Dupa ce teritoriul iberic a fost invadat de fenicieni, greci si cartaginezi in primul mileniu i.Hr, in anul 202 i.

Hr reactia Romei a fost de a distruge Cartagina, fiind un moment care a marcat inceputul indelungatei dominatii romane asupra Europei, inclusiv asupra Hispaniei, denumirea sub care era cunoscuta Spania Romana. Pentru urmatorii 500 de ani, Roma si-a lasat amprenta asupra Spaniei, vizibilia inca si azi in drumuri drepte, poduri, apeducte, amfiteatre si asezari urbane. Stabilitatea si prosperitatea au durat aproape 3 secole, pana cand in scutul roman au inceput sa apara fisuri in jurul anului 300 d.Hr. Vulnerabila , Spania a devenit expusa la navalirile triburilor nordice, cum au fost francii si vandalii, urmata in secolul al V lea de svabi si vizigoti. Prin intermediul unor raiduri sporadice, acestia au reusit sa distruga structura politica si sociala cladita cu grija. Imperiul Roman isi traia ultimele zile, iar economia Hispaniei s-a dezintegrat, ca urmare a fluctuatiei bugetelor pentru aparare. In cele din urma,in anul 409,vizigotii nemilosi si neinvatati s-au mutat pe teritoriul Hispaniei. Vizigotii: In urmatorii 300 de ani, istoria Spaniei a devenit o serie complexa de batalii regionale si monarhice pentru suprematie, consolidata intr-o anumita masura dupa ce regii vizigoti si-au stabilit o legatura intre biserica si stat a fost cruciala in istoria Spaniei. Aceasta a fost o perioada intunecata in Spania. Sistemul roman al proprietatilor extinse (latifundios) detinute de aristrocatie si lucrate de sclavi virtuali a continuat sub noii

invadatori. Orasele au decazut, transformandu-se in grupari de biserici si manastiri fortificate. Evreii, care emigrasera in Spania in timpul Imperiului Roman, au fost obligati sa se converteasca sau sa devina sclavi, situatie exacerbata in 681 de Codul lui Erwig. Acesta legaliza masurile antievreesti si consolida sistemul de revenire a sclavilor la stapanii lor. Foametea, disputele dinamice si absenta legii au creat o situatie fragila, usor de exploatat. In anul 711 insa, in Gibraltar a debarcat o armata de berberi (popor indigen din nordul Africii). Acesta urma sa fie inceputul unei noi ere care a durat mai mult de sapte secole. Cucerirea Maura: Dupa moartea profetului Mohammed (570-632), cea mai mare parte a Arabiei si a Africii de nord a intrat sub influenta islamului, o religie noua egalitarista. Vestea unor noi cuceriri in Spania arhaica-cunoscuta sub denumirea de Al-Andalus, ceea ce insemna Insula Vandalilor -a ajuns la Ifriqiya, o provincie nord-africana islamica din Califatul Damascului. Conducatorii arabi ai acesteia au trimis o armata de berberi peste stramtoare si dupa o victorie decisiva asupra regelui vizigot Roderic, au avut nevoie de doar 3 ani pentru a-si desavarsi cucerirea. Berbierii s-au asezat in regiunile aride care semanau cu zona muntilor Atlas in care se nascusera ei. Pana in secolul al IX lea latina a fost inlocuita de araba si de limba locala romanica. Succesul rapid nu este greu de explicat, in conditiile in care islamul imbratisase ideea tolerantei religioase, permitand elevilor si crestinilor o libertate religioasa deplina, iar sfarsitul legilor romane a adus libertate sclavilor din Peninsula Iberica. Pe de alta parte, oponentii vizigoti ai maurilor au fost atrasi in conflicte menite sa-i desparta, care nu au de oferit cetatianului de rand nimic altceva decat varsare de sange. Singurul revers al acestui uimitor avans militar a fost batalia de la

Covadogna din anul 718, cand principele asturian Pelayo a dat armatei semilunii prima lovitura. Aceasta infrangere maura a fost una semnificativa, pentru ca a lasat o portiune de teritoriu nemusulman. In secolul urmator, tendinta s-a extins pentru a acoperi nordul Spaniei , de unde s-a transmis treptat spre sud culminand cu victoria monarhilor catolici. Al-Andalus si Corboda Cuceritorii arabi si soldatii lor berberi si-au ales un conducator musulman important, Abd ar-Rahman din dinastia Ummayad a Damascului, succesorii profetului Mohammed insusi. Fugind dupa rasturnarea familiei sale, acesta a ajuns in Corboda, secondata de Sevilla si Malaga. Agricultura s-a diversificat si a prosperat pe masura ce au fost instalate sisteme sofisticate de irigatii. In Spania a fost introdusa cu succes cultivarea orezului, sofranului, bumbacului, a lamailor, smochinelor si curmalelor. Printre filosofii, oamenii de stiinta si scriitorii care veneau la Corboda din intreaga lume musulmana au inceput sa infloreasca preocupari carturaresti , la fel ca si printre evrei, crestini (cunoscuti sub denumirea de mozarabes) si printre localnicii convertiti la islamism. Diversitatea socio-religioasa a fost raspandita de mii de sclavi adusi din estul si nordul Europei si din Sudan, care aveau posibilitatea de a primi un rol important in clasele conducatoare daca se converteau la islamism, iar ceea ce ar fi putut deveni un adevarat cuib de viespi s-a contopit de fapt astfel incat a creat o civilizatie infloritoare , cea din Al-Andalus. In unele privinte, aceasta societate nou-urbanizata reprezenta a versiune infrumusetata a celei a precursorilor romani. Fundatiile romane au fost intrebuintate la reconstructia oraselor care se daramasera sub vizigoti, dar arta si mestesugurile islamice au mers mult mai departe de restaurare. Au fost construite palate, fortarete, bai publice, scoli, moschei, fantani si

gradini de o frumusete incredibila. La apogeu in secolul al X lea, cand populatia orasului ajunsese la 100.000 de locuitori, Cordoba rivazila numai cu Bagdadul si Constantinopolul. Chiar si azi Marea Moschee (Mezquita )este o imagine inegalabila. Nu totul insa era grozav pe taramul AlAndalusiei. Asupra necredinciosilor din nord erau date atacuri sporadice, pentru a li se cere taxe si biruri sub amenintarea mortii. Sub domnia despotica a lui Al-Hakem (796-822), descendentii au fost decapitati , iar violenta s-a accentuat. Dupa un ragaz de imbogatire culturala, nelinistea si revoltele au revenit in secolul al X lea. Inca odata situatia precara a fost salvata de un conducator luminat Abd-ar-Rahman al III lea (912-961), care mostenise parul roscat si ochii albastri de la mama sa basca (sau franca). Taind toate legaturile cu Bagdadul, acesta si-a luat titlul de calif in anul 929, a preluat puncte strategice in nordul Africii (Melilla, Ceuta, Tanger), pentru a inlatura amenintarile teritoriale si a-si reafirma puterea militara in fata regatelor crestine din nordul Spaniei. Complexul somptuos al acestuia din afara Cordobei, Medina Azahara, a devenit simbol de glorie pentru Al-Andalus. Spectacolul grandios de putere a fost urmat de o perioada de slabiciune dinastica in timpul domniei lui Hisham al II lea (976-1013), care s-a bazat pe premierul sau yemenit, nemilosul Al-Mansur (940-1002), intr-o asa masura incat acesta si-a luat ca amanta pe insasi mama califului.Ambitia militara a lui Al-Mansur nu avea nici ea limite si, pentru o vreme, Leon, Barcelona si Santiago de Compostela s-au inclinat in fata puterii sale. Pana la inceputul secolului ai XI lea, dupa moartea lui AlMansur, califatul a cazut prada conflictelor factionale care au determinat in 1031 destramarea completa a califatului in mici regate (taifa). In cele trei secole de la infiintarea sa, Al-Andalus a cunoscut multe infloriri si caderi,

dupa care a aparut la orizont un nou val de invadatori musulmani, almoravizii. Almoravizii erau un grup fanatic de musulmani berberi care au creat un regat ce se intindea peste Africa de Nord, din Maroc pana in Senegal. Conducatorii taifelor i-au chemat in Spania, sa-i ajute sa combata succesul din ce in ce mai mare al lui Alfonso al VI-lea de Castilla y Leon, care cucerise Toledo in 1085. Liderul almoravizilor, Yusuf, s-a indragostit de AlAndalus si, dupa ce l-a invins pe Alfonso in 1086, s-a hotarat sa ramana, punand astfel bazele urmatoarei dinastii maure. Cu toate acestea, dominatia maura asupra Spaniei era in declin, iar pentru urmatorii 40 de ani, crestinii din nord au fost cei care au preluat initiativele. Facand razii in teritoriile musulmane de la liniile de aparare ale castelelor lor de pe cursul raurilor Ebro si Duero, acestia si-au extins treptat dominatia spre sud. De altfel, crestinismul se afla si intr-un proces de consolidare, multumita Caii Sfantului Iacob (cel mai lung drum de pelerinaj din Europa, care se termina la catedrala din Santiago de Compostela), care a adus in Spania o multime de pelerini straini. Acestia au stimulat constructia unor noi de biserici si manastiri si au creat un stil arhitectural unitar, cel romantic. Spania Crestina Din Nord In nordul Spaniei existau o serie de teritorii nemusulmane. Cel mai estic dintre acestea era Catalonia, pe care Carol cel Mare o considera o zona-tampon esentiala in fata maurilor in secolul al IX-lea. Cele cinci tinuturi ale Catalaniei erau conduse de contii de Barcelona in conformitate cu un sistem feudal care concentra proprietatea in mainile autoritatilor civile si religioase. Identitatea catalana reusise sa se cristalizeze pana in secolul al XII-lea, iar limbajul cu influente franceze se inradacinase

puternic. Aragonul, de asemenea, evolua sub conducerea propriului sau conte, iar la inceputul secolului al IX-lea s-a inrudit prin casatorie cu Navarra vecina. Sub Sancho al III-lea (1005-1035), Navarra a castigat superioritate politica, pe care a pierdut-o in favoarea Castilliei pe cale de a se naste. Castilla era un regat nou, independent, condus de ambitionistul Fernando I ,unul dintre cei patru fii ai lui Sancho al III lea. Castilla a absorbit Leonul, iar Fernando l-a suit pe tron pe unul dintre fratii sai, ca fiind un conducator de paie al Navarrei. Fernando a transformat in vasali si regatele musulmane, Toledo si Zaragoza. In 1085, Alfonso al VI-lea de Castillo si Leon a cucerit de la mauri prestigiosul oras Toledo si si-a arogat titlul de Imparat al celor doua religii- un semn care prevestea ce avea sa urmeze. Recucerirea In contextul in care almoravizii se instalau confortabil pe meleagurile andaluze, o miscare musulmana de reinviere religioasa condusa de almohazii din muntii Atlas a inceput sa ameninte controlul acestora. Pana la jumatatea secolului al XII-lea, almohaziii se instalasera in Al-Andalus, aducand un spirit de cruciada care a determinat recuperarea Extremadurei de la crestini si a pus temporar capt avansului crestinilor. Fortele crestine erau dezorganizate si dezbinate de crize dinastice, iar provocarile militare ale almohazilor au fost lasate in grija regelui Alfonso I al Aragonului. Acesta a opus zelului religios al acestora propriile sale convingeri, sprijinit de nou-creatul ordin al Cavalerilor Templieri. Ordinul Templierilor era unul de soldati-calugari, infiintat in 1118, pe vremea Primei Cruciade, si menit sa infranga islamul. Zaragoza a fost unul dintre cele cateva orase maure care au cazut in stapanirea regelui Alfonso I al Aragonului, iar in momentul in care fiica acestuia, Petronila, s-a maritat cu Ramon Berenguer de Barcelona, a fost creata o alianta solida.

Un moment-cheie al recuceririi a fost anul 1212, cand a avut loc batalia de la Las Navas de Tolosa. Atunci, Alfonso al VIII-lea de Castilla i-a zdrobit pe almohazi cu ajutor din partea Aragonului, Navarrei si Frantei. Cu toate acestea, nimic nu era clar si de nadejde in vremurile acelea ale razboinicilor, mercenarilor, ordinelor cavaleresti, calugarilor si printilor militanti, iar miscarea de recucerire a intrat in penultimele sale etape sub trei conducatori crestini diferiti. In est Jaume I de Aragon si Barcelona si-a extins teritoriile spre sud, ingloband Valencia, Alicante si regiunea Balearelor panala 1238. Intre timp, Fernando al III-lea conducea armatele Castilliei si ale Leonului pentru a ocupa Cordoba, Jaen si Sevilla.Cadizul si Murcia fusesera cucerite de fiul sau, Alfonso al X-lea (cunoscut ca Alfonso cel intelept,ca urmare a intelepciunii lor si a aptitudinilor poetice). Astfel, tot ce mai ramasese din regatele taifa era Granada, care se intindea de la Tarifa la est pana la Almeria. Aceasta a fost totodata si perioada in care biserica a atins o culme, din punct de vedere al puterii si sfatului sau, elemente simbolizate de catedrale gotice masive de la Burgos, Toledo si Leon. In paralel cu puterea ecleziastica, se accentua cea a Cavalerilor Templieri si a Ordinului de Santiago. In Granada, almohazii fusesera inlocuiti in anii 1240 de Nazrizi, o familie aristocratica maura gonita spre sud la Zaragoza. Acestia vegheau la dezvoltarea culturala aflata la apogeu a Granadei, simbolizata de propriul lor palat de la Alhambra. Abilitatile diplomatice au asigurat protectia Castilliei pentru Granada, iar peninsula a prosperat pana la jumatatea secolului al XIV lea cu o societate toleranta si cosmopolita in care musulmanii, evreii si crestinii coexistau in pace. In estul Spaniei, asanumitele coertes (camera a reprezentantilor) ale Cataluniei, Aragonului si a Valenciei inconjurau un sistem corect de drepturi civile acordate de regele

tinutului in schimbul unui juramant de supunere. Mozarabii (crestinii din fostele teritorii musulmane) si musulmanii au fost mutati, ca sa repopuleze nou-cuceritele regiuni, ceea ce a dus uneori la tensiuni sociale. Proprietatile extinse (latifundios) in stil roman au fost date nobilimii sau date recompensa ordinelor militare si cavalerilor importanti (hidalgos), al caror cod social a fost descris de Cervantes in Don Quijote. Sistemul infam al latifundiilor-in care proprietati mari sunt conduse adesea de stapani absenti care folosesc muncitori prost platiti-inca dainuie, mai ales in Andaluzia. Aceasta a fost perioada extinderii catalane in bazinul Mediteranei, ceea ce a adus o prosperitate comerciala reflectata in explozia mareata a constructiilor din secolul al XIV-lea din Barcelona. In anul 1348 a lovit ciuma bubonica, urmata curand de foamete. Efectul acestora a fost o diminuare drastica a populatiei din Catalonia si, intr-o mai mica masura, si a celei din Aragon, Valencia si Baleare. Pana in 1412, hegemonia Castilliei era deplina, iar o ramura a acesteia, Trastamara, a creat o noua dinastie pentru estul Spaniei. Tulburalile au continuat in secolul al XV-lea. Razboaiele dinastice au devenit conflicte civile deschise intre sustinatorii ficei lui Enrique al IV-lea, Juana, si cei ai surorii acestuia, Isabel, in 1474. Cel mai puternic aliat al lui Isabel era sotul ei, Fernando de Aragon. Dupa castigarea bataliei de la Toro in 1476, conducerea lor in colaborare a transformat fata Spaniei, punctul culminant al schimbarilor fiind evenimentele memorabile din 1492. Anul acela a marcat descoperirea Lumii Noi de catre Cristofor Columb, ceea ce a deschis o noua fila in istoria Spaniei. Aurul si argintul din noile teritorii urmau sa fie turnate sute de ani, pentru a umple cuferele nationale, in timp ce Lumea Noua era cucerita de catolicism si de limba spaniola. Un alt eveniment important tot in 1492 a fost cucerirea Granadei musulmane de

catre armatele lui Fernando, dupa zece ani de asediu si de devastare rurala. Unificarea Spaniei a devenit deplina de indata ce a fost anexata Navarra. Monarhii Catolici Cruciadele pornite de Fernando si Isabel impotriva maurilor au fost fiintate puternic de Biserica.In schimb, aceasta a instaurat o lunga perioada de intoleranta religioasa. Intai expulzand evreii din Spania si la scurt timp amenintandu-i pe musulmani. Ambelor grupuri le fusese oferita solutia convertirii sau a exilului, dar cei care se converteau sufereau in continuare persecutii. Musulmanii convertiti, cunoscuti sub denumirea de moriscos, erau mutati in zone rurale special destinate acestui scop, iar proprietatile lor confiscate erau predate nobilimii, ordinelor militare si consiliilor orasenesti. Moscheile si sinagogile au fost demolate si reconstituie ca biserici, iar Inchizitia (infiintata in 1478) a devenit instrumentul central al puterii catolice si monarhice. Fernando si Isabel si-au extins si teritoriile din strainatete. Napoli a cazut in mainile celui mai mare general al acestora,Gonzalez Fernandez de Cordoba (cunoscut ca El Gran Capitan), iar calatoriile de pionierat ale lui Cristofor Columb dincolo de Ocean au inceput sa aduca recompense bogate. Desi aurul era principala atractie a Americilor, convertirea bastinasilor la crestinism a castigat pentru Fernando si Isabel titlul de los Reyes Catolicos (Monarhii catolici), atribuit de papa insusi, un spaniol care facea parte din familia Borgia. In afara acestor argumente de natura spirituala, spaniolii au fost ajutati in expansionismul lor si de catre limba castilliana, care fusese codificata in prima gramatica profesionala a Europei care a devenit lingua franca (limba cumona, de comunicare, limba administratiei si a documentelor oficiale) a Americilor. Pe masura ce conchistadorii isi intindeau plasa in Lumea Noua, populatia indigena cadea in fata lor, prada bolilor de Lumea Veche si a sabiei cuceritorilor.

Moartea Isabelei in 1504 a anuntat o cotitura in istoria Spaniei. Fernando a domnit pana a murit, in 1516, moment in care nepotul sau Carol (Carlos) era destul de mare pentru a mosteni coroana. Cand Carol I(1516-1556) a pasit pe pamant spaniol in 1517, el a gasit o tara cu recolte dezastruoase, crima si nemultumiri sociale generale. Regele de Habsburg, care nu vorbea deloc limba castiliana, era departe de a fi pregatit sa gestioneze societatea complexa si dezordonata pe care o mostenise. Cu toate acestea, acela a fost momentul inceputului unei noi ere.