Sunteți pe pagina 1din 7

UNIVERSITATEA BUCURESTI FACULTATEA DE FILOSOFIE Curs doctoral: INTERPRETAREA TEXTULUI FILOSOFIC Prof. Univ. Dr.

ION BANSOIU Interpretare a conditiei artistului in Republica lui Platon Drd. Madalina Predescu (Gheorghe-Tanase)
Relatia lui Platon cu artistii a devenit proverbiala, iar verdictul dat artei Muzelor in Cartea a X-a din Republica este cunoscut si de profani: arta poetica afara din Cetate! In analiza de fata, nu voi face referiri la temele principale ale Republicii, dreptatea ( - dikaiosine) si organizarea politica a Cetatii ( - politeia), ci ma voi rezuma strict la acest aspect al reconsiderarii conditiei artistului si artelor in cadrul lucrarii filosofice Republica. Fragmentele in care Platon face demonstratia inutilitatii unui anumit tip de arta in cadrul Polis-ului ideal, folosind doua tipuri de argumente, de natura epistemologica si de natura morala, se afla in partea a V-a, in Cartea a X-a, chiar din debutul ei facandu-se precizarea: Cugetand insa, vreau, nu in ultimul rand, sa vorbesc despre arta poetica. (595a) . Fragmentele pe care doresc sa le analizez sunt cele care ilustreaza argumentele morale ale demonstratiei impotriva artei imitative, Platon aratand aici de ce un anumit gen de arta poetica, prin analogie cu pictura, este cu totul daunatoare in Cetatea ideala. 1. Pictura ( - graphike), si in general arta imitativa ( mimetike), isi face treaba sa ce se afla departe de adevar ( aletheia); ea are de-a face cu o entitate din noi, aflata si ea departe de judecata ( - phroneseos) si nu se insoteste si nu se imprieteneste cu ceva sanatos si adevarat. Arta imitatiei ( - mimetike), inferioara ( phaiula) fiind, se insoteste cu ceva inferior si zamisleste lucruri inferioare (603a-b). Pentru a intelege aceste afirmatii trebuie sa prezentam Teoria Ideilor asa cum apare ea in Republica, in privinta nivelurilor, gradelor de apropiere sau departare de adevar, in analogiile Soarelui, Liniei divizate si in Mitul Pesterii. Teoria Ideilor e prezentata in Republica prin intermediul unor analogii (a Soarelui, a Liniei divizate si a Pesterii). Teoria cunoasterii a lui Platon comporta o ascensiune a cunosterii, in patru grade de adevar (aletheia), de la domeniul vizibilului la domeniul inteligibilului (509d). Valentin Muresan in Comentarii la Republica lui Platon arata ca primul domeniu e corespondent starii cognitive de doxa (opinie), al doilea, celui de episteme (stiinta adevarului). Domeniul vizibil este la randul sau impartit in doua grade sau trepte de adevar: prima treapta, a imaginilor, umbrelor obiectelor (pe perete, in apa sau in oglinda), a iluziilor optice, corespunde starii cognitive de eikasia (reprezentare); a doua, a obiectelor multiple, corespunde credintei (pistis). Domeniul inteligibilului este impartit in alte doua grade de adevar: treapta a treia, a obiectelor matematice, geometrice, a numerelor, corespunzand inteligentei analitice (dianoia); treapta a patra, a Formelor (Ideilor), esentelor, principiilor pure, ce

corespunde noesis-ului (intelectia pura) (510a, 510b, 511d-e). Produsele picturii, si prin analogie a oricarei arte imitative, deci si a artei poetice, se incadreaza in prima treapta, cea inferioara, a participarii la adevar (511e), fiind, asa cum voi arata mai jos, imitatie a imitatiei si chiar iluzie, deci corespunzand umbrelor obiectelor din realitate. Iata deci temeiul in baza caruia Platon considera pictura si arta poetica inferioare si insotindu-se cu ceva inferior (au efect asupra afectelor, considerate inferioare ierarhic fata de ratiune, ele apartinand domeniului doxa). 2. Aceasta parte imita mult si in chip felurit e vorba despre partea iritabila ( - aganaktetikon), in timp ce partea inteleapta ( - phronimon) si linistita ( - esihion), fiind mereu asemanatoare cu sine insasi, nici nu imita cu usurinta, nici nu e inclinata sa invete de la cel ce imita indeosebi in folosul oamenilor stransi la serbari si in teatre(604e) (gandirea rationala nu are nimic de invatat de la tragedieni). Partea inferioara la care se face referire, cu care artele imitatiei se insotesc, este partea iritabila a sufletului, cum o denumeste Platon, adica afectele, sentimentele. Arta, spune el, nu influenteaza ratiunea, ci produce dezlantuirea sentimentelor. Pentru a explica atitudinea fata de mimesis, trebuie urmarita demonstratia realizata anterior in aceeasi Carte a X-a: inainte de a aduce argumentele morale, Platon a realizat o argumentatie impotriva artei poetice, de natura filosofica, aratand de ce imitatia in arta nu este benefica pentru Cetate. Astfel, in debutul argumentatiei Socrate incepe prin a da o definitie imitatiei (mimesis) Ce este imitatia, in principiu? (595c). Pentru demonstratie, Platon foloseste metoda obisnuita, introducand Teoria Ideilor: Noi neam obisnuit sa stabilim cate o Idee unica pentru toate multiplele care primesc acelasi nume (596a) Imitatia e comparata cu o oglinda, folosind metafora mesterului care face toate obiectele pe care le produc toti meseriasii (596c): desi oglinda poate contine toate lucrurile existente in lumea fizica, acestea sunt doar reflexii, aparente (dar acestea sunt aparente, nu exista in realitate (596e)), iar pasul urmator este sa compare pictorul cu acest mester al obiectelor aparente, caci desi el poate produce imaginea unui pat, aceasta nu este un pat adevarat (produce un pat aparent (596e)), iar patul adevarat e produs de mesterul de paturi. Dar daca mesterul de paturi nu face Ideea ci doar un pat oarecare (597a), atunci pictorul nu e decat un imitator al imitatiei: Oare crezi ca el (pictorul) incearca sa imite fiecare dintre entitatile lasate prin fire sau, mai degraba, obiectele confectionate de catre mesteri? (598a), asadar pictorul imita in lucrarile sale nu Ideile, ci obiectele fizice, create de altcineva (imitatia imitatiei). Demonstratia inferioritatii mimesisului este filosofica, epistemologica, deoarece implica teoria Ideilor (cel care contempla Ideile in sine vede adevarul, iar cel care priveste lucrurile fizice nu vede decat aparente, imitatii, umbre ale Ideilor create de zei). Continuand, Platon arata ca pictura este nu numai o imitatie a imitatiei, ci si o imitatie a iluziei optice, nu a adevarului: Patul, fie ca il privesti dintr-o parte, din fata, ori altminteri, se deosebeste de sine insusi? Sau cumva, desi nu presupune nicio deosebire, pare a fi diferit? (598a), considerand ca aspectul diferit al unghiurilor de vedere a unui obiect constituie o iluzie si ca pictorul nu reda obiectul asa cum este el in realitate, cu toate elementele constitutive, ci asa cum pare atunci cand il privesti dintr-un singur unghi vizual. Ca argument contrar celor spuse pana acum, si in favoarea artelor plastice, in doua pasaje separate de cele mentionate Platon foloseste ca argument comparatia cu pictura,

dar nu aduce in discutie pictura ca imitatie a imitatiei, ci dimpotriva, pictura idealizanta, pictura in sensul contemplarii esentelor pure, de redare a unui ideal de frumusete (kalokagathia si canoanele de frumusete prezente in arta greceasca), el dand dovada astfel ca avea cunostinta de o astfel de arta practicata in vremea sa. In Partea a III-a, Cartea a Va, pentru a arata de ce proiectarea unei cetati ideale, dar inexistente in realitate, este in principiu buna, Platon o compara cu pictura idealizanta, pe care o admira, considerand ca tinde catre esente, imita Ideile, nu lucrurile fenomenale: Crezi ca este un pictor mai rau cel care, reprezentand intr-un model in ce fel ar fi omul cel mai frumos si care, punand in pictura sa totul asa cum se cuvine, nu ar putea totusi da seama ca ivirea unui astfel de om este si cu putinta? (472d) (chiar daca nu poate demonstra ca o cetate buna in mod ideal poate fi intemeiata, scopul proiectarii ei este bun.). Ceea ce construieste Platon in Republica este o cetate ideala, pe care, pentru a o face inteligibila in termenii teoriei sale a Ideilor, este obligat sa o epureze de toate elementele care prin prezenta lor ar dauna coerentei acestei teorii, intre care se numara si artele plastice si poezia, fiind legate de imagine si prin aceasta, de ideea de mimesis, asadar acesta este motivul atitudinii sale intransigente, nu faptul ca ar fi dispretuit cu adevarat artele sau le-ar fi considerat periculoase pentru societate. Al doilea pasaj in care este folosita metafora picturii este cel in care se discuta reconstructia cetatii de catre regii-filosofi, in Partea a III-a, Cartea a VI-a: O cetate nu ar putea fi fericita, daca pe ea nu ar schita-o pictorii ce se folosesc de un model divin. (500e) Preluand filosofii cetatea si caracterele oamenilor ca pe o panza, mai intai ei le vor curata Punand culoarea filosofii vor trebui apoi sa priveasca des in ambele directii, atat la dreptatea, frumosul si cumpatarea aflate in firea lucrurilor si la toate pe potriva lor, cat si catre |imaginea| pe care ar obtine-o in oameni, realizand prin amestec si imbinari de ocupatii ceva care seamana intr-adevar cu un adevarat barbat si avand drept calauza acel principiu existent in oameni pe care Homer l-a numit chipul si asemanarea divinului ( teoeides , teoeikelon) pana ce ar obtine caractere umane, pe cat posibil, asemanatoare cu zeii. (doua lectiuni: teoeidi = asemanatoare cu zeii sau teofili = agreabile zeilor). (501a-b). Consider faptul ca Platon compara aici filosofii ce construiesc Cetatea, cu pictorii ce lucreaza dupa un prototip divin (contempland Lumea Idelior, nu obiectele fenomenale), semnul pretuirii reale de care se bucura arta in conceptia lui Platon. (De fapt, Platon insusi este un artist printre filosofi modul sau de manifestare in lucrarile filosofice este unul artistic, dialogul, drama.) 3. Despre poet ( - poietes): Atunci, pe drept, am putea sa-l luam si sa-l asezam fata in fata cu pictorul ( - sographo). Caci el seamana cu acesta din urma prin aceea ca produce lucruri nevrednice in raport cu adevarul, ca si prin faptul ca se insoteste cu partea nu cea mai buna a sufletului si ca e pe potriva acesteia. Si astfel, cu indreptatire nu l-am putea primi intr-o cetate ce va avea legi bune, fiindca el trezeste acea parte a sufletului, o hraneste si, intarind-o, nimiceste partea rationala ( - logistikon). (605a). Poetul, tragedianul, este la acelasi nivel cu pictorul, din cele doua puncte de vedere - ei fiind de partea opiniei ( doxa) (la nivelul reprezentarilor, considerate de Platon imitatii ale imitatiilor), nu a stiintei adevarului ( episteme), de asemenea, deoarece arta sa inraureste partea inferioara a sufletului (afectele, instinctele).

Comparatia artei Muzelor cu pictura se realizeaza pentru a o cobori pe prima pana la nivelul de arta manuala ( techne), inferioara, mestesug, cum erau considerate artele plastice in Grecia antica: asa cum pictorul poate reda un cizmar sau un dulgher fara a cunoaste aceste meserii, nici Homer sau tragedienii nu pot cunoaste toate meseriile, tot ceea ce priveste virtutile si viciile omenesti, precum si tot ce e in legatura cu zeii (598e), ci sunt si ei niste imitatori, asadar poezia si tragedia sunt arte imitative. Operele lor vin in al treilea rand pornind de la ceea-ce-este ei produc iluzii si nu realitati (599a). Constructia dialectica prin care Platon demonstreaza inutilitatea artei tragice si poetice pentru Cetate se afla in Cartea a X-a, insa in Partea a II-a, Cartea a III-a, apar premisele acestei demonstratii, pe care le voi reconsidera in final, aratand rolul constructiv al artei in cetate. Pentru a arata ce este dreptatea si cum ar trebui sa fie omul drept, se pleaca de la analogia cu cetatea in care ar trebui sa vietuiasca un astfel de om si se arata cum trebuie sa se desavarseasca educatia ( - paidia) unui paznic al cetatii, cum numeste Platon soldatii si conducatorii cetatii. Inca din frageda pruncie, acesta ar trebui sa fie educat prin insasi arta Muzelor (gimnastica ( gimnastike), pentru trupuri ( - somasi), si arta muzelor ( - mousike), pentru suflet ( psiche) (376e), asadar ea este foarte folositoare in cetate, dar aceasta arta trebuie sa fie purificata de elementele nepotrivite pentru rolul ei pedagogic. Astfel, poetul nu ar trebui sa infatiseze personaje in posturi umilitoare, nedemne, cu atat mai putin zei facand acte de violenta, caci zeul nu este cauza tuturor lucrurilor, ci numai a celor bune. (Aici apare pentru prima data comapratia cu pictura, in sensul redarii ne-adevarului: Cand vreun mit ar reprezenta rau, prin cuvant, realitatea privitoare la zei si eroi, precum un pictor care ar zugravi figuri ce nu seamana cu modelele pe care ar dori sa le infatiseze (377e).) Pentru a descrie educatia paznicilor, se arata care sunt atributiile lor si de la ce ar trebui ei sa fie opriti (de la imitarea lucrurilor rele, urate, nearmonioase): paznicii cetatii trebuie sa fie doar artizanii desavarsiti ai libertatii cetatii si sa nu se indeletniceasca cu nimic altceva si deci nici sa imite. (395cd) Pentru a denunta caracterul imitativ al artei poetice, Platon face apel la primele versuri din Iliada, in care, Homer istoriseste ca si cum ar vorbi Chryses, un batran, si nu el, poetul, Platon considerand ca astfel amageste cititorul, prin imitatie. Consider ca aceasta atitudine este ironica sau auto-ironica: Platon pledeaza impotriva artei imitative si a impersonarii unui alt individ, dar el insusi isi construieste opera ca o aparenta de lucrare dramatica (dialog), in plus el isi exprima ideile substituindu-se personajului Socrate. De altfel Socrate insusi este o dublura, in Republica si in alte dialoguri de maturitate el fiind doar un personaj de fictiune care prezinta complexul teoriilor filosofice platoniciene. In continuare voi aduce ca argumente in favoarea artelor poetice si grafice, fragmente din aceeasi parte a lucrarii. Formarea caracterului bun, virtuos, al paznicului, se datoreaza influentei artelor inca din educatia timpurie: Vorbirea frumoasa, armonia, tinuta frumoasa, ritmul frumos, urmeaza simplitatii acelei judecati ce se bizuie pe un caracter frumos si bun. (401a) Aceste calitati se gasesc din belsug in pictura si in toate mestesugurile asemanatoare, din plin se afla si in arta tesutului si in broderie, in arhitectura si in producerea celorlalte obiecte; in plus se regasesc si in firea trupurilor si in cea a tuturor celorlalte vietuitoare in toate acestea se afla tinuta frumoasa si cea urata.

Cat despre tinuta rea, lipsa de ritm si lipsa de armonie, acestea sunt surori cu vorbirea urata si caracterul urat; celelalte sunt surori ale caracterului contrar, cumpatat si bun; dar si imitatiile |tuturor obiectelor si vietuitoarelor in care exista armonie frumoasa si ritm| sunt surori cu acest ultim caracter. (401c). Paznicii cetatii trebuie sa imite caracterul bun, sa mearga pe urmele frumosului, iar arta Muzelor este cea mai potrivita acestui scop: Fiindca cel mai mult patrund inlauntrul sufletului atat ritmul cat si armonia si il incing cu multa putere, aducand dupa sine tinuta frumoasa (401d). Omul nostru le-ar lauda pe cele frumoase si s-ar bucura de pe urma lor, primindu-le in suflet si s-ar hrani cu ele, ajungand un om de isprava frumos si bun. Iar pe cele urate le-ar dojeni pe buna dreptate si le-ar uri, inca copil fiind , iar ajungand la varsta ratiunii s-ar bucura de ea, recunoscand-o, din pricina asemanarii |cu lucrurile frumoase|. (402a) In continuare Platon arata in ce fel s-ar putea dezvolta personalitatea cetateanului menit sa devina paznic, daca ar fi educat in spiritul gimnasticii, dar ar neglija latura artistica si intelectuala a educatiei: daca persoana s-ar trudi cu gimnastica dar nu s-ar atinge de arta Muzelor si filozofie dorinta sa de invatatura negustand din nicio invatatura sau cercetare, nici de vorba neavand parte, nici de oricare alta arta muzicala, ar ajunge nevolnica, surda si oarba, fiindca nu a fost desteptata, nici hranita, simtamintele sale nefiind purificate. Un astfel de om va ajunge sa urasca cuvantul, ca si Muzele; el nu se va folosi de grai ca sa convinga, ci actioneaza prin forta si salbaticie fata de toate, precum o fiara, traind in nestiinta, strambatate, lipsa de ritm si har. (411c-d-e). Asadar, arta Muzelor nu numai ca nu este demna de dispret, dar este chiar un element foarte necesar, obligatoriu chiar in educatia paznicilor. Platon merge mai departe cu afirmatia, adaugand ca Vreun zeu a daruit oamenilor pentru acestea doua inflacararea ( - timoeides) si dragostea de intelepciune ( filosofia) cele doua arte arta Muzelor ( - mousike) si gimnastica ( - gymnastike) si nu pentru suflet si corp (decat in al doilea rand). Pentru inflacarare si dragostea de intelepciune deci, pentru ca ele sa se armonizeze intre ele, urmand sa fie intinse si relaxate pana la potrivire. (411e-412a) Conducatorul Cetatii trebuie sa fie cel ce imbina cel mai bine gimnastica si arta Muzelor, un desavarsit muzician, stapan pe armonie (412a). In Partea a II-a Cartea a III-a apare pentru prima data descrisa scena alungarii tragedianului (poetului) din cetate, dar cu intreaga consideratie pe care acesta o merita pentru talentul sau: Daca, prin urmare, ne-ar sosi in cetate vreun barbat in stare prin iscusinta sa, sa se preschimbe in toate felurile si sa imite toate lucrurile, si daca ar voi sa ne arate creatiile sale, noi am ingenunchia dinaintea lui ca dinaintea unui om divin, minunat si placut, dar i-am spune ca un atare barbat nu-si afla locul in cetatea noastra, nici nu-i este ingaduit sa soseasca aici. Dupa ce i-am turna pe crestet ulei parfumat si lam incununa cu panglici de lana, l-am trimite in alta cetate, urmand sa folosim un poetpovestitor mai sever si mai putin placut, spre a castiga ceva de pe urma lui, un poet care ar imita exprimarea omului de isprava si care ar spune ce are de spus urmand canoanele pe care le-am prescris de la inceput, cand ne-am apucat sa-i educam pe osteni. (398a-b) Insa in Cartea a X-a este reconsiderata atitudinea fata de arta Muzelor in Cetatea ideala: Iata deci ce sa spunem, atunci cand ne reamintim ca, in mod cuvenit, am alungat mai demult poezia din cetate Caci ratiunea ( - logos) ne-a silit. (607b) Nu este atunci drept ca ea sa poata sosi din exil, spre a se dezvinovati in vers liric sau intr-alt fel de vers? (607d) Vom sta cu bunavointa, asteptand ca ea sa se arate drept foarte buna

si foarte adevarata. (608a) Daca nu va fi in stare sa se dezvinovateasca, Nu trebuie sa luam in serios o asemenea poezie, ca pe una ce ar avea de-a face cu adevarul si ar fi serioasa, ci trebuie ca cel ce o asculta sa fie cu multa luare-aminte (608a). Asadar poezia si seamana ei tragedia nu sunt alungate fara drept de apel, dar sunt silite sa renunte la haina lor imitativa si fabuloasa, sau in caz contrar sunt decazute la nivelul de ne-adevar, de iluzie. 4. Imitatia poetica ( - poietike mimesis) produce afecte asemanatoare in noi. Ea le hraneste, udandu-le, desi ele ar trebui sa se usuce, si le asaza peste noi stapane, desi ele ar trebui sa fie subjugate daca am voi sa devenim mai buni si mai fericiti ( eudaimonesteroi), in loc de mai rai si mai nenorociti. (606d). Ca ultim argument impotriva artei imitative Platon arata caracteristica tragediei de a da putere afectelor care in viata particulara nu fac cinste unui om, spune el (mila, rusinea, tanguirea sau situatiile comice, rasul), acestea ajungand sa stapaneasca ratiunea. Aceasta problema, explicata mai sus in context, va fi discutata revalorizand din perspectiva istorica aceeasi tema, ilustrata in teoria katharsisului la Aristotel. In Poetica sa, vazuta si ca o estetica (explicand caracterisitcile artei dramatice si rolul sau in societate), dar si ca o poetica propriu-zisa, (teoretizand ca intr-un manual al tragedianului regulile de care ar trebui sa tina seama in profesarea artei sale), Aristotel se raporteaza la ideile Platon, ca in majoritatea lucrarilor sale, adoptand termenii consfintiti prin traditie, dar combatandu-i teoriile. Definind tragedia, Aristotel explica rolul acesteia in purificarea sufletului uman, folosind ca arme tocmai patimile starnite de aceasta. Astfel, tragedia este imitatia unei actiuni alesesi intregi, de o oarecare intindere, in grai impodobit cu felurite soiuri de podoabe imitatie inchipuita de oameni in actiune, ci nu povestita, si care starnind mila si frica savarseste curatirea acestor patimi ( katharsis ton pathematon)(1449b20-25). Katharsisul, aceasta purificare de patimi, de vicii, este vazut in sensul unei vindecari: la fel cum trupul poate fi vindecat de o boala printr-un medicament care in cantitati mai mari ar putea fi otrava, dar in cantitatea potrivita cunoscuta de medic, poate vindeca boala, tot astfel si sufletul, asaltat de patimile transfigurate prin reprezentarea spectacolului, nu va fi coplesit de ele, ci va iesi purificat, vindecat. Aceste patimi au putere de inraurire mai mult si mai mult atunci cand se vor desfasura impotriva asteptarii, dar decurgand totusi unele din altele, ca si cum s-ar fi petrecut cu socoteala(1452a), asadar efectul lor este maxim atunci cand inlantuirea faptelor are un tel scontat, un deznodamant care isi are semnificatia tocmai in aceasta inlantuire, destinul personajelor avand o ratiune interna in cadrul piesei si astfel intreaga compozitie dramatica va produce acele sentiemente care vor duce la vindecare, la katharsis. Pe langa ideea de katharsis Aristotel are il lucrare si alte teorii si atitudini legate de arta poetica, de exemplu considera poezia ca fiind apropiata de universal, deoarece infatiseaza caractere, tipuri umane, asadar in limbaj platonician contempla Lumea Ideilor: Poezia e mai filosofica si mai aleasa decat istoria, pentru ca poezia infatiseaza mai mult universalul, cata vreme istoria, mai degraba particularul.(1451b5) Artistul este in viziunea lui Aristotel o persoana foarte echilibrata, armonioasa, pentru a putea imprumuta caracterele tuturor personajelor create: Darul de a misca in cel

mai inalt grad nu-l au decat cei ce, impartasind dispozitia fireasca a creaturilor lor, se lasa stapaniti de patima fiecareia.. Darul poetic exista mai degraba in indivizii armonios inzestrati, decat in cei exaltati, deoarece ultimii sunt iesiti din fire, pe cand primii se adapteaza oricarei situatii. (1455a25-30) Am vazut cum in parti distincte din textul lucrarii Republica Platon insusi aduce argumente in defavoarea, dar si in favoarea pastrarii artelor in Cetatea ideala, uneori prin metafore din care transpare fara echivoc apropierea si aprecierea, admiratia sa pentru o anumita forma de arta, cea care idealizeaza, adica se naste din contemplarea Ideilor. Consider ca doar o lectura superficiala, care nu da importanta aspectelor complexe din cadrul operei platoniciene, ar putea concluziona ca intentia lui Platon este aceea de a defaima artele cu toate ramurile si genurile lor, condiderandu-le inutile in societate. In realitate, alungarea poeziei din Cetate este o actiune dictata de necesitatea coerentei teoriei cunoasterii la Platon: pentru ca acea delimitare neta a celor doua planuri, domeniul vizibilului si domeniu inteligibilului, sa poata fi coerenta in intreaga desfasurare a lucrarii, iar metaforele prezente in miturile prin mijlocirea carora Platon isi face cognoscibila teoria sa aib valoare universala, toate elementele impure si nedefinite nu isi aveau locul in cadrul teoriei, deci nici in proiectia sa Cetatea ideala. Din pacate concluziile superficiale referitoare la atitudinea platoniciana fata de arta si artisti s-au sedimentat in prejudecati prezente si in actualitate, rezultand in manifestarile vietii sociale ca dispret pentru valorile culturii artistice si totodata dezinteres pentru educarea estetica a publicului. Astfel, intentionez sa introduc in teza de doctorat (cu titlul Cunoastere si sensibilitate) un capitol in care sa demitizez aceste prejudecati, cu scopul de a demonstra ca nu exista in originile traditiei de gandire europeana marturii ale unei inferioritati a cunoasterii estetice prin intermediul operei de arta.

Bibliografie: 1. Platon, Republica, trad., coment., note Andrei Cornea, Ed. Teora, Bucuresti, 1998 2. Valentin Muresan, Comentariu la Republica lui Platon, Ed. Metropol, Bucuresti, 2000 3. Aristotel, Poetica, trad., note Pippidi, Ed. IRI, Bucuresti, 1998