Sunteți pe pagina 1din 452

CHARLES BAUDELAIRE

Critică

literară

Jurnale

şi

muzicală

intime

Boperta de:

Vasile Soooliuc

I

CHAULES BAUDELAIRE

Critică

literară

şi

muzicală

JURNALE INTIME

Traducere şi note de LILIANA

ŢOPA

Studiu introductiv

de

GEORGE BĂLAN

Bucureşti — 1968

#

Editura pentru Literatură Universală

I

I

CREZUL ESTETEC AL LUI BAUDELAIRE

Art a veacului al XX-!ea — prin acele manifestări ale ei în care ideea de avangardă îşi dă mîna cu cea de criză — şi-a conturat cu deceniile o fizionomie admirată de unii pentru aceleaşi motive care îi fac pe alţii să o deplîngă. îmbi-

bîndu-se de ceie mai subtile şi alambicate reflecţii ale spiritului, ea este din ce în ce mai puţin un produs spontan al sensibilităţii. Dorindu-se cît mai veridică,

ea s-a lăsat invadată de cruzim i şi violenţ e care o lipsesc de tradiţional a ei virtut e

consolatoare. Sfîşierile sufletului cuprins de disperare în faţa unei existenţe îrt care nu mai poate vedea altceva decît neant şi absurd tind să se constituie într-o adevărată viziune a vieţii. Admis altădată doar episodic, şi atunci transfigurat, urîtul a devenit obiectul predilect al artistului, iar redarea sa ascultă to t mai puţin de legea zugrăvirii frumoase. Rezultînd dintr-un efort intens spre inedit

şi înmagazinînd semnificaţii pe cît de profunde pe atît de abstracte, arta se dăru­ ieşte to t mai anevoios înţelegerii, descifrarea conţinutului ei presupunînd

complexe iniţieri, care o fac inaccesibilă marelui public.

Nu mă voi întreba dacă această evoluţie are un caracter decadent şi nici

sau altfel orientată. Ezitarea aceasta purcede nu dintr- o

prudenţă obiectivistă, ci din cea mai sinceră cădere pe gînduri în urma unei

frecventări intense, a experienţelor moderne. Poate că înclinările tempera­

mentale mă îndemnau să spun, alături de un Thomas Mann, un Lukâcs, un Bruno Walter, că în secolul al XX-lea arta a apucat-o pe panta degenerescentei, că în spatele prodigioasei înmulţiri a curentelor se ascunde o primejdioasă criză spirituală. Şi totuşi n-am făcut-o, dar nu pentru că mă feream să nu greşesc,

ci pentru că, ori de cîte ori mă pregăteam să rostesc rechizitoriul artei moderne,

invocînd brutalitatea, intelectualismul, inesteticul, ermetismul ei, un glas dinlăuntru mă oprea amintindu-mi că, prin toate aceste însuşiri, ea exprimă

dacă putea f i împiedicată

VI

George Bălan

adevărul viaţii, pune spiritul la încercare şi ţine trează luciditatea. Şi, într-a­ devăr, mă abţineam de la rechizitoriu, nevoit a recunoaşte că, de fapt, prin

to t ceea ce îi imputam, arta modernă mă făcea să înţeleg mai bine condiţia

tragică, paradoxală, contradictorie a omului acestor vremuri: ajuns pe culmi de civilizaţie şi clătinîndu-se deasupra abisului, rafinat pînă la ezoterism şi

dispus în fiece moment să revină la barbarie, aflat în posesia celor mai miracu­ loase mijloace de a-şi asigura fericirea şi simţindu-se totuşi mai nefericit ca oricînd. Dar o făceam fără bucurie, fără satisfacţia luminoasă, căci, oricît aş

fi profita t de pe urma

creaţia lor nu-mi putea prilejui sentimentul reconfortant, înălţător pe care mi-l lăsau Rafaël, Mozart, Goethe, ci o voluptate sumbră, crispată, sadică. Pe de altă parte însă mi s-ar fi părut inacceptabile, ca false şi anacronice, moda­

lităţile artistice care, în acest veac turmentat, s-ar fi vrut rafaeliene, mozar- tiene, goetheene. Ceea ce înseamnă că nu numai scriitorul, artistul îşi concep creaţia în acest spirit, dar că şi noi, cititorii , spectatorii, acultătorii, deşi plini de nostalgie după frumuseţea armonioasă şi elevată a trecutului, ne apropiem de arta modernă cu criterii şi exigenţe ce decurg dintr-o conştiinţă estetică la fel de viciată, N-o iubim (poţi iubi urîciunea?), dar o acceptăm, neavînd încotro,

altfe l n-ar f i putu t fi , după cum no i înşine sînte m printr-u n implacabil şi secular proces istoric. Evo­

ceea ce trebuia să devenim

ca singura posibilă: este aşa şi

lui Picasso, Schônberg sau Kafka pe planul cunoaşterii,

luţia ei spre formele pe care le cunoaştem— pictura abstractă, muzica concretă, antiteatru, antiroman etc. — a fost iminentă, tot atît de iminentă pe cît a fost

evoluţia civilizaţiei spre grandoarea şi dezastrul care se desfăşoară, de cîteva

decenii, sub ochi i noştri . A- i reproş a că este aşa şi nu altfe l sună ca o

tare făcută bunăoară ştiinţei că a permis maşinismului să se dezvolte în forme care, facilitînd viaţa omului, au şi perturbat-o atît de grav şi adesea au nimi­ cit-o. Desigur că e ceva putred în acest spectaculos progres, dar nu cred că lucrurile ar f i putut evolua altfel, " • C' > . • Art a a îmbrăcat forme care contraziceau din ce în ce mai flagrant repre­

zentarea noastră despre frumuseţe, despre menirea ei umanistă nu numai pentr u că existenţa socială — al cărei curs creaţia artistulu i î l exprim ă sau

chiar î l anticipează— s-a

îndrepta t spre form e crescînd ostile integrităţi i fizice

şi armoniei interioare a omului. în virtutea relativei sale independenţe, arta

a devenit ceea ce este astăzi şi datorită imboldurilor primite prin marile expe­

rienţe creatoare din ultimele două secole, aceste experienţe tinzînd, în majo­ ritatea lor, să confere legalitate artistică monstruosului, să intensifice caracterul criptic al expresiei, să înfrunte temerar opreliştile ridicate în numele moralei, în şiru l acestor experienţe, aceea a lui Baudelaire s-a dovedit dintr e cele mai

impu ­

Crezu!

estetic

al

lui

Baudelaire

VII

bogate în urmări. Imagine a unui suflet ros de viciu şi năzuind totuşi spre puri­ tăţi, chemînd moartea, dar neîncetînd să soarbă cu frenezie voluptăţile vieţii, însetat de comunicare, dar iremediabil împietri t în singurătate, Florile răului lărgeau şi modificau într-atîta problematica poeziei, încît şocul produs de violent neconformista lor viziune trebuia să declanşeze un memorabil proces

judiciar. N-a trecut însă mult şi scandaloasele versuri baudelairiene, inclusiv cele interzise de cenzură, deveniră valoare clasică a lirismului universal. Scurta trecere a poetului prin această lume (1821—1867) făcuse ca poezia (iar prin

contaminarea cu ea, şi alte genuri de artă) să nu mai

dispariţia lui, în modul care dominase pînă la el. Baudelaire este primul poet modern, mai precis primul poet care exprimă ceea ce înţelegem şi noi prin modernitate. A-şi integra viziunea baudeiairiană şi a construi prin dezvoltarea ei deveni, destul de repede, o condiţie esenţială pentru poetul care voia să se aşeze pe traiectoria ascendentă a poeziei, să evite anacronismul, să fie ,,modern".

Obiectul analizei va fi tocmai modul în care Baudelaire a contribuit la înnoirea felului de a înţelege arta nu numai prin poezia lăsată, dar şi prin opera sa, cantitativ mai vastă, de comentator al creaţiei artistice. Influenţa sa prime­ nitoare a cuprins domeniile fundamentale ale artei: pictură, muzică, literatură. Despre fiecare din ele Baudelaire s-a pronunţa t în spiritu l mesajului pe care-l conţinea poezia sa, explicitînd conceptual acest mesaj şi adaptîndu-l creator la specificul celorlalte arte. Acţiona ca şi cum, conştient de rolul său istoric în noua direcţionare a gîndirii artistice, s-ar fi temut că semnificaţiile estetice mai generale ale poeziei sale ar f i putu t scăpa cititorilor , că apelul său exprimat în versuri n-ar fi putut fi auzit de reprezentanţii celorlalte arte. Intelectual de vastă cultură artistică şi neobişnuită polivalenţă a gustului, Baudelaire luă atunci în mînă condeiul de eseist şi critic şi lăsă posterităţii o splendidă lecţie de ceea ce înseamnă spirit baudelairian în înţelegerea filozofico-estetică a artei în genere. Scrierile lui teoretice nu s-au bucurat de răspîndirea pe care a cunos- cut-o poezia lui. Şi totuşi despre artă noi gîndim ca şi cum ne-am fi integrat viziunea baudeiairiană, căci exemplul ei a fecundat cugetarea estetică a vremii şi ni s-a transmis în formel e evoluate, îmbogăţit e cu noi filoane, pe care ni Ie pune la dispoziţie estetica secolului al XX-lea. Precursor al gîndirii moderne despre artă, Baudelaire nu şi-a pierdut însă aproape nimic din actualitate. Cel care îşi dă osteneala să-i parcurgă eseurile, constată, dimpotrivă, cu uimire că, în multe privinţe, el ne este mai apropiat decît continuatorii săi, căci aceştia nu l-au putut egala în incandescenţă, sinceritate şi putere sintetică de caracte­ rizare. Mai răspicat spus: nu au avut geniul său.

poată

fi

concepută,

după

VIII

George

Bâlan

Istoriceşte perfect simultană cu opera teoretică a lui Wagner (şi una şi

cealaltă îşi făceau apariţia în al cincilea deceniu al secolului al XlX-lea), acti­ vitatea eseistică a lui Baudelaire ilustra aceeaşi aspiraţie care îl îmboldea pe compozitorul german să îmbrăţişeze conceptul: convingerea că timpurile noi cer creatorului să-şi completeze filozofic şi estetic mesajul artistic, să devină militantu l explici t şi intransigent al idealului său — convingere care era, desigur, nu numai a lui Baudelaire şi Wagner, ea izvorînd din necesităţi obiec­ tive, profunde şi generale ale spiritualităţii europene, dar care îşi găsea în

aie lui Baudelaire şi Wagne r poate cea mai tipică, mai Caşi contemporanu l său de peste Rin, Baudelaire credea

de asemenea în unitatea interioară a artelor („ca nişte lungi ecouri unite-n

mari taine

depărtare / într-un acord

reflecţiile despre artă strălucitoar e expresie.

în care

se ascund")

şi

năzuia

le

vadă

ieşite din izolarea artificială, reîntoarse în acea matcă iniţială spre care fiecare din ele tinde , căci „ca noaptea sau lumina, adînc, fără hotare / parfum, culoare, sunet se-ngînă şi-şi răspund" (Correspondances); făcîndu-l să se simtă încarcerat

atîta vreme cît s-ar fi limitat la imaginea poetică („orice literatură care refuză

să păşească frăţeşte între ştiinţă şi filozofie este o literatură ucigaşă şi sinuci­

gaşă",

va zice el în Şcoala pagină), aşa cum lui Wagne r exclusivitate a muzicală

îi crea o senzaţie de sterilizantă captivitate, această credinţă a fost cea care l-a

mînat pe Baudelaire spre alte lumi artistice, cu precădere spre pictură şi muzică, şi i-a dat aripi să zboare spre regiunile înalte ale meditaţiei filozofice, pentr u ca, revenind din ele îmbogăţit , poetul să-şi poată orchestra ideile într-u n mo d şi mai sugestiv, cu rezonanţe şi mai vaste (simetric beneficiului pe care Wagner, ca muzician, ştia să-l extragă din cultivarea literelor, din asimilarea lui Scho- penhauer, din conceperea dramei muzicale ca spectacol de sinteză a artelor).

De la eseul-fantezie de felul lui Cum iţi plăteşti datoriile cind ai geniu şi

pînă la studiul solid, ca cele consacrate lui Delacroi x sau E. A . Poe, preocu ­ parea lui Baudelaire rămîne aproape invariabil aceea de a-şi lămuri (toată această activitate exprimînd poate mai ales nevoia unei autcclarificări decît pe aceea a asanării gustului public) ce înseamnă modernitatea artei, cum trebuie să gîndească şi să se exteriorizeze artistul pentru a se acorda cu necesităţile profunde ale epocii sale, pentru a nu se vedea depăşit de problemele caracte­

lor. Cum mai totdeauna se întîmplă , efortu l

ristice ale acesteia sau la marginea

lui Baudelaire de a-şi împlîntacît mai adînc conştiinţa în contemporaneitate se va izbi de rezistenţa tocmai a contemporanilor, aceştia refuzîr.d să se accepte în sensul în care îi revela luciditatea poetului gînditor. Mai ales francheţea baudelairiană şochează mentalitatea curentă, îmbîcsită de false pudori şi respec-

Crezul

estetic

al

Ivi

Baudelaire

IX

tabile făţărnicii. Ziarele Tintamarre şi Démocratie pacifique vor respinge în 1843 primele articole ale poetului, considerîndu-le de o imoralitate care şi-ar putea atrage chiar urmări judiciare. Nu cunoaştem aceste articole, dar, din contextul operei, din acele binecunoscute atitudini baudelairiene care au fost

constat

„imoralitatea" lor: dorinţa de a spune lucrurilor pe nume, oricît de dureroase, penibile sau neestetice ar f i ele, dorinţ ă eter n incomodă pentr u ipocrizia socială care acoperă cu vălul convenienţelor atîtea reale imoralităţi. Trebuie să fi fost o francheţe de genul celei pe care o întîlnim în Cum iţi plăteşti datoriile cind ai geniu (unul din primele articole publicate), unde Baizac, deşi iubit de Baude­

laire, e prezentat ca „cel mai solid cap comercial şi literar din secolul al XlX-lea" , ca „cel mai vanitos dintre personajele Comediei umane", ca o „incorigibilă şi fatală monstruozitate". Sîntem în 1845, cînd Baudelaire, în vîrstă de 24 de ani, este un necunoscut, iar Balzac în cui mea gloriei sale: debut ce purta amprenta unui curaj ai atitudinii care n-avea să se dezmintă. Autoritatea socială a numelui nu l-a impresionat, şi cu atît mai puţin l-a intimidat vreodată pe Baudelaire. Nu se înclina decît în faţa unei puternice manifestări de autenticitate umană, chiar dacă ea venea de la un spirit de modestă anvergură intelectuală, cum era bunăoară poetul Dupon t sau povestitoru l Asselineau. Şi nu numai că rămînea foarte ţeapăn, dar se uita batjocoritor la intelectualii care se lepădau de religia sincerităţii totale şi tulburătoare, pentru a se conforma dezonorant unor imperative conjuncturale. Imediat după Balzac îi va veni — sub necruţătoarea pană — rîndul lui Victor Hugo în care „tînărul furios " vede „u n artizan mai

era, fireşte, academician înainte de a

mult corect decît creator". „D . Hugo

se naşte, şi dacă ar renaşte astăzi timpuril e minunilor mitologice, aş fi dispus

să cred că leii verzi de la Institut i-au murmurat adesea cu glas profetic pe cînd trecea prin faţa sanctuarului mîniat: Vei fi la Academie!" — va scrie el peste

un an în Salonul din 1846. Să nu anticipăm însă şi să mai zăbovim în anul

deoarece nu am epuizat importanţa pe care el o are pentru conturarea profi­ lului teoretic al poetului. Că nu era ieşirea necugetată a unui enfant terrible (aeşi o doză de teri ­ bilism, inerentă vîrstei şi stînd de altfel bine unui tînăr, exista în ea), ci un act de adîncă probitate interioară, de intransigentă fidelitate faţă de sine însuşi, o dovedeşte vasta panoramă pe care o zugrăveşte Baudelaire în acest ar: comen- tînd salonul de pictură. Cu foarte puţine excepţii, artiştii recenzaţi de Baude­ laire nu mai figurează în „muzeul imaginar" al conştiinţei europene; ampla sa cronică îşi păstrează totuşi nealterată actualitatea prin concizia aforistică si accentul individual al aprecierilor, care le conferă o valoare intrinsecă şi

motiv de scandal pentru contemporani, putem bănui în ce

trebuie

f i

1845,

X

George

Bălan

ne îndeamnă să le citim de dragul lor, fără să simţim nevoia de a le confrunta cu operele care ie prilejuiseră: „Crede d. Muller că va fi pe placul publicului

de sîmbătă alegîndu-şi subiectele din Shakespeare şi Victo r Hugo?" ; sau „Polle t

a făcut două foarte bune acuarele după Tiţian în care străluceşte realmente

'nteligenţa modelului"; sau: „Această pictură africană (Horace Vernet) e mai rece decît o zi frumoasă de iarnă. Totul e de o albeaţă şi o claritate dezespe- rante. Unitate nu există, dar avem în schimb o mulţime de mici anecdote inte­ resante — o vastă panoramă de cabaret". Tînărul de 24 de ani se descurca în problemele artei cu subtilitatea pe care ţi-o dau gustul şi cultura, cu îndrăz­ neala I3 care te împing convingerile înrădăcinate, cu [siguranţa intuiţiei care sesizează fulgerător esenţialul şi-1 formulează pregnant, plenar, incisiv. Dar numai în anul următor descoperă Baudelaire formula care vadă eseis­ ticii sale profunzime şi originalitate: considerarea fenomenelor concrete de artă ca o bază de decolare (iar uneori ca simplu pretext) spre înălţimile marii dezbateri filozofico-estetice, unde va străluci nu atît opera comentată cît perso­ nalitatea comentatorului. în acest spirit concepe el analiza salonului din 1846 (unde va plasa şi muşcătoarea apreciere asupra lui Hugo). De fapt, cu acest studiu începe propriu-zis istoria eseisticii lui Baudelaire, ceea ce precedase avînd caracter de pregătire a ofensivei publicistice desfăşurate de-a lungul

a două decenii. Nu mai găsim aici o însăilare impresionistă de spirituale şi

aforistice croqufc-un, ci o

foarte

serioasă meditaţie despre menirea artei :

aprecierile individuale sînt

topit e

într-un eseu riguros articulat (ceea ce nu

afectează— şi niciodată nu va afecta!— sprinteneala aiurii stilistice) pe care

îl concepe ca răspuns la întrebarea dacă există o „frumuseţe modernă", adec­

vată stărilor de spirit proprii vremii sale. Incercînd să definească structura specifică a eroismului epocii sale— căci în exprimarea acestei valori umane vede el raţiunea superioară a artei— Baudelaire constată că „cea mai mare

artiştilor s-au mulţumi t cu subiecte publice şi oficiale, cu victoriile

noastre şi cu eroismul nostru politic. Scriu despre ele cu scîrbă, dar o fac pentru că sînt comandate de către guvernul care plăteşte. Există totuşi subiecte intime care sînt în alt fel eroice". Şi Baudelaire purcede Ia investigarea acestui eroism inti m care i se dezvăluie ca profund tragic şi impunînd de aceea moda­ lităţi sumbre de expresie: „N u aceasta este oare haina necesară epocii noastre, suferindă şi purtîn d chiar şi pe umerii săi negri şi slabi simbolul unui doliu perpetuu?" Chiar cînd păstrează— ca în Sfaturi pentru tinerii literaţi, scrise în acelaşi an — aerul băieţesc şi teribilist (de pildă, femeia scriitoare, prezen­ tată ca un băiat ratat!), fondul consideraţiilor sale este alcătuit din elogiul muncii şi forţei spirituale ca garanţie şi condiţie a marii arte.

parte a

Crezul

estetic al

lui

Baudelaire

XI

Din ce în ce mai pasionat de publicistică (dar, desigur, şi împins de jena

materială), Baudelaire intră la un moment dat într-o redacţie pentru ca, foarte

de a-şi avea propria revistă, pentru a putea

realmente crea un curent de idei în sensul atît de neconformistelor sale con­ vingeri. Activitatea sa de redactor şef la Le représentant de l'Indre (octombrie 1848) durează însă numai o săptămînă, încununînd cu un eşec ooncluziv expe­ rienţa în presă a poetului. Ca redactor, şi cu atît mai mult ca redactor şef, Baudelaire trebuie să se f i simţit asemenea albatrosului adus de marinari pe punte: lumea lui era aceea a marilor înălţimi demiurgice, nu în mijlocul forfotei

cotidiene, intrigilor de culise, administraţiei şi politicii. Pînă cînd să ajungă la aşa-zisa dge de raison, Baudelaire, neclarificat pe deplin asupra condiţiei şi

menirii

de sine răspunde el chemărilor pe care i le adresau curentele politice ale vremii, scoţînd mai întîi douănumere dintr-un ziar socializant, repede eşuat, şi apoi participînd la insurecţia dini848. Comerţul de scurtădurată al lui Baudelaire cu mişcările sociale şi literare care se reclamau de la ideea de socialism (acest pretins socialism ţinînd nu de viziunea serios-revoluţionară şi ştiinţifică, tocma' atunci elaborată de Marx, ci de preistoria ei, utopică, anarhistă şi sentimentală) i-a lăsat un gust amar: de acum înainte noţiunea de socialism se va confunda în imaginaţia sa cu trîmbiţarea propagandistică a unor sloganuri sociale, care ignoră

to t experimenta. Sub semnul acestei insuficiente conştiinţe

repede,

să se

nască în

el dorinţa

sale, va

omul viu , individual, intim—cu m se va vedea mai ales din eseul său Dramele şi romanele „cinstite". Baudelaire rămînea însă totodată—şi aici se manifestă efec­ tul pozitiv al experienţei făcute— cu o sinceră simpatie pentru suferinţele şi

inspirată din ele. Articolu l său despre

năzuinţele celor năpăstuiţi, pentr u arta

poetul Pierre Dupont (1851) nu se mărgineşte la recenzarea unor versuri, nepre­

tenţioase artisticeşte, dar emoţionante prin generozitatea sentimentelor, ci creşte într-o definire a artei adevărate ca expresie a protestului: ori este negare

negare, bineîn­

ţeles din perspectiva unui „divin caracter utopic" prin care artistul ţine trează în conştiinţa omenirii năzuinţa spre mai bine drept criteriu de apreciere a prezentului, lată de ce consideră Baudelaire că, pentru satisfacerea acestei con­ diţii a artei şi pentru ca adevărurile rostite să aibă acoperire interioară, singura care dă elocvenţă expresiei, ,,este bine ca fiecare din noi, o dată în viaţă, să f i simţit apăsarea unei odioase tiranii" . Ţinta spre care trebuie să se îndrepte, după Baudelaire, eu maximă înverşunare, protestul artei adevărate era menta­ litatea oficială şi instituţională a timpului care înlocuia sentimentele şi necesi­ tăţile sufleteşti ale omului autentic prin abstracţiile pretins morale impuse de un făţarnic puritanism, de o mediocră pedagogie socială, de falsul patriotism

perpetuă a situaţiei existente, ori îşi pierde raţiunea de a fi — o

XII

George

Eôlan

al politicienilor. în Dramele şi romanele ,,cinstite", eseu publicat în 1851, Baudelaire

denunţă tendinţa corupătoare a acestei mentalităţi: ea încearcă să-şi aservească artistul, această întruchipare a ideii de-libertate, răsplătindu-l cu premii atunci

rănit de moarte

literatur a cu satanicul său decret în favoarea pieselor «cinstite»" — spune Baudelaire încrucişîndu-şi spada cu aceea a ministrului. „Premiile aduc nenoroc. Premii academice, premii de virtute, decoraţii, toate aceste invenţii ale diavo­ lului încurajează ipocrizia şi îngheaţă elanurile spontane ale unei inimi libere

cînd arată docilitate faţă de poruncile ei. „D . Léon Faucher a

Există într-un premiu oficial ceva care-l jigneşte pe om şi omenia şi ofensează

pudoarea virtuţii

crizie pentru a avea plăcerea s-o răsplătească? Bulevardul va deveni acum o

La naiba! de ce se amestecă d. ministru? Vrea să creeze ipo­

predică neîntreruptă. Cînd un autor va avea restanţe la chirie, va scrie o piesă

cinstită; dacă are multe datorii , o

lată tradiţia pe care o continua Sartre refuzînd premiul Nobel; dovedea o dată

piesă angelică. Frumoasă instituţie! "

în

plus— spre gloria existenţialismului— că între gîndirea şi faptele sale există

o

perfectă identitate: ca autor al unui fundamental studiu despre Baudelaire

nu putea acţiona decît în sensul preconizat de cel pentru care arăta atîta admi­ raţie

Cu momentul 1851—1852, Baudelaire ne apare intrat în perioada aşa- zisului dge de raison. Renunţarea la extravaganţele de pînă acum — am în vedere anumite ostentaţii, anumite accente voit scandaloase în exprimarea neconfor- mismului său — nu înseamnă cîtuşi de puţin o abdicare de la intransigenţă. Dimpotrivă, dispariţia a to t ceea ce ţine de poză se însoţeşte de adîncirea şi consolidarea crezului estetic: aceasta e linia evolutivă în faţa căreia ne pune

eseistica perioadei de maturitate, de-a lungul căreia străjuiesc, ca to t atîtea indicatoare ale ascensiunii, Şcoala pagină (1851), Edgar Poe, viaţa şi opera (1852), Expoziţia universală (1855), Théophile Gautier (1859), Salonul din 1859. Reflecţia asupra fenomenului artistic este din ce în ce mai eliberată de tehnicitate, din

ce în ce mai pură în intenţia ei de a exprima — mai presus de orice — viziunea

baudelairiană a artei, o viziune guvernată de cîteva principii, pe cît de profunde

pe atît de simple, pe cît de ferme pe atît de suple. O constată el însuşi în comen­

tariul expoziţiei din 1855, pe care îl precedă de consideraţii asupra metodei

critice. După ce mărturiseşte că ,,am încercat de mai multe ori, ca toţ i prietenii mei, să mă închid într-un sistem pentru a predica după placul meu", se vede nevoit să renunţe la asemenea ambiţii, deoarece „u n sistem este un fel de

blestem care ne împinge Ia o perpetuă abjurare; trebuie să inveţi mereu

un

altul, iar această trudă este o crudă pedeapsă". Aşa încît, pentru a scăpa

de-

groaza acestor, cum le numeşte el, „apostazii filozofice", „m-am resemnat în.

Crezul

estetic

al

lui

Baudelaire

XIII

mod orgolios să fiu modest: m-am mulţumit să simt; m-am întors să caut un

azil în impecabila naivitate". Refuză să se pronunţe asemenea profesioniştilor

să mă eliberez de orice fel

de pedanterie. Rămîn destui care să vorbească jargonul atelierului şi să se pună în evidenţă în detrimentul artistului. Erudiţia îmi pare în multe cazuri puerilă şi puţin demonstrativă pentru natura sa. Mi-ar fi prea uşor să dizertez asupra compoziţiei simetrice sau echilibrate, asupra ponderaţiei tonurilor , asupra

vanitate! Prefer să vorbesc în numele

sentimentului, moralei şi plăcerii. Sper că unele persoane, savante fără pedan­ tism, vor găsi ignoranţa mea de bun-gust". Şi Baudelaire evocă reacţia lui Balzac în faţa unui tablou înfăţişînd un peisaj de iarnă la ţară: ,,E frumos, dar— se întreba Balzac — ce fac ei în aceste colibe? La ce gîndesc? care le sînt necazurile? au avut recoltă bună? au fără îndoială datorii de plătit?" Poate să pară diletantă criticilor o asemenea atitutine faţă de artă: exemplul ei îl va urma Baudelaire. ,,Adorabila naivitate" a lui Balzac îi pare o excelentă „lecţie de critică". „M i se va întîmpla adesea să apreciez un tablou numai prin suma de idei sau de reverii pe care le va prilejui spiritului meu."

Această evoluţie a metodei şi stilului spre o simplitate transparentă şi

subiectivă exprimă limpezirea concepţiei lui Baudelaire despre artă. Criticul se arată acum perfect edificat asupra ceea ce trebuie să i se ceară unei autentice creaţii: confesiunea nereticentă şi nudă a unei conştiinţe intens fremătătoare. Creaţia adevărată e dincolo, e mai presus de ceea ce se înţelege în mod obiş­ nuit prin artă (adică mînuirea măiestrită a tehnicii, cu rezultate ingenioase şi agreabile). Momentul artistic e important, e indispensabil, dar nu are valoare superioară decît subordonat ideii de trăire zguduitoare şi mărturisire patetică.

excesivă sau exclusivă a forme i în detrimentu l adevărului uman

este prezentată în Şcoala pagină ca o plagă care devorează totu l şi duce la dezordini monstruoase. Paralel cu definirea sensibilităţii moderne, îmbogăţită cu atîţiafiori noi, şi a modalităţilor adecvate exprimării ei, Baudelaire va revela fenomenul — nu mai puţin tipic pentru vremurile sale— de sărăcire spirituală a artei. în capitolul Artistul modern care deschide Salonul din 1859 el vorbeşte cu îndurerare şi grijă despre transformarea crescîndă a artistului într-un „copil răsfăţat": to t mai incapabil — în cele ce făureşte — să susţină un dialog poetic şi filozofic cu publicul, îşi concentrează toată atenţia asupra abilităţii tehnice, în care timp gîndirea şi imaginaţia coboară pînă la cele mai triviale platitudini. Această degenerare a artei contemporane se produce, ne spune Baudelaire, sub semnul lozincii care cere fidelitate faţă de natură. Părăsind înaltele regiuni ale spiritului, arta cedează to t mai mult presiunilor exercitate de micul burghez

cu aere de savanţi ai criticii : ,,Voi încerca deci

tonului cald şi tonului rece

O,

Urmărire a

XI V

George

Bălan

care vre a să-şi recunoască— aşa î l îndemn a industri a fotografic ă născîndă! — casa, grădina, căţelul, pipa, linia nasului, culoarea halatului. în loc să exprime ,,ceea ce este mai eterat şi mai imaterial" — scrie Baudelaire în Salonul din 1859 —art a „îşi diminuează din zi în zi respectul de sine, se prosternează în faţa realităţii exterioare, iar pictorul devine din ce în ce mai înclinat să zugră­ vească nu ceea ce visează, ci ceea ce vede". Continuînd să evolueze ca o copie

a naturii, arta va ajunge la negarea de sine, esenţa ei fiind viziunea subiectivă, sugestia spiritualistă, vagul şi enigmaticul: „Dacă i se permite fotografiei să

^înlocuiască arta în unele din funcţiile acesteia, în curînd îi va f i luat locul sau

o va f i corupt cu desăvîrşire,

mulţimii. Trebuie deci ca ea să revină la adevărata ei datorie, care este de

graţie alianţei naturale pe care o va găsi în prostia

a

f i slujnica ştiinţelor şi

artelor, dar o foarte umilă slujnică, asemenea tiparului

şi

stenografiei, care nici n-au creat, nici n-au

înlocuit

literatura" . Expresia lite­

rară a acestui gust vulgar este, după Baudelaire, predicarea didacticistă a virtuţilor , conform tezei că natura omului este bună, iar arta trebuie să-l dăscă­ lească pentr u a nu se abate de la această natură sau pentr u a-l readuce la ea (adică la modul de viaţă paşnic— deoarece slugarnic, mediocru, suficient — al burghezului, pentru care toată atitudinea lui Baudelaire reprezenta o scanda­ loasă nesocotire a „naturii") . Baudelaire nu respinge ideea de fidelitate faţă de natură, el îi dă doar un alt conţinut decît cel propus în trivialele revendicări ale filistinului, căci pentru el natura înseamnă adevăr, un adevăr bineînţeles subiectiv, adevărul fiinţei sale, şi aflat, ca orice adevăr, dincolo de bine şi de rău:

„Adevăratu l artist , adevăratul poe t n u trebui e să zugrăvească decît aşa cum vede şi simte. El trebuie să fie realmente fidel propriei sale naturi. A împrumuta' ochii şi sentimentele unui alt om, oricît de mare ar fi acesta, e ceva ce trebuie evita t aşa cum se evită moartea : căci altminteri , producţiil e pe care ni le-ar da ar fi , în raport cu el, minciuni, iar nu realităţi".

în plină această perioadă de efervescenţă publicistică are loc celebrul

proces al Florilor răului, cu acuzarea — în faţa instanţei judiciare — de încăl­

care a moralităţii. Hula revărsată asupra poetului nu-l intimidează şi nu-l clatină,

ci, dimpotrivă, îl fortifică în convingerea că arta îşi îndeplineşte funcţia şi

răspunde raţiunii ei de existenţă în societate nu dublînd fotografia sau cate­

hismul, ci exprimînd cu desăvîrşită sinceritate umanul din artist: chiar Cînd

acesta se află pe treptele cele mai de jos ale umanităţii sale (iar Baudelaire

făcuse experienţa atîtor tragice rostogolirii), dacă îşi va spune cu sinceritate

putea f i decît înnobilatoare, căci „frumu ­

seţea e o calitate atît de puternică, încît nu poate decît să înnobileze sufle­

tele". Pătrunzînd chiar şi în însemnările intime, acest dialog vehement dintre

marasmul, înrîurirea artei

sale nu va

Crezul

estetic

al

lui

Baudelaire

X V

Baudelaire şi societatea vremii Ie va da alura unei adevărate dezbateri estetice,

cu m se poate constata

odiosul proces: „C e e această morală prefăcută, făţarnică, cicălitoare, de miro­ nosiţă, şi care vrea nici mai mult, nici mai puţin decît să creeze conspiratori chiar şi în sfera atît de liniştită a visătorilo r? Morala aceasta ar sfîrşi prin a spune: de aici înainte nu se vor mai scrie decît cărţi mîngîietoare şi care să

demonstreze că omu l s-a născut bun şi că toţ i oamenii sînt fericiţi . Dezgustă­ toare ipocrizie!" Cînd va analiza Doamna Bovary va începe — sub impresia recentului eveniment — prin a-şi exprima satisfacţia că romanul, supus unui atac asemănător din partea contemporanilor, izbutise să triumfe peste coaliţia ipocriziei, prostiei, răutăţii şi administraţiei. Iar dacă pe Flaubert îl elogiază pentru a fi rostit adevărul vieţii nesinchisindu-se de preceptele moralei cate- hetice şi tocmai de aceea fiind foarte moral în sensul pe care această noţiune

îl are în cadrul artei (quod est: fii incoruptibil ca artist şi vei fi [întotdeauna

morali), pe Gautier îl admiră pentru tăria de a fi opus realităţii dezgustătoare cultul frumuseţii pure. Şi bine a făcut Gautier — conchide Baudelaire — că nu a acceptat înhămarea sa la carul înaltelor funcţii oficiale, cum atîţia îi suge­ raseră.

chia r şi di n notel e adresate avocatulu i î n legătur ă Jcu

Ca pentru a sublinia înrudirea dintre poetul francez şi Wagner, însetaţi

de acelaşi ideal artistic, vestitori martirizaţi ai spiritualităţii moderne, destinul

a orînduit ca apogeul publicisticii baudelairiene să coincidă cu şederea lui

Wagner în Franţa (1860 — 1861) şi să fie legat de opera acestuia. în întîmpi- narea primei reprezentaţii pariziene a lui Tannhăuser, pasionatul wagnerian francez publică un studiu intitulat: Richard Wagner ţi Tannhăuser la Paris,

menit să risipească măcar cîteva din prejudecăţile şi mai ales ignoranţa care alimentau furia antiwagneriană. Strădania sa fu însă infructuoasă: opera căzu

cu răsunet. Bravul entuziast al lui Wagner nu se descurajă însă şi publică

spectacol o muşcătoare diatribă la adresa celor ce jubilau cu suficienţă şi

Era — cum spune

Thomas Mann — ,,primul wagnerian din Paris şi unul din primii wagnerieni

veritabili". Erat otodată primul scriitor în ale cărui frămîntări creatoare muzica lui Wagner se infiltrase adînc şi determina reacţii. De o sensibilitate muzicală cu totul neobişnuită la un scriitor, Baudelaire simţea în muzica lui Wagner vibraţiile caracteristice omului acelei vremi , noile necesităţi spirituale Care băteau din ce în ce mai puternic la porţile gîndirii artistice. ,,Nici un muzician nu excelează ca Wagner în zugrăvirea spaţiului şi profunzimii materiale şi

to t ce e

declarau muzica lui Wagner ca definitiv înmormîntată.

după

El stăpîneşte arta de a traduce, prin gradaţii subtile,

excesiv, imens, ambiţios în omul spiritual şi natural". în Tannhăuser el • deslu»

X V I

George

bălan

şeşte „langori, amestecate cu fioruri şi întretăiate de nelinişti, reveniri neîn­ cetate spre o voluptate care promite să stingă, dar nu stinge niciodată setea, palpitul furios al inimii şi simţurilor, poruncile imperioase ale trupului" . Wagner îi apare lui Baudelaire ,,ca reprezentantul cel mai autentic al firi i moderne" prin ,,intensitatea nervoasă", „energia pasionată a expresiei". Nu

este greu să sesizezi în aceste caracterizări ecouri ale lirismului baudelairian. Scriitorul descoperea în opera compozitorului accente pe care le simţea fremă- tîn d în propriu l său suflet sau poate îl îndrăgise atî t de frenetic pe Wagne r pentru că simţea în el un frate spiritual. Nu este însă numai atît: contactul cu muzica wagneriana i-a permis lui Baudelaire să ia act în deplină luciditate de

într- o scrisoare către Richard

Wagner, anterioară celor două eseuri, Baudelaire spunea: ,,N-aţi învins imediat.

Ceea ce am simţit este de nedescris şi dacă veţi binevoi să nu rîdeţi, voi încerca să vă împărtăşesc. Nai întî i această muzică mi s-a păru t cunoscută, iar mai tîrziu, reflectînd, am înţeles de unde venea mirajul; mi se părea că acea muzică este a mea şi o recunoşteam aşa cum recunoaşte oric e o m lucruril e pe care e sortit să Ie iubească". Spiritul wagnerian în poezia lui Baudelaire — iată o

propri a sa chemare, i-a limpezit drumu l creaţiei.

temă care ar merita poate să fie luată în consideraţie de către istoria

literară,

ea

deschizînd perspectivele

unei înţelegeri mai complexe

a poetului.

Evocînd

momentul aprinselor dispute wagneriene de la jumătatea veacului trecut, Thomas Nann reievă ambiţia lui Baudelaire de a face din cuvînt un instrument analog cu limbajul wagnerian, „ceea ce — spune el — avu consecinţe consi­ derabile pentru lirismul francez" (Suferinţele şi măreţia lui Richard Wagner). Prin articolele sale despre Wagner, „imoralul " Baudelaire dădea Parisului artistic o lecţie de supremă moralitate: eroismul celui care, singur în faţa tică­

loşiei manifestate pe scară de masă, o înfrunt ă şi îi azvîrlă dispreţul său în care timp acoperă cu propriu-i tru p pe cel hulit şi transformat în ţintă pentru săge­ ţile imbecilităţii agresive. Nu găsim în toată istoria criticii de artă o viziune

înmor-

mîntată!» — strigă bucuroşi toţi cei care au fluierat şi au participat la cabală, lată dovada! repetă toţ i neghiobii de la gazete. Iar toţ i gură-cască le răspund

mai profetică decît aceasta:

„«lat ă

dovada!» «Muzica

viitorului

a fost

în

cor, cu toată inocenţa: «lat ă dovada!» într-adevăr, s-a dovedit ceva, şi se

va

dovedi încă de mii de or i înainte de sfîrşitul lumii ; s-a dovedit că, mai întîi,

orice operă mare şi serioasă nu poate pătrunde în memoria oamenilor şi ocupa

un loc în istorie fără vii contestări; apoi că zece persoane încăpăţînate pot, cu ajutorul unor fluierături stridente, să deruteze pe actori, să învingă bună­ voinţa publicului şi, cu protestele lor zgomotoase, să străpungă vocea imensă

a orchestrei, chiar dacă aceasta ar f i de putere egală cu aceea a oceanului."

Crezul

estetic al

lui

Baudelaire

XVII

Oamenii care se cred descotorosiţi de Wagner s-au bucurat mult prea repede

li poftesc stăruitor să sărbătorească mai puţin gălăgios un trium f care, de altfel, nu este dintre cele mai onorabile, şi chiar să se înarmeze cu resemnare pentru "

Şi după acest zenit strălucitor pe care-l reprezintă momentul wagnerian

în ultimii ani de viaţă,

cînd existenţa umană a poetului se destrăma atît de tragic, producţia sa esei­

stică se împuţinează vertiginos. Cîştigă în schimb în anvergura dimensiunilor

şi gravitatea atitudinii, cîştig strălucitor ilustrat de cele trei studii care încu­

nunează cu grandoare crepusculară traiectoria poetului-gînditor: Reflecţii asupra citorva dintre contemporanii mei (1861), studiul închinat operei şi vieţii lui Eugène Delacroix, precum şi cel care, inspirat de pictura lui Constantin

Guys, se intitulează, vrîndu-se mai generalizator, Pictorul vieţii moderne (1863). Statornic preocupat şi aici de definirea sensibilităţii moderne şi a expresiei

ei artistice inedite, Baudelaire aşază deasupra patosului contemporan, în care

vede virtutea majoră a creaţiei artistice, diadema evlaviei faţă de ideea de artă. Atunci cînd nu se respectă puritatea acesteia, însăşi virtutea modernităţii suferă, deoarece îşi vede afectată profunzimea umană, consistenţa spirituală, nobleţea de gîndir e — aşa cum magistral demonstrează Baudelaire că se întîmpl ă în poemele lui Auguste Barbier. Valoarea intrinsecă şi demnitatea artistică a expresiei sînt întotdeauna ameninţate atunci cînd slujitorii artei pornesc nu de la imperative intime ale conştiinţei lor, ci de la imboldul ocaziei (eveniment, modă); de la dorinţa de a face în primul rînd pedagogie, iar din artă vehiculul intenţiilor lor de educatori, uitînd că cei ce „îşi impun dinainte un scop moral îşi vor scădea simţito r forţa poetică" (Auguste Barbier). Posibilă doar prin

retragerea în sfera celor mai elevate valori, autentica creaţie este, aşadar, în concepţia lui Baudelaire, o manifestare a aristocraţiei spirituale; profund deose­

bit ă de mentalitatea celor ce se fălesc cu nobleţea sîngelui sau a titlului , aceasta

este „ o

pe facultăţile cele mai preţioase, cele mai indestructibile şi pe darurile cereşti pe care munca şi banul nu le pot conferi". Deţinătorii acestui gen de nobleţe

sînt „reprezentanţii a ceea ce e mai

prea rare la cei de azi, de a combate şi a distruge trivialitatea" (Pictorul vieţii moderne, capitolul IX). în primul rînd al acestei aristocraţii, Baudelaire îl aşază pe cel care l-a iubit cu intensitate wagneriană, pe Eugène Delacroix: „Dacă vreodată un om a avut un tur n de fildeş bine apărat de druguri şi lacăte, acesta a fost Eugène Delacroix. Cine şi-a iubi t mai mul t decît el turnu l său de fildeş, adică secretul? A r fi fost în stare, cred, să-l înarmeze cu turnur i şi să-l trans-

viitor

în evoluţia lui Baudelaire, amurgul. Dar ce amurg

speţă nouă de aristocraţie, cu atît mai dificil de înfrînt cu cît va fi bazată

bun în orgoliul uman, ai acestei nevoi,

XVIII

George bălan

port e într- o pădure sau pe o stîncă inaccesibilă". Şi pentru acest motiv nu va ezita să se încline cu veneraţie — deşi nu-i împărtăşea întru totul estetica —

în faţa lui Leconte de Lisle, acesta aparţinînd „acelei familii de spirite care au pentru tot ce nu e superior un dispreţ atît de liniştit, încît nici nu găseşte de

cuviinţă să se exprime" (Reflecţii

provenind parcă din lumea lui Lohengrin (,,un extaz alcătuit din voluptate şi cunoaştere, planînd deasupra lumii naturale şi departe de ea", o definise cîndva poetul) se încheie evoluţia gîndirii estetice baudelairiene.

).

Pe această notă de sublimă detaşare,

Exprimă un crez prin ea însăşi această prodigioasă activitate critică a unui poet la care trăirea artistică este autentică, iar nu simulată. Luată în an­ samblu şi simbolic, opera eseistică a lui Baudelaire ne apare ca o pledoarie pentru artistul gînditor, adică pentru creaţia care nu se călăuzeşte exclusiv după imbolduril e — mai mul t sau mai puţi n capricioase — ale inspiraţiei, sentimentului, intuiţiei, dar şi după imperativele unei înţelegeri filozofico- estetice a lucrurilor. Marea, autentica artă presupune — condiţie s/ne qua non

— o intensă participare intelectuală: ,,E foarte mult tim p de cînd to t spun că poetul este în mod suveran inteligent, că este inteligenţa prin excelenţă". Poetul incapabil să se orienteze intelectual este condamnat la o artă minoră —

sentimentală, senzorială. ,,îi plîng pe pceţii călăuziţi numai de instinct, îi soco­

tesc incompleţi

Prin strălucirea artistică a operei sale poetice, Baudelaire demonstra netemei­ nicia teoriei care opunea pe artist gînditorului, oprindu-l — sub pedeapsa pierderii spontaneităţii — de la o activitate teoretico-critică (paralizantă, chipurile, pentru creativitate). Şi demonstra nu numai perfecta compatibili­

tat e a atitudinii spontane cu cea reflexivă, dar şi rodnicia meditaţiei filozofice

pentru creaţia intuitivă, impregnarea viziunii artistice de o profundă luciditate intelectuală, reprezentînd pentru literatură, în epoca postromantică, princi­ pala ei sursă de împrospătare după excesele de imaginaţie şi sensibilitate ale romantismului. Autoanalizîndu-se cu o minte trează, cumplit de trează, ce-i permitea să se detaşeze de sine în plină participare pasională, Baudelaire nu-şi atenua drama care trebuia să-i alimenteze suferinţa fertilă pentru poezie, ci dimpotrivă, căci o dramă conştient trăită e mai chinuitoare decît o disperare pur sentimentală. De altfel, tocmai prin această înaltă conştiinţă intelectuală

a suferinţelor sale îşi definea Baudelaire-poetul originalitatea faţă de menta­

litatea romantică şi inaugura un nou capitol în istoria lirismului european:

rămînînd în intimitatea sufletulu i său un romantic, suferea mai puternic decît

E cu neputinţă ca un poet să nu cuprindă în sine un critic".

Crezul

estetic

cl

lui

Baudelaire

X I X

romanticii de pînă la el, deoarece medita cu rigoare necruţătoare asupra sufe­ rinţelor sale, asupra vieţii şi artei, punînd totu l în balanţa îndoielilor. Şi cum bine ştim, ,,cîtă luciditate, atîta dramă". Respingîndu-I pe artistul privighetoare şi preconizînd o artă intelectua- lizată, Baudelaire nu se gîndeşte nici o clipă să deschidă poarta în imperiul artei spiritelor pseudoreflexive, care, din incapacitate de a gîndi artistic, oferă drept creaţie traducerea în imagini a unor teze. Provenind dintr-o abstracţie stearpă, această producţie se prezintă drept „art a filozofică", dar ea nu este

în fond, spune Baudelaire, decît ,,o artă plastică cu pretenţie de a înlocui cartea, adică de a rivaliza cu imprimeria pentru a preda istoria, morala şi filozofia". Arta să rămînă artă. Din momentul cînd vrea să demonstreze, să ilustreze, devine didactică şi hieroglifică; o asemenea „art ă filozofică" este „ o întoarcere la plăsmuirile necesare copilăriei popoarelor, şi dacă şi-ar f i riguros fidelă, s-ar constrînge să juxtapună atîtea imagini succesive cîte conţine fraza pe care vrea s-o exprime" . Germania este, în concepţia lui Baudelaire, „ţar a care a căzut cel mai mult în eroarea artei filozofice". Şi iată-i supuşi sarcasmului pe „Overbeck care nu studiază frumuseţile trecutului decît pentru a preda mai bine religia, iar Cornélius şi Kaulbach pentru a preda istoria şi filozofia (şi nu putem să nu adăugăm că, avînd de tratat un subiect pur pitoresc, Caso nebu­

nilor, Kaulbach nu s-a putu t opr i să-l dezvolte pe baza categoriilo r şi,

ca să

spun aşa, într- o manieră aristotelică)". Filipica împotriva „arte i filozofice" devine uneori atît de radicală, încît cititorul nefamiliarizat cu obiceiul lui Baudelaire de a exagera, atunci cînd se înfierbîntă pentru ceva, se poate întreba

dacă nu cumva, inconsecvent faţă de sine însuşi, autorul vrea să alunge total ideea di n artă, pentr u ca aceasta să devină, cam aşa cu m şi-o reprezent a Kant,

limpede cu atît 'se

va degrada şi se va întoarce spre hieroglifele copilăreşti; cu cît arta, dimpo­ trivă, se va detaşa de spiritul didactic, cu atît se va înălţa spre frumuseţea pură şi dezinteresată" (Arta filozofică). înţelese în contextul general al operei este­ tice baudelairiene, asemenea consideraţii ne apar însă ca protest îndreptat numai împotriva artei în care ideea este exterioară imaginii, îi este inoculată dinafară, speculativ şi programatic. Poetul-gînditor este pentru ideea organic, originar încorporată imaginii, implicită acesteia, degajîndu-se firesc şi fără ostentaţie , ideea care se impun e nu tezist , ci to t artistic , aşa cum sugerează Baudelaire definind sensul muzicii lui Chopin: nevăzînd în ea nici pure ara­ bescuri sonore (în spiritul formalismului kantian), dar nici pure exaltări afec­ tive (în spiritul unei anumite tradiţii romantice), el vorbeşte despre „această muzică uşoară şi pasionată, semănînd unei păsări strălucitoare care fîlfîie dea-

un joc al formelor pure: „C u cît arta va vrea să fie filozofic

X X

George

Bălan

supra grozăviilor unei prăpăstii" (Opera şi viaţa lui Delacroix). Ceea ce, trebuie să recunoaştem, ne lasă să întrezărim semnificaţii care ţi n de zonele cele mai adînci ale filozofiei artistice.

*

Dintre artiştii care-şi trîmbiţează ideologia, cei mai antipatici îi sînt lui

din examenul nostru istoric — profe­

sorii de morală. Implicit el va polemiza cu cei care, formaţi la şcoala acestor

profesori, judecă arta după gradul de moralitate al lucrurilor înfăţişate, dîndu-i not ă de bună sau proastă purtare . Acestei false optic i asupra ceea ce trebui e

Baudelaire — cum deja s-a putu t vedea

fie arta i-au căzut victimă atîtea capodopere, neconformiste la vremea lor

şi

doar tardiv recunoscute, bunăoară Doamna Bovary. „Mai mulţi critici spuse­

seră: această operă, cu adevărat frumoasă prin minuţia şi vioiciunea descrie­ rilor, nu are un singur personaj care să reprezinte morala, care să vorbească în numele conştiinţei autorului. Unde e oare personajul proverbial şi legendar, pus să explice fabula şi să îndrume înţelegerea cititorului? Cu alte cuvinte,

unde e rechizitoriul? Absurditate! Eternă şi incorigibilă confuzie între funcţii

şi genuri! " (Doamna Bovary de Gustave Flaubert). A t e apropia cu ase­

menea criterii de fenomenul artistic i se pare lui Baudelaire o absurditate, deoarece felul artei de a convinge, de a influenţa este altul decît şi-l imaginează profesorii de morală. „ O adevărată operă de artă nu are nevoie de rechizi­

toriu . Logica operei satisface toate cerinţele moralei, şi cititorul e acela care tre­ buie să tragă concluziile concluziei" (Ibidem). Neţinîndu-se seama de acest specific, «nlocuindu-se logica operei cu propovăduirea subliniată a unor idealuri etice, opera este văduvită de farmec, se vede transformată într-o ancilla ideologice. ,,Găsim erori asemănătoare în două şcoli opuse: şcoala burgheză şi şcoala socia- listică. Să moralizăm! Să moralizăm! strigă amîndouă cu o febră de misionari. D i n momentul acesta arta nu mai e decît o chestiune de propagandă" (Dramele

şi romanele „cinstite"). Este totodată şi o doză de făţărnicie în marele caz pe care

critici i şi publicul îi fac în legătură cu pretinsa imoralitat e a unor opere unde

natur a omenească este zugrăvit ă aşa cum este ea, deci şi cu turpitudinil e ei . Făţărnicie savuros sugerată de Baudelaire prin evocarea unei întîmplări perso­ nale în jurnalul intitulat Mon cœur mis à nu: „Toţ i imbecilii din burghezie care rostesc fără încetare cuvintele: imoral, imoralitate, moralitate în artă şi alte

prostii, îmi amintesc de Louise Villedieu, tîrfă de cinci franci, care, însoţindu-mă

o dată Ia Luvru unde nu mai fusese în viaţa ei, a început să roşească, să-şi aco­

pere faţa şi, trăgîndu-mă în fiecare

clipă de mînecă, mă tot întreba înaintea

statuilor şi tablourilor nemuritoare — cum de se pot expune în public ase-

Crezul

estetic

al

lui

Baudelaire

XX I

menea indecenţe". Lupii moralişti îi aţîţă atît de mult indignarea, încît Baude­ laire nu pregetă să rostească o profesiune amorală de credinţă artistică: „A m considerat totdeauna că literatura şi artele urmăresc un scop străin de morală şi că frumuseţea concepţiei şi stilului îmi sînt de ajuns" (Doamna Bovary),

Cititoru l e perfect îndreptăţi t să se întrebe dacă nu cumva, cu o asemenea

mentalitate, se oferă cîmp liber de pătrundere ideilor degradante, perverti- toare, ceea ce ar dăuna artei înseşi, căci ar obliga-o să renunţe la menirea ei înălţătoare şi să se prostitueze. Prevăzînd şi el o astfel de întrebare, Baude­ laire, care nu-şi face din consecvenţă o virtute , dă cîţiva paşi înapoi şi încearcă

să instaureze un spirit de coexistenţă paşnică în relaţiile dintre artă şi morală:

,,Pînă în prezent, nici unui scriitor , doar dacă n-a fost nebun, nu i-a trecu t

prin minte să susţină că produsele "

morale

său, Baudelaire construieşte teoria moralităţii intrinseci a artei: orice ar spune

sau zugrăvi artistul , dacă opera este artisticeşte

originalitate, logică interioară şi forţă expresivă, influenţa ei nu poate fi decît binefăcătoare: „Desfid pe oricine să găsească măcar o singură operă de imagi­ naţie care să întrunească toate condiţiile frumosului şi să fie dăunătoare". Artistic-morală este însă, după Baudelaire, numai creaţia care înfăţişează exi­ stenţa umană aşa cum este, ceea ce are drep t corola r constatarea (cam para­ doxală) că arta devine imorală tocmai cînd vrea cu ostentaţie să fie morală, căci atunci îşi vede distrusă moralitatea specifică, imanentă şi se pune în slujba unor scopuri străine ei, propagandistice. „Este arta folositoare? se întreabă

el . Da. De ce? Pentru că e artă . Există vre o art ă dăunătoare? Da. Aceea care tulbură condiţiile vieţii. Viciul e atrăgător, trebuie deci zugrăvit atrăgător; tîrăşte însă după sine boli şi dureri morale specifice; ele trebuie să fie descrise. Studiaţi toate rănile asemenea unui medic care-şi face serviciul într-un spital, iar şcoala bunului-simţ, şcoala exclusiv morală nu va mai avea de ce să se agate. Crima e oare întotdeauna pedepsită, iar virtutea recompensată? Nu ; şi totuşi, dacă romanul sau drama vă sînt bine făcute, nu-i va veni pofta nimănui să violeze legile naturii " (Dramele şi romanele ,,cinstite"). Mergînd şi mai departe cu amendarea propriulu i său amoralism, Baudelaire se vede nevoit a recunoaşte că nu spiritul etic în genere este vrăjmaş poeziei (nu cînta şi el dorul după azur, nevoia de reculegere, triumful spiritului pur? N-a rostit şi el, cu dispe­ rare, de profundis clamavi?), ci „acea morală predicatoare care, prin aerul său de pedanterie, prin tonu l său didactic, poate strica cele mai frumoase bucăţi

artei trebuie să contracareze marile legi

Ba mai mult, admiţînd că arta trebuie să fie morală, dar în felul

izbutită, dacă se impune pri n

de

problemei etice în opera lui Balzac este concluziv edificatoare pentru ideile

poezie"

(Reflecţii

).

Succinta şi spirituala analiză făcută de Baudelaire

XXII

Geoge Bălan

sale, doar aparent imorale, în fond pătrunse de pietate pentru marile valori umane şi de consideraţie pentru capacitatea cititorului de a-şi desprinde singur,

pentru sine, învăţăturile, fără ajutorul comentariilor didacticiste ale criticilor moralizatori. (Dramele şi romanele „cinstite"). Concepînd opera de artă ca produs al reflexivităţii, Baudelaire îşi preci­

categorică delimitare de cei care fac

din artă megafonul unor idei-teze. Dar cerînd spontaneitate artistică şi neten- denţiozitate acestei reflexivităţi, dorind-o cu alte cuvinte organică inspiraţiei şi procesului creator, el nu refuză artistului dreptul de a mînui conceptul. Dim­ potrivă, a putea gîndi filozofic şi estetic i se pare o îndatorire intelectuală ele­ mentară şi el însuşi dă, prin toată eseistica sa, un model strălucit de gîndire teoretică. în acelaşi tim p însă, prin ceea ce susţine ca şi prin opera sa poetică, ne lasă să înţelegem că reflexivitatea artistică înseamnă o depăşire a celei specu­ lative. Aceasta din urmă este necesară, este indispensabilă artistului ca inte­ lectual, dar nu ca scop în sine, ci pentru a impulsiona zborul imaginaţiei şi a-l alimenta pe parcurs. Căci impulsionat şi alimentat în elanul său de abstrac­ ţiun e severă a conceptului, artistul are posibilitatea să se ridice mul t mai sus decît gîndirea speculativă, acolo unde ideile şi esenţele pure recapătă surîsul vieţii multicolore şi înfloritoare.

zează, aşadar, punctul de vedere printr- o

Romantismul

acreditase

o

imagine

dramatică

a omului:

cîrnp

de

luptă

între aspiraţii vrăjmaşe. Baudelaire dezvoltă şi exacerbează această imagine, eliminînd din ea tot ce ţine de iluzie şi utopie şi amplificîndu-i tragismul. O face sub impulsul unui demonism de care se simte torturat ca nici un alt artist înaintea lui şi în care vede nu cazul său special, ci exprimarea concentrată a unei maladii generalizate: ,,E mai greu să-l iubeşti pe Dumnezeu decît să crezi în el. Dimpotrivă, e mai greu pentru oamenii acestui veac să creadă în Diavol decît să-l iubească. Toată lumea îl simte şi nimeni nu crede în el. Sublimă subti­ litate a diavolului" (Proiect de prefaţă la F I o r i ! e râului). Acest sentiment nu este legat de halucinaţii ocazionale: Demonul se agită fără încetare alături de el , pluteşte în juru-i ca un ,,aer impalpabil" — spune el în La destruction; altfel spus, a devenit a doua sa natură, mediul în care trăieşte. Prin Demon, Baudelaire înţelege, fireşte, nu ceea ce înţelege mentalitatea teologală supersti­ ţioasă, ci to t ceea ce se opune nevoii de certitudine şi armonie; însoţind ca o umbră toate speranţele şi planurile noastre, îndoiala şi negaţia sînt resimţite de Baudelaire ca un „şarpe galben", instalat pe tron în inima fiecărui om ,,derrm de acest nume " (l'avertisseur); acea forţă malefică, obscură care, profi -

Crezul

estetic

al

lui

Baudelaire

XXII I

tînd de momentele noastre de oboseală, ne mînă spre deserturile plictisului, aruncîndu-ne în ochii nedumeriţi „veşminte pătate, răni deschise şi aparatul sîngeros al distrugerii " (La destruction). Providenţa — vorbă goală: „Diavolu l e cel ce ţine firele care ne pun în mişcare"; raiul — un simplu mit: „în fiecare zi coborî m cu încă un pas spre infern, fără groază, pri n întunecim i care put " (Au lecteur). Obsesia demonică nu e cazul particular al lui Baudelaire, sensibi­ litatea şi viziunea atît de turmentate ale poetului nefăcînd decît să ilustreze cu sumbră grandoare procesul de generală cangrenare sufletească pe care-l

trăia arta modernă, proces evocat da el în Reflecţii asupra cîtorva dintre contem­ poranii mei: „Beethoven a început să răscolească lumile de melancolie şi de deznădejde incurabilă îngrămădite ca norii pe cerul interior al omului, Maturin

în roman, Byron în poezie, Poe în poezie şi romanul analitic

admirabil ceea ce e blasfematoriu în pasiune; ei au aruncat raze splendide,

orbitoare asupra Luciferului latent care se află în orice inimă omenească.

Vreau să spun că arta modernă are o tendinţă esenţialmente

se pare că această parte infernală a omului, pe care lui îi place să şi-o explice,

creşte zilnic, ca şi cum Diavolul s-ar distra să o sporească prin procedee arti­ ficiale, în felul îngrăşătoriior, îndopînd cu răbdare specia umană în ogrăzile sale pentru a-şi pregăti o hrană mai suculentă". Cu diavolul necontenit pe urmele sale, poetul face efortur i disperate spre a rezista funestei lui ispite, spre a-şi păstra măcar o parte a sufletului nevîndută. Va tinde de asemenea necontenit spre înălţimi şi azur (să ne amintim de Albatros!), dar în tim p ce la romantici acesta aspiraţie apare ca o realitate plenar şi radios trăită, la Baudelaire ea este un dor după ceva ce nu i se dăruie:

„fericit cel ce poate, cu un zbor viguros, să se înalţe spre cîmpuriie luminoase şi senine" — spune el în Elévation. îl invidiază pe Théodore de Banville că „î n plină atmosferă satanică" are curajul să facă o poezie de „întoarcere spre starea paradisiacă", o poezie în care nu mai auzi „disonanţele şi discordanţele muzicilor de sabat şi nici schelălăiturile ironiei — această răzbunare a învin­ sului". Chiar dacă Baudelaire încearcă uneori sentimentul că trăieşte în lumină, acest sentiment aduce a voluptate dureroasă, el fiind posibil numai ca ecou transfigurat al unei mari suferinţe. Pentru a se putea ridica în zona sublimelor purităţi — spune poetul în Bénédiction — artistul trebuie să treacă pri n infernul suferinţelor care, pricinuite de lupta cu diavolul, nu sînt mai puţin „u n divin remediu pentr u impurităţile noastre, cea mai bună şi mai curată esenţă care-i pregăteşte pe cei puternici pentru sfintele voluptăţi". Adevărata fericire a comuniunii cu divinitatea, fericire nu a „săracilor cu duhul", ci a oamenilor superior alcătuiţi, se cucereşte, aşadar, cu preţul experienţei demonice, puri-

au exprima t

demoniacă. Şi

XXIV

George

Bălan

tatea nu este spiritualiceşte fertilă şi nu poate fi savurată decît atunci cînd ajungi la ea încercînd cu deznădejde să ieşi din mocirla păcatului, după ce de nenumărate ori ai fost pe punctul de a te scufunda. Această viziune reprezenta un progres în înţelegerea dialectică a naturii umane: dezvăluind contradicţiile sufletului, romantismul arăta numai dramatica ciocnire şi respingere a aspira­ ţiilor antagonice; Baudelaire le înfăţişează condiţionîndu-se reciproc şi fuzio- nînd într- o dureroasă, indestructibilă unitate. Intuia de la cea mai fragedă vîrstă această dualitate chinuitoare a omului: „D e mic copil am simţit în inima mea două simţăminte contradictorii, oroarea de viaţă şi extazul vieţii" , nota

el în jurnal. Pentru ca, o dată cu maturizarea,

devină fermă convingere intelectuală: „Există în fiecare om, în orice clipă,

două postulări simultane, una către Dumnezeu, cealaltă către Satana. Invocarea lui Dumnezeu sau spiritualitatea e dorinţ a de a urca o treaptă mai sus; invo­

carea Satanei sau animalitatea e

intuiţia vagă a adolescenţei să

bucuria de a coborî "

(Ibidem).

Cu o asemenea înţelegere a naturii umane, Baudelaire îşi va reprezenta

care o concepeau sub form a

armoniei. Că în ea trebuie să existe şi un sufleu olimpian, el nu o va tăgădui:

„vis de piatră", „sfinx tronînd în azur", „inimă de zăpadă", acestea sînt însu­ şirile atribuite de el frumuseţii în poezia tocmai astfel intitulată. „Este, de altfel, specificul adevăratei poezii — spune el în altă parte —- de a avea un curs liniştit, asemenea marilor fluvii care se apropie de mare, moartea şi infinitul lor, şi de a evita graba si zdruncinul. Poezia lirică se avîntă, totdeauna însă cu o mişcare

frînt îi displace" (Théophile Gautier, I).

Să nu ne inducă însă în eroare acest elogiu al împietriri i impasibile, a! liniştii

şi regularităţii, făcîndu-ne să-l asimilăm pe Baudelaire parnasienilor care voiau să alunge din gîndirea şi expresia poetică pasiunile tulburătoare: olimpianismul lui Baudelaire, dimpotrivă, Ie presupune. In ciuda aparenţei sale impasibile, frumuseţea spre care poetul aspiră cuprinde — numai că le domină artisticeşte — frămîntările unei conştiinţe chinuite, este un demon olimpizat. Adevăratul sens al viziunii estetice din La beauté nu ni se revelează decît dacă-l coroborăm

cu întrebările pe care Baudelaire şi le pune din înălţimile cerului sau ieşi din prăpastie?"

zeu?", eşti „înge r sau sirenă?" — într-atî t îl nelinişteşte complexitatea acestui

în Hymne à la beauté: „Vi i oare „D e la Satana sau de la Dumne­

ideea de frumuseţ e altfel decît predecesorii săi

elastică şi unduitoare. To t ce e brusc şi

mister numit frumuseţe, a cărei „privire, infernală şi divină revarsă de-a valma şi binefacere, şi crimă", lată de ce, ori de cîte ori va analiza mari opere şi stiluri, Baudelaire va căuta să descopere esenţa contradictorie a fenomenului, contra­

dicţia aceasta

plină de dor " între marile elanuri ale inimii şi negarea lor cinică, glacială, per-

constînd — cum ar f i spus Thomas Mann — dintr-o „duşmănie

Crezul

estetic

al

lui

Baudelaire

X X V

versă, într e ,,cele două principii care şi-au ales inima umană ca principal cîmp de bătălie, adică a cărnii cu spiritul, a iadului cu cerul, a lui Satana cu Dum ­ nezeu", între omul generos şi constructorul inuman din artist. în legătură cu Delacroix, constată că ,,era în chip pasionat îndrăgostit de pasiune şi cu răceală preocupat să caute mijloacele de a exprima pasiunea în modul cel mai vizibil". Făcînd o comparaţie între Delacroix şi Mérimée, remarcă la amîndoi „aceeaşi răceală aparentă, uşor afectată, aceeaşi manta de gheaţă acoperind

o pudică sensibilitate şi o arzătoare pasiune pentru bine şi pentru frumos".

Cel mai fertil prilej de a-şi aplica criteriul estetic îi era însă oferit laire de către muzica wagneriană — una din marile revelaţii ale

Wagner îl uluieşte pe Baudelaire prin „cunoaşterea absolută a părţii diabolice din om", prin violenţele emoţionale fără precedent, în care poetul simte

„amorul fără frîu, imens, haotic, ridicat pînă la înălţimea unei contrareligii,

a unei religi i satanice". Dar Wagne r — aşa cum şi Baudelaire

izbuteşte să se smulgă funestelor mreje: „tema religioasă îşi redobîndeşte puţin cîte puţin autoritatea, încet, gradat, şi o absoarbe pe cealaltă într-o victorie liniştită, glorioasă, ca aceea a fiinţei de neînvins asupra celei bolnă­ vicioase şi dezordonate, a Sfîntului Mi hai I asupra lui Lucifer".

lui Baude­

vieţii

lui.

aspira s-o facă —

Modificînd esenţial conceptul tradiţional de frumuseţe, Baudelaire pro­ clamă frumuseţea convulsiunilor spiritului asaltat de obsesii, ameninţări şi ispite, această nouă concepţie despre frumuseţe corespunzînd marilor sfîşieri ale unor conştiinţe individuale moderne.

Dacă Baudelaire subliniază cu atîta insistenţă dramatismul lăuntric al

marilor creaţii, este şi pentru că ştie din propria-i experienţă artistică drama

pe care artistul trebuie s-o trăiască pentru a naşte o veritabilă operă de artă.

Este în cel mai înalt grad semnificativ că în poemul-prefaţă cu care îşi deschide Florile râului vorbeşte despre cel mai apăsător rău al sufletului — urîtul (l'ennui), care, deşi nu face gesturi mari, „dintr-u n căscat ar înghiţi universul", iar în primul poem (Bénéd/ctionj din primul ciclu (Spleen et Idéal) al volumului descrie conspiraţia mediocrităţii, ipocriziei şi răutăţii care se aruncă feroce asupra poetului: Baudelaire evocă sursa amară a propriei sale creaţii. Ideea luminoasă a bucuriei de a crea se dovedeşte anacronică şi este înlocuită de el cu ideea creaţiei ca martiriu. Martiriu nu prin dificultăţile artei ca îndeletnicire, ci prin toate acele procese care-l împing pe scriitor la autoexprimare, ca la singura modalitate de a-şi depăşi marasmul. Un marasm însă absolut necesar: talentul

XXV

I

Geogre Bălan

şi

dexteritatea sînt neputincioase dacă nu primesc violentul impuls al torturi i

la

care viaţa supune de obicei

hipersensibila fire a artistului.

Pofta de a scrie apare la Baudelaire cînd dispare pofta de viaţă, cînd în spirit începe a se strecura o greaţă care, paralizînd voinţa de a trăi, stimulează

în mod paradoxal voinţa creatoare. ,,Va rămîne această carte — spune el despre

Florile răului — ca mărturie a dezgustului şi scîrbei mele de toate. " în

acest urît, care-i este compoziţia chimică? O aflăm din poezia Le goût du néant:

invadarea spiritului de întunericul care alungă orice speranţă, resemnarea inimii prin cufundarea ei într-un somn de brută; dragostea secătuită de orice gust, iar primăvara de orice mireasmă; senzaţia înghiţirii progresive de către timp care-l acoperă ca o avalanşă. Nu este însă o simplă apatie această stare de ennui care pare să fie condiţia spirituală zilnică a poetului, ci un dezechilibru

care-i ameninţă verticalitatea şi-I face să se simtă necontenit cu abisul la picioa­

rele sale. ,,Moral ca şi fizic, am avut din totdeauna senzaţia abisului: nu numai

abisul somnului, dar şi abisul faptei, al visului, al amintirii, al dorinţei, al regre­ tului, al remuşcării, al frumosului, al numărului", aflăm din Jurnalul său. Este

fundul prăpa-

stiei, fie ea cer, fie ea infern — spun versurile concluzive din marele poem baudelairian Le voyage. Pentru ca uneori să aibă sentimentul aproape mortal

întu­

("De profundis clamavi). Este o falsă insen-

sibilizare aceea la care adesea face aluzie Baudelaire vorbind despre asemenea stări de prostraţie, căci nu-i este dat să cunoască imunitatea la suferinţă celui

ce se autocalifică drept „bucătar cu pofte funebre, care pune la fiert şi-şi mănîncă inima" ('Les ténèbres,): numai dintr-o teribilă, supraomenească suferinţă se poate naşte sentimentul insensibilizării („Ceea ce numiţi indiferenţă nu e decît resemnarea disperării", spune Baudelaire într-un loc), şi acest sentiment

e mai degrabă o iluzie decît o realitate. Că este doar în aparenţă nepăsător,

Baudelaire se trădează atunci cînd vorbeşte despre această insensibilitate ca despre marele său vis — visul celui ce simte sensibilitatea ca pe o rană mereu deschisă: ,,spiritu-mi, mereu torturat de vîrtej, rîvneşte insensibilitatea nean­ tului " (Le gouffre).

ce constă

un abis care cheamă ca un cîntec de sirenă: vreau să mă zvîrl în

îşi

vede

realizată această sinucigaşă dorinţă:

"

„di n

adîncul

prăpastiei

necate în care inima mea a căzut

Deznădejdile baudeiairiene au însă un conţinut

profund viril, se justifică

superior şi obiectiv: spiritul de revoltă şi protest dă permanent o nobilă consi­

stenţă a marilor reflecţii ale scriitorului. Este el, poetul, o fir e blestemată de

natură, dar şi viaţa oferă din belşug temei pesimismului: „Orice ziar, de la

primul la ultimul rînd, nu-i decît o urzeală de orori. Războaie, crime, jafuri,

neruşinări, torturi , crime ale principilor, crime ale particularilor, crime a!e

Crezul

estet/c al lui

Baudelaire

XXVI I

naţiunilor, o beţie universală de atrocităţi. Şi cu acest dezgustător aperitiv

îşi însoţeşte omul civilizat micul dejun din fiecare dimineaţă. Totul în această lume aminteşte de crimă: ziarul, zidul şi chipul omului" — însemnează el în Mon cœur mis à nu. Acestor realităţi Baudelaire le opune dispreţul non confor- miştilo r acelei vremi , aşa zişii dandies, î n care vede personificarea cea mai

înaltă a spiritului de revoltă, acest suprem vieţii moderne). Nemulţumi t de toţ i şi de

apariţie stranie, un asemenea om îşi vede tăiate toate punţile de legătură cu

într- o imposibilitate

apriorică de comunicare între oameni. Scrie în jurnal: „în dragoste, ca în aproape toate cele omeneşti înţelegerea cordială e rezultatul unei neînţe­

Prăpastia de netrecut, care creează incomunicabilitatea.rămîne netrecu­

tă". De aici, la Baudelaire, sentimentul singurităţii ca destin funciar şi universal de la care cei mai mulţi încearcă să se sustragă, invocînd în mod naiv idealul consolator al iubirii, ca supremi menire a omului; resimţind mai acut decît toţ i ceilalţi acest destin, artistul lucid trebuie să i se supună cu resemnare şi

să caute a-l valorifica la maximum. Cîteva reflecţii semnificative: „Gustul de

neînvins al prostituţiei în inima omului, din care ia naştere groaza lui de singu­

Omu l de geniu vrea să fie unul, deci singuratic. Gloria

este să rămîi unul şi să te prostituezi într-un fel deosebit. Această groază de

singurătate, nevoia de a-şi uita eu/ în carnea exterioară, omul o denumeşte nobil nevoia de a iubii" (Ibidem). A nu se însingura ar însemna, de asemenea,

să vadă lucrurile de la

înălţimea sublimei izoiări; poetul, aşadar, „n u ţine de nici un partid. Altmin ­ ter i ar f i un simplu muritor " (Proiect de prefaţă laFlorile râului), lată de ce Baude­ laire, deşi suferind infernal din cauza untului , disperării, revoltei şi singură­ tăţii sale, nu-şi condamnă condiţia şi nu încearcă a ieşi din ea; i se pare că, pentr u ceea ce face, numai aşa poate şi trebui e să fie , evadarea din această condiţie echivalînd cu o secătuire a capacităţii creatoare. în plus, prin eroismul cu care-şi duce iminenta cruce, artistul rămîne ,,o pildă pentru cei care vor veni, un giuvaer din ce în ce mai rar într-o epocă îmbătată de ignoranţă şi de materie " (Théophile Gautier, I).

să intre într- o coterie sau

titl u de mîndrie al omului (Pictorul toate şi privi t de cei din ju r ca o

semenii; cauza o găseşte nu în structura sa nefericită, ci

legeri

rătate. Vrea să fie doi.

alta, ceea ce l-ar împiedica

Impresionat de violenţa — fără precedent pînă la el — cu care Baudelaire

îşi exprimă disperarea şi revolta în faţa realităţii, te întrebi dacă nu cumva

artiştii dinaintea lui, în genere mai plini de lumină, se dovediseră incapabili

a sesiza absurda alcătuire a lumii. S-ar putea presupune că forţa de penetraţie

XXVII I

George

Bălan

a gîndirii artistice a crescut cu acumularea experienţei istorice, dar cele lăsate de un Sofocle sau un Shakespeare, de un Bruegel sau un Bosch demonstrează că, încă din timpur i străvechi, relele cele mai monstruoase ale existenţei nu mai erau o taină pentru artişti. S-ar cuveni mai degrabă să spunem că predece­ sorii lui Baudelaire se reţineau să înfăţişeze urîciunea vieţii în toată nuditatea ei,nutrind convingerea că arta înseamnă în primul rînd frumuseţe şi că datoria creatorului este de a arunca peste mizeria umană vălul consolator al armoniei. Un Mozart recunoştea compozitorului dreptul de a descrie şi aspecte respin­ gătoare (şi nu o făcea chiar el înfăţişîndu-l pe Don Juan ca profanator nocturn

al cimitirulu i sau aducînd în scenă

monştri din Flautul fermecat?), dar cerea ca

această zugrăvire să fie artisticeşte frumoasă, nobleţea liniei muzicale trebuind

să rămînă nealterată. Subminînd

despre frumos, năzuinţa spre adevăr îl determină pe Baudelaire să o rupă cu această seculară tradiţi e calofilă , pentr u a înfăţişa viaţ a aşa cum este ea — ceea

pe

dinăuntru

concepţia

de

mult

acreditată

ce

însemna, pentru un spirit pesimist şi dezgustat ca el, transformarea răului

în

obiect principal al evocării artistice. Va zice, aşadar: ,,Poeţi iluştri îşi împăr­

ţiseră de multă vreme între ei provinciile cele mai înflorite ale domeniului

poetic. Mi-a părut nostim şi cu atît mai plăcut cu cît era mai greu să extrag

frumuseţea

din

Rău (Proiect

de prefaţă

la

Florile

răului).

De aici şi titlu l

celebrului

său volum.

 

Se poate oare „extrage frumuseţea din rău", cum spune Baudelaire? Există oare o frumuseţe, fie ea şi ascunsă, în fenomenele în care oamenii văd

o negare a vieţii, a firescului, a luminii? în imposibilitate de a da un răspuns,

mă voi mărgini să constat că viciile şi monstruozităţile evocate de poet şi-au pierdut cu vremea (de altfel destui de repede) caracterul lor şocant, cititorul familiarizîndu-se cu ele şi nemaipercepîndu-le ca incompatibile cu poezia. Exact aşa cum se întîmpl ă cu sonorităţil e aspre pe care le aducea o muzică nouă de Beethoven sau Wagner , sonorităţi care, după cîtva timp , nu întîrziau să pară divine ascultătorilor aclimatizaţi cu ele. Piesele condamnate cîndva au intrat în alcătuirea definitivă aFlorilor râului, iar opreliştea pusă asupra stupe­ fiantelor nu împiedică Paradisurile artificiale să circule absolut fără nici o restricţie, încîntînd poate chiar pe legiuitorii de la care provine această opre­ lişte. Baudelaire are, desigur, o justificare: zugrăveşte toate aceste lucruri nu dintr-o patologică perseverenţă în imoralitate, ci pentru că, după el, arta nu poate ignora nici un fenomen de viaţă. Este o justificare ce ţine oarecum de realism, de concepţia că adevărul trebuie să primeze asupra frumosului, deşi Baudelaire afirmă foarte categoric că „poezia nu are adevărul ca obiect, nu se are decît pe sine însăşi" (Théophile Gautier, I) — dar, cum am mai văzut,

Crezul

estetic

al

lui

Baudelaire

XXI X

consecvenţa nu era partea cea tare a poetului. „A m pietrificat noroiul şi am făcut din el aur " (Le Goinfre) — zice el de asemenea, referindu-se, desigur,

la nobleţea artei cu care ştie să vorbească despre atîtea lucruri ignobile. Baude­

laire rămîne, într-adevăr, fidel tradiţiei care cerea ca zugrăvirea urîtului să

se facă artisticeşte frumos, dar această strălucire de aur a expresiei îşi are originea şi în simpatia cu care poetul priveşte urîciunea descrisă, el dovedind

a iubi noroiul cel puţin în aceeaşi măsură cu

eria creaţiei artistice, urîtul pătrunde chiar în sanctuarul acesteia, impunîn- du-şi dreptul de locuinţă, dacă nu chiar prioritatea. Intrat în altar, diavolul

baudelairian va mima regulile pioase de comportament (poetul are încă „religia artei", singura de altminteri pe care o respectă), dar perversele voluptăţi aduse de el ne lasă să întrezărim iminenţa unei răsturnări a acestei religii

artistice, cînd şi aparenţele de frumuseţe, vestigii ale unei nobile tradiţii, vor

fi zdrobite sub tăvălugul urîtului. Poate că aceste reflecţii au un aer de bigo­

tism estetic, de aceea le voi pune punct; ceea ce rămîne este faptul că, graţie în mare parte lui Baudelaire ca teoretician, urîtul a devenit obiect a! expresiei artistice, constrîngînd publicul să revizuiască în mod substanţial ceea ce înţe­ lege prin noţiunea de frumos. Prin frecventarea unei asemenea arte mulţi au ajuns să considere vampirii baudelairieni nu mai puţin frumoşi decît îngerii lamartinieni, pentru ca unora să le pară chiar mai interesanţi şi mai necesari mentalităţii moderne.

azurul. Ţinu t pînă acum la peri-

*

infern?" — exclamă

Baudelaire în Hymne à la beauté ca pentru a spune că raţiunea de existenţă

vii

„ O ,

frumuseţe,

ce

import ă

din

cer

sau

din

a artei depăşeşte tradiţionala distincţie între frumos şi urît. Nu însuşirea de a

încînta

artistice, ci capacitatea revelatoare a acesteia. Nu mă interesează cu alte

sau angelic, esenţialul

•este ca, prin el, ,,să mi se deschidă poarta unui Infinit pe care-l iubesc şi nu l-am cunoscut niciodată" (Hymne à la beauté). A vorbi despre sensuri pe care fiecare din noi le simţim confuz, dar la a căror limpede înţelegere nu ne putem

cuvinte faptul în sine că timbru l poetic este infernal

sau irit a trebui e luată ca criteri u în aprecierea valorică a expresiei

ridica decît pe aripile artei, ale marii arte — iată în ce constă menirea creato. rului. Poezia şi muzica sînt artele care fac posibilă împlinirea superlativă a acestei misiuni, pentru că mai ales prin ele „întrevede sufletul splendorile

situate dincolo de mormînt " (Théophile

are un caracter transcendental, metafizic, ea ne pune în legătură cu esenţele

Gautier,

I). Revelaţia prilejuită de artă

X X X

George

bălan

spirituale ale universului, ne îngăduie să intrăm în lumea platoniciană a ideilor. Autenticul creator este prin urmare înzestrat cu darul de vizionar, căci ei 1 trebuie să vadă prin lucruri şi dincolo de ele, să priceapă limbajul faptelor, culorilor, sunetelor, dezlegînd tîlcul aparenţelor. ,,Totul este hieroglific, ş!< ştim că simbolurile nu sînt obscure decît într-un fel relativ, adică după puri­

tatea, bunăvoinţa şi clarviziunea înnăscută a sufletelor. Or, ce este un poet (iau cuvîntul în accepţia sa cea mai largă) dacă nu un traducător, un descifrator?'-

A

exprima „conjecturile eterne ale omenirii curioase" nu înseamnă însă pur

şi

simpl u a face o „poezi e cu idei" , ţinîn d de fenomenul

ironi c denumi t de-

Baudelaire „artă filozofică". Esenţele spirituale dezvăluite de artă trebuie să

aibă realmente caracter de revelaţie, adică să fie inedite şi

altminteri , rămînîn d banal e abstracţiuni , înceteaz ă să fi e artă , făr ă a deven i cu>

adevărat ştiinţă. „ A povesti în versuri legile cunoscute, după care se mişcă o lume morală sau siderală, înseamnă a descrie ceea ce este descoperit şi ceea

ce cade pe de-a-ntregul sub telescopul sau compasul ştiinţei , înseamnă a se

reduce la datoriile ştiinţei şi a impieta asupra funcţiilor sale, şi înseamnă a încurca limbajul ei tradiţional cu ornamentul superfluu şi periculos al rimei."

Indispensabile unei mari arte, esenţele nu sînt însă suficiente pentru a face o artă mare. Pentru ca să trăiască, este necesar ca ele să fie însoţite de ceva ce le contrazice caracterul etern, spiritual şi profund, din această tensiune născîndu-se viaţa operei. Cititorul este nedumerit? „lată, zice Baudelaire, o bună ocazie, într-adevăr, pentru a stabili o teorie raţională şi istorică a frumo­ sului, în opoziţie cu teoria frumosului unic şi absolut; pentru a arăta că fru­ mosul are totdeauna, inevitabil, o compoziţie dublă, deşi impresia produsă

tulburătoare —

Frumosul e făcut dintr-un element etern, invariabil, a cărui

cantitate este extrem de dificil de determinat, şi un element relativ, circum­ stanţial, care va fi , dacă vreţi,rîn d perin d sau simultan, epoca, moda, morala, pasiunea. Fără acest al doilea element, care este ca un înveliş amuzant, gîdilitor, aperitiv al divinei substanţe, primul element ar fi indigest, inapreciabil, ne­ adaptat şi neapropiat naturii umane. Desfid pe cel care ar pretinde că poate găsi o mostră de frumuseţe care să nu conţină aceste două elemente." Struc­ tură prin care arta ar oglindi fundamentale coordonate ale omului, justificîn- du-se încă o dată ca imagine fidelă a acestuia: „Dualitatea artei este o conse­ cinţă fatală a dualităţii omului. Consideraţi, dacă vă place, partea etern subzi­ stentă ca sufletul artei, iar elementul variabil ca trupul său". A nu răspunde la apelurile concrete ale vremii sale sub motiv că se dedică unor idei eter n valabile este primejdios pentru artist, deoarece îl pune în situaţia lui Anteu, cel părăsit de puteri atunci cînd pierdea contactul cu pămîntul; de aici aver-

de el este una

Crezul

estetic

cl

lui

Baudelaire

XXXI '

tismentul lui Baudelaire: „Modernitatea este tranzitoriul, fugitivul, contint-

Acest

element trecător, fugitiv, ale cărui metamorfoze sînt atît de frecvente, nu aveţi dreptul să-l dispreţuiţi şi nici să vă lipsiţi de el. Suprimîndu-1, cădeţi' forţamente în vidul unei frumuseţi abstracte şi nedefinite, ca aceea a unicei' femei înaintea primului păcat" (Pictorul vieţii moderne).

gentul, jumătatea artei, cealaltă jumătate fiind eternul şi imuabilul

Concepută ca răsfrîngerea unor idei transcendente, ca metafizică expri­ mată sensibil şi accesibilă deci doar celor cărora iniţierea le permite să pătrundă

o preconizează Baudelaire, are un evi ­

dent caracter ezoteric. însuşirea accentuată de atributul bizarului pe care Baudelaire, detestînd locurile comune, îl consideră inseparabil de geniu şi noutate, „Frumosul este totdeauna bizar. Nu vreau să spun că este în mod voit şi rece bizar, căci în acest caz ar f i un monstru , deraiat de pe şinele vieţii .

Spun că ei conţine totdeauna puţină bizarerie, naivă, involuntară, inconştientă

său matricol,

caracteristica sa. Inversaţi propoziţia şi încercaţi să concepeţi un frumos banali Or, cum va putea această bizarerie, necesară, incomprehensibilă, variată la infinit, dependentă de medii, climate, moravuri, rasă, religie şi temperamentul artistului, cum oare va putea fi ea vreodată guvernată, amendată, îndreptată de regulile utopice concepute într-un oarecare mic templu ştiinţific al planetei, fără pericol de moarte pentru arta însăşi?" (Expoziţia universală din 1855J.

sau imposibil de înţeles celor o sursă de distracţie. Această

categorie a publicului nu este însă luată în seamă de Baudelaire, arta avînd

pe care încearcă să i-l impună amatorii de lucruri muritorilor " care „sub biciul plăcerii, acest călău.

facile: „mulţime a

fără milă, se duce să culeagă remuşcări în serbarea servilă" (Recueillement).

De aici, antipatia lui Baudelaire faţă de acele deprinderi artistice care mizează pe efectul lor imediat în rîndurile aceastei mulţimi, şi în primul rînd faţă de sentimentalism. întotdeauna cerute şi bine primite de către o mare parte a publicului, căci flatează ceea ce este mai elementar în om , revărsările emotive diminuează partea de contribuţie a gîndirii artistice şi, prin aceasta degradează arta. „Sensibilitatea inimii, zice Baudelaire, nu este absolut priel­ nică muncii poetice. O extremă sensibilitate a inimii poate chiar să dăuneze în acest caz. Sensibilitatea imaginaţiei e de altă natură; ea ştie să aleagă, să judece, să compare, să se ferească de cutare lucru, să-l urmărească pe celălalt.

Astfe l concepută, arta va părea, fireşte , greu doritor i să găsească în ea imagini familiare şi

spre tainicel e semnificaţii , arta , aşa cum

şi că tocmai această bizarerie î l face să fie frumos. Este numărul

după

el

alt

dru m

decît cel

josnică

a

XXXII

George

Bălan

repede, spontan. Tocmai această sensibilitate care în general se cheamă Gust

ne dă putinţa de a evita răul phile Gautier, I). Legea artei

o capodoperă este necesară, din partea artistului, puterea de a înfrîna şi reprima

elanurile umane, numai în felul acesta putîndu-se el ridica în acele zone imper­ sonale unde intră în contact cu esenţele, cu marile taine, cu lucrul în sine:

„Orice apostol al umanităţii nu uită niciodată, în anumite domenii, care se pretează la declamaţia filantropică, să citeze faimoasele cuvinte : Homo sum;

nihil humani a me alienum puto. Un poet ar avea dreptul să replice : « Mi-am

impus datorii atît de înalte, încît quidquid humani a me alienum puto. Funcţia

mea este extraumană! » "

şi de a căuta binele în materie de poezie" (Théo­ este neîndurătoare: pentru ca să se poată naşte

(Ibidem).

Dar şi pe acest plan ne întîlnim cu obişnuita inconsecvenţă a lui Baude­

laire faţă de sine însuşi. Cu toate pretenţiile lui de a se înălţa deasupra oamenilor

şi sentimentelor,

(„Ipocrit cititor, semen al meu, frate al meu" — îşi încheie el introducerea

la Florile răului) pentru ca să-i permită a renunţa total la aceştia, la acei mulţi

despre care, în clipele de enervare, vorbea cu atîta sarcasm. „Orice carte care nu se adresează majorităţii — ca număr şi ca înţelegere — este o carte proastă

asupra tuturo r

reflecţiilor sale aristocratizante. Pentru ca în altă parte să încerce totuşi a armoniza cele două atitudini, încercarea aceasta demonstrînd nu eclectism,

ci intuiţia unei profunde dialectici a capodoperei: voindu-se făurită după îndem­

nurile celei mai pure religii artistice, ea năzuieşte tocmai de aceea la fraterni­

zarea cu cei mulţi şi însetaţi de bine, căci o religie — fie ea şi artistică — nu poate fi construită pe dispreţul faţă de semeni.

nevoia de a sta de vorbă cu semenii este prea intensă la el

— spune el în Salonul din 1846, aruncînd un semn de întrebare

Să-I părăsim acum pe Baudelaire şi, făcînd un salt de un secol, să ne rein­ tegrăm în climatul artistic modern. Ce clasic, ce senin şi echilibrat apare spiritul baudelairian (oricît s-ar fi vru t de disperat şi iconoclast poetul!) pe fundalul acelui convulsiv şi sumbru tablou pe care-l oferă arta veacului al XX-lea, cu prevestirile ei apocaliptice, cu senzaţia de imensă oboseală pe care o degajă, cu disperata ei goană după inedit, purtînd amprenta impură a concurenţei comerciale. Şi totuşi, cu toată demnitatea clasică a ţinutei sale, gîndirea lui Baudelaire apare — celui ce ştie să privească trecutul cu ochii prezentului — ca simptom îndepărtat al acelor fenomene care aveau să definească profilul modern al artei. In acel moment, adică la jumătatea secolului trecut, nimeni n-a intui t cu atîta clarviziune că arta Occidentului va fi o artă intelectuală,

Notă

asupra

ediţiei

XXXII I

demonică, disperată, aristocrată, că idealul clasic al frumuseţii va fi progre­ siv anihilat de agresiunea unei realităţi brutale, neartistice, care alterează conştiinţele şi distruge valorile. N-ar fi exclus ca în 2067, la bicentenarul

morţii

poetului, arta şi gîndirea

artistică

a

momentului

de

faţă

pară

acelor

vremuri la fel de clasice precum apar azi (cu to t nonconformismul

lor) poezia şi estetica lui Charles Baudelaire.

Totodată, cei care, nemulţumiţi de fenomenele cu aspect de criză ale artei, îşi închipuie că marasmul ar fi putut fi evitat, vor trebui să con.

state că,

de logica implacabilă a lucrurilor, drum foarte limpede întrezărit de gîn­

direa lui Baudelaire şi de la care nu exista putinţa de abatere (bineînţeles pentru arta ce se voia neapărat înnoitoare). Că arta străbate de decenii o perioadă de marasm (în felul său, foarte fecund) desigur, nu e îmbucurător,

mai ales

dacă ne aşezăm pe platforma mulţimi i nesofisticate; altfel însă nu

de fapt, arta occidentală n-a făcut decît să urmeze drumu l impus

putea fi şi studierea esteticii baudelairiene te convinge de iminenţa acestei evoluţii.

GEORGE

BĂLAN

HOTA ASUPRA EDIŢIEI

volumul

de faţă fac parte, majoritatea, din ciclul Ano rcmanticâ. La ele s-au adăugat:

a. Articole apărute în reviste şi neincluse în ediţia originală din 186S

(Prometeu dezlănţuit, Revelaţia magnetică) şi altele rămase în stadiu de proiect (Bufniţa filozoafă. Dacă e să vorbim de realism, notele despre Legăturile primej­ dioase);

Paginile de critică şi eseistică literară şi muzicală cuprinse în

b. Două eseuri din ciclul Curiozităţi estetice, cu domenii de referire pre­

ponderent literare (Despre esenţa rlsului şi Morala jucăriei);

c. Proiectele de prefaţă la Florile răului şi notele scrise de Baudelaire pentru

avocatul său cu ocazia procesului din 1857. Au fost omise cîteva piese de mai mică importanţă. Ultima secţiune a volumului prezintă cele două aşa-zise Jurnale intime (Rachete şi Inima mea aşa cum este), însoţite la sfîrşit de o foarte scurtă Notă autobiografică. Ordinea textelor traduse este strict cronologică, desfăcînd cadrul tradi­ ţional, dar arbitrar, al Artei romantice, care nu-i aparţine, nici ca titlu măcar, lui Baudelaire, ci primilor editori postumi. O singură derogare: toate studiile privitoare la Edgar Poe au fost strînse laolaltă. Ediţiile franceze care au stat la baza prezentului volum sînt:

Oeuvres complètes, text stabilit şi adnotat de Y. G. Le Dantec, Paris, Gal­ limard, 1958, Bibliothèque de la Pléiade; Critique littéraire et musicale, text stabilit şi prezentat de Claude Pichois, Paris, Armand Colin, 1961.

XXXV !

Notă

asupra

ediţiei

Curiosités esthétiques, L'Art romantique et autres œuvres critiques, texte

stabilite cu o introducere, variante, note şi bibliografie de Henri Lemaître,

Paris,

Garnier,

1962.

Oeuvres complètes, notiţe, note şi lămuriri de Jacques Crépet, vol , I — VIII,

i

O

constituit-o

tomur

l-XIX ,

dificultate

Paris, Gallimard,

mai

specială

au

1923-1953.

pentru

traducător

cele

două

titlur i ale Jurnalelor : Fusées, echivalat, după multe alte ipoteze intermediare, prin Rachete, corespondent dacă nu „poetic " cel puţin exact („A m preferat să scriu într-o franceză greoaie şi uneori barocă, spunea Baudelaire despre una

din traducerile sale, şi să redau cu to t adevărul ei tehnia filozofică a lui Edgar

Poe

");

Mon

cœur

mis

à nu (la rîndul

lui traducînd un titl u sugerat de Poe:

My Heart Laid Bare) redat prin Inima mea aşa cum este, de data aceasta tradu ­ cerea cea mai fidelă, poate: Inima mea dezvăluită sau dată In vileag apărîr.du-ne de o sonoritate prea îndulcită faţă de intenţia de sinceritate răzbunătoare a originalului.

Versurile,

afară de excepţiile

Sorin Mărculescu.

menţionate

în

subsol,

au fost

traduse de

LILIANATOPA

CRITICA

LITERARA

Şl

MUZICALA

CUM ÎT I

PLĂTEŞTI

DATORIILE

CÎND AI 6ENIU 1

Anecdota următoare mi-a fost povestită cu rugămintea de a nu o spune nimănui; drept care vreau s-o istorisesc tuturor .

trist, judecind după sprîncenele încruntate, după gura

lui mare, mai puţin destinsă şi mai puţin

şi după mersul—întretăiat de bruşte pauze —cu care străbătea în lung şi-n lat dublul pasaj al Operei. Era trist. Era într-adevăr el, cel mai solid cap comercial şi literar din secolul al XlX-lea; el, creierul poetic căptuşit cu cifre ca biroul unui financiar; era într-adevăr el, omul falimentelor mi­ tologice, al întreprinderilor hiperbolice şi fantasmagorice a căror lanternă uită mereu s-o aprindă; marele vînător de vise, pururi

aflat In căutarea absolutului] el, personajul cel mai ciudat, cel mai nostim, cel mai interesant şi cel mai vanitos dintre personajele Comediei umane, el, originalul la fel de insuportabil în viaţă pe cît de încîntător în scrierile sale, copilul grăsun umflat de geniu şi de vanitate, care are atîtea calităţi şi atîtea cusururi, încît stai în cum­ pănă dacă să le înlături pe unele de frică să nu le pierzi pe cele­

monstruozitate! 2 încît umbla astfel, cu

Era

buzată ca de obicei,

lalte şi să strici astfel această incorigibilă şi fatală

De

ce era

atît

de necăjit,

marele om!

bărbia lăsată pe burtă, silindu-şi fruntea încreţită să se facă Piele de sagril Visa oare ananaşi de patru gologani, o punte de liane sus­

pendată, o vilă fără scări cu iatacuri îmbrăcate în muselină? Vreo prinţesă, mergîndj pe patruzeci de ani, îi aruncase oare una din acele ocheade pătrunzătoare pe care frumuseţea ie datorează

4 Cum iţi

plăteşti

datoriile

cird

ci

geniu

geniului? sau poate creierului lui , gata să nască cine ştie ce ma­ şină industrială, era chinuit de toate Suferinţele unui inventatori Nu, vai! nu; tristeţea marelui om era o tristeţe vulgară, pă- mîntească, josnică, şi ruşinoasă, şi ridicolă; se găsea în acea situ­ aţie umilitoare pe care o cunoaştem cu toţii, cînd fiecare clipă care zboară ia pe aripile ei o şansă de scăpare; cînd, cu ochii aţintiţi pe ceas, geniul inventivităţii simte nevoia să-şi dubleze, să-şi tripleze, să-şi înzecească puterile, proporţional cu timpul care se scurtează şi cu viteza de apropiere a orei fatale. Ilustrul autcr al Teoriei poliţei avea de plătit a doua zi o mie două sute de franci şi era noaptea tîrziu. în astfel de cazuri, se întîmplă uneori ca, apăsat, strivit, fră- mîntat, zdrobit de pistonul necesităţii, spiritul să se avînte deo­ dată afară din închisoarea lui într-o ţîşnire neaşteptată şi victo­ rioasă.

Căci un

surîs îi încolţi pe buze în locul contracţiei care le altera linia or­

Aşa s-a întîmpla t pesemne şi cu marele romancier.

golioasă;

ochii

i se însufleţiră

şi omul

nostru, calm şi potolit, se

îndrept ă

cătr e strada Richelieu eu un pas subli m şi cadenţat.

Se duse într-o casă unde un comerciant bogat şi pe-atunci în plină prosperitate se odihnea de munca de peste zi în faţa cămi­ nului şi bînd ceai; fu primit cu toate onorurile datorate numelui său şi, după cîteva minute , îşi expuse în cuvintel e următoar e scopul vizitei:

,,Vreţi să aveţi poimîine, în Le Siècle şi în Les Débats, două mari articole de Varietăţi despre Francezii zugrăviţi de ei înşişi, două mari articole de-ale mele şi semnate cu numele meu? Am nevoie de o mie cinci sute de franci. Faceţi o afacere strălucită." Se pare că editorul, deosebindu-se prin asta de confraţii săi,

a găsit raţionamentul întemeiat, căci tîrgu l s-a încheiat pe loc.

Autorul, răzgîndindu-se, insistă ca cei o mie cinci sute de franci să-i fie livraţi la apariţia primului articol; apoi se întoarse liniş­ tit în pasajul Operei.

După cîteva minute, zări un tinerel cu aerul colţos şi spiri­ tual, care îi făcuse odinioară o nemaipomenită prefaţă la Măreţia şi decăderea lui César Birottecu şi care era cunoscut în gazetărie pentru verva lui bufonă şi aproape nelegiuită; pietismul nu-i tă­ iase încă ghearele, iar ziarele bigote nu-şi deschiseseră încă prea­ fericitele lor mucarnite 3 .

Cum 1ţi plăteşti

datoriile

cînd ci

geniu

5

,,Edouard, vrei să ai mîine o sută cincizeci de franci ?— Drace!

— Atunci

hai

la

o

cafea."

Tînărul bău o ceaşcă de cafea, care înfierbîntă de început mărunta lui constituţie meridională.

pentru

de ei Înşişi; mîine dimineaţă,

mă auzi, şi devreme; pentru că tot articolul trebuie să fie retran­

e foarte im ­

portant." Marele om îşi rosti cuvintele cu emfaza admirabilă şi cu tonut

trufaş cu care uneori îi spune vreunui prieten pe care nu vrea

să-l primească; Mii de scuze, dragul

gur cu o prinţesă, a cărei onoare e la discreţia mea şi

aş­

tearnă pe treabă. Marele romancier îşi comandă al doilea articol în strada Na­

varin.

Primul articol apăru peste o zi în Le Siècle. Lucru ciudat, nu era semnat nici de micul, nici de marele om, ci de un al treilea

nume binecunoscut în Boema de atunci pentru amorurile de motan şi de culise.

las la uşă; sînt sin­

bun

la

,,Edouard, am nevoie pe mîine de trei

coloane mari

Varietăţi despre Francezii zugrăviţi

scris de mîna mea şi semnat cu numele

meu ; asta

meu, că t e

Edouard îi strînse

mîna ca unui binefăcător

şi fugi

să se

lui

Cel de-al doilea prieten

pe deasupra n-are nici

ia mult

era, şi este încă, gras,

idei

şi

să îndesi

leneş

nu se pricepe decît

şi

lim­

fatic;

cuvintele şi să le prindă laolaltă ca mărgelele din colierele

gilor 4 şi, cum îţi

mari de cuvinte decît să faci un volum de idei, articolu l

apărut decît cîteva zile mai tîrziu, N-a fost publicat în Les Débats,

să-nşire

osa-

coloane

lui

n-a

mai multă vreme

trei

ci

în

La Presse.

Poliţa de o

mie două

sute

de franci

fusese achitată; toată lu­

mea era cu desăvîrşire

mulţumită, în afară de editor,

care era

aproape mulţumit.

Şi

iată

cum

îţi

plăteşti

cînd ai

geniu.

Dacă vreunui şmecher răutăcios i-ar trece prin cap să ia toate

acestea drept

o glumă

celui mai mare bărbat

şinos; am vrut

ca

să arăt

fel de uşor

pe cel

de gazetă măruntă

al secolului nostru,

că marele

poet

ştie

şi

s-ar înşela în

o

un atentat

să rezolve

la gloria, chip ru ­

poliţă

la

mai misterios şi mai încurcat

roman.

F ROM

ET EU

DEZLĂNŢUI T

DE L. DE SENNEVILLE 1

Iată o poezie filozofică. — Ce este poezia filozofică? — Ce este <j. Edgar Quinet? — Un filozof? — Hm! hm! — Un poet? — O! o! Cu toate acestea, d. Edgar Quinet e într-adevăr un om de

merit.

Ei, dar

şi d. de Senneville!

Vorbeşte mai limpede.

 

Sînt gata. Cînd un pictor îşi spune: Am să fac o pictură curat

poetică! Ah!

—fac

e o pictură rece, în care intenţia

operei străluceşte în dauna operei 2 : Vis de fericire ori Faust şi Margareta. Şi totuşi, d-nii Papety şi Ary Scheffer nu sînt oameni

vezi că poezia unui tablou trebuie s-o

facă privitorul. — Ca şi filozofia unui poem, cititorul. — Ai ghi­ cit, e tocmai aşa. — Poezia nu e deci un lucru filozofic? — Săr­ mane cititor, cum îţi mai iei avînt cînd te aşază cineva pe o pantă.

Poezia este prin esenţă filozofică; dar cum înainte de toate •e fatală, ea trebuie să fie involuntar filozofică 4 .

— Aşadar, poezia filozofică e un gen fals? — Da. — Atunci de ce să vorbim despre d. de Senneville? — Pentru că e un băr­ bat cu unele merite. — Vom vorbi de cartea lui ca de o trage­ die în care sînt cîteva cuvinte de spirit.

cea

mai infinită, circumferinţa cea mai cuprinzătoare, subiectul cel mai vast din toate subiectele protestatare — Prometeu dezlăn­

ţuiţi — omenirea răzvrătită împotriva nălucilor! inventatorul pro­ scris! Raţiunea şi libertatea strigînd; dreptate! Poetul crede că

lipsiţi de valoare 3 ,

De altfel, a ştiu t

să aleagă,

adică tema

cea mai

amplă

şi

iii se va face dreptate,

după

cum

veţi

vedea!

Prometeu dezlănţuit

7

Scena se petrece pe muntele Caucaz, în ultimele ceasuri ale nopţii. Prometeu înlănţuit îşi cîntă, sub vultur, eterna jeluire şi convoacă omenirea în suferinţă la strălucirea libertăţii viitoare. Corul — omenirea — îi povesteşte lui Prometeu dureroasa-i isto­ rie; mai întîi. adoraţia barbară din primele timpuri , oracolele de la Deifi, înşelătoarele consolări ale înţelepţilor, opiul şi lauda- nurnul lui Epicur, marile orgii ale decadenţei şi, în cele din urmă, mîntuirea prin sîngele mielului;

Dar Simbolul ocrotitor

în cerul cu lumini

Abia mai scapără, murind.

ce mor,

nouă;

Armonia, dintre muze cea mai frumoasa, vreà să-l consoleze şi face să apară în faţa lui duhul cerului, duhul vieţii, duhul pămîntului şi duhurile meteorilor, care-} vorbesc lui Prometeu, într-un stil destul de vag, despre misterele şi despre secretele naturii. Prometeu declară că e regele pămîntului şi al cerului,

Prometeu

continuă

protesteze şi

să promită

o viaţă

Murit-au zeii, fulgerul e-al meu.

Cu alte cuvinte, Franklin 1-a detronat

pe Jupiter.

Io, adică Magdalena sau Maria, adică dragostea, vine la rîndu-i să filozofeze cu Prometeu; acesta îi explică de ce dragostea şi rugă­ ciunea ei sînt curat epicureism, opere sterpe şi avare:

în vreme ce genunchii ţi-i sîngerai în rugă, Tu n-ai ştiut de răul ce oamenii-i înjugă!

lumea în

Trăgea să moară

timp

ce te rugai.

Deodată vulturul e străpuns de o săgeată misterioasă. Apare

Hercule, şi raţiunea umană e liberată prin forţă — apel la insu­

recţie

Armonia le ordonă foştilor revelatori: Manu, Zoroastru, Homer şi lisus Hristos, să vină să i se închine noului zeu al Universului; fiecare îşi expune doctrina, iar Hercule şi Prometeu le demon­ strează rînd pe rînd că zeii, oricare ar f i ei, judecă mai puţin bine decî t omu l —sau omenirea , în limbai socialist, aşa că, Isus Hris ­ tos el însuşi întorcîndu-se din nou în noaptea increată, nu-i mai

şi

la patimile

politicei

Prcmeteu

dezlănţuit

rămîne noii omeniri decît să proslăvească noul regim bazat numai

pe ştiinţă

şi

pe forţă.

Total: Ateismul.

la

cele de mai sus dacă ar f i voioase, plăcute, atrăgătoare şi pline de miez.

Naturii,

această mare religie a lui Diderot şi d'Holbach, această unică podoabă a ateismului. lată de ce concluzia noastră este; La ce bun poezia filozofică, de vreme ce nu preţuieşte nici cît un articol din Enciclopedie, nici cît un cîntec al lui Désaugiers? încă un cuvînt: poetul filozofic are nevoie de Jupiter la începutul poemului său, Jupiter reprezentînd o anumită sumă de idei; la sfîrşit, Jupiter e desfiinţat. Aşadar, poetul nu cre­ dea în Jupiter!

marea poezie este esenţial naivă, ea crede şi tocmai de

aici izvorăsc gloria şi puterea ei.

niciodată nălucile raţiunii cu nălucile imagi­

naţiei; cele dintîi sînt ecuaţii, ultimele, fiinţe şi amintiri.

Foarte

Dar

bine, şi

nu

D.

ne-am dori

altceva decît să subscriem

a fugit

de cultul

nici vorbă.

de Senneville

Or,

Nu confundaţi

iar al doilea slab 5 . Forma d-lui de

Senneville e încă vagă şi şovăitoare; el nu cunoaşte rimele puter­ nic colorate, lanterne care luminează drumul ideii; nu cunoaşte nici efectele care se pot scoate dintr-un anumit număr de cu­ vinte, felurit combinate. D. de Senneville e totuşi un om de ta­ lent, pe care încrederea în raţiunea şi în orgoliul modern l-au făcut să se înalţe destul de sus pe alocuri în discursul său, dar care a fost supus în mod fatal neajunsurilor genului adoptat. Cîteva versuri nobile şi mari dovedesc că, dacă d. de Senneville ar fi voit să dezvolte partea panteistică şi naturalistă a problemei, ar fi obţinut efecte frumoase, în care talentul lui ar fi strălucit cu mai multă uşurinţă.

Primul

Faust e magnific,

CULEGERE DE MAXIME CONSOLATOARE DESPRE DRAGOSTE 1

Oricui scrie maxime îi place să-şi îngroaşe trăsăturile; tînărul

se grimează, bătrînul

vrea

pară

un

Adonis.

Lumea, acest vast sistem de contradicţii, punînd mare

preţ

pe to t ce e caduc, — iute, hai să ne mîzgălim riduri cu cărbune;

sentimentul fiind

ma cu panglici ca un frontispiciu. La ce bun? Dacă nu sînteţi oameni adevăraţi, fiţi măcar ani­ male adevărate. Fiţi naivi şi veţi fi neapărat de folos şi pe placul cîtorva. Inima mea, chiar dacă ar fi în dreapta, tot ar găsi o mie •de alţ i paria asemănători printr e csle tre i miliard e de fiinţ e care pasc urzicile sentimentului!

Dacă încep cu dragostea, o fac deoarece dragostea e pentru toţ i — şi degeaba o neagă — lucrul cel mai important din viaţă! Voi toţ i cei ce hrăniţi vreun vultur nesăţios, voi poeţi hoff- manneşti pe care armonica îi face să danseze în tărîmurile cris­ talului şi pe care vioara îi răneşte ca un pumnal căutînd inima, contemplatori aprigi şi lacomi cărora pînă şi spectacolul naturii le dă extaze primejdioase, fie-vă dragostea un calmant. Poeţi liniştiţi, poeţi obiectivi, nobili partizani ai metodei, ar­ hitecţi ai stilului, oameni politici care aveţi o sarcină zilnică de împlinit, fie-vă dragostea un excitant, o băutură întăritoare şi tonică, iar gimnastica plăcerii o necontenită încurajare către faptă! Celor dintîi, poţiunile adormitoare, celor din urmă, alcoo-

în genera! bine cotat,

ne

împodobim

ini­

lurile.

10 Culegere

de maxime

consolatoare

despre

dragoste

Vouă, pentru care natura e crudă şi timpul preţios, dragos­ tea să vă fie un tonic sufletesc şi arzător. Trebuie deci să ne alegem iubirile. Fără a nega dragostea fulgerătoare, ceea ce-i imposibil — vezi Stendhal (Despre iubire, cartea I, capitolul XXIII)—, e de crezut că fatalitatea se bucură de o anume elasticitate care se numeşte liber­ tate omenească, Aşa cum pentru teologi libertatea înseamnă mai degrabă să te fereşti de prilejul tentaţiei decît să-i rezişti, la fel, în dragoste, libertatea înseamnă să eviţi categoriile de femei primejdioase, adică primejdioase pentru tine. Iubita, femeia cerului tău, îţi va fi indicată îndeajuns de simpa­ tiile tale fireşti, verificate de Lavater, de pictură şi de sculptură Semnele fiziognomonice ar fi infailibile dacă le-am cunoaşte pe toate, şi bine. Nu pot să dau aci toate semnele fiziognomonice ale femeilor care se vo r potriv i întotdeauna cutărui sau cutărui- bărbat. Poate că într-o zi voi duce la bun sfîrşit şi această uriaşă, sarcină într-o carte al cărei titlu va fi Catehismul femeii iubite 2 ;. dar mi se pare lucru sigur că oricine, ajutat de simpatiile lui, impe­ rioase sau vagi, şi îndruma t de observaţie, îşi poate găsi într-un ' timp dat femeia de care are nevoie.

De altfel, simpatiile noastre nu sînt în general primejdioase;:

natura, în bucătărie ca şi în dragoste, rareori sădeşte în noi gustul

a ceea ce ne dăunează. Pentru că iau cuvîntul dragoste în sensul cel mai complet, sînt silit să formulez cîteva maxime speciale asupra unor chestiuni de­ licate.

Bărbat din Nord, pătimaş navigator pierdut în ceţuri, căută­ tor de aurore boreale mai frumoase decît soarele, mereu însetat de ideal, iubeşte femeile reci. lubeşte-le mult, căci strădania e mai mare şi mai aspră şi vei afla într- o bună zi mai multă cinste

la tribunalul Amorului, care-şi are reşedinţa dincolo de albastrul

infinitului! Bărbat din Miazăzi, căruia natura luminoasă nu-i poate da gustul secretelor şi al misterelor, bărbat uşuratic, de la Bordeaux,, de la Marsilia ori din Italia, mu!ţumeşte-te cu femeile arzătoare;, mişcarea şi însufleţirea sînt imperiul tău firesc; imperiu amuzant.

Tinere care vrei

să fii

un mare

beţi

poet, păzeşte-te de paradox

gura

în dragoste; lasă-i pe şcolarii

de prima

pipă să aducă în

Culegere

de maxime

consolatoare

despre dragoste

11

mare laude femeii grase; lasă asemenea minciuni neofiţilor şcolii pseudoromantice. Dacă femeia grasă e cîteodată un fermecător capriciu, femeia slabă e o fîntînă de voluptăţi tenebroase! Nu bîrfi niciodată marea natură, şi dacă ţi-a hărăzit o amantă

templu

să mulţumeşti zeilor. Caută să tragi foloase din urîţenia însăşi, nu din a ta, ar f i prea uşor; toată lumea ştie că Trenk, Faţă arsă 3 , era adorat de femei * ; din a ei! lată un lucru mai rar şi mai frumos, pe care însă asociaţia de idei îl va face lesnicios şi firesc. Presupun că idolul tău e bolnav.

Frumuseţea i-a pierit sub o groaznică crustă de vărsat, ca verdeaţa sub grelele gheţuri ale iernii. încă tulburat de îndelungatele neli­ nişti şi alternative ale bolii, contempli cu tristeţe stigmatul de neşters de pe trupul mult îndrăgitei convalescente; auzi deodată răsunîndu-ţi în urechi o arie muribundă executată de arcuşul delirant al lui Paganini, şi această arie mîngîietoare îţ i vorbeşte de tine şi pare că-ţi povesteşte întregul tău poem de speranţe

vo r face parte din feri­

pierdute. De aci înainte, urmele de vărsat

cirea ta şi vor cînta întotdeauna privirii tale înduioşate miste­

rioasa melodie a lui

numai un obiect de

Paganini 4 . Ele vor f i nu

fără sîni, spune; „A m un prieten cu şolduri!" şi du-te la

suavă simpatie, ci şi de voluptate fizică, dacă eşti cumva unul din acele spirite sensibile pentru care frumuseţea e mai ales făgă- duiala fericirii 6 . Aşadar, mai ales asociaţia de idei te face să le iubeşti pe urîte; căci eşti în mare primejdie ca, înşelat de o amantă ciu­ pită de vărsat, să nu te poţi consola decît to t cu o femeie ciupită de vărsat.

Pentru anumite minţi mai curioase şi mai blazate, desfătarea provocată de urîţenie vine dintr-un simţămînt şi mai misterios,

care e setea de necunoscut şi gustul pentru oribil. Acest simţămînt

al cărui germen î l purtăm î n

dezvoltat, este acela care-i mînă pe anumiţi poeţi în amfiteatre şi în clinici, iar pe femei la execuţiile publice. L-aş plînge din inimă pe cel ce n-ar înţelege; — o harpă căreia i-ar lipsi o coardă gravă!

Cît despre greşelile de ortografie care, pentru unii netoţi, fac parte din urîţenia morală, e nevoie oare să vă mai explic cum pot deveni un întreg poem naiv de amintiri şi desfătări! Fermecă-

no i cu toţii , mai mul t sau

mai puţin

L-am f i putut cita pe Mirabeau, dar e un lucru prea obişnuit şi de altfel,

bănuiam

că era de o urîţenie sangvină, ceea ce ne este deosebit de antipatic, (hi. &.)

12 Culegere

de maxime

consolatoare

despre

dragoste

torul Alcibiade se bîlbîia atît de bine, iar copilăria deseori schi­ monoseşte atît de divin cuvintele! Fereşte-te deci, tînăr adept al voluptăţii, s-o înveţi franceza pe prietena ta, dacă nu e nevoie să-i fi i profesor de franceză pentru a-i deveni amant. Sînt bărbaţi care roşesc la gîndul că au iubit o femeie, atunci cînd îşi dau seama că e proastă. Sînt nişte măgari vanitoşi, făcuţi să pască scaieţii cei mai spurcaţi sau favoruril e unei preţioase. Prostia e adesea podoaba frumuseţii, ea dă ochilor acea limpe­ zime posomorită a lacurilor întunecate şi acel calm uleios al mări­ lor tropicale. Prostia e întotdeauna conversaţia frumuseţii; ea îndepărtează zbîrciturile; e un cosmetic divin care ne apără idolii de muşcătura pe care gîndirea o păstrează pentru noi, savanţi urîcioşi ce sîntem!

că sînt risipitoare.

Sînt nişte zgîrie-brînză sau nişte republicani care n-au habar de principiile elementare ale economiei politice. Viciile unei mari naţiuni sînt bogăţia ei cea mai mare. Alţii, oameni aşezaţi, deişti rezonabili şi cumpătaţi, mode­ raţii dogmei, turbează cînd îşi văd nevestele devenind evlavioase. O! nepricepuţii, n-au să ştie niciodată să cînte din nici un instru­ ment! O! neghiobii, nu-şi dau seama că forma cea mai atrăgă­ toare pe care o poate lua religia e nevasta lor! Un soţ de convertit, ce măr delicios! Ce ispititor fruct oprit e o amplă impietate, într-o noapte vijelioasă de iarnă, la gura sobei, cu vin şi trufe, cîntec mut al fericirii domestice, izbîndă asupra naturii aspre, care ea însăşi pare a-i huli pe zei!

N-aş mai termina niciodată dacă aş vrea să înşir toate părţile frumoase şi bune a ceea ce lumea numeşte viciu şi urîţenie morală;

dar li se întîmplă deseori oamenilor de

într-o situaţie dificilă şi tulburătoare ca o tragedie: atunci cînd sînt

inimă şi de spirit să se afle

Alţii se supără pe amantele lor pentru

prinşi între gustul ereditar şi patern pentru moralitate şi gustul tiranic pentru o femeie demnă de dispreţ. Numeroase şi josnice infidelităţi, obiceiuri de mahala, secrete ruşinoase descoperite pe neaşteptate îţi inspiră oroare pentru idol şi se întîmplă uneori ca bucuria să-ţi dea fiori , lată-te încurcat de-a binelea în raţiona­ mentele tale platonice. Virtutea şi orgoliul îţi strigă: fugi de ea. Natura îţi şopteşte la ureche: unde să fugi? Alternative groaz­ nice, în care sufletele cele mai tari trădează toată neputinţa educa­ ţiei noastre filozofice. Cei mai abili, văzîndu-se constrînşi de natură

Culegere

de maxime

consolatoare

despre drcgcste

13

să joace eternul roman al lui Manon Lescaut şi al lui Leone Leoni 6 ,

au ieşit din încurcătură zicînd că dispreţul se împacă foarte bine cu dragostea. îţi voi da o reţetă foarte simplă care nu numai că te va scuti de aceste justificări ruşinoase, dar îţi va şi îngădui să nu-ţi ştirbeşti idolul şi să nu-ţi vatămi cristalizarea*.

Presupun că eroina inimii tale, abuzînd de fas şi de nefas,

a ajuns la limitele pierzaniei, după ce — ultimă infidelitate, tor­

tură supremă! — şi-a încercat puterea farmecelor asupra temni ­ cerilor şi călăilor ei **. Te vei lepăda oare atît de uşor de ideal sau, dacă firea te împinge, credincios şi înlăcrimat, în braţele palidei

ghilotinate, vei spune cu accentul umilit al resemnării: Dispreţul şi dragostea sînt veri primari ! — Ba nu, căci acestea sînt parado­ xurile unui suflet slăbănog şi ale unei inteligenţe ceţoase. Spune cu îndrăzneală şi cu candoarea adevăratului filozof: „Mai puţin scelerat, idealul meu n-ar fi fost întreg. îl contemplu şi mă supun; numai marea natură ştie ce vrea să facă dintr- o asemenea păcătoasă. Fericire şi raţiune supremă! absolut! rezultantă a contrariilor ! Ormuz şi Ahriman, sînteţi unul şi acelaşi!"

Şi astfel, mulţumită unei vederi mai sintetice asupra lucrurilor, admiraţia te va readuce firesc la dragostea pură, acest soare a cărui intensitate absoarbe toate petele.

Toc­

mai naivitatea te salvează, naivitatea te face fericit, ^chiar dacă amanta ta e urîtă ca bătrîna Mob, regina spaimelor 8 ! în general, pentru oamenii de lume — a spus-o un dibaci moralist 9 —, dra­ gostea nu-i decît plăcerea jocului, plăcerea duelului. E o mare greşeală; dragostea trebuie să fie dragoste; duelul şi jocul sînt îngăduite în dragoste numai ca tactică.

Cel mai mare păcat al tineretulu i modern este de a-şi înfier-

cei înamoraţi sînt bolnavi închi­

puiţi şi-i plătesc gras pe domnul Fleurant şi pe domnul Purgon,

fără a se bucura de plăcerile şi privilegiile unei boli adevărate.

absurde şi îşi tocesc facul­

Ţine minte, mai ales de paradox în dragoste să t e fereşti.

bînta

imaginaţia.

Mulţ i

dintr e

Ba îşi mai sîcîie şi stomacul cu droguri tatea digestivă a dragostei.

Deşi

trebui e

merg i

î n

pas cu vremea ,

păzeşte-te

să-l

mai­

muţăreşti pe

ilustrul

Don Juan

care

n-a

fost

la

început,

după

 

*

Ştiu

toţ i

cititorii

noştri

l-au

citit

pe Stendhal.

CN. a.i

*

Ca M3garul

mo-; 7 . CN. a.)

 

14 Culegere de mcxirr.e ccrsolatccre

c'e:fre

drcgate

Molière, decît un ticălos fără pereche, rafinat şi priceput la dra­ goste, la crimă şi la vorbele meşteşugite; apoi a devenit, graţie d-lor Alfred de Musset şi Théophile Gautier, un hoinar artistic, alergînd după perfecţiune prin locurile rău famate, şi în cele din urmă nu mai e decît un bătrîn dandy istovit de atîtea călătorii şi cel mai caraghios din lume în preajma unei femei îndrăgostite de bărbatul ei. Regulă scurtă şi generală: în dragoste, fereşte-te de lună şi de stele, fereşte-te de Venus din Milo, de lacuri, de ghitare, de scările de frînghie şi de orice roman — fie el cel mai frumos din lume, chiar dacă-i scris de însuşi Apolo! Iubeşte-o însă mult, vigu­ ros, îndrăzneţ, oriental, sălbatic, pe cea pe care o iubeşti; dra­ gostea ta — armonia fiind bine înţeleasă —, să nu chinuie dragos­

tea altuia; alegerea ta să nu tulbure statul. La incaşi îţi iubeai sora; mulţumeşte-te cu verişoara. Nu te căţăra niciodată pe balcoane, nu insulta niciodată forţa publică; nu-i răpi amantei tale mîng-

ierea

învaţă să-ţi

agheasmatar.

de

a

crede în Dumnezeu, iar cînd o însoţeşti la biserică,

moi cum se cuvine degetele în

apa curată

şi

rece din

Orice

morală învederînd

buna voinţă

a

legislatorilor,

orice

religie fiind

suprema

consolare

a celor

întristaţi,

orice

femeie

fiind

o

părticică

din

femeia

esenţială, dragostea

fiind

singurul

lucru care merită osteneala de a face un sonet şi de a-ţi pune rufă-

rie fină,

cinstesc toate aceste lucruri

ca nimeni altul

şi acuz

de

defăimare

pe oricine ar lua această frîntură

de morală drept

un

motiv să-şi scuipe-n sîn şi drept un prilej de scandal. Morală scli­

poate

lampă a adevărului care străluceşte înăuntru?

De loc, de loc. Dacă aş fi vrut să arăt că totul e cum nu se poate

posibile, cititorul ar fi

Eşti rău! Dar

am vrut

rea dintre lumile posibile. Aşadar, mi se vor ierta multe pentru

poate mai bine în cea mai

prea mult eterna

pind în mii de faţete, nu-i aşa? Sticle multicolore, colorînd

mai

bine în

cea

mai

bună

avut

dreptul

să-mi

spună,

arăt

că totul

dintre

lumile

ca maimuţei geniale

nu

se

:

10

e cum

mi-am

iubit

mult

.

.

.

sau

cititoarea.

SFATURI PENTRU TINERII

LITERAŢI 1

Preceptele pe care le veţi citi sînt fructul experienţei; expe­ rienţa implică un anumit număr de gafe: cum fiecare dintre noi Ie-a făcut — pe toat e sau aproape pe toat e — sper că experienţa mea va f i verificată de a tuturor . Pomenitele precepte nu au deci alte pretenţii decît acelea ale unui vade mecum, alt folos decît acela al Bunei-cuviinţe copilăreşti şi cinstite. Folos uriaş! închipuiţi-vă codul bunei-cuviinţe scris de o Warens cu inima inteligentă şi bună, arta de a te îmbrăca cum tre­ buie învăţată de la o mamă! Drept aceea, voi pune în aceste pre­ cepte închinate tinerilor literaţi o dragoste frăţească.

I. Despre noroc şi despre ghinion în debuturi

Tinerii scriitori care, vorbind de un tînăr confrate pe un ton plin de invidie, spun: „Frumos debut, a avut un noroc grozav!" nu se gîndesc că orice debut a fost întotdeauna precedat de alte douăzeci de debuturi necunoscute şi că de fapt este efectul lor.

N u ştiu dacă, în privinţ a reputaţiei , s-a produs vreodată lovi ­

tura de trăsnet; cred mai degrabă că un succes este, într-o

pro­

porţi e aritmetică sau geometrică, după puteril e scriitorului , rezul­ tatul succeselor anterioare, adesea invizibile cu ochiul liber. Există o lentă agregare de succese moleculare; dar generaţii miraculoase şi spontanee, niciodată.

16

Sfaturi

pentru

tinerii

literali

Cei care zic: „A m ghinion" sînt cei care n-au avut încă destul

succes

Ţin seama de miile de circumstanţe care împresoară voinţa omenească şi care îşi au cauzele lor legitime; ele sînt o circum­ ferinţă în care e închisă voinţa; dar această circumferinţă e miş­ cătoare, vie, rotitoare, şi îşi schimbă în fiecare zi, cu fiecare minut, cu fiecare secundă, cercul şi centrul ei. Astfel tîrîte de ea, toate voinţele omeneşti închise acolo îşi schimbă în fiecare clipă jocul

şi

care

n-o

ştiu.

reciproc,

Libertatea şi fatalitatea sînt două contrarii; văzute de aproape şi de departe, sînt o singură voinţă.

şi

în

aceasta

constă

libertatea.

lată de ce nu există ghinion. Dacă aveţi ghinion, înseamnă

că vă lipseşte ceva: aflaţi ce şi studiaţi jocul voinţelor vecine pentru

a deplasa

Un exemplu dintr-o mie. Mulţi din cei pe care-i iubesc şi-i stimez se înfurie pe celebrităţile actuale. Eugène Sue, Paul Féval, logogrife vii; dar talentul acestor oameni, oricît de frivol, există totuşi , iar mînia prietenilo r mei nu există, sau mai bine zis există în minus, căci e timp pierdut, lucrul cel mai lipsit de preţ din

lume. întrebarea nu este de a şti dacă literatur a inimi i sau a for ­ mei e mai presus de cea ia modă. Lucrul e prea adevărat, cel puţin pentru mine. Dar nu va fi decît pe jumătate exact atîta

vreme cît nu

de mul t talen t ca Eugène

mijloace noi; posedaţi o forţă egală şi superioară în sens contrar; îndoiţi, întreiţi, împătriţi doza pînă la aceeaşi concentraţie şi nu veţi mai avea dreptul să-l bîrfiţi pe burghez, căci burghezul

va fi cu voi. Pînă atunci, vae victisl căci nimic nu-i adevărat decît

mai

uşor

circumferinţa,

veţi avea în genul pe care vreţi să-l instauraţi la fel

Sue în

al său. Treziţ i

acelaşi interes cu

forţa,

care

e dreptatea

supremă.

 

li.

Despre venituri

Oricît de frumoasă ar fi o casă, ea e, înainte de toate — înainte

ca

frumuseţea ei să fi fost demonstrată

—, atîţia metri

înălţime

pe

atîţia lăţime. La fel literatura, materia cea mai greu de apreciat,

Sfaturi

pentru

tinerii

literaţi

17

este, înainte de toate, o umplutură de coloane; şi arhitectul lite­

sorţ i de beneficiu, trebui e

să vîndă la orice preţ. Există tineri care spun: „Dacă face atît de puţin, mai osteneşti?" A r f i putut livra marfa din cea mai

acest caz, n-ar fi fost furaţi decît de necesitatea momentului, de legea naturii; ei s-au furat singuri; prost plătiţi, ar fi putut obţine astfel măcar onoarea; prost plătiţi, s-au dezonorat.

bună; şi în

te

rar, care numai pri n numele său nu are

la

ce

Rezum tot ce-aş putea scrie despre acest subiect într-o maximă superbă pe care o propun meditaţiei tuturor filozofilor, tuturor

istoricilor şi tuturor oamenilor de afaceri: Numai prin sentimente

frumoase

Cei care spun: „De ce să-mi bat capul pentru atît de puţin!"

sînt cei care, mai tîrziu, o dată ajunşi ia onoruri, vor să-şi vîndă cărţile cu 200 de franci foiletonul şi care, respinşi, se întorc a

doua zi să le ofere cu

Omul înţelept e cel care spune: „Cred că valorează atîţ, pen­

tr u că am geniu; dar dacă trebuie să fac unele concesii, le voi face,

ajungi

la

bogăţie!

100 de franci în pierdere.

pentru a avea cinstea de a mă număra printre voi".

III. Despre simpatii şi antipatii

In dragoste ca şi în literatură, simpatiile sînt involuntare;

ele au totuşi nevoie să fie puse la încercare, iar raţiunea îşi are

şi ea partea ei, ulterior. Adevăratele simpatii sînt excelente, căci ele fac din doi unul,

cele false sînt detestabile, căci nu sînt decît unul, minus indiferenţa primitivă, care preţuieşte mai mult decît ura, consecinţă firească

a înşelăciunii

lată de ce admit şi admir camaraderia în măsura în care e în­

temeiată pe raporturi esenţiale de raţiune şi temperament. Ea

e una din sfintele manifestări ale naturii, una din numeroasele aplicaţii ale acelui proverb sacru: unirea face puterea.

şi

a deziluziei.

Aceeaşi lege a sincerităţii şi a naivităţii trebuie să cîrmuiască

şi antipatiile. Există totuşi oameni care îşi fabrică uri, ca şi admi-

18

Sfaturi

pentru

tinerii

literaţi

raţii,

la nimereală.

Lucru

foarte

imprudent:

înseamnă să-ţi faci

un duşman, fără beneficiu

şi

fără

profit.

O

lovitură care nu-şi

atinge ţinta îl

răneşte totuşi

drept în

inimă

pe rivalul

căruia îi

era

destinată, fără a mai

pune

la socoteală

ea

poate

răni,

la

stînga ori

la dreapta,

pe

vreun

martor

al

duelului.

într-o zi, în timpul

unei

lecţii

de scrimă, a venit

să mă tulbure

un creditor; l-am gonit pe scări în jos cu lovituri de floretă. Cînd

paşnic care m-ar

la pămînt numai suflînd asupra mea, îmi spuse: „Ce

vîrlit

az-

m-am întors, maestrul

de arme, un

uriaş

f i

risipă

de antipatie faci! dumneata, un poet!

un filozof!

vai de mine!"

Pierdusem

un timp

în

care

aş fi

putut executa două asalturi, gî-

fîiam,

mi-era

ruşine

şi

eram

dispreţuit

de încă

un om, — cre­

ditorul,

căruia

nici

nu-i

făcusem

o

licoare

mare rău.

într-adevăr,

ura

e

preţioasă, o otravă mai scumpă

decît a familiei Borgia, căci e făcută cu sîngele, sănătatea, somnul

nostru şi cu două treimi din dragostea noastră! Trebuie să fim zgîrciţi cu ea!

IV. Despre critica distrugătoare

Critica distrugătoare nu trebuie practicată decît împotriva slujitorilor erorii. Dacă eşti puternic, eşti pierdut atacînd un om puternic; chiar dacă vă deosebiţi în unele privinţe, va fi totdea­ una de partea ta în anumite împrejurări. Există două metode de atac: în linie curbă şi în linie dreaptă, care e drumul cel mai scurt. Veţi găsi destule exemple de linie curbă în foiletoanele iui J. Janin. Linia curbă înveseleşte galeria, dar nu o învaţă nimic 2 .

practicată cu succes de cîţiva gazetari

englezi; la Paris, a căzut în desuetudine; d. Granier deCassagnac 3

om

însuşi pare s-o f i uitat. Ea

. necinstit şi pe deasupra un imbecil; ceea ce voi demonstra" —

Recomand

Linia dreaptă e astăzi

constă

în

a spune:

,,D.

X .

. e

un

şi apoi, dovezile! — primo, secundo, tertio

Sfaturi

pentru

tinerii

literaţi

19

această metodă tuturor zdravăn.

deplorabil, e o

săgeată care se întoarce înapoi sau cel puţi n îţ i jupoaie mîna cînd porneşte, un glonte a! cărui ricoşeu te poate ucide.

raţiune şi au pumnul

celor care cred în

ratată

O

critică distrugătoare

e un accident

V. Despre metodele de compoziţie

aşadar, trebuie să lucrezi re­

pede; aşadar, trebuie să te grăbeşti încet; aşadar, trebuie ca fie­

Astăzi trebuie să produci mult;

care lovitură

să-şi atingă ţinta

şi

nici

una

nu

fie

inutilă.

Pentru a scrie

repede, e nevoie

să fi

gîndit

mult,

să fi

purtat

cu tine un subiect peste tot,

chiar

e un

la plimbare, la baie, la restaurant,

îmi spunea într-o zi:

„Arta

lucru atît de ideal şi de fugar, încît uneltele nu-i sînt_ nici­

şi

acasă

la iubită.

E. Delacroix

odată

pe potrivă,

nici

mijloacele destul de expeditive" 4 . în li­

teratură

e

la

fel:

nu

sînt,

aşadar,

partizanul

ştersăturilor;

ele

tulbură oglinda gîndirii.

Cîţiva, şi încă dintr e cei mai distinşi, dintre cei mai conştiin­

cioşi — Edouard Ourliac, de pildă — încep prin a înnegri

hîrtie; ei numesc asta a-şi acoperi pînza. Această operaţie con­

fuză are ca scop de a nu pierde nimic. Pe urmă, de fiecare dată

multă

cînd recopiază textul, îl taie şi îl curăţă. Oricît de bun ar fi rezul­ tatul, ai abuzat totuşi de timpul şi de talentul tău. A acoperi o

nu înseamnă a o umple cu culori; ci a schiţa în frontiuri,

a dispune masele în tonuri uşoare şi transparente. Pînza trebuie

să fie gata acoperită — în minte — atunci cînd scriitorul ia pana să-i scrie titlul.

Se spune că Balzac îşi umple manuscrisul şi corecturile într-un fel fantastic şi dezordonat. Un roman trece în acest caz printr-u n şir de geneze, în care se destramă nu numai unitatea frazei, dar

şi a operei. Această proastă metodă e fără îndoială cea care ade­

sea încarcă stilu l cu un nu ştiu ce difuz, dat peste cap şi neglijent,

singurul

pînză

cusur al acestui mare istoric.

2 G

Sfaturi

pentru

tinerii

literaţi

VI. Despre lucrul zilnic şi despre

inspiraţie

această în­

rudire adulteră. Rapida moleşire şi slăbiciunea cîtorva firi alese aduc destule mărturii împotriva acestei odioase prejudecăţi. O hrană foarte substanţială, dar regulată, e singurul lucru necesar scriitorilor fecunzi. Inspiraţia e, hotărît, sora lucrului zilnic. Aceste două contrarii nu se exclud mai mult decît toate celelalte contrarii care alcătuiesc natura. Inspiraţia poate fi su­

pusă, ca şi foamea, ca şi digestia, ca şi somnul. Există, fără îndo­ ială, în spirit un soi de mecanică cerească, de care nu trebuie să

ne fie ruşine, ci, dimpotrivă, să tragem din ea foloasele cele mai

glorioase, asemenea medicilor din mecanica trupului. Dacă vrem

să trăim într-o contemplare îndărătnică a operei de mîine, lucrul

zilni c va servi inspiraţiei , aşa cum un scris cite ţ serveşte la lim ­ pezirea gîndirii şi cum gîndirea calmă şi puternică serveşte la a scrie citeţ: căci vremea scrisului urît a trecut.

Orgia

nu

mai este sora

inspiraţiei: noi am rupt

VII. Despre

poezie

Cît despre cei care se ocupă ori s-au ocupat cu succes de po­

ezie, îi

tele care aduc cel mai mult

dobînzi pe care le încasezi tîrziu —în schimb sînt foarte mari. îi desfid pe invidioşi să-mi citeze versuri bune care au ruinat vreun editor.

Din punct de vedere moral, poezia stabileşte o asemenea de­

marcaţie între spiritele de prim rang şi cele inferioare, încît pu­ blicul cel mai burghez nu scapă de această influenţă despotică. Cunosc oameni care nu citesc foiletoanele deseori mediocre ale lui Théophile Gautier decît pentru că a scris Comedia Morţii; fără îndoială, ei nu simt tot farmecul acestei opere, dar ştiu că

e poet.

sfătuiesc să n-o părăsească niciodată. Poezia e una din ar­

de plasament cu

profit ;

dar

e

un

fel

De

ce să ne

Sfaturi

pentru

tinerii

mirăm, de altfel, cînd

literaţi

orice om

21

sănătos se poate

lipsi două zile de mîncare, dar de poezie nu?

Art a

care satisface nevoia cea mai imperioasă va f i totdeauna

cea mai onorată.

VIII. Despre creditori

Vă amintiţi, desigur, o comedie intitulată: Dezordine şi geniu 5 . Că dezordinea a însoţit uneori geniul nu dovedeşte decît că ge­ niul e foarte puternic; din nenorocire, acest titlu exprimă, pen­ tru mulţi dintre tineri, nu un accident, ci o necesitate. Nu-mi vine a crede că Goethe să fi avut creditori; Hoffmann el însuşi, dezordonatul Hoffmann, sîcîit de datorii mai dese, as­

tocmai

pira

atunci cînd o viaţă mai îndestulată i-ar f i permis geniului său un zbor mai strălucit.

Să n-aveţi niciodată creditori; purtaţi-vă, dacă vreţi, ca şi cînd i-aţi avea; e tot ce pot să vă acord.

mereu

să se smulgă

din

ele şi de altminteri

a murit

IX. Despre amante

Dacă

e

ţin

seama de legea contrastelor,

care guvernează

ordinea

morală şi ordinea fizică, sînt obligat

aşez

în

clasa fe­

meilor

primejdioase

pentru

literaţi femeia cinstită, femeia-autor

şi actriţa;

femeia cinstită, fiindcă se află neapărat în posesia a doi

bărbaţi

şi

e

o

hrană mediocră

pentru

sufletul

despotic al

unui

poet; autoarea, fiindcă e un bărbat în fustă; actriţa,

fiindcă

are o

spoială de literatură

şi vorbeşte în argou, pe scurt, fiindcă

nu-i

femeie în toată puterea cuvîntului, publicul fiindu-i decît dragostea.

mai

de preţ

Vă puteţi închipui

în

un poet îndrăgostit de amanta lui şi silit

foc

s-o vadă jucînd teatrului.

travestiu?

Cred

ar

trebui

dea

22

Sfaturi

pentru

tinerii

literaţi

Vi-I închipuiţi obligat să scrie un rol pentru amanta lui care

n-are talent? Sau pe un altu l asudînd să-i întoarcă , pri n epigrame, publi ­ cului din avanscenă jignirile pe care acest public i le adusese lo­ vind în fiinţ a cea mai dragă, acea fiinţă pe care orientalii o închi­ deau cu şapte lacăte înainte de a veni să studieze dreptul la Paris? Tocmai din pricină că toţi adevăraţii literaţi au oroare de litera­ tură în anumite clipe, nu admit pentru ei — suflete libere şi mîn- dre, spirite obosite, care au totdeauna nevoie să se odihnească în ziua a şaptea —, decît două categorii de femei posibile: femeile uşoare sau femeile proaste, amorul sau cratiţa. Fraţilor, mai e

nevoie

explic

de ce?

PIERRE DUPONT [I] 1

Am recitit de curînd cu atenţie Melodii şi Cîntece de Pierre Dupont şi rămîn convins că succesul acestui nou poet este un eveniment grav, nu atît din cauza valorii lui proprii, care e totuşi foarte mare, cît din pricina sentimentelor publice al căror simp­ to m e această poezie şi al căror ecou s-a făcut Pierre Dupont. Pentru a-mi explica mai bine gîndul, îl rog pe cititor să arun­ ce o privire rapidă şi cuprinzătoare asupra dezvoltării poeziei în epocile premergătoare. Ar fi cu siguranţă o nedreptate să ne­ găm serviciile pe care Ie-a adus şcoala aşa-numită romantică. Ea ne-a făcut să ne întoarcem la adevărul imaginii, a nimicit pon­ cifurile academice şi, nici chiar din punctul de vedere superi­

or al lingvisticii, nu merită dispreţul

şit-o anumiţi pedanţi neputincioşi. Dar, prin însuşi principiul ei, insurecţia romantică era osîndită la o viaţă scurtă. Puerila uto­ pie a şcolii artei pentru arta, excluzînd morala şi adesea chiar şi pasiunea, trebuia să fie neapărat sterilă. Intra astfel în flagrantă contravenţie cu geniul omenirii. în numele principiilor superi­ oare care constituie viaţa universală, avem dreptul s-o decla­ răm vinovată de eterodoxie. Fără îndoială, oamenii de litere foarte ingenioşi, anticari foarte erudiţi, versificatori care, tre­ buie s-o mărturisim, au ridicat prozodia aproape la înălţimea unei creaţii, au fost amestecaţi în această mişcare şi au scos din mij­ loacele pe care le puseseră în comun efecte surprinzătoare. Ba cîţiva dintre ei au consimţit chiar să profite de mediul politic. Navarin i-a făcut să-şi îndrepte ochii spre Orient , iar filo-elenis-

absolut cu care au cople­

IA

Pierre

Dupont

[I]

mul dădu naştere unei cărţi strălucitoare ca un batic sau ca un şal de India 2 . Toate superstiţiile catolice sau orientale au fost cîntate în ritmuri savante şi stranii. Acestor accente pur mate­ riale însă, făcute să uimească vederea tremurătoare a copiilor sau să le mîngîie urechea leneşă, e mul t mai firesc să le preferăm tînguirea acelei individualităţi maladive care se silea, din fundul

unui coşciug fictiv, să trezească, pentru melancoliile ei fără leac*, interesul unei societăţi tulburate. Oricît de egoist ar fi, poetul

mă înfurie mai puţin cînd spune: Eu unul

decît muzicantul sau mîzgălitorul neobosit care a făcut un pact drăcesc cu instrumentul lui. Iert şmecheria naivă a unuia; ne­ obrăzarea academică a celuilalt mă revoltă. Dar încă şi mai mult îmi place poetul care comunică perma­ nent cu oamenii timpulu i său şi schimbă cu ei gînduri şi sentimente traduse într-un limbaj nobil, suficient de corect. Poetul, aşezat într-unui din punctele circumferinţei omenirii, trimite înapoi, pe aceeaşi linie, în vibraţi i mai melodioase, gîndirea omenească ce i-a fost transmisă; orice poet adevărat trebuie să fie o întrupare şi, ca să-mi întregesc definitiv gîndul cu un exemplu recent, în ciuda tuturor lucrărilor literare, în ciuda tuturor eforturilor făcute în afara legii adevărului, în ciuda diletantismului, voluptuosismului înarmat cu mii de instrumente şi cu mii de vicleşuguri, cînd un poet, uneori stîngaci, dar aproape întotdeauna mare, a venit să proclame într-o limbă înflăcărată sfinţenia insurecţiei din 1830 şi să cînte nenorocirile Angliei şi Irlandei, în ciuda rimelor in­ suficiente, a pleonasmelor, a perioadelor neterminate, problema a fost rezolvată şi de atunci încolo arta n-a mai putu t f i despăr­ ţită de morală şi de utilitate 4 .

eu unul simt

Destinul

lui Pierre Dupont a fost asemănător.

Să ne amintim ultimii ani ai monarhiei. Ce interesant ar f i să descrii într-o carte imparţială simţămintele, doctrinele, viaţa exterioară, viaţa intimă, modele şi moravurile tineretului sub domnia lui Ludovic-Filip! Numai mintea era surescitată, inima nu lua parte de loc la mişcare, iar faimoasa vorbă; îmbogăţiţi-vâ, legitimă şi adevărată cît timp implică moralitatea, o nega prin

simplul fapt că nu o afirma. Avutul pere şi de moralitate, cu condiţia

însă bogăţia e arătată ca unica ţintă finală a tuturor strădaniilor

individului, entuziasmul, mila, filozofia şi tot ceea ce constituie

poate fi o garanţie de price­ să fie corect dobîndit; cînd

Pierre

Dupont

[/]

25

patrimoniul comun într-un sistem eclectic şi proprietarist pier. Istoria tineretului, sub domnia lui Ludovic-Filip, e o istorie a lo­ curilor de desfrîu şi a restaurantelor. Cu mai puţină neruşinare, cu mai puţină risipă, cu mai multă discreţie, femeile întreţinute au ajuns, sub domnia lui Ludovic-Filip, la aceeaşi glorie şi la aceeaşi importanţă pe care le avuseseră sub Imperiu. Din cînd în cînd răsuna în aer un mare vuiet de discursuri asemănătoare celor de la Portic 5 , şi ecourile de la Casa de Aur 6 se amestecau cu para­ doxurile inocente ale palatului legislativ. De la o vreme însă începuseră să circule prin concerte şi adunări particulare cîteva cîntece pure şi proaspete. Era ca o chemare la ordine şi ca o invitaţie a naturii; şi spiritele cele mai corupte le întîmpinau ca pe o băutură răcoritoare, ca pe o oază. Cîteva pastorale (Ţăranii 7 ) de abia apăruseră, şi pianele burgheze le şi repetau cu o bucurie zănatică. Aici începe, în mod pozitiv şi hotărît, viaţa pariziană a lui Pierre Dupont; e însă util să ne întoarcem îndărăt, nu numai pentru a satisface o curiozitate publică îndreptăţită, ci şi pentru a arăta ce admirabilă logică există în geneza faptelor materiale şi

a fenomenelor morale. Publicului îi place să-şi dea seama de e-

ducaţia celor cărora le acordă încrederea; s-ar zice că-l împinge

la aceasta un nestăpînit simţ de egalitate. ,,Ne-ai mişcat inimile!

Trebuie să ne dovedeşti că nu eşti decît un

mente de perfecţionare ne stau la îndemînă tuturor". Filozofului,

savantului, poetului, artistului, oricui e mare, oricui îl răscoleşte şi

îl transformă, publicul îi cere acelaşi lucru. Uriaşul nostru apetit pentru biografii ia naştere dintr-un profund simţ al egalităţii.

Copilăria şi tinereţea lui Pierre Dupont seamănă cu copilă­ ria şi tinereţea tuturor oamenilor sortiţi să devină celebri. E foarte simplă şi explică vîrsta următoare. Senzaţiile proaspete din fami­ lie, dragostea, constrîngerea, spiritul de revoltă se amestecă de pe atunci în doze îndestulătoare pentru a crea un poet. Tot restul

e dobîndit. Pierre Dupont se naşte în 23 aprilie 1821 la Lyon,

marele oraş al muncii şi al miracolelor industriale. O familie de meşteşugari, munca, ordinea, priveliştea bogăţiei zilnice create, toate acestea vor da rod. Işi pierde mama la vîrsta de patru ani;

om şi că aceleaşi ele­

începe o educaţie care

avea să se continue la micul seminar din Largentière. La ieşirea lui de aici, Dupont devine ucenic într-o fabrică de mătase;' dar

un naş bătrîn , un preot , î l primeşt e la el şi

26

Pierre

Dupont

[/]

curînd e aruncat într-o bancă, o mare închisoare. Foile mari de hîrtie liniate cu roşu, hidoasele dosare verzi ale notarilor şi avocaţilor, pline de neînţelegeri, de uri, de certuri de familie, adesea de crime necunoscute, constrîngerea zilnică, cruntă, impla­

cabilă a unei case de comerţ sînt lucruri într-adevăr anume făcute să desăvîrşească formarea unui poet. E bine ca fiecare din noi,

o dată în viaţă, să fi simţit apăsarea unei odioase tiranii; învaţă

s-o deteste. Cîtor filozofi nu Ie-a dat naştere seminarul! Cîte naturi

răzvrătite n-au prins viaţă pe lîngă un nemilos şi punctual militar

al Imperiului 8 ! Stimulatoare disciplină, cîte cîntece de libertate nu-ţi datorăm! Sărmana şi generoasa natură face explozie într-o bună dimineaţă, vraja satanică e sfîşiată şi nu rămîne decît ceea ce

e necesar, o amintire a durerii, un ferment pentru aluat. în Provins trăia un bunic la care Pierre Dupont se ducea cîteo- dată; acolo l-a cunoscut pe d. Pierre Lebrun, membru al Acade­

miei, şi, puţin după aceea, trăgînd la sorţi, fu obligat să se prezinte

la un regiment de vînători. Din fericire, cartea Cei doi îngeri 9

era scrisă. D. Pierre Lebrun avu ideea să deschidă o listă de sub­ scripţie pentru tipărirea cărţii; beneficiile fură folosite pentru

plătirea unui înlocuitor. Astfel Pierre Dupont şi-a început viaţa,

ca să zic aşa, publică, răscumpărîndu-se din robie prin poezie.

Va fi pentru el o mare cinste şi o mare consolare de a fi silit Muza, încă de tînăr, să joace un rol util, nemijlocit, în viaţa lui.

Cartea, incompletă, deseori incorectă, cu o linie încă neho-

tărîtă , conţin e totuşi , aşa cum se întîmpl ă î n general , germenel e unui viitor talent pe care o inteligenţă înaltă putea, cu siguranţă, s-o prezică. Volumul obţinu un premiu al Academiei, şi Pierre Dupont avu de atunci înainte o mică funcţie ca ajutor la lucrările Dicţionarului. Sînt convins că această funcţie, oricît de minimă în aparenţă, i-a ajutat să-şi îmbogăţească şi să-şi perfecţioneze gustul pentru o limbă frumoasă. Constrîns să audă deseori discu­

ţiil e furtunoase ale retorici i şi ale gramaticii antice în luptă cu cea

modernă, certurile vii şi spirituale ale d-lui Cousin eu d. Victor

Hugo, spiritu l său trebui e să se f i întări t în această gimnastică,

şi el a învăţat astfel că cunoască imensa valoare a cuvîntului pro­

priu. Poate că multora lucrul acesta le va părea pueril, dar ei nu-şi dau seama de procesele succesive care au loc în spiritul scriito­ rilor şi de seria de împrejurări necesare pentru a crea un poet.

Pierre

Dupont

[/]

27'

Pierre Dupont a procedat în cele din urmă faţă de Academie aşa cum făcuse şi cu banca. A vru t să fi e libe r şi bine a făcut . Poetul trebuie să trăiască prin el însuşi; trebuie, cum spunea Honoré de Balzac, să aibă o suprafaţă comercială. Trebuie ca unealta lui să-l hrănească. Raporturile dintre Pierre Dupont şi d. Lebrun au fos t întotdeaun a pur e şi nobile , şi, aşa cum a spus Sainte-Beuve, dacă Dupont a vru t să fi e cu totu l liber şi independent, nu i-a rămas mai puţin recunoscător pentru trecut 10 . Culegerea Ţăranii, dntece rustice apăru deci: o ediţie curăţică, ilustrată cu destul de frumoase litografii, care putea sase prezinte cu îndrăzneală în saloane şi să-şi ia cu decenţă locul pe pianele burgheziei. Toată lumea i-a fost recunoscătoare poetului de a fi adus în sfîrşit un pic de adevăr şi de natură în aceste cîntece menite să farmece serile. Nu mai era vorba de hrana indigestă, creme şi zaharicale, cu care familiile analfabete îndoapă în mod impru­ dent memoria domnişoarelor. Era îmbinarea veridică a unei melan­ colii naive cu o voioşie zgomotoasă şi nevinovată şi, pe ici, pe colo, accentele robuste ale bărbăţiei laborioase. între timp, Dupont, mergînd pe drumul lui firesc, compusese un cîntec de o ţinută mai hotărîtă şi mult mai potrivită pentru a mişca inimile locuitorilor dintr-un mare oraş. Ţin minte şi acum clipa cînd mi-a împărtăşit-o întîia oară, cu o naivitate fermecă­ toare şi oarecum nesigur în hotărîrea lui. Cînd am auzit acest admirabil strigăt de durere şi melancolie (Clntecul muncitorilor, 1846), am fost uimit şi înduioşat. De atîţia ani aşteptam puţină poezie puternică şi adevărată! E cu neputinţă, de orice partid ai ţine, oricît de plin de prejudecăţi ai fi , să nu fi mişcat de specta­ colul mulţimii bolnăvicioase respirînd praful din ateliere, înghi­ ţind bumbac, impregnîndu-se de ceruză, de mercur şi de toate otrăvurile necesare creării capodoperelor, dormind printre pădu­ chi, în fundul acelor cartiere unde alături de cele mai umile şi mai nobile virtuţ i se încuibează viciile cele mai nemiloase şi lepădă­ turile ocnei; ale acestei mulţimi care suspină şi tînjeşte şi căreia Întreg pămîntul îi datorează minunile lui; care simte curgîndu-i prin vine un sînge aprins şi năvalnic, care priveşte lung şi cu tristeţe la soarele şi umbra marilor parcuri şi care, drept singură mîngî- iere şi îmbărbătare, repetă în gura mare refrenul salvator: Să ne

u

28

Pierre

Dupont

ţi]

De aci încolo, soarta lui Dupont era hotărîtă: nu mai avea decît să meargă pe calea găsită. Să descrie bucuriile, durerile

şi primejdiile fiecărei meserii şi să scalde toate aceste aspecte parti­

culare şi toate aceste orizonturi diverse ale suferinţei şi ale muncii omeneşti în lumina unei filozofii consolatoare, iată sarcina care îi era hărăzită şi pe care şi-a împlinit-o cu răbdare. Va veni o vreme cînd accentele acestei Marsilieze a muncii vor circula ca o lozincă masonică şi cînd cel exilat, cel părăsit ori călătorul pierdut fie sub •cerul mistuitor al tropicelor, fie în deserturile de zăpadă, auzind melodia plină de putere parfumînd aerul cu mireasma ei originară,

Noi,

cu feştila-aprinsă-n

zori

Cînd

trîmbiţi

de cocoşi

ne scoală,

Mînaţi

Cu

de-un ban

amăgitor

noaptea-n

cap la nicovală

va putea spune: Nu mă mai tem de nimic, sînt în Franţa! Revoluţia din februarie a grăbit această nerăbdătoare înflo­

rire şi a amplificat vibraţiile coardei populare; toate nenorocirile

şi toate nădejdile revoluţiei au avut un ecou în poezia lui Pierre

Dupont. Totuşi muza pastorală nu şi-a pierdut drepturile şi, pe măsură ce înaintezi în opera lui, vezi mereu, auzi mereu, ca în sînul unor frămîntate lanţuri de munţi furtunoşi, alături de dru­ mul banal şi agitat, cum murmură dulce şi sclipeşte proaspătul izvor primitiv care filtrează zăpezile înălţimilor:

Auzi

Lung şerpuita şoaptă

E oare-un flaut

Nu,

în

vale sub

frunzar

blinda'

de cleştar?

glasul apei care cîntă.

Opera poetului se împarte în mod firesc în trei părţi, pastora­

lele, cîntecele politice şi socialiste şi cîteva cîntece simbolice care sînt ca o filozofie a operei. Această parte e poate cea mai personală,

e dezvoltarea unei filozofii oarecum tenebroase, un soi de misti-

citate a dragostei 12 . Optimismul lui Dupont, neţărmurita încre­ dere în bunătatea înnăscută a omului, dragostea fanatică pentru natură trag cel mai mult în cumpăna talentului său. într-o comedie spaniolă 13 o fată tînără întreabă, ascultînd larma înfocată a păsă­ rilor din pom: Ce voce aud şi ce cîntă oare? Şi păsările repe'tă în

Pierre

Dupont

[/]

29

cor: iubirea! iubirea! Frunze ale pomilor, vîntule din cer, ce-mi spuneţi, ce-mi porunciţi? Şi corul răspunde: iubirea! iubirea! Şirul e lung, iar refrenul mereu acelaşi. Această voce misterioasă cîntă neîntrerupt remediul universal în opera lui Dupont. Frumu­ seţea melancolică a naturii i s-a întipări t atît de adînc în inimă, încît atunci cînd vrea să compună un cîntec funebru asupra groaz­ nicului război civil, primele imagini şi primele versuri care-i vin în minte sînt:

E Franţa

pală

ca

un

crin,

Pe frunte

cu verbine

sure.

Fără îndoială, mulţi vor regreta că nu găsesc în cîntecele sale politice şi războinice tot zgomotul şi toată strălucirea războiului,

toate pornirile de entuziasm şi de ură, ţipătul înverşunat al goarnei, fluieratul piculinei asemănător nesăbuitelor speranţe ale tinereţii plecînd să cucerească lumea, neobositul bubuit al tunului, geme­ tele răniţilor şi toată zarva victoriei, atît de dragă unei naţiuni militare ca a noastră. Dar dacă ne gîndim bine, ceea ce la altul ar fi un cusur devine la Dupont o calitate. într-adevăr, cum ar putea el să se contrazică? Din cînd în cînd, un mare strigăt de indignare îi ţîşneşte din gîtlej, dar îţi dai seama că va ierta repede, la cel dintîi semn de căinţă, la prima rază de soare! O singură dată a

constatat Dupont, poate fără s-o ştie, folosul

gere; mărturisirea i-a scăpat, dar iată în ce termeni :

spiritulu i de distru ­

De

spadă spada se va sparge,

Din

luptă

va rodi

iubirea!

De fapt, dacă îi reciteşti cu atenţie cîntecele politice, le găseşti nu ştiu ce savoare aparte. Ele se susţin şi sînt unite printr- o legătură comună, care e dragostea de oameni. Acest ultim rînd îmi trezeşte o reflecţie ce aruncă o lumină vie asupra succesului legitim, dar uimitor, al poetului nostru. Sînt epoci în care mijloacele de execuţie în toate artele sînt destul de numeroase, destul de perfecţionate şi de puţin costisitoare pentru ca oricine să şi le poată însuşi în cantitate aproape egală. Sînt vremuri în care toţ i pictorii se pricep să umple o pînză cu mai multă ori mai puţină iuţeală şi îndemînare; la fel şi poeţii. De ce numele unuia e pe toate buzele, iar numele celuilalt se tîrăşte încă pri n bezna dulapurilo r de librări e sau doarme în mânuse r i

30

Pierre Dupont [/]

prin dosarele gazetelor? Intr-un cuvînt, care e marele secret al lui Dupont şi de unde vine simpatia care-l înconjoară? Acest mare secret am să vi-l spun, e foarte simplu: el nu stă nici în expe­ rienţa dobîndită, nici în ingeniozitate, nici în îndemînarea tehnică, nici în numărul mai mare sau mai mic de procedee pe care artistu ! Ie-a aflat în tezaurul comun al ştiinţei omeneşti, ci în dragostea pentru virtute şi pentru omenire şi în acel nu ştiu ce pe care-l exală neîncetat poezia sa şi pe care l-aş numi pasiunea pentru Republică.

mai

Dar

mai

e şi altceva;

da,

e ceva.

E

bucuria!

Ciudat lucru, bucuria aceasta de care sînt pătrunse şi domi­

cîtorv a scriitor i celebri , aşa cum judicio s a observa t

Champfleury cu privire la Honoré de Balzac 14 . Oricît de mari ar fi suferinţele care-i surprind, oricît de dureroase priveliştile ome­ neşti, temperamentul lor sănătos biruie, şi poate chiar ceva mai mult, adică o mare înţelepciune. S-ar zice că îşi poartă în ei înşişi propria consolare. într-adevăr, natura e atît de frumoasă şi omul atît de mare, încît e greu, dintr-un punct de vedere superior, să concepi sensul cuvîntului: ireparabil. Cînd un poet afirmă lucruri atît de bune şi de mîngîietoare, veţi avea oare curajul să vă împo­ triviţi? Pieriţi deci, umbre înşelătoare ale lui René 15 , Obermanr» şi Werther ; fugiţi în ceţurile vidului, monstruoase creaţii ale lenei şi ale singurătăţii; asemenea porcilor în lacul Ghenizaret, afunda- ţi-vă iar în pădurile vrăjite din care v-au smuls zînele duşmane, oi bîntuite de strechea romantică. Geniul acţiunii nu vă mai lasă loc printre noi. Gînd străbat opera lui Dupont, simt întotdeauna revenin- du-mi în memorie, desigur, din pri