Sunteți pe pagina 1din 4

Libertarianismul, ideologia libertatii1 Ionut Sterpan

Este adevarat ca in Romania avem partide fara doctrine si doctrine fara partid. Servit simplu insa, mesajul e derutant, pentru ca plaseaza gresit reprosuri. El desemneaza un complex de stari de lucruri, dintre care unele nu pot fi si altele nu trebuie schimbate. De exemplu, faptul ca intelectualii romani nu isi irosesc viata pentru a sustine articulari teoretice sistematice pe masura interventionismului de facto e un motiv de bucurie, nu de repros. Apoi, in privinta liberalismului clasic, sau a avatarului sau cu nume exotic, libertarianismul, reprosul incoerentei doctrinare nu trebuie indreptat atat la nivelul partidelor, cat la nivel institutional fundamental. Date fiind cererea electorala si structura institutionala in care cererea se poate exprima, partidele nu pot fi liberale. Cu atat mai absurd ar fi sa reprosezi libertarienilor din Romania ca nu-si fac partid. Nu numai pentru ca partidele sunt nevoite sa-si plateasca finantatorii prin servicii politice diferentiate; dar si din cauza barierelor la intrarea pe piata politica. E nevoie de un grad urias de coordonare si mobilizare pentru strangerea numarului necesar de semnaturi pentru infiintare si apoi depasirea pragului minim pentru intrarea in parlament. Este dificil si sa fie absorbiti in componenta partidelor mari, din cauza barierelor de ordin psihologic. Majoritatea libertarienilor sunt intelectuali de cariera, fortati, intr-un mod mai mult sau mai putin sinistru, in functie de generatie, sa se dezvolte in lipsa unei culturi efervescente a dezbaterii. Profilul lor nu permite nici minimul de permeabilitate la compromis, nici anduranta necesare pentru coalitii si actiuni colective. Le permite insa, pentru prima oara in istoria Romaniei, sa articuleze si rafineze in cercuri de discutii raspunsuri la intrebari despre lege si stat, pe temeiul libertatii individului si proprietatii private ca principii de ordonare a interactiunii sociale. Ce importanta are asta, e greu de zis. Cert e ca statul creste bine mersi si fara o filosofie politica etatista coagulata in centre intelectuale si civice. Pentru ca si in lipsa teoriei, intuitiile de tip etatist sau stangist nu sunt un covor gros de frunze gata sa fie maturat. Ele sunt inradacinate in practici repetate si structuri de stimulente. Si la fel cum structurile de stimulente etatiste sunt intretinute mai ales de mecanisme de stat, si doctrinele liberale se hranesc din structurile de stimulente asociate practicilor pietei. Libertarianismul nu isi trage radacinile din Adam Smith, el nefacand decat sa observe avantajele unor tipare de comportament deja functionale in lume. In secolul XVII olandezii reusesc sa reziste valului civilizator spaniol de taxare, centralizare si uniformitate religioasa nu atat din cauza argumentelor, ci pentru ca vor sa-si protejeze proprietatea si diversitatea bunurilor de consum. Catolicii se opun inchizitiei pentru ca le-ar arde clientii si partenerii de afaceri si promoveaza libertatea cuvantului intrucat au prese performante si ar tipari orice pentru profit. Reflectiile despre proprietate privata si libertate individuala vin abia ulterior sa intareasca si sa sistematizeze avantajele unor tipare preexistente de interactiune. Cum am putea sintetiza aceste reflectii? In sens larg, solutiile libertariene la probleme sociale si economice sunt acelea care permit un grad mai inalt de libertate pentru toti indivizii
1

Aparut initial in revista Idei in dialog, octombrie 2008

implicati. Libertarienii sustin garantii mai ferme ale proprietatii private si schimbului liber decat cele oferite de statu quo. In acelasi timp, indiferent de propriile preferinte, ei considera neindreptatit apelul la puterea statului pentru impunerea unor standarde de etica personala si sociala. Privind lucrurile din perspectiva economica, libertarianismul este doctrina potrivit careia din ce in ce mai multe servicii furnizate acum de stat pot si trebuie sa fie furnizate de piata si de asociatii voluntare. Din perspectiva ordinii sociale, sau daca vreti din perspectiva politica, indemnul libertarian este de a rezerva din ce in ce mai mult folosirea fortei fizice asupra celor care sau au furat, sau au initiat-o ei insisi, si de a o utiliza din ce in ce mai putin impotriva celor care au comis alte greseli sau presupuse greseli morale. La prima vedere nu e clar de ce grilele economica si politica se refera la acelasi lucru. Si totusi, ele desemneaza in feluri diferite o ordine unica, ordinea unui egal maxim de libertate pentru toti. Un exemplu bun de serviciu care a trecut din domeniul administratiei statului in domeniul pietei libere (chiar daca in mod incomplet) este cel al pensiilor. De obicei, in asemenea cazuri vorbim despre privatizare. Privatizarea insa nu schimba doar proprietarul fondurilor. Desfiintand monopolul de stat, ea aduce cu sine o serie noua de optiuni pentru toti indivizii, care se bucura de libertatea de a alege dintre mai multi furnizori ai serviciului de asigurare si in acelasi timp de libertatea de a furniza ei insisi serviciul respectiv. Privatizarea serviciului nu semnifica altceva decat o infuzie de noi permisiuni, permisiunea iesirii din aranjamentul unic administrat de stat si a intrarii in contracte si asocieri cu alti indivizi sau agentii. Privatizarea inseamna libertate. Conform perspectivei politice, iesirea din aranjamentul unic monopolizat de stat inceteaza sa mai fie blocata de o lege administrata sub amenintarea constrangerii fizice. Libertatea schimbului nu inseamna doar cresterea numarului de optiuni. Din punct de vedere practic, cresterea numarului de optiuni ar fi irelevanta daca noile optiuni nu ar fi si mai atragatoare decat cele pe care le am in prezent. Libertatea contractelor aduce garantia unor servicii mai bune. Legile-cadru care impun furnizorilor sub amenintarea coercitiei fizice respectarea unor standarde ale calitatii sunt rodul naivitatii. In conditii de libertate a contractelor de vanzare-cumparare, consumatorii ar fi suficient serviti de stimulentul potentialilor furnizori de a intra pe piata si de a intrece competitorii rai sau incompetenti. Legile-cadru ale protectiei muncitorilor sunt alt exemplu de naivitate. Ce s-ar intampla in absenta supra-fiscalizarii contractelor de angajare si suprareglementa rii intretinerii legale a firmelor? Angajatii ar fi suficient protejati de libertatea angajatorilor alternativi, dispusi sa ofere conditii de munca mai bune. Daca legile respective au azi o utilitate, ea se datoreaza numai barierelor la intrarea pe piata construite de alte legi. Un singur element va fi suficient sa mentina in functiune masinaria capabila sa protejeze interesele tuturor, in dauna nimanui: libertatea contractelor.

Pana la acel moment al istoriei, vom recunoaste, resemnati, meritul solutiilor statului la problemele pe care el insusi le-a creat; la urma urmei, toti agentii morali impartasesc tristul destin de a trai pentru a repara propriile greseli. Cu singura deosebire ca ei isi platesc singuri dispensele, din bani munciti. Efectul comic se datoreaza, desigur, antropomorfizarii statului in postura sa de parazit, un joc sau o scurtatura urmate de libertarieni pentru a simplifica rationamente. De exemplu, imaginea oferita de Mancur Olson a banditului sedentar care ne protejeaza de banditii itineranti, sau teoria claselor care ne imparte in stapani si sclavi, izoleaza plastic o anumita relatie din cadrul unor procese complexe: aceea ca taxarea incalca consimtamantul proprietarului. Dar utilizarea dihotomiei dintre statulsta pan si cetatenii-sclavi nu poate camufla faptul ca distributia culpei este uniforma. Din ignoranta si indolenta, fiecare dintre noi urmam un sistem de reguli prin care ne constrangem in moduri inutile unii pe altii. Logica libertatii contractelor trebuie aplicata cu consistenta tuturor serviciilor, de la mancare si adapost la cultura, sanatate, climatul de la serviciu sau din cartier, moneda, servicii judiciare si de securitate. Chiar daca, prin traiectorii variate si complexe, de cele mai multe ori problemele sunt rezolvate mai bine cu ajutorul aceleiasi formule de o robustete fascinanta: libertatea altora ne serveste si ne protejeaza pe fiecare. Libertarianismul este ideologia libertatii[1]. Dar nu este o simpla ideologie intre altele. Nu se opune, sa zicem, ideologiei dreptatii orice ar insemna acest lucru. La nivel profund, este o meta-ideologie, o procedura fundamentala care permite un proces pasnic de experimentare cu diferite ideologii: libertatea de asociere imi permite sa ies si sa intru in orice grupuri si retele doresc, organizate dupa orice reguli ale dreptatii mi se par drepte. Dupa orice reguli, si cu oricine, cu conditia sa nu fortez pe nimeni sa traiasca dupa regulile mele. Se citeaza des imperativul libertarian libertarian al nonagresiunii, sau al folosirii fortei fizice numai asupra celor care au furat sau au initiat-o ei insisi. Mesajul suna neobisnuit si debordant de simplu. Nici nu e de mirare ca oamenii se grabesc sa-l respinga inainte de a intelege ca pretentiile lui sunt de fapt mici. El nu propune un set de criterii pentru cantarirea comportamentului bun si rau, ci doar un raspuns la problema sociala a coordonarii. De ce sustin libertarienii ca atatea comportamente care azi sunt infractiuni ar trebui legalizate, iar violarea proprietatii si libertatii trebuie demarcate cu strictete ca tinand de domeniul juridic? Nu pentru ca acestea ar fi greseli morale mai grave decat altele, ci pentru ca altfel nu vom beneficia de potentialul productiv urias al mecanismelor descentralizate ale schimbului si asocierii voluntare. Ei nu spun ca furtul unei fiole de insulina pentru a salva viata unui diabetic e o greseala morala. Doar ca, fiind actionat in judecata de un proprietar intransigent, trebuie sa fii pregatit cu constiinta morala impacata sa suporti consecintele juridice ale furtului. Miza nu e teoria si vina morala, ci respectarea cu consecventa a unor proceduri juridice menite sa scada nivelul conflictelor si sa creasca gradul de coordonare. Teoria libertariana a drepturilor este intr-adevar o teorie parcimonioasa. Atata vreme cat nu ucid (nu incalc dreptul cuiva la viata), nu ranesc (nu incalc dreptul cuiva la sanatate), nu

sechestrez (nu incalc dreptul la libertate) si nu fur (nu incalc dreptul de proprietate), pot indeplini regulile dreptatii stand degeaba si nefacand nimic. Insa meritul simplitatii este de a elimina conflictul. De aproape un secol suntem martorii inflatiei drepturilor. Suntem constienti ca pe cealalta fata a monedei drepturilor unei persoane este inscrisa datoria altora de a o trata intr-un anumit fel. Conflictele intre drepturi sunt conflicte intre datorii. De exemplu, asistenta medicala pozitiva are nevoie de resurse, care inevitabil sunt in proprietatea cuiva. Asa-zisele drepturi pozitive nu pot fi aplicate sub constrangerea legii decat in dauna dreptului altora la propriile posesiuni. Cand urmam o teorie care ne obliga in acelasi timp sa violam si sa protejam proprietatea cuiva, in cel mai bun caz, convietuirea pasnica este salvata de solutii politice arbitrare si instabile. De altminteri, pe langa riscul dezordinii sociale ne confruntam si cu lipsuri de natura economica. Tocmai pentru ca am acceptat suplimentarea teoriei dreptatii cu drepturi pozitive am sfarsit prin a ne pierde libertatea si a ne ingreuna accesul real la servicii ieftine si de calitate. Daca cineva se intreaba de ce formularea traditionala a teoriei drepturilor la viata, libertate, proprietate a fost inlocuita de catre parintii Constitutiei americane cu drepturile la viata, libertate si dreptul de a ne cauta fericirea, raspunsul e simplu: Madison enumera drepturile inalienabile, iar property se referea in epoca mai degraba la posesiunile fizice, care trebuiau sa fie alienabile, sensul demersului constitutional fiind tocmai de a generaliza schimbul economic. Din punct de vedere juridic, cautarea fericirii semnifica altceva, anume acel drept care nu poate fi cedat nici statului, nici nimanui in cadrul nici unui joc institutional: dreptul de a intra si iesi din contracte si asocieri voluntare. Mutand lucrurile din planul ideilor in peisajul autohton, trebuie sa recunoastem ca principalii responsabili ai tranzitiei catre libertate in acesti 20 de ani nu sunt teoreticienii libertatii. Ci milioanele de agenti economici care, aflati in cautarea profitului, au reusit sa arate tuturor beneficiile societatii capitaliste. Intr-un mod indirect si neintentionat, antreprenorii au reusit sa arate ca proprietatea privata favorizeaza inovatiile tehnologice si manageriale, ca schimbul liber le poate pune in slujba consumatorului larg si ca oricat de sugrumat de taxe, reglementari si fraude protejate politic, mediul pietei a reusit sa sustina cresterea economica. Intr-o buna masura, ignoranta politica si absenteismul la vot in mediul urban cred ca se datoreaza tocmai reflectiei asupra acestui fenomen. Campanii electorale care incearca sa stimuleze visceral speranta, nu reusesc decat sa le produca dezgust acelora care intuiesc ca motoarele de crestere economica sunt dispersate si functioneaza doar in ciuda, nu datorita planurilor si strategiilor centralizate de dezvoltare. Din pacate, reflectia merge numai pana la jumatate si ignora fata intunecata a lucrurilor. Nimic mai favorabil aparitiei de noi organisme, agentii, birouri si comisii guvernamentale de reglementare si constrangere decat apatia cu care platim taxele, conformismul cu care acceptam ca un tanar sa fie inchis patru ani pentru posesiune de droguri si naturaletea cu care intampinam absurdul procedurilor legale inutile. [1] Imprumut sintagma de la prietenul si colegul meu Andrei Trandafira.