P. 1
globalizare

globalizare

4.29

|Views: 12,801|Likes:
Published by api-3714817

More info:

Published by: api-3714817 on Oct 15, 2008
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/18/2014

pdf

text

original

“Două ţări care au, şi una şi alta, restaurante MacDonald’s nu au purtat niciodată război între ele de când au aceste restaurante”

Thomas L. Friedman, “Lexus şi măslinul”

Globalizare şi regionalizare

CUPRINS Introducere ………………………………………. Capitolul 1 Globalizarea – conţinut şi semnificaţii ……… … Capitolul 2 Corporaţiile multinaţionale – principalul vector al globalizării …………………………………….. Capitolul 3 Globalizarea producţiei – firma în faţa provocărilor globale …………………………… Capitolul 4 Globalizarea economiei – argumente pro şi contra …………………………………………….. Capitolul 5 Raportul globalizare – regionalizare ………….. Capitolul 6 Uniunea Europeană ………………………… ….. Capitolul 7 Dezvoltarea regională în România ……………. Capitolul 8 Planul Naţional de Dezvoltare ……………… …. 2

Globalizare şi regionalizare Bibliografie

3

Globalizare şi regionalizare INTRODUCERE Realizarea unui curs cu titlul “Globalizare şi regionalizare” s-a dovedit încă de la început o provocare. Motivele sunt numeroase: cele două cuvinte se repetă aproape obsesiv în literatura de specialitate a ultimilor ani. Cărţi, articole, comunicări la conferinţe ştiinţifice …. nenumărate lucrări în care autori renumiţi îşi spun părerea referitoare la procesul de globalizare şi la cel de regionalizare. Principala problemă în momentul în care trebuie să predai studenţilor o disciplină cu acest nume este cea a selecţiei: care sunt cele mai avizate păreri, care sunt cele mai competente opinii în domeniu? Pentru că un curs trebuie să transmită informaţie, să spună lucruri necontroversate, despre un subiect extrem de controversat. În plus, pentru a scrie un curs de autor, trebuie să spui ceva nou: se poate spune oare ceva nou despre globalizare şi regionalizare? Cu siguranţă da. Dar este oare important pentru studenţi să afle o opinie anume despre acest subiect, sau, dimpotrivă este bine să afle cât mai multe opinii pentru a-şi forma în final propria părere? Iată câteva dintre motivele care au dus la actuala structură, mai puţin obişnuită a cursului de 4

Globalizare şi regionalizare Globalizare şi regionalizare. Fiecare capitol este tratat pe baza unei bibliografii specifice, considerată relevantă pentru tema respectivă. Coerenţa este asigurată prin succesiunea – logică, spunem noi – a capitolelor, precum şi prin comentariile de la începutul sau sfârşitul fiecărei teme. Parcurgerea acestui curs trebuie să asigure în primul rând însuşirea câtorva concepte fundamentale pentru fiecare viitor economist. Dar, cel puţin la fel de important este ca fiecare dintre cititori să perceapă deschiderea intelectuală pe care o presupune o asemenea disciplină. Practic, fiecare referinţă bibliografică, întregul curs se vrea un îndemn la lectură. Autoarea

5

Globalizare şi regionalizare

Capitolul 1 GLOBALIZAREA – CONŢINUT ŞI SEMNIFICAŢII

Intensificarea globalizării constituie trăsătura fundamentală a economiei mondiale la începutul secolului XXI. Ea se caracterizează prin accentuarea tendinţei de reducere şi eliminare a barierelor dintre economiile naţionale, precum şi amplificarea legăturilor dintre aceste economii. Deşi este unul dintre cei mai utilizaţi termeni în literatura de specialitate, nu se poate spune că există o definiţie general acceptată. Una dintre cele mai cunoscute este definiţia Băncii Mondiale: Globalizarea se referă la faptul observabil că în ultimii ani o parte din ce în ce mai mare a activităţii economice la nivel mondial se derulează între persoane şi firme din ţări diferite.

6

Globalizare şi regionalizare Formele globalizării Această creştere a activităţii economice în afara graniţelor a luat diferite forme: • Comerţul internaţional - o parte din ce în ce mai mare a bunurilor şi serviciilor consumate provin din importuri. În domeniul relaţiilor financiare externe, procesul de globalizare se oglindeşte aşadar în creşterea mai rapidă a comerţului internaţional faţă de producţia mondială. În perioada 1950 – 1994, comerţul internaţional a crescut de 14 ori, în timp ce producţia mondială a sporit de 5,5 ori. Dinamica rapidă a comerţului internaţional constituie o consecinţă a adâncirii diviziunii internaţionale a muncii, a liberalizării accesului pe pieţele externe de bunuri şi servicii şi a progresului tehnici în domeniul transporturilor şi telecomunicaţiilor. • Investiţiile străine directe - factorii determinanţi ai creşterii rapide a investiţiilor străine directe sunt: liberalizarea politicilor în domeniu; implementarea programelor de privatizare, cu participarea investitorilor străini; achiziţiile şi fuzionările de întreprinderi, ca urmare a sporirii concurenţei; noile tehnologii, care facilitează transporturile şi telecomunicaţiile, precum şi organizarea managementului firmelor implantate la mari 7

Globalizare şi regionalizare distanţe. Producţia internaţională, inclusiv producţia societăţilor transnaţionale, a filialelor şi a altor întreprinderi legate de societăţile multinaţionale, prin acorduri şi alianţe, fără participarea de capital a cunoscut o puternică dezvoltare. Vechea schemă de fabricaţie într-o ţară şi vânzarea într-o altă ţară a cedat terenul operaţiunilor de fabricaţie internaţională. Progresul tehnologic permite descompunerea şi dezagregarea proceselor de producţie. Firmele îşi aleg pentru fiecare dintre fazele procesului de producţie locul care întruneşte cei mai favorabili factori de producţie. În consecinţă, exportul nu mai reprezintă adeseori vânzarea unui produs naţional către un cumpărător străin, ci decurge din diferitele localizări naţionale ale întreprinderilor care participă la crearea aceluiaşi produs. Societăţile multinaţionale pot contribui la stimularea dezvoltării economice în ţările de implantare, la întărirea capacităţilor lor tehnologice, la formarea resurselor lor umane, la facilitarea accesului la noi pieţe. • Pieţele financiare – globalizarea activităţilor financiare a fost facilitată de progresele în domeniul comunicaţiilor şi informaticii. Odată cu pieţele financiare globale au apărut şi crizele financiare globale care au relansat discuţiile cu 8

Globalizare şi regionalizare privire la avantajele şi dezavantajele procesului de globalizare. Există opinii conform cărora globalizarea nu este un fenomen nou, ba chiar că lumea era mai integrată acum un secol. Comerţul şi investiţiile, ca proporţie din PIB erau comaparabile, iar datorită graniţelor deschise, oamenii puteau circula liber. Ce este totuşi nou în această perioadă? Pieţe noi • • Pieţe globale cu dinamică ascendentă în servicii: bănci, asigurări şi transporturi; Pieţe financiare noi: nereglementate, conectate, cu posibilitatea de a acţiona şi reacţiona la distanţă, în tim real, cu instrumente financiare noi precum produsele financiare derivate; • • Dereglementarea şi scăderea legilor antitrust, proliferarea achiziţiilor şi fuziunilor; O piaţă globală pentru bunurile de consum, cu mărci globale. Actori noi • Corporaţiile multinaţionale integrează producţia şi vânzarea, dominând producţia mondială;

9

Globalizare şi regionalizare • Organizaţia Mondială a Comerţului este prima organizaţie multilaterală cu autoritatea de a impune reguli guvernelor naţionale; • • O reţea internaţională în creşetere de organizaţii neguvernamentale; Blocurile regionale au devenit mai numeroase şi mai importante: Uniunea Europeană, ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est), NAFTA (Asociaţia Nord – Americană a Liberului Schimb), etc. • Grupurile de coordonare politică : G – 7, G – 10, G – 22, OECD. Reguli şi norme noi • • • Economia planetară; Democraţia s-a răspândit ca modalitate principală de alegere a regimurilor politice; Convenţiile referitoare la drepturile omului sunt adoptate şi cunoscute pe arii din ce în ce mai extinse; • • Convenţii globale referitoare la problemele de mediu; Convenţii multilaterale cu privire la drepturile de proprietate intelectuală, comunicaţii, investiţii, etc. 10 de piaţă s-a răspândit la scară

Globalizare şi regionalizare

Noi mijloace de comunicaţie (mai rapide şi mai ieftine) • • • Internet – ul şi comunicaţiile electronice conectează simultan mulţi oameni; Telefonia celulară; Transport mai rapid şi mai ieftin – aerian, rutier şi pe calea ferată.

11

Globalizare şi regionalizare

Capitolul 2 CORPORAŢIILE MULTINAŢIONALE ­ principalul vector al globalizării –

Literatura de specialitate reţine numeroase definiţii pentru corporaţiile multinaţionale. Astfel, una dintre primele definiţii acceptată pe scară largă este cea dată de R. Vernon în 1966, care menţiona că o corporaţie multinaţională reprezintă o firmă mare, deţinătoare de filiale industriale în cel puţin şase ţări. Ulterior, ca urmare a faptului că au apărut şi firme mijlocii cu vocaţie internaţională, această cifră a fost redusă la două ţări şi, în cele din urmă, chiar la una. Astfel, în prezent, majoritatea economiştilor acceptă că o corporaţie multinaţională constă dintr-o firmă care şi-a extins producţia şi piaţa dincolo de hotarele unei singure ţări. Un concept strâns legat de cel de corporaţie multinaţională este cel de grup – holding, prin care se înţelege un ansamblu format din societatea – mamă şi filiale plasate direct sub controlul său. Deci, societatea – mamă este un centru de decizie financiară cu rolul 12

Globalizare şi regionalizare de a arbitra permanent activitatea participanţilor, în funcţie de rentabilitatea capitalurilor angajate. O altă variantă de internaţionalizare urmată de corporaţiile multinaţionale este strategia tehno – financiară, care este rezultatul deplasării activităţii din străinătate, de la producţia materială directă spre furnizarea de servicii. Baza competitivităţii lor o formează know – how –ul şi activitatea de cercetare – dezvoltare. Firmele multinaţionale tind să valorifice aceste avantaje în toate sectoarele unde aplicarea competenţelor tehnologice este posibilă. Apariţia şi dezvoltarea corporaţiilor multinaţionale au schimbat radical datele referitoare la concurenţă. Au apărut industrii globale, definite drept industrii în care poziţia competitivă a firmelor dintr-o anumită ţară este semnificativ afectată de poziţia lor din alte ţări şi viceversa. O strategie globală va însemna creşterea interdependenţelor între activităţile separate geografic ale filialelor şi companiilor mamă. În acelaşi timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condiţiilor cererii de pe piaţa vizată. A devenit celebru dictonul “gândeşte global, acţionează local”. Urmarea firească a acestui lucru este tendinţa specializării filialelor în tipul de producţie care valorifică avantajul comparativ al ţării gazdă. De exemplu, activităţile intensive în muncă sunt localizate în ariile geografice 13

Globalizare şi regionalizare cu forţă de muncă ieftină. Laboratoarele de cercetare – dezvoltare sunt construite în apropierea marilor universităţi din ţările cu un potenţial ştiinţific şi tehnologic ridicat. În felul acesta, marile firme au intrat într-un nou stadiu al multinaţionalizării – cel al redistribuirii globale a factorilor de producţie. Globalizarea a depăşit paradigma tradiţională a utilizării şi combinării factorilor de producţie clasici doar la scară naţională. Marile corporaţii ale lumii caută să obţină avantaje în producţie, marketing sau cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producţie la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică. În 1970, primele 15 naţiuni dezvoltate ale lumii aveau circa 7500 de corporaţii multinaţionale, pentru ca, în 1994, aceleaşi 15 state să aibă aproximativ 25 000 de firme multinaţionale. În prezent, în întreaga lume există apropape 50 000 de astfel de firme, cu peste 280 000 de filiale răspândite pe tot globul. Biroul Internaţional al Muncii estimează că firmele multinaţionale au aproximativ 100 milioane de angajaţi proprii, ceea ce reprezintă 4% din forţa de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii şi 12% din cea a statelor în curs de dezvoltare. Vânzările totale anuale ale tuturor corporaţiilor multinaţionale se ridică la aproape 3,5 trilioane de dolari. Un număr 14

Globalizare şi regionalizare mare de corporaţii au vânzări anuale ce depăşesc 100 de miliarde dolari. La începutul anilor 90, General Motors realiza o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Finlandei şi Danemarcei, Ford depăşea PIB – ul Norvegiei, Arabiei Saudite sau Indoneziei, Royal Dutch Shell avea o cifră de afaceri mai mare decât PIB – ul Turciei, Argentinei, Poloniei sau Thailandei. În anul 1997, aproape 2/3 din primele 100 corporaţii multinaţionale activau în industria automobilelor, electronică şi de echipamente electrice, petrol, industria chimică şi farmaceutică. De asemenea, 89% din primele 100 companii multinaţionale aparţineau marii traide alcătuită din SUA, Uniunea Europeană şi Japonia. Pentru a evalua gradul de transnaţionalitate, UNCTAD (United Nations Conference on Trade and Development – Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Comerţ şi Dezvoltare) a adoptat indexul transnaţionalităţii. Acesta are o structură compozită, datorită luării în considerare a trei indici, şi anume: ­ ­ ­ active aflate în străinătate/total active; vânzări în străinătate/total vânzări; numărul angajaţilor în filialele amplasate în medie, indexul de corporaţii 15

străinătate/total angajaţi. În perioada 1990 – 1999, în transnaţionalităţii primelor 100

Globalizare şi regionalizare multinaţionale a crescut de la 51% la 55%, cu deosebire pe seama internaţionalizării activelor. În topul primelor 100 corporaţii multinaţionale sunt prezente doar câteva provenind din statele în curs de dezvoltare. Din acest motiv, UNCTAD realizează statistici paralele, pentru aceste state; astfel, pe primul loc în acest clasament se afla Daewoo Corporation (Coreea de Sud) cu 10,5 miliarde de dolari active plasate în străinătate. Primele 50 de corporaţii multinaţionale ce aparţin unor state în curs de dezvoltare provin din China, Coreea de Sud, Venezuela, Mexic şi Brazilia care împreună totalizează mai bine de 80% din activele plasate în străinătate ale celor 50. În 1998, UNCTAD a realizat pentru prima dată un top al companiilor multinaţionale din Europa Centrală şi de Est. Între primele 25 de firme este prezentă o singură companie românească, Petrom SA (locul 22), cu un index al transnaţionalităţii de 1,8% şi cu 140 de angajaţi în străinătate din totalul celor 88350 pe care îi are. Putem spune că astăzi, corporaţiile multinaţionale şi nu ţările reprezintă primul agent al comerţului internaţional.

16

Globalizare şi regionalizare Concluzii generale:  Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării activităţii companiilor multinaţionale, cât şi o cauză a afirmării lor tot mai puternice pe plan internaţional. Deşi activitatea acestora este concentrată în cea mai mare parte în statele dezvoltate, nu trebuie neglijat impactul lor asupra economiilor în curs de dezvoltare.  Pe fondul diversificării şi globalizării producţiei, valoarea adăugată creată în activităţile desfăşurate în străinătate a crescut în ritmuri mai înalte decât cea obţinută pe piaţa internă. În ultimul deceniu a crescut numărul aşa – numitelor megafirme care realizează vânzări în străinătate peste un miliard de dolari.  Se remarcă o tendinţă de concentrare a afacerilor în sectoarele care prezintă cele mai mari avantaje competitive şi spre pieţele cu un potenţial înalt de creştere a cererii, amplificat de un grad mai mare de liberalizare şi deschidere.  Noul val al mondializării capitalului, al cărui promotor sunt în primul rând corporaţiile multinaţionale, se deosebeşte în multe privinţe de cele precedente. El cuprinde o gamă largă de activităţi, dominate de servicii, facilitate de instrumente financiare extrem de sofisticate. 17

Globalizare şi regionalizare  În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esenţial. Mărimea întreprinderilor condiţionează expansiunea lor peste hotare, creând, totodată o sinergie operaţională şi financiară menită a reduce vulnerabilităţile.

18

Globalizare şi regionalizare

Capitolul 3 GLOBALIZAREA PRODUCŢIEI

-

Firma în faţa provocărilor globale –

“În următorii cinci ani vor exista două categorii de şefi: cei cu o viziune globală şi cei fără ocupaţie” – PETER DRUCKER

Phillip Kotler, Managementul marketingului, Editura Teora, 1997, p. 513 - 541 Globalizarea producţiei poate fi abordată din două puncte de vedere distincte: din perspectiva firmei sau din perspectiva teoriei comerţului internaţional. Firma parcurge procesul de internaţionalizare pornind de la întrebarea iniţială “să ne extindem sau nu în străinătate?”, trecând prin diferiet etape ale procesului respectiv, până la stadiul de organizaţie globală sau corporaţie multinaţională. Decizia de pătrundere pe pieţele internaţionale poate fi generată de motive multiple:  necesitatea de a riposta la creşterea concurenţei pe pieţele naţionale; 19

Globalizare şi regionalizare  identificarea unor oportunităţi de afaceri foarte profitabile;  clienţii societăţii care se deplasează în străinătate pot solicita servire internaţională., etc. Riscurile ce trebuie luate în consideraţie pot fi sistematizate astfel:  datoria externă a ţării în care se investeşte;  guvernele instabile;  problemele de schimb valutar;  restricţiille impuse de guvern la accesul pe piaţă al firmelor străine şi birocraţia;  tarifele şi alte bariere comerciale;  corupţia – “oficialităţile din unele ţări iau mită în schimbul cooperării, încredinţând o afacere mai degrabă celui care dă mai mult decât celui care are motive bine întemeiate să o ceară. Managerilor americani li se interzice, printr-un act aprobat în 1977, să dea mită, în timp ce concurenţi din alte ţări operează fără o asemenea interdicţie”  pirateria tehnologică;  costul de producţie ridicat şi adaptarea costisitoare a sistemului de comunicaţie.

După ce avantajele şi dezavantajele au fost analizate pentru fiecare piaţă potenţială în parte şi
20

Globalizare şi regionalizare

firma a ales piaţa pe care urmează să se extindă, va trebui stabilită modalitatea cea mai eficientă de acces, variantele pentru care poate opta fiind următoarele: Exportul indirect
Principala modalitate de acces pe o piaţă externă este exportul. Exportul de circumstanţă este o modalitate de implicare pasivă în operaţiunile ce se desfăşoară pe o anumită piaţă, firma exportând uneori din proprie iniţiativă sau ca răspuns la comenzile spontane venite de pe pieţele externe. Exportul activ se desfăşoară în momentul în care firma se angajează să-şi extindă vânzările pe o anumită piaţă. Şi într-un caz, şi în altul, ea produce bunurile în propria ţară, adaptându-se sau nu la condiţiile existente pe noua piaţă externă. Exportul necesită efectuarea celor mai mici schimbări în structura liniilor de produse, în organizarea, investiţiile sau obiectivele firmei. În mod obişnuit, firmele încep să desfăşoare operaţiuni de export indirect prin implicarea intermediarilor independenţi. Aceştia pot fi încadraţi în patru categorii:

21

Globalizare şi regionalizare  Comerciant intern cu activitate de export: acest intermediar achiziţionează mărfuri de la producători interni şi le vinde în străinătate, pe cont propriu.  Agent intern cu activitate de export: acesta caută şi negociază achiziţii de mărfuri în străinătate în schimbul unui comision.  Organizaţie cooperatistă: o astfel de organizaţie desfăşoară activităţi de export în folosul câtorva producători, sub al căror control administrativ se găseşte în parte. Ea operează în domeniul valorificării pe pieţele externe a produselor agricole, materiilor prime ş.a.  Firmă – agent exportator: acest intermediar se ocupă cu activităţile de export ale unei societăţi, în schimbul unui comision. Exportul indirect oferă două avantaje. În primul rând, el implică investiţii mai mici, firma nefiind obligată să-şi constituie un compartiment de export, să angajeze personal de vânzare în străinătate sau să încheie un număr de contracte cu parteneri străini. În al doilea rând, exportul indirect implică un risc mai scăzut, legăturile stabilite cu intermediarii din străinătate determinându-i pe aceştia să aducă tehnică nouă, cunoştinţe şi servicii noi, ceea ce duce, în mod

22

Globalizare şi regionalizare normal, la creşterea eficienţei activităţii firmelor vânzătoare. Exportul direct În unele situaţii, societăţile decid să se ocupe singure de activităţile de export. Investiţia şi riscul sunt ceva mai ridicate, dar şi profitul potenţial este mai mare. Există câteva modalităţi de realizare a exportului direct:  Departament sau direcţie internă de export: un director comercial pe probleme de export se ocupă efectiv de vânzare şi de problemele pieţei, în funcţie de solicitări. Sarcinile sale pot fi preluate, la o scară mai mare, de un departament specializat al firmei care să execute toate operaţiunile de export şi să aibă ca obiectiv central obţinerea profitului.  Sucursală sau filială în străinătate: aceasta permite producătorului să – şi facă într-o mai mare măsură simţită prezenţa pe piaţa străină şi să realizeze o supraveghere mai atentă a acesteia. Filialele se ocupă cu vânzarea şi distribuţia produselor, putând desfăşura şi activităţi de depozitare şi promovare. Adeseori, ele joacă rolul unor centre de prezentare, reparaţie întreţinere a produselor societăţii.

23

Globalizare şi regionalizare  Reprezentanţii voiajori: societatea poate trimite în străinătate agenţi care să o reprezinte şi să îi găsească parteneri de afaceri.  Distribuitori sau agenţi autorizaţi străini: societatea poate acorda unor distribuitori sau agenţi străini drepturile de comercializare a produselor sale, în numele şi pe contul ei. Distribuitorului i se pot acorda drepturi exclusive de reprezentare a producătorului în ţara respectivă sau numai drepturi generale.

Licenţierea Licenţierea reprezintă o modalitate simplă de implicare a producătorului pe piaţa internaţională. Licenţiarul, respectiv proprietarul unui drept de proprietate industrială, permite unei firme străine folosirea procesului de fabricaţie, a mărcii de comerţ, a brevetului, a secretului comercial sau a oricărui bun de valoare, în schimbul unei taxe sau redevenţe. Licenţiarul are, astfel, posibilitatea de a penetr pe piaţa externă, în condiţii de risc minime, iar licenţiatul beneficiază de experienţa de producţie, de un produs binecunoscut sau de un nume, fără a fi nevoit să
24

Globalizare şi regionalizare

pornească totul de la zero. Coca – Cola se bazează în politica sa de marketing internaţional pe încheierea contractelor de licenţă cu societăţi de îmbuteliere din întreaga lume – denumite societăţi cesionare – furnizându-le acestora siropul, precum şi pregătirea necesară producerii, distribuţiei şi vânzării produsului.
Licenţierea are unele avantaje potenţiale, în sensul că firma deţine un control mai redus asupra licenţiatului decât dacă şi-ar instala propriile capacităţi de producţie. Mai mult, dacă licenţiatul are succes firma nu are nici un drept asupra profiturilor obţinute de acesta, putând constata chiar, că la încheierea contractului şi-a creat un concurent. Pentru a evita această neplăcere, licenţiarul furnizează, de obicei, câteva ingrediente şi componente necesare producţiei, asupra cărora deţine dreptul de proprietate. Dar marea speranţă a licenţiarului se legă de capacitatea sa superioară de inovare, comparativ cu posibilităţile licenţiatului, astfel încât acesta să depindă în continuare de el. Societăţile se pot lansa pe pieţele externe şi pe alte căi, cum ar fi contractul de management. În cadrul acestuia, o firmă încredinţează unei alte firme conducerea unui hotel, unui aeroport sau a unei alte instituţii din străinătate, în schimbul plăţii unei taxe. În 25

Globalizare şi regionalizare acest caz, firma nu mai exportă un produs, ci un serviciu. Contractul de management este o metodă de acces pe piaţa externă care presupune un risc scăzut şi un profit imediat. El este cu atât mai atractiv, cu cât firma contractantă îşi exprimă opţiunea de a deveni acţionar la societatea administrată, în decursul unei perioade de timp determinate. Pe de altă parte, relaţiile contractuale nu se modifică în cazul în care societatea dă puţinelor sale resurse manageriale o întrebuinţare mai bună sau dacă preia riscul întregii afaceri în scopul obţinerii unor profituri sporite. Contractul de management este cel care împiedică societatea să intre în concurenţă cu proprii ei clienţi. O altă metodă de acces pe pieţele internaţionale este contractul de producţie, prin care o firmă angajează producători locali care să-i fabrice produsul. Acest tip de contract prezintă dezavantajul exercitării unui control redus asupra procesului de producţie şi al unei posibile reduceri a profitului pe parcursul acestuia. Pe de altă parte însă, el oferă firmei şansa unui început mai rapid, cu riscuri mai mici şi cu posibilitattea unei viitoare asocieri sau achiziţionări a producătorului local. Societăţile mixte

26

Globalizare şi regionalizare Investitorii străini se pot asocia cu investitorii locali pentru a crea o societate mixtă, împărţind între ei dreptul de proprietate şi controlul asupra acesteia. Necesitatea sau dorinţa de a forma o societate mixtă poate avea motivaţii de ordin economic sau politic: fie că firmei străine îi lipsesc resursele financiare, materiale sau manageriale pentru a suporta singură întregul risc, fie că guvernul străin face din coproprietate o condiţie a accesului pe piaţă. Coproprietatea are câteva limite. Partenerii pot să nu cadă de acord asupra politicilor de investiţii, de marketing, ş.a., unul din ei optând pentru reinvestirea profitului în scopul dezvoltării societăţii, iar altul pentru retragerea lui. În plus, coproprietatea poate împiedica o societate multinaţională în realizarea politicilor de producţie şi de marketing la scară mondială.

Investiţia directă O ultimă modalitate de intervenţie străină pe piaţa unei ţări este proprietatea directă asupra mijloacelor de producţie. Societatea străină poate cumpăra toate drepturile asupra unei firme locale sau poate construi propriile capacităţi “pe loc gol”. În condiţiile în care firma capătă experienţă în activitatea de export, iar piaţa externă îşi măreşte capacitatea , 27

Globalizare şi regionalizare instalaţiile de producţie străine pot oferi avantaje deosebite. În primul rând, firma ar putea obţine economii de cost, concretizate în forţă de muncă sau materii prime mai ieftine, stimulente acordate de guvernul străin pentru investiţii, economii de transport ş.a. În al doilea rând, ea şi-ar putea îmbunătăţi imaginea în noua ţară prin crearea de noi locuri de muncă. În al treilea rând, şi-ar putea consolida relaţiile întreţinute cu guvernul, clienţii şi distribuitorii locali, fapt care îi va permite să îşi adapteze mai bine produsele la mediul intern de marketing specific ţării respective. În al patrulea rând, firma ar putea exercita un control total asupra investiţiei, perfecţionându-şi astfel politica de producţie şi cea de marketing, în vederea atingerii obiectivelor pe termen lung la nivel internaţional. În al cincilea rând, firma şi-ar putea asigura accesul pe piaţă, în cazul în care ţara gazdă ar promova ideea ca produsele să se realizeze cu componente fabricate pe plan local. Principalul dezavantaj al investiţiei directe constă în faptul că ea este expusă riscurilor generate de blocaje financiare, devalorizări ale monedei, înrăutăţiri ale conjuncturii pieţei sau de exproprieri. Reducerea sau stoparea activităţii firmei ar fi costisitoare, ţara gazdă putând solicita firmei să plătească un substanţial ajutor bănesc personalului disponibilizat. Firmei nu – i rămâne astfel, decât să 28

Globalizare şi regionalizare accepte aceste riscuri, în virtutea dorinţei exprimate de a opera pe cont propriu în ţara respectivă.

Procesul de internaţionalizare Numeroase firme tind să prefere o anumită modalitate de acces pe piaţa externă. Unele aleg exportul, datorită riscurilor minime pe care le implică acesta, altele pot alege licenţa, iar altele vor prefera investiţia directă. A insista însă în adoptarea unei singure modalităţi de acces ar fi o optică îngustă, ştiut fiind că nu toate ţările vor accepta importuri de orice fel, nici realizarea de investiţii directe. În consecinţă, este indicat ca firmele să-şi însuşească toate aceste metode de acces, căci chiar dacă au anumite preferinţe, ele trebuie să fie capabile să se adapteze oricărei situaţii. Majoritatea societăţilor multinaţionale importante utilizează mai multe asemenea metode. Problema cu care se confruntă majoritatea guvernelor este aceea că prea puţine societăţi naţionale participă la comerţul exterior, împiedicând astfel ţările să câştige suficientă valută pentru a plăti importurile de care au nevoie. Prin urmare, guvernele subvenţionează programe de promovare a exporturilor, care trebuie să se fundamenteze pe o 29

Globalizare şi regionalizare profundă înţelegere a procesului de internaţionalizare a firmelor. Procesul de internaţionalizare presupune parcurgerea a patru etape: 1. Activităţi de export neregulate 2. Export prin reprezentanţi (agenţi) independenţi 3. Stabilirea uneia sau mai multor filiale în străinătate 4. Construirea de capacităţi productive în străinătate. Firmele îşi conduc activităţile internaţională în cel puţin trei moduri: pe piaţa

 Departamentul de export: de obicei, o firmă debutează în activităţile de comercializare a mărfurilor pe piaţa internaţională prin simpla expediere a acestora către beneficiarul extern. Dacă vânzările în străinătate se extind, firma ăşi organizează un departament de export compus dintr-un director comercial şi câţiva asistenţi. Dacă vânzările cresc şi mai mult, în departamentul de export se includ diferite servicii de marketing, astfel încât firma să poată supraveghea mai atent activitatea. Dacă firma participă ca parteneră într-o societate mixtă sau se implică în operaţiuni de investiţii directe, 30

Globalizare şi regionalizare acest departament nu mai poate conduce corespunzător operaţiunile de export.  Divizia internaţională: numeroase firme se implică în mai multe afaceri pe pieţele internaţionale, o firmă putând realiza operaţiuni de export într-o ţară, acordând licenţe unei alte ţări, participând cu capital într-o a treia ţară şi având filială într-o a patra. Mai devreme sau mai târziu, ea îşi va crea o divizie internaţională pentru a face faţă activităţii complexe pe care o desfăşoară în străinătate. Această divizie va fi condusă de către un preşedinte, care va stabili obiectivele şi planurile financiare, el fiind răspunzător pentru îmbunătăţirea poziţiei firmei pe piaţa internaţională. Diviziile internaţionale pot fi organizate sub o mulţime de forme. Personalul unei asemenea divizii este alcătuit din specialişti în marketing, producţie, cercetare, finanţe, etc. Aceste unităţi pot fi organizate în funcţie de unul sau mai multe criterii. Astfel, ele pot fi organizaţii geografice (preşedintelui diviziei internaţionale îi sunt subordonaţi vicepreşedinţii regionali pentru Europa, America de Nord, Africa, Orientul Mijlociu, etc.; acestora le sunt subordonaţi directorii la nivel naţional, care răspund pentru forţele de vânzare, sucursalele, distribuitorii şi 31

Globalizare şi regionalizare deţinătorii de licenţe din ţările respective). Unităţile operative pot fi grupuri internaţionale de producţie, fiecare grup fiind condus de un vicepreşedinte răspunzător pentru vânzările efectuate de acesta pe piaţa mondială. Vicepreşedinţeii pot solicita specialiştilor în materie ai companiei să analizeze situaţia existentă în diferite regiuni geografice. Şi, în sfârşit, unităţile operative pot fi sucursale internaţionale, fiecare condusă de un preşedinte care raportează preşedintelul diviziei internaţionale.  Organizaţia globală: mai multe firme au depăşit etapa diviziei internaţionale şi s-au transformat în adevărate organizaţii globale. Ele au încetat să mai joace rolul unor comercianţi interni care se aventurează peste graniţe, îndeplinindu-l în prezent pe cel al comercianţilor care acţionează pretutindeni în lume. Conducerea şi personalul corporaţiei îşi propun să creeze condiţii favorabile de producţie, politici de marketing, fluxuri financiare şi sisteme de distribuţie la scară mondială. Unităţile care operează la nivel global sunt direct subordonate directorului executiv sau biroului executiv şi nu şefului diviziei internaţionale. Conducerea este alcătuită din 32

Globalizare şi regionalizare manageri selecţionaţi din mai multe ţări, echipamentele şi materialele necesare sunt achiziţionate din ţările care le furnizează la cel mai mic preţ, iar investiţiile sunt realizate acolo unde veniturile anticipate sunt cele mai mari.

33

Globalizare şi regionalizare

GLOBALIZAREA ECONOMIEI argumente pro şi contra –

1. Globalizarea este noul sistem, care a luat locul Războilui Rece Thomas L. Friedman, Lexus şi măslinul, Editura Fundaţiei Pro, Bucureşti, 2001 pg. 29 “ …Războiul Rece, ca sistem internaţional, îşi avea propria sa structură de putere: echilibrul dintre Statele Unite şi URSS. Războiul Rece îşi avea propriile sale reguli: în plan extern, nici o superputere nu va viola sfera de influenţă a alteia; în domeniul economic, ţările mai puţin dezvoltate se vor concentra asupra creşterii propriilor industrii naţionale, ţările în curs de dezvoltare asupra creşterii orientate spre export, ţările comuniste asupra autarhiei şi economiile occidentale asupra comerţului regulat. Războiul Rece avea ideile sale dominante: conflictul dintre comunism şi capitalism, destindere, nealiniere şi perestroika. Războiul Rece avea propriile tendinţe demografice: mişcarea persoanelor dinspre Est spre Vest a fost în 34

Globalizare şi regionalizare mare măsură îngheţată de Cortina de Fier, dar mişcarea de la Sud la Nord a fost un neîntrerupt şuvoi. …. Războiul Rece avea propria anxietate definitorie: teama de distrugerea nucleară. Toate aceste elemente ale sistemului Războiului Rece luate la un loc au influenţat politica internă şi relaţiile externe ale fiecărei ţări din lume. Actuala eră a globalizării este un sistem internaţional similar, cu propriile sale atribute unice, care contrastează violent cu cele ale Războiului Rece. În primul rând, Războiul Rece era caracterizat de o trăsătură unificatoare: divizarea. Acest sistem era simbolizat de un singur cuvânt: zidul. …. Sistemul globalizării este puţin diferit. Şi el are o trăsătură unificatoare – integrarea. Lumea a devenit un loc tot mai interconectat. … Acest sistem al globalizării este caracterizat de un singur cuvânt: WEB. Globalizarea are propriul set de reguli economice, reguli care gravitează în jurul deschiderii, dereglementării şi privatizării economiilor naţionale, pentru a le face mai atractive pentru investiţiile străine. În 1975, la apogeul Războiului Rece, numai 8% din ţările lumii aveau regimuri liberale, de piaţă liberă, iar investiţiile străine directe totalizau, potrivit Băncii Mondiale 23 miliarde de dolari. În 1997, numărul ţărilor cu regimuri liberale reprezenta 28%, iar investiţiile străine totalizau 644 miliarde de dolari. 35

Globalizare şi regionalizare Spre deosebire de sistemul Războiului Rece, globalizarea are propria ei cultură dominantă, care este şi cauza acţiunii ei omogenizatoare. … Globalizarea înseamnă, din punct de vedere cultural, extinderea amplă, chiar dacă nu totală a americanizării globului – de la Big Mac la Mickey Mouse. Globalizarea are propriile ei tehnologii definitorii: comuterizarea, miniaturizarea, digitalizarea, comunicarea prin satelit, fibrele optice şi Internetul. Globalizarea are, de asemenea, propriul ei model demografic: accelerarea rapidă a deplasării oamenilor din mediul rural şi din stilul de viaţă agrar în mediul urban care este mai strâns legat de tendinţele globale din modă, alimentaţie, pieţe şi divertisment. Globalizarea are prorpia structură de putere: sistemul globalizării este construit pe trei echilibre de forţă, care se intersectează şi se influenţează reciproc. Primul este echilibrul tradiţional dintre statele naţionale. În sistemul globalizării, Statele Unite sunt singura superputere dominantă şi toate celelalte naţiuni îi sunt subordonate într-un grad sau altul. Cel de-al doilea echilibru din sistemul globalizării este cel dintre statele naţionale şi pieţele globale. Aceste pieţe globale se compun din milioane de investitori care rulează bani de jur îmrejurul lumii printr-un simplu clic pe mouse. Statele Unite vă pot distruge aruncând bombe asupra ţării dumneavoastră, iar superpieţele vă 36

Globalizare şi regionalizare pot distruge scăzând dobânzile la obligaţiuni. Cel de-al treilea echilibru este cel dintre individ şi statele naţionale. … Globalizarea conferă indivizilor puterea de a influenţa deopotrivă pieţele şi statele naţionale. …. Osama bin Laden a declarat război Statelor Unite la sfârşitul anilor ’90, iar US Air Force a trebuit să lanseze un atac cu rachete de croazieră împotriva lui ca şi când ar fi fost un alt stat naţional. Gândiţi-vă! Statele Unite au lansat 75 de rachete de croazieră, fiecare costând 1 milion de dolari împotriva unui individ!” (+ 11 septembrie) “Jonathan Galassi, editorul primei ediţii a acestei cărţi, m-a sunat într-o zi şi mi-a zis: le-am spus câtorva prieteni ai mei că scrii o carte despre globalizare şi ei au replicat: Ah, Friedman, ăstuia îi place globalizarea!. I-am răspuns lui Jonathan că îmi reprezint globalizarea aşa cum îmi reprezint răsăritul. În general vorbind, cred că e foarte bine că soarele răsare în fiecare dimineaţă. Face mai mult bine decât rău, mai ales dacă foloseşti ecran solar şi ochelari de soare. Şi chiar dacă nu prea mi-ar păsa de răsărit nu aş putea schimba ceva la el. Nu eu am declanşat globalizarea şi nu eu pot s-o stopez ”

37

Globalizare şi regionalizare 2. Globalizarea implică numeroase riscuri, printre care şomajul, crizele financiare globale, adâncirea decalajelor între bogaţi şi săraci, de – culturalizarea, americanizarea, etc. Hans – Peter Martin, Harald Schumann, Capcana globalizării: atac la democraţie şi bunăstare, Editura Economică, 1999 Pg. 13 “20% din populaţia aptă de muncă ar fi suficientă în secolul următor pentru a asigura avântul economiei mondiale. .. O cincime din cei care caută de lucru vor fi de ajuns pentru a produce toate mărfurile şi a furniza serviciile de înaltă calitate pe care şi le poate permite societatea mondială. .. Dar ce se va întâmpla cu ceilalţi? 80% dintre cei ce doresc să muncească vor rămâne fără slujbe? … Problema viitorului este “to have lunch or to be lunch”, a avea mâncare sau a fi mâncat”.

George Soros, Criza capitalismului global, Editura Polirom, 1999 Pg.105 “Sistemul este favorabil capitalului financiar, care are libertatea de a se mişca acolo unde este mai bine 38

Globalizare şi regionalizare recompensat, ceea ce a dus la rapida dezvoltare a pieţelor financiare globale. Rezultatul este apariţia unui sistem circulator gigantic, care absoarbe capital prin pieţele şi instituţiile financiare de la centru, după care îl pompează către periferie, fie în mod direct, sub formă de credite şi investiţii de portofoliu, fie indirect, prin corporaţiile multinaţionale. … Sistemul este însă profund deficient … câştigul banilor are prioritate asupra tuturor celorlalte considerente sociale. Dezvoltarea economiei globale nu se sincronizează cu dezvoltarea societăţii globale. Critica pe care o aduc sistemului capitalist global are două direcţii principale: defectele mecanismului de piaţă (instabilităţile de pe pieţele financiare internaţionale) şi deficienţele apărute în sectorul ce nu aparţine relaţiilor de piaţă (non – market sector).”

David C. Korten, lumea post – corporatistă, Editura Antet, 1999 “Cartea mea precedentă, Când corporaţiile conduc lumea, împărtăşea opinii din conştientizarea mea personală a realităţii unei lumi conduse de speculanţi financiari şi afaceri la nivel înalt. De la publicarea ei în 1995, tendinţele îngrijorătoare pe care 39

Globalizare şi regionalizare le descria s-au agravat puternic. …. Sistemul financiar global este astăzi atât de instabil încât până şi marii speculanţi care au făcut averi de pe urma acestei instabilităţi lansează semnale de alarmă. Lumea post – corporatistă porneşte de la ameninţarea reprezentată de un colaps ecologic şi social, provocat de excesele unui sistem economic orb faţă de nevoile umane. … Ea este scrisă pentru a sfida povestea ce a devenit o mantră a discursului public şi care sună cam aşa: Că ne place sau nu – odată cu prăbuşirea socialismului – forţele globalizării economice şi noul capitalism global sunt imuabile şi ireversibile. Nu există alternativă. Trebuie să ne adâncim devotamentul faţă de consumerism, liber – schimbism şi creştere economică, chiar în timp ce îndurăm încercările distrugerii creatoare provocate de capitalism. Între timp, cei care vor supravieţui şi vor prospera trebuie să înveţe să câştige în competiţia nemiloasă generată de economia globală. Pentru cei dintre noi care consideră că viaţa înseamnă mai mult decât goana după bani şi achiziţionarea din megamall-uri a unor produse despre care aflăm că ne trebuie abia după ce vedem reclama la televizor, acest discurs este un îndemn dezumanizant la disperare şi resemnare.” 40

Globalizare şi regionalizare

RAPORTUL GLOBALIZARE – REGIONALIZARE

Economia mondială contemporană cunoaşte o evoluţie complexă, uneori contradictorie. Astfel, în paralel cu integrarea crescândă a economiei mondiale are loc şi o fragmentare a acesteia. Regionalizarea este procesul realizării unor aranjamente comerciale regionale cu grade diferite de integrare. În perioada postbelică pot fi identificate două valuri de integrare regională: începând cu anii 1950, au avut loc numeroase încercări de creare a unor zone de comerţ liber sau a unor pieţe comune în Europa, Africa, America Latină, Zona Caraibelor şi Asia. Cu excepţia Europei, încercările de integrare regională ale primului val au eşuat. Regionalismul celui de-al doilea val este un fenomen al anilor 1990. Este mai extins decât primul val şi este posibil să fi fost provocat de interdependenţa internaţională crescândă şi de progresele în comunicaţii. Al doilea val constă în încercările de a crea acorduri de comerţ regionale, asociaţii vamale, uniuni vamale şi pieţe comune. 41

Globalizare şi regionalizare Dintre cele 109 acorduri regionale înregistrate de Acordul General de Tarife şi Comerţ (GATT) în perioada 1984 – 1994, o treime au fost înregistrate între 1990 – 1994. Însă aceste proiecte de integrare regională sunt încă într-un stadiu de dezvoltare fragil şi niciunul nu se apropie de nivelul de integrare atins de Uniunea Europeană. Diverse grupări regionale au apărut între statele foste socialiste în perioada post – comunistă. Comunitatea Statelor Independente s-a creat în 1991 în urma prăbuşirii Uniunii Sovietice. Câteva ţări membre au semnat o Cartă a Cooperării economice, cu toate că principala orientare în politica economică a ţărilor CSI pare să fie spre o autonomie naţională sporită. Câteva ţări din regiunea Mării Negre au format o asociaţie intitulată Clubul Mării Negre. În anul 1993, membrii săi au convenit să creeze o bancă de comerţ şi dezvoltare şi un secretariat permanent, însă starea precară a economiilor statelor membre pare să frâneze dezvoltarea asociaţiei. Grupul ţărilor de la Vişegrad (Ungaria, Polonia, Republica Cehă şi Slovacia) au convenit să elimine în relaţiile lor reciproce tarifele şi au format Zona de Comerţ Liber Central – Europeană (CEFTA) la care au aderat Slovenia, Bulgaria, România şi Ţările Baltice. Însă toate aceste ţări îşi orientează comerţul către Europa Occidentală şi doresc să adere la Uniunea Europeană. 42

Globalizare şi regionalizare Asociaţia Nord – Americană de comerţ liber (NAFTA) este o zonă de comerţ liber alcătuită din SUA, Canada şi Mexic. Are drept obiectiv eliminarea tuturor restricţiilor din calea comerţului şi investiţiilor dintre cele trei ţări în următorii 15 ani. Relaţia trilaterală este în mod evident inegală. Canada are un PIB/Locuitor puţin mai mic decât SUA, dar o populaţie mult mai redusă. PIB – ul Mexicului este aproximativ 1/10 din cel al SUA. Comerţul intra – regional între cele trei ţări este restrâns şi şansele de supravieţuire ale acestei asociaţii sunt mici, dacă NAFTA nu vizează grade mai înalte de integrare. În America Latină cea mai semnificativă evoluţie recentă în integrarea regională este formarea uniunii vamale Mercosur, alcătuită din Brazilia, Paraguay, Argentina şi Uruguay. Mercosur cuprinde 45% din populaţia Americii Latine, reprezintă 33% din comerţul exterior şi aproximativ 50% din PIB – ul acestei zone. Pactul Andin încheiat în 1969 a căutat să stabilească relaţii între Venezuela, Columbia, Ecuador, Peru şi Bolivia însă membrii pactului au căzut de acord să creeze o zonă de comerţ liber doar în octombrie 1992, iar acordul a intrat în vigoare în ianuarie 1995. În anul 1960 a fost creată Piaţa Comună Central Americană alcătuită din Guatemala, El Salvador, Honduras, Nicaragua, Costa Rica şi Panama, dar care până în prezent a înregistrat puţine progrese pe calea 43

Globalizare şi regionalizare integrării. La fel, Comunitatea Zonei Caraibelor creată în 1973 alcătuită din 15 ţări membre, dar având o populaţie totală de numai 5,5 milioane de locuitori. Perspectivele unei Comunităţi Economice pentru Orientul Mijlociu (alcătuită din Israel, Iordania şi Palestina) nu constituie până în prezent decât o idee interesantă. În Asia de Est, succesul strategiilor economice individualiste înregistrate de cele opt ţări cu performanţe economice de vârf în economia mondială în perioada 1965 – 1994 (Japonia, Hong Kong, Republica Coreea, Singapore, Taiwan, Indonesia, Malayesia şi Thailanda) a făcut ca acestea să considere puţin avantajoasă ideea unei integrări economice profunde. Cooperarea regională în Asia s-a concentrat asupra unor măsuri de creare a unor zone de comerţ preferenţial. Membrii Asociaţiei Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN) – Singapore, Malayesia, Thailanda, Indonesia, Filipine şi Brunei – au convenit să creeze o zonă de comerţ liber până în anul 2003. Dar aceste ţări desfăşoară majoritatea comerţului lor cu alte ţări, nu una cu alta. Forumul de cooperare economică Asia – Pacific (APEC) este un forum consultativ creat în 1994 ce are drept obiectiv promovarea cooperării economice multilaterale între ţările de pe coasta Pacificului. Cei 15 membri ai Forumului sunt SUA, Canada, Japonia, Coreea de 44

Globalizare şi regionalizare Sud, Australia, Noua Zeelandă, Brunei, Indonesia, Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda, China, Hong Kong şi Taiwan. Deşi membrii au convenit elaborarea unui plan de creare a unei zone de comerţ şi investiţii libere în regiune până în anul 2020, nu există încă un acord de formalizare a relaţiei sub forma unui bloc. De altfel, diversitatea membrilor APEC poate împiedica evoluţia grupului spre forme superioare de integrare.

Zona de comerţ liber = grup de ţări între care sunt eliminate tarifele şi alte bariere comerciale, fiecare ţăară menţinându-şi însă propriile politici comerciale faţă de ţările din afara zonei. Uniune vamală = grup de ţări între care sunt eliminate restricţiile comerciale dar care aplică o politică concertată faţă de ţările nemembre şi un tarif extern comun pentru importurile din acele ţări, deşi ratele tarifare pot varia pe mărfuri. Piaţă comună = zonă care reuneşte mai multe ţări care aplică în comerţul dintre ele condiţii egale. Un asemenea sistem presupune o uniune vamală cu tarif extern comun, circulaţia liberă a factorilor de producţie, precum şi a bunurilor şi serviciilor şi armonizarea considerabilă a impozitelor şi altor politici. 45

Globalizare şi regionalizare Grupări de integrare economică regională Denumire Pactul Andin Nivel de Ţări membre integrare Zonă de Bolivia, comerţ liber Columbia, Peru, Ecuador, Venezuela Egipt, Irak, Iordania, Yemen Zonă de Brunei, comerţ Indonezia, preferenţial Malayesia, Filipine, Singapore, Thailanda Uniune Belgia, Olanda, vamală Luxemburg Piaţă Costa Rica, Comună Salvador, Guatemala, Honduras, Nicaragua, Panama Uniune Kenya, vamală Tanzania, Uganda Uniune Belgia, Olanda,

Consiliul Arab de Cooperare Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud – Est (ASEAN)

Benelux Piaţa Comună Central – Americană

Comunitatea Est Africană Uniunea Europeană 46

Globalizare şi regionalizare economică şi Luxemburg, monetară Franţa, Germania, Suedia, Marea Britanie, Irlanda, Italia, Danemarca, Grecia, Spania, Portugalia, Austria, Finlanda Zonă de 15 ţări membre comerţ liber UE + 4 ţări membre AELS Zonă de Islanda, comerţ liber Norvegia, Elveţia, Liechtenstein Zonă de Argentina, comerţ liber Bolivia, Brazilia, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Paraguay, Uruguay, Venezuela Piaţă Maroc, Algeria, comună Mauritania, Tunisia, Libia Uniune Argentina, 47

Zona Economică Europeană Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS) Asociaţia de Integrare Latino – Americană

Uniunea Maghreb

Mercosur

Globalizare şi regionalizare Brazilia, Paraguay, Uruguay Acordul Nord – Zonă de Canada, Mexic, American de comerţ liber SUA Comerţ Liber (NAFTA) vamală

48

Globalizare şi regionalizare

UNIUNEA EUROPEANĂ

Uniunea Europeană este gruparea regională cea mai importantă, care a înregistrat cele mai spectaculoase evoluţii comparativ cu alte tentative de integrare regională. Este o grupare alcătuită din 15 state industrializate dezvoltate, care a evouluat în principal după al doilea război mondial. Integrarea europeană este un proces cu rădăcini istorice. Astfel, Pierre Dubois a propus crearea unei confederaţii europene încă din secolul al XIV – lea, iar William Perry propunea înfiinţarea unor instituţii europene în secolul XVII. De asemenea, au existat propuneri de demarare a unui proces de federalizare, ca o alternativă de soluţionare a conflictelor regionale la sfârşitul secolului al XIX – lea. Sistemul continental napoleonian impunea liberalizarea schimburilor comerciale la scară europeană şi un nivel înalt de armonizare a legislaţiei şi practicilor economice. În 1833 este înfiinţat Zollverein – ul – o unuiune vamală a statelor germane. Primul război mondial duce la fragmentare economică datorită apariţiei unui număr mare de naţiuni mici ce vor avea o politică economică protecţionistă. Abia 49

Globalizare şi regionalizare după al doilea război mondial renaşte ideea de integrare, pe fondul procesului de internaţionalizare a afacerilor. Ca o concluzie, integrarea europeană a fost un fenomen cu pronunţată tentă politico – ideologică, nefiind ghidată de calcule economice amănunţite care să evidenţieze direct costurile şi beneficiile unui astfel de proces. Etapele constituirii Uniunii Europene Un proces modern de integrare economică a fost lansat în 1944, prin crearea BENELUX, o uniune vamală formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg. Această grupare nu a avut un impact notabil până în 1948, când a devenit operaţională. Un alt pas a fost făcut prin lansarea Comunităţii Europene a Oţelului şi Cărbunelui (CECO) care a avut la bază determinanţi politici. Scopul principal a fost relansarea industriei grele germane şi franceze, ca o precondiţie a atenuării surselor de instabilitate politică, puternic conturate istoric. Ca urmare a propunerilor lui Jean Monet şi Robert Schumann, s-a lansat o piaţă comună a cărbunelui şi oţelului, astfel încât războiul dintre cele două ţări să devină “inacceptabil şi material imposibil”. Definită în 1951, prin tratatul de la Paris, CECO avea ca participanţi: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda şi LuxemburgÎntre cele 6 ţări fondatoare 50

Globalizare şi regionalizare CECO s-au negociat o Comunitate Europeană pentru Apărare şi o Comunitate Politică. În 1955 s-au elaborat proiectele de creare a unei Pieţe Comune, compusă dintr-o Comunitate Economică Europeană (CEE) şi o Comunitate Europeană pentru Energie Atomică (EURATOM), care s-au consacrat în 1957, la Roma, după intense negocieri, prin semnarea a două noi tratate în acest sens. Aşadar, în 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 ţări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franţa, Germania, Italia). Obiectivele tratatului erau crearea unei pieţe comune în care ţările membre să desfăşoare politici comune agricole şi regionale şi care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puţin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite, care să preîntâmpine rivalităţile care au dus la declanşarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani şi care să constituie un partener economic şi politic egal cu SUA. La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar, în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971 CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizaze o uniune economică. De atunci a fost urmărită crarea unei pieţe comune în care se mai păstrau încă bariere netarifare şi 51

Globalizare şi regionalizare impedimente în calea fluxurilor de forţă de muncă şi de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie naţională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex datorită lărgirii Comunităţii Europene de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981, iar Spania şi Portugalia în 1985) şi apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995). Ideea de unificare europeană a fost continuată prin întâlnirea Consiliului European de la Maastricht în 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Piaţa europeană, Uniunea Economică şi Monetară, Uniunea politică, rolul Parlamentului European, cetăţenia comună, etc. Instituţiile Uniunii Europene Până în 1967, fiecare dintre cele trei comunităţi – CECO, Euratom şi CEE – aveau instituţii similare, dar separate. Prin tratatul de unificare, care a intrat în vigoare în 1967, instituţiile celor trei comunităţi au fost unificate. Principalele instituţii ale celor trei comunităţi sunt: 52

Globalizare şi regionalizare  Parlamentul European;  Comisia Europeană;  Consiliul de Miniştri;  Curtea de Justiţie. În afara lor, există o serie de instituţii cu rol ajutător, de avizare sau tehnic: Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi (Sau Comitetul Economic şi Social), Banca Europeană de Investiţii, Curtea de Conturi, Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), etc. Parlamentul European este organismul de exprimare democratică şi de control politic al Uniunii Europene, care participă şi la procesul legislativ. Membrii Parlamentului sunt aleşi pe o perioadă de 5 ani; în cadrul lui ne există secţiuni naţionale, ci grupuri politice organizate pe plan comunitar. Rolul primordial al Parlamentului este de a controla activitatea comisiei Europene (instituţia executivă). Parlamentarii se reunesc lunar, timp de o săptămână la Strassbourg, în şedinţă plenară iar când este cazul se convoacă şedinţe suplimentare. Între sesiunile lunare, două săptămâni sunt rezervate reuniunilor pe comisii şi o săptămână şedinţelor pe grupuri politice. Comisia Europeană este elementul executiv, cei 17 membri ai săi fiind independenţi de guvernele 53

Globalizare şi regionalizare naţionale, deşi sunt numiţi de ele. Competenţele Comisiei pot fi enumerate pe scurt ca: iniţiere, supraveghere şi îndeplinire. Ea are puteri autonome substanţiale, mai ales în privinţa politicii concurenţiale şi în conducerea şi administratrea unor proiecte comune. Ea administrează diverse fonduri şi programe europene, inclusiv cele care privesc ţările din afara Uniunii. Consiliul de Miniştri este instituţia decizională principală, formată din miniştrii ţărilor membre. El reuneşte miniştrii în funcţie de subiectul înscris pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, etc. Fiecare dintre ţările membre exercită preşedenţia Comunităţii, prin rotaţie, o perioadă de 6 luni. Curtea de Justiţie are misiunea de a asigura respectarea dreptului comunitar şi aplicarea tratatelor comunitare. UE este constituită pe bază de tratate obligatorii, care devin o parte a sistemului legislativ al statelor membre. România şi Uniunea Europeană Relaţiile României cu CE (actualmente UE) datează din 1980 când a fost semnat primul acord comercial al Comunităţii Europene cu o ţară din Europa de Est. 54

Globalizare şi regionalizare Un nou acord de comeţ şi cooperare a intrat în vigoare în 1991, iar în 1992 au începu negocierile pentru încheierea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acor semnat la sfârşitul aceluiaşi an, România devenind una dintre cele 6 ţări asociate la Uniunea Europeană (Bulgaria, Republica Cehă, Ungaria, Polonia, România şi Republica Slovacă). Semnarea şi aplicarea acestui acord (intrat în vigoare la 1 februarie 1995) constituie începutul unei noi etape în relaţiile României cu UE, prevăzând crearea treptată a cadrului legislativ şi instituţional pentru integrarea noastră ca membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale Acordului de Asociere (cunoscut şi sub denumirea de Acordul European) permit crearea şi dezvoltarea: a) dialogului politic între Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de tranziţie cât mai rapidă a României către economia de piaţă. În 22 iunie 1995, în cadrul Consiliului European de la Cannes, a fost depusă cererea oficială de aderare a României la Uniunea Europeană.

55

Globalizare şi regionalizare

DEZVOLTAREA REGIONALĂ ÎN ROMÂNIA În România s-au înregistrat preocupări privind dezvoltarea teritorială începând cu deceniul 6 al secolului XX. În 1976 apare Planul Naţional Unic de Stat al cărui obiectiv explicit a fost diminuarea diferenţelor de dezvoltare între judeţele României, prin aceasta înţelegând în principal nivelul dezvoltării industriale. Din punct de vedere al dezvoltării spaţiale şi regionale, România are următoarele caracteristici: 1. Reşedinţele judeţelor din România se află în cel mai mare oraş din judeţul respectiv, oraş care înglobează în general mult peste 50% din totalul activităţii economice din acea zonă; 2. Oraşele mici au avut în general un profil monoindustrial, stabilit fără mare legătură cu specificul zonei, ceea ce a contribuit la falimentul rapid al profilului şi la apariţia unor probleme sociale acute. 3. Dezvoltarea economică spaţială s-a făcut pe criterii egalitariste. În procesul industrializării nu s-a reuşit crearea de structuri industriale proprii fiecărui judeţ, 56

Globalizare şi regionalizare acestea dobândind o structură industrială foarte diversificată şi amorfă. Astfel, în toate judeţele s-a dezvoltat industria alimentară, a confecţiilor, a pielăriei şi încălţămintei, precum şi industria materialelor de construcţii şi a exploatării lemnului. Toate judeţele, fără excepţie, aveau întreprinderi de construcţii de maşini şi prelucrarea metalelor. 4. La nivelul fiecărui judeţ există decalaje economice impresionante între marile zone urbane şi micile oraşe, cât şi între mediul urban şi mediul rural. 5. Decalajele inter – judeţe sunt declarate ca fiind nesemnificative de către oficialităţi, dar ele sunt semnificative la nivel de indicatori specifici şi la nivelul indicatorilor privind calitatea vieţii. În aceste condiţii a fost imposibilă conturarea unor regiuni de dezvoltare articulate, care să grupeze zone spaţiale cu acelaşi specific de dezvoltare şi cu identitate economică. Regiunile de dezvoltare din România sunt constituite pe principiul proximităţii spaţiale, au în medie 2,5 milioane locuitori şi nu prezintă aspecte de specificitate. Regiunile sunt următoarele: 1. N-E: Bacău;Botoşani; Iaşi; Neamţ; Suceava; Vaslui 2. S-E: Brăila; Buzău; Constanţa; Galaţi; Tulcea; Vrancea 57

Globalizare şi regionalizare 3. S: Argeş; Călăraşi; Dâmboviţa; Giurgiu; Ialomiţa; Prahova; Teleorman 4. S-V: Dolj; Gorj; Mehedinţi; Olt; Vâlcea; 5. V: Arad; Caraş – Severin; Hunedoara; Timiş; 6. N-V: Bihor; Bistriţa – Năsăud; Cluj; Maramureş; Satu Mare; Sălaj 7. Centru: Alba; Braşov; Covasna; Harghita; Mureş; Sibiu 8. Bucureşti: Ilfov; Mun. Bucureşti Structurile actuale de dezvoltare regională sunt: Consiliul pentru Dezvoltare regională şi Agenţia pentru dezvoltare regională şi Ministerul Dezvoltării şi Prognozei. Planul Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR) asigură pentru perioada 2000 – 2007 fundamentarea cererilor ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile UE – fondurile de pre – aderare ISPA, PHARE, SAPARD. Acesta este şi motivul pentru care aceste regiuni au fost conturate, încercându-se şi crearea cadrului administrativ necesar. În paginile următoare este prezentat parţial Planul Naţional de Dezvoltare, document care trebuie parcurs ţinând seama de următoarele elemente:  Fiind elaborat sub egida guvernului, el poartă, inerent amprenta politică. Dincolo de aceasta, perioada pentru care este elaborat (pe părţi, el acoperă practic întregul interval 2000 – 2007) trece

58

Globalizare şi regionalizare dincolo de o singură legislatură, ceea ce face ca liniile generale de dezvoltare să fie aceleaşi stabilite prin Programul de dezvoltare pe termen mediu a României, sau alte asemenea programe, ce exprimă păreri mai generale.  Planul Naţional de Dezvoltare nu este prezentat integral, ci apare în principal partea de strategie.

59

Globalizare şi regionalizare 

PLANUL NAŢIONAL DE DEZVOLTARE REGIONALĂ INTRODUCERE Elaborarea Planului Naţional de Dezvoltare (PND) atât ca proces cât şi ca rezultat - face parte din „managementul schimbării”. In acest cadru, este necesară reluarea acestui proces şi actualizarea documentului pentru o solidă fundamentare a Planului de acţiune anual al Programului de guvernare. Prin faptul că informaţiile cuprinse în acest document sunt public accesibile, iar concluziile şi deciziile conţinute pot fi supuse interpelărilor constructive, PND este parte integrantă a procesului de construire a unei societăţi democratice. Activitatea de planificare realizată prin PND trebuie înţeleasă drept un cadru orientativ, care: • • • promovează interacţiunea dintre ministere; susţine cooperarea între ministere şi organismele regionale şi administraţiile locale; îmbunătăţeşte accesul liber la informaţie - ca parte a consolidării societăţii civile şi promovării unei „societăţi informaţionale”;

60

Globalizare şi regionalizare • • conduce la creşterea transparenţei procesului de elaborare a strategiei şi programelor de dezvoltare ale României; implică partenerii sociali şi economici în procesul de planificare.

Toate acestea reprezintă cerinţe ale Uniunii Europene faţă de Statele Membre, îndeosebi pentru accesarea Fondurilor Structurale. PND asigură fundamentarea cererii ţării noastre de finanţare a programelor de dezvoltare din fondurile UE. De altfel, Uniunea Europeană utilizează PND pentru evaluarea şi localizarea fondurilor financiare acordate României. Actualul PND nu se limitează numai la acele elemente care fundamentează accesul ţării la fondurile UE, ci realizează o abordare mai cuprinzătoare, în sensul că include ansamblul strategiei Guvernului de atingere a obiectivelor de dezvoltare, în cadrul căreia sprijinul UE reprezintă o sursă importantă de finanţare pentru realizarea obiectivelor identificate. Pentru a servi scopurilor legate de accesarea, după aderare, a Fondurilor Structurale, PND va trebui să evolueze spre acelaşi tip de abordare pe care o realizează şi Statele Membre în cadrul CSF (Cadrul Comunitar de Sprijin) atunci când solicită sprijin financiar pentru Obiectivul 1 al Fondurilor Structurale. Actualul PND constituie o bună bază de la care se poate dezvolta un CSF şi asigură, în acest stadiu de preaderare a ţării la UE, fundamentarea cererii 61

Globalizare şi regionalizare României de sprijin financiar pentru programele de dezvoltare, construcţie instituţională, adoptarea acquis –ului comunitar. Abordarea elaborării PND 2002 –2005 reprezintă un progres comparativ cu varianta precedentă. Aceasta este mult mai cuprinzătoare, în sensul că deşi strategiile regionale ocupă, la fel ca şi în varianta precedentă, o necesară şi însemnată pondere, dezvoltă mult mai mult şi mai concret strategiile sectoriale ale ministerelor. PND s-a realizat în parteneriat cu ministerele şi Consiliile de Dezvoltare Regională (CDR) pe baza unor orientări metodologice, menite să sprijine ministerele şi CDR la elaborarea şi formularea obiectivelor lor de dezvoltare, în concordanţă cu cerinţele PND. Concepţia asupra conţinutului şi rolului PND a evoluat faţă de abordarea conţinută în PND 2000-2002, ca urmare a aprofundării analizelor economice şi sociale efectuate la nivel sectorial şi regional. Aceste analize au condus la identificarea a 7 Axe prioritare de dezvoltare, în jurul cărora se vor articula, în perioada de plan, toate obiectivele, măsurile, programele şi proiectele care vor concura la realizarea acestor priorităţi majore:

62

Globalizare şi regionalizare Axa 1. Dezvoltarea sectorului productiv şi a serviciilor conexe, întărirea competitivităţii activităţilor economice şi promovarea sectorului privat Axa 2. Imbunătăţirea şi dezvoltarea infrastructurii Axa 3. Intărirea potenţialului resurselor umane, a capacităţii forţei de muncă de a se adapta la cerinţele pieţei şi îmbunătăţirea calităţii serviciilor sociale

Axa 4. Sprijinirea agriculturii şi a dezvoltării rurale
Axa 5. Protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului Axa 6. Stimularea cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, inovării, comunicaţiilor, tehnologiei informaţiei şi crearea societăţii informaţionale

Axa 7. Imbunătăţirea structurii economice a regiunilor, sprijinirea dezvoltării regionale echilibrate şi durabile Elaborarea PND 2002 -2005 a parcurs mai multe etape de consultări, atât cu ministerele, cât şi cu Consiliile de Dezvoltare Regională, prin organismele executive ale acestora - Agenţiile de Dezvoltare Regională (ADR). Pentru prima dată s-au organizat întâlniri între ministere şi Consiliile de Dezvoltare Regională prin ADR, realizându-se un prim pas în ce 63

Globalizare şi regionalizare priveşte corelarea planurilor sectoriale cu planurile regionale. Programarea financiară sectorială şi regională s-a realizat în strânsă legătură cu elaborarea Bugetului de Stat pe anul 2002 şi cu orientările bugetare pentru 2003 –2005, astfel că aceasta include obiective, măsuri şi programe care concură la realizarea axelor naţionale prioritare de dezvoltare, având identificate sursele de finanţare: Bugetul de Stat, inclusiv împrumuturi garantate de stat, Fondurile de preaderare de la UE; este estimată şi contribuţia sectorului privat la programele de dezvoltare ale României. In acest mod se realizează coerenţa programării fondurilor PHARE, ISPA şi SAPARD cu planificarea investiţiilor naţionale şi cu alte politici economice şi acţiuni naţionale. In absenţa unei definiţii standard sau a unui „model” unanim acceptat pe plan european privind rolul, conţinutul şi scopul în care se elaborează PND, actualul PND a încercat să fie cât mai cuprinzător cu putinţă, pentru a-şi merita numele de „naţional” şi să acopere un număr cât mai mare de factori economici de care depinde dezvoltarea României, inclusiv probleme relevante regionale şi sociale care pot influenţa performanţele economice.

64

Globalizare şi regionalizare PND 2002 – 2005 încearcă este un document integrator al strategiilor sectoriale, judeţene şi regionale. Pe parcursul elaborării lui au fost identificate mai multe acţiuni necesar a fi întreprinse pentru întărirea contribuţiei instituţiilor implicate şi îmbunătăţirea nu numai a conţinutului documentului, dar şi a perioadei de timp în care să poată fi elaborat următorul plan. Printre aceste acţiuni se numără: • Crearea cadrului legislativ care să consacre proceduri integrate de planificare, metodologii clare, cu precizarea atribuţiilor, responsabilităţilor instituţiilor implicate, şi în primul rând ale Ministerelor şi CDR–urilor, precum şi a relaţiilor între acestea, în procesul de elaborare a PND; Clarificarea şi stabilirea scopului exact al PND şi al conţinutului acestuia; Instruirea personalului Ministerelor pentru însuşirea metodologiei şi practicii de planificare a dezvoltării; Intărirea structurii instituţionale la nivelul Consiliilor de Dezvoltare Regională şi Agenţiilor de Dezvoltare Regională, astfel încât acestea să fie capabile să asigure informaţiile necesare; Crearea şi / sau îmbunătăţirea surselor de date la nivel regional, a indicatorilor statistici regionali, îmbunătăţirea accesului la informaţii şi la analizele economice; Corelarea în mai mare măsură a strategiilor judeţene de dezvoltare, cu cele regionale şi sectoriale; 65

• • •

Globalizare şi regionalizare • Recunoaşterea PND ca un precursor al unui CSF (Cadru Comunitar de Sprijin), dar mai cuprinzător decât rezultă din cerinţele Uniunii Europene faţă de CSF, care reprezintă documentul înaintat Comisiei de către Statele Membre aflate sub Obiectivul 1, pentru cererea de sprijin financiar din Fondurile Structurale.

Ministerul Dezvoltării şi Prognozei a înţeles importanţa participării mai largi a diferitelor instituţii la elaborarea PND, comparativ cu ceea ce s-a reuşit în anii precedenţi şi, ca urmare, procesul de elaborare a PND a evoluat în acest sens. Datorită nevoii de a integra în mai mare măsură strategiile sectoriale ale ministerelor şi de a asigura corelarea cu strategiile regionale, s-a acordat prioritate şi s-au depus eforturi în promovarea colaborării cu şi între MDP, ministere şi regiuni. Colaborarea cu partenerii sociali se va axa pe analiza primei schiţe a PND. Necesitatea îmbunătăţirii colaborării cu partenerii economici şi sociali pe tot parcursul elaborării viitorului PND este recunoscută, existând propuneri privind formalizarea acestei colaborări într-o posibilă Lege a planificării. Se intenţionează, de asemenea, ca partenerii sociali să fie implicaţi şi în etapele de evaluare şi monitorizare a PND.

66

Globalizare şi regionalizare In stabilirea unui calendar de lucru pentru elaborarea viitorului PND este esenţial să se ia în considerare necesitatea pregătirii mai temeinice a inputurilor necesare elaborării documentului de către institute şi organisme specializate în analize şi prognoze şi alocarea de timp suficient consultărilor, atât în cadrul ministerelor, cât şi între ministere şi Guvern, precum şi consultărilor cu regiunile şi partenerii economici şi sociali. Luarea în considerare a unei perioade de cel puţin 11 luni pentru elaborarea PND (de la lansarea orientărilor metodologice iniţiale până la definitivarea PND-ului) nu ar fi exagerată, dacă se doreşte ca organismele participante să dispună de timp suficient pentru pregătirea propriilor lor contribuţii la PND şi pentru consultări, în afara ministerelor, între ministere şi regiuni, ministere şi parteneri economici şi sociali. Pornind de la cerinţa esenţială – recomandată şi de Comisia UE – de a utiliza la elaborarea PND documente cu o largă bază şi acceptanţă politică, actuala versiune a PND s-a realizat având ca fundament Programul Economic de Preaderare, al României. Pentru elaborarea următoarei versiuni a PND 2003 – 2006 care va începe în prima lună a anului viitor, vor fi necesare linii strategice actualizate, care trebuie să fie pregătite şi aprobate până în primăvara anului 2002. Procesul de elaborare a PND

67

Globalizare şi regionalizare va debuta cu briefinguri şi lansarea de orientări metodologice elaborate de MDP.

COORDONATELE STRATEGICE ALE DEZVOLTĂRII ECONOMICE A ROMÂNIEI
Planul Naţional de Dezvoltare a fost conceput în conformitate cu direcţiile strategice, obiectivele de dezvoltare şi previziunile economice promovate prin Strategia Naţională de Dezvoltare Economică pe termen mediu, actualizate şi dezvoltate prin Programul Economic de Preaderare a României la Uniunea Europeană (PEP), elaborat în septembrie 2001. La rândul său, PEP este corelat cu Programul Naţional al României de aderare la UE, măsurile de politică economică fiind în acord cu programul de adoptare a aquis-ului comunitar şi cu opţiunea, larg manifestată la nivel politic şi pe plan social, pentru integrarea României în UE. Programul Economic de Preaderare a fost conceput şi structurat potrivit cerinţelor UE, concentrându-se pe evidenţierea măsurilor de politică economică necesare pentru îndeplinirea criteriilor economice de aderare, stabilite la Copenhaga. Fundamentându-se pe PEP, Planul Naţional de Dezvoltare este expresia angajamentului politic al Guvernului de a finaliza reformele necesare pentru integrarea României în UE, fiind în acord şi cu memorandumul stabilit cu FMI. Având în vedere că PEP a fost elaborat cu participarea ministerelor şi instituţiilor responsabile de proiectarea şi implementarea diverselor componente ale politicii economice, că pe parcursul elaborării au avut loc 68

Globalizare şi regionalizare ample consultări cu diverse organizaţii neguvernamentare, sindicate, patronate, că s-a beneficiat de sprijinul unor personalităţi ştiinţifice, se poate declara că orientările strategice generale preluate în Planul Naţional de Dezvoltare din PEP reprezintă opţiunea societăţii româneşti. Contextul macroeconomic în care se vor realiza obiectivele Planului Naţional de Dezvoltare este conturat de Prognoza evoluţiei economiei româneşti în perioada 2001-2004, elaborată de Ministerul Dezvoltării şi Prognozei, în care sunt estimaţi principalii indicatori macroeconomici. Documentele strategice şi de prognoză prefigurează o dezvoltare economică şi socială a României bazată pe 5 piloni: 1. politicile macroeconomice 2. politicile de ajustare structurală 3. politicile sociale şi ale resurselor umane 4. politicile de protecţie a mediului 5. politica regională

69

Globalizare şi regionalizare 1. Politicile macroeconomice Ţinând seama de evaluările şi criteriile UE cu privire la afirmarea unei economii de piaţă funcţionale, principalul obiectiv al politicilor macroeconomice pentru perioada 2001-2005, stabilit prin Programul Economic de Preaderare, este stabilizarea economiei şi aşezarea ei pe o traiectorie de creştere durabilă, cu scopul final de creştere a standardului de viaţă şi de reducere, în continuare, a decalajului care separă România de standardele medii ale Uniunii Europene. Creşterea economică va asigura în acelaşi timp condiţii favorabile pentru accelerarea reformei structurale a economiei şi a privatizării, prin reducerea costurilor sociale antrenate de aceste procese. Opţiunile strategice care au stat la baza configurării politicii macroeconomice pentru perioada următoare (aşa cum a fost prezentată şi în Programul Economic de Preaderare, septembrie 2001) au fost următoarele: • asigurarea creşterii economice, • realizarea unei macrostabilizări consolidate prin asigurarea unor progrese semnificative în cadrul reformei structurale şi în domeniul disciplinei financiare; • îmbunătăţirea substanţială a mediului de afaceri pe baza asigurării unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător; • accelerarea şi aprofundarea în mod coerent a reformei fiscale – prin reducerea gradului de fiscalitate, îmbunătăţirea controlului cheltuielilor bugetare, sporirea eficienţei colectării impozitelor şi taxelor ; 70

Globalizare şi regionalizare • accelerarea procesului de privatizare şi restructurare, pe baza principiului “privatizare pentru relansare”, astfel încât transferul de proprietate să se concretizeze în capitalizare, modernizare, investiţii; • promovarea unor politici coerente, compatibile cu cele ale Uniunii Europene vizând: restructurarea selectivă a economiei, dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii fizice, ştiinţifice şi sociale, revitalizarea industriilor cu potenţial competitiv, construirea unei agriculturi în concordanţă cu potenţialul natural, economic şi uman de care dispune România, sprijinirea activităţilor bazate pe tehnologia informaţiei, dezvoltarea turismului , diversificarea sectorului terţiar, astfel încât, în momentul aderării, România să fie capabilă să facă faţă presiunilor concurenţiale din cadrul UE. Politicile de dezvoltare a Românei sunt bazate pe următoarele principii: • promovarea sectorului privat ca forţă majoră în procesul de creare a unei economii a bunăstării şi a unei cât mai depline ocupări a populaţiei apte de muncă; • stabilirea unui cadru democratic şi transparent pentru luarea deciziilor, • promovarea dezvoltării durabile şi protejarea mediului, ca o precondiţie a activităţii economice; • dezvoltarea procesului de învăţământ, în general, şi a formării continue, cu promovarea 71

Globalizare şi regionalizare mijloacelor pentru realizarea sistemului de învăţare pe tot parcursul vieţii, promovarea oportunităţilor şi tratamentului egal pentru toţi membrii societăţii.

Având în vedere opţiunile strategice pe termen mediu ale României, politicile macroeconomice propuse pentru perioada 2001-2005 vor pune accentul pe desăvârşirea reformei fiscale, pe creşterea gradului de compatibilitate a politicii monetare cu economia de piaţă, pe aplicarea unei politici a veniturilor care să coreleze mai bine dinamica veniturilor reale cu creşterea productivităţii, precum şi pe accelerarea reformelor structurale, astfel încât evoluţia economiei reale să favorizeze implementarea acestor politici.
Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiară va fi astfel orientată încât să contribuie la stimularea economisirii şi investiţiilor şi să răspundă rigorilor stabilităţii macroeconomice. Principalele caracteristici ale politicii fiscal-bugetare în perioada 2001-2005 sunt subordonate obiectivelor de relansare economică şi de reducere a ratei inflaţiei, stabilite prin Strategia Naţională de dezvoltare economică pe termen mediu. In acest sens, priorităţile sunt următoarele: •controlul deficitului bugetului consolidat; •reducerea deficitului fiscal şi cvasi-fiscal,

72

Globalizare şi regionalizare •limitarea deficitului de cont curent şi susţinerea, într-un mod mai eficient, a eforturilor de reducere a inflaţiei; •exercitarea unei guvernări corporatiste mai eficiente şi creşterea veniturilor colectate la buget; •armonizarea legislaţiei fiscale cu normele Uniunii Europene; •creşterea eficienţei administraţiei fiscale; •asigurarea transparenţei în cheltuirea banului public. Înscrierea României într-un proces de creştere economică va impune, în perioada următoare, o politică bugetară uşor mai restrictivă, care va trebui să respecte următoarele coordonate: •fundamentarea şi dimensionarea cheltuielilor bugetare în funcţie de veniturile certe; •restructurarea cheltuielilor bugetare, în funcţie de ierarhizarea realistă a priorităţilor, ceea ce va face posibilă trecerea de la un “buget de mijloace” la un buget orientat spre politici economice, - “bugetul pe programe”; •creşterea autonomiei financiare a autorităţilor locale. Taxa pe valoarea adăugată, accizele şi contribuţiile la asigurările sociale vor constitui pilonii fundamentali ai sistemului românesc de impozite. Reforma sistemului de impozite va fi consolidată pe baza cerinţelor de lărgire a bazei de impozitare şi de raţionalizare a ratelor marginale de impozitare.

73

Globalizare şi regionalizare Guvernul consideră că, prin politica veniturilor salariale, munca trebuie să redevină o valoare socială. În acest sens se vor lua măsuri pentru ierarhizarea salariilor în funcţie de importanţa domeniului şi, mai ales, pentru corelarea evoluţiei veniturilor salariale cu performanţele agenţilor economici. În cadrul politicii monetare şi a cursului de schimb, scăderea susţinută a inflaţiei va constitui unul din obiectivele principale ale programelor economice româneşti. Această evoluţie ţine seama de strategia de politică monetară, precum şi de principalele măsuri ce urmează a fi implementate pentru creşterea disciplinei financiare, reducerea arieratelor şi accelerarea reformelor structurale.

74

Globalizare şi regionalizare 2. Politicile de ajustare structurală Restructurarea este un element important al ajustării structurale, menit, în principal, să pregătească companiile pentru privatizare. In acest sens, se au în vedere criterii de performanţă pentru echipele de management ale companiilor proprietate de stat, prin care urmăresc: închiderea capacităţilor de producţie ineficiente; realizarea de analize de piaţă şi strategice ale companiilor pentru a identifica segmentele viabile ale acestora şi a decide eliminarea secţiilor sau capacităţilor neviabile; disponibilizarea personalului, după ce s-au rezolvat problemele sociale; îmbunătăţirea echipamentelor şi tehnologiilor în unităţile viabile, utilizarea altor surse de finanţare pentru diminuarea costurilor de funcţionare. Acţiunile de ajustare structurală vor urmări, în mod prioritar, sporirea productivităţii, a eficienţei şi calităţii produselor şi serviciilor. Procesul de restructurare a economiei româneşti are în vedere implementarea unui pachet de politici care să asigure compatibilizarea structurilor intra-sectoriale cu cele existente şi de perspectivă în ţările Uniunii Europene, ajustarea şi consolidarea structurilor economice pentru apropierea progresivă de nivelurile de competitivitate din economia ţărilor comunitare, inclusiv pentru folosirea mai bună a condiţiilor de acces pe piaţa Uniunii Europene a produselor româneşti. Procesul de ajustare sectorială va cuprinde, pe de o parte, modernizarea şi dezvoltarea agenţilor economici cu potenţial de competitivitate şi, pe de 75

Globalizare şi regionalizare altă parte, reorientarea, redimensionarea, închiderea parţială sau totală a unor unităţi de producţie fără perspective de a face faţă pieţei interne şi celei externe – acţiuni ce vor fi precedate de rezolvarea problemelor sociale. Ajustarea structurală se va realiza pe fondul accelerării privatizării. Transferul proprietăţii de la sectorul de stat la sectorul privat va crea o structură de proprietate care să susţină creşterea competitivităţii şi adaptarea ofertei la cerinţele pieţei interne şi externe , ţinând seama, totodată, de obligaţiile asumate în cadrul organismelor internaţionale. Guvernul României este hotărât să accelereze procesul de privatizare, punând accent pe aspectul calităţii procesului, pe atragerea de investitori care au potenţial financiar şi tehnic şi o poziţie competitivă pe piaţă, capabili să asigure transformarea întreprinderilor preluate în operatori economici performanţi viabili. În Programul de Guvernare pentru perioada 20012004 se acordă un loc important îmbunătăţirii substanţiale a mediului de afaceri şi se afirmă rolul fundamental pe care îl are sectorul privat pentru dezvoltarea economică şi socială susţinută, pentru relansarea economiei naţionale. Guvernul este decis să promoveze un mediu stabil, neutru şi eficient pentru afaceri. În acest sens, se urmăreşte asigurarea unui cadru economico-financiar şi legal corespunzător, fiind propus un set complex de măsuri: • dezvoltarea competiţiei de piaţă, 76

Globalizare şi regionalizare • • • • • • • calmarea inflaţiei şi continuarea procesului de liberalizare a preţurilor, extinderea şi diversificarea instrumentelor bancare şi fluidizarea fluxurilor financiare, revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite şi de colectare a acestora, combaterea evaziunii fiscale şi vamale, stimularea investiţiilor de capital românesc şi străin, creşterea fluxului de capital străin şi a colaborării economice internaţionale, dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic.

O pârghie hotărâtoare pentru restructurarea şi dezvoltarea economiei de piaţă este politica în domeniul întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM). Politica în acest domeniu urmăreşte valorificarea potenţialului IMM şi a sectorului cooperatist de a contribui semnificativ la creşterea economică durabilă, la crearea de noi locuri de muncă, sprijinirea inovării şi a progresului tehnic şi tehnologic şi dezvoltarea clasei de mijloc, cea care asigură stabilitatea economică şi socială a unei ţări. Pentru perioada 2001-2004, se prevede simplificarea şi îmbunătăţirea cadrului legislativ şi administrativ, susţinerea organizaţiilor de reprezentare a sectorului, îmbunătăţirea accesului IMM la finanţare şi îmbunătăţirea ofertei de servicii pentru IMM. Susţinerea în continuare a dezvoltării IMM se va realiza folosind instrumente economice, astfel încât intervenţia publică să fie limitată, transparentă şi 77

Globalizare şi regionalizare corespunzătoare cu necesităţile întreprinderilor mici şi mijlocii, măsurile de sprijin să nu distorsioneze funcţionarea mecanismelor pieţei. Administrarea şi aplicarea măsurilor de sprijin vor fi descentralizate către autorităţile locale sau contractate cu bănci comerciale, organizaţii neguvernamentale şi centre de servicii pentru IMM. Modificările structurale din sistemul financiar-bancar au în vedere, cu deosebire, dezvoltarea sistemului bancar, a instituţiilor de credit şi bursiere concomitent cu creşterea eficienţei şi disciplinei financiar-bancare. Din perspectiva dezvoltării unei economii competitive, politica financiar-bancară va armoniza rigorile stabilităţii macroeconomice cu obiectivul creşterii sustenabile şi de durată. Politica financiar-bancară va contribui la stimularea economisirii şi a investiţiilor. În prezent, deşi sistemul este stabil, există încă vulnerabilităţi şi slăbiciuni la nivel individual care necesită continuarea procesului de privatizare a băncilor cu capital majoritar de stat şi integrarea cooperativelor de credit sub autoritatea BNR. De asemenea, se are în vedere creşterea exigenţei în procesul de autorizare a băncilor, precum şi îmbunătăţirea reglementărilor privind verificarea şi sancţionarea băncilor sau conducătorilor care nu asigură respectarea cerinţelor prudenţiale. Se va întări cooperarea cu alte autorităţi de supraveghere, naţionale şi străine, prin încheierea unor acorduri de cooperare în domeniul supravegherii bancare. Va continua procesul de armonizare a reglementărilor prudenţiale cu cerinţele Uniunii Europene şi cu recomandările Comitetului de la Basel. 78

Globalizare şi regionalizare Condiţiile existente în societatea românească impun ca administraţia publică centrală şi locală să fie supusă unui proces de schimbare, reforma administraţiei realizându-se concomitent pe patru planuri: • în plan strategic, prin care să se redefinească rolul statului, în sensul delimitării rolului statului de cel al organizaţiilor private; • în plan legislativ, urmărindu-se diminuarea densităţii reglementărilor, o utilizare mai mare a legilor cadru, lăsând o marjă de manevră ridicată autorităţilor executive; • în plan organizaţional, orientată către reducerea ierarhiilor, simplificarea procedurilor şi supleţea posibilităţilor de acţiune, în sensul creşterii puterii de a delega execuţia sarcinilor publice către organisme care nu fac parte din administraţie; • în planul mentalităţii profesionale, adică o schimbare a modurilor de acţiune a aleşilor politici, a funcţionarilor dar şi a cetăţenilor. Guvernul apreciază că reforma administraţiei publice este un obiectiv central. În consecinţă, se propun o serie de măsuri care au ca scop creşterea eficienţei sectorului public prin training intensiv, simplificarea structurilor de management public şi creşterea utilizării tehnologiei informaţiei. Dezvoltarea agriculturii şi dezvoltarea rurală constituie doi piloni ai politicii de dezvoltare integrată 79

Globalizare şi regionalizare durabilă în spaţiul rural, care are în vedere promovarea unui amplu program de dezvoltare rurală în toate zonele ţării - în cadrul unui concept de dezvoltare rurală integrată, economică şi socială, a satului românesc. Se urmăreşte, de asemenea, asigurarea unui mediu mai favorabil pentru atragerea capitalului străin, în vederea susţinerii programelor investiţionale şi de dezvoltare a producţiei agricole în România precum şi în vederea diversificării economiei rurale. Ponderea deţinută de agricultură în cadrul economiei naţionale, cât şi multitudinea obiectivelor care trebuie realizate în vederea integrări în U.E. sunt argumente forte care au determinat Guvernul să acorde o importanţă deosebită implementării de programe de reformă şi restructurare în agricultură. În concordanţă cu starea actuală a sectorului agricol, Guvernul consideră că obiectivul principal al dezvoltării agriculturii pe termen scurt şi mediu trebuie să fie creşterea cantitativă şi calitativă a producţiei agricole, în vederea asigurării securităţii alimentare a populaţiei, creşterea contribuţiei acestei ramuri în schimburile economice externe, în condiţiile respectării cerinţelor protejării şi ameliorării mediului înconjurător. Obiectivele propuse urmăresc atingerea parametrilor minimali de performanţă în vederea integrării în Uniunea Europeană. Realizarea obiectivelor politicii agricole are în vedere efectele implementării unui amplu pachet legislativ, cu privire la crearea unor exploataţii agricole eficiente, sprijinirea agricultorilor prin credite avantajoase, 80

Globalizare şi regionalizare destinate creşterii gradului de mecanizare, fertilizare şi de irigare a culturilor agricole. de

România a elaborat Planul Naţional pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală (PNADR), care a fost aprobat de Comisia Europeană în 12.12.2000 şi care fundamentează Programul SAPARD, ca instrument de pre-aderare (pre-FEOGA) dedicat sprijinirii agriculturii şi dezvoltării rurale. Strategia acestuia contribuie la pregătirea României pentru aderarea la Uniunea Europeană şi la consolidarea agriculturii româneşti, pentru a putea face faţă presiunii exercitate de competiţia de pe piaţa comunitară şi, în egală măsură,pentru a îmbunătăţi condiţiile de viaţă ale locuitorilor din zonele rurale. Pivotul reformei structurale din agricultură îl constituie clarificarea şi restabilirea drepturilor de proprietate precum şi finalizarea privatizării societăţilor comerciale din mediul rural, care să contribuie la consolidarea exploataţilor agricole. Adâncirea reformelor structurale presupune perfecţionarea cadrului legal şi instituţional pentru funcţionarea eficientă a pieţelor agricole şi rurale (piaţa produselor, a materiilor şi serviciilor pentru agricultură, piaţa creditului şi cea funciară). În domeniul telecomunicaţiilor, cele mai multe servicii au fost deja liberalizate. Ultimele restricţii vor fi ridicate începând cu 1 ianuarie 2003 când Guvernul va asigura liberalizarea serviciilor de telecomunicaţii şi a reţelelor 81

Globalizare şi regionalizare de piaţă. Legislaţia va fi pe deplin armonizată cu Directivele Comunităţii Europene până la 30 martie 2002. Înţelegând că utilizarea intensivă a informaţiilor sporeşte spectaculos eficienţa şi productivitatea activităţilor economice şi sociale, şi în acord cu iniţiativa “Europa +”, Guvernul a inclus în programul său dezvoltarea societăţii informaţionale. Sunt avute în vedere mai multe proiecte pentru a spori accesul pe Internet, pentru a organiza şi dezvolta comerţul electronic, precum şi pentru a furniza populaţiei servicii publice electronice. 3. Politicile sociale şi ale resurselor umane Programul guvernului are ca scop creşterea gradului de ocupare a populaţiei şi armonizarea legislaţiei interne privind piaţa muncii cu acquis-ul comunitar relevant. Politica în acest sector va trece treptat de la măsuri pasive la măsuri active, punându-se mai puţin accent pe asigurarea cu mijloace financiare a şomerilor şi mai mult pe recalificarea lor şi pe crearea de locuri de muncă. Structura stimulentelor se va schimba prin adoptarea unei noi legi care urmăreşte reformarea sistemului ajutoarelor de şomaj şi stimularea creării de noi locuri de muncă. Politicile sociale şi cele privind resursele umane sunt construite în baza prevederilor Cartei Sociale Europene revizuite şi a Codului Social European. Ele vor reflecta practicile instituite de Uniunea Europeană şi dezvoltate de modelul social european. 82

Globalizare şi regionalizare Principalele obiective în domeniul resurselor umane şi al politicii sociale urmăresc, de asemenea, în implementarea reformei în domeniul muncii, educaţiei, culturii, sănătăţii şi sistemului social. Educaţia şi formarea continuă. Sistemul educaţional este privit ca o prioritate naţională de către Guvern. Programul de guvernare în acest domeniu, pentru perioada 2001-2004, se concentrează pe o serie de factori decisivi: asigurarea educaţiei de bază pentru toţi, capacitatea de autoperfecţionare a sistemului educaţional, învăţământul superior şi cercetarea ştiinţifică, formarea continuă în contextul societăţii educaţionale.

Politica în domeniul culturii. România are o strategie culturală modernă, compatibilă cu modelele europene, reflectând principiile de bază ale Comunităţii Europene şi asigurând condiţiile pentru satisfacerea nevoilor şi aspiraţiilor culturale ale cetăţenilor, atât la nivel local cât şi naţional.
Cultura este tratată ca un factor major pentru realizarea coeziunii sociale, fiind recunoscută ca o resursă importantă pentru dezvoltarea României, reforma culturală recunoscând valoarea moştenirii naţionale în contextul culturii mondiale.

83

Globalizare şi regionalizare

Politica socială. Reforma în politicile sociale vizează diferite categorii de populaţie care întâmpină dificultăţi în procesul de tranziţie economică (persoane cu handicap, persoane în vârstă sărace etc.) şi se referă la îmbunătăţirea sistemului de pensii, axarea pe măsuri active în domeniul ocupării populaţiei şi protecţiei şomerilor, armonizarea legislaţiei cu normele UE, lupta împotriva sărăciei şi continuarea reformelor sistemului de ocrotire a copiilor.
În noul context economic al României, populaţia tânără este o categorie vulnerabilă. În cursul acestui an a fost elaborat Planul Naţional de Acţiune pentru Tineret, care asigură şi o viziune, din perspectiva regiunii balcanice, asupra rolului tineretului în asigurarea stabilităţii în această zonă. România a făcut progrese evidente în ce priveşte îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă a populaţiei roma. In anul în curs a fost adoptată “Strategia pentru îmbunătăţirea situaţiei populaţiei roma din România”. România promovează în mod activ o politică pozitivă pentru protejarea minorităţilor. Identităţile culturale şi lingvistice sunt apărate prin intermediul sistemului educaţional. 4. Politicile de protecţie a mediului România a aderat la majoritatea tratatelor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi protecţia naturii. Prevederile acestor documente sunt preluate în 84

Globalizare şi regionalizare legislaţia românească, în conformitate cu prevederile Constituţiei. După participarea la Summit-ul de la Rio de Janeiro din 1992, România şi-a sporit semnificativ măsurile de soluţionare a problemelor de mediu. Acordul de Asociere între România şi UE prevede că politicile de dezvoltare în România trebuie să fie bazate pe principiul dezvoltării durabile şi că acestea trebuie să ia în considerare potenţialele efecte asupra mediului. Politica de protecţie a mediului este concepută ca parte integrantă a programului de dezvoltare şi restructurare economică şi are ca scop armonizarea politicii şi practicii româneşti în domeniul mediului cu directivele UE în domeniu. Politica în domeniul mediului se referă nu numai la măsurile şi acţiunile de refacere a zonelor afectate, ci şi la cele de prevenire a producerii altor dezastre. În cadrul Planului Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar de Mediu, România va asigura transpunerea legislativă a acquis-ului comunitar de mediu, în special în domeniile evaluării impactului asupra mediului (calitatea aerului, a apei, managementul deşeurilor, controlul poluării industriale, a substanţelor chimice şi a zgomotului), dar va asigura şi întărirea capacităţii instituţionale specifice. Guvernul României, prin Bugetul de stat, va asigura cu prioritate fonduri pentru co-finanţarea proiectelor incluse în Planul Naţional de Acţiune pentru Protecţia Mediului (PNAPM), a căror principală sursă de

85

Globalizare şi regionalizare finanţare o reprezintă fondurile alocate de UE prin instrumentul de preaderare ISPA. 5. Politica regională Cadrul legal al politicii şi dezvoltării regionale este asigurat, în principal, de Legea nr.151/1998 privind dezvoltarea regională, care stabileşte obiectivele, cadrul instituţional, competenţele şi instrumentele specifice pentru realizarea politicii de dezvoltare regională în România. Obiectivele generale ale politicii de dezvoltare regională se referă la diminuarea dezechilibrelor regionale existente, stimularea dezvoltării echilibrate, revitalizarea zonelor defavorizate, prevenirea producerii de noi dezechilibre, stimularea cooperării interregionale interne şi internaţionale care contribuie la progresul economic şi social. Obiectivele strategice ale dezvoltării regionale în România vizează: • promovarea mecanismelor economiei de piaţă în toate regiunile ţării, în vederea îmbunătăţirii competitivităţii şi realizării unei creşteri economice permanente; • promovarea unei dezvoltări spaţiale armonioase şi a reţelei de localităţi; • creşterea capacităţilor regiunilor de a-şi susţine propriul proces de dezvoltare; • crearea şanselor egale în ceea ce priveşte accesul la informare, cercetare-dezvoltare tehnologică, educaţie şi formare continuă a populaţiei din zonele periferice; 86

Globalizare şi regionalizare • • • promovarea unor politici diferenţiate, conform unor particularităţi zonale; reducerea decalajelor de dezvoltare dintre judeţe, dintre mediul urban şi rural, dintre zone centrale şi periferice; prevenirea apariţiei unor zone probleme

Obiectivele generale şi strategice se realizează treptat şi etapizat, prin implementarea Planului Naţional de Dezvoltare Regională (PNDR), care este parte integrantă a Planului Naţional de Dezvoltare. Prin PNDR guvernul stabileşte şi fundamentează priorităţile naţionale de dezvoltare regională, identifică măsurile şi programele prin care se pot realiza şi asigură cadrul instituţional pentru implementarea acestora. Măsurile, programele şi proiectele regionale sunt finanţate din resurse interne, concentrate în Fondul Naţional de Dezvoltare Regională şi resurse externe, reprezentate, în principal, de sprijinul financiar acordat României de către UE în cadrul Programul naţional Phare componenta coeziune economică şi socială. Pentru accesarea fondurilor Phare – componenta coeziune economică şi socială - PNDR constituie documentul care fundamentează solicitarea României de ajutor financiar din aceste fonduri. PNDR se realizează în cadrul unui larg larg parteneriat între instituţii ale administraţiei centrale şi locale, agenţii de dezvoltare regională, alte instituţii neguvernamentale, numeroase alte instituţii cu activitate relevantă pentru dezvoltarea ţării, precum şi parteneri economici şi sociali.

87

Globalizare şi regionalizare Un rol important în dezvoltarea regională îl are şi cooperarea transfrontalieră. Obiectivul general al cooperării transfrontaliere este promovarea dezvoltării economice şi sociale a regiunilor de graniţă prin identificarea şi valorificarea oportunităţilor de cooperare.


Obiectivul general al PND este orientarea şi stimularea dezvoltării economice şi sociale a ţării pentru obţinerea unei creşteri economice durabile şi crearea de locuri de muncă stabile. Un rol important în realizarea acestui obiectiv îl are stabilirea axelor naţionale prioritare de dezvoltare şi pe baza lor elaborarea şi implementarea de măsuri, programe şi proiecte care să concretizeze aceste priorităţi. Implementarea obiectivelor conţinute în Planul Naţional de Dezvoltare şi în Programul Economic de Preaderare va contribui la accelerarea modernizării economiei şi societăţii, prin punerea în valoare în condiţii de eficienţă şi competitivitate a potenţialului real de care dispune România şi va permite realizarea unui mediu economic favorabil, stabil şi predictibil.

88

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->