O ALTA FATA A LUI ION LUCA CARAGIALE

Annemarie Ioana Dumitrescu Anul I, Teatrologie

Opera lui Ion Luca Caragiale este vasta si acopera multe genuri literare: schita, nuvela, comedia, drama. Cu toate acestea, insa, atunci cand vine vorba despre Caragiale, mintea face o conexinue cu comediile si schitele pe care care el le-a scris, si omite faptul ca in spatele comicului ilustrat in aceste opere sta cineva care a fost preocupat si de latura interioara a oamenilor, nu numai de cea exterioara. Personaje memorabile, ca Goe, Ionel, Tipatescu, Zoe, Veta, Titirca-Inima-Rea, Mita, Pampon, constituie o oglinda a societatii (atat a celei contemporane lui Caragiale, cat si a celei de azi), care in primul moment ne fac sa ne amuzam copios, iar apoi gandul ca pe scena sunt oameni care ne inconjoara in viata de zi cu zi face ca zambetul nostru sa paleasca. Altceva se intampla insa, cu personajele principale descrise in nuvela si darma psihologica. Nu numai ca ele nu starnesc rasul, dar reusesc chiar sa transmita cititorului groaza, apropape paralizanta de care ele sunt cuprinse. Exista o diferenta mare intre cele doua tipuri de scriitura abordate de Caragiale, dar in ambele cazuri este evident motivul principal al operei sale: OMUL. Tanar sau varstnic, barbat sau femeie, instarit sau dornic sa parvina, omul, cu toate aspectele sale este motivul principal al creatiei caragialiene. Lumea care ne este prezentata prin intermediul nuveleor si dramei psihologice este foarte diferita de cea descrisa in comedii si schite. In aparenta, acesta lume este fantastica, dar totusi ea exista cu adevarat. Societatea nu este compusa doar din oameni care nu stiu sa-si educe copii (Dl. Goe..., Vizita), care folosesc santajul ca mijloc de a parveni (O scrisoare pierduta) sau care sunt implicati in legaturi amoroase ale caror fire s-au incurcat (O noapte furtunoasa sau numarul 9, Dale carnavalului), ci si din oameni care traiesc greu, a caror fire e slaba si a caror minte e macinata de griji si care nu pot face fata existentei zilnice fara a ajunge in pragul nebuniei, sau chiar a trece acest prag. Atat in drama psihologica Napasta, cat si in nuvelele (deasemenea psihologice) In vreme de razboi, O faclie de Paste, La Hanul lui Manjoala, Caragiale isi arata aici o alta fata: cea preocupata de omul cu probleme reale, expunand nu o problema a societatii in general, ci a omului, in particular a omului depasit de problemele cu care il confrunta viata. Suferinta acestui om nu este consecinta unui comportament nechibzuit, ci tine de natura sa slaba. Toate faptele sale sunt consecinta naturii sale, a faptului ca el nu reuseste sa-si controleze viata, reactiile, ca e incapabil sa-si invinga frica si sa isi asume responsabilitatea propriilor gesturi. Prin creatia sa psihologica, Caragiale intentioneaza sa eivdentieze o alta componenta a societatii, cu scopul de a-i face constienti pe cititori de faptul ca problemele expuse in comedii si schite nu sunt nici pe departe la fel de importante ca problema omului in sine. S-ar putea afirma ca in comedii este descrisa o societate bolnava, iar in literatura psihologica oameni bolnavi, si dupa parerea mea problemele acestei societati bolnave sunt doar o furtuna intr-un pahar cu apa in comparatie cu problemele omului bolnav. Practic, niste oameni sanatosi, dar viciosi, au creat o societate bolnava pentru a se amuza, pentru a scapa de monotonie. In schimb, omul bolnav nu este astfel din vina sa. El s-a nascut astfel si singura sa dorinta este sa fie sanatos, adica sa poata ajunge la stadiul in care se poate suporta pe

el, sa se simta scapat de frica si sa nu mai aiba sentimentul permanent ca viata e o povara. Cineva care citeste intai comediile lui Caragiale si apoi proza psihologica, nu poate accepta cu usurinta ca un scriitor care prezinta o societate superficiala poate patrude atat de adanc in sufletul coplesit de probleme al unor oameni. Este impresionant modul in care autorul reuseste sa descrie ceea ce se petrece in sufletul si mintea acestor oameni. El atinge exact zonele cele mai sensibile, cu atata precizie incat citiorului i se pare greu de crezut ca exista cu adevarat oameni care sa experimenteze asemenea stari de frica paralizanta, care sa simta viata ca o povara, dar cu toate acestea sa se teama de moarte. Adesea oamenii uita ca viata este mult mai mult decat o lupta pentru castigarea unui loc de deputat, sau razbunarea pe un amant care a tradat. Sau poate nu uita, dar pretinde ca a uitat, cu dorinta de a fugii de ceea ce este cu adevarat important si in consecinta, greu de realizat in viata: echilibrul, puterea de a trai fara frica si de a crede in sine. Prin proza sa psihologica, Caragiale a incercat sa-i faca pe oameni constienti de acest fapt, sa le aduca aminte sau sa ii invete ca exista astfel de sentimente si oameni care se simt coplesiti de viata si de confruntarea cu aceasta. Acest nou Caragiale a abandonat ironia si a aratat lumii stari de spirit si sentimente ale unor oameni normali, care sunt pe departe mult mai importante decat jocul de-a problemele din comedii si schite, dovedind o gandire mult mai profunda, mai umana, mai plina de afectiune la adresa semenilor sai.