s i u n i i t r a n s f o r m a t o r u l u i . Această mărime, la un curent I2 = I2n şi un cos ϕ 2 = 1 alcătuieşte (2 – 3%) U2 n.

224

În figura 6.9 este reprezentată diagrama fazorială a transformatorului sub sarcină, din care urmează cu claritate că t.e.m. a bobinei primare E1 este mai mică decăt în cazul mersului în gol cu mărimea căderii de tensiune I1 z1 , deoarece U1n = – E1 + (I1 r1 + I1 x1). Cu micşorarea E1 se micşorează fluxul Φ M şi t.e.m. a bobinei secundare devine mai mică decât în cazul mersului în gol, adică E2 < E2g. Tensiunea U2 a bobinei secundare a tranfazorială a sformatorului sub sarcină se obţine în Fig. 6.9. Diagramasub sarcină. transformatorului urma scăderii valorii căderii de tensiune în bobina secundară, dar nu din t.e.m. a mersului în gol E2g, ci din t.e.m. a transformatorului sub sarcină E2, adică U2 = E2 – (I2 r2 + I2 x2) , unde x2 este rezistenţa inductivă, provocată de fluxul de dispersie a înfăşurării secundare. Astfel, formula (6.9) ia în considerare pierderile de tensiune în ambele bobine. 6.6. PUTEREA PIERDERILOR
ÎN BOBINELE TRANS-

FORMATORULUI SUB SARCINĂ

Puterea pierderilor în bobinele transformatorului depinde de curenţii I1 şi I2 , de rezistenţele active ale bobinelor r1 şi r2 , fiind egală cu P0 = I12 r1 + I22 r2 . Această putere poate fi determinată în urma e x p e r i m e n t u l u i d e s c u r t c i r c u i t a r e a transformatorului, care se poate realiza conform schemei din figura 6.6 (sau 6.11) cu condiţia că bobina
225

secundară se scurtcircuitează; bobinei primare în acest caz i se aplică o tensiune Usc, la care în ambele înfăşurări se instalează valorile nominale ale curenţilor I1n şi I2n (schemele experimentelor de mers în gol şi a scurtcircuitării sunt reprezentate în figura 6.10 şi respectiv 6.11).

Fig. 6.10. Schema experimentului de mers în gol al transformatorului.

Fig. 6.11. Schema experimentului de scurtcircuitare al transformatorului.

Tensiunea Usc se numeşte t e n s i u n e d e s c u r t c i r c u i t a r e , ea nu depăşeşte (5 – 10 %) U1 n şi întotdeauna este indicată pe plăcuţa transformatorului. În această experienţă este indiferent, care bobină se consideră primară. Aşadar, puterea circuitului de alimentare măsurată în acest experiment se consumă în acoperirea pierderilor în bobine Pb. n şi a pierderilor în fier Pf. n care, din cauza inducţiei Bsc foarte joase sunt atât de mici, încât pot fi neglijabile. Puterea totală în cazul scurtcircuitului este: Psc. n = Pb. n + Pf. n ≈ Pb. n . (6.10) Prin urmare, pierderile sumare ale transformatorului sub sarcină, la valori nominale ale curenţilor şi valoarea nominală a tensiunii Σ P = Pb. n + Pf. g . 6.7. TRANSFORMATORUL TRIFAZAT (TTF) La substanţiile de distribuire a energiei electrice sunt utilizate t r a n s f o r m a t o a r e l e t r i f a z a t e . Schema unui astfel de transformator este reprezentată în figura 6.12. Miezul magnetic al transformatorului este alcătuit, ca şi în cazul precedent (§ 6.2) din tole de oţel, montate conform schemei dinfigura 6.13. Pe fiecare dintre cele
226

(6.11)

Fig. 6.13. Poziţionarea tolelor la montarea miezului.

Fig. 6.12. Transformatorul trifazat.

Fig. 6.14. Diagrama f.m.m. ale transformatorului trifazat.

trei coloane se instalează (în mod concentric) înfăşurările, primară şi secundară a unei faze AX şi ax; BY şi by; CZ şi cz. Pentru simplificare, în figura 6.12 bobinele primare şi secundare sunt prezentate aparte pe coloane. Conform standardelor, înfăşurările primere şi secundare se leagă în stea – Y şi triunghi – ∆ , alcătuind sisteme trifazate: Y / YN – stea-stea cu nod nul scos în evidenţă (cu conductor neutru); Y / ∆ – stea-triunghi şi YN / ∆ – stea cu nod nul-triunghi. În numărător este notată bobina de t e n s i u n e î n a l t ă (TÎ) şi în numitor – cea de t e n s i u n e j o a s ă (TJ). Considerând aparte fluxurile creeate de f.m.m. FA = IA wA , FB = IB wB şi FC = IC wC se poate observa că fluxul magnetic al fazei AX (figura 6.11) se închide prin coloanele B şi C, al fazei BY – prin A şi C şi al fazei CZ – prin coloanele A şi B. Existenţa simultană a curenţilor în toate cele trei faze însumează aceste f.m.m., aşa cum este demonstrat în figura 6.14. Plăcuţa cu datele transformatorului conţine, afară de schema de conectare a bobinelor încă g r u p u l d e l e g ă t u r i notat cu cifre;
227

de exemplu, Y / YN - 0 sau Y / ∆ -11. Grupul este un indicator al unghiului de defazaj dintre t.e.m. de linie a bobinei TJ faţă de t.e.m. de linie a bobinei TÎ, măsurat în sensul acului de ceasornic. Drept unitate de măsură este luat unghiul de 30°; pentru grupul „0” defazaajul este nul, iar pentru grupul 11 – 330°. Pentru un consumator de energie electrică acest defajaz nu prezintă interes, el fiind important în cazul legării transformatoarelor în paralel. În multe cazuri practice reţeaua cu tensiunea U1 trebuie să alimenteze simultan altele două reţele cu tensiuni diferite, U2 şi U3. Pentru aceasta sunt necesare două transformatoare, cu coeficienţii de transformare k1 = U1/ U2 şi k2 = U1/ U3 . În acest scop folosesc şi un singur transformator, cu o înfăşurare primară de TÎ şi două înfăşurări secundare: de tensiune medie (TM) şi joasă (TJ). Un astfel de transformator se numeşte t r a n s f o r m a t o r c u t r e i b o b i n e ; de exemplu, transformatorul trifazat cu puterea S = 6300 kV∙A şi tensiunile TÎ – 121 kV, TM – 38,5 kV şi TJ – 11 kV. Înfăşurările transformatoarelor cu trei bobine se leagă conform schemei Y N / YN / ∆ - 0 -11 sau Y N / ∆ / ∆ - 11 -11. Puterea nominală a înfăşurărilor este identică. Transformatorul cu trei bobine este mai economicos, decât două transformatoare cu două bobine, aparte. Transformatoarele cu mai multe bobine au o bobină primară şi câteva bobine secundare, funcţie de numărul circuitelor întreţinute şi alimentează receptoare radio, televizoare, magnetofoane etc. Bobinele se calculează funcţie de tensiunea dată. 6.8. REGLAREA TENSIUNII TRANSFORMATORULUI Reglarea tensiunii generatorului se efectuează prin modificarea corentului de excitaţie, adică în urma modificării fluxului magnetic şi a t.e.m. În transformator, la o tensiune a bobinei primare U1n, fluxul magnetic Φ M şi t.e.m. sunt, practic constante şi modificarea (reglarea) tensiunii secundare este posibilă doar prin modificarea coeficientului de transformare. În figura 6.15 este dată schema unui transformator la care bobinele de TÎ a fiecărei faze au câteva puncte
228

de acces legate la comutatorul C instalat în rezervorul de răcire al transformatorului. Maneta acestui comutator se află pe capacul rezervorului. Ramificările sunt realizate astfel încât să modifice coeficientul de transformare cu ± 5 %. Dacă tensiunea în reţeaua de alimentare din careva motive coboară sub cea nominală, atunci cu ajutorul C se micşorează numărul de spire (poziţia III a comutatorului) pentru ca tensiunea secundară să se menţină la Fig. 6.15. Schema TTF cu bobine de TÎ ramificate. nivelul celei nominale. Şi invers, în caz că tensiunea reţelei de alimentare este peste cea nominală (poziţia I a comutatorului C). Comutaţiile de rigoare se fac când transformatorul este deconectat, ceea ce generează întrerupere de energie şi un anumit grad de furie din partea consumatorilor. Pentru reglaj de tensiune sub sarcină se folosesc instalaţii speciale de comutare. 6.9. AUTOTRANSFORMATOARE A u t o t r a n s f o r m a t o r este numit aparatul (transformatorul) la care o parte din înfăşurare aparţine simultan şi circuitului primar, şi celui secundar. În figura 6.15 sunt reprezentate diverse variante de astfel de aparete. Utilizarea lor este convenabilă atunci, când coeficientul de transformaţie se încadrează în limitele 0,5 ≤ k ≤ 2.

229

Fig. 6.16. Scheme de variante autotransformatoare.

Autotransformatoarele sunt utilizate pentru a realiza legătura între reţelelle de TÎ 500 şi 220 kV, la pornirea motoarelor sincronice şi asincronice, ca regulatoare de tensiune în condiţii de laborator etc. Funcţionează autotransformatoarele în felul următor. La alimentarea bobinei primare AX din reţeaua de c.a. (figura 6.16, a), în miezul magnetic se creează fluxul respectiv care inductează t.e.m. E1. Pe segmentul ax care este în acest caz bobină secundară, se stabileşte o tensiune proporţională numărului de spire ale acestuia. Curentul circuitului secundar I2 parcurge segmentul ax, iar curentul I1 – toată bobina AX. Astfel, în cazul direcţiei contrare a curenţilor primar şi secundar, segmentul ax este parcurs de diferenţa lor Iax = I1 - I2 , iar aceasta permite fabricarea bobinei din conductor cu grosime mai mică. Autotransformatorul dat în figura 6.16, a este unul coborâtor, deoarece w1 > w2; dacă tensiunea U1 se aplică pe segmentul ax al bobinei, el va fi ridicător pentru că w1< w2 . În figura 6.16, b este prezentat un autotransformator trifafzat coborâtor. Există şi autotransformatoare cu coeficient de transformare ce poate fi modificat (figura 6.16, c), astfel încât permite reglarea tensiunii de la 0 până la 1,1 U1 n . Accese suplimentare la bobina primară permit cuplarea transformatorului la reţele cu tensiunile 127 şi 220 V; o rolă de contact – clema X se rostogoleşte pe un sector golit de izolaţie al suprafeţei bobinei primare, obţinându-se o reglare lină a tensiunii secundare, cu un interval mai mic de 1V.
230

Dezavantajul tuturor autotransformatoarelor constă în legătura electrică a bobinelor de TÎ şi TJ. La tensiune înaltă coeficientul de transformaţie se alege mai mic de 2 – 2,5 deoarece izolaţia circuitului secundar faţă de pământ trebuie să fie aşa ca şi a circuitului primar. Avantajul lor constă în economisirea metalului (mai puţin cupru) la fabricarea bobinelor, mici pierderi la încălzire şi, prin urmare un randament mai înalt în comparaţie cu transformatoarele obişnuite. 6.10. TRANSFORMATOARE PENTRU SUDAREA
CU ARC ELECTRIC

Transformatoarele obişnuite nu sunt utile sub nici o formă pentru a fi utilizate în cazul alimentării aparatelor de sudare cu arc electric, din simplu motiv că înaintea aprinderii arcului şi scurtcircuitării electrozilor apare un curent inadmisibil de mare ce depăşeşte curentul nominal de 15 – 20 de ori! În acest tip de transformatoare tensiunea secundară se modifică de la U2 g = 70 V la mersul în gol până la U2sc = 0 la scurtcircuitare, când Fig. 6.17. Caracteristica externă electrodul se atinge de corpul ce a transformatorului de sudare cu arc. se sudează. Curentul I2sc nu trebuie să depăşească curentul de lucru mai mult decât cu 20 – 40 %. Caracteristica exterioară a acestor transformatoare trebuie să fie în cădere bruscă (figura 6.17). În aşa caz, chiar dacă variaţiile tensiunii, din cauza rezistenţei inconstante a arcului este mare, curentul va fi cvasiconstant, ce pentru o calitate satisfăcătoare a sudării este absolut necesar. Obţinerea unor astfel de caracteristici este posibilă în transformatoarele, bobinele cărora posedă fluxuri magnetice disipate Φ dis mari, transformatoarele com-plectate cu un reactor aparte sau dotate cu o bobină suplimentară plasată pe miezul magnetic comun .
231

În prima variantă constructivă (figura 6.18, a) înfăşurarea primară 1 este calculată pentru tensiunea standardă U1 = 220 sau 380 V. Înfăşurarea secundară 2, legată consecutiv cu o bobina reactivă aparte

a

b

Fig. 6.18. Transformator pentru sudarea cu arc.

3, are la mersul în gol tensiunea U2g = 70 V şi la un curent secundar nominal I2n – tensiunea de U2 ≈ 30 V. Curentul de sudare ce curge între electrodul 5 şi detaliul sudat 4 se modifică prin variaţia interstiţiului de aer 6 al bobinei 3, deplasând partea mobilă a miezului 7. În a doua variantă constructivă (figura 6.18, b) bobina reactivvă 3 şi înfăşurarea secundară 2, amplasate pe un miez comun sunt legate magnetic. Partea mobilă a miezului magnetic 7 are aceeaşi destinaţie ca şi în cazul precedent (figura 6.18, a). Randamentul transformatoarelor de sudare alcătuieşte 83 – 90%, iar cos ϕ = 0,52 ÷ 0,62. 6.11. TRANSFORMATOARE PENTRU MĂSURARE Acest tip de transformatoare este utilizat în circuitele de c.a., pentru lărgirea limitelor de măsurare . Afară de aceasta, aceste transformatoare asigură securitatea persoanelor tehnice, izolând aparatele de măsurare, bobinele releurilor etc. de circuitele de tensiune înaltă. O schemă de conectare a ampermetrului, voltmetrului şi contorului de energie prin intermediul transformatorului de măsurare este dată în figura 6.19. Circuitele de tensiune ale aparatelor sunt conectate la bobina secundară a tranaformatorului de măsurare (în tensiune),
232

fiind bobina primară a acestuia legată la reţeaua de tensiune înaltă A, B, C. Bobina secundară este calculată la tensiunea nominală de 100 V. Aspectul exterior al unui astfel de transformator este dat în

Fig. 6.20. Transformator de măsurare în tensiune.

Fig. 6.19. Conectarea Transformatorului şi a aparatelor de măsurare.

Fig. 6.21. Transformator de măsurare în curent.

figura 6.20. În scopul protecţiei transformatorului de scurtcircuitări accidentale, în circuitele ambelor înfăşurări se instalează suguranţe fuzibile. Coeficientul de transformare kU = U1/U2 = w1/ w2 poate fi considerat constant doar în limitele puterii nominale. În acest caz U1 = kU / U2 (6.12)

şi se măsoară cu o eroare admisibilă. Circuitele ampermetrului, wattmetrului şi contorului de energie, lagate consecutiv se conectează la bobina secundară a transformatorului de curent. Aceste bobine sunt calculate la un curent nominal de 5 A (figurile 6.19 – 6.21). Bobinele primare ale transformatorului care alteori au doar o spiră – două, se leagă consecutiv în circuitul curentului ce se măsoară; coeficientul lui de transformaţie
233

kI =

I1 I2

w2 w1

va fi neschimbat doar atunci, când rezistenţa sumară a bobinelor aparatelor şi a conductorilor de legătură nu este mai mare, decât valoarea admisă pentru transformatorul dat. În acest caz I1= kI I2 . (6.13) În circuitele secundare ale transformatorului siguranţe fuzibile nu se pun, deoarece fuzibilul ars ar conduce la dispariţia f.m.m. F2 , cu F1 neschimbată. Deoarece aceste f.m.m. în procesul de funcţionare normală au sens contrar şi dau în sumă o f.m.m. rezultantă Fx foarte mică (figura 6.8), dispariţia componentei F2 provoacă o creştere bruscă a Fx până la valoarea F1. Ca rezultat, fluxul magnetic al transformatorului şi t.e.m. a bobinei secundare întreruptă (dezlegată, în urma fuzibilului ars) vor creşte până la valori periculoase (este posibilă supraîncălzirea miezului magnetic, străpungerea izolaţiei şi vătămarea persoanelor de serviciu). Atunci când transformatoarele de măsurare se conectează la reţeaua de tensiune înaltă, bobinele lor secundare şi carcasa se leagă (obligatoriu!) la pământ. Schema utilizării transformatoarelor de măsurare şi modul de legare a aparatelor respective este reprezentată în figura 6.19.

6.12. RANDAMENTUL TRANSFORMATOARELOR R a n d a m e n t u l t r a n s f o r m a t o r u l u i prezintă raportul puterii active utile furnizate sau a puterii la ieşire P2 şi a puterii active P1 oferite la intrare: P2 P2 η = 100 % = 100 %, (6.14) P1 P1 + Pf + P0 unde Pf prezintă pierderile în fier (miezul magnetic) care se determină din experimentul de mers în gol (§6.3); P0 – pierderile în
234

bobinele transformatorului, determinate în urma experimentului scurtcir (§ 9.6 şi figurile 6.10, 6.11). Randamentul transformatorului depinde de modul de utilizare (de sarcină), deoarece pierderile în fier sunt permanente şi constante, iar pierderile în bobine sunt proporţionale cu pătratul curentului. Dacă raportul puterilor este S2 / Sn = ksar – coeficientul de sarcină, atunci randamentul transformatorului se calculează ca : η = P2 P1 = ksar S2n cosϕ
2

ksar S2n cosϕ 2 + Pf + k2sar P0n

,

(6.15)

unde P0n prezintă pierderile în bobine la un curent nominal, care se determină din experimentul scurtcircuit (figura 6.11). Calculele şi experienţa practică denotă că randamentul maxim al transformatorului se obţine în cazul unui coeficient de sarcină ksar ≈ ≈ 0,7 ÷ 0,8 când pierderile în fier sunt identice pierderilor în bobine. 6.13. ÎNFIERBÂNTAREA ŞI RĂCIREA TRANSFORMATOARELOR În procesul de funcţionare a transformatorului, în miezul magnetic şi înfăşurările lui se degajă o certă cantitate de căldură care ridică temperatura sumară a aparatului. Penrtu o funcţionare satisfăcătoare (din considerente economice) şi corectă (din punct de vedere tehnic), această căldură suplimentară trebuie să fie înlăturată, cedată mediului ambiant. În conformitate cu normele existente, sunt stabilite valorile maxim admise de temperatură: pentru bobinele transformatorului – 105 °C; pentru miezul magnetic – 110 °C; pentru straturile superioare ale uleiului de răcire – 95 °C la temparatura aerului mediului ambiant. Transformatoarele de mare putere dispun,

235

Fig. 6.22. Aspectul exterior al unui transformator de mare putere.

de regulă, de răcire cu ulei special, ceea ce protejează bobinele de umeditate şi influenţa dăunătoare a oxigenului din aer. Transformatorul are un rezervor din oţel cu ulei mineral. La puteri de 20 – 30 kV∙A rezervoarele se fabrică netede, pentru puteri mai mari rezervorul are aspectul unor ţevi, ceea ce permite o răcire mai eficientă (figura 6.22). Pe capacul superior al rezervorului se află bornele bobinelor lui, scoase prin izolatori de trecere. La puteri peste 100 kV∙A, iar pentru tensiuni mai mari de 6300 V – puteri şi mai mici, este necesară prezenţa unui conservator de ulei 1 care se uneşte cu rezervorul printr-o ţeavă (figura 6.22). La încălzire nivelul uleiului în conservatorul de ulei creşte, la răcire – invers, coboară. Capacitatea conservatorului trebuie să fie suficientă pentru orice sarcini şi modificări ale temperaturi aerului din mediul ambiant, în limitele (– 35 ÷ + 35)°C. Nivelul uleiului este controlat printr-un indicator de ulei. La puteri S > 1000 kV∙A transformatoarele sunt amenajate
236

cu o ţeavă de eşapament 2 conectată la rezervor şi închisă la exterior cu o membrană de sticlă. În caz de avarie, gazele care se formează la evaporarea uleiului sparg membrana de sticlă, protejând astfel rezervorul de explozie.

CAPITOLUL 7 MAŞINI ELECTRICE DE CURENT CONTINUU

237

7.1. DESTINAŢIA MAŞINILOR DE CURENT CONTINUU. M a ş i n i e l e c t r i c e se numesc aparatele care servesc pentru transformarea energiei mecanice în energie electrică sau invers – a energiei electrice în energie mecanică; în primul caz acestea se numesc g e n e r a t o a r e , iar în al doilea – e l e c t r o m o t o a r e . Generatoarele de curent continuu servesc pentru alimentarea motoarelor electrice de curent continuu, a instalaţiilor de electroliză, pentru încărcarea acumulatoarelor etc. Motoarele electrice de c.c. sunt utilizate pentru acţionarea mecanismelor ce necesită un cuplu mare de rotaţie (sau moment de rotaţie) la lansare şi un larg diapazon al turaţiilor, ca de exemplu: transportul electric (troleibus, tranvai, locomotive electrice), ascensoare de mină, laminoare. În echipamente automatice maşinile de c.c. se folosesc ca motoare de execuţie, ca măsurătoare de turaţii, dispozitive de transfer semnale etc. În dispozitivele speciale ale maşinilor-unealtă motoarele de c.c. permit o simplificare considerabilă a schemelor de reglare a vitezei. 7.2. CONSTRUCŢIA MAŞINILOR DE C.C. La baza funcţionării maşinilor de c.c. stau principiile şi legile considerate în capitolele precedente (Capitolul 2). În figura 7.1 este reprezentată schema unei maşini de c.c. cu doi poli. Maşina este constituită din c a r c a s a m a g n e t i c ă 1 şi a r m ă t u r a r o t a t i v ă (sau r o t o r u l ) 2. Pe carcasa magnetică sunt fixaţi (cu şuruburi) solidar p o l i i 3, iar pe aceştea – b o b i n a de e x c i t a ţ i e 4 spirele căreia wex sunt parcurse de curentul de excitaţie Iex. Forţa magnetomotoare (f.m.m.) a bobinei de excitaţie egală cu Iex wex creează fluxul magnetic de excitare Φ ex care se închide prin poli, interstiţiul de aer dintre poli şi rotor, prin rotor şi carcasa magnetică. Polii sunt construiţi din tole de oţel şi corpul lor se termină cu

238

Fig. 7.1. Maşina de c.c. cu doi poli.

Fig. 7.2. Polul maşinii de c.c.

Fig. 7.3. Schema maşinii de c.c. cu patru poli (cu 2 perechi, 2p).

p a p u c u l de pol 5, forma căruia determină distribuirea inducţiei B0 în interstiţiul de aer. Construcţia i n d u s u l i maşinii sau a r o –

a

b

c

d e

Fig. 7.4. Construcţia rotorului maşinii de c.c. t o r u l u i este dată în figura 7.4. Acesta prezintă un cilindru 1 (figura 7.4, a) alcătuit din tole de oţel ştanţate (figura 7.4, d), reciproc izolate şi presate pe axul 2. În crestăturile (ancoşele) lui 3
239

se introduc conductorii bobinei indusului 4 (figura 7.4, b şi c), care se unesc între ei conform unei scheme consecutiv-paralele sau mixte. Bobina indusului este izolată de crestături şi fixată cu ajutorul unor clinuri sau b a n d a j e 5 . Pe axa maşinii 2 se instalează solidar c o l e c t o r u l 6 , izolat electric de axă. Colectorul este al-

Fig. 7.5. Construcţia colectorului. Fig. 7.6. Colectorul în secţione.

Fig. 7.7. Perie şi dispozitiv portperie.

Fig. 7.8. Aspect general maşină c.c.

cătuit din lamele cuneiforme 1 (în formă de pană) din cupru, reciproc izolate cu plăci de micanită, aşezate pe o bucşă 2 şi fixate cu un şurub de străngere. Pe ridicăturile lamelelor de colector 3 (denumite „cocoşei”) se sudează capetele conductorilor care alcătuiesc înfăşurarea rotorului. Cu suprazaţa colectorului se află în contact periile 6 (figura 7.1) din cărbune sau grafit, la care se conectează conductorii reţelei exterioare. Astfel, reţeaua exterioară, prin perii şi colector este legată cu înfăşurarea rotorului care se roteşte. Construcţia dispozitivului portperie este dată în figura 7.7. Periile din grafit 1 se instalează în caseta (apărătoarea) 2 a dispozitivului care se fixează pe un suport special ce trece prin gaura 4 şi care este la rândul său fixat solidar pe scutul portlagăr al maşinii, izolat de ea.

240

Conductorii flexibil din cupru 3 realizează contactul periilor cu bornele circuitului rotorului de pe panoul izolat, notate R1 şi R2. Bornele bobinei de excitare se notează Ş1 şi Ş2 – bobina paralelă (de şuntare); S1 şi S2 – bobina consecutivă (în serie) şi D1, D2 – bobina polilor suplimentari (v. paragrafele următoare). 7.3. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL MAŞINII DE C.C. Principiul de funcţionare al maşinii de c.c. poate fi studiat folosind schema simplificată din figura 7.9. Periile 1 (figura 7.7) sunt legate în schema dată la contactele de mijloc ale unui comutator basculant 1, ceea ce permite conectarea indusului cu receptorul r sau la reţeaua de alimentare. Înfăşurarea (bobina) de excitaţie 2 este conectată la o sursă exterioară. Presupunem iniţial că comutatorul basculant se află în poziţia ce leagă rotorul cu receptorul r; rotorul este acţionat de un motorprimar, de exemplu de ardere internă. În bobina rotorului care se roteşte în câmpul magnetic al s t a t o r u l u i, creat de curentul de excitaţie Iexc, se inductează t.e.m. E şi prin receptorul r trece un anumit curent. Direcţia (sensul) t.e.m. şi a curentului ce parcurge bobina indusului Iind, determinată în conformitate cu regula m â i n i i d r e p t e sunt indicate în schemă. Este arătată de asemenea şi direcţia forţelor electromagnetice FT care acţionează asupra conductorilor cu curent, aflaţi în câmpul magnetic. Aceste forţe creează cuplul de rezistenţă (frânare) a axei maşinii de c.c. Motorul-primar creează cuplul activ Mrot (de rotaţie), opus cuplului de frânare. Deci, în acest caz maşina electrică funcţionează în regim generator de curent, transformând energia mecanică în energie electrică. Conform lagii lui Ohm, curentul E I = Iind = . (7.1) r + rind Prin urmare, E = I r + I rind = U + I rind ,
241

(7.2)

adică tensiunea electromotoare E a generatorului este mai mare decât tensiunea U cu căderea de tensiune în bobina indusului, I rind. Dacă axa maşinii se decuplează de motorul-primar, iar comutatorul basculant se pune în poziţia „reţea” (figura 7.9), în bobina indusului se stabileşte un curent I = Iind , sensul căruia este invers celui precedent. Forţele electromagnetice care apar în urma interacţiunii acestui curent cu câmpul magnetic, de asemenea au sensul invers şi de această dată vor crea cuplul activ Mrot care va susţine rotirea indusului. În acest caz energia electrică a reţelei se transformează în energie mecanică şi maşina electrică funcţionează în regim motor electric. Colectorul şi periile Fig. 7.9. Schema principiului de funcţionare a maşinii de c.c efectuează conectarea secţiilor bobinei indusului astfel, încât la trecerea conductorilor activi din zona polarităţii de nord în zona celei de sud să se schimbe sensul curentului – condiţie necesară pentru păstrarea sensului de rotaţie a indusului. În bobina rotorului motorului, la fel ca şi în bobina generatorului se inductează t.e.m. E. Doar că în acest caz sensul ecesteia va fi împotriva curentului Iind, ceea ce se confirmă prin aceeaşi regulă a mâinii drepte. Se numeşte această t.e.m. c o n t r a sau a n t i t.e.m. Conform teoremei doi Kirchhoff U – E = Iind r ind iar curentul I ind = U–E r ind . (7.4) sau E = U – Iind r ind , (7.3)

Prin urmare, în cazul când maşina funcţionează ca motor electric t.e.m. E este mai mică decât tensiunea la bornele indusului U cu căderea tensiunii în bobina acestuia. Schimbarea direcţiei de rotaţie a motorului electric se face prin modificarea sensului curentului în circuitul indusului sau al bobinei
242

de excitaţie (a statorului), conform schemei din figura 7.9. 7.4. CONSTRUCŢIA ÎNFĂŞURĂRII INDUSULUI O schemă simplificată a înfăşurării indusului maşinii de c.c. cu doi poli este reprezentată în figura 7.10, îar procesul de instalare a înfăşurării rotorului în crestăturile acestuia pentru o maşină cu patru poli – în figura 7.11. Din figura 7.10, 7.11 se vede că de la lamela 1

Fig.7.10. Schema înfăşurării rotorului maşinii de c.c. cu 2 poli.

Fig. 7.11. Începutul instalării bobinei rotorului În maşina de c.c. cu 4 poli.

a colectorului, conductorul, prin partea transversală apropiată a rotorului merge în stratul superior al primei crestături de la observator după planul desenului, apoi, pe partea transversală îndepărtată a indusului (este arătat punctat) nimereşte în stratul inferior al crestăturii 4 şi, ieşind de acolo, pe partea transversală apropiată a indusului, se conectează la lamela 2 a colectorului. De la lamela 2 a colectorului, conductorul nimereşte în stratul superior al crestăturii a doua a indusului şi a.m.d. Dacă se urmăreşte astfel calea conductorului bobinei se observă că aceasta este conectată la sine însăşi şi este alcătuită din părţi totuna, denumite s e c ţ i i (figura 7.11), conectate la două lamele vecine de colector. În conductoarele bobinei, care se află în crestăturile indusului se inductează t.e.m., din care motiv acestea se numesc p ă r ţ i a c t i v e ale secţiei. În părţile bobinei, aflate pe transversalele indusului şi denumite f r o n t a l e, t.e.m. nu se inductează. Aspectul unei secţii aparte este dat în figura
243

7.12; părţile active ale stratului superior sunt arătate prin linie neîntreruptă, iar ale stratului inferior – prin linie punctată. Sceţia poate avea una sau mai multe spire. O anumită formă li se imprimă secţiilor la un dispozitiv special (şablon), după ce se izolează şi se instalează în crestăturile indusului.

Fig. 7.12. Secţie de bobină cu una şi două spire.

Fig. 7.13. Schema desfăşurată a bobinei rotorului (indusului).

Deoarece la fiecare lamelă de colector se sudează două conductoare – sfârşitul secţiei precedente şi începutul secţiei care o succede, numărul lamelelor colectorului K este egal cu numărul secţiilor bobinei indusului. În cazul bobinei din figura 7.10 indusul are un număr de crestături Z = 6 şi tot atâtea secţii. Dacă este cunoscut K, se poate determina numărul conductorilor activi ce constituie bobina indusului N = 2 ws K, unde ws este numărul de spire al secţiei. În figura 7.13 este dată schema desfăşurată a bobinei indusului, schemă care permite un studiu mai amănunţit al acestor înfăşurări. Figura prezintă desfăşurata suprafeţii cilindrului rotorului cu bobina sa, care au fost date mai sus în figura 7.10 pentru maşina cu doi poli. În figurile menţionate (7.10 şi 7.11) suma tuturor t.e.m. ale bobinei autoconectate este egală cu zero. Însă, dacă urmărim bobina de la prima lamelă a colectorului în direcţia t.e.m. se poate observa că la a patra lamelă a colectorului t.e.m. îşi schimbă semnul. Aceasta este caracteristica unui nod ce leagă două laturi paralele ale bobinei indusului, care se formează în raport cu circuitul exterior. Continuând deplasarea în direcţia bobinei (dar în sens opus t.e.m.), se depistează al doilea nod la lamela 1 a colectorului, unde t.e.m. îşi modifică din nou sensul. Aşadar, bobina indusului maşinii cu doi
244

poli este alcătuită din două ramuri paralele (2a = 2) cu două noduri. Nodul la lamela 4 este punctul cu potenţial superior (înalt, +), iar la lamela 1 – cu potenţial inferior (jos, – ). Exact pe aceste lamele se şi instalează periile. Tensiunea dintre două perii în momentul de timp ce corespunde poziţiei indusului reprezentată în figurile 7.10 şi 7.13 poate fi determinată astfel: . u1 = e1 + e′ 4 + e2 + e′ 3 + e3 + e′ 6 = e4 + e′ 1 + e5 + e′ 2 + e6 + e′ 3

În expresia de mai sus cu reperul „′ ” sunt notate t.e.m. ale stratului inferior. Dacă rotorul îşi schimbă poziţia cu 60° polaritatea periilor şi mărimea u1 nu se modifică, fiindcă crestătura a 6 a va ocupa locul primei crestături, prima – a celei de a două etc. Dacă unghiul de poziţionare a rotorului este mai mic de 60°, de exemplu 30°, atunci poziţia înfăşurării va corespunde celei din figura 7.14, unde în scop de simplificare sunt deplasate spre stânga periile şi nu secţiile bobinei.

Fig. 7.14. Poziţia rotorului schimbată la 30°

Fig. 7.15. Reacţia transversală a rotorului în regim de generator.

Două secţii în această poziţie sunt scurtcircuitate, iar în fiecare dintre cele două laturi paralele sunt conectate doar câte două secţii. Tensiunea maşinii în acest moment este u2 = e1 + e′ 4 + e2 + e′ 5 = e4 + e′ 1 + e5 + e′ 2 . Prin urmare, tensiunea la bornele indusului la rotirea acestuia are sens constant, dar variază de la u1 la u2. Cu cât mai multe secţii sunt conectate în fiecare dintre ramurile (laturile) paralele, cu atât mai
245

mici sunt pulsaţiile tensiunii. Maşinile moderne ce conţin un număr mare de secţii aceste pulsaţii sunt atât de mici, încât nici nu pot fi observate. Planul, perpendicular pe direcţia axei polilor, ce trece prin axa rotorului, adică echidistant de poli se numeşte n e u t r a l ă g e o m e – t r i c ă (figura 7.15). Secţiile scurtcircuitate sunt totdeauna în mişcare în zona neutralei geometrice, unde inducţia magnetică Bδ este egală cu zero sau foarte mică, de aceea t.e.m. care se inductează în secţie este zero sau insemnificativă. Merită de subliniat că principiul constructiv al înfăşurării indusului se menţine şi în cazul maşinilor electrice moderne, independent de numărul de poli, de ramuri paralele, de secţii şi lamele colector. 7.5. FORŢA ELECTROMOTOARE A BOBINEI
INDUSULUI

Anterior a fost menţionat că t.e.m. a maşinii electrice este egală cu suma t.e.m. ale conductoarelor conectate serie, ce aparţin unei laturi paralele. Aceste t.e.m. sunt diferite, deoarece inducţia magnetică în interstiţiul rotorului pe circonferinţă nu este totuna. Dar t.e.m. a maşinii poate fi determinată prin valoarea medie a t.e.m. a unui conductor, înmulţită la numărul total de conductori ai unei laturi paralele. Se presupune că fluxul magnetic al unui pol este Φ , numărul de poli ai maşinii (de perechi de poli) este 2p, lungimea axială a miezului rotorului l, diametrul rotorului d şi suprafaţa transversală S . În aceste condiţii valoarea medie a inducţiei magnetice la suprafaţa rotorului Φ ∙ 2p Φ ∙ 2p Bmed = = , (7.5) S π dl iar valoarea media a t.e.m. a fiecărui conductor Φ ∙ 2p π d ln Emed = Bmed l v = n = Φ ∙ 2p 60 ,

π d l 60
246

unde n este frecvenţa (viteza) de rotaţie sau turaţia rotorului, tur/min. Dacă numărul conductorilor bobinei este N iar numărul de laturi paralele 2a, atunci în fiecare latură paralelă sunt conectate în serie N / 2a conductori. T.e.m. a unei laturi paralele şi, deci a maşinii va fi: N n N p n E = Emed = 2p Φ = NΦ , (7.6) 2a 60 2a a 60 sau E = CE Φ n, (7.7) unde CE = p N / (a ∙ 60) este c o n s t a n t a maşinii. Prin urmare, t.e.m. a maşinii electrice este proporţională fluxului magnetic şi vitezei de rotaţie a indusului. 7.6. CUPLUL ACTIV (MOMENTUL ELECTROMAGNETIC)
AL MAŞINII ELECTRICE

Precum se cunoaşte deja, asupra fiecărui conductor parcurs de curent şi care se află în câmp magnetic, acţionează o forţă electromagnetică Φ ∙ 2p Irot pΦ Fcond = Bmed lI = l = Irot , π d l 2a π da unde Bmed este valoarea medie a inducţiei; d şi l – diametrul şi lungimea rotorului; Φ ∙ 2p – fluxul magnetic complet; I = Irot / 2a – curentul laturii paralele, adică curentul unui conductor. Cuplul activ sau momentul electromagnetic, creeat de fiecare conductor al bobinei rotorului este d pΦ d pΦ Mcond = Fcond = Irot =Irot . 2 π da 2 2π a
247

Cuplul activ complet al maşinii electrice, bobina căreia conţine N conductori p M = Mcond N = N Φ Irot = CM Φ Irot , (7.8) 2π a unde CM = p N / 2π a este o mărime c o n s t a n t a . Dacă maşina funcţionează ca generator, atunci în cazul existenţei sarcinii (prezenţei curentului în bobina rotorului) cuplul activ este d e f r â n a r e (Mfr), dacă funcţionează ca motor cuplul activ este d e r o t a ţ i e (Mrotaţ). În orice regim de funcţionare a motorului electric cuplul activ M este echilibrat de momentul (cuplul) static de rezistenţă Mst.rez şi de momentul dinamic al maselor în rotaţie MJ = J dω / dt, unde J – momentul de inerţie iar derivata dω / dt este acceleraţia unghiulară. Momentul de inerţie J = mρ2, unde m – masa corpului în rotaţie; ρ – raza de inerţie redusă. Ecuaţia mişcării are aspectul: M = – (Mst.rez + MJ). La creşterea vitezei ω = 2π n / 60 momentul dinamic MJ va fi pozitiv, iar la micşorarea vitezei unghiulare – negativ. Dacă se ia în considerare nu cuplul (momentul) de rezistenţă, ci componentele momentului de rotaţie, atunci M = Mst.rez + MJ . (7.9) Dacă M > Mst. rez , pe arborele maşinii se aplică un moment MJ pozitiv şi viteza creşte; în caz contrar viteza discreşte. La turaţii constante (n = const) momentul electromagnetic de rotaţie M = CM Φ Irot este echilibrat de cuplul de rezistenţă Mst.rez , alcătuit din suma momentelor M0 – al mersului în gol determinat de frecare şi pierderile în fier ale motorului şi momentul util M2 determinat de mecanismul pus în mişcare: Mst.rez = M0 + M2 . (7.10)

248

7.7. PUTEREA MECANICĂ A MAŞINII DE CURENT CONTINUU În Capitolul 2 (§§ 2.14 şi 2.15) a fost demonstrat că în procesul de transformare a energiei mecanice în energie electrică sau invers, puterea mecanică este egală cu E I. În continuare se va demonstra aceasta pentru cazul maşinii electrice. Presupunem F– o forţă circulară aplicată pe indus, tangenţial circumferinţei lui, iar v – viteza liniară la suprafaţa exterioară a rotorului. Puterea mecanică completă PM = F v. Înlocuind în această expresie F = 2 M / d şi v = ω d / 2 obţinem: PM = 2M ω d = M ω. (7.11)

d 2 Cuplul mecanic de rotaţie a maşinii M = (p / 2 π a) N Φ Irot , prin urmare puterea mecanică p 2π n p n PM = N Φ Irot = NΦ Irot = E Irot . 2π a 60 a 60 (7.12) Produsul E Irot este denumit frecvent p u t e r e e l e c t r o m a g -n e t i c ă a m a ş i n i i , Pem . Atunci când maşina funcţionează în regim de generator, puterea EIrot este mai mare decât puterea UIrot, deoarece E > U; când maşina funcţionează ca electromotor UIrot este mai mare decât EIrot , deoarece contra-t.e.m. E este mai mică (<) decât U. Diferenţa puterilor în ambele cazuri este egală numeric cu puterea pierderilor termice I 2rot r rot în bobina indusului. 7.8. REACŢIA INDUSULUI
MAŞINILOR DE CURENT CONTINUU

La mersul în gol a maşinii, independent de regimul de funcţionare curentul în înfăşurarea indusului Irot (sau Ia , pentru simplificarea notării) este sau egal cu zero, sau foarte mic. În acest caz fluxul magnetic al maşinii Φ exc este creat numai de forţa electromotoare
249

(f.e.m.) şi se închide prin rotor, de-a lungul polilor. În figura 7.16

Fig. 7.16. Anularea câmpului de reacţie din axa neutră de către polii auxiliari şi de sub polii principali – de către înfăşurarea de compensare.

acest flux are direcţia de sus în jos, de la polul N spre polul S. În conductorii indusului maşinii sub sarcină se stabileşte curentul Ia care în regim de generator (figura 7.15) are sensul ce coincide cu t.e.m. determinată în conformitate cu regula mâinii drepte. În acest

Fig. 7.17. Câmpul transversal de reacţie a indusului care formează doi poli în axa neutră.

Fig. 7.18. Inducţia magnetică în interstiţiu la reacţia transversală a indusului.

caz f.e.m. a indusului Fa creează propriul său flux magnetic Φ a care se închide prin indus, între fier (interstiţiu) şi tălpile (sau papucii)
250

polilor principali (figura 7.17). Tabloul interacţiunii dintre fluxul magnetic inductor Φ şi cel al indusului Φ a este dat prin inducţia rezultantă Bδ în figura 7.18, unde aceasta din urmă este reprezentată prin desimea liniilor magnetice, mai mare la talpa N dreapta – talpa S stânga şi mai mică la talpa N stânga – S dreapta. Fluxul rezultant al maşinii se deplasează în direcţia rotaţiei indusului; în aceeaşi direcţie se deplasează şi neutrala maşinii, care în acest caz se numeşte n e u t r a l ă f i z i c ă, spre deosebire de neutrala geometrică. Efectul descris cunduce la discreşterea fluxului mag-netic al maşinii (Φ < Φ exc). Influenţa f.e.m. asupra valorii fluxului magnetic al maşinii aflate sub sarcină poartă denumirea de r e a c ţ i e a i d u s u l u i. Dacă maşina funcţionează ca motor electric, atunci curentul indusului este îndreptat contra t.e.m., indusul se roteşte în partea opusă celei din regimul generator şi reacţia transversală a rotorului deplasează fluxul rezultant Φ şi neutrala fizică contra direcţiei de rotaţie a indusului. În scopul compensării câmpului transversal al indusului, în zona polilor principali se instalează o b o b i n ă de c o m p e n s a r e (înfăşurare compensare, figura 7.16), conductorii căreia se instalează în crestăturile tălpilor de pol. Această înfăşurare se leagă în serie cu indusul şi în aşa mod, ca sensul curentului în conductorii săi să fie invers sensului curentului din conductorii rotorului. 7.10. NOŢIUNE DESPRE PARAMETRII NOMINALI ŞI
CARACTERISTICILE MAŞINILOR ELECTRICE

La un loc uşor vizibil, pe carcasa maşinii se fixeză (de către producător) o tabliţă metalică, în care se indică: regimul nominal de funcţionare, puterea nominală, tensiunea, curentul, frecvenţa de rotaţie (turaţiile), randamentul maşinii etc. P a r a m e t r u l n o m i n a l de funcţionare a maşinii este stabilit de fabrica producătoare. Toate datele nominale (parametrii) în con251

tinuare vor fi însoţite cu indicile n , de exemplu: puterea nomunală Pn, tensiunea nominală U n, curentul nominal In, etc. Cunoaşterea acestor parametri nominali este necesară, pentru o expluatare tehnică corectă, care ar asigura o funcţionare temeinică în limitele unei perioade stabilite (aproximativ 10 ani pentru maşinile staţionare care funcţionează în condiţiile unui mediu ambiant normal). În condiţiile de expluatare este important de cunoscut caracteristicele de bază ale maşinii, care prezintă dependenţa unor mărimi variabile de altele. De exemplu, dependenţa tensiunii la bornele generatorului de sarcina lui (curentul în circuit) la o viteză de rotaţie constantă (n = const) şi un curent în bobina de excitaţie Iexc = const poartă denumirea de c a r a c t e r i s t i c ă e x t e r n ă a generatorului U = f (I). Dependenţa frecvenţei (sau vitezei) de rotaţie n a motorului electric de sarcina mecanică pe axa lui (puterea P2 sau cuplul de frânare M) la o tensiune constantă la bornele indusului U = const şi un curent constant în bobina de excitaţie Iexc = const se numeşte c a r a c t e r i s t i c ă m e c a n i c ă a electromotorului etc. Datele necesare pentru a construi aceste caracteristici sub forma de grafice se obţin pe cale experimentală, iar ca valori utilizate în formule servesc: curentul în A, tensiunea în V, etc. Dar pentru utilizarea practică este mai comod de construit grafice în procente. În acest scop datele obţinute în experienţe se recalculează în procente; atunci: I % = I / In∙100; U % = U /Un∙100; P % = P / Pn∙100; n % = n / nn∙100 etc., unde I, U, P, n sunt luate din testul experimental, iar In, Un, Pn, nn – parametrii nominali, luaţi de pe tabliţa maşinii. Graficile construite în continuare se bazează pe acest principiu. Foarte frecvent graficele se construiesc folosindu-se unităţile relative, o variantă de notare a cărora (varianta rusă) este I*, U*, P*, etc. Se obţin prin împărţirea mărimilor exprimate în % la o sută, adică I* = I % /100, U* = U % /100, ...Valorile relative sunt convenabile în calculele electrotehnice.
252

7.11. GENERATOR DE C.C. CU EXCITAŢIE SEPARATĂ Generatorul produce la borne o tensiune, precum reiese din relaţia (7.7), numai dacă este excitat şi dacă rotorul este antrenat de un motor la turaţia (viteza de rotaţie) n. Generatoarele pot avea tipurile de excitaţie indicate în figura 7.26, cu excepţia cazului e care practic nu se utilizează. La generatoarele cu excitaţie separată înfăşurarea respectivă se conectează la o sursă exterioară (figura 7.28). La comutatorul 1, prin

Fig. 7.28. Schema generatorului cu excitaţie separată.

Fig. 7.29. Schema generatorului cu excitaţie în derivaţie.

ampermetrul A se conectează bobina de excitaţie 4 şi reostatul de câmp 2, cu un contact liber 3 legat cu înfăşurarea de excitaţie. Dacă pentru micşorarea curentului de excitaţie glisorul reostatului este deplasat în sus, el nimereşte pe contactul liber şi scurtcircuitează bobina de excitaţie. Dezlegarea contactului liber duce la deconectarea bobinei şi în locul rupturii apare arcul electric, în care se degajează energia câmpului magnetic. De obicei, inductivitatea acestei bobine este mare, deci semnificativă va fi şi t.e.m. de autoin253

ducţie ce menţine la bornele bobinei deconectate o tensiune mare care poate fi pricina străpungerii izolaţiei şi prezenta astfel un pericol pentru operatorii ce deservesc instalaţia. Arcul elecric este cauza topirii şi a oxidării intense a contactelor. La bornele indusului se conectează consumatorul r, voltmetrul V şi ampermetrul A. Motorul primar ce antrenează indusul în schema din figura 7.28 nu este arătat. C a r a c t e r i s t i c a de f u n c ţ i o n a r e î n g o l E0 = f (Iexc) la n = const şi Ia = 0 prezintă, la altă scară graficul Φ exc = f (Iexc), deoarece E este proporţională fluxului Φ . Această caracteristică serveşte pentru verificarea calculelor circuitului magnetic, construcţiilor grafice şi se numeşte c a r a c t e r i s t i c ă m a g n e t i c ă a m a ş i n i i. Caracteristica se ridică în felul următor. Indusul maşinii este antrenat în turaţii constante n = nn , cu comutatoarele 1

Fig. 7.30. Caracteristica de funcţionare în gol a generatorului.

Fig. 7.31. Caracteristicile externe ale generatorului de c.c.

şi 5 (figura 7.28) deschise; apoi, se închide comutatorul 1 şi, micşorând rezistenţa rş se măreşte tensiunea generatorului până la valoarea U0 = (0,1 ÷ 1,2)Un . Se fixează valorile Iexc şi U0 (măsurată la ampermetrul A şi citită, respectiv la voltmetrul V), după ce curentul de excitaţie se micşorează, operaţiunile de măsurare a Iexc şi U0 repetându-se de 5 – 6 ori. Ultima măsurare se face la o valoarea Iexc = 0, t.e.m. obţinută în acest caz este indusă de fluxul magnetic remanent, se numeşte r e m a n e n t ă Eopr şi alcătuieşte (2 ÷ 2,5 %) Un . Punctul ce corespunde valorii nominale a tensiunii Un se
254

află de obicei în zona cotului curbei, la un curent de excitaţie Iex g care se numeşte c u r e n t d e e x c i t a ţ i e l a m e r s u l î n g o l ş i t e n s i u n e a n o m i n a l ă (figura 7.30). Caracteristica externă a generatorului U= f (I) la Iexc = const şi n = const , caracterizează modificarea tensiunii generatorului sub sarcină şi este prezentată în figura 7.31 (curba 1). Caracteristica se ridică după ce generatorul a fost adus la turaţia nominală şi excitaţia pentru U = U0 cerută, când I = 0 (mers în gol). Închizând comutatorul 5 (figura 7.28) şi micşorând treptat rezistenţa de sarcină r, concomitent regulând curentul de excitaţie în aşa mod, ca la I = In să se stabilească tensiunea nominală Un. Astfel se stabileşte primul punct al caracteristicii. Menţinând neschimbate curentul Iexc şi turaţia n, mărind treptat r, în 5 – 6 puncte se citesc valorile U şi I , descărcând generatorul până la mersul în gol. La descărcare se micşorează: curentul indusului Ia , căderea de tensiune în circuitul indusului Ia ra şi acţiunea de magnetizare a înfăşurării indusului (v. § 7.8). Fluxul magnetic al maşinii creşte, iar o dată cu el şi t.e.m. E . Deoarece U = E – I r, tensiunea maşinii creşte. Mărimea U0 – Un ∆ U% = 100 % (7.13) Un Se numeşte m o d i f i c a r e a î n p r o c e n t e a t e n s i u n i i şi la generatoarele cu excitare separată alcătuieşte 5 – 10 %. Pentru a menţine neschimbată tensiunea generatorului la modificarea sarcinii este necesar de reglat curentul de excitaţie, ceea ce poate fi realizat manual sau cu ajutorul regulatoarelor automate. Aceste generatoare (cu excitaţie separată) sunt utilizate în scheme unde se cere reglarea turaţiilor electromotoarelor într-un diapazon larg, în diferite instalaţii automate şi acolo, unde Ua ≠ Uexc. 7.12. GENERATOR DE C.C. CU EXCITAŢIE ÎN DERIVAŢIE La generatoarele cu excitaţie derivaţie înfăşurarea respectivă se leagă la bornele indusului în paralel sarcinii (figura 7.29). Curentul
255

indusului Ia = I + Iexc , unde Iexc = (1÷ 7 %) I n . Pentru a excita acest generator este necesar ca fluxul magnetic inductor, creat de curentul de excitaţie să coincidă cu fluxul inducţiei remanente. Numai în acest caz curentul în bobina de excitaţie, creat de t.e.m. E remanentă va magnetiza suficient maşina, fluxul magnetic al generatorului va creşte, provocând şi creşterea t.e.m. Aceasta din urmă stimulează creşterea curentului de excitaţie Iexc şi, prin urmare a fluxului Φ . Acest proces de autoexcitaţie are loc atâta timp, până când t.e.m. nu devine egală căderii de tensiune în bobina de excitaţie, adică E = Iexc rexc . Dacă în aceste condiţii nu are loc excitaţia generatorului, trebuie de schimbat direcţia curentului în bobina de excitare. Caracteristica mersului în gol are acelaşi aspect şi aceeaşi destinaţie, ca şi în cazul generatorului cu excitaţie separată. Caracteristica externă a generatorului U= f (I) la Iexc = const şi n = const se obţine în mod analog cazului precedent şi are acelaşi aspect (curba 2, figura 7.31). Însă modificarea în procente a tensiunii ∆ U% în acest caz este mai mare şi atinge valoarea de 30%, din cauza că înfăşurarea de excitaţie este legată la indus. La micşorarea (bruscă) a sarcinii tensiunea creşte, creşte şi curentul de excitaţie Iexc = U / rexc, de aceea fluxul magnetic şi t.e.m. E ale maşinii cresc mai mult decât în cazul generatorului excitaţie separată. Acest generator de c.c. este mai des utilizat, din cauza că nu necesită o sursă suplimentară de excitaţie. 7.13. GENERATOR DE C.C. CU EXCITAŢIE MIXTĂ Schema generatorului cu excitaţie mixtă (compound) este reprezentată în figura 7.32. Acesta are două bobine de excitaţie: una derivaţie (paralelă, de şuntare) şi alta serie, legată consecutiv indus-

256

ului. Înr-o astfel de conectare curentul înfăşurării serie creează f.e.m. FM S proprie care se poate însuma f.e.m. FM P a bobinei paralele, sau scădea din aceasta, adică FM = FM P ± FM S . În practică este utilizată schema mixtă compound adiţional, când f.e.m. se adună şi la creşterea sarcinii generatorul automat se magnetizează. Acţiunea demagnetizantă a reacţiei indusului şi căderea de tensiune I ra se compensează şi tensiunea unui astfel de generator rămâne practic constantă cu modificarea sarcinii (figura 7.31, curba 3). Acest generator este utilizat acolo, unde este necesară o tensiune cvasineschimbată la o sarcină variabilă. Fig. 7.32. Generator În cazul unei scheme de excitare compound di- cu excitaţie mixtă. ferenţial, înfăşurarea serie se conectează respectiv şi fluxul rezultant, deci şi t.e.m.E scade cu sarcina, prin urmare caracteristica U = f (I) este căzătoare brusc. Acest tip de generatoare sunt folosite acolo, unde frecvent se consideră normal regimul de scurtcircuit, de exemplu, cazul generatorului pentru sudare. 7.14. MOTOARE ELECTRICE DE C.C. Anterior a fost menţionat că una şi aceeaşi maşină poate funcţiona ca generator sau motor electric; fireşte, în aşa caz căderea de tensiune în înfăşurarea indusului va fi, la valoarea nominală a curentului In, aceeaşi. Această cădere de tensiune In ra = (4 ÷ 10%) Un . Prin urmare, dacă la bornele indusului oprit al motorului se aplică o tensiune U = Un , curentul care-l parcurge va fi de 25 – 10 ori mai mare decât In. Este clar, un astfel de curent nu intră în calculele nici a înfăşurării indus şi nici a periilor şi colectorului. De aceea la pornire cu un curent nominal, tensiunea la bornele indus trebuie să fie coborâtă la (90 – 96%) Un , prin folosirea unui reostat de reglaj rreg înseriat cu indusul. Acest reostat, destinat limitării şi reglării
257

curentului de lansare se numeşte r e o s t a t de l a n s a r e. Se consideră normală lansarea motorului, cu un curent de pornire egal cu (2,0 – 2,5) In . Astfel, curentul de pornire Ip va fi: Un Ip = , (7.14) ra + rp de unde se poate obţine rp . Când indusul este în mişcare, în bobina lui se induce anti-t.e.m. şi, prin urmare, curentul indusului Ia = U–E ra + rp , (7.15)

pe măsura creşterii vitezei de rotaţie, se micşorează. Necesitatea prezenţei reostatului este contestată şi rezistenţa lui, prin trepte, se micşorează la zero. Curentul atunci devine egal cu: U–E Ia = . (7.16) ra Dacă motorul funcţionează în gol, anti-t.e.m atinge valori de 99% Un la un curent de mers în gol de Ia = Igol ≈ (5 ÷ 10%) In . Sub sarcină, dacă curentul Ia = In anti-t.e.m. alcătuieşte (90 – 96%) Un . Turaţiile motorului se pot calcula, reieşind din formula (7.7): 1 E n= . (7.17) CE Φ Aşadar, viteza de rotaţie a motorului este proporţională t.e.m. ce se inductează şi invers proporţională fluxului magnetic Φ . Deoarece E = U – Ia ra , turaţiile 1 U – Ia ra n = . (7.18) CE Φ Pe măsura creşterii sarcinii pe arborele motorului, adică a p u t e r i i de i e ş i r e P2 , puterea la bornele electromotorului, adică p u t e r e a de i n t r a r e P1, creşte. Dacă U = const, în mod obligatoriu creşte curentul Ia . Din formula (7.18) urmează că tura258

ţiile trebuie să scadă. Pe de altă parte, o dată cu creşterea curentului Ia creşte şi efectul demagnetizant al reacţiei indusului, din care cauză turaţiile trebuie să crească. Pentru ca motorul să funcţioneze stabil, el este construit în aşa fel ca influenţa căderei de tensiune Ia ra şi a bobinei de stabilizare (v. § 7.17) să fie totdeauna mai mare decât influenţa reacţiei indusului. În aşa fel se reuşeşte ca la creşterea sarcinii turaţiile să scadă doar câtva (nesemnificativ). Cuplul activ (sau momentul de rotaţie) al motorului şi puterea electromagnetică pe care o dezvoltă, luând în calcul pierderile pe socoteala frecării, în conformitate cu formulele (7.8) şi (7.12) pot fi exprimate în felul următor: M = C M Ia Φ şi Pem = EIa = CE Ia Φ n . La creşterea cuplului (momentului) de frânare M2 pe arbore, cuplul activ M creşte automat, pe contul creşterii curentului de indus Ia atâta timp, cât pentru o anumită viteză n nu se va stabili egalitatea cuplurilor M = M2 . Prin urmare, fiecărei sarcini îi corespunde un anumit număr de turaţii. În conformitate cu capacităţile de expluatare, ca şi generatoarele, motoarele electrice sunt de patru tipuri: cu excitaţie derivaţie, separată, serie şi mixtă. Dacă în cazul generatoarelor interesul major îl prezintă proprietăţile lor electrice, în moatoarele electrice importante sunt proprietăţile mecanice, de exemplu: n = f (I ); n = f (Iexc); M = f (I ) şi altele. 7.15. MOTORUL CU
EXCITAŢIE DERIVAŢIE

Acest tip de motor electric ocupă un loc deosebit primtre maşinile de c.c. din cauza că este utilizat pentru acţionarea diferitor mecanisme ce necesită turaţii cvasiconstante şi, în acelaşi timp un mod econom de reglare a vitezei de rotaţie. Schema unui astfel de motor este reprezentată în figura 7.33. Bornele reostatului de lansare sunt
259

marcate astfel: L – conectat la reţeaua de alimentare (în linie); M – conectat la înfăşurarea excitaţie; R – conectat la înfăşurarea rotor. Circuleţele negre semnifică contacte de lucru, iar spaţiile dintre ele corespund secţiilor rezistenţei reostatului. Arcul metalic 3 leagă în permanenţă borna L cu bornele reostatului de lansare ce reglează curentul de excitaţie Ia, în procesul de funcţionare a motorului. Înainte de pornire este neceFig. 7.33. Motorul cu excitare derivaţie. sar să se stabilească ca maneta 1 (contactul mobil) a reostatului de lansare 2 se află în poziţia 0 a contactului liber. Contactul mobil al reostatului de şuntare (de câmp) RŞ în circuitul de excitaţie trebuie să se afle în poziţia extremă stânga, care corespunde rezistenţei minime a reostatului. La închderea comutatorului şi deplasarea manetei reostatului de lansare pe primul dintre contactele de lucru, curentul I al motorului se împărţeşte în cirentul indusului Ia şi curentul înfăşurării de excitaţie Iexc . Astfel, curentul în circuitul de alimentare este egal cu suma I = Ia + Iexc , (7.19) unde Iexc = (1 ÷ 7%) In. Primul exces de curant, în funcţie de valoarea rezistenţei de lansare, atinge valoarea Ilans = (2,0 – 2,5 ) In . Cuplul activ iniţial începe să rotească indusul, iar cu creşterea turaţiilor curentul rotorului se micşorează, ceea ce permite deplasarea manetei reostatului de lansare pe cel de-al doilea contact. Va avea loc creşterea bruscă a curentului de indus, care produce majorarea cuplului activ şi o creştere suplimentară a vitezei, după ce urmează din nou micşorarea lui. Atunci maneta se deplasează pe următorul contact al reostatului de lansare şi a.m.d. Lansarea se termină, când rezistenţa este în totalitate scoasă şi la indus se aplică întreaga tensiune Un. Rezistenţa reostatului de lansare rrl se calculează pentru timp limitat de funcţionare şi nu se poate, ca maneta să se afle îndelungat pe un contact intermediar.
260

Cu cât mai repede creşte anti-t.e.m. a indusului, cu atât mai repede se micşorează curentul şi mai puţin se încălzeşte bobina indusului. De aceea lansarea se face totdeauna la o valoare maximă a curentului de excitaţie, scurtcircuitând reostatul de câmp RŞ ; fluxul magnetic al maşinii şi anti-t.e.m. în aşa caz sunt maxime. Cu atât mai mult că în momentul lansării motorul trebuie să dezvolte un cuplu activ excesiv, iar aceasta se poate realiza doar în cazul unui flux magnetic cât mai mare (v. expresia 7.8).

Fig. 7.34. Caracteristicile mecanice ale motoarelor de c.c. cu excitaţie derivaţie.

Fig.7.35. Caracteristicile de lucru ale motorului de c.c. cu excitaţie derivaţie.

Înaintea deconectării motorului maneta reostatului de lansare se deplasează pe contactul 0, după ce se deschide comutatorul. Astfel se exclude arderea contactelor comutatorului şi se pregăteşte o nouă lansare a motorului. C a r a c t e r i s t i c a d e v i t e z ă a m o t o r u l u i n = f (I ) la U = const şi Iexc = const este reprezentată în figura 7.34, prin curba 1. În lipsa unei sarcini mecanice curentul mersului în gol Igol < 10 % In şi viteza este maximă 1 U – Igol ra 1 U n= ≈ , (7.20) CE Φ CE Φ deoarece Igol ra ≈ 0. La creşterea sarcinii (a cuplului de frânare) pe arborele motorului turaţiile scad nesemnificativ, deoarece majorarea automată a cuplului activ are loc pe contul creşterii curentului Ia în circuitul indusului, care conform ecuaţiei (7.15) creşte brusc, la o diminuare mică a
261

anti-t.e.m., din cauza rezistenţei mici ra. O astfel de caracteristică se numeşte r i g i d ă . Dacă curentul de excitaţie este neschimbat, atunci şi fluxul magnetic poate fi considerat aproximativ constant,deoarece influenţa reacţiei indusului este mică. Cuplul activ al motorului (7.21) M = CM I Φ ≈ (CM Φ ) I

este proporţional curentului I. Dacă pe axa absciselor în figura 7.34 se depune M, se obţine c a r a c t e r i s t i c a m e c a n i c ă a motorului, adică n = f (M ) la U = const şi Iexc = const. Suficient de utile sunt c a r a c t e r i s t i c i l e de l u c r u (figura 7.35), prezentate în cataloage şi instrucţiunile tehnice; acestea sunt n, M, I, η = f (P2) la Un şi Iexc = const ; η – randamentul motorului, iar P2 – puterea utilă obţinută la arbore. Această putere poate fi calculată: P2 = iar cuplul activ . (7.22) 2π n La turaţii neschimbate dependenţa cuplului mecanic M = F (P2) ar fi fost o linie dreaptă, ce ar trece prin originea coordonatelor. Însă turaţiile n la creşterea P2 se micşorează şi cuplul M nu este proporţional P2. Curentul I la o tensiune stabilă U este proporţional puterii în circuitul de alimentare, P1 = U I. Deoarece pierderile motorului P1 – P2 sunt mici, curentul I este aproximativ proporţional P2. Reglarea turaţiilor la motoarele cu excitaţie derivaţie se efectuează de obicei prin modificarea curentului de excitaţie. Acest tip de
262

M⋅ 2π n , 60 P2⋅ 60

M=

reglaj asigură o posibilitate economă de variere a turaţiei în limitele 1:1,5 iar în cazul unei fabricări speciale – până la 1: 8. Reglarea se produce în felul următor. Cuplul mecanic al motorului M = CM I Φ ≈ (CM Φ ) I , la un Φ = const este proporţional curentu-lui I, iar curentul este egal cu U–E I= . (7.23) ra Dat fiind rezistenţa indusului ra foarte mică, nu este mare nici căderea de tensiune Ia ra în circuitul său. De aceea, la U şi ra constante, curentul poate creşte semnificativ chiar şi la mici diminuări ale anti-t.e.m.
De exemplu, la ra = 0,5 Ω şi U = 220 V, la un curent de indus egal cu 10 A anti-t.e.m. E = U – Ia ra = 220 – 10 ⋅ 0,5 = 215 V. Dacă anti-t.e.m. creşte doar cu 10 V (aproximativ cu 5%) şi va fi E′ = 205 V, atunci curentul devine egal cu: Ia′ = (220 –205)/ 0,5 = 15 / 0,5 = 30 A, adică va creşte de trei ori (200 % !).

Prin urmare, dacă la o sarcină constantă (Mrot = Mfr) şi turaţiile date se micşorează curentul de excitaţie, de exemplu cu 5 % , tot atât şi imediat se va micşora şi fluxul Φ şi anti-t.e.m. E. Aceasta va provo-ca o creştere bruscă a curentului de indus şi a cuplului mecanic la arbore, surplusul de cuplu va contribui la accelerarea turaţiilor indu-sului. Însă, o dată cu creşterea turaţiilor indusului anti-t.e.m. din nou va creşte, curentul de indus va discreşte la valoarea la care cuplul de rotaţie Mrot = (CM Φ ) Ia reia valoarea anterioară. În aşa fel, la egalitatea Mrot = Mfr se va stabili o turaţie constantă nouă, mai mare ca cea anterioară. Această metodă de reglare a turaţiilor asigură pierderi minime (foarte mici) în reostatul de câmp (pierderi-le Preg = Iexc rexc), deoarece Iexc alcătuieşte doar (1 ÷ 7 %) In . Metoda permite modificarea turaţiilor în direcţia creşterii acestora, peste valoarea nominală. În cazul unei sarcini constante la arbore, conectarea unui rezistor suplimentar rsup în serie cu înfăşurarea indusului va micşora din prima clipă curentul de indus, din care cauză va scădea şi cuplul mecanic; cuplul de rezistenţă la arbore rămânând acelaşi, va discre263

şte turaţia. Aceasta duce la micşorarea anti-t.e.m., ca rezultat curentul de indus va începe să crească, va creşte cuplul mecanic şi la egalitatea celor două cupluri (Mrot = Mfr) discreşterea turaţiilor va înceta. Motorul va continua să funcţioneze la o nouă turaţie constantă, dar mai mică decât cea anterioară. Însă acest procedeu de reglare este însoţit de pierderi de energie în rezistorul suplimentar, deci nu poate fi justificat economic. 7.16. MOTORUL ELECTRIC CU
EXCITAŢIE SEPARATĂ

Acesta posedă proprietăţi similare motorului cu excitaţie derivaţie. Dar, de oarece înfăşurarea indus şi cea de excitaţie sunt alimentate de la surse diferite de energie, apare posibilitatea unei reglări econome şi în limite largi a turaţiilor, prin modificarea tensiunii la bornele indusului şi o pornire fără de reostat. În figura 7.36 este dată una dintre posibilele scheme de funcţionare a motorului cu excitaţie separată. În această schemă care poartă denumirea de g en e r a t o r – m o t o r (G – M ), indusul motorului 2 se conectează fără reostat la rotorul generatorului 1, care în acest caz alimentează motorul. Ambele maşini au excitaţie separată, aplicată de la un generator special 6 denumit e x c i t a t o r. Generatorul 1 şi excitatorul 6 sunt acţionate, de regulă de un motor asincron 7. Turaţia motorului 2 poate fi variată prin reglarea curentului său de excitaţie cu reostatul 3 şi variind tensiunea U a generatorului 1, prin modificarea curentului de excitaţie a acestuia, cu reostatul 5.

Fig.7.36. Schema generator – motor. 264

Fig. 7.37. Caracteristicile mecanice ale sistemului

generator – motor.

Schimbarea sensului curentului de excitaţie a generatorului 1, care se face prin intermediul comutatorului 4, conduce la schimbarea polarităţii periilor generatorului şi, prin urmare, a direcţiei de rotaţie a motorului 2 care acţionează diversele mecanisme industriale. Această schemă este pe larg folosită în instalaţiile de încărcare minere, pentru acţionarea eliciilor de navă, a laminoarelor şi a maşinilor-uneltă pentru aşchierea metalelor. Caracteristicile mecanice ale acestui agregat, reprezentate în figura 7.37 sunt foarte asemănătoare celor date în figura 7.34. Curba 1 din figurile 7.34 şi 7.37 reprezintă c a r a c t e r i s t i c a n a t u r a l ă , care s-ar fi putut obţine la tensiunea nominală, deoarece n= 1 CE U – I ra Φ şi n0= 1 U . (7.24)

CE Φ

La micşorarea tensiunii generatorului Ugen = Umot, se obţine o serie de caracteristici n = f (M ) situate mai jos de caracteristica 1; la diminuarea curentului de excitaţie a motorului caracteristicile se vor plasa mai sus de ea. 7.17. MOTOARELE ELECTRICE CU
EXCITAŢIE SERIE ŞI MIXTĂ

Motoarele electrice cu excitaşie serie sunt folosite la pornirea automobilelor (ca demaror), în unele instalaţii de macara şi în transportul electric urban. În toate aceste cazuri se admite schimbarea semnificativă a turaţiilor, o dată cu schimbarea cuplului static la arbore. Caracteristicile M = f (P2) şi n = f (P2) la U = const ale acestui motor sunt date în figura 7.38, iar schema lui – în figura 7.39. Înfăşurarea de excitaţie a motorului se leagă în serie cu înfăşurarea indusului, iar rezistenţa ei rc este de acelaşi ordin ca şi ra, adică nu este mare. De aceea prezenţa reostatului de lansare este necesară de asemenea, ca şi în cazul altor motoare.
265

Fig. 7.38. Caracteristicile turaţiilor şi ale cuplului mecanic MES.

Fig. 7.39. Schema motorului excitaţie serie (MES).

Curentul motorului în funcţionare este egal: U–E I= . ra + rc

(7.25)

La valori mici ale curentului, de ordinul (25 – 30%) In , fluxul magnetic al maşinii este proporţional curentului (Φ ∼ I) şi M = CM I Φ = C′ M I I = C′ M I 2, (7.26)

adică cuplul mecanic la arbore este proporţional pătratului curentului.În cazul valorilor mari de sarcină la arbore, curentul I este aproape de In , miezul magnetic este în stare de saturaţie şi cuplul este proporţional curentului I. Turaţia n= 1 CE U – I (ra + rc) Φ (7.27)

discreşte brusc o dată cu majorarea sarcinii la arbore, deoarece simultan creşte Φ şi I (ra + rc). O astfel de caracteristică este numită c a r a c t e r i s t i c ă m o a l e. La sarcini mai mici de (25 – 30%) P2 n , electromotorul funcţionează cu turaţii inadmisibil de înalte, în urma valorilor scăzute ale flux266

ului magnetic. Un astfel de regim nu se admite din cauza pericolului destrugerii mecanice a indusului. Motorul electric cu excitaţie mixtă (compound), care dispune de bobinele derivaţie şi serie ce se află pe polii principali, posedă proprietăţi parţial caracteristice motoarelor cu excitaţie derivaţie şi serie. Ambele înfăşurări se leagă adiţional, adică în aşa mod ca f.m.m. şi, deci fluxurile Φ şun şi Φ ser să se însumeze. În aşa caz n= 1 CE U – I a (ra + rc) Φ
şun

+ Φ ser + Φ ser).

;

(7.28) (7.29)

M = CE I a (Φ

şun

Motoarele de acest tip sunt folosite în cazul când caracteristica turaţiilor trebuie să fie ceva mai rigidă ca la motoarele cu excitaţie serie. Sunt utilizate ca motoare de acţionare a instalaţiilor cu volant (ghiliotine, prese etc.); în astfel de instalaţii pot fi utilizate motoare cu putere nominală mai mică. Atenţie! Întreruperea excitaţiei în timpul funcţionării motorului (n ≠ 0) conduce la Φ ≈ 0, deci E ≈ 0 şi, pentru U = const, din relaţia (7.23) reiese că I a creşte mult, iar din relaţia (7.24) în urma unor simple transformări se obţine n = E / CE Φ = (U / CE Φ – R I a / CE Φ ) = n 0 – CE I a , de unde urmează că maşina se poate ambala. Toruşi, dacă cuplul rezistent la arbore Mr > M = CM Φ r I din cauza fluxului remanent Φ r << Φ , maşina se opreşte, iar curentul I a = I p conduce la încălziri periculoase. De aceea, circuitul de excitaţie nu este prevăzut cu siguranţe fuzibile sau alt gen de protecţie. Motorul serie se ambalează la funcţionarea în gol când M ≈ 0; de aceea se foloseşte numai cuplat cu mecanismul de antrenat, cum se utilizează în tracţiune sau în instalaţiile de ridicat.

267

7.18. FUNCŢIONAREA MAŞINII DE C.C. ÎN REGIM DE FRÂNĂ În cazul unei frânări rapide, pentru oprirea sau schimbarea sensului de rotaţie a motorului, este folosit regimul de frână. Astfel, inversând sensul tensiunii de alimentare şi păstrînd sensul fluxului, se schimbă sensul curentului din indus, deci şi al cuplului motor, M = = CE I a Φ , căutând să antreneze motorul în sens invers faţă de turaţia pe care o avea. În acest caz maşina primeşte energie mecanică pe la arbore de la mecanismul care, în virtutea inerţiei, caută să menţină turaţia motorului şi energie electrică de la reţea pentru învingerea cuplului care menţine turaţia în sens invers.

Fig. 7.40. Schema de frânare a unui motor de c.c. cu excitaţie separată.

În asemenea regim, când U şi I a schimbă de sens, reiese că: , (7.30) R R şi se impune limitarea curenţilor de frânare I f prin introducerea în momentul inversării tensiunii a unei rezistenţe (figura 7.40). Dacă se urmăreşte oprirea maşinii când n = 0, se deschide K şi se întrerupe alimentarea. Altfel, maşina va porni în sens invers şi Rf se scoate din circuit. Atenţie! Inversarea sensului de rotaţie din mers nu se face prin inversarea curentului de excitaţie, fiindcă apare un şoc mare de curent prin indus când maşina rămâne fără excitaţie. If = U+E > Ip = U

268

CAPITOLUL 8 MAŞINI ELECTRICE DE CURENT ALTERNATIV 8.1. DESTINAŢIA MAŞINILOR DE CURENT ALTERNATIV. MOTOARELE ELECTRICE ASINCRONE Energia electrică este produsă, transportată, distribuită şi utilizată sub forma unui sistem trifazat de curenţi. La staţiile electrice energia mecanică se transformă în energie electrică cu ajutorul generatoarelor sincrone. Pentru transformarea energiei electrice în energie mecanică sunt utilizate în majoritatea cazurilor practice motoarele electrice a s i n c r o n e . Motorul asincron a fost inventat în 1889, principiul de funcţionare bazindu-se pe noţiunea de c â m p u r i m a g n e t i c e î n v â r t i t o a r e . Acest motor care se bucură de cea mai largă răspândire în comparaţie cu alte tipuri de motoare electrice, îşi păstrează practic neschimbate şi până în zilele noastre, detaliile de bază ale construcţiei. Fiind simplu din punct de vedere construcţie, ieftin şi de o înaltă siguranţă şi fiabilitate în expluatare, motorul posedă caracteristici mecanice bune şi se construieşte pentru puteri de la miliwaţi şi până la mii de chilowaţi, la tensiuni 127, 220, 380, 500, 660, 3000, 6000 şi 10 000 V. Este utilizat pentru acţionarea maşinilor şi mecanismelor care nu necesită turaţii strict constante, la fel ca şi schimbarea (reglarea) lor. În electrocasnice, ca frigidere şi camere frigorifice, maşini de spălat de tot tipul, aspiratoare etc. sunt utilizate de regulă motoarele asincrone monofazate. Se numeşte maşină asimcronă orice maşină de curent alternativ care, la frecvenţa dată a reţelei, funcţionează cu o turaţie variabilă cu sarcina. În această lucrare vor fi prezentate numai maşinile asincrone fără colector, numite obişnuit motoare asincrone care sunt cele mai robuste şi sigure în expluatare, motiv pentru care sunt şi cele mai utilizate.
269

Motorul asincron constă dintr-o armătură statorică, pe scurt numită stator şi o armătură rotorică, numită rotor. Statorul format din unul

1 – pachet tole stator; 2 – înfăşurare stator; 3 – pachet tole rotor; 4 – înfăşirare rotor; 5 – inele colectoare; 6 – portperii; 7 – carcasă; 8 – scut; 9 – rulmenţi; 10 – cutia cu placa de borne stator; 11 – placa borne stator; 12 – capotă inele; 13 – ventilator; 14 – ventilator exterior; 15 – bornă de punere la pământ.

Fig. 8.1. Motor asincron trifazat cu inele, de joasă tensiune:

sau mai multe pachete de tole are în crestături o înfăşurare monofazată sau trifazată, care se conectează la reţea şi formează inductorul maşinii. Rotorul este format tot din pachete de tole, dar în crestături poate avea o înfăşurare trifazată conectată în stea cu capetele scoase la trei inele sau o înfăşurare în scurtcircuit de tipul unei colivii.

Fig. 8.2.Semne convenţionale pentru maşinile asincrone:
a – motor asincron trifazat cu rotorul în scurtcircuit; b – motor cu rotorul bobinat; c – motor monofazat; d – motor monofazat cu fază auxiliară.

De aceea, după forma înfăşurării rotorului, maşinile asincrone se mai numesc maşini asincrone cu inele şi maşini asincrone cu rotorul în scurtcircuit sau cu rotorul în colivie. În afara acestor părţi, maşina mai are, în funcţie de destinaţie, de tipul de protecţie şi de forma constructivă, de sistemul de răcire, de
270

putere şi tensiune o serie de elemente constructive, o parte fiind date în figura 8.1. Terminologia generală pentru maşinile electrice, dată în ST AS 4861-73 cuprinde şi terminologia subansamblurilor şi pieselor componente. Simbolizarea formFig. 8.3. Notarea şi aşezarea bornelor elor constructive este dată pe placă la motoarele asincrone trifazate: în ST AS 3998-74 (Româ- a – conexiunea stea; b – conexiunea triunghi (cordoanele de alimentare se leagă la bornele U1, V1 şi W1). nia). 8.2. CÂMPURI MAGNETICE ÎNVÂRTITOARE Maşinile de curent alternativ se construiesc într-o variantă inversată în comparaţie cu cele de curent continuu: înfăşurarea indusului a acestor maşini este fixă (imobilă) şi instalată pe stator, iar înfăşurarea de excitaţie se roteşte. Curentul statorului, într-un sistem trifazat de curenţi creează în maşină un câmp magnetic învârtitor, frecvenţa de rotaţie a căruia depinde de frecvenţa curentului f şi numărul de perechi de pol p, pe care este plasată înfăşurarea excitantă.În continuare este dată înfăşurarea statorului la un număr de poli 2p = 2 (adică o pereche de poli, p = 1) care, la o frecvenţă a curentului f = 50 Hz creează un câmp magnetic învârtitor, turaţia căruia este de n = 3000 rot/min. Trei înfăşurări identice ale statorului AX, BY şi CZ, plasate în crestăturile suprafeţii interne ale statorului (figura 8.4) şi aflate una faţă de alta sub un unghi de 120°, sunt parcurse de curenţii unui sistem trifazat, cu un defazaj relativ de aesemenea de 120°. Graficile acestor curenţi iA , i B şi i C sunt date în figura 8.5. În figura 8.6. ca şi în figura 8.4, fiecare înfăşurare este prezentată schematic sub forma unei spire, părţile lor laterale (transversale) nu sunt arătate. Sensul curentului de la începutul spirei spre sfârşirul ei îl acceptăm ca pozitiv; ţinând cont de această condiţie, vom indica
271

direcţia curenţilor în fiecare spiră din figura 8.6 pentru câteva momente de timp a, b, c (figura 8.5).

Fig. 8.4. Principiul construcţiei înfăşurării trifazate.

Fig. 8.5. Curbele curenţilor sistemului trifazat.

În momentul de timp a curentul ce parcurge spira AX este maxim şi pozitiv (figura 8.5); în spirele BY şi CZ – curenţii sunt negativi, egali între ei şi de două ori mai mici ca curentul din spira AX. Astfel, în figura 8.6, a curentul la începutul spirei (borna A) are sensul de la observator, iar la începuturile B şi C ale spirelor BY şi CZ – înspre observator. Asemănător sunt notaţi curenţii prin spire în momentele de timp b şi c (figura 8.5 şi 8.6, b şi c).

Fig. 8.6. Însumarea f.m.m. în momentele de timp a, b , c (figura 8.5).

Este simplu de observat că liniile magnetice ale câmpurilor, ce cuprind curenţii cu aceeaşi direcţie, în momentele a, b şi c se pomenesc rotite una faţă de alta în direcţia acului ceasornicului şi câmpul săvârşeşte în decursul unei a 6a parte din perioadă o întoarcere (rotire) la un unghi de 60°, iar în decursul unei întregi perioade – o rotaţie completă (360°). Îm figura 8.6 se poate observa de
272

asemenea că, atunci când curentul într-o bobină (spiră) atinge valoarea maximă, sensul câmpului magnetic coincide cu axa acestei bobine. Astfel, stabilind ordicea alternării amplitudinilor curentului în bobine (A, B, C, A ...în figura 8.5), poate fi determinată direcţia învârtirii câmpului. Pentru schimbarea direcţiei învârtirii câmpului este necesar de schimbat ordinea alternării amplitudinilor curentului prin bobine, adică trebuie de schimbat cu locurile oricare două cordoane din cele trei (figura 8.7). În acelaşi mod se face şi reversul

Fig. 8.7. Schimbarea sensului de rotaţie a câmpului învârtitor prin schimbarea succesiunii fezelor curenţilor

b

motorului asincron. În figura 8.6 a fost prezentat un câmp cu doi poli. Dacă însă înfăşurarea este executată în aşa fel ca fiecare fază se fie alcătuită nu numai dintr-o singură bobină, aşa cum este dat în figura 8.4, ci din două înseriate, atunci pe parcursul unei perioade a curentului câmpul ar face doar o jumătate de rotaţie. Astfel, în general frecvenţa de rotaţie a câmpului magnetic este : f1 60 n1 = rot/min . (8.1) p Această frecvenţă de rotaţie a câmpului se numeşte s i n c r o n ă . Studiind oricare din fragmentele figurii 8.6 se poate observa că f.m.m. ale bobinelor FA , FB şi F C se sumează geometric. Şi atunci, ţinând cont de valorile curenţilor iA , i B şi i C în bobinele AX, BY şi CZ în momentele de timp a, b şi c (figura 8.5) se poate spune că f.m.m. sumară a înfăşurării trifazate F = FA + FB + F C = 1,5 FA max. Deoarece valorile maxime ale f.m.m. ale bobinelor sunt egale, se poate scrie că F = 1,5 Ffază şi este neschimbată în cursul întregii
273

rotaţii, astfel încât Φ rez ∼ 1,5 Ffază = const. Fiecare fază a înfăşurării statorului este legată de fluxul magnetic care este în permanentă schimbare de la Φ = 0 şi până la Φ = Φ M, din cauza câmpului magnetic învârtitor. Acest flux comun, care de 1,5 ori este mai mare decât amplitudinea fluxului pulsat al fiecărei faze, inductează în înfăşurarea statorului şi a rotorului t.e.m. e 1 şi e2. 8.3. ÎNFĂŞURAREA STATORULUI MOTORULUI ASINCRON Înfăşurarea statorului a unui motor electric este executată ceva mai complicată decât ceea ce a fost arătat schematic în figura 8.4. Fiecare fază a înfăşurării trifazate este alcătuită din secţii aparte, asemănătoare secţiilor indusului maşinilor de c.c. (v. fig.7.12). Bornele bobinelor statorului sunt marcate: C1, C2, C3 – începuturile (Î) şi C4, C5, C6 – sfârşiturile (S). În figura 8.8. este dată o secţie alcătuită din

Fig. 8.8. O secţie a înfăşurării statorului.

Fig. 8.9. Interconectarea a două secţii.

Fig.8.10. Marcarea secţiilor.

patru spire şi care va ocupa două crestături de pe suprafaţa internă a statorului. Cele patru spire pot fi împărţite în două secţii, aşa cum este dat în figura 8.9. Ele se leagă în seria, ca t.e.m. să se însumeze. Toţi conductorii secţiilor se izolează împreună şi mai departe fiecare secţie se va prezenta ca fiind cu o singură spiră, chiar dacă le are mai multe (figura 8.10). Părţile active ale secţiilor pot fi plasate în crestături într-un singur strat, cel mai frecvent – în două straturi, ca şi în cazul maşinilor de c.c. (v. Fig. 7.10, 7.13). Să vedem, cum se calculează numărul crestăturilor statorului, pentru înfăşurarea trifazată a motorului asincron. Dacă numărul polilor maşinii este de 2p, numărul fazelor m = 3, atunci de la fiecare fază fiecărui pol îi
274

revine un oarecare număr de crestături q = 1, 2, 3, 4, 5 care este dat la etapa de proiect al maşinii, când numărul total de crestături ale statorului este egal cu: Z=2pmq. (8.2) Fie dat 2p = 2, m = 3, q = 2 . Numărul total de crestături este egal cu Z = 2 p m q = 2 ⋅ 3 ⋅ 2 = 12. Dacă bobina este în două straturi, atunci şi numărul secţiilor este egal cu 12; o astfel de înfăşurare este reprezentată desfăşurat în figura 8.11. Fiecărei faze îi revine Z / 3 = 12/3 = 4 secţii, grupate în două bobine care se află în sfera de acţiune a doi poli diferiţi, adică la distanţa (pasul polar) τ împărţirii zonei celor doi poli. O împărţire (zonă) de pol în grade electrice unghiulare este totdeauna egală cu 180°. Împărţirea crestăturilor între faze se face în felul următor. Deoarece q = 2 se poate consi-dera arbitrar că la primul pas polar fazei C1C4 îi aparţine crestăturile

Fig. 8.11. Desfăşurata unei bobine cu două straturi.

1, 2. La al doilea pas polar acestei faze îi aparţin crestăturile 7, 8 deoarece τ = Z / 2p = 12 /2 = 6 dinţi (kreneli). Faza C2C5 este deca-lată în spaţiu cu 120° sau cu 2/3 τ , adică cu 6 ⋅ 2/3 = 4 dinţi şi ocu-pă crestăturile 5, 6 şi 11, 12. Marcajul se face la stratul superior al părţilor active.
275

Evident, faza C3C6 este aşezată în crestăturile rămase libere – 8, 9 şi 3, 4. Pentru ca t.e.m. a unei faze să se însumeze, secţiile în bobine se leagă în serie (adiţional) – sfârşitul (S) primei cu începutul (Î ) celei de a două, iar bobinele diferenţial – sfârşitul primei cu sfârşitul cele de a doua (figura 8.11); de exemplu eC 1 = e1 + e2 – (– e7 – e8) = e1 + e2 + e7 + e8 . Înainte de conectarea la reţeaua de alimentare, cele trei faze ale statorului se leagă în stea sau triunghi. Statorul motorului asincron este reprezentat în figura 8.12 (a). Are o carcasă exterioară 1 din fontă, aluminiu sau oţel şi un miez 2 care prezintă un pachet de tole (figura 8.12, b), tolele fiind izolate cu lac special. La motoarele de

a

b Fig. 8.13. Motor asincron trifazat scurtcircuitat.

Fig. 8.12. Statorul motorului asincron fără înfăşurare (a) şi o tolă a miezului (b).

tip închis suprafaţa exterioară cu aripioare este ventilată pentru o mai eficace răcire. Aspectul unui motor asincron gata (montat) pentru utilizare este dat în figura 8.13. 8.4. ÎNFĂŞURAREA ROTORULUI
MOTORULUI ASINCRON

În interiorul statorului este instalată partea rotorică a motorului asincron – r o t o r u l (figura 8.14). El prezintă un cilindru şi, ca şi statorul – un pachet tole de oţel, pe suprafaţa căruia sunt brăzdate crestături. În acestea se plasează bobina (bare de cupru) care sunt scurtcircuitate la capete cu ajutorul unor inele de cupru. Crestăturile în acest caz au o secţiună rotundă, iar bobina, arătată aparte în figura 8.15 prezintă o colivie (în literatura rusă este numită „roata veveriţei”). Crestăturile pot avea şi altă formă decât cea rotundă, iar
276

bobina scurtcircuitată se poate obţine prin turnarea în scurtături a aluminiului topit, concomitent turnându-se la capete şi inelele de scurtcircuitare, cu aripioare pentru ventilator. Motoarele de acest tip

Fig. 8.14. Rotorul unui motor asincron scurtcircuitat.

Fig. 8.15. Înfăşurarea de tip colivie.

se numesc scurtcircuitate sau c u c o l i v i e (figura 8.13). Înfăşurarea rotorului motorului scurtcircuitat este m u l t i f a z ă. În crestăturile rotorului (figura 8.16) poate fi instalată şi o înfăşurare, asemănătoare înfăşurării statorului (figura 8.11). Un astfel de

Fig. 8.16. O tolă de oţel a statorului.

Fig. 8.17. Rotorul unui motor asincron cu înfăşurare.

rotor este dat în figura 8.17. În acest caz trei capete ale înfăşurării rotorului (R1, R2, R3), care se află în crestăturile 1, se conectează la trei inele de contact 2 fixate solidar pe arborele 3 şi izolate între ele. Cu ajutorul periilor înfăşurarea rotorului se conectează la un reostat care serveşte pentru a porni motorul şi a regla turaţiile lui. Un astfel de motor se numeşte motor asincron c u i n e l e , aspectul acestuia fiind reprezentat în figura 8.18. Fig. 8.18. Motor asincron cu inele
277

8.5. PRINCIPIUL ŞI ECUAŢIILE DE FUNCŢIONARE 1. Principiul de funcţionare Se consideră o maşină asincronică cu câte o înfăşurare trifazată pe fiecare din cele două armături. Dacă înfăşurarea statorică se conectează la o reţea trifazată de tensiune şi frecvenţă corespunzătoare, ea va fi parcursă de un sistem trifazat de curenţi care vor produce în întrefier un câmp magnetic învârtitor direct, cu viteza unghiulară Ω 1. Dacă armătura rotorică are în acel moment viteza unghiulară Ω , într-o înfăşurare de fază a ei, devenită secundară se induce t.e.m. e2 = (ω1 – ω)w2 k (8.3)
w2

Φ cos (ω1 – ω) t = w2 k

w2

Φ cos Ω 2 t,

în care ω2 este pulsaţia t.e.m. induse, iar Ω 2 – viteza relativă dintre câmpul inductor şi rotor. Dacă înfăşurarea rotorului se închide (figura 8.19), ea va fi parcursă de curenţi care, la rândul lor, produc un câmp învârtitor de reacţie cu o viteză unghiulară faţă de înfăşurarea care l-a produs : ω2 ω1 – ω Ω2= = = Ω1–Ω. (8.4) p p

278

Fig. 8.19. Schema maşinii asincrone cu înfăşurări trifazate în stator şi rotor, pentru o poziţie dată a rotorului.

Faţă de rotor, câmpul de rotaţie are viteza unghiulară egală cu: Ω + Ω 2 = Ω + (Ω 1 – Ω ) = Ω 1 , (8.5) adică, indiferent de turaţia motorului, câmpul inductor şi cel de reacţie au aceeaşi viteză faţă de stator. Deci, cele două câmpuri sunt fixe între ele şi se pot însuma, formând un câmp rezultant în întrefier. Prin interacţiunea dintre acest câmp şi curenţii din înfăşurări se exercită între cele două armături un cuplu electromagnetic, ca şi în maşina de c.c. Relaţia 8.3 arată că în înfăşurarea rotorică sunt curenţi, deci se poate exercita un cuplu numai dacă e2 ≠ 0, adică Ω ≠ Ω 1 . În acest caz se spune că se poate exercita un cuplu numai dacă rotorul a l u n e c ă faţă de câmpul învârtitor; această a l u n e c a r e , în valori relative este definită de relaţia: s = (Ω f1,
1

– Ω)/Ω

1

= (n1 – n) / n1 = (ω1 – ω) / ω1 = ω2 / ω1 = f2 /

(8.6) unde, în general, Ω = 2 π n şi ω = 2 π f , iar notaţiile sunt cele cunoscute. 2. Regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone Regimurile de funcţionare ale maşinii asincrone vor fi analizate funcţie de turaţia relativă n2 a rotorului faţă de câmpul învârtitor inductor produs de stator, adică de turaţia n2 = n1 – n . a) La n ∈ (0 ; n1), deci s ∈ (0 ; 1) în baza relaţiei (8.3) t.e.m.

279

Fig. 8.20. Sensul t.e.m. induse ∆ E2 şi a forţelor ∆ F funcţie de sensul inducţiei B şi de mărimea turaţiei n a rotorului faţă de turaţia n1 a câmpului învârtitor: a – regim de motor; b – regim de generator; c – regin de frână.

indusă în bobina rotorului (figura 8.20, a) produce curentul I2 şi forţa ∆ F care acţionează în sensul câmpului inductor, căutând să accelereze rotorul către turaţia n1. În acest caz maşina primeşte energie electrică şi dezvoltă la arbore un cuplu mecanic, funcţionând în regim de motor . b) Dacă turaţia rotorului este n > n1, deci n2< 0 şi s < 0, t.e.m. indusă schimbă de sens (figura 8.20, b) şi I2 de asemenea, iar forţa ∆ F se opune creşterii lui n. Prin urmare, pentru menţinerea acestei turaţii trebuie ca maşina să primească energie mecanică pe la arbore În acest caz maşina primeşte energie mecanică şi dă energie electrică, funcţionând în regim de generator. c) Când indusul este rotit în sens opus câmpului învârtitor inductor, deci are faţă de acesta turaţia n2 = n1+ n şi alunecarea s > 1, t.e.m. indusă produce pe I2 , iar ∆ F are sens opus faţă de n. În acest caz, maşina primeşte energie mecanică pe la arbore să menţină n în sensul opus lui ∆ F şi energie electrică de la reţea să aducă rotorul către turaţia de sincronism. Maşina funcţionează astfel în regim de frână (figura 8.20, c). În expluatarea maşinilor electrice sunt întâlnite toate regimurile de funcţionare arătate, dar regimul de bază este cel de motor, când alunecarea s ∈ (0 ; 1).

280

3. Ecuaţiile de funcţionare, schema echivalentă şi diagrama de fazori Se stabilesc pentru mărimile de fază din stator (primar) şi din rotor (secundar), figura 8.19. Ca şi la transformator, în afara fluxului util care este comun celor două înfăşurări sunt şi fluxuri de dispersie sau de scăpări (figura 8.21). Luând aceleaşi sensuri de referinţă pentru curenţi: primar – I1 şi secundar – I2 , ca şi la transformator, ecuaţiile tensiunilor pentru două faze omoloage se deduc ca şi ecua-ţiile transformatorului, având aceeaşi formă, cu deosebire că U2 = 0, înfăşurarea secundară (rotorică) fiind în scurtcircuit (Rp = 0): U 1 = R 1 I 1 + j X σ 1 I 1 – E1 = Z 1 I 1 – E 1 ; 0=R2I2 +jXσ
2r

I 2 – E2 = Z 2 r I 2 – E 2 r .

(8.7)

Dacă ecuaţiile (8.7) sunt formal asemănătoare celor din cazul transformatorului, ca fond diferă mult. Astfel, câmpul învârtitor de la maşina asincronă are faţă de înfăşurarea rotorică pulsaţia ω2 = p Ω 2.. Totodată, având în vedere convenţia de semn făcută Fig. 8.21. Fluxurile existente la funcţionarea în cazul transformatoruîn sarcină a maşinii asincrone. lui pentru t.e.m. induse de fluxurile utile în cele două înfăşurări, la maşina asincronă t.e.m. E1 şi E2 au valorile: j ω1 E1 = – w 1 k w 1 Φ = – j π 2 f1 w 1 k w 1 Φ ;
2

(8.8)
281

E2 r = +

j ω2
2

w2 k w2 Φ = j π

2

f2 w2 k w2 Φ = sE2 ,

unde kw1 şi kw2 sunt factorii de înfăşurare care ţin seama de modul de repartiţie a înfăşurărilor în crestături, ω1 = s ω2 – în baza relaţiei (8.6), iar E2 este t.e.m. când n = 0, s = 1 şi f2 = f 1 (rotor calat). Dacă în relaţiile (8.7) se înlocuieşte E2 r = sE2 din (8.8) şi X σ 2 r = = ω2 L σ 2 = sω1 L σ 2 , apoi se împarte cu s ≠ 0, se obţine: 0 = (R2 / s) I2 + j Xσ
2

I2 – E2 = Z2 I2 –E2 .

(8.9)

Această relaţie corespunde unui rotor echivalent şi conduce la o maşină echivalentă la care tensiunile şi curenţii din stator şi rotor au aceeaşi frecvenţă, ca la transformator, dar apare rezistenţa rotorului variabilă cu alunecarea s, definită de relaţia (8.6) şi care se va lua ca parametru. Dacă relaţia (8.9) este pentru un rotor trifazat ca şi statorul şi se înmulţeşte cu raportul t.e.m. scos din relaţia (8.8) – E1 / E2 = (w1 k w 1/ w2 k w2) = ki, (8.10) se obţine ecuaţia rotorului raportată la stator si sistemul (8.7) devine: U1 = R1 I1 + j X1 I1 – E1 = Z1 I1 – E1 ; 0 = R2′
s
′ ′ I2′ + j X ′ σ 2 I2′ – E1 = Z 1 I1 – E1 ,

(8.11)

în care mărimile raportate au, ca şi la transformator, valorile : R2′ = ki2 R2; X ′ σ 2 = ki2 Xσ 2; I2′ = I2 / ki; E1 = – ki E2; Z2′ = ki2 Z2 . (8.12) Relaţiile (8.11) sunt la fel ca ecuaţiile trensformatorului, în care se ia U2′ = 0; deci şi schema echivalentă nu se va deosebi, având forma din figura 8.22. Aplicând teoremele Kirchhoff celor două ochiuri şi în nodul 1, rezultă ecuaţiile (8.11) ale tensiunilor şi cea a
282

Fig. 8.22. Schema echivalentă a maşinii asincrone, corespunzătoare ecuaţiilor (8.11) şi deducerii ecuaţiei (8.13).

curenţilor :

I 1 – I′

2

= I 10 = I 10 a + I 10 µ .

(8.13)

Spre deosebire de transformatoare, la maşina asincronă curenţii de gol au valori de 20 – 40% din curenţii nominali şi ajung la 60% în cazul maşinilor mici. Componenta reactivă a lui I 10 pentru a crea câmpul în întrefier I 10 µ ≥ 0,9 I 10 .

Fig. 8.23. Diagrama de fazori corespunzătoare ecuaţiilor (8.11) şi (8.13).

Diagrama de fazori din figura 8.23 se realizează începând cu relaţia secundarului din sistemul (8.11), deoarece este cunoscut din faza de
283

proiectare, caracterul sarcinii (R2 şi X σ 2 ), apoi cu relaţia (8.11) şi ecuaţia primarului din (8.11), ca şi la transformator. Numerele înscrise pe fazori indică ordinea în care se realizează diagrama. 8.6. BILANŢUL DE PUTERI, RANDAMENTUL ŞI FACTORUL
DE PUTERE

Puterea activă absorbită de motorul asincron de la reţea este: P1 = 3 U1 I1 cos ϕ =
3

U I cos ϕ .

(8.14)

Bilanţul puterilor active, pe baza schemei echivalente din figura 8.22 se obţine: R2′ 2 P1 = 3 R1 I1 + I12 + Rm I ′ 10 a = s =3 ′ 10 a2 = R 1 I 1 + R ′ 2 I ′ 22 +
2

1–s s 1–s P w2 , s

R ′ 2 I ′ 22 + R1m I

= Pw1 + P w2 + P Fe +

(8.15)

unde Pw1 = 3 R 1 I 12 – sunt pierderile în înfăşurarea statorului; Pw2 = 3 R ′ 2 I ′ 22 = 3 R 2 I 22 – în înfăşurarea statorului; PFe = 3 R1m I 210 a – pierderile în circuitul magnetic statoric. Puterea transmisă rotorului prin inducţie, numită putere electromag-netică, în baza relaţiei (8.15) este : 1–s P w2 3 R ′ 2 I ′ 22 Pe = P1 – P w1 – P Fe 1 = P w2 + P w2 = = s s s (8.16) iar partea mecanică transmisă rotorului Pmec = Pe – P w2 = (P w2 / s ) – P w2 = [(1 – s) / s] P w2 .
284

(8.17)

Fig. 8.24. Repartiţia piterii primite de la reţea de motorul asincron: a – puterea aparentă S ; b – puterea activă P1; c – puterea reactivă Q1.

(Pierderile din circuitul magnetic al rotorului P Fe 2 << P Fe 1, deoarece depind de pătratul frecvenţei rotorice f 2 = s f 1 << f1 , alunecarea la o funcţionare normală fiind s = 0,01...0,1). Scăzând pierderile de frecare şi ventilaţie P jv a elementelor de mişcare, se obţine puterea utilă la arbore: Pu = Pmec – P f v = P 2 . (8.18) Luând în vedere relaţiile de la (8.14) la (8.18), în figura 8.24 este reprezentată schema bilanţului de puteri şi se poate deduce randamentul maşinii asincrone : η= P2
3

P1 U I cos ϕ Făcând bilanţul puterilor reactive, tot pe baza schemei din figura 8.22 se obţine (ca şi la transformator): Q 1 = 3 U f I f sin ϕ = 3 (X σ 1 I 12 + X ′ σ 2 I2′ 2 + X 1m I1µ 2) = = Qσ 1+ Q σ 2+ Qµ , (8.20) unde puterile reactive necesare creării câmpurilor de dispersie şi sunt neglijabile faţă de puterea Qµ = 3 X 1m I1µ 2 necesară menţinerii câmpului magnetic principal, care este practic constant de la funcţionarea în gol la sarcină. Spre deosebire de transformator, maşina asincronă absoarbe de la reţea o dată cu puterea activă P1 şi o putere reactivă Q 1 ≈ const (figura 8.24). Deci reţelele care alimen3

=

U I cos ϕ – (P w1+ P Fe + P w2+ P f v)

.

(8.19)

285

tează multe motoare asincrone sunt încărcate cu un curent reactiv, necesar magnetizării care, pentru o reţea dată, limitează componenta activă, deci transportul de putere activă. Pentru creşterea eficienţei liniilor de transport şi scăderea pierderilor de putere activă (R I 2 ) în reţele, se face compensarea puterii reactive, alimentând motoarele cu energie electrică de la Fig. 8.25. Alimentarea motoarelor o sursă apropiată (figura 8.25) şi asincrone cu putere reactivă. compensând factorul de putere al reţelei. Ca sursă de putere reactivă se pot utiliza baterii de condensatoare (C) sau maşini sincrone, iar motorul primeşte de la reţea numai componenta activă a puterii. 8.7. CARACTERISTICILE DE FUNCŢIONARE A MAŞINII
ASINCRONE

1. Cuplul electromagnetic Revenind la figura 8.22 putem constata că curentul I 1 = U 1 / Z e, unde Z e = Z 1 + Z 12 Z′ 2 / (Z 12 + Z′ 2), iar: I′ 2 = Z′ 2 = Z1Z 12 +Z′ 2 (Z1+Z 12) U 1 – Z 1 I1 Z′ 2 U 1 Z 12 = Z1+C Z12 = U1 – Z1 U1 Z′ 2 U1 = R 1+C (R′ 2 /s)+j(Xσ 1+X′ σ = = Z 1 (Z 12 + Z′ 2) + Z 12 U1 , 2) U 1 Z 12

Z′ 2

Ze

(8.21) unde C = (Z1+Z 12)/ Z 12 = 1 + Z 1/Z 12 ≈ 1+ (Xσ 1/X12) ≈ 1,02 – 1,05.
286

Dacă C ≈ 1, considerând pe U1 ca origine de fază, modulul lui I′ 2 va fi: I′ 2 = U1 . (8.22)

(R1 + R′ 2 / s)2 + (Xσ 1 + X′ σ 2) 2 Relaţiile (8.16) şi (8.22) dau expresia cuplului electromagnetic: Pe Ω =
1

Me =

=

3R′ 2 I ′ 22 sΩ
1

=

3 U12 R ′ 2 sΩ
1

[ (R1 + R′ 2 / s) + (Xσ 1 + X′ σ

= 2 2) ]

3 U12 R ′ 2 Ω 1 {s [R1 + (Xσ 1 + X′ σ
2 2

. (8.23) 2) ] + (R′ 2 / s) + 2 R1 R′ 2 }

Din (8.23) urmează că cuplul electromagnetic are ca parametru alunecarea s. Aplicând la numitorul acestei relaţii teorema că la produsul constant a doi factori, suma lor este minimă dacă aceştea sunt egali, adică s [R12+ (Xσ 1 + X′ σ 2) 2] = (R′ 2 / s), rezultă valoarea alunecării critice sk , pentru care Me are extreme : R′ 2 s = sk = ± . (8.24) 2 2 R1 + (Xσ 1 + X′ σ 2) Cele două extreme, Mk M la sk > 0 pentru regimul de motor şi de frână şi Mk G la sk < 0, pentru regimul de generator (figura 8.20) se numesc valori critice ale cuplului şi au expresiile: Me (sk) = Mk M = 3 U12 2Ω1[ R12+ (Xσ 1 + X′ σ 2) 2 + R1 ] . R12+ (Xσ 1 + X′ σ 2) 2 – R1 ]
287

Me (– sk) = Mk G =

3 U12

(8.25)

2Ω1[

Din analiza relaţiilor (8.23), (8.24) şi (8.25) rezultă următoarele observaţii:  cuplurile maxime îndeplinesc condiţia Mk M < Mk G , sunt proporţionale cu pătratul tensiunii U1 de alimentare şi nu depind de rezistenţa R′ 2 a rotorului;  alunecarea critică sk nu depinde de tensiunea U1, dar este proporţională cu rezistenţa R2 a circuitului rotoric;  cuplul de pornire Mp are expresia (8.23), în care s = 1; depinde, deci de U12 şi de R2 .

2. Caracteristicile de funcţionare În figura de mai jos, 8.26 este reprezentată grafic expresia (8.23), Me = f (s), la U1 = const şi Rp = 0, pentru aceleaşi condiţii, n = f (M) – aceasta fiind numită caracteristică mecanică naturală a motorului, dedusă din Me = f (s) pe baza legăturii dintre turaţie şi alunecare: f1 n = n1 (1 – s) = (1 – s) . (8.26) p

Fig. 8.26. Caracteristica naturală a maşinii asincrone (U1 = U1n şi R2 – rezistenţa înfăşurării rotorice).

288

Fig. 8.27. Caracteristicile maşinii asincrone la R2 = const şi la diferite tensiuni de alimentare.

În baza observaţiilor asupra relaţiilor (8.23), (8.24) şi (8.25) pentru regimul de motor, la Rp = const şi diferite tensiuni U1, formele caracteristicilor naturale şi artificiale Me = f (s) şi n = f (M) sunt date în figura 8.27 iar pentru U1 = const şi diferite rezistenţe introduse în circuitul rotoric (figura 8.19) au formele din figura 8.28.

289

Fig. 8.28. Caracteristicile maşinii la U1 = const şi la diferite rezistenţe introduse în circuitul rotoric.

Dacă din relaţia (8.24) se scoate R12+ (Xσ 1 + X′ σ 2) 2 = (R′ 2 / sk) 2 – – R12 şi se înlocuieşte în (8.23) şi (8.25), se obţine relaţia lui Kloss: Me Mk M = 2 + (2 R1 / R′ 2) sk (sk /s) + (s /sk) + (2 R1/R′ 2) sk ≈ 2 s sk , (8.27)

+ sk s unde s-a avut în vedere că 2 R1 sk / R′ 2 < 1. Relaţia (8.27) care nu mai depinde de U1 este utilizată curent în locul relaţiei (8.23), fiind mai simplă. Valoarea Mk M rezultă din capacitatea de supraîncărcare λ a motorului şi din cuplul nominal (Mk M = λ Mn). Valoarea λ = 1,8...3 şi este dată pentru fiecare motor, ca şi alunecarea nominală sn = 0,01...0,1 (1 – 10 %) care rezultă din turaţia nominală. Alunecarea critică alcătuieşte sk = 0,15...0,30 (15 – 30 %). 3. Caracteristicile motoarelor cu rotor de construcţie specială Merită de subliniat că motoarele cu rotor bobinat şi inele sunt costisitoare şi greu de întreţinut, iar cele cu rotorul în colivie normală (cu bare rotunde) au la pornire cuplul mic şi curentul mare.

Fig. 8.29. Forme de crestături la rotoare cu colivii (bare): a – bare normale; b – bare înalte; c – colivii duble.

De aceea, fără a modifica statorul, se folosesc forme constructive de rotoare cu bare înalte (crestături adânci) sau cu colivii duble (figura 8.29) care, la aceeaşi putere au la pornire cuplu mare şi curent mic, aşa cum se vede în figura 8.30.

290

Fig. 8.30. Domeniile cuplurilor în timpul pornirii, pentru diferite forme de crestături rotorice (Fig. 8.29) la acelaşi curent de pornire.

8.8. PORNIREA ŞI SCHIMBAREA SENSULUI DE ROTAŢIE
A MOTOARELOR

Cuplul static rezistent Mr al mecanismului ce se cere antrenat şi curentul de pornire admis pentru motor (ca să nu distrugă termic înfăşurările) şi pentru reţeaua de alimentare (căderea de tensiune produsă să nu dăuneze receptoarelor cuplate la aceeaşi reţea), determină alegerea motorului şi a modului său de pornire. 1. Pornirea motoarelor cu rotorul bobinat Pentru acest caz sunt valabile observaţiile din paragraful precedent, ilustrate în figura 8.28. Motorul se poate porni la cuplul dorit (figura 8.31) prin introducerea de rezistenţe în circuitul rotorului. Pentru

291

Fig. 8.31. Variaţia cuplului de pornire la un motor cu rotorul bobinat când rezistenţele din circuitul rotoric scad în trepte.

reducerea timpului de pornire, în general, Mp M = 1,5...1,8 Mn . Având rezistenţa Rp′ ′ ′ în circuitul motoric şi cuplând motorul la reţea, apare la s = 1 (n = 0) cuplul Mp M care pune în mişcare rotorul, punctul de funcţionare deplasându-se din A către B. Când ajunge în B, se trece pe caracteristica cu Rp′ ′ < Rp′ ′ ′ , în punctul C şi procesul pornirii continuă până când punctul de funcţionare ajunge în poziţia H, corespunzător cuplului rezistent al mecanismului antrenat Mr. De menţionat că valoarea curentului de pornire Ip se poate reduce şi prin introducerea în circuitul rotoric a unei reactanţe Xp, cum reiese din relaţia (8.22), pentru s = 1. Dar în acest caz scade cuplul de pornire Mp, cuplul critic Mk M şi alunecarea critică sk ,cum reiese din relaţiile corespunzătoare, dacă se pune în loc de X′ σ 2 valoarea sumei X′ σ 2 + Rp′ şi nu prezintă avantaje. 2. Pornirea motoarelor cu rotorul în colivie
 Conectarea direct la reţea este utilizată frecvent acolo

unde reţelele de alimentare şi mecanismele antrenate permit acest lucru. În conformitate cu standardul STAS 1764-70 (România) sau stabilit pentru motoarele cu puteri până la 132 kW valorile Ip = (4 ...
292

7,5) In , Mp = (1,2 ... 2,2 ) Mn şi λ = 1,9 ... 2,4. Pentru fiecare motor în parte, aceste date depind de putere şi turaţie.

Fig. 8.32. Schema conexiunilor la pornirea stea-triunghi a motorului asincron.

Fig. 8.33. Variaţia curentului la pornirea stea-triunghi.

 Pornirea stea-triunghi se poate aplica la motoarele care au

scoase cele şase capete ale înfăşurării statorice şi care pot funcţiona în triunghi la tensiunea reţelei trifazate cu care se leagă. Deci, un motor cu tensiunile de lucru 220/380 V se poate porni stea-triunghi n u m a i la reţeaua 220 V. În momentul pornirii (figura 8.32) se conectează K1 , cu K2 pe poziţia Y şi curentul de linie este: IpY = U1f / Zk = U1 /
3

Zk ,

(8.28)

unde Zk este modulul impedanţei circuitului din figura 8.22, când s = 1 şi n = 0. După stabilirea curentului (punctul B, figura 8.33), K2 se trece pe pozişia Δ şi punctul de funcţionare trece în C, stabilinduse în punctul D corespunzător cuplului Mr . Dacă pornirea se face direct în Δ , curentul de linie este : Ipd =
3 Ip d f

=

3

(U1 / Zk ) = 3 IpY ,

(8.29)

deci de trei ori mai mare decât la pornirea în stea. Dar la pornirea în stea, având o reducere de tensiune U1 f = U1 / 3 , în baza relaţiei

293

(8.23), cuplul de pornire scade tot de trei ori şi motorul nu poate porni în plină sarcină. tensiunii de alimentare, pentru reducerea curentului de pornire, se mai face la motoarele mari prin utilizarea autotransformatoarelor coborâtoare cu unadouă trepte de tensiune (ca în figura 8.34). Se închide K1 apoi K2 (K3 deschis) şi motorul porneşte cu tensiunea redusă. Se deschide K2, apoi se închide K3, alimentând motorul la tenFig. 8.34. Pornire cu autotrans-formator siunea reţelei. a motorului asincron. 3. Schimbarea sensului de rotaţie Schimbarea sensului de rotaţie este echivalentă cu schimbarea sensului câmpului învârtitor, care se face prin inversarea succesiunii a două faze (v. figura 8.7 ).
 Reducerea

8.9. REGLAREA TURAŢIILOR

MOTOARELOR ASINCRONE

TRIFAZATE

Precum urmează din relaţia (8.26), turaţia se poate regla prin schimbarea numărului de poli, a frecvenţei tensiunii de alimentare şi a alunecării rotorului faţă de turaţia de sincronism a câmpului învârtitor. 1. Reglarea turaţiei prin schimbarea numărului de poli
294

Se face în trepte (p = număr întreg) şi la motoarele cu rotorul în colivie. Schimbând conexiunile unei înfăşurări (figura 8.35), se pot

Fig. 8.35. Modificarea conexiunilor înfăşurărilor pentru schimbarea numărului de poli inductori: a – pentru 2p = 4; b – pentru 2p = 2.

obţine două turaţii în raportul 1/2. Dacă se cer trepte diferite de acest raport, cum este cazul motoarelor pentru ascensoare, se depun pe stator două înfăşurări distincte pentru turaţiile respective. 2. Reglarea turaţiei prin modificarea frecvenţei f1 Modificarea frecvenţei tensiunii de alimentare a unei surse de c.a. se face cu generatoare de c.a. sau cu convertizoare statice de frecvenţă. Modificarea lui f1 duce la modificarea turaţiei de sincronism n1 şi reactanţele Xσ 1 = 2π f1 Lσ 1, Xσ 2 = 2π f1 Lσ 2 . Deci, în baza rela-

295

Fig. 8.36. Caracteristicile maşinii asincrone la U1 = const şi diferite frecvenţe.

ţiilor (8.23), (8.24) şi (8.25) caracteristicile M = f (s) şi n = f (M) pentru diferite frecvenţe şi U1 = const arată ca în figura 8.36. Din relaţiile (8.8) rezultă că la U1 ≈ E1 = ct, când scade f1 creşte fluxul Ф şi maşina se saturează ; când f1 creşte, Ф scade şi nu este utilizat

la posibilităţi circuitul magnetic. Prin urmare, o funcţionare normală este la Ф ≈ ct, adică la U1 / f1 ≈ ct, ce reiese din relaţia (8.8). Considerând însă în relaţia (8.25) R1 << Xσ 1 + X′ σ 2 = k1 f1 şi Ω 1 = k2 f1, se obţine: 3 U1
296

Fig. 8.37. Caracteristicile maşinii asincrone la aceleaşi valori ale raportului U1 / f1 ≈ ct (U′ 1 > U1 < U ′ ′ 1).

3 U1

U1

2

MkM =

= 2 Ω 1 (Xσ 1 + X′ σ 2)

= K 2 k1 k2 f12

. (8.30) f1

Aşadar, la o variaţie a tensiunii de alimentare şi a frecvenţei acesteia, pentru U1 / f1 ≈ ct, se păstrează şi MkM , caracteristicile arătând în acest caz ca în figura 8.37. Această metodă de reglare a turaţiei este avantajoasă sub aspectul randamentului maşinii, dar sursele de tensiune şi frecvenţe variabile sunt încă prea scumpe, deci... 3. Reglarea turaţiei prin modificarea alunecării s Reglând tensiunea de alimentare U1, la acelaşi cuplu rezistent Mr, se obţin diverse alunecări s < sk (figura 8.27) şi, în baza relaţiei (8.26), diverse turaţii. La motoarele cu rotorul bobinat însă, prin introducerea de rezistenţe în circuitul rotoric, la un cuplu Mr, se pot obţine teoretic turaţii de la 0 la n n (figura 8.26). Ambele metode nu sunt eficace la cupluri M0 mici (figurile 8.26 şi 8.27). La motoarele cu rotorul bobinat, metoda cea mai eficace de reglare a turaţiei este prin dubla alimentare a maşinii, adică statorul este alimentat de la reţea iar rotorul – cu o tensiune de frecvenţă f2 variabilă. Câmpul învârtitor rotoric, de viteză unghiulară Ω 2 faţă de rotor, trebuie să îndeplinească condiţia (8.5), id este Ω + Ω 2 = Ω 1 = ct. Astfel, când creşte f2 , respectiv Ω 2 , scade viteza Ω a rotorului. Dacă se schimbă succesiunea fazelor rotorului (câmpul se roteşte în sens opus, Ω 2 < 0), turaţia poate creşte peste cea de sincronism: Ω = Ω 1+ Ω 2 .

CAPITOLUL 11 ELEMENTE ŞI CIRCUITE ELECTRONICE

297

11.1. ELEMENTE NELINIARE DE CIRCUIT. PREZENTARE
GENERALĂ

Merită de subliniat faptul că circuitele, dispozitivele şi aparatele electrice prezentate în capitolele precedente, puteau fi descrise prin relaţii şi caracteristici liniare (sau liniarizate) curent-tensiune; deci, au fost utilizate funcţii şi metode de studiu specifice circuitelor electrice liniare (sau cvasiliniare). În realitate, majoritatea elementelor şi dispozitivelor utilizate în circuitele electrice şi electronice (îndeosăbi) posedă caracteristici neliniare. Aşadar, proprietatea elementelor de circuit de a prezenta caracteri-stici liniare nu este decât o idealizare a comportării reale a acestor elemente. 1. Element liniar. Un element de circuit electric (electronic) se consideră liniar, dacă

Fig. 11.1. Graficul i = f (u) al unui rezistor (element pasiv).

Fig. 11.2. Graficul i = f (u) al diode cu vid.

dependenţa curentului de tensiune la bornele lui este liniară, adică: 1 i= u , (11.1) R oricare ar fi valoarea şi sensul curentului în element. Rezistenţa R a unui rezistor liniar este o mărime scalară şi pozitivă, independent de curentul prin rezistor. Cu alte cuvinte, o creştere a intensităţii curentului prin rezistor de n ori va avea ca efect o creştere a tensiunii la borne tot de n ori, prin urmare raportul dintre tensiune şi curent este o constantă, egală cu rezistenţa acestui element pasiv. Graficul
298

funcţiei i = f (u) reprezentat în figura 11.1 poartă denumirea de caracteristică curent-tensiune a rezistorului (v. Capitolul I). 2. Element neliniar Caracteristica curent-tensiune i = f (u) a unei diode cu vid [6], prezentată în figura 11.2 denotă că la creşteri egale Δ uA ale tensiunii anodice nu au loc creşteri egale ale curentului anodic în general, ci doar în segmentul liniar al caracteristicii iA = f (uA), figura 11.2. Elementele rezistive de curent, care nu prezintă o dependenţă liniară a curentului de tensiunea la borne sunt caracterizate prin doi parametri: − Rezistenţa statică Rst – definită ca raport între tensiune şi curent într-un punct P de pe caracteristică, numit punct static de funcţionare, prescurtat PSF, expresia analitică a căreia este: Rst = UA = k tg α .

(11.2)

IA Rezistenţa statică este deci proporţională tangentei unghiului α , format de dreapta OP cu axa curentului; constanta de proporţionalitate k este determinată de raportul scărilor grafice utilizate pentru tensiune şi, respectiv, curent. Rst este o mărime pozitivă, determinată de tensiunea anodică. − Rezistenţa dinamică în punctul static rd, proporţională cu tangenta trigonometrică a unghiului de înclinare β faţă de axa curentului, a tangentei geometrice la graficul caracteristicii în punctul grafic de funcţionare (figura 11.3): rd = lim (Δ uA / Δ iA ) =
Δi→0 P

d uA d iA
P

= k tg β ,

(11.3)

unde k este raportul scărilor de tensiune şi curent din graficul carac-

299

a

b

Fig. 11.3. Determinarea rezistenţei dinamice rd .

teristicii statice. Rezistenţa dinamică este pozitivă în porţiunile ascendente ale caracteristicii iA = f (uA), deoarece unei variaţii pozitive Δ uA a tensiunii la borne îi corespunde o variaţie pozitivă a curentului Δ iA (figura 11.3, a). În porţiunile descendente ale caracteristicii statice, unei variaţii pozitive Δ uA a tensiunii la borne îi corespunde o variaţie negativă a curentului Δ iA prin element şi raportul Δ uA / Δ iA este negatic (figura 11.3, b). 11.2. TIPURI DE ELEMENTE ELECTRONICE (NELINIARE) Forma caracteristicii statice i = f (u) permite clasificarea elementelor neliniare în: elemente nonliniare (ENL) simetrice şi asimetrice (sau nesimetrice). ENL este s i m e t r i c dacă are caracteristica statică simetrică faţă de originea axelor de coordonate (drept exemplu – becul cu incandescenţă). Dioda cu vid considerată mai sus este un ENL a s i m e tr i c , capabil să conducă curentul doar într-un singur sens; pentru tensiuni anodice negative dioda se comportă ca un întrerupător deschis, pentru că curentul anodic este nul (v. figura 11.2). Această particularitate a diodei cu vid este utilizată în tehnica redresării curentului alternatic.
300

Există un şir de ENL utilizate frecvent în tehnica circuitelor de c.c. şi c.a., aşa ca: termistorul, tubul baretor, dioda semiconductoare, dioda tunel, dioda Zener, etc. Toate acestea sunt elemente de circuit cu două borne de acces, anumite particularităţi extrem de utile ale cărora în aplicaţiile tehnice vor fi prezentate în continuare. 1. Termistorul – este un rezistor neliniar obţinut prin sintetizarea unor oxizi metalici ca NiO, Mn O şi CoO care prezintă un coeficient negativ de temperatură al rezistivităţii. Variaţia rezistivităţii cu temperatura [8]este foarte mare şi pronunţat neliniară (figura 11.4). Termistoarele sunt pe larg folosite în releele termice, în dispozitivele de acţionare (v. Capitolul 12), in termometrie etc. 2. Tubul baretor – este asemănător lămpii cu incandescenţă şi alcătuit dintr-un filament confecţionat din fier (spre deosebire de lămpi care au filamentul din wolfram sau cărbune), dispus într-un balon în atmosferă de hidrogen. Pe caracteristica statică a baretoru-

Fig. 11.4. Caracteristica R = f (θ) termistora.

Fig. 11.5. Caracteristica i = f (u) a tubului baretor.

lui se remarcă (figura 11.5) existenţa unei porţiuni în care curentul este cvasiindependent de tensiunea la borne. Această proprietate îşi găseşte utilizare în instalaţiile tehnice de c.c., acolo unde este necesară funcţionarea la valori constante ale curentului, la tensiuni variabile. 3. Dioda semiconductoare – element important, folosit în diferite instalaţii tehnice şi diverse aplicaţii funcţionale. În continuare va fi prezentată într-un mod foarte succint c a r a c t e r i s t i c a s t a t i c ă , la fel ca şi mecanismul microscopic de
301

funcţionare al unei diode semiconductoare. Informaţii mai ample pot fi găsite într-un şir enorm de publicaţii, din care fac parte şi [8, 9, 10 ] pe care le recomandăm. Dioda semiconductoare (sau juncţiunea p n, joncţiunea electron-gol) este un dispozitiv electronic cu două borne de acces. În figura alăturată sunt prezentate părţile componente şi simbolul grafic al diodei semiconductoare (s /c). În sensul denumit direct – de la semiconductorul p către s/c n dioda conduce bine curentul, prezentând o rezistenţă electrică mică. În sens opus, de Fig.11.6. Părţile componente (a) la s/c de tip n la cel de tip p (sens şi simbolul grafic (b) al diodei. invers), dioda conduce rău curentul, prezentând în consecinţă o rezistenţă electrică mare. Pe caracteristica statică din figura 11.7, a este ilustrată această pro-

b

c

a

Fig.11.7. Caracteristica statică a diodei s/c (a) şi schema electrică a polarizării directe (b) şi inverse (c) a joncţiunii pn.

302

prietate a diodei semiconductoare, unde, pentru porţiunile situate în cadranele 1 şi 3 s-au folosit scări grafice diferite (mA – mV şi μA – V ). Segmentul caracteristicii din cadranul 1 corespunde polarizării directe (schema 11.7, b) a joncţiunii pn. Segmentul caracteristicii ce se află în cadranul 3 corespunde polarizării inverse (schema 11.7, c) a joncţiunii pn; sensul curentului prin dioda s/c este opus celui precedent, iar valorile lui sunt mult mai mici (de ordinul fracţiunilor de μA). Principiul de funcţionare al diodei semiconductoare (D-SC). Materialele semiconductoare sunt materiale cristaline (figura 11.8)

Fig.11.8. Structura cristalină de tip diamant.

Fig. 11.9. Reprezentarea bidimensională a unui s/c intrinsec (Ge).

care în s t a r e p u r ă (intrinsecă) prezincă o c o n d u c t i v i -

Fig.11.10. Legătura covalentă pentru molecula de hidrogen (H2).

Fig.11.11. Reprezentări bidimensionale ale legăturii covalente pentru H2.

303

t a t e e l e c t r i c ă foarte mică. Aşa, de exemplu, cei mai utilizaţi în tehnică semiconductori – germaniul (Ge) şi siliciul (Si), la temperatura ambiantă (300° K) au rezistivităţi mult mai mari decât metalele: ρ Ge = 0,45 Ω ⋅ m, ρ Si = 2,30 Ω ⋅ m, faţă de ρ Al = 2,65 × 10 – 8 Ω ⋅ m şi ρ Cu = 1,7 × 10 – 8 Ω ⋅ m. Spre deosebire de hidrogen, Ge şi Si sunt elemente tetravalente, cei 4 electroni de valenţă ai unui atom intră în legături covalente (ca şi în cazul moleculei de hidrogen) cu atomii vecini (figura 11.9 şi 11.12). Stratul de valenţă al fiecărui at-

Fig.11.12. Reprezentarea bidimensională a legăturii covalente pentru Ge şi Si (s/c intrinsec).

Fig. 11.13. Impurificarea Ge cu atomi pentavalenţi de arsen (As).

om va avea astfel opt electroni şi, practic, nu vor exista electroni liberi care ar fi disponibili pentru conducţia curentului (Fig. 11.12).

Fig. 11.14. Reprezentarea bidimensională a unui s/c extrinsec de tip n. 304

Fig. 11.15. Reprezentarea bidimensională a unui s/c extrinsec de tip p.

Dacă semiconductorul este impurificat cu atomi ai altui element chimic, rezistivitatea lui poate scădea semnificativ. Impurificarea Ge sau Si cu atomii unui element pentavalent (figura 11.13), cum ar fi P, As sau Sb, are ca efect plasarea atomilor acestor elemente în reţeaua cristalină a materialului pur (figura 11.13, a), în locul unora dintre atomii lor proprii, în anumite pozţii fixe. Patru electroni de valenţă dintre cei cinci ai atomului de impuritate (As) intră în legături covalente cu atomii vecini de Ge; al cincilea electron (mai slab legat de atomul de impuritate) poate deveni liber (figura11.14), fiind astfel disponibil pentru conducţia curentului. Pentru a „deplasa” acest electron liber din banda de valenţă (BV) a atomului în banda de conducţie (BC) este necesară energia W care pentru Si alcătuieşte 0,05 eV iar pentru Ge – 0,01 eV. Elementele pentavalente sunt considerate elemente donoare de electroni, pentru s/c pur; semiconductorul aliat cu elemente donoare este un s/c de tip n (figura 11.13, b şi 11.14). În cazul impurificării germaniului sau siliciului cu atomii unui element trivalent (B, Ga, In), cei trei electrini de valenţă ai atomului de impuritate formează legături covalente numai cu trei dintre cei patru atomi vecini din reţeaua cristalină (figura 11.15, a). În schema prezentată se observă absenţa unui electron, adică Fig. 11.15. Impurificarea Ge cu atomi a unei sarcini negative în cea detrivalenţi de indiu (In). a patra legătură covalentă, ceea ce echivalează cu un „gol” pozitiv. Aşadar, o legătură covalentă incompletă se manifestă ca o sarcină pozitivă (figura 11.15, a). Pentru semiconductorul pur elementele trivalente joacă rolul de elemente acceptoare de electroni, deoarece pentru realizarea legăturii covalente incomplete atomul de impuritate trivalent „ acceptă ” un electron de valenţă din legăturile covalente vecine. Dacă un electron părăseşte o legătură covalentă pentru a umple golul vecin, lasă în urma sa un „loc vacant”, pentru un alt electron de valenţă, ceea ce
305

înseamnă...un alt gol. Astfel, golul se deplasează prin reţeaua cristalină a semiconductorului impurificat, având sens invers deplasării electronului. Când semiconductorul impurificat cu elemente acceptoare, denumit s/c de tip p (pozitiv, figura 11.15, b) este supus unui câmp electric, începe o deplasare ordonată a golurilor în sensul câmpului electric; deci, prin semiconductorul de tip p circulă un curent electric de conducţie, care se datorează golurilor. Prin urmare, impurificarea semiconductorului intrinsec aduce un rezultat important, caracterizat prin două efecte majore: − reducerea (semnificativă) a rezistivităţii; − modificarea concentraţiei purtătorilor de sarcină. În concluzie se pot menţiona următoarele momente esenţiale: 1. Într-un semiconductor intrinsec, la temperatura ambiantă există perechi electroni-goluri, care se formează în urma mişcării haotice de agitaţie termică; concentraţiile celor două tipuri de purtători de sarcină sunt egale [8, 10 ], deci: n = p = ni , (11.3) 3 unde ni este concentraţia intrinsecă, (1 / cm ). 2. Într-un semiconductor de tip n electronii sunt purtătorii de sarcină majoritari şi au concentraţia mult mai înaltă, decât cea a golurilor care sunt purtători minoritari. 3. Într-un semiconductor de tip p purtătorii majoritari sunt golurile, iar purtători minoritari – electronii . Joncţiunea pn – diodă semiconductoare. Dispozitivele semiconductoare moderne conţin regiuni de tip n şi regiuni de tip p. Aceste regiuni de conductibilitate electrică diferită se caracterizează printr-o variaţie a distribuţiei impurităţilor; dacă această variaţie se face pe o distanţă mare, atunci nu apar efecte sau proprietăţi deosebite şi importante şi cele două zone de semiconductor se comportă ca semiconductoare gradate. Dacă domeniul, în care are loc variaţia concentraţiei impurităţilor cu schimbarea tipului de conductibilitate este de cel mult 10 − 6 m, se obţine o zonă specială care poartă denumirea de joncţiune pn şi care are o importanţă deosebită în ce priveşte funcţionarea şi caracteristicile
306

unei clase imense de dispozitive electronice moderne [8, 9, 10]. Aceste joncţiuni stau la baza construcţiei şi funcţionării celor mai diverse categorii de dispozitive cu semicinductori – diode, tranzistoare, tiristoare, fotodiode şi celule solare, circuite integrate, etc. Se poate constata că la ora actuală, din punct de vedere ştiinţific teoria joncţiunii pn este definitivată şi logic finalizată. Cu o precizie suficient de înaltă, teoriile existente descriu caracteristicile curenttensiune ale joncţiunilor semiconductoare reale. Temeliile acestor teorii au fost elaborate încă în 1949 de V. Schockley, dar lucrările

a

b

c d Fig.11.16. Joncţiunea pn: schema de principiu (a), polarizarea inversă (b) şi directă (c), caracteristica statică a diodei semiconductoare şi simbolul ei grafic (d).

consacrate creării şi cercetării proprietăţilor joncţiunilor pn continuă şi actualmente, lucru de altfel firesc în istoria şi dinamica progresului. Un şir de lucrări în ultimii ani sunt consacrate joncţi307

unilor pn pe baza siliciului amorf care, din punct de vedere al costului este mai convenabil decât monocristalul. Alte lucrări sunt legate de creearea juncţiunilor pn pe baza unor semiconductori noi, cu proprietăţi practice interesante, cum ar fi diapazonul larg de temperaturi de funcţionare şi altele. Dioda semiconductoare prezintă un cristal semiconductor format din două regiuni (o variantă constructivă posibilă), ca în figura 11.16, a : una de tip n şi cealaltă de tip p. Din cauza concentraţiei înalte de electroni în regiunea n, aceştea vor difuza în regiunea vecină, unde concentraţia lor este mult mai mică şi ei sunt purtători minoritari. În mod analog, începe difuzia golurilor din regiunea p unde sunt purtători majoritari în regiunea n . Ca urmare a procesului de difuzie a purtătorilor de sarcină prin planul joncţiunii, în locul acestora vor rămâne necompensate sarcinile ionilor imobili din nodurile reţelei cristaline. Astfel, în regiunea de tip n, în imediata vecinătate a planului joncţiunii, prin plecarea electronilor majoritari, sarcina electrică pozitivă a ionilor donatori ficşi în reţeaua cristalină a materialului semiconductor nu mai este neutralizată şi se formează aici o porţiune cu sarcină spaţială pozitivă. Similar, în regiunea de tip p din apropierea planului joncţiunii, prin plecarea golurilor majoritare, sarcina electrică negativă a ionilor acceptori ficşi în reţeaua cristalină a materialului semiconductor nu mai este compensată şi se formează aici o porţiune de sarcină spaţială negativă. Aşadar, prin difuzia purtătorilor de sarcină majoritari, se formează regiunea de sarcină spaţială, constituită din două straturi vecine cu sarcini electrice de semn contrar (figura11.16, a). Această regiune, sărăcită de purtători mobili de sarcină şi poartă denumirea de j o n c ţ i u n e p n. Deci, putem privi joncţiunea p n ca fiind formată dintr-un strat dipolar de sarcină spaţială, cuprins între regiuni neutre (de tip n şi p) cu sarcină spaţială neglijabilă. În condiţii de echilibru (lipsa factorilor externi: câmp electric, temperatură sau lumină), în regiunea de sarcină spaţială se creează un câmp electric (de intensitate E ) intern de o asemenea valoare, încât numă-rul de purtători majoritari care reuşesc să difuzeze prin planul joncţiunii este echilibrat de numărul de purtători minoritari care
308

traversează planul joncţiunii în sens invers. Deci, la echilibru, numărul de purtători majoritari care reuşesc să difuzeze prin planul joncţiunii este egal cu numărul de purtători minoritari antrenaţi de câmpul electric (E ) intern în sens invers, astfel încât curentul rezultant ce străbate jomcţiunea pn este nul: iA = (inM + ipM ) + ( – inm – ipm ) = 0. Aici: inM – curentul de electroni majoritari curenti de difuzie; ipM – curentul de goluri majoritare inm – curentul de electroni minoritari curenţi de câmp. ipm – curentul de goluri majoritare Un câmp electric exterior (Eex), aplicat ca în figura 11.16, b polarizează invers joncţiunea pn (câmpul electric Eex amplifică câmpul intern E ), ceea ce împiedică şi mai mult trecerea purtătorilor majoritari prin joncţiunea pn şi prin diodă va trece un curent foarte mic iA inv (figura 11.16, b şi d), determinat de purtătorii minoritari. Acest curent în mare măsură depinde de temperatură, crescând o dată cu ea. Dacă polaritatea sursei exterioare de alimentare se schimbă, atunci Eex micşorează intensitatea câmpului intern E, scade potenţialul de barieră şi rezistenţa regiunii de sarcină spaţială (regiunea se îngustează), electronii şi golurile merg în sensuri opuse şi numărul lor prin joncţiune creşte, substanţial. Astfel, în circuit se stabileşte curentul iA care va fi suficient de mare, chiar şi la valori relativ mici ale tensiunii uA (figura 11.16, d ). Caracteristica statică demonstrează cu prisosinţă că dioda semiconductoare conduce curentul unidirecţional. Diodele semiconductoare sunt fabricate în diferite variante constructive, în dependenţă de funcţia pe care urmează s-o îndeplinească. Din punct de vedere funcţional se disting următoarele tipuri de diode: redresoare; stabilizatoare de tensiune; de comutare; detectoare; cu barieră Schottkly; tunel etc [8, 10].
309

(11.4)

Diode redresoare . În figura 11.17 este dată, ca exemplu, dioda redresoare din Ge, în două variante constructive: cu contact punctiform (poziţia a) şi contact pe suprafaţă (poziţia b).

a

b

Fig. 11.17. Construcţia unei diode redresoare din Ge:
a – cu contact punctiform; b – cu contact pe suprafaţă.

În cazul diodei cu contact punctiform pe suprafaţa cristalului 5 de Ge de tip n se produce un contact semiconductor-metal (volfram sau molibden); într-o etapă tehnologică, în jurul vârfului metalic ascuţit se creează o regiune de tip p. Apare astfel o microjoncţiune, cu o suprafaţă foarte mică, ∼ 10 - 4 mm 2 şi grosime de asemenea redusă, ∼ 10 - 5 mm. În dioda cu contact pe suprafaţă (figura 11.17, b) pe plăcuţa de Ge 5 se instalează o bobiţă (pastilă) de In care în procesul tehnologic se înfierbântă până la 500° C şi se topeşte, astfel încât atomii de indiu pătrund (difuzează) în cristalul de Ge; se creează o regiune de tip p şi apare joncţiunea pn . În ambele tipuri de diode plăcuţa 5 de Ge se fixează pe suportul 6 cu ajutorul aliajului de lipit 4; suportul 6 lagat cu borna 7 (de jos) prezintă catodul diodei. Contactul 3 lipit de asemenea cu aliajul 4 este legat cu borna 7 (de sus) şi prezintă anodul diodei. Borna anodului este izolată de
310

carcasa 2 cu sticlă 1. Diodele din Si diferă de cele din Ge nu numai prin materialul semiconductor, dar şi prin caracteristicile lor, aşa ca: o temperaturălimită mai înaltă; curent invers mult mai mic; tensiune de străpungere mai înaltă. Dar au şi un dezavantaj: în comparaţie cu diodele din Ge, diodele cu Si posedă o rezistenţă directă mult mai mare, ceea ce conduce la pierderi suplimantare (nejustificate uneori). Diodele punctiforme au o capacitate foarte mică (de ordinul 0,1 pF), ceea ce permite utilizarea lor la frecvenţe înalte, pentru detectarea semnalelor, comutare etc. Dioda Zener. Prezintă o joncţiune pn, caracteristica statică şi simbolul căreia sunt prezentate în figura 11.18. Caracteristica statică la polarizare în se-

b

a Fig. 11.18. Dioda Zener: caracteristica statică (a) şi simbolul grafic (b).

ns direct este identică cu cea a unei diode obişnuite. La polarizarea joncţiunii în sens invers, caracteristica prezintă o porţiune abruptă situată la tensiunea uA = – UZ (în figura 11.18, a UZ = – 10 V); o variaţie mică a tensiunii Δ uZ provoacă o variaţie semnificativă a curentului Δ iZ, fără ca dioda să se străpungă. Datorită acestei proprietăţi, dioda Zener este folosită în redresoare stabilizate de tensiu311

ne (ca surse stabilizate de c.c.). Dioda tunel . Prezintă un element electronic multifuncţional pe larg utilizat pentru amplificarea semnalelor, în tehnica generării de oscilaţii sinusoidale etc. Este utilizat cu precădere la frecvenţe înalte, deşi poate să funcţioneze şi la frecvenţe relativ joase, dar eficacitatea lui în aceste cazuri nu impresionează. Caracteristica statică amper-volt şi simbolul grafic al diodei sunt date în figura 11.19.

b a Fig. 11.19. Dioda tunel: caracteristica statică (a) şi simbolul grafic (b).

În procesul tehnologic de fabricare a acestor diode ambele regiuni – p şi n se dopează foarte puternic cu impurităţi, concentraţia lor fiind cu 2 – 3 ordine mai înaltă decât la diodele obişnuite. Ca rezultat, grosimea joncţiunii pn este foarte mică, iar câmpul electric interior (al regiunii de sarcină spaţială) este de o intensitate E înaltă. Parametrii de bază ai caracteristicii amper-volt a diodei tunel (figura 11.19, a) sunt: curentul de vârf IΔ , curentul în depresiune (minim) I2 , tensiunea vârfului U1 , tensiunea în depresiune U2 , tensiunea deschiderii U3 – tensiunea directă pe al doilea segment ascendent (de creştere) al caracteristicii la valoarea curentului de vârf IΔ , capacitatea diodei C – valoare sumară a capacităţii joncţiunii şi a carcasei diodei la tensiunea în depresiune U2. La valori inverse ale tensiunii, curentul invers al diodei tunel creşte extrem de repede cu majorarea tensiunii, adică dioda tunel are o rezistenţă inversă mică. La valori pozitive ale tensiunii curentul direct iniţial creşte până la valoarea de vârf IΔ ce corespunde tensiunii U1 de câteva zeci de mV
312

apoi discreşte (segmentul AB al caracteristicii) până la valoarea minimă I2, la tensiunea U2 de câteva sute de mV (figura 11.19, a). În continuare, curentul din nou creşte o dată cu creşterea tensiunii. Curentul diodei tunel poate fi prezentat ca suma a doi curenţi (figura 11.20) I = IT + Iд, unde IT = Ir + Ip, iar Iд = Idif + Fig. 11.20. Componentele + Icâmp , unde: IT – curentul de curentului diodei tunel. tunel; Ir – curentul determinat de trecerea „prin tunel” a electronilor din banda de conducţie a regiunii n în banda de valenţă a regiunii p; Ip – curentul determinat de trecerea „prin tunel” a electronilor din banda de valenţă a regiunii p în banda de conducţie a regiunii n; Iд – curentul diodei obişnuite; Idif – curentul de difuzie a purtătorilor majoritari ai celor două regiuni prin joncţiunea pn; Icâmp – curentul de câmp a purtătorilor minoritari ai celor două regiuni prin joncţiunea pn. Apariţia segmentului „în cădere” a caracteristicii amper-volt (AB) a diodei tunel poate fi explicată în felul următor. Creşterea tensiunii provoacă majorarea curentului, dar concomitent – şi micşorarea intensităţii câmpului electric E în regiunea de sarcină spaţială (adică, în joncţiunea pn). La o anumită valoare a tensiunii (figura 11.19, a) intensitatea câmpului electric în jomcţiune scade brusc, curentul de tunel încetează şi joncţiunea pn recapătă proprietăţile unei diode obişnuite. Este evident că nu această parte a caracteristicii I = f (U ) prezintă interes în cazul diodei tunel, ci segmentul AB, cu rezistenţă dinamică negativă – proprietate pe larg folosită în tehnica generării oscilaţiilor sinusoidale. În continuare vom analiza principiul de funcţionare al altor dispozitive electronice cu semiconductori şi, în primul rând al tranzistorului bipolar care, în opinia autorilor a săvârşit o veritabilă revoluţie în ştiinţa, tehnica şi tehnologia contemporană. Din acest motiv tranzistorul bipolar este studiat într-un paragraf aparte.
313

11.3. TRANZISTORUL BIPOLAR (CA ELEMENT NELINIAR) Tranzistorul bipolar prezintă una din cele mai importante aplicaţii cu consecinţe practice largi ale joncţiunilor pn. Funcţionarea tranzistorului bipolar (TB) implică transportul ambelor tipuri de purtători mobili de sarcină, minoritari şi majoritari (figura 11.21).

Fig. 11.21. Structura unui tranzistor bipolar cu joncţiuni (tip pnp).

Analiza funcţionării tranzistorului bipolar se va face în baza structurii de tip pnp (figura 11.22), comportamentul structurii complementare de tip npn fiind similar, schimbându-se numai rolurile electronilor şi golurilor, curenţii şi tensiunile având semne contrare precedentelor (figura 11.23). Tranzistorul bipolar este constituit din două joncţiuni pn care delimitează o singură regiune subţire, numită bază (B) ; celelalte două regiuni se numesc emitor (E) şi colector (C), având acelaşi tip de conductivitate, dar cu proprietăţi fizice şi electrice diferite. Joncţiunea cuprinsă între E şi B se numeşte joncţiunea emitorului, cealaltă – joncţiunea colectorului. TB pnp poate fi fabricat prin diferite metode; dominantă însă este tehnologia difuziei planare, cu ajutorul căreia se pot obţine joncţiuni pn (j-pn) cu arii cuprinse între câţiva şi câteva zeci de microni pătraţi şi la o adâncime de fracţiuni sau unităţi de μm (tehnologia modernă nanometrică permite obţinerea unor dimensiuni fizice ale componentelor electronice şi mai impresionante).Grosimea bazei tranzistorului poate atinge fracţiuni de μm.
314

Funcţionarea normală a TB prevede polarizarea directă a joncţiunii E şi polarizarea inversă a joncţiunii C. Aceste condiţii asigură funcţionarea TB în regiunea activă. Înălţimea barierei de potenţial (v. § 11.2.3) a joncţiunii emitorului (j-E) polarizată direct se micşorează, numărul golurilor majoritare care trec dinspre E spre B şi numărul electronilor majoritari care trec dinspre B spre E creşte. Deci, prin regiunea de sarcină spaţială

Fig. 11.22. Principiul de funcţionare şi notările convenţionale ale tranzistorul bipolar de tip pnp.

a j-E sunt injectaţi purtători de sarcină (goluri într-o direcţie, electroni – în cealaltă) foşti majoritari, care devin minoritari, aceasta duce la creşterea concentraţiei de purtători minoritari în exces la marginile regiunii de sarcină spaţială. Aceşti purtători minoritari în exces (cum sunt golurile injectate din regiunea p a emitorului în baza de tip n , figura 11.22) difuzează prin baza tranzistorului până la o distanţă de ordinul lungimii de difuzie a lor (Lp), până la recombinarea cu purtătorii majoritari (electronii majoritari din bază). Joncţiunea emitor-bază este astfel fabricată, încât doparea E este mult mai puternică decât doparea B ( NA >> ND , unde N este
315

concentraţia respectivilor atomi de impuritate, acceptoare sau donatoare), deci concentraţia purtătorilor majoritari din bază este mult mai mică decât concentraţia purtătorilor majoritari din emitor (nn << pp). Datorită dopării asimetrice a j-E, curgerea prin regiunea de sarcină spaţială a emitorului este dominată de goluri (figura 11.22, cazul TB tip pnp), injecţia electronilor dinspre bază înspre emitor devenind neglijabilă (în cazul TB tip npn procesul este invers, figura 11.23). Deci, golurile (sau electronii) ingectaţi de E

Fig. 11.23. Principiul de funcţionare şi notările convenţionale ale tranzistorul bipolar de tip npn.

difuzează prin bază (B). Una dintre condiţiile importante în funcţionarea TB este ca grosimea B să fie mai mică decât lungimea de difuzie a purtătorilor minoritari în exces. Astfel, golurile injectate de E străbat baza de tip n şi ajung în dreptul regiunii de sarcină spaţială a joncţiunii colectorului (C), fără a suferi recombinări semnificative cu electronii majoritari din B. În regiunea de sarcină spaţială a j-C există un câmp electric intern, cu direcţia regiunea de tip n spre regiunea de tip p, adică dinspre B spre C. Joncţiunea colectorului (jC) este polarizată invers, aceasta înseamnă că se aplică un câmp
316

electric extern, îndreptat în acelaşi sens cu câmpul electric intern; deci, în regiunea de sarcină spaţială a j-C există un câmp electric puternic, cu direcţia dinspre bază înspre colector. Acest câmp electric al joncţiunii baza-colector favorizează trecerea spre C a golurilor provenite de la emitor. Polarizarea inversă a j-C, determinând creşterea barierei de potenţial electrostatic, va bloca difuzie purtătorilor majoritari şi în aşa fel curentul de colector (IC ) este determinat de golurile minoritare „colectate” în bază. În conclizie: funcţionarea tranzistorului se bazează pe scurgerea purtătorilor minoritari prin regiunea subţire a bazei, de la emitor spre colector; curentul într-un tranzistor pnp este, în principal, un curent de goluri, iar într-un tranzistor npn curentul principal este un curent de electroni.

Fig. 11.24. Compoziţia curenţilor pentru un tranzistor pnp.

În regiunea bazei tranzistorului recombinarea este foarte scăzută, astfel încât curentul de purtători minoritari produs prin ingecţie este practic constant – aproximativ acelaşi la colector şi la emitor şi distribuţiile de purtători în exces sunt aproximativ liniare. Pentru a alimenta recombinarea ce apare în bază şi injecţia de purtători
317

majoritari (electrini, în cazul TB pnp) din bază în emitor, este suficient un curent de bază mic în comparaţie cu ceilalţi doi curenţi (IC şi IE). Acest curent poate fi mic, fiindcă: baza este subţire (grosimea ei w – zecimi de micron) şi este caracterizată de un timp de viaţă a purtătorilor minoritari, τ – mare şi pentru că emitorul este mai puternic dopat decât baza (NA >> ND), minimizând astfel injecţia inversă în emitor. Între emitor şi colector circulă curentul, controlat direct de tensiunea pe joncţiunea emitor-baza (figura 11.24), fiind puternic dependent de aceasta şi este, în esenţă independent de tensiunea pe joncţiunea colector-bază. Prin urmare, efectul de tranzistor constă în faptul că golurile (pentru TB pnp) injectate de emitor în bază, ajung în majoritatea lor la colector. Acesta este curentul principal care străbate tranzistorul; o proiectare corectă şi o tehnologie avansată permit micşorarea maximă a celorlalţi curenţi. Datorită faptului că acelaşi curent parcurge atât j-E (curentul de emitor) care este polarizată direct, deci cu rezistenţă mică, cât şi j-C (curentul de colector), care fiind polarizată invers prezintă o rezistenţă mare, ceea ce permite includerea unei rezistenţe de sarcină destul de mare în circuitul colectorului (IC ∼ IE), rezultă posibilitatea efectului de amplificare. Astfel, curentul colectorului IC = IE – IB este foarte puţin diferit de curentul de emitor IE. Raportul α = Δ IC / Δ IE la UCB = const poartă denumirea de c o e f i c i n t de a m p l i f i c a r e i n c u r e n t şi este egal, de obicei cu α = 0,9 ÷ 0,995.

Fig. 11.25. Prezentarea grafică a tranzistorului bipolar pnp (a) şi npn (b).

318

Dacă între emitor şi bază se aplică un mic semnal electric, atunci în circuitul colectorului, de pe o rezistenţă de sarcină mare, se culege un semnal electric considerabil amplificat. Însăşi denumirea de tranzistor provine de la cuvintele TRANsfer-reZISTOR, adică dispozitivul care realizează transformarea de la o rezistenţă mică a j-E direct polarizate, la o rezistenţă foarte mare a j-C polarizate invers. Simbolurile de circuit pentru tranzistoarele bipolare şi sensurile de referinţă ale curenţilor şi tensiunilor sunt date în figura 11.25. Dacă circuitul emitor-baza este deschis şi curentul IE = 0, iar între colector şi bază este aplicată tensiunea UCB , în circuitul colectorului va curge un curent (termic) invers mic IC 0 , care este determinat de purtătorii minoritari de sarcină. Acest curent în mare măsură depinde de temperatură şi prezintă unul dintre parametrii importanţi ai tranzistorului (cu cât mai mic este acest curent, cu atât mai înalte sunt calităţile lui). Deoarece joncţiunea emitor (j-E) este polarizată direct, rezistenţa acesteia este mică; joncţiunea colectorului (j-C) însă este polarizată invers, de aceea rezistenţa ei este mare. Prin urmare, tensiunea aplicată pe emitor este mică (zecimi de volt) iar cea aplicată pe colector poate fi destul de mare (până la câteva zeci de volţi). Modificarea curentului în circuitul E, provocată de tensiunea mică UE creează o modificare aproximativ egală a curentului în circuitul C, unde acţionează o tensiune UC considerabil mai înaltă; prin urmare, tranzistorul posedă capacitatea de a amplifica puterea. În cazul utilizării tranzistorului ca amplificator de oscilaţii electrice, tensiunea variabilă de intrare Uin (semnalul care se pretinde a fi amplificat) se aplică în serie cu sursa de tensiune de polarizare Upol dintre E şi B, iar tensiunea de ieşire Uieş (semnalul amplificat) se obţine pe rezistorul de sarcină R S . Deoarece TB este un dispozitiv activ cu trei electrozi (sau borne) – E, C şi B, acesta poate fi conectat în circuit în trei moduri fundamentale (figura 11.26). În funcţie de electrodul comun intrării şi ieşirii tranzistorului, cele trei moduri sunt: cu bază comună (BC); cu emitor comun (EC); cu colector comun (CC). Deşi schemele de conectare a tranzistorului au proprietăţi diferite, principiul de amplificare a oscilaţiilor rămâne unul şi acelaşi în toa319

te cele trei moduri menţionate.

a

b Fig. 11.26. Trei moduri fundamentale de conectare a trenzistorului bipolar de tip pnp (a) şi npn (b).

În schema BC de conectare, o creştere pozitivă a tensiunii de intrare Δ Uin duce la creşterea curentului de emitor IE , ceea ce face să crească corentul de cloector IC şi tensiunea de ieşire Δ Uieş , aceasta din urmă fiind într-o creştere mult mai apreciabilă, ΔUieş >> ΔUin . În schema BC sursa de semnal Uin este conectată în circuitul emitorbază, iar sarcina şi sursa de alimentare – în circuitul colector-baza. Împedanţa (rezistenţa) de intrare a schemei BC este mică (câţiva Ω sau zeci de Ω ), deoarece joncţiunea emitor este polarizată direct. Rezistenţa de ieşire – din contra, este mare (sute de kΩ ), fiindcă jC este polarizată invers. Impedanţa de intrare joasă a schemei BC
320

este un dezavantaj serios care împiedică utilizarea ei în amplificatoare. Prin sursa semnalului de intrare curge curentul de emitor al acestei scheme şi amplificarea în curent nu poate avea loc (coeficientul de amplificare în curent α < 1). Dar se poate obţine amplificarea în ten-siune şi putere, care în această schemă poate atinge la câteva sute. În schema EC sursa tensiunei de intrare Uin este aplicată în circuitul emitor-baza, iar sarcina RS şi sursa de alimentare UC – în circuitul emitor-colector.Astfel, emitorul este electrodul comun pentru circuitele de intrare şi ieşire. Impedanţa de intrare în acest caz este mai mare decât în schema BC, deoarece curentul de intrare este al schemei EC este curentul IB – mult mai mic decât curentul IE şi IC . Această rezistenţă este de sute de Ω . Rezistenţa de ieşire EC este relativ mare – până la o sută de kΩ . Coeficientul de amplificare în curent β în această schemă se determină ca raportul creşterii curentului de colector Δ IC la creşterea curentului bazei Δ IB, la o tensiune a colectorului constantă, adică: β = Δ IC / Δ IB la UC = const; poate atinge valori β = 10 ÷ 200, funcţie de tipul tranzistorului. Ţinând cont de identităţile IE = IC + IB şi α = Δ IC / Δ IE , obţinem: Δ IC Δ IC β= Δ IE – Δ IC = 1– Δ IC Δ IE Δ IE = 1– α α .

Coeficientul de amplificare în tensiune K u în schema EC este de acelaşi ordin ca şi în cazul schemei BC; dar coeficientul de amplificare în putere, egal cu K p = β K u este mult mai mare. În schema EC o dată cu amplificarea tensiunii de intrare Uin are loc un defazaj al tensiunii de ieşire Uieş cu jumătate de periodă, adică cu 180°: creşterea pozitivă a tensiunii de intrare duce la o creştere negativă a tensiunii de ieşire, şi invers. În schema cu colector comun – CC, sursa de semnal (de intrare)
321

este conectat în circuitul bazei, iar sursa de alimentare UC şi rezistorul de sarcină R S – în circuitul emitorului. Coeficientul de amplificare în curent al schemei CC este egal: Δ IE Δ IE 1 Ki = = = . Δ IB Δ IE – Δ IC 1– α Impedanţa de intrare a schemei CC este mare (zeci de kΩ ), iar cea de ieşire – ceva mai mică (la 1 – 2 kΩ ). Coeficientul de amplificare în tensiune al schemei CC este egal K u = 0,9 ÷ 0,95 – aproape de 1 (unitate); această particularitate a schemei CC este utilizată pentru adaptarea diferitor etaje de amplificare, a sursei de semnal sau a sarcinii – la amplificator. Din acest motiv (de adaptare), schema CC foarte frecvent este denumită r e p e t o r p e e m i t o r . Principalele trăsături specifice ale conexiunilor descrise mai sus sunt date în tabelul 11.1.
Tabelul 11.1

Caracteristici ale tranzistorului se numesc dependenţele dintre curenţi şi tensiuni în circuitele de intrare şi ieşire. Aceste circuite (de intrare şi ieşire) sunt diferite în fiecare caz – BC , EC sau CC; prin urmare, caracteristicile vor prezenta dependenţe ale diferitor parametri ai schemei de conectare. Aşa, în schema EC circuitul de intrare este circuitul bazei şi caracteristica de intrare prezintă dependenţa curentului bazei de tensiunea emitor-bază la o tensiune emitor-colector constantă, adică IB = f (UEB) la UEC = const.
322

Circuitul de ieşire în această schemă este circuitul colectorului şi caracteristica de ieşire va fi dependenţa curentului de colector de tensiunea emitor-colector la un curent al bazei constant, adică IC = f (UEC) la IB = const.

Fig.11.27. Craracteristicile statice, de intrare (a) şi ieşire (b) ale trenzistorului pnp în schema de conectare EC .

În figura 11.27 este dată înfăţişarea aproximativă a caracteristicilor de intrare şi ieşire ale tranzistorului tip pnp. La valori mici ale tensiunii UEB curentul bazei creşte încet, din cauza rezistenţei mari a regiunii de sarcină spaţială care, cu creşterea curentului se micşorează. Cu majorarea tensiunii colectorului (UEC ), caracteristicile de intrare se deplasează spre dreapta, adică la o tensiune UEC în creştere este necesar majorarea tensiunii UEB , pentru a menţine constant curentul bazei (IB). Caracteristicile de ieşire demonstrează că în regiunea de lucru (activă normală, vezi în continuare) tensiunea UEC nesemnificativ influenţează curentul de colector IC , deoarece acesta depinde mai mult de numărul de goluri injectate în bază. După natura polarizării joncţiunilor emitor-bază şi colector-bază, există 4 regimuri (regiuni) de funcţionare a tranzistorului bipolar: a) regiunea activă normală (directă) care corespunde polarizării directe a joncţiunii emitorului (j-E) şi inversă a joncţiunii colectorului (j-C); b) regiunea activă inverslă (inversată) – corespunde la polarizarea directă a j-C şi polarizarea inversă a j-E. Este regiunea în care
323

tranzistorul se comportă ca un dispozitiv controlat în tensiune, dar rolurile emitorului şi colectorului sunt inversate; c) regiunea de blocare – corespunde la polarizarea inversă a ambelor joncţiuni (schema echivalentă a tranzistorului este dată în figura 11.29);

Fig. 11.28. Circuitul echivalent aproximativ pentru regiunea de saturaţie.

Fig. 11.29. Circuitul echivalent aproximativ pentru regiunea de blocare.

d) regiunea de saturaţie – corespunde la polarizarea directă a

ambelor joncţiuni (schema echivalentă – în figura 11.28). Tranzistoarele bipolare, cum a fost menţionat anterior sunt fabricate din germaniu (Ge) şi siliciu (Si). În continuare se consideră construcţia unui tranzistor cu Ge tip pnp (figura 11.30, a şi b). Plăcuţa 3

a Fig. 11.30. Schema (a) şi o variantă constructivă (b) a unui tranzistor cu Ge, de tip pnp.

este baza tranzistorului cu Ge cristalin de tip n. Pe ambele părţi ale plăcuţei se instalează prin aliere electrozi de indiu, care servesc ca emitor 6 şi colector 8. În procesul de aliere, între electrozii din In şi placa de Ge – baza tranzistorului se formează regiuni de tip p şi joncţiunile emitorului 7 şi colectorului 2. Colectorul 8 se fixează pe
324

supurtul cristalului 1, de la care în afară se scoate borna colectorului 9. Bornele emitorului 5 şi a bazei 4 sunt izolate cu izolator din sticlă, de carcasă metalică (dar nu neapărat) în care se instalează în mod ermetic tranzistorul. Tranzistoarele, ca dispozitive active ale circuitelor electronice, posedă căteva avantaje, de altfel importante:
 tensiune de alimentare mică şi foarte mică, consum

propriu de putere – infim;  randament înalt, o tehnologie înaltă foarte bine pusă la punct;  dimensiuni nanometrice care permit un nivel de integrare extrem de înalt (ULSI – Ultra Large Scale Integration), mln / chip;  durabilitate şi longevitate remarcabile;  funcţionalitate instantanee. Din păcate, au şi neajunsuri care nu pot fi ignorate:
 dependenţa puternică a regimului de funcţionare de tempe-

ratura mediului ambiant;  putere de ieşire relativ mică, sensibilitate la suprasarcină;  dispersie puternică a parametrilor tranzistoarelor de acelaşi tip, diferenţă foarte mare între rezistenţele de intrare şi de ieşire. 11.4. TRANZISTORUL CU EFECT DE CÂMP (TEC) Spre deosebire de tranzistorul bipolar, în tranzistoarele cu efect de câmp – TEC (FET – Field Effect Transistor) curentul este creeat doar de purtătorii de sarcină majoritari, influenţaţi de un cămp electric longitudinal, modificarea curentului fiind supusă unui câmp electric transversal, creeat de tensiunea aplicată pe un electrod de comandă. Dar...puţină istorie. În 1952 W. Shockley a descris un dispozitiv nou, pe care la numit tranzistor unipolar cu efect de câmp. Controlul curentului în dispozitiv se înfăptuea prin variaţia conducţiei unui strat de material semiconductor (s/c) numit canal, sub acţiunea tensiunii aplicate pe
325

o joncţiune pn (j-pn) polarizată invers, alcătuită din canalul conductiv şi o regiune puternic dopată, numită poartă. Dispozitivele au fost denumite tranzistoare cu efect de câmp cu joncţi-une, prescurtat TEC – J. Opt ani mai târziu, în 1960 M. Attalla şi D. Kahng propun un nou tip de tranzistor, în care conductanţa canalului la suprafaţa s/c variază sub acţiunea tensiunii aplicate pe un electrod metalic, izolat de suprafaţa s/c printr-un strat subţire de oxid. Acest tranzistor se numeşte TEC cu poartă izolată, sau TEC metal-oxid (izolator)semiconductor, prescurtat TEC – MOS (MIS). În 1966 C.A.Mead a propus un TEC de tipul metal – semiconductor (sau MS) – tranzistor, principiul de funcţionare al căruia este identic cu TEC – J; deosbirea constă în aceea că în calitate de poartă în acest caz este utilizat contactul metal – semiconductor. Curentul prin TEC se datorează deplasării unui singur tip de purtători de sarcină, goluri sau electroni (depinde de tipul canalului, p sau n), de aceea poartă denumirea de tranzistor unipolar, spre deosebire de tranzistorul bipolar (TB). Interesul deosebit faţă de acest tip de tranzistoare constă în performanţele lor competitive faţă de TB: impedanţă de intrare – mare şi foarte mare (poate atinge valori de ordinul MΩ-ilor); nivel de zgomot considerabil mai mic; dependenţa pătratică a curentului de ieşire de tensiune; separarea aproape totală a circuitelor (şi deci semnalelor) de ieşire şi intrare şi a.[8]. Principalele direcţii de dezvoltare şi elaborare: ca dispozitive discrete – amplificatoare şi generatoare de frecvenţă ultraînaltă pe baza Si şi a arsenurii de galiu (Ga As); ca dispozitive de putere, cu pantă mare a caracteristicii şi un diapazon dinamic larg; ca dispozitive de frecvenţă infrajoasă cu nivel scăzut de zgomot; ca dispozitive pentru circuite de comutare – baza tehnicii moderne de calcul (circuite logice, memorie operativă etc.); ca dispozitiv de bază al circuitelor integrate cu grad uriaş de integrare (VLSI) şi în care îndeplineşte funcţia de element universal al circuitelor electronice (nu este efectiv doar numai în rolul de inductivitate).
326

Aşadar, deplasarea purtătorilor mobili de sarcină în canal are loc sub influenţa tensiunii aplicate între doi electrozi, numiţi drenă şi sursă care sunt plasaţi la cele două extremităţi ale canalului; sursa determină electrodul prin care purtătorii mobili de sarcină pătrund în canal, iar drena – electrodul prin care aceştea sunt evacuaţi din canal. Deci, conform celor spuse mai sus, sensul deplasării purtătorilor de sarcină este de la sursă la drenă. În anumite condiţii acest sens se poate inversa, fără ca funcţionarea tranzistorului să fie perturbată. Tipul p sau n al materialului semiconductor din care este făcut canalul determină tipul purtătorilor mobili de sarcină, goluri sau, respectiv electroni şi clasificarea tranzistoarelor cu efect de câmp în TEC cu canal p şi TEC cu canal n. Modificarea conductanţei canalului se realizează cu ajutorul câmpului creat de o tensiune de comandă, aplicată unui al treilea electrod denumit grilă (sau poartă). Însăşi conductanţa canalului depinde de secţiunea canalului şi de numărul purtătorilor mobili de sarcină din canal. 1. Clasificarea şi modul de funcţionare al TEC În figura ce urmează (figura 11.31) într-o formă schematică sunt prezentate specificarea şi simbolurile utilizate pentru TEC. Acestea pot fi împărţite în două grupe [8], în funcţie de modul de realizare a grilei: − tranzistoare cu grilă joncţiune, TEC – J; − tranzistoare cu grilă izolată, TEC – MOS (sau MIS). Tranzistoarele TEC prezintă anumite avantaje descrise mai sus în raport cu cele bipolare, la care s-ar mai putea adăuga: tehnologia mai simplă de fabricaţie; în structurile integrate ocupă o arie de siliciu mai mică (de aici – gradul înalt de integrare). Aceste trantistoare prezintă însă inconvenientul unei dependenţe mai mari de temperatură, în regim de conducţie. Tranzistoare cu efect de câmp cu joncţiuni (TEC- J)
327

Funcţionarea acestor tranzistoare se bazează pe modificarea secţiunii efective a canalului conductor, delimitat în volumul semiconductorului cu ajutorul a două joncţiuni pn polarizate invers (figura 11.32). TEC realizate în acest fel poartă denumirea de tranzistoare cu efect de câmp cu joncţiuni – TEC-J (sau încă o denumire întâlnită – TEC-MS).

Fig. 11.31. Clasificarea şi simbolurile TEC.

Modul de realizare a unui TEC-J este prezentat în figura 11.32, a; într-un cristal se produc două joncţiuni pn (j-pn) astfel, încât între ele să existe un canal îngust, lungimea căruia este de 10 ÷ 100 ori mai mare decât grosimea lui. Cele două capete ale sale sunt conectate prin contacte ohmice la cele două terminale, pomenite mai sus − drenă (D) şi sursă (S). Astfel, structura unui tranzistor TEC-J prezintă un strat semiconductor foarte subţire şi slab dopat, interpus între două straturi puternic dopate, de conductibilitate inversă. Una dintre joncţiuni este formată între domeniul conectat la grilă (G) şi canal, iar cea de a doua joncţiune este formată între restul masei semiconductorului, numită substrat (SS) şi canal. De regulă, terminalul grilei este legat cu cel al substratului în interiorul capsulei.
328

În figura 11.32, a este prezentată de asemenea şi structura unui TEC-J realizat în tehnologia planar-epitaxială; canalul este constituit din regiunea n crescută pe un substrat puternic impurificat.

b a

c

Fig. 11.32. Tranzistorul TEC-J: a – structura schematică şi planar-epitaxială cu canal n ; b – simboluri; c – caracteristici statice.

Joncţiunile grilă-canal (G-C) şi substrat-canal (SS-C) delimitează lăţimea canalului. Cele două capete ale canalului se contactează şi constituie D şi S; pentru a se realiza contacte ohmice la S şi D, înainte de depunerea metalului se realizează două regiuni n+, prin difuzie. Substratul propriu-zis poate fi utilizat ca un al patrulea electrod, având proprietăţi de comandă asemănătoare grilei. În general, cum a fost deja menţionat mai sus G şi SS sunt legate împreună, constituind electrodul de comandă; în caz de necesitate – de încă un electrod de comandă – există posibilitatea utilizării tranzistoarelor cu două grile identice de comandă. Joncţiunea ce separă G de canalul drenă-sursă trebuie polarizată invers pentru ca dioda pe care o constitue să fie blocată; curenţii de grilă în cazul unei polarizări inverse sunt cuprinşi între 1 pA şi 10 mA, iar rezistenţa de intrare alcătuieşte (1010 ÷ 1013) Ω. Polarizarea directă a acestei joncţiuni trebuie evitată, fiindcă ar produce o micşorare neînsemnată a regiunilor de trecere simultan cu o creştere semnificativă a curentului de grilă şi a puterii necesare comenzii. În figura 11.32, b sunt date simbolurile grafice ale celor două variante posibile de tranzistoare TEC-J: cu canal de tip n şi cu canal
329

de tip p, a căror funcţionare diferă doar prin tipul purtătorilor mobili de sarcină care asigură conducţia electrică în canal. Săgeata din simbolul grafic indică tipul conductibilităţii canalului, de care depinde polaritatea tensiunii de comandă aplicată grilei, care este pozitivă la canalul de tip p şi negativă la canalul tip n. Pentru a asigura blocarea celor două joncţiuni, polaritatea tensiunii aplicate drenei este pozitivă în cazul canalului de tip n şi negativă, în cazul canalului de tip p. Mai răspândit este tranzistorul TEC-J cu canal n. Tranzistoare cu efect de câmp cu grilă izolată (TEC-MOS) Tranzistoarele TEC cu grilă izolată fac parte din a doua grupă de tranzistoare cu efect de câmp. Câmpul electric produce şi în acest tip de tranzistoare o modificare a conductanţei canalului drenăsursă, însă această modificare are loc ca rezultat al fenomenului de inducţie electrostatică; fenomenul produce o modificare a distribuţiei purtătorilor mobili de sarcină la suprafaţa semiconductorului. Constructiv TEC cu grilă izolată [8] prezintă o structură metalizolator-semiconductor (MIS), schematic reprezentată în figura 11.33. Această structură determină şi denumirea de TEC-MIS:

Fig. 11.33. Tranzistoare TEC-MOS:
a – structura; b - simboluri

în funcţie de natura izolatorului – bioxid de siliciu SiO2 sau nitrură de siliciu Si3N4 – tranzistoarele se împart în TEC-MOS şi TECMNS.

330

TEC-MIS pot fi realizate cu canal iniţial (figura 11.34) sau cu canal indus (figura 11.35), prin tensiunea de grilă. În TEC-MIS cu canal iniţial, canalul propriu-zis este realizat tehnologic, iar tensiunea de comandă modifică conductanţa, sărăcind stratul în purtători mobili de sarcină.

Fig. 11.34. TEC-MIS cu canal iniţial tip n.

Fig. 11.35. TEC-MIS cu canal indus tip p.

Pentru acest tip de tranzistor este caracteristic că în lipsa tensiunii de comandă, o tensiune drenă-sursă creează şi asigură trecerea unui curent relativ mare (şi nedorit!). Deşi modul de comandă al conductanţei diferă considerabil, TECMIS şi TEC cu regiune de trecere (adică cu j-pn) sunt asemănătoare; dar prezenţa stratului izolator de cam 0,1 μm determină însă un curent de G mult mai mic (1 – 10-2 pA) şi o rezistenţă de intrare mult mai mare, cuprinsă între 1013 şi 1015 Ω. Spre deosebire de tranzistoarele TEC cu j-pn TEC-MIS cu canal iniţial, având grila izolată de canal admit o tensiune de comandă atât pozitivă, cât şi negativă. În plus, la TEC cu j-pn este necesar ca substratul să fie polarizat în aşa fel, încât joncţiunea pe care o formează cu canalul să fie polarizată invers; astfel, la tranzistoarele cu canal n substratul de tip p trebuie legat la cel mai scăzut potenţial. În figura 11.35 este prezentată structura tranzistorului TEC-MIS cu canal indus; canalul drenă-sursă ia naştere doar după aplicarea unei tensiuni pe G. Tranzistorul este blocat în lipsa tensiunii de G,

331

deoarece pentru orice tensiune drenă-sursă una din cele două joncţiuni p+n sau pn+ este blocată. Creşterea tensiunii drenă-sursă produce o îngustare neuniformă a secţiunii efective a canalului, la toate tranzistoarele cu efect de câmp; ca rezultat, curentul de drenă ID creşte din ce în ce mai încet. Tensiunea drenă-sursă pentru care canalul se închide se numeşte tensiune de saturaţie, UDSs şi este egală cu UDSs = UGS − Up . Tensiunea Up este tensiunea grilă-sursă la care curentul de drenă se anulează complet. În majoritatea cataloagelor este dată tensiunea la care curentul de drenă ID scade la o valoare foarte mică, de obicei 10 μA. Or, închiderea canalului echivalează cu apariţia în canal, între D şi S a unei regiuni nu sărăcite, ci golite de purtători de sarcină mobili. La tranzistoarele bipolare o regiune asemănătoare apare la joncţiunea colector-bază, polarizată nvers. Curentul continuă să circule, fiindcă purtătorii mobili de sarcină, acceleraţi de câmp străbat regiunea de sarcină spaţială. Creşterea tensiunii drenăsursă peste valoarea de saturaţie produce o majorare a curentului, datorită pe de o parte apariţiei unui câmp longitudinal intens, care accelerează purtătorii de sarcină, pe de alta – scăderii rezistenţei porţiunii deschise a canalului (figura 11.36).

332

Fig. 11.36. Secţiune longitudinală prin canal.

De menţionat că tensiunile grilă-sursă şi grilă-drenă nu pot depăşi valori cuprinse între 20 şi 100 V (la ora actuală aceste valori sunt depăşite, îndeosăbi în cazul unor tranzistoare TEC de mare putere, ca de exemplu MTP1N100, MTP5N100 şi a.[14]); depăşirea tensiunii, îndeosăbi la tranzistoarele TEC-MIS duce la străpungerea izolaţiei grilă-canal şi la distrugerea tranzistorului . Din cauza rezistenţelor mari şi a capacităţilor mici caracteristice structurii grilă-canal a tranzistoarelor cu efect de câmp, tensiuni de străpungere (datorită încărcării electrostatice) pot apărea chiar în procesul manipulării cu tranzistoarele (studierea aspectului exterior, măsurarea-testarea parametrilor, etc.). În scopul protejării tranzistoarelor în procesul de fabricaţie, între grila şi sursa TEC de putere mică sunt introduse diode Zener; aceste diode protejează tranzistoarele, dar micşorează rezistenţa de intrare – un parametru practic foarte important. În general, la manipularea şi utilizarea TEC sunt absolut necesare anumite măsuri de protecţie, ca: − vârful letconului (ciocanul electric) cu care se lucrează şi şasiul dispozitivului în care se montează tranzistorul trebuie să fie în permanenţă legate la masă;
333

− atât timp cât tranzistorul este depozitat sau manipulat, termi-nalele lui trebuie să fie scurtcircuitate; − este indicat, ca în montaje tranzistorul să fie protejat împo-triva încărcărilor electrostatice, de un ecran special. Dacă G şi S sunt conectate împreună, se obţine o diodă numită cu efect de câmp (DEC). Caracteristica statică ID = f (UDS) a unei astfel de diode are un segment orizontal când cu creşterea tensiunii (până la valoarea Ustr) curentul rămâne constant. Aceste diode sunt folosite ca limitatoare de curent în diverse circuite electronice. 2. Caracteristici statice ale TEC Variaţia curentului de drenă ID funcţie de tensiunile grilă-sursă UGS şi drenă-sursă UDS este prezentată sub forma de caracteristici staice ale tranzistoarelor cu efect de câmp. Cele mai utilizate dintre caracteristicile statice sunt caracteristicile de ieşire (figururile 11.32 c , 11.37 a, b şi 11.38) şi caracteristicile de transfer (figura 11.39). Caracteristicile de ieşire Aşadar, caracteristicile de ieşire (figura 11.37, a şi b) reflectă dependenţa curentului de drenă ID de tensiunea drenă-sursă UDS , pentru diferite valori constante ale tensiunii grilă-sursă UGS.

a

Fig.11.38. Caracteristicile de ieşire pentru valori mici ale tensiunii drenă-sursă.

334

uDS → b Fig.11.37. Caracteristicile de ieşire ale unui TEC-MIS cu canal iniţial tip n

uGS → Fig.11.39. Caracteristicile de transfer.

Caracteristicile de ieşire sunt asemănătoare pentru toate tipurile de tranzistoare TEC, ceea ce permite o analiză generală, vizând trei regiuni distincte ale acestor caracteristici: liniară; de saturaţie; de străpungere . R e g i u n e a l i n i a r ă , UDS < UGS − Up. Curentul de drenă ID creşte proporţional cu tensiunnea de drenă UDS , atâta timp cât această tensiune este mică (v.şi regiunea I,figura 11.32, c). În apropierea nemijlocită a originii, caracteristicile de ieşire sunt cvasiliniare; în această regiune tranzistorul poate îndeplini rolul de rezistenţă variabilă sau de comutator. În figura 11.37, b sunt prezentate mai detaliat caracteristicile de ieşire pentru valori mici ale UDS . Este uşor de observat că sensul de trecere a curentului de drenă se poate inversa, id est rolurile D şi S se pot schimba uşor. Din analiza caracteristicilor prezentate în figura 11.38 se poate trage concluzia că pentru valori mici ale tensiunii UDS caracteristicile sunt aproximativ liniare şi cu atât mai mult, cu cât această tensiune este mai mică – motiv din care în practică se lucrează cu valori de ordinul sutelor de mV. R e g i u n e a d e s a t u r a ţ i e , UDS > UGS − Up. La creşteri relativ mari ale tensiunii UDS curentul de drenă ID rămâne aproape constant (figura 11.32, c şi 11.37, a).
335

Regiunile de saturaţie şi cea liniară pot fi separate prin aproximarea curentului de drenă cu ajutorul relaţiei: IDS ID = (11.5) U2
P

U 2DS .

În această relaţie curentul IDS este curentul drenă-sursă pentru UGS = 0 sau UGS = 2Up . Tensiunea UGS se ia egală cu 0 la tranzistoarele care conduc în lipsa tensiunii de grilă, id est la TEC cu regiune de trecere şi la TEC-MIS cu canal iniţial. În cazul TEC-MIS cu canal indus se ia UGS = 2Up . În planul caracteristicilor de ieşire relaţia (11.5) este prezentată printr-o linie punctată (v. figura 11.37). R e g i u n e a d e s t r ă p u n g e r e , UDS ≥ U(BR)DS . La TEC cu substratul conectat la S creşterea tensiunii drenă-sursă peste o anumită valoare care se numeşte tensiune de străpungere – U(BR)DS, produce o multiplicare în avalanşă a purtătorilor mobili de sarcină. Acest fenomen este reversibil, dacă creşterea curentului de drenă ID este limitată în mod corespunzător cu ajutorul unor elemente exterioare de circuit. Caracteristicile de ieşire pot servi pentru determinarea rezistenţei drenă-sursă (rDS) sau a conductanţei de ieşire (gDS): 1 rDS = gDS = ∂ID ≈ ΔID
UGS = const

∂UDS UGS = const ΔUDS

(11.6)

În cazul exemplului din figura 11.37, b valoarea conductanţei de ieşire este:
gDS ΔID 0,15 mA = = = 150 μS . ΔUDS 1 V

O prioritate importantă a TEC este faptul că sortimentul materialelor semiconductoare din care se pot construi este evident mai larg ca în cazul tranzistoarelor bipolare. În cazul TEC se lucrează numai
336

cu purtătorii majoritari de carcină, deci este posibilă fabricarea dispozitivelor cu o stabilitate mai înaltă la temperaturi ridicate şi la radiaţie. Şi încă un moment foarte important: spre deosebire de TB, în TEC este exclus zgomotul de recombinare – un factor decisiv în procesul de elaborare a dispozitivelor şi circuitelor cu nivel cât mai scăzut de zgomot propriu [11]. TEC posedă o impedanţă de intrare extrem de mare, care la TEC-J atinge valori 106 – 109 Ω , iar în TEC-MIS – şi mai grozavă: 1013 – 1015 Ω . Aceste impendanţe sunt determinate, în cazul TEC-J de regiunea joncţiunii dintre grilă şi sursă polarizată invers, iar în cazul TEC-MIS (cu grila izolată) – de rezistenţa enormă de scurgere a dielectricului. Se consideră de bază următorii parametri TEC: − panta caracteristicii (de transfer), care se determină (figura 11.38) S = Δ ID / Δ IGS la UDS = const. Acest parametru caracterizează eficacitatea funcţiei de comandă a grilei şi se mai numeşte transconductanţă, gm care în cazul din figură este egală cu S = gm = 1,75 mS ; − tensiunea de prag up , inversproporţională tensiunii de grilă, la care curentul de drenă ID = 0; − rezistenţa de intrare, Rin = Δ UGS / Δ ID se determină la valoarea maximă permisă dintre aceşti electrozi; − rezistenţa de ieşire, dintre drenă şi sursă , Rieş = Δ UD / Δ ID la UGS = const se determină în regim de saturaţie. Această rezistenţă este caracterizată de tangenta unghiului dintre caracteristicile de ieşire şi axa curentului şi, dat fiind acest unghi ∼ 90° rezistenţa Rieş este suficient de mare (sute de k Ω ). Dependanţa ID de temperatură este legată de mobilitatea purtătorilor majoritari în materialul canalului. Panta S a tranzistoarelor TEC discreşte la majorarea temperaturii. În afară de aceasta, cu creşterea temperaturii se micşorează impedanţa de intrare Rieş şi creşte curentul de grilă IG , dublându-se la fiecare 10° C. O particularitate a tranzistoarelor TEC este prezenţa unui punct ter-

337

mostabil (numit punctul Z), în care curentul de drenă ID nu depinde de temperatură. La majorarea temperaturii conductibilitatea specifică a canalului se micşorează din cauza diminuării mobilităţii purtătorilor de sarcină Simultan, se micşorează lăţimea Fig. 11.40. Dependenţa caracteristi- joncţiunii pn, se lărgeşte secţiucilor statice de temperatură. nea de conducţie a canalului şi creşte curentul ID. Aceste două procese contrare se pot reciproc compensa, la o anumită (şi reuşită) alegere a punctului static de funcţionare.

CAPITOLUL 12 UTILIZĂRI SPECIFICE ALE DISPOZITIVELOR ŞI CIRCUITELOR ELECTRONICE 12.1. REDRESAREA TENSIUNILOR ALTERNATIVE SINUSOIDALE. NETEZIREA ŞI STABILIZAREA Aproape orice circuit electronic, de la cele mai elementare cu tranzistoare şi amplificatoare operaţionale şi până la cele mai complexe sisteme digitale şi cu microprocesoare, pentru o funcţionare corectă şi stabilă, necesită unul sau câteva izvoare (surse) de alimentare în curent continuu. În majoritatea cazurilor, principala sursa de alime338

ntare cu energie electrică este reţeaua alternativă trifazată de distribuţie. Transformarea energiei electrice de curent alternativ din reţeaua de distribuţie în energie electrică de curent continuu se face cu ajutorul unor circuite speciale – redresoare, respectivul proces purtând denumirea de redresare a curentului alternativ [8]. În figura 12.1 este prezentată schema – bloc (de principiu) a unui circuit de alimentare cu curent continuu obţinut pe calea redresării curentului alternativ, din reţeaua generală de distribuţie. Transformatorul T (denumit şi transformator de reţea) are rolul de a modifica tensiunea reţelei conform valorii tensiunii continue necesare consumatorului, separând totodată reţeaua de circuitul electronic alimentat. Pentru a micşora cuplajele parazite dintre primar şi secundar transformatorul, în general, este prevăzut cu o înfăşurare de ecranare legată la masă. Pentru transformarea tensiunii alternative într-o tensiune pulsatoare serveşte circuitul denumit redresor (R , bloc redresor). Tensiunea pulsatoare conţine componenta continuă şi, în afară de aceasta – componente alternative. Întrucât aparatura electronică necesită o tensiune continuă cu componente alternative cât mai mici, la ieşirea redresorului se conectează un circuit F, rolul căruia constă în filtra-

Fig. 12.1. Schema-bloc generală de alimentare în curent continuu:
T – transformator de putere; R – redresor; F – filtru; S – stabilizator; R S – sarcina.

rea (netezirea) componentelor alternative; acest dispozitiv micşorează componentele alternative, acumulând energie în intervalul de timp când tensiunea creşte, cedând-o consumatorului când tensiunea scade. Stabilizatorul S este partea care realizează stabilizarea tensiunii redresate şi filtrate (blocul stabilizator) şi care furnizează
339

la bornele de ieşire tensiunea constantă independentă de curentul de sarcină. În funcţie de natura sarcinii, redresoarele se clasifică în: − redresoare cu sarcină rezistivă (R); − redresoare cu sarcină inductivă (RL); − redresoare cu sarcină capacitivă (RC). Aceste sarcini necesită alimentarea cu o tensiune continuă de valoare fixă sau reglabilă. În funcţie de posibilitatea de a furniza sau nu o tensiune reglabilă, redresoarele se împart în: − redresoare necomandabile care furnizează la ieşire o tensiune fixă; − redresoare comandabile care furnizează la ieşire o tensiune reglabilă. În funcţie de numărul de faze al transformatorului de alimentare redresoarele se pot clasifica în: − redresoare monofazate, folosite până la puteri de 1 KW; − redresoare polifazate care se folosesc la puteri mai mari de 1 KW. În acest capitol vor fi studiate, pe rând, toate componentele schemei bloc din figura 12.1, cu excepţia transformatorului, care a fost obiectul de studiu al Capitolului 6. 1. Blocul redresor În unele cazuri practice prezenţa filtrului F (figura 12.1) nu este strict necesară, la alimentări nepretenţioase cum ar fi încărcarea bateriilor de acumulatoare. Cea mai simplă instalaţie de redresare în astfel de cazuri este reprezentată în figura 12.2, a compusă din ge-

340

a b Fig.12.2. Redresor monofazat monoalternanţă:
a – schemă reală; b – circuit echivalent pe durata deconducţie a diodei (o semiperioadă).

Fig. 12.3. Diagramele de variaţie în timp a tensiunilor e2 şi u(t) la un redresor monofazat monoalternanţă.

neratorul de c.a. (e2), dioda semiconductoare D şi rezistenţa de sarcină R. În prima semiperioadă a tensiunii electromotoare sinusoidale e2 = E2 m sin ω t dioda este polarizată în sens direct şi curentul în circuit este: e2 E2m i (t) = = sin ω t = Im sin ω t . R R Tensiunea la bornele rezistenţei de sarcină, egală cu uR = e - uR i va fi egală cu uR = e dacă dioda este ideală (R i = 0, curba punctată în figura 12.3). În semiperioada următoare t.e.m. este negativă, dioda este blocată (polarizată invers); curentul în circuit şi tensiunea la bornele rezistenţei de sarcină sunt egale cu zero. În figura 12.3 sunt date formele de undă ale t.e.m. şi tensiunii uR doar pe durata unei perioade T fiindcă fenomenul este periodic.
341

Valoarea medie a tensiunii redresate (este pulsatorie) sau „componenta de curent continuu” se determină: Em ũR = U0 = = 0,318 E m . π Redresoarele monofazate dublă alternanţă se utilizează sub forma a două montaje fundamentale [8]: − montajul transformator cu priză mediană; − montajul în punte. Deci, utilizarea unui transformator cu priză mediană şi a două diode semiconductoare permite redresarea ambelor alternanţe ale tensiunii alternative (figura 12.4). Cele două tensiuni la bornele înfăşură-

a

b

a – circulaţia curentului când conduce dioda D1 ; b – când conduce dioda D2.

Fig. 12.4. Redresor monofazat dublă alternanţă:

rii secundare sunt în opoziţie de fază, aşa încât cele două diode conduc pe rând, pe durata a câte o semiperioadă. Tensiunea la bornele rezistenţei de sarcină rezultă tot pulsatorie (figura 12.5), dar componenta de curent continuu este dublă faţă de cazul precedent: 2 Em ũR = U0 = = 0,636 E m . π

342

Fig. 12.5. Variaţia în timp a tensiunilor e2 şi u (t) pentru un redresor monofazat dublă alternanţă.

Mai frecvent însă în prectică este utilizat montajul în punte (figura. 12.6), din cauza tehnologiei mai complicate de fabricare a transformatoarelor cu priză mediană (şi cost mai mare). Principiul de func-

a

b Fig. 12.5. Redresor monofazat în punte:

a – circulaţia curentului la semialternanţa pozitivă; b – circulaţia curentului în semialternanţa negativă.

ţionare şi în acest caz nu necesită explicaţii suplimentare. Netezirea tensiunilor pulsatoare se realizează cu ajutorul filtrelor de netezire (F, în schema din figura 12.1), care cel mai frecvent prezintă simple condensatoare, conectate în paralel cu rezistenţa de sarcină (figura 12.6).
343

a

b

a – schema electrică; b – circuitul echivalent pe durata conducţiei diodei.

Fig.12.6. Redresor monofazat monoalternanţă cu filtru capacitiv:

Fig. 12.7. Diagramele de variaţie în timp a tensiunilor şi curentului.

2. Blocul stabilizator Generalităţi Se atrage atenţia cititorului că în această lucrare (în acest capitol) vor fi prezentate şi analizate doar stabilizatoarele electronice de tensiune sau de curent continuu; motivul principal, pe lângă spaţiul care totdeauna-i limitat este, că majoritatea dispozitivelor şi aparatelor electronice necesită pentru funcţionare surse de alimentare cu energie de curent continuu. Această energie, în mod obişnuit, se obţine de la reţeaua electrică, prin redresarea şi filtrarea tensiunii alternative, sau de la baterii şi acumulatoare. Dar independent de tipul sursei, aceasta trebuie să alimenteze „solicitantul” cu o tensiune şi un curent de anumită valoare care

344

foarte frecvent se cere menţinută în anumite limite, determinate de funcţionarea calitativă a circuitului sau aparatului în cauză. Pentru menţinerea constantă a tensiunilor sau curenţilor de alimentare, în practică se utilizează deci stabilizatoare de tensiune sau curent (în schema din figuta 12.1 – S ). La ora actuală se cunoaşte un număr mare de dispozitive destinate stabilizării tensiunii sau curentului, continuu sau alternativ. Aceste dispozitive pot fi clasificate după: − puterea pe care o controlează; − tipul schemei; − tipul elementelor utilizate pentru stabilizare; − gradul de stabilizare sau natura sarcinii. În paragraful precedent au fost prezentate redresarea curentului alternativ şi redresoarele cu care se pot obţine tensiuni sau curenţi continui; aceste mărimi depind însă atât de tensiunea alternativă de alimentare care poate varia, cât şi de sarcină care, de asemenea, se poate modifica. De aceea redresoarele nu pot constitui surse directe de alimentare cu energie de curent continuu, pentru numeroasele echipamente şi dispozitive electronice Stabilizarea unei tensiuni continue, în principiu poate fi făcută înainte de redresor (se menţine constantă tensiunea alternativă de alimentare a acestuia), sau după redresor (între acesta şi sarcină se intercalează un element capabil să preia variaţiile de tensiune). Dacă prima variantă preia numai variaţiile tensiunii alternative de reţea, cea de-a doua are avantajul menţinerii constantă a tensiunii de sarcină, oricare ar fi cauzele ce tind să o modifice. Din acest motiv dispozitivele din a doua categorie sunt preferate în practică şi au căpătat o răspândire mai largă. Stabilizatorul de tensiune – este un aparat conectat între sursă şi consumatorul de energie electrică, care serveşte la micşorarea variaţiilor tensiunii de alimentare până la limitele impuse de performanţele pretinse.

345

Stabilizatorul de curent – se defineşte în mod analog cu stabilizatorul de tensiune, fiind variaţiile curentului acelea care trebuie micşorate până la limitele impuse. Acţiunea de stabilizare se bazează, în general pe neliniaritatea caracteristicilor termorezistenţelor, diodelor semiconductoare, tranzistoarelor sau a curbei de magnetizare a oţelului (histerezis). Există următoarele tipuri principale de stabilizatoare: ] regulatoare electromagnetice – sunt utilizate de obicei pentru reglarea tensiunii alternative şi continue, în instalaţii de mare putere. În acest caz sunt folosite, în general transformatoare cu prize; ] stabilizatoare electromagnetice – acţiunea de stabilizare se bazează pe proprietăţile miezurilor magnetice saturate; ] stabilizatoare parametrice – acestea folosesc o impedanţă neliniară, în serie sau în paralel cu sarcina, capabilă să compenseze variaţiile parametrului de ieşire; ] stabilizatoare electronice prin compensaţie – elementul neliniar preia variaţiile de tensiune sau curent ale sarcinii, în urma unei comenzi prin intermediul buclei de reacţie. La temelia acestor scheme se află principiile reglării automate. Aceste stabilizatoare sunt denumite adesea „stabiliza-toare electronice”; de altfel, ca şi stabilizatoarele parametrice care sunt de asemenea stabilizatoare electronice.

Fig. 12.8. Schema-bloc de conectare a unui stabilizator de tensiune.

346

Din schema-bloc de conectare a unui stabilizator de tensiune prezentată în figura 12.8 se vede că stabilizatorul de tensiune (2) propriu-zis se intercalează între sursa de tensiune nestabilizată (1) şi consumatorul de energie (3). Reprezentând grafic teorema (sau legea) 2 Kirchhoff, scrisă pentru circuitul din figura 12.9, a se poate analiza modul în care o sursă cu o forţă electromotoare E şi o rezistenţă internă r alimentează un consumator, reprezentat prin rezistenţa de sarcină RS : E = r iS + uS . (12.1) În figura 12.10, a şi respectiv 12.10, b este reprezentată deplasarea punctului static de funcţionare, provocată de variaţia forţei electromotoare. Variaţiile de tensiune la bornele sarcinii şi a curentului prin sarcină sunt determinate de rezistenţa internă a sursei r şi de forţa electromotoare E, id est (adică) :
(12.2)

∆ uS

=

E

r ∆ iS .

a

b

Fig. 12.9. Circuit de alimantare nestabilizat (a). Determinarea punctului de funcţionare (b).

Aşa surse de alimentare ca bateriile au o rezistenţă internă mică şi o forţă electromotoare relativ constantă; acestea asigură variaţii de tensiune şi de curent comparativ mici. Dar, din cauza energiei reduse de care dispun, aparatura portabilă este sfera limitată a utilizării bateriilor.
347

În majoritatea cazurilor alimentarea cu energie electrică de curent continuu se face prin redresarea şi filtrarea tensiunii alternative din reţea. Variaţiile relativ mari (± 15 %) ale tensiunii reţelei apar şi în tensiunea continuă, obţinută la ieşirea circuitului de filtrare. Rezistenţa internă a sursei, formată din redresor şi filtru este, de fapt mai mare decât a bateriilor; valoarea rezistenţei interne depinde de tipul redresoaului, a filtrului. De exemplu, la redresoarele dublă alternanţă, cu condensator de filtrare la ieşire rezistenţa internă este, totuşi relativ mică, în comparaţie cu redresoarele cu multiplicarea tensiunii, la care aceasta poate atinge valori semnificative.

a

b

Fig. 12.10. Deplasarea punctului de funcţionare la: a – variaţia rezistenţei de sarcină; b – variaţia forţei electromotoare.

Deci asigurarea variaţiilor mici ale tensiunii de alimentare, impuse de aparatura electronică de precizie, poate fi realizată pe calea intercalării între sursă şi consumator un element stabilizator (figura 12.8). Rolul acestuia este de a micşora variaţiile tensiunii sau a curentului sursei de alimentare, până la limitele pe care consumatorul de energie le impune. Precum a fost menţionat mai sus, funcţie de mărimea care se cere stabilizată, stabilizatoarele se clasifică în stabilizatoare de tensiune şi stabilizatoare de curent. În mod uzual, stabilizatoarele trebuie să facă faţă următoarelor cerinţe: − la variaţiile tensiunii de reţea în limitele prescrise (≤ ± 15%) tensiunea sau curentul trebuie să se menţină constante;
348

variaţiile mărimii de ieşire nu trebuie să depăşească 1–2% în tot diapazonul de temperaturi şi sarcini, prescris (sunt cazuri de cerinţe şi mai aspre, fiind necesară o precizie mult mai înaltă); − componenta alternativă a tensiunii de ieşire < 20 mV; − rezistenţa internă a stabilizatoarelor – mai mică de 20 Ω ; − prin funcţionarea sa, stabilizatorul nu trebuie să producă perturbaţii în reţea; − randamentul stabilizatorului – cât mai înalt posibil. În funcţie de aparatura electronică alimentată, suplimentar mai apar câteva condiţii: − la cuplarea şi decuplarea stabilizatorului nu trebuie să apară supracurenţi sau supratensiuni care ar pune în deficultate circuitele alimentate; − stabilizatorul trebuie protejat la scurtcircuit sau suprasarcini; − întreruperea tensiunii în cazul alimentării unor instalaţii de calcul trebuie să fie semnalizată, iar stabilizatorul să nu funcţioneze decât după intervenţia specialistului care decide dacă programul trebuie corectat sau nu. Caracteristicile stabilizatorului Stabilizatorul, indiferent de modul în care este realizat poate fi reprezentat sub forma unui cuadripol (figura 12.11). Caracteristicile (performanţele) stabilizatorului (ST) pot fi evaluate cu ajutorul unor relaţii între variaţia mărimii stabilizate şi variaţiile mărimilor sau perturbaţiile care o produc.

Fig. 12.11. Reprezentarea stabilizatorului printr-un cuadripol.

a b Fig.12.12.Caracteristicile stabilizatoarelor: a – stabilizator de tensiune; b –
stabilizator de curent.

349

Dacă se cunoaşte expresia analitică a mărimii de ieşire, se utilizează derivatele parţiale. Dar în majoritatea cazurilor expresia analitică a tensiunii de ieşire este dificil de stabilit, de aceea performanţele unui stabilizator se determină pe cale experimentală, considerând variaţii mici. Tensiunea va fi cu atât mai bine stabilizată, cu cât rezistenţa internă a ST, care se defineşte ca derivata parţială a tensiunii de ieşire us în funcţie de curentul is (de ieşire)
Ri = – ∂uS ∂iS ≅ –
ui = const θ = const

∆ uS ∆ iS
ui = const θ = const

(12.3)

va fi mai mică. Stabilizatoarele de curent însă invers – tebuie să aibă rezistenţa internă cât mai mare. Caracteristicile curent-tensiune (care poartă denumirea şi de caracteristici externe) ale stabilizatoarelor de tensiune şi curent sunt date în figura 12.12, a şi b. În relaţia (12.3) prin ui a fost notată tensiunea de intrare, iar prin θ – temperatura. Mărimile cele mai importante, care definesc şi influenţează deci mărimea de ieşire sunt tensiunea de intrare, temperatura şi rezistenţa de sarcină. 12.3. TRANZISTORUL
CA AMPLIFICATOR

În capitolul precedent (Capitolul 11, §§ 11.3 şi 11.4) suficient de amănunţit a fost descris principiul de funcţionare, construcţia, schemele de conectare, tipuri, simboluri, caracteristici etc. ale tranzistoarelor bipolar (TB) şi cu efect de câmp (TEC). Una dintre sferele importante de aplicaţie a tranzistoarelor semiconductoare sunt circuitele de amplificare a semnalelor, unde acestea sunt utilizate în rolul de amplificator – calitate, despre care anterior s-a vorbit doar în treacăt. În cele ce urmează vom prezenta un tablou mai amplu al tranzistorului ca amplificator; cât despre amplificatoarele electronice în
350

general, aceasta-i o sferă aparte a electronicii moderne, pe cât de importantă pe atât şi de complexă, despre care nu se poate vorbi într-un subparagraf, materie căreia îi sunt consacrate cărţi, şi nu una! 1. Tipuri de conexiuni. Conexiunea de bază în regim de amplificare Totuşi, pentru a înţelege mai uşor şi a pătrunde mai profund în esenţa proceselor ce au loc, ne vom permite o recapitulare a celor cunoscute deja şi vom încerca o trecere coerentă la informaţii noi despre tranzistor ca element activ al circuitelor electronice, capabil să funcţioneze ca amplificator de semnale. Aşadar, cele trei regiuni semiconductoare ale TB se numesc emitor (E), bază (B) şi colector (C). Joncţiunea polarizată direct este joncţiunea emitor-bază (j-EB), joncţiunea polarizată invers – joncţiunea bază-colector (j-BC). Regiunea emitor este denumită astfel datorită

Fig. 12.37.

Fig.12.38

funcţiei pe care o îndeplineşte: ea emite purtători majoritari prin joncţiunea polarizată direct, j-EB. Aceşti purtători sunt în marea lor majoritate colectaţi de regiunea tranzistorului numită colector. Regiunea dintre emitor şi colector poartă denumirea de bază, în sensul că este un suport (o bază) pentru cele două materiale de acelaşi tip care o încadrează. Sensurile de deplasare a electronilor prin conductoarele exterioare racordate la emitorul, baza şi colectorul unui tranzistor sunt indicate în figura 12.37. Pentru tranzistorul npn unde purtătorii majoritari sunt electronii, deplasarea lor prin conductoarele exterioare este o continuare a deplasării interne; în tranzistorul pnp conducţia internă este conducţie de goluri, fiind conducţia curentului în
351

conductoarele exterioare o conducţie electronică. De aceea sensul deplasării electronilor în aceste conductoare este opus sensului deplasării în interior a golurilor. Sensul curentului, opus sensului deplasării electronilor este indicat în figura 12.38; sensul curentului prin conductoare coincide cu sensul de deplasare în interior a golurilor. Modul de conectare a surselor de c.c. necesare polarizării joncţiunilor şi sensul curentului prin aceste surse se prezintă în figura 12.39. Curenţii prin conductoarele exterioare corespund relaţiei IE = IB + IC , fiind aceasta o consecinţă a legii conservării sarcinii în regim staţionar. Curentul de emitor se „împarte” în curentul de colector şi cel

Fig. 12.39.

Fig. 12.40.

de bază. Curentul de colector este, la rândul său, dependent de curentul de bază: cu cât debitul purtătorilor majoritari injectaţi în bază este mai mare, adică IE este mai mare cu atât mai mare este curentul de bază IB şi, în consecinţă, este mai mare şi curentul de colector IC. Deci, cei doi curenţi – de bază şi colector – sunt legaţi prin relaţia IC = β IB , unde β este câştigul în curent sau coeficientul de amplificare al curentului de bază. Posibilitatea de a „contro-la” curentul de colector prin curentul de bază este fundamentală pentru funcţionarea tranzistorului bipolar în regim de amplificator. Dacă TB este folosit ca amplificator, semnalul de intrare se aplică pe două dintre cele trei terminale (borne); semnalul de ieşire este
352

„cules” şi el între două dintre cele trei terminale, cu condiţia că unul dintre acestea să fie comun intrării şi ieşirii. În figura 12.40 sunt prezentate circuite cu emitor comun (EC), deşi, în funcţie de scopul urmărit pot fi utilizate şi alte scheme de conectare: cu bază comuni (BC) sau cu colector comun (CC), aşa cu s-a văzut în § 11.3. Dar pentru funcţionarea tranzistorului ca amplificator cea mai indicată este schema cu emitor comun – EC. Pentru a trece la scheme concrete ale unui circuit de amplificare şi la funcţiile elementelor ce le constitue, se cere o prezentare sumară a relaţiilor tensiune-curent pentru tranzistorul cu joncţiuni (bipolar, TB), acesta aflându-se în conexiunea EC. 2. Regimul static de amplificare Starea statică a tranzistorului care este un element de circuit cu trei borne de acces, este determinată de curenţii prin borne iE , iC , iB şi de tensiunile între borne uCE , uCB , uBE (figura 12.38). Cei trei curenţi satisfac prima teoremă Kirchhoff, deci numai doi dintre aceşti curenţi sunt independenţi. Tensiunile dintre borne se corelează după teorema doi Kirchhoff uCB + uBE – uCE = 0, fiind numai două dintre acestea independente. Curenţii iC , iB şi tensiunile uBE, uCE sunt mărimile care se aleg pentru caracterizarea stării de conducţie a tranzistorului în configuraţia cu EC. Dintre aceste patru mărimi, două pot fi considerate ca fiind variabile independente, celelalte două – variabile dependente. Alegând ca variabile independente iB şi uCB se pot scrie relaţiile: iC = f1 (iB, uCE) uBE = f2 (iB, uCE), acestea definind familiile de caracteristici statice de ieşire şi, respectiv de intrare ale tranzistorului bipolar.

353

Caracteristicile de ieşire se obţin pe cale experimentală, utilizând circuitul din figura 12.41, în care sunt conectate instrumente (aparate) pentru măsurarea iB (µ A), iC (mA) şi uB (mV), uC (V).

Fig. 12.41. Circuit pentru determinarea experimentală a familiei de caracteristici statice ale TB.

În figurile 12.42 şi 12.43 sunt reprezentate caracteristicile de ieşire şi respectiv de intrare ale tranzistorului bipolar de tip npn.

Fig.12.42. Familie caracteristici de ieşire TB tip npn.

Fig. 12.43. Familie caracteristici de intrare TB tip npn.

4. Etajul de amplificare cu un tranzistor Exemplul unui etaj de amplificare practic, în care pentru fixarea punctului static de funcţionare este utilizat un singur izvor de c.c. este reprezentat în figura 12.49, a. În ce priveşte regimul static al tranzistorului, acesta se determină pe circuitul fără sursa de semnal, dat în figura 12.49, b. Tranzistorul de tip npn cu germaniu, are caracteristicele de ieşire din figura 12.42.

354

a

b

Fig. 12.49. Etaj practic de amplificare cu o singură sursă de c.c. (a) şi determinarea regimului static al tranzistorului în lipsa sursei de semnal (b).

CAPITOLUL 13 CIRCUITE INTEGRATE Circuitul integrat este un circuit electronic realizat sub forma unei structuri semiconductoare unice. Circuitele integrate sunt privite ca simple elemente de circuit, întrucât sunt realizate sub forma unor blocuri funcţionale de dimensiuni reduse şi sunt folosite în elaborarea altor circuite, mai complexe [8]. În continuare for fi abordate doar acele aspecte care s-au urmărit la toate dispozitivele anterioare, id est definiţii, mod de realizare (fără tentaţia de a pătrunde în esenţa procedeelor tehnologice care prezintă o sferă enormă şi aparte) şi particularităţile de concepţie care derivă din constrângerile tehnologice menţionate. 13.1. GENERALITĂŢI Se pare a fi rezonabil ca discuţia la tema „Circuite integrate” să înceapă cu definirea noţiunilor de bază, luând drept referinţă Vocabularul Electrotehnic Internaţional, elaborat de CEI şi anume:
355

Microelectronică – este un concept şi o sferă foarte vastă de activitate tehnico-stiinţifică, instrumentele căreia permit constitui-rea şi utilizarea circuitelor electronice cu un grad înalt de miniatu-rizare. − Microcircuit – prezintă un dispozitiv microelectronic cu o densitate mare de elemente de circuit echivalente, considerat ca o singură unitate. − Circuit integrat (sau microchip) – este un microcircuit, în care un număr de elemente de circuit sunt asociate inseparabil şi sunt interconectate electric astfel, încât pentru scopuri de specifi-care, testare, vânzare şi întreţinere este considerat indivizibil. Elementele (micro) circuitului integrat nu au nici capsulă, nici conexiuni externe şi nu sunt specificate sau vândute ca piese separate. Este evident deci că elementele circuitului integrat sau subansamblurile ce-l compun se fabrică simultan, în etapele aceluiaşi proces tehnologic; interconexiunile dintre componente se realizează prin plasarea acestora cât mai aproape posibil (astăzi pe larg este folosită tehnologia submicronică, despre care pe la noi şi în cadrul ... ministerului agriculturii se vorbeşte, – nanotehnologia!), cu căi metalice de legătură. Circuitele integrate oferă un şir de avantaje: 1. Siguranţă sporită în funcţionare. Studiile de fiabilitate efectuate asupra circuitelor cu componente discrete arată că probabilitatea cea mai mare de defectare se datorează sudurilor imperfecte sau deteriorărilor punctelor de sudură sub acţiunea coroziei chimice, vibraţiei etc. Deoarece un circuit clasic de complexitate mijlocie conţine câteva sute de puncte de sudură, este evident că fiabilitatea nu poate fi majorată peste o anumită limită. Numărul punctelor de sudură în acelaşi circuit, dar realizat în mod integrat este cu cel puţin un ordin de mărime mai mic, ceea ce are un efect favorabil asupra siguranţei în funcţionare. Afară de aceasta, gabaritul redus considerabil al circuitului integrat oferă acestuia o condiţie mult mai bună la solicitări mecanice, gen vibraţii, accelerări, cioc− 356

niri etc.; aceasta îmbunătăţeşte suplimentar şi sesizabil fiabilitatea circuitului. 2. Stabilitate mai bună în raport cu temperatura. Dat fiind faptul că circuitul este foarte compact, între componentele lui există un bun cuplaj termic, utilizat pentru a se realiza o compensare a variaţiilor punctelor statice cu temperatura. 3. Gabarit şi greutate redusă. Circuitele integrate, în general, se pot „îmbrăca” în capsule standard (ca TO-5) folosite pentru tranzistoare, sau în capsule de plastic speciale (care de cele mai multe ori diferă doar după numărul de pini). Dar în ambele cazuri gabaritul şi greutatea întregului chip sunt comparabile cu cele ale unui tranzistor. 4. Costul scăzut la producţie de serie mare. Conform statisticilor publicate acum...40 de ani în urmă, o fabrică care producea un număr de 5000 de circuite integrate în 24 de ore, avea raportul: costul circuitului integrat costul circuitului discret 0,5 pentru circuite liniare 0,1 pentru circuitele digitale

Datorită însă perfecţionărilor tehnologice apărute în ultimii ani ai secolului XX, aceste cifre sunt substanţial reduse (cam cu un ordin de mărime). 5. Elaborarea unor aparate şi echipamente complexe alimen-tate de la baterii. Întrucât microchip-urile au un consum foarte redus de la sursa de alimentare, devine evident că utilizând baterii de putere limitată, cu ajutorul circuitelor integrate se pot construi echipamente electronice cu grad înalt de complexitate (de exemplu, notebooc-uri). Aceasta este esenţial întrun şir de dome-nii, unde sursa de alimentare principală (sau chiar unica) este bateria: spaţiul cosmic, sfera militară şi a. 6. Construirea economicoasă a unor aparate electro-nice de foarte mare complexitate. Este evident din ce cauză: fiecare circuit integrat constituie un modul, cu o schemă complexă gata realizată. De exemplu, blocurile funcţionale ale unui calculator
357

electronic care sunt scheme de imensă complexitate, se realizează foarte comod folosind anumite tipuri de circuite integrate logice. Şi mai mult: anumite blocuri, ca de pildă memoriile operative de mare capacitate (R-DRAM şi a.) practic este imposibil de construit în afara tehnologiei integrate. 7. Micşorează substanţial efortul de concep-ţie în elaborarea dispozitivelor electronice. Acest lucru este justificat prin faptul că părţi importante din schema finală a dispozi-tivului sunt disponibile sub forma aceloraşi circuite integrate. Circuitelor integrate le sunt caracteristice, din păcate şi părţi negative, printre care: 1) Putere de ieşire limitată. Prin anii ‘90 – ‘95 în circuitele integrate de putere se obţineau, de regulă puteri până la 5 W, ceea ce era totuşi mult mai puţin faţă de circuitele similare realizate cu componente discrete. În circuitele integrate moderne această problemă este parţial rezolvată pe calea majorării sensibilităţii dispozitivelor electronice şi micşorării nivelului lor de consum. 2) Nu se pot face nici un reglaj sau modificare în interiorul circuitului integrat, în procesul de utilizare a acestuia. Este clar, de ce: cum a fost menţionat la început, circuitul integrat conţine elemente inseparabile, sub formă monolită (un tot unitar).
3) Necesită un nivel înalt de pregătire profesională şi un efort susţinut, atât în timpul proiectării cât şi în timpul reglării procesului

de fabricaţie.
4) Nu pot fi realizate inductanţe. Tehnologiile moderne nu

permit fabricarea inductanţelor, de aceea sunt evitate de către proiectanţii de circuite; în caz de extremă necesitate, bobinele se conectează din exteriorul circuitului integrat. Cu toate aceste dezavantaje, circuitele integrate s-au impus în producţia de aparate şi sisteme electronice; astfel, dacă în anul 1973, din cifra de afaceri pe plan mondial în domeniul componentelor electronice, circuitele integrate reprezentau 10%, în anul 1980 reprezentau deja 25% iar peste 20 de ani – aproape 80%.
358

13.2. PROCEDEE TEHNOLOGICE

DE REALIZARE

În timpul de faţă există câteva tehnologii de realizare a circuitelor integrate şi în cele ce urmează vor fi expuse pe rând, insistând nu atât asupra detaliilor de fabricaţie, cât îndeosăbi asupra avantajelor şi limitărilor fiecăreia.
1. Tehnologia monolitică.

Se pare utilă şi la locul ei o mică excursie în istoria obiectului considerat, istorie care, deşi foarte scurtă (puţin peste 50 de ani) a dat dovadă de o dezvoltare vertiginoasă şi un progres spectaculos al electronicii moderne. După cum bine se ştie, înlocuirea tuburilor electronice cu dispozitive semiconductoare (diode şi tranzistoare) şi componente pasive miniaturizate, a condus la micşorarea cu cca două ordine de mărime a dimensiunilor şi consumului de energie a instalaţiilor de calcul numeric şi la creşterea în aceiaşi măsură a vitezei de procesare a datelor. Utilizarea componentelor discrete (active şi pasive) implică un număr mare de elemente electronice în cadrul unui calculator (de exemplu), de unde rezultă un număr foarte mare de conexiuni şi puncte de sudare care ocupă un volum considerabil şi duce la scăderea fiabilităţii, ca urmare a probabilităţii mărite de apariţie a defecţiunilor, parţiale sau totale. Soluţia potrivită a fost găsită în anul 1959, prin fabricarea circuitelor integrate, la care piesele componente şi conexiunile dintre ele se realizează (prin tehnici specifice şi speciale – tehnologia monolită) direct în interiorul unui mic bloc monocristalin de semiconductor, denumit chip (din engleză – bucăţică, aşchie sau ciob). Astfel s-a obţinut un grad înalt de miniaturizare şi o creştere semnificativă a fiabilităţii, datorită micşorării numărului de piese diferite şi de interconexiuni externe Aceste cipuri, de formă pătrată sau dreptunghiulară, cu laturi de ordinul milimetrilor sunt detaşate dintr-o plăcuţă semiconductoare
359

de mică grosime (~ 0,2 mm, figura 13.1, b) care la rândul ei a fost obţinută prin tăierea transversală a unui cristal cilindric de semiconductor (Si). Cristalul se obţine prin creştere din topitură (metoda Ciohralisky), sau din fază gazoasă prin metode speciale. În figura 13.1, c este dată schema simplificată a unui chip cu un număr mic de componente cum sunt circuitele SSI sau MSI (v. în continuare). Pentru realizarea componentelor de circuit – joncţiuni pn (pentru diode şi tranzistoare), rezistoare şi condensatoare, precum şi conexiuni între ele se folosesc tehnologiile planară şi planarepitaxială, alte tehnici moderne, ca inscripţionarea directă cu fascicolul ionic sau electronic etc. Pe baza acestor tehnologii componentele circuitului integrat sunt realizate în chip-ul semiconductor printr-un proces fotolitografic, cu ajutorul unor măşti metalice, prin ferestrele cărora în cristal se introduc (prin difuzie) anumite cantităţi de atomi cu care sunt dopate în locuri apriori stabilite şi unde se crează joncţiuni pn, condensa-

Fig. 13.1. Etapele fabricării circuitelor integrate: 360

a – secţionarea rondelelor (plachetelor) dintr-un monocristal de Si; b – placheta cu mai multe circuite integrate; c – structura traseelor de metalizare pentru conexiunea componentelor.

toare şi rezistore. Dimensiunile componentelor la ora actuală sunt de ordinul micronilor sau şi mai mici, astfel realizându-se circuite cu un grad înalt de integrare – mii, sute de mii şi milioane de componente integrate într-un chip. Conexiunile intre diferite componente sau blocuri se realizează prin benzi metalice foarte înguste (la fel de ordinul micronilor), depuse pe suprafaţa cipului prin evaporare în vid (epitaxie), folosindu-se măşti cu configuraţia conexiunilor pretinse. Rezultă o reţea de conexiuni metalice, un exemplu poate fi văzut în figura 13.1, c. Micşorarea la limită a dimensiunilor microcomponentelor dintr-un circuit integrat nu reprezintă, desigur, un scop în sine ci unul legat de creşterea vitezei de procesare şi transmitere a semnalelor, asigurându-se simultan şi un grad înalt de fiabilitate. Micşorarea timpului de propagare a semnalelor electrice prin componente şi îndeosăbi prin conexiunile dintre ele este absolut necesară pentru realizarea calculatoarelor electronice de mare viteză (cu sute de milioane sau miliarde de operaţii pe secundă), folosite în aplicaţii cu viteze înalte de funcţionare, cum ar fi: sistemele de ghidare a rachetelor şi navelor spaţiale, studierea proceselor ce decurg extrem de rapid (în fizica nucleară, astronomie etc.), sistemele de telecomunicaţii prin satelit sau unele sisteme de automatizare a proceselor tehnologice. Din punct de vedere al vitezei propagării semnalelor este importantă mărimea chip-ului, dimensiunile căruia nu pot creşte considerabil; totuşi, se vehiculează noţiunea de integrare pe ... plachetă – Wafer Integration care se aplică în unele cazuri (de exemplu, microprocesoarele). Caracteristic integrării pe scară foarte largă (VLSI) este folosirea conexiunilor cu lăţimea de 1μm şi chiar mai puţin (faţă de 3 – 4 μm la LSI), ceea ce a condus la mărirea densităţii de 10 ori şi a vitezei de lucru de 4 – 5 ori, la aceeaşi putere disipată [8].
361

Metoda folosită pe larg pentru atingerea geometriei submicronice este bazată pe principiul reducerii maxim posibile a tuturor dimensiunilor din cipul LSI. Principiul stabileşte că întârzierea dată de circuit discreşte direct proporţional cu pătratul fineţei liniei (datorită reducerii tensiunii şi curenţilor). Spre sfârşitul secolului XX (după anul 1998), folosind tehnici de înaltă fineţe pentru obţinerea măştilor cu deschideri (ferestre) submicronice, precum şi prelucrarea cu fascicule electronice, ionice sau lazer, dimensiunile „liniilor” de circuit (inclusiv şi a metalizărilor) au fost micşorate continuu, de la 2 – 4 µ m în primele microprocesoare şi memorii DRAM până la 0,8 µ m (după anul 1990), scăzând apoi progresiv la 0,6µ m, 0,35µ m, 0,18 µ m şi chiar sub 0,1 µ m în anul 2003. Aceasta a permis obţinerea unor chip – uri de memorie DRAM de capacităţi foarte mari (sute de MB şi chiar GB) şi a unor procesoare capabile să funcţioneze la frecvenţe de 2,2 GHz, 2,8 GHz şi până la 3,06 GHz pentru unele procesoare Pentium 4 ale companiei Intel (anii 2002 – 2003). Aşa numita tehnologie monolitică (sau planar-epitaxială) avea ponderea cea mai mare în ultimul deceniu al secolului XX; deşi în ultimii 10 – 15 ani au apărut şi alte tehnologii (moderne), aceasta continuă să domine în sfera producerii chip – urilor VLSI şi la ora actuală. Tehnologia constă în producerea simultană a componentelor circuitului integrat, în timpul aceluiaşi proces de fabricaţie, pe o plăcuţă (plachetă) de monocristal de siliciu folosind tehnica planară, cu etape de difuzie şi creştere epitaxială. Plăcuţile tăiate din monocristalul de Si (figura 13.1, b) au grosimea între 200 – 300 µ m, sunt şlefuite oglindă pe o faţă şi trec apoi prin procesul tehnologic, în urma căruia pe fiecare plăcuţă (cu diametrul aproximativ 5 cm) se realizează până la 1600 – 2000 de chip-uri. Mai departe are loc o testare sub microscop a fiecărui chip, pentru a descoperi rebuturile – acestea se marchează pentru a fi recunoscute ulterior. Urmează o zgâriere a plăcuţei cu un vârf de diamant pe direcţii paralele, orizontale şi apoi verticale, după ce se sparge obţinându-se elemente de arie ce conţin câte un circuit integrat (câte
362

un chip).În continuare fiecare chip este lipit pe baza capsulei, se fac conexi-unile spre exterior, capsula se închide ermetic şi după testările finale se obţine circuitul integrat comerciabil. Pentru a descrie sumar procesul tehnologic propriu-zis, se va considera un exemplu, dat în figura 13.2. Procesul porneşte de la o plăcuţă de Si de tip p (notată cu 1), care este supusă următoarelor operaţii de bază:  se creşte deasupra stratul epitaxial (notat 2), iniţial de tip n; acesta va conţine mai târziu colectorul tranzistorului, insula în care se află corpul propriu-zis al rezistenţei ca şi stratul n al condensatorului;  se difuzează pereţii (notaţi 3) de tip p, de uzolare între componente utilizând o mască adecvată;  se face difuzia bazei tranzistorului şi a corpului rezistenţei (ambele de tip p), cu altă mască;  din nou se schimbă masca şi se realizează printr-o nouă difuzie stratul n+ care conţine emitorul tranzistorului, ca şi straturile n+ folosite la realizarea unor contacte bune pe colector şi condensator (tehnologic, depunerea aluminiului pe un strat de siliciu n se evită, din cauza unei adeziuni slabe); se depun prin evaporare în vid căile (liniile) de interconexiune 5, din aluminiu, printre şi peste zonele de bioxid de siliciu (SiO2), notate cu 4.

În privinţa tehnologiei monolitice se pot face câteva observaţii utile: a) Costul unui circuit integrat (CI) este direct proporţional cu aria sa totală. Astfel, aria minimă are aproximativ 0,3 × 0,3 mm2 şi este limitată de posibilităţile de manipulare; cea maximă este în jur de 4 × 4 mm2 fiind limitată de posibilitatea de apariţie a unui defect în stratul de siliciu de tip p de bază sau a unui defect introdus de procesul tehnologic. Din aceste considerente aria optimă se consideră 2 × 2 mm2. b) Cum se vede din figura 13.2, b (dar şi din figura 13.1) aria ocupată de componentele pasive (rezistor sau condensator) este mai mare decât aria unui element activ (tranzistor). Prin urmare, costul
363

unei rezistenţe (sau condensator) este mai mare decât costul unui tranzistor, ceea ce face ca să se prefere construirea unui tranzistor în locul unei componente pasive. Rezultă că trebuie modificată concepţia circuitelor, în sensul că scopul este, de această dată minimizarea numărului de componente pasive şi nu a celui de elemente active.

a

b
a – schema electrică; b – secţiune transversală (cu cifre încercuite s-au notat ponctele corespondente ale figurilor a şi b).

Fig. 13.2. Fragment de circuit integrat monolitic:

Componentele circuitului sunt izolate între ele prin joncţiuni pn polarizate invers. Aceasta înseamnă că rezistenţa de izolaţie este egală cu ~ 1 MΩ , cifră care este inferioară cu minimum două ordine de mărime faţă de cazul circuitelor cu componente dis-crete. Este posibilă deci apariţia efectelor parazite
c) 364

de cuplaj între diferite componente, care limitează în ultimă instanţă banda de frecvenţe. d) În scopul asigurării polarizării inverse a tuturor joncţiunilor de izolare este necesar, ca substratul de bază să fie conectat la cel mai scăzut potenţial din circuit. e) Rezistenţele se fabrică sub forma unor paralelipipede (insule) de material p sau n ( în cazul structurii din figura 13.1, b

Fig. 13.3. Structura integrată Zener.

a b Fig.13.4. Componente pasive integrate.

Fig. 13.5. Capsule de circuit integrat.

şi 13.2 – de tip p) înconjurate de material semiconductor complementar pentru a realiza joncţiunea de izolare. Valoarea ei depinde de forma geometrică şi de rezistivitatea stratului respectiv (R = ρ⋅ l/s); valori uzuale pentru rezistenţele difuzate sunt cuprinse între 50 Ω (valorile inferioare se produc odată cu difuzia emitorului) şi 20 KΩ (valorile superioare se produc odată cu difuzia bazei). Coeficientul de variaţie cu temperatura al rezistenţelor integrate este – 0,2 % pe °C (mai mare în modúl faţă de rezistenţele clasice), toleranţele – cam 20%. f) Se pot realiza capacităţi de două categorii: – capacităţi ale joncţiunilor pn cu comportare de condensatoare polarizate, dependente de tensiune, cu valori de 300 pF/mm2 ; – capacităţi tip MOS. Acestea din urmă sunt formate dintr-o regiune n+ şi o armătură metalică, separate de un strat de SiO2, aşa cum se vede şi în figura 13.2, b. Capacitatea specifică are valori uzuale între 400 şi 800 pF/mm2, nu depinde de tensiunea aplicată şi aceasta se poate aplica cu „+” pe oricare armătură. În comparaţie cu capacităţile joncţiu-

365

nilor, acestea prezintă o rezistenţă serie de 1– 10 Ω faţă de 10 – 50 Ω cât au primele. Este important de menţionat că, indiferent de varianta adoptată, valorile maxime ale capacităţilor realizate integrat nu depăşesc 500 pF, din cauza limitărilor de arie şi de tensiune de străpungere. Acesta este un motiv din care toate amplificatoarele integrate au cuplaj direct între etaje, întrucât capacităţile de cuplaj sau de decuplare, care normal sunt de ordinul microfaradelor sunt total inaccesibile. g) Tehnologia monolitică standard oferă tranzistoare npn de bună calitate, dar obţinerea unor tranzistoare pnp pe acelaşi cip se face cu compromisul unei frecvenţe de tăiere mult mai scăzute. h) Diodele se realizează prin scurtcircuitarea a doi electrozi ai unui tranzistor, de exemplu colectorul şi baza (v. figura 13.3) sau emitorul şi baza. i) Anterior s-a arătat că toleranţele care se obţin la fabricarea componentelor integrate sunt relativ mari – consecinţa imposibilităţii controlului riguros asupra procesului tehnologic, există totuşi posibilitatea obţinerii unor componente identice („gemene”), ale căror valori diferă între ele cu mai puţin de 5%. De regulă, acestea se produc una în vecinătatea celeilalte (pentru ca proprietăţile substratului să fie cât mai apropiate), în aceleaşi etape ale procesului tehnologic, ceea ce explică buna lor simetrie. De aici rezultă că în concepţia circuitelor monolitice trebuie să se evite dependenţa performanţelor de valori de rezistenţe, preferându-se o dependenţă de raporturi de rezistenţe, care se pot controla mult mai efectiv. j) În funcţie de densitatea componentelor pe chip există câteva trepte de realizare a circuitelor integrate: − integrarea pe scară mică, sau SSI (de la Small Scale Integration) – circuitul logic integrat, conţine între 10 şi 15 porţi TTL sau operatori, id est mai puţin de 100 tranzistoare pe chip; − integrarea pe scară medie, sau MSI (de la Medium Scale Integration) – circuitul logic integrat, conţine la 100 de porţi TTL sau în jur de 1000 tranzistoare/chip;
366

integrarea pe scară mare, sau LSI (de la Large Scale Integration) – în cazul când circuitul logic integrat conţine peste 1000 de porţi TTL/chip. De exemplu, încă în anul 1972 un circuit de memorie produs de firma Fairchild Semiconductor conţinea pe un cip de 0,28 × 0,35 mm2 1244 tranzistoare, 1170 rezistenţe şi 71 diode. Această divizare, deşi corectă a devenit întrucâtva perimată: în ultimile două decenii au fost elaborate şi se folosesc pe larg în calculatoarele numerice şi alte sisteme de calcul, circuite integrate logice VLSI (Very Large Scale Integration) ce conţin peste 20 000 de porţi simple, precum şi circuite ULSI ( Ultra Large Scale Integration) cu peste 100 000 de porţi logice TTL sau peste 1 mln de componente intagrate pe chip. A fost menţionat deja că tranzistorul de bază al circuitelor integrate bipolare este tipul npn. Acest tip se preferă pentru performanţe mai deosebite şi tehnologia mai simplă de realizare, în comparaţie cu cele ale tranzistoarelor pnp. Performanţele mai bune rezultă din faptul că purtătorii de sarcină care intervin în funcţionarea tranzistorului npn sunt electronii, aceştea având o mobilitate în Si de 2,8 ori mai mare decât golurile, ceea ce conduce la o frecvenţă limită (fT) mai mare (de 2,8 ori) şi la curenţi reziduali mult mai mici, specifici structurilor cu Si. Dar tranzistoarele pnp cu Si, deşi inferioare ca performanţe se realizează în structura integrată alături de tipul de bază npn, deoarece folosirea lor simplifică considerabil schemele circuitelor electronice integrate. Ele se realizează în două variante: laterale şi de substrat. În primul caz efectul de tranzistor se manifestă lateral, pe domeniul de tranziţie colector-emitor, iar în cazul al doilea el se manifestă transversal, pe domeniul de tranziţie dintre emitor şi substrat (v. figura 13.6, b şi c). Principial însă, oricare din joncţiunile structurii unui circuit integrat monolitic poate fi folosită ca diodă; în figura 13.7 cele trei diode asociate unei structuri integrate de tranzistor bipolar, în care RSB şi RSC sunt rezistenţele serie de B şi de C. Diodele DBE şi DBC formează tranzistorul tip npn al structurii, iar diodele DBC şi DCS
− 367

formează o structură parazită de tranzistor pnp. Întrucât dioda DCS este neizolată, practic se pot folosi numai diodele DBE şi DBC în cele cinci moduri posibile de interconexiune.

Fig. 13.6. Structuri de tranzistoare bipolare integrate.

Fig. 13.7. Schema echivalentă a tranzistorului bipolar integrat.

Mai folosite sunt joncţi-unea de emitor, cea de colector şi cea de emitor cu colectorul scurtcircuitat la bază, ca în figura 13.7 d, b şi c. Joncţiunea de E a unui tranzistor integrat monolitic are caracteristici excelente şi ca diodă Zener, cu Uz ≅ 7 V şi Iz min = 1 μA (v. figura 13.3). Întrucât dioda Zener (joncţiunea folosită) are coeficientul de temperatură + 2,3 mV/°C iar dioda polarizată direct are coeficientul – 2,17 mV/°C, o structură integrată cu configuraţia din figura 13.3 va reprezenta o diodă Zener compensată termic, cu α = 0,23 mV/°C şi Uz = 7 V. După montarea (lipirea) cipului pe rama unei capsule (v. figura 13.5) trebuie realizate contactele între cip şi pinii capsulei; în acest scop, prin termocompresiune se sudează de padurile de aluminiu ale cipului şi de pinii capsulei circuitului integrat fire de aur, cu diametrul de 25 μm. În tehnologia monolitică pot fi obţinute şi structuri de tip TEC-MIS unipolare, dar în acest caz numai de tranzistoare care au funcţii atât de componente active cât şi de componente pasive. Structurile integrate MOS, în comparaţie cu cele bipolare au o serie de avantaje: – o tehnologie de fabricaţie mai simplă; – o densitate mai mare de componente; – tranzistorul MOS poate îdeplini atât funcţia unei componente active, cât şi a unei pasive; – o rezistenţă foarte mare de intrare.
368

Dat fiind faptul că rezistenţa de intrare atinge valori de (1013 ÷ 1018 ) Ω, sursa (S) şi drena (D) sunt izolate de substrat prin joncţiunile proprii, tranzistorul se poate realiza prin numai 2/3 din operaţiile tehnologice necesare realizării unui tranzistor bipolar [8]. Puţin complicând procesul tehnologic, pe acelaşi substrat se pot realiza tranzistoare MOS complementare (v. figura 13.8), ceea ce lărgeşte mult câmpul de aplicaţie ale acestor circuite. Pentru protecţia la străpungere a tranzistorului MOS (TEC-MOS), pe acelaşi substrat se realizează şi o diodă Zener cu o tensiune de străpungele de (30 ÷ 50) V, conectată între grilă (G) şi substrat (ss), aşa cum este dat în figura 13.9, a. Dacă tensiunea G depăşeşte tensiunea Zener a diodei, G devine legată la ss prin această diodă şi astfel protejează condensatorul MOS; folosirea însă a acestei protecţii coboară rezistenţa de intrare la (109 ÷ 1010) Ω . Merită remarcat şi faptul că pot fi realizate structuri MOS care îndeplinesc funcţia unei tetrode (element cu 4 electrozi, v. figura 13.9, b). La început de cale structurile MOS nu aveau o răspândire generală din cauza unui serios neajuns: valorile mici ale transconductanţei, gm = (0,5 ÷ 2) mA / V, faţă de valorile mult mai mari realizabile cu tranzistoare bipolare.

Fig. 13.8. Structuri complementare MOS

Fig. 13.9. Tipuri de structuri MOS.

Fig.13.10. Rezistor MOS.

Acest neajuns a fost eliminat prin folosirea unei structuri hibride TEC-MOS – tranzistor bipolar, realizată pe acelaşi ss; astfel, structura dată în figura 13.9, c poate realiza gm = (102 ÷ 103) mA / V. TEC-MOS îndeplineşte şi funcţia unui rezistor, având dimensiuni mult mai mici decât cele ale unui tranzistor obţinut prin difuzie planară. În figura 13.10 este dată schema folosirii tranzistorului
369

MOS în calitate de rezistor; deoarece tranzistorul este integrat, ss este legat la masă. Drena este legată la G, tranzistorul funcţionează în regim de saturaţie, id est într-un regim în care geometria canalului nu se modifică; valoarea rezistenţei echivalente este fixată prin dimensiunile canalului, aria de Si folosită fiind foarte mică. În ce priveşte componenta capacităţii circuitelor integrate MOS, problema se rezolvă prin folosirea capacităţii electrodului grilei; structura MOS constituie un condensator aproape ideal, întrucât capacitatea nu depinde de tensiunea aplicată iar stratul izolator este fără pierderi (ε r = 4). Pe această cale se realizează valori de 500 pF/mm2.
2. Tehnologia straturilor subţiri.

Această tehnologie constă în depunerea în vid, pe un ss izolant (ceramică, safir ori sticlă) a unor straturi de metale şi oxizi (NiCr, Au, Ta, SiO, Ta2O5), în scopul realizării unor rezistenţe, condensatoare şi linii (căi) de interconexiune. Procedeul de bază este evaporarea în vid folosind măşti adecvate, care se combină apoi cu corodări selective. În figura 13.11, b este prezentată o secţiune printr-un circuit realizat în această tehnologie, schema electrică (elementară!) corespunzătoare circuitului se dă în figura 13.11, a. Cum se vede, rezistenţa propriu-zisă este constituită dintr-o peliculă de Ta, protejată cu un strat de oxid (Ta2O5) spre exterior şi contactată la capete prin depunerile de Au şi NiCr.

a

b
a – schema electrică; b - secţiune transversală.

Fig. 13.11. Exemplu de CI realizat în tehnologia straturilor subţiri:

370

Dacă rezistenţele sunt ajustate după fabricare (prin oxidare anodică a stratului de tantal sau prin „ciupire” cu fascicolul laser la straturile de Au / NiCr) se pot obţine toleranţe mai bune de 0,1% în domeniul 5 Ω – 500 KΩ ; raporturile a două rezistenţe pot fi menţinute la o abatere de 0,01%. Capacitatea este realizată din două armături metalice, una din Au şi alta din Ta, între care se află un strat de dielectric, Ta2O5 (figura 13.11, b). Calea de interconexiune dintre rezistenţă şi condensator s-a construit prin depunerea unor straturi de NiCr şi Au peste pelicula de tantal comună, în scopul şuntării porţiunii respective (prin rezistivitatea aurului foarte mică). Această tehnologie, spre deosebire de tehnologia monolitică nu permite construirea componentelor active, dar dă posibilitatea fabricării unor reţele RC de valori foarte precise (cu ajustări, desigur), cu capacităţi parazite reduse (prin construcţie); aceasta le face utile în circuite de înaltă frecvenţă.
3. Tehnologia straturilor groase.

Constă în producerea căilor de interconexiune, rezistenţelor şi condensatoarelor, prin imprimarea serigrafică a unor pelicule de paste pe substraturi ceramice. Grosimea acestor pelicule este de peste 10 µ m, spre deosebile de cele subţiri care sunt sub 1µ m. Pentru obţinerea peliculilor se folosesc paste care conţin amestecuri de aliaje de metale nobile (utilizate drept conductoare) sau pulberi dielectrice (drept izolatoare) cu substanţe organice de tip lianţi.

a – schema electrică; b - secţiune transversală (1 – punct de conexiune; 2 – cale onductoare; 3 – corpul rezistenţei; 4 – strat de protejare a rezistenţei).

b Fig. 13.12. Exemplu de CI realizat în tehnologia straturilor groase:

a

371

Imprimarea pastelor pe substrat (ss) se face prin pensulare folosind măşti metalice de tip serigrafic, apoi urmează un proces de ardere la 730 – 1100°C, în timpul căruia circuitele capătă rigiditatea necesară şi proprietăţile electrice urmărite. Ajustarea valorilor se face cu fascicol laser sau prin sablare. În figura 13.12, b se prezintă secţiunea printr-un circuit rezistiv realizat în tehnologia straturilor groase. Executarea operaţiilor procesului tehnologic la acest circuit se face în ordinea următoare: se pensulează şi apoi se arde stratul conductor 2; schimbând masca, are loc pensularea stratului rezistiv 3, după care se produce o nouă ardere; se face eventual o ajustare a rezistenţelor, după care urmează imprimarea serigrafică a unui aliaj de sudură pe punctele tip 1. Dacă procesul de fabricaţie este bine controlat, rezistenţele obţinute prin această tehnologie au o toleranţă de ± 10 %, fără careva ajustări de valori. În ce priveşte realizarea condensatoarelor, prin utilizarea titanatului de bariu ca dielectric, se obţin capacităţi specifice de cca 20 nF/cm2. Rezistenţele şi reţelele RC, produse în tehnologia straturilor groase, sunt destinate aplicaţiilor ce funcţionează la frecvenţe joase. Comparând cele trei tehnologii care au fost descrise sumar se constată că ultimile două nu permit fabricarea componentelor active (tranzistoarelor) ale CI, ceea ce face ca circuitele finale să fie hibride, id est reţelelor RC produse în tehnologia straturilor subţiri sau groase li se asociază tranzistoare discrete sau chip-uri de amplificatoare integrate monolite. Conform unor estimări practice (deşi cam vechi, dar nu şi fără valoare), o linie tehnologică pentru straturi groase costă cam de 10 ori mai puţin decât una pentru straturi subţiri şi de aproximativ 50 de ori mai ieftin, decât o linie de circuite monolitice. Din aceste considerente se afirmă că timpul şi costul necesar pentru dezvoltare, ca şi costul fix de fabricaţie la serii mici şi mijlocii este mic în cazul circuitelor hibride, faţă de cele monolitice. Dar tehnologia monolitică este mai completă, permiţând producerea elementelor active şi pasive şi în cazul fabricaţiei în serii mari – mai rentabilă.
372

Etapă de dezvoltare a CI şi actualmente continuă (şi va continua!), în ultimul deceniu al secolului XX au avut loc progrese semnificative în tehnologia circuitelor integrate, când de la integrarea la nivel de circuit electronic s-a trecut la integrarea unui sistem electronic complex. În aceste cazuri, complexitatea circuitului determină uneori ca reţeaua de interconexiuni să nu mai poată fi realizată într-un singur strat; se folosesc în acest caz două sau mai multe straturi suprapuse de conductoare metalice integrate. Această tehnică a condus la realizarea minicalculatoarelor şi în general a microprocesoarelor, asigurând acestor circuite o mare fiabilitate.

CAPITOLUL 15 SUDAREA ELECTRICĂ. TEHNOLOGIA SUDĂRII
15.1.

SUDABILITATEA METALELOR ŞI ALIAJELOR

Sudarea prezintă un proces tehnologic de unire (sau îmbinare) a două sau mai multe piese metalice în stare solidă, care ulterior nu mai pot fi demontabile. Această îmbinare se realizează prin acţiunea forţelor de coeziune ce apar între atomii marginali ai pieselor sudate Existenţa forţelor de coeziune care permit sudarea pieselor, necesită un aport de energie din exterior, obţinut cu ajutorul instalaţiilor de sudare, prin încălzire sau presare . Îmbinarea pieselor prin sudarea lor poate fi făcută cu material de adaos sau fără acesta. În general, sudarea se aplică unei game largi de materiale, ca: oţeluri carbon şi oţeluri aliate, fonte, metale şi aliaje neferoase, materiale metaloceramice şi plastice etc. În procesul sudării metalele se comportă diferit, au loc o serie de modificări în compoziţia chimică şi în structura metalului, astfel încât se modifică caracteristicile mecanice, ceea ce poate influenţa negativ siguranţa construcţiilor sudate, ulterior aflate în expluatare.
373

S-a constatat că în timpul expluatării construcţiilor metalice nu sunt suficiente caracteristicile mecanice şi calităţile metalelor destinate sudării, determinate prin testări şi încercări curente. În vederea celor expuse mai sus a fost introdusă definiţia unei noi proprietăţi ale metalelor – sudabilitatea [12]: aptitudinea unui metal, ca printr-un anumit procedeu şi pentru un anumit scop, să asigure în îmbinările sudate caracterisiticile locale şi generale prescrise unei construcţii sudate. Sudabilitatea poate fi apreciată prin complexitatea precauţiilor (condiţii de mediu, preîncălzire etc.), necesare la realizarea îmbinărilor sudate. În continuare ne vom limita doar la enumerarea unor astfel de condiţii, fără a intra în detalii cu care cititorul poate lua cunoştinţă în lucrarea [12]: – condiţiile de sudabilitate (comportarea şi siguranţa la sudare); – comportarea metalelor la sudare (compoziţia chimică, conţinutul de carbon, conţinutul de elemente de aliere); – comportarea tehnologică; – comportarea constructivă; – comportarea în expluatare. Cea mai bună sudabilitate se obţine prin acea metodă de sudare la care cusătura rezultă cu caracteristici mecanice şi proprietăţi de plasticitate mai bune, fără modificări ale proprietăţilor iniţiale. Sub acest aspect, sudabilitatea la principalele metode de sudare s c a d e în ordinea dată mai jos:
− − − − − −

sudarea prin presiune; sudarea cu jet de plasmă; sudarea în baie de zgură; sudarea sub strat de flux; sudarea cu electrod învelit; sudarea cu flacără.

15.2. CLASIFICAREA ÎMBINĂRILOR SUDATE Îmbinările sudate, în funcţie de procedeul concret de sudare, pot fi obţinute prin topire sau prin presiune.
374

15.2.1. Îmbinări obţinute prin topire După secţiunea transversală a cordonului de sudare îmbinările sudate prin topire pot avea: − secţiune de tip pană, care se obţine prin sudarea cape-telor alăturate a tablelor sau a profilelor de asamblat pe o parte (figura 15.1, a) sau pe ambele părţi (pană dublă, figura 15.1, b); − secţiune de tip echer (sudură în L sau în D) care se obţine la sudarea tablelor aşezate pe colţ, suprapuse, pe muchie (figura 15.1, c). După poziţiile principale ale cusăturii, îmbinările sudate pot avea (figura 15.2): − cusături orizontale, în cazul îmbinărilor cap în cap a tablelor orizontale (figura 15.2, a), oblice (figura 15.2, d) sau verti-cale (figura 15.2, e), cât şi a îmbinărilor de colţ a tablelor (figura 15.2, b), în jghiab (figura 15.2, c) sau pereţi înclinaţi la 45° (figura 15.2, f );

Fig. 15.1. Clasificarea îmbinărilor sudate după secţiunea transversală a cordonului de sudură:
a, b – secţiunea I (tip pană); c – secţiunea tip echer

Fig. 15.2. Clasificarea îmbinărilor sudate după poziţiile principale 375

ale cusăturii. − −

cusături verticale, în cazul îmbinărilor cap în cap (figura 15.2, g) sau de colţ (figura 15.2, h); cusături de plafon (peste cap) întâlnite de asemenea în cazul îmbinărilor cap în cap (figura 15.2, i) sau de colţ (fig. 15.2, j);

După clasa de execuţie îmbinările sudate pot fi împărţite în următoarele clase: − clasa de execuţie I, la construcţiile sudate deosebit de solicitate, aşa ca: poduri, macarale, recipiente sub presiune supuse la temperaturi, vehicule etc. Aceste suduri sunt supuse unui control radiografic integral; − clasa de execuţie II, aplicată la solicitări medii: diverse construcţii metalice, conducte. Au prescripţii obligatorii pentru recepţie şi control radiografic parţial; − clasa de execuţie III, la lucrări statice supuse solici-tărilor reduse, cum ar fi: stâlpi şi balustrade, scări etc. La recepţie nu sunt supuse testărilor speciale. După poziţia relativă a pieselor ce se asamblează îmbinările pot fi: − cap în cap, cu cusătură directă (figura 15.3, a) şi cu eclisă (figura 15.3, b);

376

− suprapuse, cu cusătură de

margine (figura 15.3, c); După forma suprafeşei exterioare a cordonului de sudură, îmbinările sudate pot fi: − plane (figura 15.4, a) cu suprafaţa exterioară plană, cea mai obişnuită formă a sudurilor de colţ;

prafaţa exterioară îngroşată, care este forma cea mai indicată a sudurilor de colţ; − concavă (figura 15.4, c), cu suprafaţa exterioară concavă, uti-lizată la suduri de colţ pentru construcţiile supuse sarcinilor de oboseală. Această formă se prescrie în caietele de sarcini. După poziţia cordoanelor de sudură faţă de direcţia sarcinii îmbinările sudate pot fi: − frontale (figura 15.5, a); − laterale (figura 15.5, b); − combinate (figura 15.5, c).

Fig. 15.4. Forma suprafeţei exterioare a cordonului de sudare (clasificare îmbinări). Fig. 15.3. Poziţia relativă a pieselor ce − conexe (figura15.4, b), su-, se asamblează (clasificare îmbinări).

Fig. 15.5. Clasificarea îmbinărilor sudate după poziţia cusăturilor faţă de direcţia forţei de solicitare. 377

După continuitate îmbinările sudate pot fi: − continue; − discontinue, putând fi dispuse faţă în faţă sau în zigzag (fi-gura 15.6.).

Fig. 15.6. Cusături discontinue.

15.2.2. Îmbinări sudate obţinute prin presiune. Clasificare După starea metalelor presate, se deosebesc: − îmbinări sudate realizate prin presarea metalelor încălzite; − îmbinări sudate realizate prin presarea metalelor neîncălzite. După poziţia relativă a pieselor ce se asamblează, îmbinările sudate pot fi: − cap în cap (figura 15.7), prin refulare şi cu topire superficială; − cu margini suprapuse (figura 15.8), în puncte sau în linie continuă sau întreruptă.

Fig. 15.7. Îmbinări sudate cap în cap.

Fig. 15.8. Îmbinări sudate cu margini suprapuse

În continuare ne vom limita doar la enumerarea şi caracteristicile fundamentale ale tipurilor de sudare utilizate pe larg în practica
378

industrială şi de producere, fără a intra în amănuntele fiecărui tip, lucru care, în caz de necesitate, poate fi făcut apelând la publicaţiile de profil, ca [12] şi altele . 15.3. SUDAREA CU ARC ELECTRIC Elementul principal al unei instalaţii de sudare cu arc electric este sursa de curent electric, care poate fi: sursă de curent continuu; sursă de curent alternativ. După curentul maxim de sudare se deosebesc: − surse pentru curenţi de sudare reduşi până la maximum 180 A, destinate sudării manuale cu electrozi între 1,5 şi 4 mm; − surse pentru curenţi de sudare până la 350 A , destinate sudării manuale cu electrozi de 2 – 6 mm şi montate pe roţi; − surse pentru curenţi de sudare mari (600 – 1000 – 1500) A, destinate sudării manuale cu electrozi groşi peste 8 mm diametru şi sudării semiautomate şi automate. Grupurile şi transformatoarele până la 1000 A sunt montate pe roţi, iar în cazul alimentării mai multor posturi sunt staţionare. Sudarea cu arc electric poate fi: − cu electrozi fuzibili înveliţi; − automată, sub strat de flux (figura 15.9); − cu electrod fuzibil (figura 15.10);

Fig. 15.9. Maşină de sudat sub strat de 379

flux autoghidată şi automată:
1 – buncăr cu fondant; 2 – panou de comandă; 3 – arzătorul; 4 – bobină de sârmă-electrod.

1 – transformator; 2 – derulator (capăt de comandă); 3 – furtun; 4 – arzător (pistolet) de sudare; 5 – butelie; 6 – regulator tensiune.

Fig. 15.10. Instalaţie de sudare cu sârmă de electrozi fuzibilă, A 9 / 400:

cu electrod nefuzibil. În acest caz arcul electric este amorsat în-tre doi electrozi nefuzibili sau un electrod nefuzibil şi piesa de sudat cu sau fără materialul de sudat. Protecţia băii de metal topit şi a arcului se obţine printr-un gaz inert – argon sau heliu, sau un amestec al acestora . Majoritatea metalelor sunt sudate cu curent continuu, electrodul fiind conectat la borna negativă; tablele subţiri de Al, magneziu şi aliajele respective sunt sudate cu polaritatea inversă. Sudarea cu arcul electric cu electrod nefuzibil în mediu de gaze inerte poartă denumirea de procedeu WIG (Wolfram-Inert-Gaz), la care arcul se produce între un electrod de wolfram şi piesa de sudat, iar protecţia se asigură cu un curent de gaz inert suflat în jurul electrodului (figura 15.11, a şi b). Această metodă se aplică unei game foarte largi de metale: oţeluri (slab aliate cu crom-molibden, oţeluri de înaltă rezistenţă, oţeluri feritice şi martensitice, oţeluri inoxidabile), metale uşoare (aluminiu, magneziu), materiale refractare (wolfram, vanadiu, molibden, zincroniu), cupru şi aliajele sale, metale preţioase şi altele.

Fig. 15.11. Sudarea WIG: 380

a – principiul sudării; 1 – electrod de wolfram; 2 – suportul contactor al electrodului; 3 – gaz inert; b – arzătoare WIG: 1 – arzător creion; 2 – arzător cu cap rotativ; 3 – arzător cu cap miniatură; 4 – arzător obişnuit.

Alte variante de sudare cu electrod nefuzibil sunt sudarea cu hidrogen atomic (figura 15.12) şi sudarea cu jet de plasmă (figura 15.13). La temperatura înaltă a arcului hidrogenul biatomic disocia-

1, 2 – electrozi nefuzibili; 3 – mediul de hidrogen; 4 – piesa; 5 – vergea de adaos.

Fig. 15.12. Principiul de sudare cu hidrogen atomic:

Fig. 15.13. Sudarea cu get de plasmă:
1 – electrod de wolfram; 2 – ajutaj de cupru; 3 – ajutaj de ceramică; 4 – gaz plasmagen; 5 – gaz protector; G1 şi G2 – surse de curent.

ză în monoatomic (H2 → 2 H), absorbind o cantitate de căldură din arc. La contactul cu piesa sau materialul de adaos cu temperaturi mai coborâte, reacţia este inversă, cu degajare de căldură. În cazul sudării cu jet de plasmă, pentru obţinerea celor mai bune rezultate, în prezent se foloseşte un arzător cu trei curenţi de gaz (figura 15.13): argon – ca gaz plasmogen; argon cu hidrogen – ca gaz de focalizare; argon sau alte amestecuri – drept gaz protector la exteriorul gazului de focalizare pentru protecţia acestuia [12 ]. 15.4. MĂSURI DE TEHNICĂ A SECURITĂŢII Nerespectarea regulilor de tehnică a securităţii muncii poate produce aşa accedente, ca : − îmbolnăvirea ochilor şi arsuri ale pielii, provocate de radiaţiile arcului electric; − arsuri şi răniri produse de scântei, picături de metal, de zgură sau de piesele înfierbântate;
381

intoxicări provocate de la gaze şi fumul degajat; incendii cauzate de scânteile împrăştiate de arcul electric; − ordinare...electrocutări. Sursele de curent, masa de lucru trebuie să fie legate la priza de pământ înainte de punerea lor în funcţiune (este treaba electricienilor). Sudorul trebuie să lucreze numai pe covoare de cauciuc sau pe grătare de lemn şi îmbrăcat cu echipament de protecţie: mănuşi, şorţ din piele, bocanci, care să-l apere atât de stropi cât şi de radiaţii. Se interzice sudarea pieselor vopsite sau în preajma substanţelor inflamabile (se pot provoca incendii). Cablurile de sudare trebuie să fie în stare perfectă. Nu se admite legarea pieselor şi apoi izolarea lor cu bandă izolatoare. Măştile şi ecranele trebuie să protejeze complet faţa, gâtul şi urechile sudorului. La curăţarea zgurei şi a picăturilor de metal, sudorul trebuie să poarte ochelari de protecţie cu vizoare de sticlă necolorată. Locurile fixe de sudare se amenajează cu guri de aspirare pentru gazele şi fumul ce se degajă în procesul sudării, bine se ventilează. Pe şantiere (de construcţii sau navale) în locuri periculoase, sudorii poartă centuri de siguranţă sau lucrează pe scaune suspendate.

− −

CAPITOLUL 16 ILUMINAREA ELECTRICĂ 16.1. SURSE DE LUMINĂ 16.2.1. Lampa cu incandescenţă Sursele de lumină pot fi împărţite în două grupe: 1) bazate pe emisie termică şi 2) tuburi cu descărcare în gaz. Din primul grup fac parte lămpile cu incandescenţă de uz general şi lămpile halogen, din al doilea grup – lămpile tubulare de presiune joasă, lămpile cu vap382

ori de mercur de presiune înaltă, tuburile cu xenon, lămpile cu vapori de sodiu (natriu) de joasă şi înaltă presiune. Lămpile cu incandescenţă funcţionează în baza principiului iradierii termice. Conţin un filament (figura 16.3) parcurs de curent electric care îl infierbântă până la starea de incadescenţă. Filamentul se fab-

Fig. 16.3. Construcţia unei lămpi incadescente de uz general:

1 – colbă; 2 – spirala (filamentul); 3 – cârlige; 4 – lentilă; 5 – ştabic; 6 – electrozi; 7 – lopăţele; 8 – ştangel; 9 – soclu; 10 – izolator; 11 – contactul inferior. Materiale: a – wolfram; б – sticlă; в – molibden; г – nichel; д – cupru, oţel, nichel; е – cupru; ж - mastic de soclu; з – alamă, oţel; и – plumb, cositor (staniu).

brică dintr-un metal cu fuzibilitate grea – wolfram (temperatura de topire în jur de 3400°C), se înfierbântă până la 2500 – 2700°C. Cu cât mai înaltă este temperatura filamentului, cu atât mai multă lumină emană. Acest tip de lămpi posedă totuşi, un randament foarte scăzut: doar 2 – 4% din energia electrică consumată se transformă în energia care, practic, se vede – lumină, restul se cheltuie şi se transformă în căldura inutilă şi spectrul de lumină la care ochiul este insensibil. Dar, deşi acest tip de lămpi nu este unul ecomomicos, datorită construcţi elementare, preţului redus şi expluatării simple, este pe larg utilizat pentru iluminare blocurilor rezidenţiale, teritoriilor şi încăperilor auxiliare ale întreprinderilor industriale şi clădirilor publice, pentru iluminarea mediilor exterioare. În figura 16.3 este reprezentată construcţia unei lămpi cu incadescenţă. Lămpile pentru puteri până la 150 W se fabrică „deşarte”, adică fără aer în colbă, ceea ce protejează filamentul din wolfram de oxidare şi majorează termenul de funcţionare. Pentru puteri mai mari (> 150 W) lămpile cu incandescenţă se fabrică umplute cu gaze inerte; mediul gazat ce înconjoară filamentul incandescent îl protejează de evaporare, creşte temperatura filamentului şi fluxul de lumină. Astfel, temperatura filamentului lămpilor cu gaz este mai înaltă decât
383

ale celor cu vacuum, cu acelaşi termen (durată) de funcţionare. Dar prezenţa unui mediu gazat majorează pierderile pe contul căldurii, în comparaţie cu cel de vid. Colbele se umplă cu gaze grele, cu o conductibilitate redusă a căldurii, cum ar fi argonul cu un adaus de azot (14 – 16%). În ultima vreme tot mai frecvent este folosit un amestec de cripton-xenon care permite o majorare considerabilă a temperaturii filamentului şi, deci a fluxului de lumină. Însă producerea anevoiasă a acestor gaze rare (cripton şi xenon) nu permite fabricarea acestor lămpi în cantităţi semnificative. În scopul minimizării pierderilor filamentul are formă de spirală sau bispirală; astfel de lămpi la puterea de 40, 60 şi 100 W se produc şi cu vacuum, şi cu cripton. Caracteristicile de bază ale lămpilor incandescente sunt: tensiunea nominală, puterea (electrică), fluxul de lumină, randamentul luminos şi durata de ardere [13]. Se fabrică de asemenea lămpi incandescente cu un strat reflector (lămpi lucioase sau lămpi-oglindă) care diferă de cele obişnuite prin construcţia şi forma colbei. Suprafaţa colbei din jurul soclului acestor lămpi este acoperită cu un strat lucios (oglindă) de aluminiu sau argint, iar partea inferioară a colbei este opacă (mată). Stratul reflector este un bun reflector şi, datorită lui, în dependenţă de mărimea părţii reflectoare a colbei fluxul de lumină poate fi direcţionat pe axa lămpii sub forma unui fascicul (concentrat) sau a unui jet mai larg. Deci, lampa reflectoare este simultan şi sursă, şi armătură de iluminare; în lipsa armăturii de iluminare trebuie să fie luate măsuri de protecţie a colbei contra defectărilor mecanice. Lămpile reflectoare sunt folosite pe larg pentru iluminare edificiilor industriale (înalte), atunci când este necesar de a creea o zonă cu luminozitate majoră, la fel ca şi pentru iluminarea exterioară a terenurilor deschise (transformatoare, terenuri sportive etc.). În edificii publice lămpile reflectoare sunt folosite frecvent pentru iluminarea încăperilor largi şi de paradă (discoteci şi săli de festivităţi, foaiere), la fel ca şi pentru iluminarea unor elemente de arhitectură. Aceste lămpi, instalate pe perimetrul încăperilor în scafe (carnişe) speciale, creează o iluminare reflectată şi relativ uniformă.
384

Tendinţa savanţilor de a majora randamentul de lumină şi durata de lucru a lămpilor incandescente a condus la crearea lămpilor cu un ciclu wolfram-iodic (lămpile halogenice). Acestea prezintă o colbă cilindrică cu un diametru de 7 – 12 mm, fabricat din sticlă de cuarţ refractar şi umplut cu o cantitate anumită de iodă şi de gaz inert bine curăţat (argon, xenon sau cripton ). Filamentul din wolfram este instalat pe axa cilindrului. Sub influenţa temperaturii înalte a filamentului vaporii de iodă se deplasează spre pereţii fierbinţi ai cilindrului (colbei). Întrând în contact cu pereţii fierbinţi ai colbei, vaporii de iodă formează, cu particulele de wolfram depuse pe suprafaţa colbei în urma vaporizării acestuia din filament, o substanţă gazoasă – wolframul iodat. Acesta, atingând filamentul incandescent, se descompune în iodă şi wolfram; ioda este antrenată din nou în ciclul de funcţionare a lămpii, iar wolframul se depune pe filament. Se creează astfel un ciclu interminabil. Randamentul de lumină al lămpilor cu ciclu iodic este cu 15 – 20% mai mare decât al lămpilor obişnuite, iar prin durata de lucru – le depăşeşte de două ori (2000 h). În industria respectivă se produc lămpi halogenice de 1, 1,5 şi 2 kW. Lămpile cu ciclu iodic nu sunt pe larg folosite din cauza procesului tehnologic de fabricare complicat şi, deci costul lor înalt. Sunt utilizate în instalaţii de iluminare exterioară şi cel mai frecvent în ultima vreme – în industria constructoare de automobile, ca surse puternice (de multe ori chiar prea!) de lumină. 16.2.2. Lămpi luminiscente cu presiune scăzută Randamentul foarte scăzut al lămpilor incandescente a fost motivul care a condus la crearea unor surse de lumină mai economicoase, bazate pe fenomenul luminiscenţei şi nu pe principiul emiterii termice. Acest fenomen este legat de capacitatea luminiscentă a substanţei, ce apare în anumite condiţii, sub influenţa energiei electrice sau radiante. Funcţionarea lămpii luminiscente se bazează pe utilizarea radiaţiei ultraviolete a vaporilor de mercur de presiune joasă,
385

Fig. 16.4. Aspectul general al unei lămpi luminiscente:
1 – soclul; 2 – colba (tubul); 3 – vapori de mercur; 4 – strat de luminofor; 5 – pivoţi de contact; 6 – electrod.

cu care este umplută colba (sau tubul în acest caz) lămpii, la trecerea curentului electric (electroluminiscenţă) şi convertirea ulterioară a radiaţiei ultraviolete invizibile în radiaţie de lumină, cu ajutorul unor substanţe speciale cristaline – luminofori. Constructiv lampa prezintă un tub cilindric de sticlă, la capetele căruia, în socluri sunt montaţi electrozii bispirali din wolfram. Pe suprafaţa interioară, în toată lumgimea se aplică un strat subţire de praf de substanţă cristalină – luminofor (figura 16.4). După evacuarea aerului (6 ⋅ 10 – 3 – 1 ⋅ 10 – 2 mm st. mer.) în interiorul tubului se introduce o picătură (20 – 30 mg) de mercur care în procesul de funcţionare a lămpii se evaporă, şi o cantitate mică de gaz curat – argon care frânează procesul de evaporare a wolframului electrodic şi favorizează aprinderea lămpii. Ca luminofor pentru fabricarea lămpilor luminiscente de presiune joasă este folosit galiufosfatul de calciu cu o doză de mangan şi stibiu. Modificând proporţiile componentelor luminoforului, pot fi obţinute tuburi luminiscente cu diferite nuanţe de culoare a fluxului de lumină. Industria producătoare fabrică vreo cicnci tipuri de lămpi care se deosebesc prin culoarea fluxului de lumină radiată: lămpi lumină-de-zi; lămpi lumină-de-zi cu o emisie coloră îmbunătăţită; lămpi lumină albă; lămpi lumină albă-caldă; lămpi lumină albă-rece. Pentru blocuri rezidenţiale şi de destinaţie publică se fabrică lămpi sun forma de U şi W, iar în scopuri decorative – o gamă de lămpi colorate (dizainul foaierelor, a sălilor de spectacole, a scenelor). Pentru aprinderea lămpilor luminiscente în practică sunt folosite trei metode: 1 – aprindere cu impulsuri (cu starter); 2 – aprindere rapidă fără starter; 3 – aprindere instantanee fără starter. 1.Aprindere cu starter (cu impulsuri) Pentru aprinderea lămpii şi funcţionarea ei normală este necesar un starter (sau aprinzător), un drosel şi condensatoare. Starterul prezin386

tă un releu termic care serveşte pentru conectarea şi deconectarea încălzirii prealabile a electrozilor, se instalează într-o colbă de sticlă umplută cu gaz inert, cel mai frecvent – neon (figura 16.5). Releul are doi electrozi, unul bimetalic şi celălalt din metal. Între electrozi – un spaţiu de 2 – 3 mm, care se stabileşte de către fabrica producătoare şi care depinde de tensiunea reţelei de alimentare; tensiunea de aprindere a lămpii cu neon trebuie să fie mai mică decât tensiunea reţelei şi cea de aprindere a lămpii luminiscente cu electr-

1 – borne; 2 – electrod metalic; 3 – colbă de sticlă; 4 – electrod bimetalic; 5 – gaz neon; 6 - soclu

Fig. 16.5. Construcţia schematică starter:

Fig. 16.6. Schema conectării lămpii luminiscente în reţea:
1 – drossel; 2 – starter; 3 – lampa; C1 şi C2 – condensatoare.

ozi reci. Drossel-ul care prezintă o bobină cu miez din tole de oţel, serveşte unei aprinderi mai uşoare a lămpii şi, de asemenea, limitează curentul şi asigură un regim stabil de funcţionare. Schema electrică este dată în figura 16.6. Acest drossel însă aduce un consum suplimentar de energie (∼ 20%) şi micşorează randamentul de putere la 0,5 – 0,6. Pentru majorarea randamentului de putere în schemă este prevăzut condensatorul C1; o astfel de schemă cu condensator se numeşte schemă compensată. În ce priveşte condensatorul C2, acesta este prevăzut pentru a lichida radioperturbaţiile ce apar în urma funcţionării lămpii. Schema menţionată este simplă şi suficient de ieftină, de aceea se foloseşte pe larg în tehnica iluminării. Are însă această schemă cu starter şi unele dezavantaje – defectarea frecventă a starterelor, care micşorează siguranţa şi fiabilitatea lor practică. Aproximativ 80%

387

din armătura (sau corpurile) de iluminare, fabricate în industria electrotehnică sunt prevăzute cu startere de aprindere a lămpilor. Există multiple scheme de conectare, pentru una sau mai multe lămpi luminiscente; în instalaţiile pentru iluminare cel mai frecvent este folosită schema cu două lămpi şi defazaj artificial (sau schema cu divizare a fazei). 2. Aprindere fără starter În practică sunt folosite un număr mare de scheme de aprindere a lămpilor luminiscente, fără starter; printre acestea se numără şi schemele de aprindere rapidă şi aprindere instantanee. Schemele de aprindere rapidă se mai împart în două grupe: 1) cu transformatoare şi 2) scheme de rezonanţă. Cu detalii referitoare la aceste scheme de aprindere, la fel ca şi la caracteristicile şi particularităţile de expluatare a lămpilor luminiscente, cititorul poate lua cunostinţă în surse mai specializate [13]. 16.2.3. Lămpi cu arc (mercur-cuarţ) cu presiue ridicată şi crominanţă (coloraţie) corectată Pentru iluminarea unor edificii industriale mari şi înalte (peste 6 m) în care nu este necesară o redare corectă a coloraţiei, la fel ca şi pentru iluminarea străzilor şi a pieţelor sunt folosite lămpile luminiscente cu arc şi mercur sub presiune înaltă. În lămpile obişnuite cu mercur, în procesul de descărcare în vapori de mercur spectrul radiaţiei nu conţine razele de culoare roşie, ca urmare coloraţia obiectelor iluminate este puternic distorsionată. În lămpile cu arc este utilizat un luminofor special care, fiind influenţat de rezele ultraviolete ale descărcării, radiază o lumină portocalie-roşie; astfel se poate corecta crominanţa radiaţiei lămpii. Constructiv (figura 16.7) lampa cu arc mercur-cuarţ (LAMC) este constituită dintr-un tub de cuarţ 2 umplut cu gaz argon şi o picătură dozată de mercur care uşurează aprinderea lămpii. La capetele tubului sunt instalaţi doi electrozi de bază din wolfram activat 3 (figura 16.7, a) sau la cei doi electrozi de bază 7 suplementar se mai adaugă doi electrozi 8 care uşurează apariţia descărcării între cei doi
388

electrozi de bază (figura 16.7, b). Tubul de cuarţ se introduce într-o colbă din sticlă refractară 1, suprafaţa internă a căreia este acoperită cu un strat luminofor 4. În calitatea de luminofor de bază este folosit ftorgermanatul de magniu, activat cu mangan. Schema principială de conectare la reţeaua 220 V este reprezentată în figura 16.8. În momentul conectării, condensatorul C se încarcă prin redresorul D şi rezistenţa de limitare R. Când tensiunea pe condensator atinge o valoare anumită, prin eclatorul (descărcătorul) C se descarcă pe bobina suplimentară a drossel-ului B; în bobina de bază a acestuia apare un impuls de tensiune înaltă, care aprinde lampa.

Fig. 16.8. Schema de conectare a unei lămpi cu arc mercur-cuarţ. Fig. 16.7. Construcţia lămpilor cu arc mercur-cuarţ (LAMC).

Avantajul major al lămpii cu 4 electrozi (figura 16.7, b) în comparaţie cu cea cu doi electrozi (figura 16.7, a) constă în faptul că pentru aprinderea ei nu este necesară instalaţia de aprindere din figura 16.8. Se fabrică LAMC la tensiunea de 220 V şi putere de 250, 500, 750 şi 1000 W – cu doi electrozi şi la puterea de 80, 125, 250, 400, 700 şi 1000 W – cu patru electrozi şi cu un fascicul de lumină de 3200, 5600, 11000, 19000, 35000 şi 50000 lm. Randamentul luminos este mai înalt decât la lămpile incandescente, dar mai mic decât la lămpile luminiscente şi alcătuieşte între 40 şi 55 lm/W. 16.2.4. Lămpi de descărcare speciale
389

În afară de lămpile luminiscente de presiune joasă şi lămpile cu arc mercur-cuarţ (LAMC) sunt utilizate şi alte tipuri de lămpi de descărcare în gaze: lămpi xenon, cu natriu, lămpi eritem şi bactericide. Lămpile xenon. Aceste lămpi cu descărcare în vapori de xenon au un spectru de radiaţie aproape de spectrul solar, de aceea asigură o crominanţă bună a obiectelor luminate. Deoarece în industrie aceste lămpi se fabrică de putere mare – 5, 10 20 şi 50 kW, ele pot fi folosite doar în iluminarea edificiilor înalte (peste 20 m), a pieţelor orăşeneşti, a spaţiilor largi şi deschise, a complexelor sportive, a staţiilor de cale ferată etc. Randamentul luminos al lămpilor xenon este mai mic decât al lămpilor mercur-cuarţ cu presiune înaltă şi alcătuieşte 19,6 – 30 lm / W. Lămpile cu natriu (cu descărcare în vapori de natriu). Radiază o lumină predominant galbenă, de aceea sunt folosite limitat pentru iluminarea generală a încăperilor, mai frecvent – pentru iluminări decorativ-artistice, pentru iluminarea autostrăţilor, intersecţiilor şi pieţelor. Lămpile cu natriu sunt dintre cele mai economicoase, randamentul luminos depăşind 100 lm / W. Se fabrică la puteri între 45 şi 140 W, cu un flux de lumină egal cu 2500 – 10000 lm. Lămpile eriteme. Prin construcţie nu se deosebesc de lămpile luminiscente de presiune joasă. Au colba construită din sticlă uviol (transparentă la ultraviolet), acoperită pe dinăuntru cu luminofor. Sunt folosite pentru iluminare şi compensarea lipsei ultravioletului, se utilizează în spitale şi instituţii pentru copii, încăperi industriale lipsite de lumină naturală şi în zonele geografice de nord în orice tip de instalaţii de iluminare. Se fabrică aceste lămpi de putere mică – 15, 30, 40 W. Lămpi bactericide. Constructiv de asemenea nu se deosebesc de lămpile luminiscente de presiune joasă şi se folosesc pentru dezinfectarea aerului, apei şi a produselor alimentare. Lămpile prezintă un tub din sticlă uviol, umplut cu un amestec din vapori de mercur şi argon, fără stratul de luminofor. Sticla uviol permite trecerea unei părţi de radiaţie ultravioletă care acţionează destrugător asupra bacteriilor dăunătoare. Se fabrică lămpi bactericide de diferite tipuri, la puteri de 15, 30 şi 60 W.
390

Cu aceasta vom încheia acest paragraf şi capitol, conştientizând desigur faptul că o mare parte din această materie, practic importantă în iluminarea electrică, rămâne în afara lui: dispozitive şi corpuri de iluminat cu clasificaţia şi indicatorii lor fototehnici, principiile de proiectare a părţii fototehnice ale instalaţiilor de iluminare etc. Drept consolare ne poate sluji doar faptul că cei cointeresaţi în înformaţie mai profundă vor face tot posibilul să consulte surse specializate, printre care şi lucrarea [13] menţionată anterior.

CAPITOLUL 17 ALIMENTAREA CU ENERGIE ELECTRICĂ
17.1.

INTRODUCERE

Dezvoltarea economică a oricărei ţări este indisolubil legată şi total dependentă de prezenţa şi creşterea permanentă a resurselor energetice. Energia electrică determină nivelul industrial şi cel al sectorului agrar în economia naţională. Majorarea consumului de energie electrică se datorează nu numai creşterii, ci şi schimbărilor calitative în toate domeniile economiei naţionale a unei ţări prospere şi industrial dezvoltate. O parte considerabilă din energia electrică este utilizată pentru alimentarea spaţiilor locative şi a edificiilor publice, a întreprinderilor industriale, comunale şi de comerţ, a oraşelor şi a localităţilor rurale. Cu creşterea consumului apare necesitatea unui număr mai mare de reţele, iar alimentarea permanentă a consumatorilor de energie electrică necesită o expluatare şi întreţinere impecabilă a acestor reţele. În Capitolul 9 – „Producerea şi transmiterea energiei electrice” au fost elucidate şi s-a putut lua conoştinţă cu: sistemul electric şi energetic; surse convenţionale de energie electrică; staţii ridicatoare de
391

tensiune şi linii de transport; compensarea puterii reactive şi factorul de putere; mijloacele de reducere a circulaţiei puterii reactive. Actualul capitol urmăreşte scopul unei descrieri generale ale sistemului energetic şi componentelor lui, sub aspectul aprovizionării tuturor categoriilor de consumatori cu energie electrică, inclusiv industria alimentară. 17.2. STAŢII ELECTRICE ŞI REGIMUL LOR DE FUNCŢIONARE Întreprinderile în cadrul cărora se produce energia electrică şi unde diverse tipuri de energie (a carburanţilor, a apei în liberă cădere, a vântului sau atomică), cu ajutorul g e n e r a t o a r e l o r se transformă în energie electrică se numesc s t a ţ i i e l e c t r i c e . În funcţie de tipul energiei primare staţiile electrice pot fi divizate în următoarele grupe de bază: staţii t e r m i c e, a t o m i c e, h i d r a u l i c e, e o l i e n e, s o l a r e (heliostaţii) şi g e o t e r m a l e (cu utilizarea apelor calde subterane). Producerea energiei electrice are loc în staţii electrice termice, atomice şi hidraulice; staţiile eoliene, solare şi geotermale, în virtutea puterii unitare limitate, sunt utilizate în anumite zone geografice şi în interes local. În cadrul manualului aceste staţii electrice nu sunt analizate nici cel puţin principial, celelalte tipuri de staţii fiind descrise în linii foarte generale. 17.2.1. Staţii electrice termice (termocentralele, CET) In termocentrale, prin arderea combustibilului (solid, lichid sau gazos), se obţine energie termică care, cu ajutorul motoarelor primare se transformă în energie mecanică, iar generatorul electric unit cu motorul primar transformă energia mecanică în cea electrică. În calitatea de motor-primar servesc turbinele şi maşinile cu aburi, motoarele cu ardere internă, turbinele de gaz. În CET de calibru industrial rolul motorului-primar revine turbinei cu aburi; aceasta, fiind unită cu generatorul de curent electric alcătuiesc un agregat energetic denumit t u r b o g e n e r a t o r. Utilizarea largă a turbinelor cu vapori se datorează avantajelor ce le
392

caracterizează: pot fi construite la turaţiile generatoarelor moderne (acţionare directă); posedă o stabilitate de rotaţie, ceea ce asigură o frecvenţă constantă a curentului alternativ produs de generator; se construiesc la puteri mari – 150 – 800 mii kW şi mai mult (puterea turbinei se caracterizează prin puterea generatorului pe care îl acţionează). Staţiile cu turbogeneratoare de mare putere au şi un randament mai înalt.Turbina cu aburi permite distribuirea energiei termice pentru producerea energiei electrice şi pentru încălzirea blocurilor rezidenţiale, a altor obiecte industriale şi comunitare. 17.2.2. Staţii electrice atomice (SEA) Acest tip de staţii electrice deferă (radical) de CET prin faptul că energia termică este obţinută în urma unui proces de fisiune (împărţire) a nucleului atomilor de uraniu, plutoniu şi a. În aceste staţii sunt instalate reactoare atomice în care, în urma fisiunii nucleului materialelor menţionate se obţin cantităţi enorme de căldură (energie termică). Ca material este folosit uranul natural sau îmbogăţit; uranul natural constă din izotopul 235 cu un conţinut de doar 0,7% şi izotopul 238 – partea esenţială (99,3%) a uraniului natural. În procesul de îmbogăţire a minereului de uran conţinutul de uran-235 se majorează la 3 – 5%; cu acest tip de uran se încarcă reactoarele atomice, în care se petrece reacţia de fisiune a nucleului, bombardat de neutroni de orice energie, îndeosăbi la valori joase ale acestei energii (şi, respectiv, viteze). Acest tip de reactoare se numesc r e -a c t o a r e ce funcţionează în baza neutronilor termici sau neutro-nilor lenţi, eficacitatea utilizării minereului de uran în acest caz este considerată foarte joasă. În procesul de împărţire a nucleului uran- 235, celălalt component – uran-238 în reacţie nu participă, fiindcă pentru împărţirea nucleului său mai greu sunt necesari neutroni cu energii mai înalte (şi deci cu viteze mai mari). Astfel de neutroni se numesc a c c e l e r a ţ i (sau r a p i z i). Reactoarele moderne funcţionează în baza neutronilor acceleraţi, în care apariţia reacţiei de fisiune a nucleului elementului chimic artificial plutoniu-239 an-trenează aproape tot uranul-238. Ca rezultat, utilizarea minereului de uran este economic mult mai
393

eficace. Afară de aceasta, procesul este însoţit de crearea unui combuctibil nou, ceea ce permite majo-rarea resurselor combustibilului nuclear. Cantitatea de energie eliberată în reactor într-o unitate de timp, depinde de intensitatea reacţiei care se petrece în interiorul său.În calitatea de inhibitor sau regulator al reacţiei în lanţ este utilizată apa naturală sau apa grea, grafitul, beriliul care au capacitatea de a absorbi neutronii. Ca purtător de căldură poate fi folosită apa naturală sau grea, bioxidul de carbon, ghelii etc. Destinaţia purtătorului de căldură este răcirea reactorului unde se degajă o cantitate enormă de energie nucleară şi transformarea ei în energie termică (paşnică). SEA cheltuie o cantitate insemnificativă de combustibil. Pot fi construite oriunde, fiindcă nu sunt dependente de locul aflării resurselor naturale de combustibil şi, foarte important – nu aduc prejudicii mediului ambiant (nu elimină fum, ceanuşă, praf şi gaze toxice). În prezent costul unui chilowatt de putere, stabilit în cadrul CETurilor pe combustibil organic şi nuclear este aproape egal, deşi costul combustibilului nuclear la producerea a 1 kW⋅ h de energie electrică este mai mic, decât în cazul oricărui combustibil organic.
17.2.3.

Staţii electrice de perspectivă

În producerea energiei electrice locul principal îl ocupă CET-urile, care se bazează pe arderea combustibilului, cu precădere – cărbune iar în ultimile decenii, a motorinei şi a gazului natural. Acestor staţii li se datorează la 80% din toată energia electrică produsă. Randamentul celor mai mari şi performante CET-uri este în jur de 40 – 42%. Aceasta înseamnă că doar aproximativ 1/3 din energia combustibilului ars în focarele (cuptoarele) cazanelor, se transformă în energie electrică, restul de 2/3 revin ... pierderilor. Majorând randamentul staţiilor termice doar cu 1% în volumul energiei produse, s-ar reuşi anual economisirea a milioane de tone de combustibil. Cu mărirea presiunii iniţiale şi a temperaturii de supraîncălzire a aburilor randamentul CET creşte, dar proprietăţile constructive ale materialelor din care sunt fabricate agregatele limitează aceste posibilităţi. Practic, creşterea (semnificativă) de mai departe a randamentului
394

staţiilor electrice este aproape de epuizare. Trecerea la blocuri „cazan-turbină ” de puteri mari, 800 – 1200 MW într-un bloc, de asemenea nu dă efectul scontat – o creştere importantă a randamentului staţiilor electrice. De perspectivă este crearea staţiilor electrice de mare putere şi efect economic apreciabil, în care energia electrică se obţine în mod direct şi nemijlocit din cea termică, în generatoare magneto-hidrodina-mice (MHD). În acest caz dispare necesitatea în cazane de aburi, turbine şi generatoare electrice rotative, iar randamentul unor astfel de staţii poate atinge peste 60%. Esenţa acestui principiu constă în următoarele. Produsele de ardere a combustibilului – gazele – la temperaturi nu prea înalte sunt neconductibile; aceleaşi gaze, la temperaturi de ordinul 3000 – 4000°C devin conductoare de curent. Starea gazului la astfel de temperaturi este numită p l a s m ă. În Capitolul 2 a fost arătat că dacă un conductor traversează liniile magnetice ale unui câmp magnetic exterior, în conductor apare t.e.m. care este proporţională vitezei de deplasare a conductorului, lungimii lui şi intensităţii câmpului magnetic. Acest efect stă şi la baza generatorului MHD, în care conductorul este plasma. Schema principială (simplificată) a unei instalaţii MHD este dată în figura 17.1.

1 – pompă de combustibil; 2 – camera de ardere; 3 – ajutaj; 4 – electromagnet; 5 – electrozi; 6 – canalul; 7 – cazanul de aburi; 8 – turbina de aburi; 9 – generatorul de energie electrică; 10 – condensatorul; 11 – pompa; 12 – compresor.

Fig. 17.1. Schema de principiu a unei instalaţii cu MHD generator:

395

Fluxul incandescent (2500 – 3000°C) de aburi din camera de ardere intră în ajutaj, apoi în canalul generatorului. De ambele părţi ale canalului pe toată lungimea sunt instalaţi magneţi foarte puternici. Şuvoiul de plasmă prin canal se accelerează până la o viteză de 600 – 650 m/s, iar sub influenţa câmpului magnetic în plasma conductoare are loc excitarea tensiunii electromotoare. Curentul electric se culege cu ajutorul unor electrozi speciali. În aşa fel, energia termică eliberată în camera de ardere a combustibilului se transformă în energie electrică. Din canalul generatorului gazul incandescent (plasma) iese cu o temperatură de ∼ 2000°C; lungirea canalului pentru ca plasma să cedeze temperatura nu este rezonabilă, deoarece la temperaturi mai mici de 2000°C plasma pierde conductibilitatea electrică şi devine inutilă generatorului MHD. Rezerva de gaz incandescent este utilizată, fiind transportată în cazanul ce alimentează turbina cu aburi, pe aceeaşi axă cu care se află şi generatorul de curent electric. O astfel de îmbinare a generatorului MHD şi a instalaţiei turbinei cu aburi permite staţiilor electrice să funcţioneze cu un randament înalt 17.3. DISTRIBUIREA ENERGIEI ELECTRICE ŞI
ALIMENTAREA ORAŞELOR

Dietribuirea şi alimentarea oraşului cu energie electrică poate fi împărţită condiţional în sistemul exterior de alimentare şi sistemul interior. Din sistemul exterior de alimentare fac parte liniile de tensiune înaltă 35 – 220 kV, care leagă staţiile electrice aflate în afara oraşului, sau sistemul energetic cu centrele de alimentare (CA) orăşeneşti. Ca centre de alimentare ale reţelelor orăşeneşti servesc barele colectoare 6 – 10 kV ale substaţiilor raionale sau barele colectoare 6 – 10 kV ale generatoarelor staţiilor electrice din interiorul oraşului. Din sistemul interior de alimentare al oraşului fac parte liniile electrice de 6 – 10 kV ce transportă energia electrică de la CA până la centrele de distribuire (CD) şi reţelele de la CD până la substaţiile coborâtoare şi substaţiile de transformatoare (ST). Totalitatea de re396

ţele şi substaţii de alimentare internă poartă denumirea de reţea orăşenească de distribuire. Blocurile rezidenţiale şi edificiile publice, instituţiile comunale şi de prestare servicii, întreprinderile industriale şi de comerţ, adică consumatorii principali de energie electrică sunt dispersaţi prin tot oraşul. Alimentarea acestor consumatori se face din reţeaua unitară de distribuire 6 – 10 kV, numită reţea de utilizare în comun. Pe teritoriul oraşului se pot afla mari întreprinderi industriale care nu sunt legate nemijlocit cu deservirea necesităţilor orăşeneşti. Alimentarea acestor consumator poate fi făcută de reţele independente, cu tensiuni de 10 / 35 / 110kV. 17.4. SECURITATEA ALIMENTĂRII CU ENERGIE ELECTRICĂ
A CONSUMATORILOR URBANI

Este evident că nu toţi consumatorii, ce alcătuiesc grupurile caracteristice orăşeneşti (blocuri rezidenţiale, întreprinderi industriale, etc.) necesită acelaşi grad de siguranţă în alimentarea cu energie electrică Pentru unii consumatori nu este admisibilă întreruperea alimentării cu energie electrică (pană de energie), nici cât de scurt timp. Dar sunt şi consumatori care fără prejudicii în procesul de producţie şi careva pericole pentru sănătatea şi viaţa oamenilor, pot suporta astfel de întreruperi. De exemplu, un bloc de locuit cu multe etaje este, în general, un consumator de energie electrică obişnuit. În acelaţi timp, motoarele electrice ale pompelor incendiare şi ale lifturilor, iluminarea de avarie a scărilor necesită o alimentare fără întreruperi, deci un grad mai înalt de siguranţă decât alţi consumatori de energie electrică din apartamente (cu unele excepţii, cum este tehnica de calcul). O stângere accidentală a luminii electrice la o întreprindere industrială conduce la micşorarea cantităţii producţiei sau a calităţii ei (rebut). Afară de aceasta, în astfel de momente sunt posibile atingeri ale mecanismelor în mişcare sau ale echipamentelor aflate sub tensiune, ceea ce poate duce la accidente.
397

Aşadar, toţi consumatorii, din punct de vedere al siguranţei alimentării cu energie electrică se împart în trei categorii. Din categoria 1 fac parte receptorii de energie electrică (EE), pentru care „pana de energie” pune în pericol viaţa oamenilor, poate aduce mari prejudicii şi pierder economice, poate duce la defectarea echipamentelor de mare valoare şi cost înalt, producţie stricată etc. Drept exemple de sarcini electrice de 1 categorie în cadrul reţelelor orăşeneşti de alimentare cu EE pot servi receptorii electrici de iluminare ai teatrelor, cinematografelor mari, stadioanelor, magazinelor universale (supermarket-elor şi mall-urilor) cu săli de comerţ peste 1800 m2, complexele receptorilor în încăperi medicale speciale de tratament (blocuri de operaţii chirurgicale ale spitalurilor şi maternităţilor), receptorii tehnici şi de mare putere ale blocurilor de locuit cu peste 16 etaje (pompe incendiare, lifturi, mijloace de înlăturare automată a fumului), iluminarea de avarie a scărilor, coridoarelor, vestibulurilor, luminile de îngrădire pe acoperişul clădirilor cu înălţimea de peste 50 m, la fel ca şi receptorii de EE ai nodurilor tehnice şi de putere în tele- şi radiocomunicaţii, telegrafului, staţiilor de aprovizionare cu apă şi de canalizare. Receptorii de EE ai acestei categorii trebuie să fie alimentaţi din două surse independente; întreruperea alimentării nu poate depăşi timpul necesar pentru trecerea automată la alimentarea din sursa de rezervă. Este deci obligatorie prezenţa unei surse independente de alimentare de rezervă (de avarie). Pentru receptori de EE de putere relativ mică din categoria 1, pot fi utilizate ca surse independente de alimentare instalaţii electrice automatizate dizel, ambulante sau staţionare, la fel ca şi baterii de acumulatoare. Un grup aparte de receptori de EE din 1 categorie sunt receptorii, funcţionarea continuă a cărora asigură încetarea fără avarii a funcţionării producerii, pentru a preveni riscul pierderii de vieţi omeneşti, exploziilor, incendiilor şi distrugerii utilajelor şi echipamentelor scumpe. Receptorii acestui grup deosebit din 1 categorie trebuie să fie alimentaţi din trei surse independente! Este adevărat că în

398

cazul edificiilor civile şi a întreprinderilor comunale, receptori de EE din grupul special al 1 categorii nu se întâlnesc. Din categoria 2 fac parte receptorii de EE, pentru care întreruperea alimentării cu energie conduce la pierderi masive de producţie, inactivitatea lucrătorilor, a mecanismelor şi a transportului industrial. Astfel de receptori în reţeaua orăşenească pot fi blocurile rezidenţiale cu 6 – 16 şi chiar cu mai puţine etaje, dar amenajate cu plite de bucătărie electrice, clădirile instituţiilor de tratament şi celor destinate copiilor, şcolilor, instalaţiilor de putere ale cazangeriilor, ospătăriilor de toate tipurile, magazinelor cu suprafaţa sălilor de comerţ între 200 şi 1800 m2 etc. Receptorii de EE ale atelierelor de prelucrare a metalelor, de asamblare şi a., cu excepţia celor auxiliare, de pe lângă unităţili de producţie în serie, de asemenea fac parte din categoria 2. Pentru această categorie întreruperile în alimentarea cu energie sunt posibile şi admisibile, dar numai pentru o perioadă necesară conectării manuale a sursei de alimentare de rezervă, de către persoane de serviciu ale întreprinderii, sau de o echipă specială a întreprinderii-furnizor de energie electrică. Din categoria 3 fac parte receptorii de EE care nu au fost incluşi în primele două categorii: întreprinderi comunale de dimensiuni mici, ateliere auxiliare şi de producere în partide limitate, depozite de redusă responsabilitate, mici zone rezidenţiale rurale şi a. Pentru aceşti receptori de EE se admit întreruperi în alimentarea cu energie pe durata efectuării lucrărilor de reparaţie sau de schimb a pieselor sau elementelor de alimentare defectate, dar nu mai mult decât o sutcă.

399

400

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->