P. 1
Comunicare Si Relatii Publice

Comunicare Si Relatii Publice

|Views: 80|Likes:
Published by Luciana Mitica

More info:

Published by: Luciana Mitica on Oct 13, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

05/25/2012

pdf

text

original

Corina Rădulescu

Comunicare şi relaţii publice

Μοττο: "Ρε λ α ] ι συ ν τ µ α µεν τ υ λ νιχ© ρ ι ι τρε ο ρ γ α] ι ε [ ι πυβ λ ι χ υ σα λ ε "
ϑ.Ε .

ι λ ε π υ β λ ν α γ ε χ ο µ υ δ ι ν α ν ι ζ ρ ι λ ε
[ ι Τ

Γ ρ υ ν ι γ

Corina Rădulescu

Comunicare şi relaţii publice
Suport de curs

editura universităţii din bucureşti

4

Corina Rădulescu

~ 2005 ~

Bucureşti – 050663. dr.unibuc. dr.ro Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României RĂDULESCU. Vasile Morar Conf. univ.Referenţi ştiinţifici: Prof. univ. ISBN 973-737-109-7 316. CORINA Comunicare şi relaţii publice / Corina Rădulescu.editura.com Internet: www.84 E-mail: editura_unibuc@yahoo.23. Tel. -Bucureşti: Editura Universităţii din Bucureşti. 2005 Bibliogr.8) .77(075. Mihaela Pop © Editura Universităţii din Bucureşti Şos./Fax: 410. Panduri 90-92.

6 Corina Rădulescu Tehnoredactare computerizată: Constanţa TITU .

de la metafizică la un surâs. fireşte. retorică. Cum ar putea fi altfel din moment ce expresia „relaţii publice” a fost utilizată pentru prima dată cu sensul de preocupare pentru binele public. Ne-am fi putut oare numi oameni în absenţa oricărui schimb de mesaje cu alte făpturi asemeni nouă? Întrebarea e. Prezenta lucrare stă sub semnul conexiunilor care există între comunicare. relaţii publice şi protocol. structura comunicării. Comunicarea –un cuvânt aflat astăzi pe buzele tuturora – îl defineşte pe om în diferenţa sa specifică. iar condiţia sine qua non a existenţei unui anume bine public (de pildă. mărirea cantităţii de informaţie cu privire la biblioteca dintr-o anumită zonă. În aceeaşi măsură în care constituie substanţa oricărei manifestări umane. comunicarea în relaţiile publice este omniprezentă. la oglindirea în privirile unei fiinţe dragi. şi strângerea de fonduri pentru a diversifica serviciile ei) este bineînţeles comunicarea eficientă. Numai înţelegând exact natura şi virtuţiile. la simplul salut dintre doi oameni.Argument 1. punerea în comun (a comunica provine din latinescul communis=a pune în comun. devenim conştienţi de cât de mult depindem de ea. a se împărtăşi întru ceva) şi dacă e posibil egalitatea totală dintre cele două coduri proprii . mai precis apropierea.

În acest suport de curs. gândurile şi convingerile considerate de mine esenţiale în domeniul relaţiilor publice – privite în conexiunea lor intrinsecă cu comunicarea şi protocolul. În prima parte a cursului. provine din faptul că. reuşita – demersului de faţă. 2. am pornit de la definiţia consacrată de James Grunig pentru această disciplină: „managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”. ne propunem să insistăm tocmai asupra acestor „întâlniri” naturale şi benefice dintre comunicare. nu ne mai „confruntăm” cu aceeaşi „problemă”. Relaţiile publice se ocupă de schimbarea atitudinilor şi a acţiunilor astfel încât să fie îndeplinite nişte obiective sociale. Dificultatea – şi sperăm. atât în domeniul relaţiilor publice. ca instrument de comunicare. paradoxal. în ceea ce priveşte întrepătrunderile fireşti dintre disciplinele amintite. ne . Astfel. respectiv organizaţia şi publicurile sale. iar aceasta se realizează printr-o colaborare firească dintre management şi comunicare.8 Corina Rădulescu emiţătorului şi receptorului. cum am amintit. domenii altfel separate în unele programe analitice. pentru ca ulterior – în capitolul III – să reliefez deplasările de accent. relaţii publice şi protocol. cât şi în comunicare există de sine stătător o imensă bibliografie. caracteristicile comunicării în cadrul relaţiilor publice. dar. m-am oprit asupra elementelor de vocabular şi gramatică specifice domeniului cercetat (relaţiile publice în capitolul I şi comunicarea în capitolul II). Ultimul capitol vizează protocolul (principalele activităţi ale sale). Această lucrare sintetică şi sistematică adresată studenţilor expune.

Calea inversă este şi ea posibilă: într-o expunere laconică se verifică mai uşor demersul preconizat. Pe de altă parte. datorită lor şi pentru ei s-a născut acest suport de curs. Unii autori preferă să se concentreze de la început asupra elaborării unui tratat de amploare. cât şi pe discuţiile avute cu ei în timpul seminariilor. în ceea ce le uneşte. prin prisma efectului lor comun. . pe care ulterior să-l rezume cu oarecare variaţii. Ca întotdeauna într-o încercare fără precedente defrişate de alţii sunt conştientă de imperfecţiunile inerente oricărui pionierat. Prin urmare.Comunicare şi relaţii publice 9 propunem să ştergem graniţele dintre ele şi să le definim în primul rând. această lucrare se întemeiază atât pe notele de curs ţinut cu studenţii de la Facultatea de Administraţie şi Afaceri.

În mod frecvent. în prezent. Astăzi.1. expansiunea relaţiilor publice a devenit tot mai evidentă pe măsură ce instituţiile au început să înţeleagă din ce în ce mai clar forţele schimbării şi necesitatea adaptării activităţilor la noile presiuni şi aspiraţii. a credibilităţii şi a respectării instituţiei în diferitele segmente societale se reflectă în intensitatea cu care sunt aduse în discuţie. sau dintre marketing şi relaţii . în bibliografia de relaţii publice există mai mult de 16. este vorba de „Crystalizing Public Opinion” („Cristalizarea opiniei publice”). Astăzi. apare confuzia dintre relaţii cu publicul şi relaţii publice – ele fiind activităţi total diferite. Edward L. Bernays. Ce sunt relaţiile publice? Pe la începutul secolului XX. unul dintre întemeietorii relaţiilor publice mărturisea că. „relaţiile publice” au început să fie o ocupaţie şi o disciplină academică.Capitolul I Capitolu Relaţiile publice: cadru general I. în 1923 a scris prima carte consacrată acestui domeniu. Conştientizarea contribuţiei consistente pe care relaţiile publice o au în construirea reputaţiei. relaţiile publice.ooo de titluri. considerat alături de Ivy Lee (=părintele relaţiilor publice moderne). Manifestarea disponibilităţii de a asculta şi de a comunica eficient în circumstanţele actuale se dovedeşte a fi una dintre axiomele supravieţuirii.

a. Numărul mare de definiţii sau numărul mare de elemente care sunt incluse în corpul acestora se datorează varietăţii modurilor de înţelegere a acestui domeniu. în lucrările de specialitate. şi anume: organizaţia. precum şi pe cea a lui S. în firme. Activităţile de relaţii publice se desfăşoară în organizaţii extrem de diverse. În plus. Numeroase definiţii se concentrează asupra a ceea ce fac specialiştii de relaţii publice.) funcţie de conducere care evaluează atitudinile publicului. cu alte tipuri de activitate. manipulare şi relaţii publice ş.m. în asociaţii civice. publicitate şi relaţii publice.. reclama. lobbyul. până la promovarea intereselor unei firme sau personalităţi).. cum ar fi: marketingul. cunosc forme de lucruri variate şi implică obiective greu de conciliat (de la sprijinirea funcţionării democratice a unei societăţi. apropie politicile şi procedurile unui individ sau ale unei organizaţii de interesele publicului. fund-raising-ul etc. Considerăm că cea mai importantă definiţie în acest sens.Comunicare şi relaţii publice 11 publice. M. ele interferează. . termenii de referinţă în definirea relaţiilor publice sunt în număr de patru.. definiţii bazate pe efectele relaţiilor publice. Dincolo de numărul mare de definiţii pentru acest domeniu şi de varietatea acestora.. Cutlip şi a colaboratorilor săi: „(. prin unele tehnici. Grunig şi T Hunt (pe care o considerăm motto-ul cursului de faţă. culturale etc. publicitatea.d. este aceea propusă de revista profesională Public Relations News: „(. întâlnim frecvent definiţia dată de James E. precum şi în organizaţii non-guvernamentale. Există de asemenea.”.) relaţiile publice reprezintă o funcţie managerială. Relaţiile publice sunt practicate în instituţiile guvernamentale. în instituţii bancare. afacerile publice. planifică şi execută un program de acţiune pentru a câştiga înţelegerea şi acceptarea publicului”. în instituţii educaţionale.. şi o vom dezvolta de-a lungul lui). Dintre acestea. care stabileşte şi menţine legături reciproc benefice între o organizaţie şi publicul de care depinde succesul sau falimentul său.

care include diverse tipuri de instituţii. Cu privire la funcţia managerială. La rândul său. consilierea conducerii organizaţiei (la toate nivelele ei) în ceea ce priveşte deciziile. firme comerciale. de la structuri ale puterii (preşedinţia. până la instituţii culturale şi sportive. poate fi orice grup ai cărui membrii au un interes comun. publicul (îl vom descrie într-un subpunct de sine stătător al acestui capitol). activitatea organizaţiei. armata. poliţia. într-o anumită situaţie. Din punctul de vedere al relaţiilor publice. puterile locale). Official Statement of Public Relation. interpretarea şi anticiparea opiniei publice. întreprinderi. Sociologul Raymond Boudon defineşte organizaţia în felul următor: „ansambluri umane. acest termen „cheie” vizează orice grup sau individ care este implicat în vreun fel anume în viaţa unei organizaţii. instituţii administrative. în bine sau în rău. studierea. ministere. Ele se nasc atunci când anumite grupuri vor să atingă anumite obiective la care nu pot ajunge prin acţiunea lor izolată. ordonate şi ierarhizate în vederea cooperării şi coordonării membrilor lor în anumite scopuri”. instituţii din sfera educaţiei. membrii unei organizaţii se ghidează după un sistem de valori şi după nişte norme unanim acceptate.12 Corina Rădulescu publicul. guvern. sau împărtăşesc valori comune. c. adoptată în 1982 de către Public Relation Society of America (cea mai mare asociaţie profesională de profil) defineşte funcţia managerială a relaţiilor publice prin următoarele tipuri de activităţi: a. pentru a . adică a acelor atitudini şi valori care ar putea influenţa. b. funcţia managerială şi comunicarea. fiind mediatori între aceasta şi publicurile interne şi externe. conducerea şi evaluarea permanentă a programelor de acţiune şi de comunicare. Se observă că ele au scopuri diferite şi evoluează în medii deosebit de variate. Organizaţia – este un termen generic. analizarea. specialiştii în relaţii publice acţionează în calitate de consilieri ai conducerii.

atitudini şi opinii sunt apreciate empiric. 89-97 . a legăturilor dintre unităţile de management şi staful operaţional şi a eventualelor conflicte care le separă. Managing Public Relations. în interiorul cât şi în exteriorul organizaţiei. în concluzie. considerate ca aparţinând altor domenii manageriale. e. 1984.Comunicare şi relaţii publice 13 informa publicul şi de a-i permite înţelegerea obiectivelor organizaţiei. p. planificarea şi implementarea acţiunilor organizaţiei referitoare la influenţarea sau schimbarea politicilor publice. cantitativ şi. Relaţiile publice şi-au dezvoltat propriul cadru teoretic după modelul sistemelor manageriale. 1 James E. atât în ceea ce priveşte comunicarea soluţiilor. cât şi în ceea ce înseamnă înţelegerea şi acceptarea nivelurilor manageriale. specialistul în comunicare trebuie să cunoască misiunea. New York. Funcţia de management. cu precizarea. obiectivele şi strategiile organizaţiei. – gândirea strategică. d. managementul comunicării trebuie orientat spre inovare. specialiştii în comunicare acţionează în diferite medii organizaţionale ale căror percepţii. Grunig şi Todd Hunt. James E. că acest cadru se desfăşoară la interfaţa dintre organizaţie şi mediul acesteia (intern şi extern) şi urmăreşte stabilirea legăturilor pe orizontală. mai precis noţiunea de eficacitate este elementul comun care leagă relaţiile publice. nu de puţine ori. – dezvoltarea unor soluţii inovative în problemele organizaţionale. Rinehatr and Winston. gestionarea resurselor necesare îndeplinirii obiectivelor de mai sus. organizaţiile şi publicul. Holt. Grunig şi Todd Hunt1 consideră că realizarea acestor obiective presupune: – luarea în considerare a relaţiilor organizaţiei cu mediul.

14 – Corina Rădulescu – rezultatele procesului de comunicare trebuie măsurate prin aceleaşi tehnici comune tuturor sistemelor de management: managementul prin obiective (MBO). practicienii trebuie să transfere atitudinile publicului către management. relaţiile publice nu pot fi practicate în spaţiul strict limitat al Departamentului de Relaţii Publice. în principal. iar pe de altă parte. interpretarea de către public a managementului presupune cunoaşterea percepţiei pe care publicul o are despre organizaţie şi transmiterea acestor informaţii managementului. Credibilitatea liderilor organizaţiilor poate fi drastic afectată în cazurile în care . Abilităţile şi tehnicile (descrise în cursul de faţă. managementul prin obiective şi rezultate (MOR) şi prin tehnici de evaluare şi cercetare (PERT). a proceselor. Aşadar. dezvoltarea unui proces de comunicare eficient este determinată de cunoaşterea funcţiilor organizaţiei şi a structurilor ierarhice. şi mai ales focalizarea către public (în sensul subliniat pe parcursul textului de faţă. a regulilor de luare a deciziei şi a procedurilor organizaţiei. pe de o parte. Realizarea acestei legături biunivoce implică atenţie. acceptare. Cum precizam anterior. a feedback-ului şi a mecanismelor formale şi informale de evaluare. interpreţi. programele şi practicile managementului. Astfel. Atingerea obiectivelor se bazează pe disponibilitatea managementului de a permite depăşirea acestor graniţe şi de a accepta ca specialiştii în relaţiile publice să cunoască raţionamentele care au stat la baza deciziilor manageriale. al cunoaşterii şi înţelegerii diferitelor tipuri de coduri ale acestora). în capitolele II şi III) în comunicarea cu publicul îşi pierd relevanţa în cazul în care politicile şi obiectivele organizaţiei nu sunt bine înţelese şi – apoi – comunicate cu sinceritate publicului ţintă. înţelegere. ei trebuie să interpreteze publicului politicile. Pe de altă parte. practicienii în relaţii publice sunt.

Comunicare şi relaţii publice 15 aceştia sunt departe de interpretarea corectă a mesajelor şi sentimentelor publicului. în relaţia biunivocă dintre organizaţie (=politici şi programe manageriale) şi publicuri (=atitudini) cel mai important lucru este – cum spuneam – focalizarea către public. paginile dedicate publicurilor şi opiniei publice) legate de acest aspect. sindicate. recunoaşte că se află într-o situaţie delicată. cunoaşterea valorilor şi atitudinilor acestora. public conştient – grupul care recunoaşte problema. Schimbările tehnologice (a se vedea subcapitolul Moduri şi mijloace de comunicare. James E. 2. Publicul care intră în contact cu organizaţia este deosebit de divers. nu recunoaşte dificultatea acesteia ca problemă. paginile 145-157. 1978. Dat fiind faptul că. În mediul intern. În mediul extern. Fiecare individ sau segment de indivizi are propriile nevoi şi un mod diferit de a (şi) le comunica. Journalism Quartely. dar şi pe orizontală. 3. managerii comunică direct cu diferite niveluri de subordonare. Luând ca reper această definiţie. 2 James E. furnizori. grupuri de consumatori şi alte organizaţii independente. Defining Publics in Public Relations: The Case of a Suburban Hospital. Journalism Quartely. 109 . vom face în continuare câteva precizări suplimentare (vezi capitolul I. 2. James E. în mod special. p. se organizează pentru a rezolva problema. consideră că publicul este reprezentat de un grup de oameni care: 1. Definirea noţiunii de public comportă anumite diferenţieri. comunicarea dintre manageri şi public este integrată într-un sistem care include agenţii guvernamentale de reglementare. public latent – grupul care. se confruntă cu o situaţie fără soluţie. Grunig deduce următoarele etape de evoluţie ale publicului: 1. Grunig. deşi este într-o situaţie fără soluţie. cursul de faţă) au contribuit la creşterea interdependenţei dintre oameni şi organizaţii. Grunig2 în Defining Publics in Public Relations: The Case of a Suburban Hospital.

acele categorii care nu sunt direct conectate la organizaţie. . în schimb.16 Corina Rădulescu 3. comunicarea trebuie să întărească credinţa în susţinerea oferită. cum sunt ministerele. în faţa oponenţilor. adică. clienţi. publicul primar poate susţine foarte mult (sau din contră) eforturile organizaţiei. angajaţii şi cetăţenii actuali constituie publicul tradiţional. şefi de birouri. acţionari. încercând să acţioneze pentru rezolvarea acelei probleme.  public oponent. neimplicat şi susţinător. sau chiar deloc implicate în susţinerea organizaţiei. bordul de directori (constituie publicul intern al organizaţiei). Această clasificare a publicului se dovedeşte deosebit de utilă ca suport în elaborarea strategiilor de comunicare. guvern. public activ – grupul care se organizează. de cele mai multe ori. Această clasificare nu este reprezentativă decât pentru anumite tipuri de instituţii publice. agenţiile etc. suportul oferit de masa celor neimplicaţi este determinant. secundar şi marginal. pentru susţinători. funcţionari. la rândul ei. ca suport în elaborarea strategiilor de comunicare este următoarea:  public intern şi extern.  public tradiţional şi viitor. iar publicul extern este reprezentat de presă. acestea să răspundă fiecărui nivel al procesului de evoluţie a publicului. comunicarea trebuie să capete accente de persuasiune.  public primar. o organizaţie (şi în special cea publică) vine în contact cu reprezentanţi ai celor trei categorii menţionate anterior. celelalte două categorii sunt mai puţin. astfel încât. manageri. comunitatea locală. tânăra generaţie reprezintă publicul viitor. compartimente. O altă clasificare a publicului utilizată. ambele categorii pot fi deosebit de importante în succesul organizaţiei.

Astfel. feedback-ul. canalul. implică managementul de criză. defineşte şi accentuează responsabilităţile managementului cu privire la satisfacerea interesului public. îl vom analiza pe larg în cadrul celei de-al doilea capitol al cursului de faţă. totodată relaţiile publice ajută publicul să înţeleagă specificul organizaţiei şi să aibă încredere în aceasta. relaţiile publice presupun cercetarea tuturor publicurilor: primirea de informaţii de la acestea. zgomotul). cu elementele sale majore (sursa. avertizarea conducerii în legătură cu . relaţiile publice sunt (cum am amintit deja)o funcţie managerială distinctă care ajută la stabilirea şi menţinerea unei linii de comunicare reciproce. mesajul. în capitolul al treilea. Deşi nu există o definiţie unanim acceptată pentru relaţiile publice.Comunicare şi relaţii publice 17 Cel de-al patrulea termen „cheie” – comunicarea –. explicit sau implicit. pentru ca ulterior. receptorul. Astfel. de acceptare şi de cooperare între organizaţie şi publicul acesteia. e subliniat faptul că ele apar ca o modalitate de comunicare între o organizaţie şi publicurile acesteia ajutându-i pe manageri să cunoască atitudinile publicului şi să poată lua decizii corecte. Grunig (profesor de relaţii publice la Universitatea din Maryland) şi T. Hunt ne oferă cea mai concisă şi în acelaşi timp completă definiţie a domeniului analizat: „relaţiile publice sunt managementul comunicării dintre organizaţie şi publicurile sale”. J. contextul. s-au parcurs paşi importanţi în direcţia clarificării conţinutului acestui concept. Mai exact. oferă managementului suportul necesar informării şi formulării răspunsurilor cerute. E. utilizează cercetarea şi tehnicile de comunicare ca instrumente principale de lucru. codul. să ne oprim asupra diferenţei sale specifice în cadrul relaţiilor publice. Sintetizând toate aceste funcţii. de înţelegere. de opinia publică. anticipează viitoarele evoluţii ale mediului susţinând managementul în promovarea schimbărilor.

o cultură generală bogată. Ca funcţie de management. simpatiei şi sprijinului acelor cercuri cu care au sau presupun că vor avea legături. abilitatea de a gândi creativ şi imaginativ. intuiţie. în definirea responsabilităţilor asumate în servirea interesului public. Dintre caracteristicile personale necesare în practicarea acestei profesii amintim: caracter şi integritate. un interes profund pentru soluţionarea problemelor. pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizaţiei şi ale publicurilor ei. capabili să se . În general. ajutorul în stabilirea de politici care demonstrează atenţia crescută faţă de publicuri şi evaluarea constantă a eficienţei tuturor programelor de relaţii publice. relaţiile publice înseamnă responsabilitate şi înţelegere în stabilirea de politici şi de informare. Drept urmare. În concluzie. reprezentând. El sau ea distribuie informaţii care dau posibilitatea publicurilor instituţiei să-i înţeleagă politicile. Practicianul de relaţii publice serveşte drept intermediar între organizaţia pe care el o reprezintă şi toate publicurile acelei organizaţii. Relaţiile publice ridică o multitudine de probleme manageriale. flexibili. o putere de analiză şi de sinteză eficientă. Acest rol implicit include toate activităţile legate de constatarea şi influenţarea opiniilor unui grup de persoane şi constituie numai aspectul comunicaţional. ei trebuie să fie creativi. instruire în ştiinţe sociale şi în mecanismele relaţiilor publice. o înclinaţie pentru adevăr şi discreţie. totodată un suport pentru management în direcţionarea circulaţiei fluxului informaţional. relaţiile publice: (1) ajută organizaţia şi publicul să se adapteze reciproc. practicianul de relaţii publice are responsabilităţi şi faţă de instituţie. curiozitate intelectuală. şi faţă de diferitele ei publicuri.18 Corina Rădulescu atitudinile şi reacţiile lor. obiectivitate. în adoptarea schimbărilor ce se impun prin anticiparea viitoarelor orientări. un simţ al raţiunii şi al logicii. şi (2) reprezintă efortul susţinut şi sistematic al conducerii organizaţiilor private şi publice prin care încearcă obţinerea înţelegerii.

să posede integritate şi să aibă curaj în a-şi susţine propriile convingeri. O altă organizaţie a dat o definiţie consensuală a relaţiilor publice mult mai devreme decât a făcut-o PRSA. (4) managementul problemelor. (2) comunicarea. Datorită complexităţii acestei activităţi sunt necesare cunoştinţe interdisciplinare. (7) relaţiile comunitare. Complexitatea rolului relaţiilor publice a făcut ca Societatea Relaţiilor Publice din SUA (PRSA) să definească paisprezece activităţi ce se asociază în general cu relaţiile publice: (1) informarea publică. (12) activităţile de promovare. (5) relaţiile guvernamentale. de pildă. în calitate de consilier de relaţii publice. Practicianul de relaţii publice poate să fie angajat în departamentul unei organizaţii sau al unei agenţii de relaţii publice. Există însă şi cazuri când el poate lucra independent. Nu există o uniformitate a instrucţiei în acest domeniu. (10) publicitatea. nu există o singură facultate al cărei unic scop să fie pregătirea specialistului în relaţii publice. (9) relaţiile cu minorităţile. munca se desfăşoară – de cele mai multe ori – în echipă.Comunicare şi relaţii publice 19 folosească de diverse aptitudini. (13) relaţiile cu presa. Prima întâlnire mondială a asociaţiilor de relaţii publice. (8) relaţiile cu industria. care a avut loc în oraşul Mexico. (3) afacerile publice. în august 1978. de a le . (6) relaţiile publice financiare. (11) activităţile agentului de presă. (14) propaganda. defineşte practica de relaţii publice ca fiind „arta şi ştiinţa socială de a analiza tendinţele. şi din acest motiv.

Institutul Britanic de Relaţii Publice (IPR) oferă următoarea definiţie: „. Credibilitatea în faţa acestuia se câştigă mult mai greu decât prin afişarea sau plătirea unor anunţuri publicitare sau reclame.20 Corina Rădulescu prezice consecinţele. ea înseamna preocuparea pentru binele public.” Această accepţie a relaţiilor publice considerăm că este cu atât mai importantă cu cât este menită să contracareze concepţia destul de răspândită astăzi potrivit căreia ele reprezintă „fardul” cu care se acoperă toate tipurile de imperfecţiuni şi de erori. relaţiile publice făcute bine presupun confruntarea deschisă şi onestă cu o problemă şi rezolvarea acestei probleme. cu scopul câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a comportamentului. atunci când a fost utilizată pentru prima dată expresia „relaţii publice”. Pe termen lung. . în 1882.relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci. În realitate.” O altă accepţie a relaţiilor publice ca „reputaţie a managementului” are popularitate în Marea Britanie. a ceea ce spui şi a ceea ce alţii spun despre tine.. care să servească atât organizaţia.. acest concept trebuie să graviteze în jurul interesului publicului. Practica Relaţiilor Publice este disciplina care pune accent pe reputaţie. de a sfătui liderii organizaţiilor şi de a implementa programe de acţiune planificate. Într-o abordare pragmatică. cât şi interesul public. cele mai bune relaţii publice sunt proba unei conştiinţe sociale active –în consens cu faptul că.

la cercetarea de relaţii publice (publicurile şi opinia publică. relaţiile publice sunt o activitate planificată. Astfel. 2. cercetarea pentru stabilirea cadrului de acţiune şi planificare. . urmând ca în capitolul II şi III să ne îndreptăm atenţia asupra celorlalte activităţi implicate într-un proces de relaţii publice (în mod special asupra comunicării = substanţa tuturor acţiunilor). relaţiile publice sunt o funcţie a conducerii organizaţiei (reprezentând un factor esenţial în succesul unei organizaţii. comunicarea. numai prin aceste pârghii se poate înţelege specificitatea publicurilor şi a problemelor cu care organizaţia se confruntă. proceduri şi tehnici de cercetare). ele nu pot fi eficiente fără apelul la cercetarea publicului şi la teoriile şi metodele din ştiinţele sociale (motiv pentru care în cele ce urmează le vom analiza în amănunt). evaluarea. adică o serie de acţiuni care conduc la atingerea unui obiectiv. Dacă ar trebui să rezumăm caracteristicile unui proces de o asemenea complexitate. atunci am sublinia următoarele aspecte: a. procesul de relaţii publice cuprinde o succesiune de activităţi – grupate de teoreticieni în diverse formule: cercetarea. c. acţiunile de comunicare urmează un calendar şi o sumă de strategii conforme cu obiectivele şi valorile organizaţiei. ne vom referi pe larg. b. Relaţiile publice – ca proces Relaţiile publice pot fi definite ca un proces. în acest context. ele trebuie să fie o preocupare a conducerii acesteia). misiunea specialiştilor (manageri) în relaţii publice este de a concepe şi implementa programe referitoare la momentul şi formele în care trebuie desfăşurate acţiunile de comunicare. acţiunea.Comunicare şi relaţii publice 21 I. În acest prim capitol.

comunicarea nu înseamnă numai să transmiţi publicului mesaje referitoare la organizaţie. Ea se concentrează pe găsirea răspunsului la următoarele întrebări: – Care ne sunt publicurile? – Care este acţiunea/mesajul nostru? – Ce canale de comunicare ne ajută să ajungem la aceste publicuri? – Care este reacţia la eforturile noastre? – Ce ar trebui să facem pentru a păstra legătura cu publicurile? La fiecare activitate de relaţii publice. un rol constructiv în viaţa socială. Ea este un proces care nu se termină niciodată. în scopul de a aduna . care include cercetarea formativă. I 2. Cercetarea în relaţiile publice include analizarea publicurilor. a mass-media şi a tendinţelor. e. ar trebui să luăm în considerare răspunsurile la următoarele întrebări: – Cum urmează să fie înţeleasă activitatea de către toţi cei pe care încercăm să îi informăm sau persuadăm? – Ce vor spune sau vor face ei ca urmare a eforturilor noastre? – Ce simt ei faţă de noi şi faţă de ceea ce spunem sau facem? În concluzie.22 Corina Rădulescu d. explicare şi predicţie. Cercetarea de relaţii publice. relaţiile publice se bazează pe comunicarea bilaterală (respectiv. testarea mesajelor şi monitorizarea. ele implică o responsabilitate socială. publicurile şi opinia publică. descriere. previziunile şi evaluarea problemelor.a. dimensiunea etică fiind foarte importantă în practicarea acestei profesii. ci să identifici mesajele publicului şi să le faci influente în sânul organizaţiei). cercetarea este utilizată – de-a lungul procesului de relaţii publice – pentru explorare.

al comunicării. foarte importantă este distincţia dintre audienţă (= un grup de oameni care sunt receptorii – pasivi – a ceva. Publicurile externe – după cum le spune numele – există în afara unei instituţii. clienţii. Termenul de public a însemnat. tradiţional (cum am precizat anterior). 21 cu publicurile unei persoane). În literatura de specialitate a relaţiilor publice. instituţiile guvernamentale cu rol de reglementare dar şi vecinii. putem să ne gândim la diferitele publicuri din care putem face parte. prin interese şi preocupări comune (împărtăşesc o identitate instituţională).Comunicare şi relaţii publice 23 datele factuale. fie la nivelul tactic. Pentru a înţelege mai bine distincţia dintre audienţă activă şi grup de persoane care pur şi simplu recepţionează ceva. nu se poate lucra fără identificarea publicurilor. de aplicat în toate cazurile şi de urmat pentru realizarea cercetării. firmele concurente. ca individ (a se vedea reprezentarea grafică de la pag. nu sunt în mod direct şi nici oficial parte a . ce au consecinţe asupra organizaţiei. Acesta din urmă cuprinde orice grup de oameni care sunt legaţi. Din perspectiva relaţiilor publice. orice grup (sau individ) care are vreo implicare într-o organizaţie. astfel. fie că este la nivelul managementului. angajaţii organizaţiei. un mesaj. Publicul ar include. în scopul de a determina succesul campaniilor respective şi modul în care trebuie făcute planificările în viitor. cercetarea de monitorizare a programelor şi campaniilor şi cercetarea evaluativă. Publicurile şi opinia publică În nici o situaţie întâlnită în relaţiile publice. o performanţă) şi termenul de public (= audienţa activă). publicurile sunt împărţite în două categorii: cele interne şi cele externe. Nu există o formulă simplă. chiar dacă destul de slab.

angajaţii şi mai multe tipuri de suporteri (de pildă. poate deveni un punct principal de interes Un om ca re . Anumite publicuri externe. investitorii). Publicurile unei persoane U n c e tă ţ ean Un unc hi ca re jo a Un că ve go lf ci n r U n şo fe Ce “es te O per soan Un om ” a ces to m ă ă car e m er g e la b is e r ic U n o m c ă ru ia îi p la c e b o w lin g u l is t o b il u to m a Un nar U n a c ţio r U n pesca ic a ia c ite ş ]i p lă Un ce ti de to r U n o m că ru ia îi p la c e să jo a c e c ă r ţi on U nc su m a to r mu z ta x e Un an lu i l-u ha se ba al fa n ană ă un Un iin ţ O f ga ja t p la te n te U n p ă ri ru Un om că Sursa: Don Fabun. Publicurile interne împărtăşesc aceeaşi identitate instituţională. Orice public particular. Comunications: The Transfer of Meaning. cum ar fi instituţiile guvernamentale cu putere de reglementare.24 Corina Rădulescu organizaţiei. Ele includ conducerea. au un impact substanţial asupra organizaţiei. indiferent de categoria mai largă în care s-ar putea încadra. dar au o relaţie cu aceasta.

comunitatea financiară. credibili pentru celelalte publicuri. au redus numărul angajaţilor şi au crescut cantitatea de muncă la 47 de ore pe săptămână. în funcţie de problemă sau situaţie. Cheia în identificarea şi ierarhizarea corectă a publicurilor prioritare o constituie cercetarea – respectiv. angajaţi. astfel. Anumite publicuri prioritare sunt stabile (de pildă. Publicuri importante sunt angajaţii. a afla cu exactitate din ce persoane sunt compuse aceste publicuri şi ce cred ele cu adevărat. Potenţialul P al unui public + vulnerabilitatea V a unei organizaţii la acţiunea acelui public = importanţa I a publicului respectiv pentru organizaţie şi pentru programele sale de relaţii publice. dar altele – cum spuneam – se pot schimba. cu acea înţelegere specială căpătată prin experienţa şi informaţiile adunate din interior – fiind. de exemplu. pe măsură ce se dezvoltă unele probleme sau situaţii.Comunicare şi relaţii publice 25 din perspectiva eforturilor relaţiilor publice. pentru o plată mai mică. Identificarea publicurilor prioritare Indicele PVI (= importanţa vulnerabilităţii unui anume public) a fost dezvoltat pentru a ajuta organizaţiile să-şi identifice publicurile ţintă. femeile şi minorităţile. O afacere. publicul identificat astfel este numit „public-ţintă” sau „public prioritar”. Dacă nu se face o cercetare şi doar se presupune care sunt aceste publicuri. furnizori. reprezentanţi de vânzări) şi publicuri primare externe (clienţi. Locul de muncă a devenit din ce în ce mai solicitant. unul sau mai multe dintre aceste publicuri primare pot deveni public-ţintă. comercianţi. pericolul este foarte mare. orientate spre profit sau nonprofit. Când apare această situaţie. angajaţii). pe măsură ce organizaţiile. dintre care pot fi prioritare toate sau doar câteva. Ei constituie „linia întâi” a oricărui birou de relaţii publice. agenţii guvernamentale cu rol de reglementare. are publicuri primare interne (acţionari. Angajaţii sunt văzuţi ca deţinând multe informaţii despre organizaţie. . Fiecare instituţie are propriile sale publicuri primare. precum şi comunitatea locală). În orice moment.

informaţia demografică şi psihografică trebuie să fie combinată cu alte statistici.26 Corina Rădulescu Angajaţii rămaşi se tem şi ei să nu îşi piardă locurile de muncă. femeile constituie majoritatea populaţiei lumii şi reprezintă aproape jumătate din forţa de muncă. de asemenea. Ele pot crea probleme pentru reputaţia unei instituţii dacă sunt victimele hărţuirii sau discriminării şi fac public acest lucru. Eşecul în a recunoaşte că ele există în respectiva naţiune sau că sunt reprezentate de grupuri de susţinători în străinătate este. pe măsură ce diversitatea publicurilor creşte. Lipsa de sensibilitate faţă de femei şi minorităţi.) şi psihografic (examinează caracteristicile definitorii din punct de vedere emoţional şi comportamental). venitul. În pofida acestui fapt. Femeile şi minorităţile pot fi o parte a publicului constituit din angajaţi. însă nu trebuie să presupunem că ele ar reprezenta vreun tip de omogenitate. constituie publicuri semnificative care pot distruge reputaţia unei organizaţii. social şi politic. înainte ca decizia finală să fie luată. în cadrul firmelor. cât şi de statut. în mediul economic. cum ar fi vârsta. Minorităţile pot fi etnice sau religioase. . dar. Pentru a îmbunătăţii presupunerile bazate pe studii. în toate tipurile de relaţii. cum ar fi valorile. îndreptându-şi atenţia atât înspre atitudini. sexul. dintr-o perspectivă mai largă. Publicurile pot fi descrise în trei feluri: nominal (constă mai ales în a da publicului un nume. în plus. acţionarii). Aceste descrieri devin din ce în ce mai importante. o greşeală. a dus atât la pierderi materiale. nivelul de educaţie etc. de exemplu. Abordări mai sofisticate examinează trăsăturile importante ale personalităţii. Se ştie faptul că. mai puţin de 10% dintre ele se află într-o poziţie de autoritate. cât şi înspre stilul de viaţă. Sensibilitatea faţă de cultura unei minorităţi este la fel de importantă precum conştientizarea existenţei ei şi folosirea efectivă a limbii minorităţii respective. majoritatea se găsesc într-o poziţie minoritară din punctul de vedere al puterii. demografic (implică luarea în calcul a caracteristicilor statistice ale publicului.

lucru care duce la o segmentare şi mai mare a publicurilor. „Reducerea la tăcere” a media tradiţionale. prin urmare. dificultăţi în a le descrie. o manieră. Se observă că oamenii renunţă tot mai mult la media tradiţionale. persoanele în vârstă. însă care duc la articularea unui sentiment sau a unui punct de vedere. incluzând aici şi mesajele percepute ca violare a spaţiului privat. de masă şi specializate este parţial şi rezultatul saturării. politicienii. este opinia colectivă a ceea ce cred. bazate pe ce face sau spune aceasta (percepţii care constituie „imaginea” sa). O nouă problemă de natură să creeze confuzii pentru cei care realizează studii despre utilizările de mass-media o reprezintă interpretarea „audienţelor” de pe Internet (cine sunt cei care accesează efectiv şi răspund la informaţia din paginile web devine un lucru din ce în ce mai important de ştiut. ceva nu atât de puternic precum convingerile. Internetul atrage pentru că este participativ. alegătorii etc. Organizaţiile încearcă să atingă unele comunităţi segmentate folosind reţele de tip intranet şi listserv pentru a beneficia de participare interactivă. Opiniile reprezintă expresia unei estimări sau a unor raţionamente – în general. Credinţele sunt convingeri ferm fixate în temelia sistemului de valori al persoanei. Opinia publică reprezintă modul în care gândesc cei mai mulţi oameni dintr-un anumit public. pe o problemă anume. Ea a apărut ca . Imaginea descrie felul în care este percepută o organizaţie sau un individ. o dispoziţie sau o poziţie. oferă anonimat şi permite dezvoltarea de „comunităţi”.Comunicare şi relaţii publice 27 Studierea audienţelor este folosită de către mass-media pentru a vinde spaţiu/timp publicitar şi de către cei care cumpără spaţiu/timp publicitar. adolescenţii. pentru a determina felul în care îşi vor maximiza bugetele în scopul atingerii cât mai eficiente a publicurilor. întruchipând ideea acesteia despre adevăr. Atitudinile reprezintă tendinţele sau orientările spre ceva sau spre cineva – o stare de spirit. cu alte cuvinte. în societatea noastră globală compusă din publicuri fragmentate). Ea reprezintă percepţiile colective despre o organizaţie ale tuturor publicurilor sale.

se foloseşte des în Anglia. Evident. Opinia publică este. determinate de condiţiile lor de viaţă). Din această cauză „scadenţa” strategiilor politice este însăşi ziua alegerilor. a o măsura este o problemă serioasă. termenul de opinie publică (numind ceea ce este comun în gândirea şi acţiunile unei colectivităţi închegate. atitudine şi . când sunt socotite voturile efective – şi nu sondajele de opinie publică realizate mai devreme. ea poate fi folosită greşit sau chiar manipulată. De la acest termen se trece la cel de conştiinţă publică. se folosea termenul de spirit public pentru a defini starea de spirit generală. de asemenea. direcţionate spre poziţionarea viabilă – adică credibilă şi admisibilă – a unei organizaţii (sau persoane) faţă de competiţie. instituţii sau produse. în timp ce majoritatea italienilor începuseră să trăiască cu frica miliţiilor fasciste cu cămăşi negre. ci mai degrabă pe percepţiile sau evaluările unor evenimente. vizibil instabilă (= ţintă în mişcare). ai cărei membrii sunt legaţi prin interese comune. schimbările de opinie. persoane. cum s-a întâmplat în perioada de dinainte de cel de-al doilea război mondial. A o influenţa necesită eforturi constante. Opinia publică exprimă credinţe bazate nu neapărat pe fapte. îndeosebi în perioada de înfăptuire a revoluţiilor moderne în Europa.28 Corina Rădulescu fenomen social o dată cu primele forme de organizare socială. Iniţial. în campanie (credibilitatea opiniei publice ca măsurătoare seamănă cu temperatura corpului). Şi poate fi bazată pe lipsa informaţiilor corecte. Caracterul capricios al opiniei publice se datorează fragilei sale fundamentări în percepţie. Specialiştii în relaţii publice încearcă totuşi să măsoare rezultatele sondajelor. iar către sfârşitul secolului al XIX-lea. când mulţi americani au aplaudat eforturile lui Mussolini de a-i „disciplina pe italieni” (traducere pentru turişti: a face ca trenurile să ajungă la timp). dar termenul de opinie publică apare mult mai târziu. Deoarece opinia publică se schimbă aşa de repede şi poate fi influenţată aşa de uşor.

Comunicare şi relaţii publice 29 comportament pentru a determina eficienţa eforturilor de persuadare. Prin urmare. sub semnul întrebării. lucru care conduce. Totuşi. ceea ce oferă un sondaj este o imagine a viziunilor publicului la un anumit moment în timp şi numai referitor la problema care le-a fost supusă atenţiei. din timp în timp. Cu toate acestea. nu există studii continue asupra stării de spirit a publicului. din sondaje sunt deduse frecvent inferenţe care determină schimbarea proporţiilor răspunsurilor. Felul în care sondajele de opinie sunt tratate de către presă şi de către politicieni ar putea conduce însă la părerea că lucrurile ar sta altfel. Organizaţiile depind de opiniile publicurilor lor. de aceea. Credibilitatea sondajelor de opinie a fost pusă. a realiza diferenţa înseamnă a recunoaşte faptul că. analize psihografice. Their Use and Misuse in Politics. „Nu este nimic imuabil în rezultatele unui sondaj. Basic Books. a fost consemnată succint de către cercetătorii Charles Roll şi Albert Cantril. Diferitele publicuri pot împărtăşi anumite interese şi valori. analiza factorilor şi analiza de tip cluster şi audituri complexe ale comunicării. dar în special a sondajelor politice. participare. p 117. din capul locului. înţelegerea şi cunoaşterea diferă şi a avea grijă care dintre acestea va fi folosită în procesul de luare a deciziilor. observare. Ei se bazează pe tehnici precum: sondajele de tip înainte-şi-după. . New York. Problema care se pune în înţelegerea publică a oricărui sondaj. conceperea de cercetări experimentale. ele trebuie să se asigure că aceste publicuri primesc informaţii 3 Charles Roll şi Albert Cantril. Cu toate acestea. uneori. interpretare de roluri. 1972. la o proastă înţelegere a adevăratei stări a opiniei publice. cartografierea percepţiilor. dar nu se poate afirma că există destulă omogenitate într-un public pentru a face şi alte presupuneri despre cât de mult sunt împărtăşite aceste valori.” 3 Autorii ne atrag într-un fel atenţia asupra faptului că. informaţia şi opinia pot fi fundamental diferite.

Ceea ce se spune despre gestionarea informaţiilor de către guvern este adevărat pentru oricare alt grup din afaceri. în limitele eticii. Atunci când cineva creează un eveniment ce devine ştire – după un calendar foarte atent planificat şi detaliat – el se va numi gestionar al fluxurilor informaţionale. Studierea opiniei publice leagă cercetările din relaţii publice atât de psihologia comportamentală. politicile. indiferent dacă ei sunt personal de acord cu poziţia adoptată de client. O persoană mai sofisticată se va întreba: „Ce mi se cere să gândesc? Ce mi se cere să fac? De către cine? De ce?” În democraţie. Singura apărare a publicului rezidă în faptul că este conştient că mereu cineva încearcă să-i influenţeze opinia. practicienii de relaţii publice atunci când vor să influenţeze opinia publică utilizează o varietate de apeluri persuasive – dar nu toate sunt oneste. Următoarea listă identifică unele mecanisme propagandistice utilizate în mod obişnuit pentru a induce publicurile în eroare: . Tot aşa s-ar putea numi şi o persoană care concentrează atenţia mass-media asupra unui eveniment care altfel ar putea fi trecut cu vederea. cu loialitate oricărui client. Practicienii de relaţii publice se implică în aceste lupte pentru că fiecare parte a unei controverse îi poate utiliza ca purtători de cuvânt sau consilieri profesionişti. aceste întrebări sunt ridicate de membrii unei opoziţii. De exemplu. cât şi de economie. la americani. care posedă o informaţie specializată: cei care controlează informaţia controlează şi diseminarea ei. în ceea ce priveşte informaţia. au reprezentat esenţa guvernării Statelor Unite încă de la începuturi. libertatea de a concura pentru opinia publică este inerentă concepţiei pe care o dau ei noţiunii de democraţie). servesc. de multe ori. ducând o luptă pentru o opinie publică favorabilă (de pildă.30 Corina Rădulescu corecte şi pot să comunice cu organizaţia. De asemenea. în special în ceea ce priveşte deciziile care pot avea un impact asupra lor. Ei reprezintă de obicei partea care corespunde propriilor lor credinţe. ştiinţă. deşi unii practicieni. educaţie sau de oriunde. ca şi avocaţii.

Oameni simpli: Favorita politicienilor. 3. O tehnică obişnuită în publicitate. „casnică”. ea presupune a pune nişte sportivi profesionişti sau alte celebrităţi să încurajeze consumatorii să cumpere un produs. 8. Generalităţile răsunătoare: Multe cuvinte nebuloase pot fi folosite astfel (de pildă. etc. Stereotipuri emoţionale: Se evocă mai multe tipuri de imagini. în ciuda birourilor lor impozante sau a aspiraţiilor către acestea. 2. oricât de mică ar fi diferenţa numerică între majoritate şi minoritate. O persoană poate fi numită „înţeleaptă şi conştiincioasă” sau „un mincinos şi un escroc”. Curentul de opinie la modă: Acest mecanism de convingere este utilizat pentru a-i influenţa pe cei indecişi să meargă în aceeaşi direcţie cu majoritatea. „străin”.Comunicare şi relaţii publice 31 1. Etichetarea: Caracterizarea poate fi pozitivă sau negativă. 4. Rezultatul: distorsiuni şi proastă reprezentare. 6. această tehnică implică utilizarea unui limbaj casnic sau apeluri la grijile cotidiene pentru a convinge publicul că. Mărturia: Aceasta reprezintă o garanţie efectivă. politicienii sunt încă „de-ai noştri”. opusă astfel mecanismului de transfer. 7. cu rezultatul că aura acestei persoane faimoase se va transfera asupra politicianului sau produsului mai puţin cunoscut. astfel expuse: „un bun român”. Măsluirea cărţilor: A spune doar o „parte a adevărului” presupune selectarea faptelor astfel încât să prezinte un punct de vedere. „grupuri de admiratori”). prin faptul că afirmă că ei îl cumpără. . 5. lăsându-le pe celelalte în afară. Transferul: Acesta apare când o vedetă de cinema sau vreo altă celebritate face campanie pentru un politician sau un produs.

Ne referim la faptul că utilizarea ei poate să schimbe atitudini şi comportamente într-un mod constructiv. prin imagini etc. impozitele pe venituri. dar istoria ne oferă numeroase exemple de persoane abile în a le manevra cu mare subtilitate şi eficienţă. Implică şi ascunderea unor informaţii care ar corecta o impresie falsă. Retorica subversivă: O variantă a măsluirii cărţilor o reprezintă şi acest mecanism de discreditare a motivaţiilor unei persoane pentru a discredita o idee care poate fi bună şi utilă. se întâmplă uneori să spună presei: „Ştiu. cuvântul „propagandă” nu ar trebui văzut ca fiind total negativ (cel puţin în contextul relaţiilor publice). schimbările opiniei publice pe care le resimt şi asupra cărora lucrează (apoi) politicienii. Propaganda a fost. dar nu vă pot spune. sugestiile sau presupunerile.32 Corina Rădulescu 9. deşi. în interesul clientului lor. Tăcerea ilicită: Acest mecanism reprezintă o formă subtilă de propagandă. toate. În general. de asemenea. în ceea ce priveşte efectele asupra opiniei . o asemenea opinie publică reprezintă un răspuns emoţional la informaţii sau evenimente. Legislaţia socială. Orice persoană care comunică poate utiliza mecanisme de propagandă – orală. asistenţa medicală. Deşi cuprinde şi tehnici care sunt utilizate pentru a induce în eroare. Subliniem faptul că. precum insinuările. Formele evidente ale acestor dispozitive de propagandă sunt uşor de recunoscut. ceea ce-l diferenţiază pe practicianul profesionist de un gestionar neprofesionist al fluxurilor informaţionale este aderarea strictă la un cod etic care susţine o imagine puternică a responsabilităţii sociale globale.” Succesul celor care controlează anumite zone de informaţie. utilizată pentru a face apel la emoţii umane fundamentale în scopul efectuării unor schimbări de opinie în interesul publicului. scrisă. 10. drepturile civile precum şi alte iniţiative referitoare la politicile publice reflectă. Profesioniştii relaţiilor publice nu mint niciodată presa de informare.

Comunicarea eficientă economic nu înseamnă (cum putem crede la prima vedere) manevre subtile şi manipulări ale opiniei (ce pot deveni în afaceri.R. şi a ceea ce alţii spun despre tine. 3. un articol care a apărut în New York Times despre un curs de relaţii publice cu presa predat în şcolile de management a fost intitulat „101 de metode pentru manipularea presei”. Datorită utilizării tehnicilor de persuasiune mulţi cred – în mod greşit – că relaţiile publice se ocupă de construirea imaginii. prin cursul de faţă contribuim la o propedeutică a acestei discipline). este la fel de puternic precum este credibilitatea lor.Comunicare şi relaţii publice 33 publice. Credibilitatea este unul dintre cele mai importante lucruri pe care le poate avea un practician de relaţii publice. înlocuitori ai moralităţii adevărate şi ai simţului etic). ci presupune unitatea dialectică a definiţiei consacrată de James Grunig în domeniu: „managementul 4 P R News.) ne oferă următoarea definiţie (amintită anterior) a domeniului: „Relaţiile publice se concentrează pe reputaţie – rezultatul a ceea ce faci. în virtutea căruia. Din nefericire. De exemplu. Practica Relaţiilor publice este disciplina care pune accent pe reputaţie.P. 1994. această percepţie greşită a relaţiilor publice este reîntărită de rapoarte periodice referitoare la un comportament de agest gen din partea unor (aşa zişi) specialiştii în relaţii publice. p. Institutul Britanic de Relaţii Publice (I. De aceea. iar instruirea celor dezinformaţi cu privire la ceea ce sunt relaţiile publice cu adevărat este destul de dificilă (sperăm că. în sensul creării unui paravan fals. apare problema credibilităţii. . 10 oct. şi în politică. nu este neobişnuit ca sintagma „relaţii publice” să fie folosită în sens peiorativ. Acesta este principalul motiv. o dată ce aceasta din urmă atinge nivelul de acceptare. Să nu uităm că – până şi în situaţia când folosim persuasiunea pentru a creşte eficienţa comunicării. nu înseamnă crearea de „măşti” pentru adevărul ce nu-i destul de bun. a ceea ce spui. cu scopul câştigării înţelegerii şi a sprijinului şi al influenţării opiniei şi a comportamentului”4.

Bibliotecarii (sau arhiviştii) menţin înregistrări şi arhive din trecut. Instituţiile universitare şi cadrele . Subpunctul de faţă discută importanţa stocării informaţiilor şi datelor. mass-media şi analizarea tendinţelor. planificarea şi evaluarea problemelor. chestionarea oamenilor) şi primare (a aduna date).2 b Cercetarea pentru stabilirea cadrului de acţiune şi pentru planificare Cele două categorii de metode de cercetare în relaţiile publice sunt secundare (lecturarea materialelor disponibile.34 Corina Rădulescu comunicării între o organizaţie şi publicurile ei”. A porni într-o nouă activitate de relaţii publice presupune foarte multe cercetări preliminare şi punerea la punct a unui sistem de acumulare şi accesare a informaţiilor. cum spuneam anterior. Reamintim faptul că. Acest subpunct se ocupă de cercetarea secundară (de cercetarea informală). de Institutul Britanic de Relaţii Publice. monitorizarea şi evaluarea programelor de relaţii publice. Cei dintâi gestionează fluxul actual de informaţii generate de organizaţie. calitativă şi cantitativă). I. iar următorul subpunct al capitolului vizează cercetarea primară (cercetarea formală. cercetarea în relaţii publice sprijină analizele despre audienţe. a regăsirii şi utilizării rapoartelor existente şi a utilizării cercetării în planificarea. Arhivele de date pe care trebuie să le acumuleze specialiştii în relaţii publice includ informaţii despre organizaţie. precum şi monitorizarea. cum ar fi fişierele şi documentele. despre personalul ei şi activităţile sale curente. testarea mesajelor. Cele două mari categorii de surse ale cercetării sunt cele academice şi cele comerciale. informaţii esenţiale pentru prezentarea eficientă a datelor. adesea. cu accepţia de „reputaţie a managementului” oferită. Ea furnizează. Unele organizaţii mai mari au angajaţi însărcinaţi cu gestionarea fluxului de informaţii interne şi bibliotecari pentru aceste informaţii.

După ce acumulăm toate informaţiile de care avem nevoie referitoare la o problemă sau situaţie dată. trebuie să începem să explorăm publicurile implicate (aşa cum am precizat deja în cadrul subpunctului anterior. anticiparea problemelor şi stabilirea priorităţilor. o organizaţie foloseşte informaţia colectată pentru a determina modul în care ea şi publicurile sale trebuie să reacţioneze la un eveniment. o tendinţă sau o controversă viitoare.Comunicare şi relaţii publice 35 didactice efectuează cercetări academice. A prevedea problemele reprezintă latura de cercetare din gestionarea problemelor şi scanarea mediului de afaceri al organizaţiei. planificarea utilizării mass-media şi evaluarea posibilelor rezultate. dobândirea cunoştinţelor despre publicuri. câteodată finanţate de la guvern. de publicitate şi relaţii publice şi de către alte companii legate într-un fel de marketing. Multe cercetări sunt disponibile în băncile de date electronice. 4. prin fundaţii sau de către asociaţiile profesionale. Principalele etape ale fazei de planificare în cercetare sunt: prevederea problemelor. Reexaminăm . identificarea publicurilor/liderilor de opinie care pot dezvolta acea poziţie a organizaţiei. Rezultatele cercetărilor realizate de către instituţiile academice sau de asociaţiile profesionale sunt publicate de obicei în revistele de specialitate academice sau profesionale. analizarea problemelor prin dezvoltarea unei analize formale a situaţiei sau un issue brief (scurtă şedinţă pe o temă punctuală). Cercetarea comercială este realizată de firmele sau agenţiile de cercetare. iar unele sunt accesibile utilizatorilor de PC-uri prin intermediul CD-ROM-urilor şi al Internetului. 5. Un plan în cinci etape pentru a consacra un sistem al managementului problemelor ar include: 1. fiind făcute astfel publice. vezi paginile 20-31). 3. 2. În această activitate. identificarea comportamentelor dorite de la publicuri/ lideri de opinie. recomandarea unei poziţii a organizaţiei cu privire la respectiva problemă.

Cercetările care arată care sunt mass-media utilizate de diferitele publicuri sunt disponibile sub forma publicaţiilor profesionale. În dezvoltarea scopurilor. Dacă acea companie deţinută particular ar fi acuzată de a fi poluat o sursă majoră de apă potabilă. Ca practician de relaţii publice. Dar o companie particulară deţinută de persoane private care produce echipamente pentru o anumită ramură industrială nu va considera presa de informare pe un loc atât de important pe lista publicurilor. Când vrem să aflăm ceva despre un mijloc de comunicare anume. comerciale şi academice. este important să dăm posibilitatea unui feedback. trebuie să folosim o procedură „operaţională” care să ne permită să măsurăm mai târziu dacă am atins aceste scopuri. Cele două mari sarcini implicate în explorarea publicurilor constau în ierarhizarea acestora în funcţie de probleme şi interpretarea comportamentelor lor. rapoartele cercetărilor de sondare a opiniei publice apar şi în presa populară. De exemplu. Planificarea atentă poate preceda un program de relaţii publice. Monitorizarea poate releva . uneori este nevoie să regândim ierarhizarea generală a publicurilor. pentru a se determina gradul său de succes sau de eşec. iar cercetarea evaluativă trebuie dusă la îndeplinire până la terminarea campaniei. pentru aceasta. trebuie să includem în plan şi monitorizarea. ce mass-media utilizează şi cine sunt ei. un canal de comunicare va furniza propriile sale date din cercetări pentru a vinde spaţiu/timp publicitar sau pentru a oferi sfaturi legate de utilizarea presei scrise. dar nu îi poate asigura acestuia succesul. În plus. unele organizaţii nonprofit care depind de activităţile de strângere de fonduri sunt foarte sensibile la acoperirea mediatică de care beneficiază. fiind ierarhizat foarte sus.36 Corina Rădulescu profilurile acestora pentru a vedea cum este afectat fiecare dintre ele de către situaţie. După lansarea unui plan. trebuie să decidem care sunt publicurile majore şi care sunt cele minore. putem consulta rapoartele Biroului de Audit al Tirajelor. În mod ocazional. O campanie trebuie monitorizată pe măsură ce se desfăşoară. pe probleme specifice. Pe de altă parte însă. În fiecare situaţie a planificării. vom dori să ştim cum utilizează oamenii mass-media. mijlocul de informare ar deveni dintr-o dată foarte important pe lista publicurilor.

p e n t r u c e n f o r m i c e n u F o i p o r e ( d a 2 uă ld a b ş r m u l a r e a u n e i t e z e . pentru a vedea dacă a fost îndeplinit. o dată terminate. trebuie să luăm în considerare fiecare dintre scopuri. la final. Ed.m e d i m e s a j e i a * Doug Newson. t e s t a r e a ş i v i z u i r e a e i c ă e s t e n e v o i e ) 4 M o n i t o r i z a r e a t u tC a s p e c t e l o r u n u i pa ş i “ a c o r d u l 3 f i n p” u a l a c e s t o r a d e d a t e r ou rt a r e i nţ i o n a l e d e s p r e l i c u r i . . care ne permite să determinăm dacă. În concluzie. şi dacă da. În evaluarea finală. cu câte eforturi. care poate fi descris şi prezentat (a se vedea schema de mai jos)* în felul următor: Ciclul continuu al cercetării Pă s t r a r a c t i v i t s t r â n g e f a c t u a p l a n e a a t e r e a l e i f i c a t e l o r c e r u t i n d e i n f o î n s c o p u ă r i i1 d d ă a ş i a ţ i i r m l 5 E a l u a r e a v e d e a a m e r s c o p l a n u l u i ş v a . să acumuleze informaţii despre utilizarea eficientă a mass-media şi să evalueze programele şi campaniile. programul şi-a îndeplinit toate scopurile specifice. m a s s . „Totul despre relaţii publice. Polirom. Monitorizarea este diferită de evaluarea finală.Comunicare şi relaţii publice 37 zonele cu probleme înainte ca simpla problemă să se transforme în criză. Ceea ce rezultă este un ciclu al activităţii de cercetare. Dean Kruckeberg. Judy VanSlyke Turk. să evalueze programele care sunt în desfăşurare. 2003. să realizeze profilul publicurilor şi atitudinilor sale. utilizarea de cercetări îl ajută pe specialistul în relaţii publice să anticipeze problemele.

ce a deviat şi de ce. continuă cu testarea şi revizuirea opotezelor. După aceasta. completând. datele adunate din cercetări sunt folosite pentru a formula o ipoteză. întâlniri. 2. dacă ipoteza este respinsă. . Această evaluare poate ajuta la clarificarea profilului unui public sau la sugerarea unui anume tip de utilizare a unor media anume sau poate fi folosită ca sursă de informare pentru dezvoltarea unor planuri de viitor. de asemenea. fie în mod specific. care furnizează informaţii în scopul de ajuta planificarea ulterioară. 5. astfel. a testa ipoteza şi a face revizuirile necesare. trebuie să luăm în considerare cel mai bun calendar pentru aceste activităţi şi mesaje. 4. Cercetarea este începută fie ca o păstrare de rutină a datelor. Ar mai trebui. Pentru a ne asigura că planul funcţionează perfect. vom efectua monitorizări. 3. ciclul (dar şi luându-l de la capăt) 1. ca adunare de fapte în scopul planificării. În plus. O dată ce obiectivele de relaţii publice sunt dezvoltate. necesită o căutare ulterioară de date şi evaluarea metodologiei.38 Corina Rădulescu Cercetarea începe ca un studiu de rutină pentru a asista planificarea în relaţiile publice. După ce obiectivele de relaţii publice sunt determinate. publicuri sau mass-media de utilizat. Trebuie să evaluăm imaginea pe care o are publicul şi să stabilim dacă vom păstra sau modifica identitatea actuală. afişaj. discursuri. se mută înspre monitorizarea programelor de lucru şi se termină cu o evaluare a planului de relaţii publice. trebuie condusă o evaluare pentru a vedea ce a mers după plan. pagini web sau reclame. căutarea unor fapte adiţionale poate fi necesară pentru a determina ceea ce este nevoie să se ştie despre situaţie. Aici vom lua în considerare cum este mai bine să prezentăm obiectivele de relaţii publice unui anume public. să creăm metode pentru a ajunge la audienţă şi să decidem ce tip de mesaj este probabil să fie cel mai eficient – publicitate.

Proceduri şi tehnici de cercetare Cercetarea poate fi atât formală . Prin urmare. deoarece produce rezultate măsurabile şi oferă o mai mare predictibilitate. dar care nu se reduce la cifre). Alegerea unui anume tip de cercetare se bazează pe scopul cercetării şi pe gradul de acurateţe pe care îl cere clientul. I 2 c. trebuie dezvoltat un program continuu de cercetare pentru fiecare situaţie de relaţii publice. realizată în laborator. Cele două se completează reciproc. Cu cât este mai mare continuitatea proiectului de cercetare. adaugă o dimensiune nouă. sau anchetă de teren. există destul loc pentru fiecare tip de cercetare. pentru a evalua cât de credibilă este respectiva cercetare şi dacă merită banii pe care îi investim în ea sau nu. cea calitativă de la calitate. ea nu este măsurabilă. sunt utile. cu atât cresc validitatea şi credibilitatea sa potenţială. nu ajungem să facem cercetarea formală noi înşine. . de multe ori. cât şi informală. ea permite o analiză statistică. trebuie să ştim destule lucruri despre ea. Precizăm şi faptul că. Cercetarea cantitativă poate fi cercetare experimentală. Cercetarea formală poate fi împărţită – la rândul său – în două categorii: calitativă şi cantitativă (cercetarea cantitativă vine de la cantitate. Specialiştii în relaţii publice se folosesc de ambele tipuri (ele se completează reciproc). însă ambele presupun limitări. de aceea trebuie să ştim când sunt adecvate metodele informale şi când este nevoie de metode ceva mai formale. o luăm de la o sursă. Cercetarea calitativă este descriptivă şi informativă. totuşi. însă avem nevoie de ea şi o cumpărăm.Comunicare şi relaţii publice 39 Astfel.

Internetul este mai uşor de folosit decât o bibliotecă tradiţională deoarece se găseşte. Printre categoriile de tehnici folosite frecvent în cercetarea informală se numără: măsurătorile discrete. aceasta devenind o problemă atunci când nu poate fi adus site-ul la zi. Există riscul de utilizare a informaţiilor care . literalmente. o bună parte a cercetării informale este condusă pentru a confirma sau nega validitatea conceptelor bazate pe intuiţie sau experienţă. la vârful degetelor noastre. sunt utilizate pe scară largă auditurile de opinie şi de comunicare. de asemenea. iar aspectelor etice trebuie să li se dea importanţa cuvenită de-a lungul întregii cercetări. Astfel. nu şi în scopuri predictive. uneltele de navigare prin Internet sau programele de computer care permit cercetarea peste tot în lume şi regăsirea unor date din cercetări. specialiştii în relaţii publice trebuie să fie familiarizaţi cu formele electronice de regăsire a informaţiei. de exemplu. dar poate să nu fie chiar precis. Internetul ca unealtă de cercetare poate fi util şi rapid. cât şi asupra publicurilor interne.40 Corina Rădulescu Din ce în ce mai mult. Intuiţia şi experienţa joacă. un rol important. Putem conta pe credibilitatea generală a datelor disponibile pe anumite site-uri. cercetarea jurnalistică. Rezultatele unor asemenea cercetări pot fi folosite doar pentru descriere. Dintre acestea. Cercetarea informală presupune anumite riscuri şi responsabilităţi. auditurile de opinie şi analiza informării publice. Ambele tipuri pot fi realizate atât asupra publicurilor din afara unei organizaţii. Practic. Cercetarea informală este condusă fără existenţa unor reguli şi proceduri asupra cărora să se fi căzut de acord în mod general şi care să permită altora să realizeze din nou acelaşi studiu.

Cercetarea informală utilizează în special măsurători discrete pentru a aduna informaţii. pe scară largă. să le organizeze într-o secvenţă logică. Măsurătorile discrete dau cercetătorului o noţiune generală asupra lucrurilor care s-au întâmplat. Auditurile de opinie pot fi sociale. * Doug Newson. însă nu dau şi dovada reală a acestor lucruri. Ascultarea şi observarea sunt foarte importante – atât pentru reporter. Uneltele reporterului sunt uneltele oricărei alte forme de cercetare primară. Polirom. economice sau politice. cât şi pentru cercetătorul în relaţii publice. dosare de presă. Cercetarea jurnalistică este o altă tehnică informală. Judy VanSlyke Turk. oferind-o e cea mai uşoară pentru început. Ed. astfel încât încrucişarea surselor devine esenţială. Principala responsabilitate implicată în colectarea informală a informaţiei de la oameni este legată de protejarea anonimatului acestora. Procedura tipică a fiecărui tip de audit este identică (vezi schema de mai jos)*. care pot să nu fie valide sau sunt dificil de verificat.Comunicare şi relaţii publice 41 provin de la surse secundare. Ele permit cercetătorilor să studieze ceva sau pe cineva fără să interfereze cu acesta sau să întrerupă procesul care se derulează. 2003. auditurile de opinie şi auditurile comunicării. . ei învaţă să redacteze întrebările într-un mod neutru. Afirmam anterior că. „Totul despre relaţii publice. Dean Kruckeberg. Jurnalistul este învăţat să adune informaţii din două mari surse posibile: sursele secundare (statistici oficiale. cercetarea informală utilizează. Experienţele de teren sunt adesea desemnate pentru a încorpora aceste tehnici. biblioteci) şi primare (în special interviuri).

a n a l i z a r e a ş i i n t e r p r e t a r e a d a t e l o r a u d i t u l u i P r e g ă t i r e a r a p o r t u l u d e s p r e d a t e l e r e z u l t a t e d i n a u d i t * m i * Ibidem.42 Corina Rădulescu Auditurile comunicării tipică de auditare Procedura încearcă să evalueze răspunsurile Această procedură de auditare se aplică atât auditurilor de opinie. cât şi auditurilor comunicării. m I tn e r v i e v a r e a a n a g e r i l o r c o r p o r a ţ i e i ( c e i m a i p o t r i v i ţ i D e t e r m i n a r e i e c t i v e l o r a d o b e c v a t e P p P u m e r e a d e a c o r d a s u e t o d o l o g i i l o r e n t r u f i e c a r e g r u p g r a m a r e a n p r a r o a c t i v i t ă ţ i l o r P e n t r u f i e c a r e g r u p c a r e t r e b u i e a u d i t : C o i n f d r e s l e c t o r m i n c p e c a r e a ş a ţ i i l o e r c e t ă t i v e l o s t u r e z r i a l r a u i d i e r e a u l t a t eC e d i e n ţ e r o n d u c e r e a i n t e r v i u s e t i p f o c u s g r u p * r i l o r C o l e c t a r e a ş i s t u d i e r e a p o l i t i c i l o r ş i p l a n u r i l o r d e c o m u n i c a r e A C u d d e i t a r e a p r o c e d c o m u n i c a r e u r i l o P r u c e r e a r e g ă t i r e a ş i c o n d c e r c e t ă r i i f o r a l e l e c t a r e a ş i a n a l i z a r e a d e t i p *a n c h e t ă m a t e r i a l e l o r r e z u l t a t e d i n c o m u n i c a r e o C o l e c s t ta u r ed ai e şr ie a d a t e l o r e x i s t e n t e e f i c i e n ţ e i c o m u n C P r e l u c r aă r e a f o r m a l ă a d a t e l o r a s u p r şa i c a n t i t a t i v d i n a n c h e t ă * i c ă r i i o b ţ i n u t e o m p i l a r e a . . 209. p. aC f i i n d c e l e m a i a d e c v a t e e t o d o l o g i e i s e l e c t a t e . Ea utilizează tehnici de cercetare formală şi informală.

Analiza mediatizării unei organizaţii ca urmare a informării publice reprezintă un alt instrument de cercetare informală des utilizat. Diferenţa practică între . astfel încât publicurile să aibă aceleaşi idei despre ceea ce este organizaţia. Tăieturile din ziare şi transcrierile materialelor care au apărut în audiovizual despre organizaţie pot fi analizate pentru a determina cantitatea şi calitatea acoperirii mediatice de care a beneficiat organizaţia. cât şi asupra publicurilor externe. pentru a stabili cota de nivel sau baza în raport cu care vor fi măsurate rezultatele ulterioare. fiecare poate fi utilizat înainte de o schimbare. pentru a le aduce la un punct comun. ce face ea şi ce ar trebui ea să fie. I n ţt ei a n C e c r e d e m C “ o n mo iu” n i c a C r ee c r e d “ e i ” d E v a l u a r e a i s p a r i t ă ţ i l o r i i r e R e c o ă mr a n d d îe m b u ă n ă tţ Auditurile de opinie şi auditurile comunicării pot fi realizate atât asupra publicurilor dintr-o organizaţie. Cele două tipuri fundamentale de cercetare formală sunt cea calitativă şi cea cantitativă. cum ar fi începerea unei campanii. Mai mult decât atât.Comunicare şi relaţii publice 43 Auditarea comunicării Un audit al comunicării dintr-o organizaţie presupune căutarea diferenţelor de opinie despre organizaţie ale diferitelor publicuri.

de vreme ce intervievatul poate interpreta răspunsul în lumina propriilor lui opinii. evenimente sau instituţii dintr-o perspectivă sistematică. pentru a asigura fundalul pentru înţelegerea problemei pe care o examinează. părinţii studenţilor etc). Erorile apar adesea în evaluarea acestor întrebări. Cercetătorii organizează. interviurile de profunzime şi focus-grupurile. studenţii. care trebuie să fie un intervievator experimentat. reviste etc). articole. aceste fapte. întrebările sunt prestate. Această tehnică este utilizată extensiv în cercetarea motivaţională – în studiul emoţiilor. În tehnica de tip „focus-grup”. fără a beneficia şi de . personalul administrativ. Oamenii care scriu biografii sau povestiri istorice despre lucruri din realitate trebuie mai întâi să colecteze date de la sursele informate – atât surse secundare (cărţi. Interviurile de profunzime sunt conduse cu o audienţă aleasă special. Deşi o bună parte a cercetărilor formale poate fi clasificată ca fiind calitativă. Un focus-grup constă din 12 până la 15 intervievaţi. Studiile de caz utilizează datele factuale disponibile pentru a examina anumite probleme. în general sunt folosite trei tehnici distincte în munca de cercetare calitativă: istoriografia (incluzând studii de caz şi jurnale). jurnalele furnizează rapoarte detaliate ale experienţelor sau acţiunilor personale. ultima oferă – prin natura sa – o mai mare predictibilitate. apoi. deoarece grupurile omogene conversează mai uşor de obicei. cât şi primare (oamenii care au fost implicaţi într-un fel sau altul). intervievaţii aleşi reprezintă în general un public specific (în cadrul unei universităţi: corpul profesoral. Cheia în succesul acestei tehnici o reprezintă moderatorul.44 Corina Rădulescu cercetarea calitativă (bazată în principal pe descriere) şi cercetarea cantitativă (bazată în principal pe măsurători) constă în faptul că. motivelor inconştiente care stau la baza proceselor de luare a deciziilor. desemnate să producă răspunsuri libere pe care să le interpreteze cercetătorul. Utilizarea greşită a acestei tehnici apare atunci când rezultatele date publicităţii sunt folosite pentru a face judecăţi doar pe baza acestora.

Transcrierea discuţiilor de tip focus-grup sau a interviurilor de profunzime ajung adesea subiectul analizelor de conţinut.Comunicare şi relaţii publice 45 cercetări ceva mai precise. Glencoe. „Content Analysis in Communication Research”. Statisticile descriptive constau în a prezenta datele în aşa manieră încât să fie înţelese. Statisticile inferenţiale ne permit să utilizăm ceea ce am aflat ca fiind adevărat referitor la un eşantion. însă presupun şi a şti cum se pun 5 Bernard Berelson. a probabilităţilor. Reader in Public Opinion and Comunication. Un specialist în relaţii publice trebuie să stăpânească cel puţin informaţia de bază referitoare la cercetarea cantitativă. la fel ca transcrierile după emisiunile radio sau de televiziune sau tăieturile din ziare. cum ar fi noile propuneri legislative. în ceea ce priveşte această tehnică. care a denumit-o ca o tehnică de cercetare în scopul „descrierii obiective. Definiţia clasică a analizei de conţinut a fost dată de către Bernard Berelson. prin codificarea răspunsurilor membrilor acelui public la o serie standartizată de întrebări. Măsurătorile cantitative includ analiza de conţinut şi ancheta bazată pe statistici descriptive şi inferenţiale.5 Cercetarea de tip anchetă încearcă să măsoare practicile şi preferinţele unui public anume. pentru a trage concluzii despre o populaţie în ansamblul ei. Cercetarea cantitativă oferă – cum spuneam – un grad mai ridicat de predictibilitate. a II-a. ed. Aceste fundamente ale cercetării includ o înţelegere practică a eşantionării. În anchetă sunt folosite două tipuri de statistici: cele descriptive şi cele inferenţiale. Principala dificultate. Ca tehnică de colectare a informaţiilor. în Mernard Berelson şi morris Janowicz (eds. analiza de conţinut poate fi utilizată pentru a se afla ce se spune despre scopurile pe care şi le-a propus o organizaţie şi despre aria sa specială de interese. .). o constituie stabilirea unui model care să permită o analiză neviciată de prejudecăţi sau stereotipuri. sistematice şi cantitative a conţinutului manifest al comunicării”. Free Press. Focus-grupurile ar trebui utilizate doar ca tehnică preliminară sau de ghidare.

Un chestionar este adesea administrat sub forma unor interviuri personale. faţă în faţă. Când contactul fizic nu este posibil. Computerele sunt folosite pe scară largă în zilele noastre în scopul administrării electronice a chestionarelor. următoarea alegere este. În viitor . . pe care cercetătorul îl foloseşte pentru a reprezenta grupul mai mare. Distorsionarea subiectivă reprezintă tendinţa unei estimări de a devia de la valoarea adevărată. Cel mai familiar instrument de colectare a datelor în anchete este chestionarul. populaţia este analizată după caracteristicile sale cunoscute. în care intervievatorul pune întrebările şi notează răspunsurile intervievatului pe un formular.46 Corina Rădulescu întrebările într-o cercetare. într-un eşantion pe cote. oamenii sunt aleşi la întâmplare. într-un eşantion pe zone. Într-un eşantion probabilist. ne vom canaliza asupra a trei componente majore: – publicurile implicate (ierarhizate în ordinea priorităţilor şi descrise în termenii caracteristicilor demografice. definind relaţiile publice ca proces şi situându-ne în planul cercetării. În concluzie. telefonul sau chestionarele sunt trimise direct prin poştă. Trei tipuri majore de eşantioane neprobabiliste sau nonaleatorii sunt cele accidentale. Eşantionul ales nu trebuie neapărat să fie mare (eşantioanele mari costă mult şi nu îmbunătăţesc acurateţea investigaţiei). de obicei. sunt studiate zonele geografice. psihografice etc). Majoritatea eşantionărilor se sprijină pe un subgrup. atunci când vrem să planificăm un program pentru a rezolva o problemă. Eşantionarea se bazează pe probabilitate. Un eşantion aleatoriu este de obicei nesupus prejudecăţilor. cele intenţionate sau cele pe cote. tehnologia ar putea înlocui interviurile faţă în faţă. distorsionărilor sau erorilor substanţiale. al publicului-ţintă. redus cantitativ.

Comunicare şi relaţii publice 47 – discursurile pentru fiecare dintre aceste publicuri (dar care trebuie să conţină. Orice plan trebuie să fie destul de flexibil pentru a permite unele schimbări pe măsură ce el se derulează. La un anume punct. totuşi. A decide care sunt informaţiile relevante din cercetare şi care sunt cele irelevante este o activitate esenţială pentru o gândire obiectivă. Programul trebuie planificat pe etape. Trebuie încorporate în plan tehnici de cercetare. în situaţii similare. efectele pozitive sau negative asupra publicurilor. Ele trebuie să fie anticipate şi bazate pe răspunsurile trecute. anticipând astfel. Aceste efecte potenţiale nu trebuie lăsate pe seama ghicitului. Problema poate fi diminuată dacă planurile sunt realizate mai degrabă de către un grup decât de un singur individ. Scopul monitorizării realizărilor – pe măsură ce mergem înainte – este acela de a „acorda” planul. Această decizie însă trebuie să se bazeze pe descoperirile făcute cu ajutorul cercetării. dar şi pe ceea ce arată cercetarea că se întâmplă în astfel de cazuri. – media alese pentru a ajunge la fiecare dintre publicuri (ele sunt evaluate din perspectiva eficienţei lor în a transmite mesajul într-o manieră adecvată.economică şi rapidă). eliminând ceea ce nu funcţionează bine. în esenţă. cineva va trebui să ia decizii esenţiale – poate fi oricine din grupul managerial sau persoana care se ocupă de relaţiile publice. astfel încât instituţia să vorbească cu aceeaşi voce corporativă). acelaşi mesaj. scopurile trebuie stabilite pentru fiecare dintre aceste etape. astfel încât să putem măsura cât de bine funcţionează planul. .

ele trebuie să fie foarte concrete şi să se poată măsura. În definiţiile campaniei de relaţii publice întâlnim frecvent referiri la concepte precum: obiective. Obiectivele sunt acele acţiuni şi rezultate specifice care măsoară progresul făcut în atingerea scopurilor. care are la bază un anumit scop.48 Corina Rădulescu I. şi anume: . O declaraţie de principii trebuie să răspundă la întrebări majore. de tipul campaniilor de relaţii publice. Ele sunt eforturi coordonate. pentru a rezolva o problemă sau pentru a corecta sau îmbunătăţi o situaţie. Campaniile de relaţii publice Interacţiunea organizaţiilor cu publicurile lor oferă cadrul desfăşurării unor eforturi specifice. scopurile pe care le are. Ele ating aceste scopuri schimbând un comportament. un scop pe termen lung. responsabilităţile ei. În cea mai sintetică definiţie. o lege sau o opinie dezirabile. sau – dimpotrivă – întărind un comportament. efort bazat pe aplicarea unor strategii de comunicare şi evaluarea rezultatelor obţinute. să aibă termene specifice de execuţie. Campaniile sunt construite şi elaborate pentru a aborda o temă. Declaraţia de principii este un text scurt în care sunt prezentate valorile majore ale unei organizaţii. campania de relaţii publice este un efort susţinut al unei organizaţii pentru a construi relaţii sociale demne de încredere. scopuri sau declaraţie de principii. în viitor. modificând o lege sau o opinie. Scopurile sunt rezultatele globale pe care o organizaţie speră să le obţină prin activitatea ei. ample şi orientate spre atingerea unui anumit obiectiv sau a unui set de obiective corelate care vor permite organizaţiei să atingă. exprimat sub forma unei declaraţii de principii. O campanie trebuie construită în jurul unei declaraţii de poziţionare: o declaraţie a organizaţiei. cu scopul de a atinge anumite obiective (determinate în urma unor cercetări).3. dar contestate de ceilalţi.

Unde vrem să ajungem. 6 luni. tehnicile de relaţii publice – comunicate. Care sunt priorităţile noastre? 5. elemente de relaţii publice apar ca instrumente de lucru într-o campanie de marketing sau de publicitate şi. tehnicile reclamei şi tehnicile promoţiunii. cu cine vrem să colaborăm în acest traseu? 6. fapt care permite evaluarea mai exactă a efectelor ei. Care va fi rolul nostru în comunitate şi în domeniul specific de activitate? 7. Astfel. invers. în relaţiile publice se pot aplica tehnicile de marketing pentru crearea de relaţii bune cu consumatorii şi satisfacerea nevoilor acestora. dosare de presă etc. De ce ar putea cineva dori să lucreze pentru organizaţia noastră? Tot în cadrul acestor consideraţii introductive vis-a-vis de campania de relaţii publice. 1 an). precizăm că există anumite diferenţe între ea şi programul de relaţii publice. Programul are un aspect continuu şi însoţeşte viaţa unei organizaţii pe mari durate de timp. organizaţia noastră? 3. în prezent şi în viitor. şi anume. Cele două nu se exclud reciproc: un program se poate desfăşura simultan cu o campanie. Ce trebuie să aştepte publicurile noastre de la organizaţie? 4. Către cine avem obligaţii? 9. conferinţe de presă. Cui îi aparţine organizaţia? 8. Pentru ce vrem să fie cunoscută. precizăm că relaţiile dintre acestea şi alte tipuri de campanii sunt complexe. De ce există? 2. iar campania este concepută pentru o anumită perioadă (1 lună. Frecvent. . Dacă ne referim strict la sfera campaniilor de relaţii publice. pot fi folosite de marketing pentru a se obţine sprijinul publicului într-o anumită campanie de reclame. organizarea de evenimente. De asemenea. greu de redus la o schemă simplă.Comunicare şi relaţii publice 49 1. are un început şi un sfârşit clar.

). limitarea fumatului) şi folosesc exclusiv mass-media. selectarea unor media adecvate pentru fiecare public prioritar. Campaniile de comunicare publică au un scop imediat. pentru a se vedea ce funcţionează şi unde trebuie făcute eforturi suplimentare. Campaniile de relaţii publice care au succes posedă anumite caracteristici de bază.P.) trebuie distinse de campaniile de comunicare publică (C. identificarea nevoilor. campaniile de relaţii publice (C. . sunt urmărite obiective limitate.50 Corina Rădulescu O campanie este una de relaţii publice. monitorizarea şi evaluarea continuă a campaniei. 2.C. De asemenea. iar cele de promoţiune încearcă să obţină sprijinul publicului pentru vânzări. cele de publicitate sensibilizează publicul faţă de un produs. reciproc avantajoase. practic. planificarea sistematică a campaniilor (o planificare bună reprezintă o schemă care arată unde vrei să ajungi şi prin ce mijloace poţi realiza respectivele obiective). în acest scop ele folosesc un spectru larg de mijloace de comunicare (ce urmează a fi analizate în capitolul următor). şi anume: 1. acţiuni sociale sau iniţiative politice. între nevoile consumatorilor şi produsele sau serviciile unei firme. 5. luarea în considerare a rolurilor complementare ale comunicării interpersonale cu mass-media. bine definit (de pildă. 4. Primele au ca obiective crearea de relaţii pozitive între o organizaţie şi publicurile ei.R. serviciu. care nu au legături importante cu declaraţia de principii a respectivei organizaţii. obiectivelor şi resurselor publicurilor-ţintă. persoană.P. atunci când ea are drept obiectiv clădirea unor relaţii de înţelegere. între o organizaţie şi publicul ei. 3. campaniile de marketing urmăresc crearea unei corespondenţe între ofertă şi cerere.

În general. stabilirea bugetului. Analiza situaţiei se poate materializa într-un dosar de lucru. Problemele cu care se confruntă o organizaţie sunt variate şi numeroase. ale împrejurărilor . stabilirea strategiilor. 3. identificarea şi definirea problemei – poate să survină ca răspuns la următoarele întrebări: – Care este sursa acelei preocupări? – Unde se află problema respectivă? – Când este o problemă? – Cine este implicat şi afectat? – Cum este implicat sau afectat? – De ce este acea preocupare o problemă pentru organizaţie şi pentru publicul ei? În cel de-al doilea moment al campaniei – analiza situaţiei – sunt acumulate în detaliu (istoricul ei. menţinerea sau ameliorarea unei situaţii pozitive deja existente. definirea problemei. care cuprinde două secţiuni: analiza factorilor interni şi analiza factorilor externi. efectele ei etc.) toate datele cunoscute referitoare la problema în cauză. 8. Principii şi strategii. 9. autoarea lucrării „Relaţiile publice. 6.Comunicare şi relaţii publice 51 După Cristina Coman. Analiza detaliată a factorilor interni şi externi permite efectuarea unor evaluări de tip SWOT. a punctelor tari şi slabe ale organizaţiei. fixarea calendarului de lucru. părţile implicate sau afectate. 7. 2.” planul unei campanii de relaţii publice trebuie să cuprinde următoarele puncte: 1. atingerea unui obiectiv unic şi bine definit. există trei mari tipuri de probleme: corectarea unei situaţii date. stabilirea procedurilor de evaluare. 5. Stabilirea tacticilor. analiza situaţiei. identificarea diferitelor categorii de public. Primul moment al campaniei de relaţii publice. 4. stabilirea obiectivelor.

Pentru ca analiza să fie corectă şi pentru ca rezultatele acesteia să fie cât mai aproape de realitate. care apoi se vor fixa prin documente scrise. pornind de la categorii largi de public. cercetarea constituie temelia pe care se clădeşte practicarea eficientă a activităţilor de relaţii publice. în funcţie de obiectivul pe care ni-l propunem. specialiştii vor utiliza metodele de cercetare (specifice ştiinţelor sociale) informale şi formale – discutate pe larg în subcapitolul anterior. cursul de faţă).52 Corina Rădulescu favorabile. identificarea diferitelor categorii de public presupune cunoaşterea valorilor. Unde trăiesc?. normelor de comportament. până la segmente foarte bine definite. care sunt . În funcţie de importanţa pe care o au. se va arăta. ne putem adresa publicului. Cum am spus deja. În cel de-al patrulea moment al campaniei. întrebarea cea mai importantă în cazul unei campanii de relaţii publice este: „Ce dorim să realizăm?”. de asemenea. Din ce organizaţii fac parte sau cu ce organizaţii au legături? Etc. Obiectivele campaniei trebuie să fie în consens cu obiectivele generale ale organizaţiei. altfel apar inadvertenţe. precum şi a ameninţărilor cu care se confruntă. aşteptărilor. În cadrul momentului de stabilire a obiectivelor. gradului de implicare al lor în viaţa organizaţiei. Practicienii din relaţii publice vor putea defini corect problema şi vor putea stabili în mod realist obiectivele campaniei numai după ce situaţia a fost analizată complet. de la acest cadru general trebuie să coborâm la întrebări specifice. Repetăm. cu caracteristici specifice = publicul-ţintă (a se vedea identificarea publicurilor prioritare. Ce activităţi au?. – duc la definirea mai precisă şi la segmentarea riguroasă a acestor categorii de public. aceste segmente de public vor fi atinse de mesajele campaniei simultan sau pe rând. idealurilor. atunci când este cazul. Întrebări precum: În ce fel sunt aceste publicuri vizate sau implicate în acea situaţie?. pagina 20. a comunităţii sau în situaţia respectivă. obiective precise. În cadrul planului de campanie trebuie să se precizeze că toate grupurile care sunt vizate vor fi atinse.

Stabilirea tacticilor – al şaselea moment – se referă la prezentarea tacticilor alese. Din totalitatea strategiilor prezente pe listă se va alege strategia/strategii(le) optimă pentru campania respectivă. Fixarea calendarului vizează stabilirea momentului de începere şi încheiere a campaniei. media controlate şi media necontrolate). Ea este un instrument în procesul de comunicare folosit cu scopul de a transmite. la descrierea pe scurt a acţiunilor prevăzute în cadrul strategiilor.Comunicare şi relaţii publice 53 segmentele cele mai importante (publicul-ţintă) către care se difuzează în mod privilegiat mesajele. Activităţi organizaţionale etc. precum şi intervalul de timp necesar organizării acestora. 5. Trebuie să ţinem seama de întârzierile care pot apărea pe parcursul derulării unei activităţi şi să le menţionăm în calendar. În alcătuirea unui plan de campanie de relaţii publice trebuie aleasă cea mai bună strategie/strategii. Organizarea de evenimente. a datelor la care va avea loc fiecare acţiune (data. ziua. Activităţi promoţionale. mesaje pentru categoriile de public vizat. Cel de-al cincilea moment – stabilirea strategiilor – constă într-un plan de acţiune care prevede liniile directoare şi temele majore ale unei campanii. 3. Pentru aceasta se va alcătui o listă cu posibile strategii: 1. Acesta trebuie să fie uşor de consultat şi să prezinte în mod clar momentul în care se vor desfăşura diferitele activităţi. Inactivitatea strategică. ora la care va avea loc acţiunea respectivă. Tactica este acea acţiune de relaţii publice proiectată să aibă un efect specific asupra relaţiei dintre o organizaţie şi o anumită categorie de public. 4. pe diferite canale (evenimentele speciale. precum şi precizarea timpului necesar pentru pregătirea şi desfăşurarea acesteia). Activitatea de diseminare a informaţiei. . 2.

Pentru a face o evaluare finală de succes. Este nevoie de un sistem continuu de monitorizare pentru toate activităţile principale . şi anume: impactul asupra publicurilor. să înţelegem cum putem face mai bine data viitoare. Dacă nu a mers ceva. să constatăm dacă am făcut progrese şi. Trebuie să descoperim ce nu a atins nivelul planificat şi cu cât. Definirea procedurilor de evaluare sau analiza sistematică a desfăşurării campaniei şi a rezultatelor sale –ne permite să învăţăm din ceea ce am făcut bine. efectul asupra atitudinilor . Calculul pentru bugetul global al unei campanii este o activitate complexă. materiale. În buget se includ toate costurile: tipărituri. Fiecare campanie de relaţii publice merită o autopsie completă şi onestă. trebuie să păstrăm toate analizele la un nivel profesionist. deplasări. Prin urmare. Trebuie să descoperim nişte dovezi clare că scopurile au fost sau nu atinse. echipamente. mese. hoteluri. într-o campanie s-ar putea să fie nevoie de schimbarea direcţiei. telefoane etc.54 Corina Rădulescu Stabilirea bugetului este desigur un moment indispensabil în economia unei campanii. motiv pentru care din echipă trebuie să facă parte şi un contabil specializat. de care depinde bunul mers sau nu al ei. trebuie să evaluăm mai multe rezultate. efectul asupra obiectivelor şi asupra misiunii organizaţiei. din ceea ce am greşit. Atunci când costurile unei campanii depăşesc valoarea obiectivelor propuse. Într-o campanie trebuie să apară două tipuri de evaluare: monitorizare şi evaluare finală (post-mortem). închirieri de spaţiu. de realocarea surselor sau de redefinirea priorităţilor pentru a ne atinge obiectivul. de obicei există mai multe motive şi mai multe persoane responsabile. De exemplu. ce nu a mers şi de ce? Ce s-a transformat într-un succes din greşeală? Ce putea fi făcut mai bine? Este nevoie de cercetare formală. rezultatul campaniei nu poate fi considerat un succes. Ce a mers. poştă. campaniile de fund-raising de multe ori sunt mai costisitoare decât sumele colectate.

impactul etic şi modul în care a fost percepută organizaţia ca responsabilă din punct de vedere social. în loc să creem un program continuu de evaluare. asupra atitudinii etice şi asupra responsabilităţii sociale. Cele cinci elemente pentru o campanie de succes sunt educarea. şi prin metode mai puţin formale de răspuns. Cele mai eficiente evaluări sunt programele continue: de exemplu. cercetarea anuală a ceea ce place şi a ceea ce nu place publicurilor. în final evaluăm rezultatele eficienţei programului prin cercetare formală. Dacă spunem după o campanie: „S-a terminat.Comunicare şi relaţii publice 55 publicurilor faţă de organizaţie şi asupra percepţiei lor despre organizaţie. Campaniile de relaţii publice sunt de obicei construite în jurul dorinţei de a stabili. susţinerea şi evaluarea. de a schimba sau de a modifica anumite comportamente. după finalizarea programului. În concluzie. ne vom plasa în poziţia „reinventării continue a roţii”. de la echipa respectivă şi de la publicuri. efectul asupra statutului financiar al organizaţiei. Acestea ne oferă cote faţă de care să putem măsura efectele campaniei noastre. constrângerea. putem să uităm de ea”. Vom măsura impactul financiar. . cercetarea atitudinilor angajaţilor şi măsurarea atitudinii consumatorilor. oferirea suporturilor şi stimulentelor materiale. Evaluările pot fi făcute şi citind scrisorile şi răspunzând la telefoanele primite de la publicurile încântate sau dezamăgite ori vorbind cu diverse publicuri pentru a descoperi care sunt atitudinile lor.

intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”. iar Bergson ca homo faber. Aflat .Capitolul II Introducere în teoria comunicării II.1. informaţii. devenind o necesitate vitală. omul este. întrucât aduce cu sine întreaga încărcătură de ambiguităţi şi conotaţii acumulate de-a lungul vremii de cel de-al doilea termen al sintagmei. şi mai fundamental decât un constructor de maşini. ca să comunice. iar aparenta claritate a denumirii noii discipline ascunde o capcană. a conceptului de comunicare „A trăi în societate înseamnă a comunica” spune Bernard Voyenne. Datează de aproximativ jumătate de secol. Teoria comunicării este însă o ştiinţă relativ nouă. un locutor. o fiinţă care vorbeşte. natura nu creează nimic fără un anume scop (telos). acelaşi teoretician francez afirmă că „schimbul de informaţii. omului (=zoon politikon) ia fost dat graiul articulat (=semnul distinctiv al speciei noastre) ca să intre în legătură cu semenii săi. Nevoia de a comunica. înainte de orice. sentimente este o trăsătură fundamentală a omului. de a transmite sau afla de la semenii noştri idei. Pe drept cuvânt. Cum bine ştim de la Aristotel. de idei. Dacă Pascal îl definea pe om drept „trestie cugetătoare”. prin urmare. pentru antropologul Claude Lévi-Strauss. fiinţă care fabrică unelte şi inventează tehnici. Definirea obiectului.

Larson au încercat. să adune într-o carte definiţiile comunicării propuse de diferiţi autori. nu se petrece un act de comunicare. cercetătorii americani Frank E. 2. George Mounin în „Istoria lingvisticii” spune că într-o sală de teatru. definiţia dată de Carl I. Janis şi Harold H. atât în limbajul uzual cât şi în terminologia unor tot mai diverse domenii ale ştiinţelor sociale (şi nu numai) conceptul de comunicare derutează prin multitudinea ipostazelor sale şi tinde să se constituie într-o permanentă sursă de controverse. mai degrabă. există două repere extreme: 1. în urmă cu aproape 20 de ani. Irving I.. „comunicarea este o acţiune a unui organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament ale altui organism sau ale altei celule. S-a observat cu acest prilej faptul că. Mai exact. Paradoxal. Hovland. În dorinţa de a înţelege acest proces de proliferare semantică. de exemplu. termenul este utilizat într-o accepţiune particulară. comunicarea între generaţii). Aceasta întrucât un proces de comunicare are loc atunci când cele două instanţe – emiţătorul şi . comunicarea este orice transfer de informaţie. aflată nu o dată în divergenţă cu sensul încetăţenit în alte sectoare ale cunoaşterii. Însă un sociolog sau un psiholog – care nu concep comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă – ar fi înclinaţi să accepte. în aproape fiecare subdomeniu al biologiei. într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii participanţi”. De exemplu. limitându-se la cele mai reprezentative 126 de formulări. telecomunicaţii etc). în sensul larg. în semiotică (=ştiinţă a semnelor) comunicarea nu poate fi definită. Prin aceasta se depăşesc mult limitele semioticii (de pildă.Comunicare şi relaţii publice 57 într-o spectaculoasă creştere de popularitate. Kelley: „Comunicarea este un proces prin care un individ (comunicatorul) transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor indivizi (auditorul)”. X. pentru un biolog ca Edward O. Wilson. specializată. Dance şi Carl E. sociologiei sau ştiinţelor informaţiei (cibernetică.

etc. Decodajul exact (egalitate totală între cele 2 Emiţător şi Receptor). II. Într-o sală de teatru. De fapt. în care III. Ceea ce rezultă din decodaj constituie semnificaţii finale. nu putem disocia comunicarea de procesele conexe precum contaminarea. o fac prin aplauze.58 Corina Rădulescu destinatarul – îşi schimbă rolurile şi fluxul de semnificaţii inversat se realizează prin acelaşi tip de semne. dincolo de procesele comunicaţionale. Este un caz limită. Decodajul reductiv. Decodajul amplificator. în . dar nu prin acelaşi tip de semne ca şi actorii. Aici este vorba de o contaminare. un reper. Intenţiile emiţătorului de comunicare sunt semnificaţii intenţionale. contact nemijlocit. şi comuniunea care este o stare de vibrare la unison a doi sau mai mulţi subiecţi semiotici. plâns etc. Mounin e filolog şi nu acceptă decât comunicarea grefată pe limbajul verbalizat.. o comuniune şi nu despre comunicare. chiar dacă şi spectatorii comunică cu cei de pe scenă. râsete. care se foloseşte în special pentru procese de transfer prin agenţi. Vom întâlni diferite situaţii: Semnificaţii intenţionale / semnificaţii finale E R I. Comunicarea se poate verifica prin compararea a ceea ce a intenţionat emiţătorul cu ceea ce a înţeles destinatarul.

uşurând distincţia dintre ceea ce reprezintă substratul peren al conceptului şi notele conjuncturale. care. dar se şi pierde. dar restrictivă (de pildă cea oferită de filologul George Mounin). care nu-l satisface decât pe specialistul dintr-un domeniu de cercetare strict circumscris. dar destinatarul înţelege mult mai mult. . în care se citeşte mai mult. Decodajul aberant. şi cea cu caracter general. dar vagă (de exemplu. În concluzie. V. de-a lungul mai mult decât milenarei sale existenţe a acumulat progresiv conotaţii ce îngreunează mult misiunea celui care încearcă astăzi să-i expliciteze conţinutul. Decodajul aberant poate fi şi rezultatul faptului că textul are o încărcătură informaţională atât de mare. până la urmă. efemere. Apreciem că restituirea semnificaţiei iniţiale. încât depăşeşte total capacitatea de receptare a destinatarului. Decodajul aproximativ.Comunicare şi relaţii publice 59 tot ceea ce a vrut să spună emiţătorul a fost înţeles. de care. adăugate de un context istoric sau altul. printr-un demers de natură etimologică. care destinatarul înţelege doar o parte din ceea ce a vrut să spună emiţătorul. se observă că justa cumpănă dintre definiţia precisă. rămâne dificil de realizat. profesorul britanic de telecomunicaţii Colin Cherry afirmă: „comunicarea este ceea ce leagă organismele între ele”). în care cele două sfere sunt exterioare. nu e nimeni mulţumit. poate contribui la luminarea sensului de bază al cuvântului. E R IV. printr-o situaţie fizică a stimulilor (sub pragul minim de receptare). Dificultăţile legate de formularea unei definiţii convenabile a comunicării se datoresc în mare măsură vechimii termenului.

cuminecarea e de subînţelesuri. prin mijlocirea derivatului său communicus îl poate explica pe communicare. „ce aparţine mai multora sau tuturora”. îndatoritor. să influenţăm. . Ştiinţă şi Tehnică. Procesul comunicării. 1995. moştenit sub formă de cuminecare (=a se împărtăşi de la. Bucureşti. Ed. Constantin Noica în „Cuvânt împreună despre rostirea românească” reliefează faptul că românii nu au reţinut decât înţelesul cultual. Nicki Stanton7 afirmă: „Ori de câte ori scriem sau vorbim. Eminescu.” 6 Cu privire la obiectivele mai largi ale comunicării. să explicăm. 7 Nicki Stanton.60 Corina Rădulescu Se presupune că la temelia formării verbului latin communico. să educăm sau să 6 Wilbur Schramm. al latinescului communicare. -e. o dată cu răspândirea creştinismului. în studiul său „Procesul comunicării”. Comunicarea p. banal”). Acesta din urmă. încercând să convingem. 1987. filosoful român scrie: „Comunicarea nu e totul. p. 1. În acest sens. s-a conturat sensul sacramental. exceptat de îndeplinirea unei datorii” (la Titus Liviu immunis militia figurează cu înţelesul de „scutit de serviciul militar”). încercăm să stabilim o comuniune cu cineva. comunicarea e de date. – are ar sta adjectivul munis. al cărui înţeles era „care îşi face datoria.” Wilbur Schramm. a se împărtăşi întru ceva). „communis=”care îşi împarte sarcinile cu altcineva”. de unde şi sensul actual „exceptat de la contractarea unei boli”. euharistic. de semnale sau chiar de semnificaţii şi înţelesuri. din care reţinem adjectivele immunis=”scutit de sarcini. 190. Acest din urmă cuvânt a dat naştere unei familii lexicale bogate. Ed. ecleziastic. Adică încercăm să împărtăşim o informaţie. în epoca clasică. Apoi . (sursă a sensului derivat „obişnuit. se referă la acelaşi înţeles al termenului: „Când comunicăm. termen însemnând la început punerea în comun a unor lucruri de indiferent ce natură. serviabil”. o idee sau o atitudine. cuvântul desemnând împărtăşirea credincioşilor în cadrul agapelor ce s-au aflat la originea serviciului liturgic de mai târziu. iar mai târziu.

Preluarea recentă. termenul de comunicare era folosit cu sensul precizat anterior. „Comunicarea stă la baza organizării sociale. o dată cu apariţia şi dezvoltarea mijloacelor moderne de comunicaţie (tren. 2000. – să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau de atitudine). urmărim întotdeauna patru scopuri principale: – să fim receptaţi (auziţi. p. – să fim acceptaţi. a condus la apariţia unui dublet etimologic ce dă seama de ambivalenţa procesului de comunicare. Bucureşti. 15. în secolele XIX şi XX. reprezentat de neologismul comunicare. de dubla sa dimensiune. avion. conceptul de comunicare se confundă cu limbajul. înseamnă că am dat greş în procesul de comunicare. Atunci când nu reuşim să atingem nici unul din aceste obiective. cinema. dar angajează totodată şi aspiraţiile lor „verticale”. de obicei. comunicarea să însemne. el capătă o nouă semnificaţie: aceea de a transmite. Dacă în secolul al XIVlea. Verb divin. situat în sfera semantică a comunicării. drumurile). pe lângă înţelesul comun. comunitară şi sacră. radio. într-o mişcare ascensională către planurile superioare ale realităţii”8. începând cu secolul al XVI-lea. o dată cu dezvoltarea şi modernizarea căilor de comunicaţie (poşta. automobil. pentru ca mai târziu. Comunicarea. Algos. telegraf. Nu putem să nu observăm paralela semnificativă cu dublul statut al cuvântului. prin intermediul procesului de comunicare. coagulând şi controlând raporturile „orizontale” dintre oameni. . care. – să fim înţeleşi. Cu privire la „axa orizontală” a comunicării atragem atenţia asupra faptului că. citiţi). şi a sensului laic al cuvântului. telefon. pe cale savantă. 8 Mihai Dinu. televiziune).Comunicare şi relaţii publice 61 îndeplinim orice alt obiectiv. de fapt. apropriat prin cuminecare. adică mijlocul de transmitere a ideilor (unul din cele şase componente intrinseci comunicării). îl are şi pe acela de Logos. Ed.

putere. În toate epocile anterioare. radioul. Se modifică.). De asemenea.). vasta lor rază de acţiune. casetele sau videocasetele pot. Presa. comunicarea înseamnă un transport (transfer) de „gânduri şi mesaje”. pentru aceleaşi motive. Deci: media = mijloace de comunicare. intrarea în relaţie cu cineva aflat la distanţă.. Nu există nici o îndoială că trebuie să se înscrie în această categorie radiodifuziunea şi televiziunea (. Se poate considera.. este considerată ca fiind unul dintre principalele mass-media (. Conceptul de comunicare de masă Conceptul de mass-media este mai nou şi este necesară o definire a lui: „Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină... aşa cum pe bună dreptate procedează Marshall McLuhan.). mass-media = mijloace de comunicare pentru un mare public.). afişul publicitar. televiziunea). o dată cu aceasta. se ajunge la comunicarea indirectă. de asemenea.. telegraful. nu numai de „bunuri şi persoane”... De la comunicarea directă. presupunea deplasarea obligatorie a sursei. că şi cuvântul.. să fie încadrate în categoria mass-media.. în principiu procesele de mediere.62 Corina Rădulescu transmitere. benzile. care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje. transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. telefonul. adică difuzare. Chiar dacă ele . nu numai sensurile conceptului de comunicare. ci şi modurile şi mijloacele comunicării. mijloacele de comunicare şi se traduce.). mediată (scrisul. în general.. discursurile. scrisul sunt mijloace de comunicare (.. inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor forţă. în epocile moderne. Cinematograful se înscrie în aceeaşi categorie (. Cartea (. El desemnează în general. un public de masă. cu expresia comunicaţiilor de masă (.). presa-ziarul.. comunicarea.

Însăşi expresia mass-media conţine mai mult decât pe aceea de mijloace. . în acelaşi timp. La société de l’ubiquité. Expresia massmedia nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de masă. Paris. ca o standardizare a consumului cultural şi. p. înţeleasă ca mesaje şi procese de comunicare. destinatarii comunicării formează grupuri vaste. În acest fel.”9 Între noţiunile de mass-media şi comunicare de masă. care nu mai reflectă doar părerea unui singur individ.televiziunea). Denoël Gonthier. colectivităţi umane. comunicarea se socializează. Cum 9 Jean Cazeneuve. creându-se în mod artificial o ruptură între cultura înaltă. 1972. iar mesajele. ca un nivel scăzut de receptivitate. a elitelor sociale şi cultura de masă. ceea ce implică unele trăsături specifice: – În cazul comunicării de masă. conceptul de comunicare de masă este definit în sens unilateral. La rândul lor. şi mijloace de comunicare – instrumentele comunicării. ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă. Conceptul de mass înseamnă un public numeros. 9. În definirea conceptului de comunicare de masă trebuie să avem în vedere faptul că este vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de civilizaţia tehnicistă. Între comunicare de masă. care trebuie avute în vedere. dar poate fi înţeles şi ca o amplitudine socială a mesajului.Comunicare şi relaţii publice 63 servesc mai curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public. receptarea de masă. trec printr-un mijloc de informare (ziarul. Emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi. ceea ce constituie socializarea audienţei. ci a întregului grup. mijloace ale comunicării de masă nu există o sinonimie perfectă. mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor – există diferenţe clare. radioul. devine colectivă. producţia de masă. ci grupuri formate din indivizi.

ca reprezentare în raport cu mesajul şi ca apel în raport cu destinatarul. ataşând funcţii distincte acestor două componente.2. După cel de-al doilea război mondial. ceea ce îl determină să adopte. termenii. receptorii devin. cum ar fi codul şi canalul de transmisie. profitând şi de achiziţiile conceptuale ale teoriei informaţiei. el distinge funcţiile expresivă. De asemenea. astăzi consacraţi.64 Corina Rădulescu afirmă cercetătorul francez Bernard Voyenne: „presa de masă reprezintă conversaţia tuturor cu toţi şi a fiecăruia cu celălalt. de emiţător. la rândul lor. II. apelativă. pentru prima dată. propunând o clasificare ce are în vedere şi alte elemente ale procesului. iar informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne. Funcţiile comunicării În cunoscuta sa „Teorie a limbii”. Astfel.” – O altă trăsătură a comunicării de masă se referă la caracterul unidirecţional şi mediat al comunicării. purtători ai unor noi mesaje. din 1934. Când ea se produce. specifice „erei electronice”. În general formaliştii ruşi (şi în particular Roman Jakobson) pornesc de la principiul că fiecare funcţie a limbajului se grefează pe un . mesaj şi receptor. lingvistul Roman Jakobson (şcoala formală rusă) completează tabloul funcţiilor comunicării. reprezentativă. – De asemenea. Karl Bühler defineşte actul comunicării lingvistice prin analogie cu transmisia radiofonică. Bühler constată că vorbirea poate fi concepută ca expresie în raport cu emiţătorul. chiar de indiferenţă. el operează distincţia dintre forma şi conţinutul mesajului. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal. reacţia grupului receptor de mesaje faţă de grupul emiţător este lentă.

vom avea un emiţător. De exemplu. S. Acelaşi text poate avea semnificaţii diferite în funcţie de împrejurare. lor le corespund cele şase funcţii ale limbajului. iar în italiană – câine negru. Langer vorbeşte de simboluri prezentative faţă de simboluri reprezentative – cuvinte folosite în mod obişnuit. iar mesajul e rezultatul aplicării codului pe un anumit text”. am fost bucuros că am văzut expoziţia „Lumini şi umbre – patru secole de pictură franceză”). 1. un mesaj (text). centrarea textului asupra lui însuşi. mesajul (textul). Într-o poezie lirică ponderea funcţiei emotive e mai mare decât într-o poezie etică sau într-un tratat de istorie. contextul. 2. cane nero – în latină înseamnă cântă Nero. ceea ce duce la faptul că textul nu mai poate fi ignorat în procesul de receptare. Roman Jakobson opune mesajul codului (între cele două componente raportul e de autonomie): Cod Limbă Structură Abstract Esenţă Normă Sistem | | | | | | | Mesaj Vorbire Eveniment Concret Fenomen Utilizarea normei Proces Abraham Moles afirmă: mesajul este orice set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie. codul. Se ştie . canalul. Funcţia emotivă constă în autoproiectarea emiţătorului în text şi mai precis prezenţa identificabilă a emiţătorului în text (de pildă. Funcţia poetică constă în autoreflexivitatea textului. După Roman Jakobson structura comunicării cuprinde: emiţătorul. El precizează că: „ceea ce am numit un set de elemente de percepţie încărcat cu o anumită semnificaţie şi limbaj de o anumită organizare trebuie numit text. Astfel. Aceeaşi formă lingvistică poate fi decodificată diferit. că e văzut şi ca text. receptorul.Comunicare şi relaţii publice 65 constituent al situaţiei de comunicare.

Foarte multe semnale fatice însoţesc comunicarea interpersonală: jocul privirilor prin care se . limbajul poetic pune accentul pe cum se spune. Funcţia fatică sau de contact are în vedere caracteristicile canalului de comunicare şi controlul bunei funcţionări a acestuia. gesturile sau tonul ce indică receptorului cheia în care trebuie decodificat mesajul aparţin sferei metalingvisticului. mă duc la librărie ca să cumpăr ultimul roman scris de Umberto Eco. O funcţie similară o au gesturile sau formulele de salut. marchează deschiderea canalului. în mare măsură. spre deosebire de limbajul ştiinţific. cel de-al doilea semnificantul. Perifrazele explicative care precizează accepţiunea în care trebuie înţeles un termen. pentru care ceea ce contează cu precădere este despre ce se vorbeşte. De pildă. Ele orientează decodajul. fraza: semnul – în accepţia lui Ferdinand de Saussure – este conexiunea intrinsecă dintre semnificant şi semnificat. De cele mai multe ori indicaţiile sunt implicite. câteodată aceste indicaţii sunt explicite. dat fiind caracterul internaţional al acestui cuvânt. Cel dintâi privilegiază semnificatul. la interlocutorul nostru. 4. 5. 3. „Alo”-ul cu care începem o convorbire telefonică nu exprimă nimic privitor la noi. ele reţinând atenţia cititorului asupra aspectului lor concret. căci. În schimb el ne ajută să stabilim contactul. la altceva decât la sine. opace. Îndărătul cuvintelor dintr-un text ştiinţific se văd înţelesurile pe care ele ni le dezvăluie. Funcţia referenţială se referă la faptul că limbajul trimite la o realitate exterioară. Funcţia metaligvistică constă în faptul că textul conţine în el indicaţii de cod. cel care îl recepţionează nu se poate baza pe el pentru a deduce în ce limbă dorim să-i vorbim. la mesajul pe care dorim să-l transmitem şi nici măcar la cod. De exemplu. ceea ce face ca orice încercare de a le înlocui cu sinonime să distrugă poeticitatea textului. pe când cuvintele unui poem sunt.66 Corina Rădulescu că.

În calitatea sa de artă a construirii discursurilor persuasive. de funcţia predominantă10.d. stratificarea rezultată constituind un criteriu de clasificare a evenimentelor verbale. Bucureşti.a. provine din verbul latin conor. în poezie există această funcţie pe lângă alte funcţii ale limbajului. conatus sum = a se sforţa) e orientarea către destinatar şi se observă în reacţiile comportamentale imediate ale acestuia. Potrivit concepţiei lui Jakobson. Forma verbală conativă prin excelenţă este modul imperativ. ş. Pornind în mod special de la această funcţie a limbajului.Comunicare şi relaţii publice 67 reconfirmă mereu păstrarea contactului. . Diferită de la caz la caz este numai ierarhia lor de importanţă. 353. Ştiinţifică.” 10 Roman Jakobson. 6. conari. Funcţia conativă (nu are legătură cu conotaţia. mişcări ale capului. în primul rând. nu comportă graniţe precise). am putea totuşi cu greu să găsim mesaje verbale care să îndeplinească numai o funcţie. preocuparea capitală a artei este de a convinge dincolo de argumente (Roman Jakobson consideră că poezia nu coincide cu funcţia poetică. Lingvistică şi poetică. 1964. noncoincidenţa funcţiei estetice cu poezia impune concluzia că distincţia dintre estetic şi extraestetic este graduală. în aceeaşi măsură. Diversitatea constă nu în monopolul uneia dintre aceste câteva funcţii. p. de la importanţa persuasiunii în relaţia unei organizaţii cu publicurile sale – relaţiile publice sunt definite nu numai ca ştiinţă ci.m. Structura verbală a unui mesaj depinde. iar funcţia poetică se poate găsi şi în alte enunţuri ce nu sunt ale unor finalităţi poetice. ca artă. cele şase funcţii pe care el le-a definit coexistă practic în orice comunicare. În acest sens el subliniază că: „Deşi distingem şase aspecte fundamentale ale limbii. Ed. confirmări verbale. retorica avea în vedere tocmai valorificarea potenţelor conative ale comunicării interumane. ci în ordinea ierarhică diferită a funcţiilor. De exemplu. Este prezentă în mecanismele persuasive. în elementele de retorică.

deşi ea a fost elaborată pentru a explica fapte de limbă. unele aproape insesizabile. 2. ci şi absenţa lor este elocventă. orientarea privirii. În urma cercetărilor de ordin medical. au câştigat în însemnătate o dată cu aprofundarea studiului nonverbalităţii de către cercetătorii ce gravitau în jurul celebrului Institute of Mental Researche. Se spune că „tonul face muzica”. „Non-comunicarea este imposibilă”. ne oferă indicaţiile metacomunicaţionale necesare pentru a descifra semnificaţia reală a tăcerii sale. Aspectele scăpate din vedere de Bühler. „Comunicarea este inevitabilă” sau. se dovedeşte perfect extrapolabilă la toate modalităţile de comunicare. şi anume cele legate de controlul canalului şi de recursul la metalimbaj. cel de al doilea oferind indicaţii de interpretare al celui dintâi”. „Comunicarea se desfăşoară la două niveluri: informaţional şi relaţional. dar totuşi percepute subliminal. Poziţia corpului. expresia gurii şi alte numeroase indicii. vom putea accepta uşor această „axiomă”. într-o formulare mai apropiată de cea a autorilor. Jackson în localitatea Palo Alto. pentru a cunoaşte în adâncime mecanismele proceselor de comunicare. Paloaltiştii porneau de la ideea că. semiologic şi terapeutic ei au formulat câteva importante principii ale comunicării interumane. lângă San Francisco. Vorbitorii acordă planului relaţional o importanţă decisivă şi dacă neînţelegerile de ordin . Este suficient să ne gândim la cazul de „non-comunicare” al omului care tace. numite de la început axiome ale comunicării: 1. coloraţia obrazului. Dacă acceptăm că orice comportament are o anumită valoare comunicativă. trebuie să studiezi situaţiile în care acestea suferă dereglări sau blocaje. întemeiat în 1959. de către psihiatrii Paul Watzlawick şi Don D.68 Corina Rădulescu Unul dintre marile merite ale clasificării propuse de Jakobson este acela că. că nu doar mimica şi gesturile.

interpretate arbitrar drept cauze sau efecte. În realitate. „Comunicarea e un proces continuu. comunicarea e continuă. 3. persoane competente. Indiciul cel mai evident că o relaţie este în curs de destrămare e chiar grija cu care participanţii urmăresc simptomele relaţiei. un patron îşi supraveghează excesiv salariaţii. Există tendinţa de a considera lanţul comunicării drept segmentabil în acte bine delimitate. Una din descoperirile cercetătorilor de la Palo Alto e tocmai aceea că atenţia acordată comunicării distruge comunicarea. inclusiv cu zestrea sufletească originară. dicţionare – cele ce privesc relaţia generează adesea conflicte ireconciliabile. prin contribuţia greu discernabilă a tuturor participanţilor). Concluzia este că mecanismele înţelegerii reciproce funcţionează bine exact atunci când nu le percepem. dar cu întregul nostru trecut. în timp ce ei se plâng că greşesc tocmai pentru că sunt prea mult supravegheaţi. ce nu poate fi tratat în termeni de cauză-efect sau stimul-răspuns.” De exemplu. dorim şi . Doi oameni între care lucrurile nu mai merg ca înainte îşi vânează reciproc indiciile nonverbale de natură să demonstreze că celălalt e de vină. procesul comunicării urmează principiul spiralei (=în comunicarea interpersonală. edificiul comunicării înălţându-se continuu. o segmentare obiectivă în cauze şi efecte este principial imposibilă. iar mesajele se intercondiţionează într-o manieră complexă. conflictul întemeindu-se pe faptul că ceea ce unii considerau cauză era pentru alţii efect. argumentând că altfel aceştia comit greşeli. acumulările încetează de a mai fi discrete. căci dacă Henri Bergson afirma că: „gândim numai cu o mică parte din trecutul nostru.Comunicare şi relaţii publice 69 informaţional pot fi aplanate prin apelul surse – cărţi. în toate cazurile.

L’evolution creatrice. Alcan. . când o expresie nepoliticoasă vine din partea cuiva care a fost foarte amabil şi atent cu tine. în vreme ce modalitatea 11 Henri Bergson. Termenii provin din cibernetică. ar trebui să dispunem de o mulţime deopotrivă infinită şi nenumărabilă de cuvinte distincte. în schimb. Paris. cu efecte asemănătoare celor dintr-o experienţă fizică şcolară: apa călduţă pare rece pentru mâna ţinută anterior în apă fierbinte. Cu atât mai mult cu cât există şi o intertextualitate a comunicărilor. p. La fel. unde un sistem este considerat digital atunci când operează cu o logică binară şi analogic atunci când se utilizează logica cu o infinitate continuă de valori. pe care nici chiar totalitatea resurselor noastre lingvistice nu reuşeşte să o acopere. când suntem întrebaţi dacă pâinea e proaspătă e greu să răspundem numai prin da şi nu. De exemplu. ne confruntăm cu o infinitate de posibilităţi. De exemplu. Intonaţia cu care sunt pronunţate poate însă varia continuu. efectul unei comunicări depinde de conţinutul comunicărilor anterioare. ceea ce e principial imposibil.70 Corina Rădulescu acţionăm”11. faptul rămâne perfect valabil şi în ceea ce priveşte actele comunicative. de unde concluzia că modalitatea lingvistică de comunicare este una digitală. cuvintele vor fi întotdeauna numărabile. deoarece. fie una analogică”. „Comunicarea îmbracă fie o formă digitală. 1914. 4. de cineva care înjură mai tot timpul. Comunicăm cu întregul nostru trecut şi ar fi inutil să căutăm o cauză unică pentru fiecare replică pe care o dăm celorlalţi. ea te pune pe gânduri sau e primită ca afront. prin însuşi modul în care sunt alcătuite. ea poate fi percepută aproape ca o mângâiere. Pentru a descrie exact gradul de prospeţime a pâinii. rostită. 5.

6. Pe de altă parte. rolurile participanţilor rămân neschimbate pe parcursul comunicării. Privirea. efectul există întotdeauna.Comunicare şi relaţii publice 71 paralingvistică are caracter analogic. Există o strânsă legătură între „axiomele” 2 şi 4: componenta informaţională a comunicării e transmisă cu precădere pe cale digitală. Profesorul şi studentul la cursuri.) asupra celui care a primit-o. Această afirmaţie trebuie pusă în legătură cu proprietatea oricărei comunicări de a produce. 5. Snobismul comunicaţional. efemer sau de lungă durată. pe când cea relaţională prin mijloace analogice. un efect oarecare (intens sau mai slab.m.d. vizionări. În cele dintâi. iar scuzele sunt tardive. realizarea unei egalităţi veritabile rămâne un deziderat aproape imposibil de atins. Orice act de comunicare este ireversibil tocmai în sensul că. o dată produs. s. neacordarea dreptului la replică minează procesul de comunicare. Tot preponderent analogice sunt şi gesturile. prompt sau manifestat cu întârziere. Există două tipuri principale de interacţiuni: tranzacţionale şi personale. În principiu. el declanşează un mecanism ce nu mai poate fi dat înapoi. tonul sunt parametrii de care depinde bunul mers al relaţiei. „Comunicarea este ireversibilă”. medicul şi . mimica.a. „Comunicarea presupune raporturi de forţă şi ea implică tranzacţii simetrice sau complementare”. Datorăm comunicării – nemijlocite sau mediate (de lecturi. efectul spuselor noastre s-a produs. egalitatea deplină a participanţilor la interacţiune constituie una din condiţiile unanim recunoscute ale comunicării eficiente. o dată receptată. Căinţa uşurează sufletul dar nu anulează natura ireversibilă a comunicării. După ce l-am jignit pe un interlocutor. audiţii) – cu semenii o parte însemnată din ceea ce numim personalitatea noastră. gestul.

El este cu atât mai dificil de obţinut cu cât interlocutorul (în cazul relaţiilor publice e vorba de publicurile unei organizaţii) ne este mai puţin cunoscut. „Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare”. Pentru ca. Unicitatea experienţei de viaţă şi lingvistice a fiecăruia dintre noi atrage după sine necoincidenţa sensurilor pe care locutori diferiţi le acordă aceloraşi cuvinte. 7. iar semnificantul sonor – nefiind un cărăuş al semnificatului. Structura comunicării a.3. totuşi. colegi. II. Ajustarea la care se referă această „axiomă” reprezintă tocmai acest acordaj indispensabil unei comunicări adevărate. cu cât între „câmpurile” noastre de experienţă subzistă deosebiri mai importante. Modele ale comunicării . cu deprinderile sale lingvistice. soţi – nu presupune dispariţia rolurilor. ci numai fluidizarea lor. Înţelesul cuvântului nu există nicăieri altundeva decât în mintea vorbitorului. Interacţiunea personală – cea dintre prieteni. mai precis cu ideolectul său. Nu ne putem ameliora comunicarea dacă nu ţinem seama de inevitabilele diferenţe dintre oameni şi dacă nu încercăm să ne acomodăm cu codurile de exprimare ale celuilalt. ce elimină din start posibilitatea realizării egalităţii în comunicare.72 Corina Rădulescu pacientul pe timpul consultaţiei se menţin unul faţă de celălalt în raporturi fixe. este necesară o „negociere” a sensurilor. ci doar un simplu stimul senzorial (caracterul arbitrar al semnului) – îl poate evoca receptorului numai în măsura în care acesta îl posedă deja. înţelegerea să se realizeze.

de interacţiunile rezultate etc. punctul de plecare fiind lucrările lui R. angajaţi ai laboratoarelor Bell Telephone din New York au căutat să maximizeze eficienţa transmiterii semnalelor prin telefon şi unde radio.a. E. modele sociologice (modelul Scharamm. În cele ce urmează ne vom opri asupra câtorva dintre cele mai reprezentative modele de comunicare. Ioan Drăgan operează cu clasificarea modelelor matematice (modelul teoriei informaţiei. Demersul lor a dus la crearea unei teorii matematice a comunicării. modelul propus de cei doi are următoarea structură*: Schema Shannon – Weaver prezintă traseul unui mesaj care. structuri cu grad mai ridicat de viabilitate pentru domeniul relaţiilor publice. aplicabilă şi în alte situaţii de transfer informaţional decât cele amintite. Rieffel). V. modele lingvistice. Modelul Shannon şi Weaver (1949) Inginerii C. De pildă. Hartley. Universitatea din Bucureşti.). modelul cibernetic). L. .m. circulare şi interactive (R. este codificat de un transmiţător sub * Marian Petcu.Comunicare şi relaţii publice 73 În studiul proceselor de comunicare cercetătorii au elaborat diferite modele. Alţi autori le clasifică în modele lineare. modelul Gerbner ş. cel care a utilizat pentru prima dată cuvântul „informaţie” în sensul său matematic (1927). Cursul de „Introducere în teoria comunicării”. ţinut la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării. ce pot fi grupate în funcţie de sensul schimbului de informaţii. Weaver. elaborat de o sursă.d. În linii mari. Shannon şi W.

emoţii. C. pe traseul căruia se confruntă cu primejdia distorsionării lor ca urmare a intervenţiei unei surse de zgomot. entitatea emiţătoare se vede obligată să procedeze prin substituţie: ea încredinţează unor semnale materiale. ce parcurg un canal. Termenul global mesaj acoperă o mare varietate de realităţi. sentimente. Măsurând incertitudinea. nu pot fi vehiculate. în general. Sursa produce mesajul. Shannon ne oferă o unealtă pentru măsurarea informaţiei (incertitudinea depinde de doi factori – numărul de evenimente posibile. trăiri. proces a cărui raţiune de-a fi este vehicularea de înţelesuri.74 Corina Rădulescu forma unor semnale. perceptibile senzorial. dar. idei. Cantitatea de informaţie pe care o obţinem când se produce un eveniment este egală cu cantitatea de incertitudine care este asociată înaintea acestui eveniment. prin însăşi natura lor. cu cât sunt mai numeroase cu atât incertitudinea celui care se va produce este mai mare. Meritul fundamental al schemei este că. O primă distincţie importantă pe care o pune în evidenţă schema amintită este cea dintre sursă şi transmiţător. până la discursul poetic. şi probabilitatea de producere a fiecăruia dintre evenimente). Nici una din manifestările menţionate ale psihicului uman nu poate fi sesizată direct de un dispozitiv material. ea nu dispune şi de mijloacele necesare pentru a-l face să ajungă la destinaţie. muzical sau cinematografic. de la transmiterea ereditară a caracterelor biologice. pe care le desemnăm în limbaj curent prin cuvinte ca: gânduri. care. după care parvin la receptorul ce le decodifică. stări de conştiinţă. ea ne îngăduie să înţelegem mai bine esenţa oricărei comunicări. fie acesta chiar atât de complex ca foarte sofisticatele noastre organe de simţ. De aceea. deşi concepută în vederea explicării unor aspecte specifice sferei telecomunicaţiilor (cum am precizat mai sus). restituind mesajului forma iniţială şi încredinţându-l astfel destinatarului. Shannon a avut ideea de a stabili o relaţie între informaţie şi incertitudine. în sensul că informaţia reduce incertitudinea. misiunea de a reprezenta . Ne confruntăm aici cu principalul paradox al comunicării.

De fapt. cunoscuţi sau necunoscuţi. Există numeroase situaţii în care emiţătorul nu face decât să repete cuvintele unei terţe persoane. Pe de altă parte. spiritul epocii. iar informaţia. unidirecţional. prin gura sa vorbesc alţii: familia. dar în cu totul alt sens decât sursa. În modelul propus de Shannon şi Weaver observăm că actul de comunicare este identificat cu informaţia. O condiţie sine-qua-non pentru ca semnalele să ajungă la receptor este ca ele să posede o natură compatibilă cu cea a canalului de transmisie. opinia generală. aşa încât acestea din urmă rămân şi pe urmă principial netransmisibile. produsele impalpabile ale conştiinţei şi afectivităţii. Or tocmai aici se află principală limită a modelului – nu există feed-back (cel ce modifică atât . Astfel. idei. expresii ori citate enunţate anterior de altcineva nu poate fi privit drept enunţătorul exclusiv şi unic al mesajelor transmise. Transmiţătorul poate fi şi el multiplu. paradoxul ei rezidă tocmai în această contradicţie dintre nevoia interlocutorilor de a-şi transmite mesaje şi imposibilitatea practică în care se află ei de a emite şi recepţiona altceva decât semnale. aşadar. iar sursa – în lumina „dreptului de autor” asupra celor enunţate. mesajele prin prisma originalităţii lor. grupul de apartenenţă socială sau profesională.Comunicare şi relaţii publice 75 indirect. Înlocuirea nu înseamnă însă transport. conştient sau nu. vom fi nevoiţi să concluzionăm că nu există decât surse colective şi că prin intermediul oricărui cuplu de comunicatori. comunicarea este văzută ca proces linear. de vorbă. educatorii. cu transmisia de semnale. mari mulţimi de indivizi. Dacă judecăm. prin procură. prietenii. Conceptul de sursă reclamă la rândul său anumite clarificări. cum bine ştim. etc. comunicarea sonoră e posibilă numai dacă mediul fizic interpus între cei doi comunicatori permite propagarea undelor din spectrul audibil. În genere oricine preia. Aspectul cel mai spinos al comunicării. stau în fond.

cu privire la un mesaj”. constituit din semnale organizate după convenţiile unuia sau mai multor coduri (vom reveni mai pe larg asupra noţiunii de cod). adică înţelegerea şi interpretarea semnelor codificate ce compun mesajul. cu atât comunicarea este mai eficientă.m. acestui model îi datorăm debutul a ceea ce avea să devină „studiile comunicării”. în mesaj. a codifica înseamnă a pune într-o formă inteligibilă. ş. cât şi la cel al receptorului. adică transformarea unei idei. de asemenea. Pe baza modelului Schannon şi Weaver. În desenul de mai jos observăm o zonă de suprapunere a celor două câmpuri de experienţă.76 Corina Rădulescu mesajul cât şi relaţia comunicaţională în sine).a. Nu există. accesibilă şi transmisibilă semnalele şi simbolurile. Altfel spus. Wilbur Schramm a elaborat propriul model. procesul de comunicare constă în „punerea în acord a receptorului cu emiţătorul. la extragerea semnificaţiilor necesare. Cu toate minusurile lui. al cărui principal merit rămâne acela de a fi subliniat natura interactivă a procesului de comunicare (vezi pag. nici o referire la importanţa contextului în care are loc comunicarea şi care o poate influenţa. 74). Decodificarea se referă la „retraducerea” mesajului de către receptor. ceea ce implică două momente importante –codificarea şi decodificarea mesajului. Cu cât această suprafaţă este mai mare. cât şi receptorului. Schramm afirmă că în esenţă. . ceea ce presupune existenţa unui „câmp de experienţă” atât la nivelul emiţătorului. deci „experienţa cumulată” a celor ce comunică. Al doilea model Schramm demonstrează natura interactivă a procesului de comunicare. ca o condiţie absolut necesară „armonizării” celor doi.d. Codificarea constă în faptul de a traduce mesajul într-un limbaj adecvat atât canalului de transmitere. a unei opinii.

ceea ce confirmă circularitatea procesului comunicaţional. . Schramm C o d i f i c a r e D e c o d i f i c a r e A treia schemă generală a comunicării – W. Schramm D e c o d i f i c a tI o n r t e r p r e t C o d i f i c a t o r * Ibidem. Schramm relevă calitatea de interpret a individului aflat în relaţie comunicaţională: el este în acelaşi timp atât codificator cât şi decodificator de mesaj. Schramm (1954) Prima schemă generală a comunicării – W. Al treilea model Schramm aduce elementul fundamental al comunicării – feed-back-ul (retroacţiunea). reacţia de răspuns la un mesaj în scopul elaborării altui mesaj. Modelul lui W.Comunicare şi relaţii publice 77 În completarea modelului său. W. Schramm * A doua schemă generală a comunicării – W.

s-au propus modele concentrice. ci că legăturile dintre emiţător şi receptor sunt mult mai complexe şi mai variate decât s-a crezut până atunci.d. care implică în realitate o negociere sau o tranzacţie continuă între emiţător şi receptor (ceea ce justifică reprezentarea într-o formă dinamică). că procesul de comunicare nu urmează o schemă simplă. El este inspirat de ideea din ce în ce mai răspândită în anii 1970. în elice. ale comunicării.m. ş. Modelul de faţă (vezi pag. aparţine unui grup de cercetători format din Ray Hiebert. în spirală. toate insistând asupra capacităţii receptorului de a selecţiona.a. cum mai este numit în literatura de specialitate. lineară. 76) este aplicabil în cazul comunicării de masă (mediatizată).78 Corina Rădulescu M C o d i f i c a t o r I n t e r p r e t D e c o d i f i c a t o M e s a j D e c o d i f i c a t o I n t e r p r e t C o d i f i c a t o r e s a j r r Modelul circular al comunicării sau modelul concentric. Donald Ungarait şi Thomas Bohn. a interpreta şi a reinterpreta mesajele. . Vom observa un ansamblu de elemente concentrice şi o serie de acţiuni şi retroacţiuni continue. Prin urmare.

mesajele ating audienţa şi provoacă anumite efecte. televiziune). ce pot fi grupuri de presiune. cum ar fi utilizarea unui limbaj greu accesibil). retroacţiunile (răspunsul receptorilor . sub forma informaţiilor scrise sau audiovizuale.Comunicare şi relaţii publice 79 Într-o primă etapă. Într-o a doua etapă intervin „regulatorii”. adică acele elemente care afectează calitatea comunicării (şi eficienţa ei). În fine. ori semantice. Urmează filtrele informaţionale de ordin fizic (oboseala receptorului. acestea sunt filtrate de controlor. Anterior difuzării. prin urmare pot afecta conţinutul şi eficienţa mesajului. Modelul integrează în schemă „zgomotele” (acestea pot fi specifice canalului de transmitere-imagine sau sunet de o slabă calitate. adică de profesioniştii ce decid asupra procesului de selecţie. de pildă) sau psihologic (centrul de interes al receptorului). În fine. mesajele sunt emise prin media (ziar. instituţii (asociaţii) ce pot exercita o anumită influenţă asupra media. comunicatorii (redacţia unui ziar sau a unei televiziuni) produc mesaje ce trec mai întâi prin diferite stadii de comunicare (coduri).

mesajul se raportează la un context. receptor –. precum şi amplificarea (acordarea unei mai mari importanţe unei anumite informaţii sau personalităţi prin raport cu celelalte). 1964. Structura comunicării la Roman Jakobson Indiferent de modelul asupra căruia ne îndreptăm atenţia. Die Sprachtheorie: M m e s a j E MŢ ĂI T O R F f e e d . vorbitor).– Cod. Cea mai simplă structură a comunicării – e vorba de cunoscuta relaţie din cadrul triadei: emiţător.C.80 Corina Rădulescu spre comunicatori ori controlori). Ştiinţifică. Bucureşti. deci.b R E C E P T O R a c k Ulterior. mesaj. b.C. Mesajul e constituit din elementele unui cod care trebuie să fie comun celor doi parteneri aflaţi în contact. procesul comunicării presupune. Ed. Roman Jakobson i-a adăugat încă trei componente: C. care va fi înscris într-un cod 12 Roman Jakobson. în cartea sa din 1934. ascultător). C o n t e x / ţ mi n e u s t a /j / c o n E S c o p C o d a r e / C d o n t a c t / l i m b a j e c o d a r e R c o d / Această relaţie de comunicare se realizează în felul următor: emiţătorul lansează un mesaj. Context12. Canal. . care trimite un mesaj unui destinatar (receptor. un transmiţător (emiţător. Probleme de stilistică. ne-o propune pentru prima dată Karl Bühler.

Transferul are loc între două entităţi orientate către un scop: E are scopul de a oferi. ne vom ocupa pe rând de fiecare dintre ele. lupta pentru adecvarea codului la mesaj este una din trăsăturile comunicării. observăm că Roman Jakobson consideră că orice proces de comunicare presupune şase elemente constitutive. nuanţat. Vom începe cu veriga indispensabilă oricărui act de comunicare (cel mai important din cele şase elemente constitutive). de descifrare a mesajului transmis. are la dispoziţie unele semne de punctuaţie şi unele categorii gramaticale. codul. Mesajul e realitatea infinită în timp şi spaţiu. de starea psihologică a emiţătorului. Prin urmare. de pildă. Codul verbal dispune de mijloace diverse de comunicare. În anumite situaţii. Mesajul este mai bogat decât codul verbal. Înscrierea mesajului într-un cod se numeşte codare. 1. atunci când avem în vedere codul scris. Codul poate fi o relaţie între semn şi ceea ce e desemnat în cadrul axei paradigmatice (=priveşte relaţia dintre semnul pe care îl utilizez într-un enunţ şi setul de semne de care el a fost prelevat. Transferul realizează elementul comun al informaţiei. având un număr redus de semne. determinat de loc. de timp. dimpotrivă. şi anume. codul. cel lingvistic. iar acesta decât cel scris. Destinatarul (receptorul) va realiza o acţiune de decodare. în cele ce urmează. cu ajutorul cărora se formează cuvintele. gestul. Informaţia pleacă de la E şi devine informaţie pentru R. Codul este acea convenţie tacită sau explicită în virtutea căreia se recunoaşte existenţa unei relaţii de tip funcţional între ceea ce semnifică ceva şi ceea ce este semnificat. în timp ce codul scris e mult mai sărac. Din schema de mai sus.m. R trebuie să fie predispus să recepteze.a. ş. pot apărea mesaje întâmplătoare – mesajele sunt discontinue. cum ar fi: vorbirea. De aceea. respectiv codificarea.. mimica. e o axă „in absentia” şi dă seama de principiul selecţiei în constituirea .Comunicare şi relaţii publice 81 (limbaj). Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă: mesajul este totdeauna foarte concret.d. conţine numai 28 de semne. e abstract. în timp ce codul. privirea.

altele mai ascunse şi generatoare de conotaţii (exemplu: Preţul calului frumos a fost plătit de x. repetiţia (prin care se fixează o anumită relaţie între semnul vehicul şi semnificaţie). când citesc un text prin anumite semne. De exemplu: „toate corpurile au întindere”. decodaj sau decodificare. Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” reexaminează distincţia kantiană între judecăţi sintetice şi judecăţi analitice. Predicatul e inclus în subiect. Subcodurile sunt acele elemente de cod care ţin de semnificaţii conotative. Preţul frumosului cal a fost plătit de x – în a doua propoziţie e întărită aura ce înconjoară subiectul). semnificaţia e strict relaţională. Cu privire la geneza codurilor precizăm că procesul de constituire a unui semn presupune două tipuri de acţiuni: a. Decodajul sau transcodajul se referă la trecerea unui text dintr-un cod în altul (ex: din telegraf în cod normal). Judecăţile sintetice după Immanuel Kant sunt acelea în care predicatul nu aduce nimic nou faţă de subiect. dar elemente de cod există şi în plan sintagmatic (axa sintagmatică priveşte relaţia existentă între semnele coprezente în text. ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Orice codaj este într-un anumit sens un transcodaj (nu există semnificaţii în sine).Vasile îl bate pe Gheorghe. îmi formez spontan un mod special de marcare în funcţie de ceea ce vreau să arăt prin acel marcaj. În schimb. Într-un sens. Gheorghe îl bate pe Vasile). etc. enunţul „Toate corpurile au greutate” are . Codajul este actul prin care o serie de semnificaţii sunt transpuse prin intermediul regulilor într-un anumit text care foloseşte un limbaj anumit. se realizează socializarea codului.82 Corina Rădulescu textului). Semantica unui text nu e o simplă însumare a semnificaţiilor tuturor elementelor textului – se adaugă tonul vocii cu care vorbim. prevalează principiul combinării) – unele mai evidente (de pildă. Ca noţiuni conexe ale codului avem: codaj sau codificare. De exemplu. Dacă sistemul este preluat de alţii. ritmul.

O frază de tipul: „Mussolini a băut o cafea la patru ore după ce a intrat în Roma” nu are nici o şansă de a deveni o judecată semiotică.Comunicare şi relaţii publice 83 relevanţă. însă. Când cineva îmi spune în limba engleză „I like you”. Exemplul oferit de Umberto Eco în „Tratatul de semiotică” este următorul: Mâine Juventus Torino joacă cu Internaţionale Milano. Hipocodificarea este un deficit de coduri. ea va deveni o judecată semantică. eu nu înţeleg. pentru că deja cuvântul Mussolini trimite la conţinutul semantic Mussolini care este un semem. b. Umberto Eco contestă această distincţie între judecăţile sintetice şi cele analitice şi propune înlocuirea lor prin judecăţi factuale şi judecăţi semiotice. când vorbim de informaţie nu ne referim doar la informaţia gnoseologică. Hipercodificarea este un fel de pluscod. Dacă. Mâine Juventus învinge pe Internaţionale Milano – în engleză will delation. E o judecată analitică. sigur se va petrece acest lucru. . astfel înţelegem noţiunea de cod. fără să ştiu despre ce e vorba. Prin urmare. În general. Acest mecanism îl folosim foarte des. Dacă spun: Benito Mussolini a intrat în Roma la data de 28 oct. În sistemul nostru semantic plasăm într-o anumită zonă ceea ce ne spune cineva. Trebuie să luăm omnilateralitatea informaţiei. dar sesizez ceva prietenesc. vrând să spun că. sigur mâine Juventus Torino va învinge pe Internaţionale Milano. În realitate se depozitează şi stările afective. 1992 – aceasta este o judecată factuală deoarece termenul Mussolini trimite la o noţiune ce nu are în componenţa ei această marcă semantică. textele centrate pe expresivitatea estetică conţin hipocodificarea. Un caz (fapt) ce se va petrece în viitor îl enunţ la prezent. această frază este spusă după zece ani. element suplimentar pe care îl introduc în procesul de semioză ca să semnific ceva. Judecăţile factuale sunt acelea care aduc ceva nou.

lipsit de orice ambiguitate. codul va trebui să fie conceput astfel încât traducerile pe care el le mijloceşte să aibă un caracter univoc. ceea ce ar presupune consensul asupra mesajelor elementare pe care aceste semnale le codifică. explicită şi unanim acceptată a echivalenţelor convenite dintre cuvinte şi înţelesurile lor? Existenţa dicţionarelor explicative ar părea să pledeze pentru un răspuns afirmativ. Făcând abstracţie de unele abateri. într-un mare număr de cazuri. şi receptorul. Dar nu acesta este obstacolul cel mai redutabil de care se loveşte dorinţa noastră de comunicare cu semenii. Numai o simetrie perfectă între codificare şi decodificare garantează fidelitatea transmisiei.84 Corina Rădulescu Foarte grave şi mai greu de combătut sunt neînţelegerile intervenite ca urmare a non-identităţii codurilor cu care operează transmiţătorul. Există însă o listă completă. chiar dacă multe dintre ele pot fi rezolvate cu ajutorul contextului. această condiţie indispensabilă nu e nici pe departe îndeplinită. Or. În plus. pe de o parte. măcar şi numai dacă luăm în considerare fenomene ca sinonimia sau omonimia (un acelaşi mesaj poate fi exprimat în două feluri diferite). pe de altă parte. am putea vedea în dicţionar expresia unui cod şi în limbă modalitatea . posibilitatea ca o aceeaşi secvenţă de semnale să reprezinte două mesaje diferite. La prima vedere. „alfabetul Morse” ne dezvăluie modul în care literele şi cuvintele alcătuite din ele sunt codificate în sistemul binar al punctelor şi linioarelor. Dar este oare îndeplinită această condiţie în cazul limbilor naturale? Evident nu. adică existenţa omonimiei. de pildă. Definiţia acceptată a codului condiţionează comunicarea de existenţa unui repertoriu de semnale împărtăşite atât de emiţător cât şi de receptor. în acelaşi fel în care. restituind cu fidelitate intenţiile emiţătorului. Pentru a asigura reversibilitatea transformării mesajsemnal. creează la decodificare dileme semantice incompatibile cu ideea de cod. Decodificarea ar trebui să se prezinte ca imaginea în oglindă a codificării. dicţionarul se prezintă într-adevăr ca o listă de corespondenţe care ne oferă cheia codificării lexicale a noţiunilor.

el nu evoluează în mod natural ca limba. care face ca în orice moment imaginea pe care ne-o oferă despre ea dicţionarele să fie depăşită (limba de astăzi diferă suficient de cea consemnată de Haşdeu sau Philippide). De fapt însă. de altfel. În concluzie. care constituie. Aşa cum observă Pierre Guiraud: „codul nu se transformă decât în virtutea unui acord explicit al utilizatorilor”. singura. eşuând. Dar nesfârşitele nuanţe în care se colorează cuvintele ca urmare a şirului irepetabil de întâlniri cu ele ale fiecărui vorbitor în parte constituie un patrimoniu netransmisibil.Comunicare şi relaţii publice 85 practică de utilizare a acestuia în comunicarea interumană. mai mult sau mai puţin. potrivit experienţei sale lingvistice personale. codul este dat a priori. raporturile dicţionarului cu limba vorbită sau scrisă sunt de o cu totul altă natură decât cele ale „alfabetului Morse”. pe care mijloacele noastre de comunicare nu ne îngăduie s-o transferăm minţii şi sensibilităţii interlocutorilor. dicţionarele nu fac decât să consemneze un uz lingvistic. Însă pentru cel ce primeşte mesajul. Dacă există un oarecare acord asupra conţinutului noţiunilor pe care le exprimă unităţile lexicale. aflată într-o dinamică necontenită. prin cuvântul c. în schimb. o proprietate exclusivă. la rândul său. el se asociază în mintea receptorului cu un înţeles s2. lucrurile se desfăşoară în felul următor: emiţătorul doreşte să comunice un sens s1 pe care îl codifică. altceva. cunoscut şi respectat cu sfinţenie de cei doi comunicatori. acesta se limitează la sfera denotaţiei. Cuvintele constituie simple semnale fizice (=semnificanţi) care nu transportă sensuri. c înseamnă. Idiolectul – despre care ne vorbesc sociolingviştii – nu constă atât în repertoriul mijloacelor lingvistice de care dispune un locutor particular într-un moment . În cazul din urmă. dar aceasta numai dacă înţelesul se află deja acolo. o rezultantă a unor vectori semantici absolut individuali ce vin din trecutul biograficcomunicaţional al persoanei respective. Ele pot într-adevăr deştepta în conştiinţa receptorului un înţeles. adică să joace efectiv rolul de instrument de codificare a gândurilor vorbitorilor. În general. sistematic atunci când încearcă să îl impună. pe care încearcă să o circumscrie definiţiile din dicţionar.

86

Corina Rădulescu

determinat al vieţii sale, cât în înţelesurile pe care le atribuie acesta cuvintelor în acel moment. De pildă, înţelegem sensul cuvântului dragoste în moduri diferite la 10, 20, 40 sau 60 de ani, din cauza acumulării în timp a experienţelor, reale sau simbolice, legate de acest sentiment complex. Altfel formulat, comunicarea e minată de faptul că transmiţătorul şi receptorul nu operează cu un acelaşi cod. Din acest punct de vedere, comunicarea verbală deţine totuşi o poziţie privilegiată. În ciuda dificultăţilor menţionate mai sus, există aici convenţii acceptate (un pact semantic minimal), ce limitează marja de incomprehensiune la valori cu mult mai mici decât în cazul comunicării non-verbale. O carte ne spune tuturor lucruri cât de cât asemănătoare. Dar o sonată de Beethoven (fie ea şi cu nume – de pildă, Sonata Lunii – deci ţinând de muzica programatică)? Dar o piesă pentru pian preparat de John Cage? Există oare vreun dicţionar de înţelesuri muzicale la care să facem apel pentru a afla care e semnificaţia unui anumit acord, al unui motiv ritmic sau melodic, ş.a.m.d.? Caracterul neexplicit al codului îngreunează foarte mult decodificarea discursului muzical în raport cu cea a limbii vorbite. Aproape fiecare mare compozitor inovează în domeniul limbajului, ceea ce îl obligă de fiecare dată pe ascultător să deprindă un cod nou, la a cărui descifrare cunoştinţele anterioare îi sunt de prea puţin folos. Artiştii (în general) neînţeleşi au fost şi vor fi întotdeauna suspectaţi sau de nepricepere sau de impostură, până în momentul în care limbajul lor va ajunge suficient de cunoscut pentru ca intenţiile artistice să le fie traduse corect şi emiterea judecăţilor de valoare să devină posibilă. E nevoie de timp pentru ca publicul, fie el mai cultivat, ori mai frust, să se familiarizeze cu noul limbaj. Asemenea copilului care pătrunde treptat sensurile vorbelor pe care le aude, deducându-le din frazele rostite de persoanele cu care vine în contact, auditoriul unei creaţii muzicale sau vizitatorul unei expoziţii de avangardă vor avea nevoie de un interval de timp, mai lung sau mai scurt, în care să se familiarizeze cu noul limbaj. A refuza de la început şi categoric oferta artistului – fie că e vorba

Comunicare şi relaţii publice

87

de o operă muzicală sau plastică – e ca şi cum ai declara lipsită de orice valoare o carte numai pentru că e scrisă într-o limbă pe care nu o înţelegi. Revenind la problema de bază a procesului de comunicare – legată de cod – subliniem încă o dată faptul că necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel al receptorului limitează drastic posibilităţile comunicării. Omniprezenţa zgomotului este cel de-al doilea motiv care duce la acelaşi efect în comunicare. În ciuda credinţei potrivit căreia cuvintele au un înţeles, ele sunt, de fapt, lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă. Mai exact, ele sunt semne, iar acestea au un caracter arbitrar. Ferdinand de Saussure în „Curs de lingvistică generală”, publicat în 1916, arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. Între semnul lingvistic (semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat), nu există relaţie intrinsecă. Nu există o legătură internă între cutare semnificat: soră, de exemplu, şi lanţul fonic pe care îl reprezintă (s-o-r-ă). „Ideea de soră nu este legată prin nici un raport interior cu şirul de sunete care îi serveşte drept semnificat”13 De pildă, secvenţa de sunete „cor” înseamnă pentru român o formaţie vocală, pentru francez – un instrument muzical, pentru latin – inimă şi aşa mai departe. Nici unul din aceste sensuri nu e conţinut în cuvânt, deşi atât vorbitorii obişnuiţi cât şi lingviştii apelează curent la formule de genul „conţinutul cuvântului” sau „semnificaţia termenului”. De fapt, cuvintele, ca şi petele de culoare dintr-un tablou sau acordurile muzicale, nu sunt altceva decât simple semnale fizice (=semnificanţi), menite să reactualizeze în mintea receptorului concepte preexistente, idei conturate şi fixate în trecut, pe baza generalizării experienţei personale, atât lingvistice cât şi extralingvistice. Am enunţat – la începutul discuţiei despre cod (ca fiind elementul cel mai important din structura comunicării) – faptul că, ideea de cod cade exact pe ideea de semn şi pe cea de limbaj. Ne vom opri în continuare la altă componentă a comunicării, şi anume la limbaj, la mijlocul de transmitere a ideilor, şi facem
13

F. de Saussure, Cours de linguistique generale, Payot, reeditare, 1986, p. 100.

88

Corina Rădulescu

precizarea că de cele mai multe ori comunicarea este confundată cu limbajul. Cum spuneam la început, pentru antropologul LéviStrauss, omul este înainte de orice, un locutor, o fiinţă care vorbeşte. De ce să reţinem, printre toate semnele distinctive ale speciei umane, limbajul mai degrabă decât vreo altă trăsătură caracteristică? Într-un fel, limbajul nu este decât unul din elementele care caracterizează ceea ce se cheamă cultura umană, adică ceea ce omul „adaugă naturii”, ceea ce nu primeşte de la ascendenţii săi prin ereditate biologică, ci în care fiecare generaţie trebuie să se iniţieze prin învăţare. Învăţăm să vorbim limba noastră la fel cum suntem iniţiaţi în tehnica, ştiinţa şi religia noastră. Este clar însă că limbajul joacă aici un rol cu totul privilegiat: el nu este numai un element al culturii printre altele, ci şi vehiculul tuturor celorlalte deprinderi culturale. Dacă copilul învaţă să cunoască obiceiurile, regulile morale, credinţele civilizaţiei în care s-a născut, etc este mai întâi pentru că i se vorbeşte şi pentru că în prealabil a învăţat să înţeleagă şi să vorbească limba sa maternă. Vorbirea este – cum sublinia în antichitate Aristotel – semnul distinctiv al omului considerat ca animal social (zoon politikon). Într-adevăr, funcţia primordială a limbajului este comunicarea între indivizi.14 Roman Jakobson scrie pe bună dreptate, că „orice act de vorbire reuneşte un mesaj şi patru elemente legate de acesta: emiţătorul, receptorul, tema mesajului şi codul utilizat”. Mesajul este propriu-zis obiectul comunicării, iar codul – instrumentul lingvistic al mesajului. Se înţelege, această comunicare care defineşte specia umană în ceea ce îi este propriu nu este numai comunicarea verticală prin care, de sus în jos, tatăl de familie, profesorul sau preotul iniţiază copilul cu regulile, riturile colectivităţii; este şi comunicarea orizontală prin care primim de la altul şi îi oferim la rândul nostru informaţii. Este important să reamintim aici că orice societate umană se
14

Roman Jakobson Cours de lingvistique generale, p. 28.

Comunicare şi relaţii publice

89

bazează pe schimburi; cele mai vizibile sunt schimburile economice: trocul pur şi simplu din anumite societăţi arhaice sau procedeele prin care munca este schimbată pe bani (salariu, beneficii) şi banii pe bunuri de consum. Dar toate aspectele vieţii umane stau sub semnul schimbului. Interdicţia incestului, de exemplu, aşa cum a arătat antropologul Claude Lévi-Strauss, constituie reversul unei obligaţii de schimb: tu îţi vei oferi sora ca soţie prietenului tău şi te vei căsători cu sora acestuia. Nu trebuie să uităm că toate contractele care întemeiază societatea umană (după principiul ofertă-contraofertă: eu contractez obligaţii şi beneficiez în schimb de drepturi) presupun ca o condiţie sine qua non, ca o condiţie transcendentală, în limbaj kantian, acest schimb primordial care este schimbul de cuvinte: locutorul începe prin a schimba lucrurile pe cuvinte, mai uşor de mânuit, care le reprezintă. După aceea el schimbă cuvintele sale cu cele ale auditoriului. Schimbul lingvistic are chiar privilegiul de a-i îmbogăţii pe cei doi parteneri. Dacă suntem doi, fiecare cu câte o bancnotă de zece lei, şi dacă le schimbăm, după schimb fiecare nu va avea decât o bancnotă. Dar dacă avem fiecare câte o idee (reprezentată prin cuvinte) şi o schimbăm, fiecare va avea, după schimb, două idei. Ni se va putea reproşa poate că reducem aici limbajul la ceea ce constituie doar una din funcţiile sale, comunicarea. Ni se va atrage atenţia că alături de rolul său de comunicare, de informare, limbajul are şi o funcţie expresivă. Maurice Merleau-Ponty observă că, înainte de a fi în serviciul comunicării, limbajul este „un fel al corpului omenesc de a trăi şi celebra lumea”. Gaston Bachelard ne propune excelente ilustrări ale puterii expresive a limbajului. El scrie de exemplu: „Există cuvinte anti-respiratorii, cuvinte care ne sufocă (.....). Ele înscriu pe faţa noastră voinţa de a le respinge. Dacă filosoful ar binevoi să întoarcă cuvintele la aparatul nostru articular în loc să facă din ele prea devreme gânduri, ar descoperi că un cuvânt pronunţat, sau chiar un cuvânt a cărui pronunţare doar o imaginăm, este o actualizare a întregii noastre fiinţe. Observaţi de exemplu cu câtă sinceritate este pronunţat

magică..90 Corina Rădulescu cuvântul miasme ( în franceză se pronunţă miasm).m. mytohos. Cel ce posedă cuvântul posedă lucrul sau fiinţa desemnată. estetică ale limbajului presupun ele însele. după care gura se închide energic. izvorul creator al lumii. ca o condiţie fundamentală. Acesta este sensul care trebuie dat titlului unei culegeri de versuri de Paul Valery. De aceea poporul ironizează pe seama omului care vorbeşte singur (un bătrân ramolit. „vrăji”. pentru ca oraşul însuşi să rămână la adăpost de vrăjile duşmanilor săi. Sub toate formele sale şi întotdeauna limbajul este strâns legat de viaţa socială a oamenilor. Multe mitologii au făcut din acest suveran impalpabil. este. Charmes. Acestei funcţii expresive i se asociază funcţia magică a limbajului. . p 96. după etimologia greacă. cuvântul joacă şi mimează lumea în aceeaşi măsură în care o semnifică. Dar funcţiile expresivă.) – căci. Oraşul Roma avea un nume secret (Roma este un nume grecesc care înseamnă „forţă”. o faci întotdeauna pentru un auditor. cuvântul pare a-l domina cu uşurinţă.a. cuvântul însuşi. pentru un spectator – în cazul relaţiilor publice pentru anumite categorii de publicuri. ş.. Dacă te exprimi.d. Nu constituie el un fel de onomatopee (. Detaşându-se de lucru. El spune ceea ce nu există încă şi reînvie ceea ce a dispărut.) a dezgustului? Este evacuată o gură de aer impur. Les Reveries du repos. vorbirea. Jose Corti. De funcţia magică a limbajului ar mai putea fi legată şi funcţia sa estetică. a-l guverna. cum spune Roman Jakobson: „nu există proprietate privată în domeniul 15 Gaston Bachelard. cum spune Andre Martinet în lucrarea sa „Elemente de lingvistică generală”. Şi. un nebun delirant.”15 Prin urmare. Nu s-a păstrat în poezie puterea de incantaţie a limbajului? Cânturile poetului sunt în latină carmina. poate că adevăratul nume al Romei era Valentia al cărui echivalent este cuvântul grec Roma). păzit cu gelozie de către Pontifi. dacă mimezi lucrurile. Mitul. funcţia sa de comunicare. un beţivan. „funcţia esenţială a limbii ca instrument este aceea de comunicare”.

Cours de linguistique generale. aici totul este socializat”. Ei au manifestat tendinţa de a contesta funcţia de limbaj a altor mijloace de comunicare ce nu au toate caracteristicile limbajului verbalizat. Dubla articulare în limbajul verbalizat –de realizare a proceselor de comunicare şi semnificare – se referă la faptul că în limbile europene sunt circa 35 de semne cu care. stoca informaţiile. În limba română limbaj şi limbă sunt folosite cu sensurile corespunzătoare. prin combinări. 33. subordonat termenului de limbă. de a exprima lucruri abstracte.16 Limbajul ne apare deci înainte de toate ca transmitere de informaţii. Exemplu: I. gestual. p. Termenul de limbaj are două accepţii: a. supraordonat termenului de limbă (limbaj verbalizat). capacitate maximă în exprimarea nuanţată a unor semnificaţii. cinematografic. în semiotică domneau lingviştii. stingerea foarte rapidă (dacă e vorba de exprimarea orală). În diverse idiomuri (tip de limbaj verbalizat – grai.Comunicare şi relaţii publice 91 limbajului. în engleză numai language. dialect. Până la apariţia „Tratatului de semiotică” a lui Umberto Eco (1975). existenţa unor reguli de combinare a semnelor (gramatica). Semioticienii consideră că nu există o definiţie general acceptată a limbajului. etc. limbă. şi anume: existenţa unui repertoriu de semne (dicţionarul). În limbile nelatine apare confuzia între langue =semioză şi organ al vorbirii. . b. limbă) el are semnificaţii diferite: limbaj. alături de limbajul pictural. se poate crea o cantitate nemăsurabilă de enunţuri – lege a maximului de randament sau a minimului efort (animalele nu au acest sistem. Ion merge pe cal. limba apare ca principala formă a limbajului. capacitatea de a fixa. dublă articulare. linearitatea. ele trebuie să emită un sunet pentru fiecare împrejurare). evitându-se confuzia amintită anterior. Combinarea semnelor cu semnificaţie autonomă în enunţuri: 16 Roman Jakobson.

la limbaj. toate celelalte forme sunt sisteme de modelare secunde. 1. Dar în capitalism există anumite caracteristici ale economiei – jocul liber al preţurilor. Ion merge pe c/al pe v/al pe m/al Combinarea acestor semne cu semne diferite în semne cu semnificaţie referenţială. o hiperbolizare a limbajului verbalizat. Considerăm că este vorba de o eroare logică. ne modelează pe noi. şi anume: extrapolarea necontrolată a unor caracteristici ale unei forme mai complexe la forme mai puţin complexe.92 Corina Rădulescu II. Semnele sunt alcătuite din unităţi care nu au semnificaţie autonomă. pentru că în cele mai evoluate forme ale unui domeniu noi găsim ideea pură – elementele ei constitutive apar mult mai distincte. Tot astfel. pentru că poartă pecetea limbajului verbalizat. fetişismul mărfii. nu este aşa –acesta e un logocentrism care pune artele în stare de minorat gnoseologic. 2. Iuri Lotman (semiotica culturii) are o idee care privilegiază excesiv limbajul verbalizat. Exemplu: anatomia omului dă cheia anatomiei maimuţei. rostul limbajului e acela că prin el se realizează procesele de semnificare şi comunicare. Enunţurile sunt alcătuite cu semne cu semnificaţii autonome. Progresul cunoaşterii se realizează nu pornind de la simplu la complex ci de la complex la simplu. Evident. e mai uşor să captăm sensurile operelor de artă prin cuvinte (fără să le epuizăm însă caracterul inefabil) dar contestăm o pecete. El crede că limbajul verbalizat modelează lumea. „Avantajul” (ce se transformă însă uneori în dezavantaj) codului verbalizat – urmează să ne referim la el pe larg în cele ce . Marfa e aici un produs realizat în vederea schimbului. Cum spuneam. pentru a înţelege ideea de marfă. lingviştii contestă calitatea de limbaj celorlalte arte. etc. nu pentru consum propriu. E adevărat. Karl Marx a analizat forma cea mai evoluată a societăţii – capitalismul.

În „Curs de lingvistică generală”. Ferdinand de Saussure. ci în virtutea unei hotărâri şi a unei deprinderi. Nu există legătură internă între un anume semnificat: mamă. Fără îndoială. I-a revenit însă unui lingvist contemporan.” Aristotel reia acest punct de vedere: semnul funcţionează graţie unei convenţii între oameni (thesei). nu graţie naturii (physei). Între semnul lingvistic (pe care semiotica îl numeşte semnificant) şi conceptul pe care îl reprezintă (semnificat). pentru a desemna elementele limbajului şi a sublinia caracterul lor arbitrar. c. Şi este foarte adevărat că copiii sunt atât de obişnuiţi să identifice cuvintele din limba lor maternă cu lucrurile pe care le desemnează. lăuda în faţa compatrioţilor frumuseţea acestei ţări.Comunicare şi relaţii publice 93 urmează – constă în caracterul arbitrar al semnului verbal. În felul acesta eficienţa procesului de comunicare este maximă. Andre Martinet evocă anecdota nostimă a tirolezului care. Limbajul omenesc este convenţional În Cuvânt înainte la „Elemente de lingvistică generală”. Hermogenes declara deja că „de la natură şi în chip originar nici un nume nu aparţine vreunui lucru în particular. În dialogul lui Platon intitulat Cratylos. de exemplu. nu există relaţie intrinsecă. publicat în 1916. Dar multiplicitatea limbilor ne arată în mod evident transcendenţa gândirii în raport cu cuvintele. Saussure întrebuinţează expresia „semn”. dar adăuga că locuitorii ei sunt de bună seamă nebuni de vreme ce se încăpăţânează să numească cavallo ceea ce orice om cu judecată ştie că este un Pferd. încât le este destul de greu la început să înţeleagă însăşi existenţa limbilor străine. sarcina de a preciza şi adânci această idee veche şi de a trage din ea toate consecinţele. caracter ce oferă şanse mari existenţei unui numitor comun (unei coincidenţe în cazul cel mai bun) între cei doi poli ai comunicării. Saussure arată în mod expres că natura semnului este arbitrară. şi lanţul fonic care îl reprezintă (m-a-m-ă). pe care o preferă simbolului. emiţătorul şi receptorul. sensul acestor termeni este . „întorcându-se din Italia. contingenţa cuvintelor în raport cu gândirea.

termenii semn şi simbol se deosebesc: dacă. un gaj de recunoaştere reciprocă. Ideea esenţială care trebuie reţinută plecând de la analizele saussuriene este aceea că limbajul constituie. el nu poate fi înlocuit cu orice. Simbolul nu este arbitrar. el nu se limitează să reprezinte într-un mod cu totul convenţional şi arbitrar realitatea simbolizată. ea trăieşte în el. Totuşi. Se poate merge mai departe pentru a sublinia că funcţia simbolică nu era de drept supusă vorbirii. Însăşi etimologia cuvântului simbol evocă bine funcţia de comunicare proprie limbajului. Darwin aprecia că populaţiile primitive au eliminat foarte repede limbajul prin gesturi pentru că pe de o parte el mobilizează întregul corp. Simbolul este deci. trebuie precizat că raportul simbolului cu ceea ce simbolizează el nu este de obicei pur extrinsec precum raportul dintre semn şi semnificat. Dar pluralitatea limbilor vădeşte caracterul instituţional al fiecărui cod lingvistic. ci o încarnează.94 Corina Rădulescu cam fluctuant. doi prieteni păstrează fiecare o jumătate pe care o transmit copiilor lor. cuvintele au fost preferate gesturilor din motive practice. o instituţie. Faptul universal al vorbirii (practicate de toate popoarele actuale) indică fără îndoială că funcţia simbolică este naturală omului. în general. în vreme ce pot substitui fără inconvenient cuvântul (semnul) sister cuvântului „soră”. un semnificant care trimite la un semnificat. simbol este la început un obiect din lemn tăiat în două. Surdul congenital rămâne mut dacă nu este educat (neauzind sunetele. mai degrabă decât un fapt natural. în limba greacă. Oamenii s-ar fi putut exprima prin gesturi. el nu are . Simbolul seamănă cu ceea ce simbolizează. Astfel balanţa este în sens propriu simbolul justiţiei al cărei ideal de precizie şi de imparţialitate matematică îl evocă. într-un fel. Şi „simbolurile” algebrice sunt perfect convenţionale şi arbitrare ca şi semnele saussuriene. orice simbol este un semn. iniţial. iar pe de altă parte este impracticabil în condiţii de întuneric. Folosirea vorbirii este ea însăşi instituţională. adică un lucru care ţine locul altui lucru. Cele două părţi reunite permiteau posesorilor lor să se recunoască şi să continue relaţiile amicale anterioare.

U. că vorbirea „nu are organe proprii ci numai organe de împrumut”.F. Ar fi poate mai bine (mai blând) să spunem că semnul este nemotivat. Putem pune aici în evidenţă dimensiunea sociologică a limbajului. un semn arbitrar este un semn pe care îl aleg în mod liber. L’Aphasie et l’élaboration de la pensée explicite.. sunt impuşi de comunitatea lingvistică de care ţin. vălul palatului. .17 Laringele.. să spună că „limbajul este o funcţie în definitiv indiferentă faţă de organele senzoriale şi motorii pe care le împrumută pentru folosinţele sale (. Se poate chiar afirma. fără îndoială. pp. care se exercită prin intermediul unor organe angajate iniţial în activităţi de alt ordin. Centrii cerebrali care participă la activităţile noastre de vorbire şi de recunoaştere a semnelor nu sunt decât specializări ale unor centrii motori şi senzoriali care există dinainte. cum declară însuşi marele lingvist. ale căror leziuni îi alterează exerciţiul. are centrii săi cerebrali. 282-283. codurile lingvistice sunt convenţionale. Ombredane are dreptate. Fără să abandonăm astfel teoria saussuriană a caracterului arbitrar al semnului. Dar şi scrierea vădit instituţională. Nu va fi niciodată de prisos să insistăm asupra naturii sociale a limbajului. de care se serveşte Saussure pentru a caracteriza semnul lingvistic.” Vorbirea este mai curând o instituţie socială decât un instinct biologic. dar ele nu sunt 17 Ombredane. Întradevăr. artificială. Desigur.Comunicare şi relaţii publice 95 înclinaţia de a le produce în mod spontan). El este. s-ar cuveni poate în această privinţă să o nuanţăm. E adevărat că bolile limbajului au permis localizarea centrilor cerebrali ai vorbirii. „la origine organe de respiraţie şi alimentaţie şi se menţin ca atare atunci când vorbirea se constituie şi se esercită”.) Limbajul este o activitate simbolică. spune foarte bine Saussure. Să reţinem în această privinţă calificativul de arbitrar (fapt ce poate avea repercusiuni în practicarea relaţiilor publice).. Dar noi găsim gata făcute semnele din limba noastră maternă şi nu depinde de noi faptul de a le schimba în mod arbitrar! Semnificanţii. împreună cu Ombredane.. echivoc. Matematicianul poate inventa semne noi pentru a exprima funcţii pe care le-a descoperit. P. limba sunt.

potrivit lui Worf. Originalitatea fiecărei limbi este mult mai mare decât se crede de obicei. Comunicarea nu are sens fără informaţie. . p. recomandăm o carte scrisă de George Mounin. domeniul acoperit de fiecare cuvânt. prin limba sa. Studiul argoului arată foarte clar legăturile limbajului cu practica socială.18 Se poate arăta pe baza unor exemple speciale că în fapt practica socială a fiecărui popor este aceea care decupează. Fiecare popor. Concluzionăm afirmând că limba reflectă practica socială şi – cum remarcam la începutul acestui subiect – cu cuvintele lui Roman Jakobson: „nu există proprietate privată în domeniul limbajului. cărora fiecare limbă le-ar da o denumire. cu obiecte distincte. La limită. În fiecare limbă se reflectă ideile. Vocea omenească are resurse nenumărate şi fiecare limbă reţine doar un număr restrâns de sunete semnificative care sfârşesc prin a deveni obişnuite în interiorul fiecărei comunităţii lingvistice. Se poate afirma. aici totul este socializat”. Cu alte cuvinte. există mai întâi lumea. ştim că raportul dintre cuvinte şi lucruri este mai complex. limbajul ne apare înainte de toate ca transmitere de informaţii. ar fi imposibilă (în legătură cu această dificultate şi cu soluţiile posibile. Adam dă câte un nume fiecăruia dintre animalele şi lucrurile care îl înconjoară. cum crede realismul naiv. în sens strict. precum Cassirer. obiecte distincte în lume. reluate de neokantieni. viziunea asupra lumii proprie comunităţii care o întrebuinţează. 18 Benveniste. că „limbajul reproduce lumea. iar limbajul se mulţumeşte să o reflecte în mod pasiv. 25. îşi modelează o lume originală. După această poveste despre origini. Cum spune Ullmann: „Orice sistem lingvistic conţine o analiză a lumii exterioare care îi este proprie şi care diferă de analiza altor limbi”. Les problèmes théoriques de la traduction. Probleme de lingvistică generală. n-ar exista de la o limbă la alta nici un cuvânt echivalent şi orice traducere. din realitatea non-lingvistică. Începând cu lucrările lui von Humboldt (1820). împreună cu Benveniste. în sine. întrucât nu există. În Biblie.96 Corina Rădulescu oarecare. mentalităţile. Gallimard). dar supunând-o organizării sale proprii”.

Comunicare şi relaţii publice 97 d. atunci când maşina. îi dă de exemplu forma de statuie a lui Hermes. Celălalt sens aparţine limbii curente: transmitere a unui mesaj. o „structură specifică circulară”. Regulatorul „informat” de creşterea vitezei. Plecând de aici putem sesiza. cu un accent evident însă (dacă vrea să convingă anumite publicuri) pe sensul aristotelic al informaţiei. prin transmisii intermediare. Şi. Unul – sensul aristotelic – vrea să spună comunicare a unei forme. Pentru fizician. Aceasta este o „buclă”. Dacă maşina se ambalează. are drept efect diminuarea admisiei. Încă din 1868. bunăoară mai încărcată. Dimpotrivă. al doilea sens al informaţiei se asociază cu primul: o maşină informaţională transmite o formă. cuvântul informaţie are două sensuri tradiţionale. bilele coboară şi măresc admisia. Teoria informaţiei Reamintim mai întâi că. entropia este o .invers. încetineşte. James Clerk Maxwel întreprindea studiul unei maşini capabile de „autoinformare”: regulatorul cu bile graţie căruia maşina cu vapori funcţionează cu o viteză constantă. a unei structuri specifice. Pentru cel care practică relaţiile publice ambele sensuri ale informaţiei sunt importante. este informat de noua viteză şi aşa mai departe. În esenţă. o reduce. Maşinile cele mai caracteristice ale secolului nostru sunt într-adevăr maşini informaţionale. Am spus că informaţia este trecerea de la informal la formă. a unei organizări calificate care vine să „informeze” o materie iniţial omogenă: sculptorul „informează” un bloc de marmură omogen. de la omogenitate nediferenţiată la o structură specifică. Informaţia se traduce astfel în orice moment printr-o reacţie adecvată. ceea ce. un „feed-back”. regulatorul este „informat” despre acest lucru în felul următor: forţa centrifugă ridică bilele. entropia dezordine). cel puţin aproximativ unul din principiile fundamentale ale teoriei informaţiei: informaţia este contrariul entropiei (respectiv informaţia creează ordine. informaţia constă aşadar în comunicarea eficace a unei structuri.

în sensul că o entropie scăzută corespunde unui nivel de predictibilitate ridicat şi viceversa. de întoarcere la informal) este atunci la maxim.98 Corina Rădulescu distrugere. o dezorganizare. Diferenţa de temperatură între segmentul ab şi restul lui AB scade până când temperatura devine omogenă în toată bara. Evoluţia viitoare a acestuia este cu atât mai previzibilă cu cât entropia sa este mai mică. entropia este unul din conceptele de bază ale termodinamicii. După cum se ştie. Al doilea principiu al termodinamicii implică faptul că în mod progresiv temperaturile diverselor regiuni ale barei se egalizează. Faptul cel mai remarcabil este că aceste legi pot fi exprimate într-o formă matematică riguroasă. va şterge informaţia. căci comportarea elementelor ce compun un sistem mai entropic este mai dezordonată decât a acelora aparţinând unuia caracterizat printr-o valoare mai mică a entropiei. El a fost introdus de Clausius în 1865 ca o funcţie de stare a unui sistem închis. în acelaşi timp. dau acelui nisip o formă. Ruyer scrie în legătură cu aceasta: „Informaţia elementară este alternativa „da-nu” sau orice altă decizie „binară” 1 sau 0. care rămâne constantă în cazul unei transformări reversibile şi creşte pentru orice transformare ireversibilă. Să presupunem că o parte ab a unei bare AB este adusă la o temperatură superioară restului barei. dreapta sau stânga etc. Dacă îmi scriu numele pe nisip. fie prin 0 care semnifică jumătate stânga. nisipul redevine omogen. fie prin 1 care semnifică jumătate dreapta. de mărimea entropiei informaţionale a unui proces depind şansele noastre de a-i prevedea desfăşurarea. o structură. Entropia (care a crescut pe tot parcursul acestui proces de destructurare. comunic o informaţie (în sens curent) şi. Bineînţeles. Într-un mod absolut similar. o întoarcere la omogen. Suntem informaţi după aceea. Acest proces care distruge informaţia este destul de asemănător cu entropia. Fie un punct P despre care ştim doar că este situat pe o linie între A şi B. că este situat în . suflul vântului va distruge rapid această structură. Entropia termodinamică constituie o măsură a nedeterminării sistemului.

împreună cu Ruyer. singurul posesor al acelei „funcţii simbolice” care îi permite să comunice şi să informeze. Departe de a-l deposeda pe om de monopolul său de fiinţă gânditoare şi vorbitoare. dar nu vor corija greşelile de tipar. dar cu semnul contrar. Teoria informaţiei se interesează deci nu de originea radicală a gândirii simbolice.010101. Maşina nu poate crea nici spori cantitatea de informaţie. Informaţia are o precizie limitată. maşinile constituie dovada strălucită a privilegiului inventatorului lor. La Cybernetique et l’origine de l’information. Informaţia este o entropie negativă. decât o zonă de probabilitate ab între A şi B. Dar filosoful îşi păstrează aici dreptul de a pune. rotativele imprimeriei pot trage un ziar în mii de exemplare. Tot Ruyer afirmă: „Comunicarea mecanică a informaţiei nu poate da seama de informaţia însăşi. spune Ruyer. desigur.. Numărul în numeraţia binară de forma 0. şi încă există întotdeauna o anumită pierdere (paraziţii la telefon şi la radio). şi ea e logaritmul unei probabilităţi. p. 137-138. Maşinile.care exprimă informaţia noastră nu poate fi niciodată o serie indefinită de 1 şi 0. Formula care o exprimă este exact formula entropiei.Comunicare şi relaţii publice 99 jumătatea stângă apoi în jumătatea dreaptă a acestei jumătăţi stângi etc. 139.. poate cel mult conserva şi transmite informaţia.”19 Azi am spune”negentropie”. în final. ea presupune un utilizator conştient şi eventual un reparator. din ce în ce 19 20 21 Raymond Ruyer. Ibidem. O maşină oricât de perfecţionată ar fi. sunt totdeauna „încadrate de o activitate conştientă şi semnificantă”. pp. Raymond Ruyer. ci de instrumentele ei.. op. problema originii informaţiei.”20 Maşina presupune totdeauna un inginer a cărui conştiinţă a inventat ruajele şi a prevăzut efectele. Ea nu oferă niciodată. cit. o anumită uzură a maşinii. O maşină nu este niciodată decât „un ansamblu de legături auxiliare montate de această improvizatoare de legături care este conştiinţa”21. . Cantitatea de informaţie câştigată prin trecerea de la AB la ab este deci logaritmul unei probabilităţi..

o cercetate a celor mai economice coduri de informaţie. De obicei. de asemenea. infinit de variate. O unitate de măsură comună a unor fenomene atât de variate va trebui. încă înainte de a surveni deznodământul.a. Or. să facă abstracţie de toate trăsăturile lor particulare. Există informaţie într-un articol de ziar. A informa înseamnă „a da de ştire”şi. acelea care transmit maximum de informaţie cu cele mai mici cheltuieli. la evenimente. în zilele noastre. Numai existenţa mai multor variante de desfăşurare a evenimentelor conferă caracter informaţional producerii acestor evenimente. desigur. fie în urma experienţei. 32 a lui Beethoven. iar aducerea la . posibilitatea noastră de a o ghici pe cea care se va realiza efectiv se reduce. informaţia este cu atât mai bogată cu cât elimină o cantitate mai mare de ignoranţă. Ea este înainte de toate. căci se poate întâmpla ca. fie în urma unei deducţii logice. ş. în mai multe limbi de circulaţie substantivul ştire (nouvelle. Pe de altă parte. faptul că între informaţie şi noutate există o legătură strânsă. Prin urmare. Noutatea unei veşti e cu atât mai mare cu cât datele de care dispuneam nu ne îngăduiau să prevedem desfăşurarea evenimentelor. nu întotdeauna aflarea rezultatului unui atare proces ne surprinde. nu întâmplător. e limpede că pe măsură ce numărul de variante creşte.100 Corina Rădulescu mai eficace.m. dar şi în schimbarea de culoare a semaforului sau a obrazului unui prieten. oricât de importante sunt acestea. la un proces al cărui rezultat nu ne este încă cunoscut înainte de primirea ştirii. news) provine din adjectivul care înseamnă „nou”. informaţia se referă la întâmplări. Un principiu fundamental al comunicării se referă tocmai la acest fapt: numai mesajele care conţin o anumită doză de noutate posedă valoare informaţională. la ceva ce s-a petrecut sau se petrece în momentul de faţă. Trebuie să subliniem. Cum s-ar putea însă măsura informaţia? Înfăţişările ei sunt. de incertitudine.d. precum am arătat mai sus. Chiar în natura verbului a informa se cuprinde implicit presupoziţia caracterului inedit al lucrului adus la cunoştinţă. în memoria computerului dar şi în Sonata nr. noi să îl cunoaştem deja.

Suntem îndreptăţiţi să ne întrebăm de ce a mai fost necesară introducerea în relaţie a logaritmului şi dacă nu ar fi fost posibil să se aprecieze cantitatea de informaţie chiar prin numărul de variante. În afara unor situaţii create artificial. iar Ho notează cantitatea de informaţie furnizată prin precizarea uneia dintre ele. Tocmai această inegalitate a şanselor conferă caracter de surpriză unor evenimente şi face din ştirile de senzaţie mesaje mai „informaţionale” decât banalităţile. furnizându-ne ca atare mai multă informaţie. Formula de mai sus exprimă sintetic faptul că precizarea rezultatului unui experiment anume furnizează o cantitate de informaţie cu atât mai mare cu cât repertoriul de rezultate diferite este mai bogat. El a propus drept măsură a informaţiei parametrul următor: Ho = log 2 n Unde n este numărul variantelor echibrobabile între care e posibilă opţiunea. Prima formulă mai prezintă o calitate preţioasă: ea ne permite să calculăm informaţia furnizată şi de evenimente ce nu mai prezintă şanse de realizare egale. solicităm completări şi numai după un anumit număr de cereri şi obţineri de elemente lămuritoare. de regulă. Această idee de a evalua cantitatea de informaţie cu ajutorul numărului total de deznodăminte posibile ale procesului la care se referă o anume ştire – a fost lansată din 1928 (cu vreo două decenii înainte de cristalizarea teoriei informaţiei). de către inginerul american Hartley. dobândim cunoaşterea integrală a datelor care ne interesează.Comunicare şi relaţii publice 101 cunoştinţă a deznodământului ne va elibera de o incertitudine mai mare. . adică cu ajutorul formulei mai simple: H=n Răspunsul e legat de cerinţa asigurării aditivităţii cantităţii de informaţie. ni se dă un răspuns parţial. Adeseori informaţia ne parvine în tranşe: punem o întrebare. probabilităţile rezultatelor unui experiment sunt diferite unele în raport cu altele. Să mai precizăm şi faptul că logaritmul în baza 2 al lui n reprezintă puterea la care trebuie ridicată cifra 2 pentru a se obţine valoarea n.

102 Corina Rădulescu În concluzie. a căror producere era puţin probabilă. Aceasta fiindcă pacea sau războiul sunt demne de atenţie nu în virtutea unor caracteristici intrinseci. entropia informaţională rămâne parametrul esenţial prin intermediul căruia putem estima cantitativ caracterul de noutate sau. Ziariştii ştiu foarte bine acest lucru. publicul se obişnuieşte cu prezenţa zilnică a informaţiilor legate de acesta şi ştirile de pe front ocupă un spaţiu tot mai modest în economia tehnoredactării ziarului. iar specialiştii în relaţii publice trebuie la rândul lor să ţină cont de el. În general. iar cunoaşterea anticipată cu certitudine a deznodământului anulează entropia procesului. declanşarea bruscă şi total neaşteptată a unui război va fi în mod cert un subiect de ştire pentru prima pagină a ziarelor. După cum reiese din cele spuse mai sus. dar banalizată prin citare excesivă pe care ziariştii o dau ştirii de presă (faptul că un câine a muşcat un preot nu e o ştire. în timp ce faptul că un preot a muşcat un câine este una) confirmă întocmai cele spuse mai sus. părţile beligerante cad de acord asupra încheierii păcii. Pe măsură ce războiul se prelungeşte. banalitatea mesajelor transmise în procesul de comunicare. producerea unui eveniment furnizează cu atât mai multă informaţie cu cât acesta este mai puţin probabil. Dificultatea maximă de a ghici ce urmează să se întâmple se asociază valorii celei mai mari a entropiei. ci numai în măsura în care constituie într-un anumit context. vestea aceasta va figura din nou pe prima pagină a cotidianelor de mare tiraj. Nu există întâmplări intrinsec informaţionale. într-un moment în care nimeni nu se mai aşteaptă. Definiţia hazlie. conceptul de informaţie e luat sub aspectul de cantitate de informaţie. în teoria comunicării. evenimentesurpriză. Dacă însă. Într-un climat de pace. dimpotrivă. aşa cum îl şi defineşte Umberto Eco în „Tratatul de semiotică generală”: informaţia „semnifică o .

Experienţa anterioară în situaţii similare. Ed. Motivaţia de transmitere a mesajului (de ce vrea să comunice). dar şi ale medierii. Abilitatea de a comunica experienţa sa anterioară. Relaţia personală şi situaţională cu receptorul. 5. Relaţia personală cu emiţătorul. 3. ale receptorului. p. Diferenţa de pregătire socială. 2. Atributele psihologice şi fiziologice. judecăţi. de a o primi şi reţine. dovezi. . De aici rezultă anumite caracteristici ale emiţătorului.Comunicare şi relaţii publice 103 proprietate statistică a sursei. Bucureşti. Pregătirea socială. Atributele psihologice şi fiziologice. care trebuie să se bazeze pe argumente. Competenţa informaţională presupune o abilitate de a comunica. 1982. informaţia pe care o deţine o sursă de autoritate. Tratatul de semiotică generală. directă / indirectă. 3. atitudinile şi motivaţia de primire a mesajului. Caracteristicile receptorului: 1. 5. originală / reprodusă. imediată / târzie. informaţia simbolizată etc. veche / nouă. 57. explicată (pedagogică) / comentată. educaţională şi culturală. 4. utilă / inutilă. 2. Obiectivele. 4. pe care le vom enumera succint: Caracteristicile emiţătorului: 1. specifică atât emiţătorului cât şi receptorului. educaţională şi culturală între emiţător şi receptor. profundă / superficială. durabilă / trecătoare. şi anume desemnează cantitatea de informaţie ce poate fi transmisă. condensată (articolul ştiinţific) / rarefiată (articolul de popularizare).” 22 Există mai multe tipuri de informaţie: actuală / potenţială. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Valabilitatea informaţiei e dată de verosimilitatea ei (dacă e plauzibilă sau absurdă) şi de autoritatea sursei. 22 Umberto Eco.

comunicarea este o necesitate vitală a omului. ea are o valoare modelatoare şi datorită mijlocului prin care este trasmis: the medium is the message („mediul este mesaj”)23. a progresului. de menţinere a identităţii de sine în acest proces. Pe drept cuvânt. 2. politic. cu implicaţii profunde în modelarea umană. ci îşi exercită o influenţă modelatoare asupra receptorului. de reconstrucţie din partea subiectului receptiv. o formă a subiectivităţii. New York. în sensul că medierea are un rol deosebit de important în ceea ce priveşte modul de receptare a mesajului. Mediul total în trecutul în care au fost plasaţi emiţătorul şi receptorul. Mediul ambiant total de ordin social. comunicarea (=schimbul de idei. Deci. Caracteristicile mediului: 1. cât şi în medierea umană. opiniile. flexibil şi se manifestă atât în medierea tehnică (universul calculatorului). Componentă fundamentală a vieţii. în acelaşi timp. de sentimente) presupune o relaţie complexă între un emiţător (E) şi un receptor (R). 1967. de afirmare a exigenţelor umane prezente permanent în actul informaţional. Marshall McLuhan afirmă că „mediul reprezintă mesajul” (the medium is the message). economic în momentul comunicării. Diferenţa în bogăţia de informaţii între emiţător şi receptor. Procesul contemporan de comunicare este unul complex. a culturii şi a civilizaţiei omenirii. The Medium is the Message. canalul nu rămâne neutru. de atitudini. . Medierea din perspectiva subiectului uman este o formă de refuz al rolului pasiv în comunicare. deci. 3.104 Corina Rădulescu 6. Schimbări previzibile ale acestui mediu. Cum am amintit. mai precis o manifestare a 23 Marshall McLuhan. Fără ea existenţa este de neconceput. comportamentul. un mecanism dinamic al medierii. dar. modificându-i atitudinile.

Impactul mesajului se schimbă o dată cu canalul folosit. Feed-back-ul aduce emiţătorului informaţii despre mesaj. Introducere în teoria comunicării. mesajul (conţinutul actului comunicării) este privat sau public. în raport cu mesajul respectiv. El poate fi pozitiv (încurajează sursa să emită similar) sau negativ (descurajează). Feed-back-ul e folositor nu numai pentru emiţător. 2. Majoritatea receptorilor au preferinţă pentru anumite canale: unii pentru imagine (prin televiziune). un rol deosebit îl are experienţa de viaţă personală a fiecăruia. procesat. intenţionat sau accidental.Anvergura transferului. intern (provine din percepţia subiectivă a emiţătorului) sau extern (provine de la altcineva). ca proprietate fundamentală a conştiinţei umane. evaluat. articolul).Urgenţa efectuării transferului comunicaţional. Etapele feed-back-ului 24 1. Bucureşti. dimpotrivă. alţii pentru lectură (ziare. ci şi pentru receptor.Comunicare şi relaţii publice 105 intenţionalităţii (=depăşirea de sine însăşi a intenţiei în actul gândirii). Ea diferă de la persoană la persoană şi amplifică sau. 1998. Canalele de transmitere a unui mesaj sunt variate: sunet. în felul acesta el poate verifica dacă mesajul a fost primit şi înţeles corect. În receptarea şi descifrarea unui mesaj. La rândul lui. implicit sau explicit. Unele canale sunt mai eficiente şi au un mai mare impact asupra receptorului. 24 Ion Haineş. gust etc. etc). 3. imediat (la un discurs politic vezi reacţia imediată) sau amânat (mass-media tradiţionale: cartea. miros. Fundaţiei România de mâine. Ed. Natura canalului afectează modalităţile în care mesajul e primit.Perturbaţia existentă în sistem. p. 22. el este o formă sui-generis de comportament în comunicare. acceptat. cărţi. reduce abilitatea receptării şi decodificării unui mesaj. imagine. .

Foarte important în procesul comunicării este contextul. uneori. Fiecare context impune anumite norme de comportament şi de comunicare. în comunicare. 25 vezi Maria Cornelia Bârliba. asupra celor mai importante obstacole ce pot să apară în cadrul comunicării dintre cei doi poli. sau amânat. e. iar acesta îi oferă emiţătorului oportunităţi de a exercita influenţă asupra lui). vom insista. p. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti. bariere gnoseologice (insuficienţe ale experienţei.Controlul informaţiei (emiţătorul verifică dacă şi în ce măsură mesajul/informaţia a ajuns la receptor. care să facă impresie. 5. c. 1987. nici emiţătorul nici receptorul nu-l sesizează (cazul comunicării indirecte de cele mai multe ori). . b. intervin diverse obstacole25 şi anume: a. bariere sociale (concepţii diferite despre viaţă. Aşadar. dezvoltarea redusă a gândirii). Lansarea unui mesaj depinde foarte mult de pregătirea contextului social (pentru a fi receptat e necesar ca publicul să dorească acest mesaj).Lipsa de pregătire sau abilitate de a stabili calea transferului. Efectul procesului comunicaţional este unul imediat şi uşor perceptibil (în cazul comunicării directe). bariere fizice (distanţa. Ed. efect pe care . El poate fi natural sau spectacular. Weltanschaung diferit).Lipsa educaţiei necesare pentru interpretarea informaţiei transferate. spaţiul). 6.106 Corina Rădulescu 4. Orice comunicare are loc într-un anume context. 62. Paradigmele comunicării. unei compatibilităţii – în cadrul procesului de relaţii publice – între codul unei anumite organizaţii şi codurile diverselor publicuri. volum precar de cunoaştere. într-un subcapitol de sine stătător. Barierele comunicării Având în vedere importanţa realizării unui acord. în timp.

educaţie. emotivitatea. astfel că persoane de diferite vârste. după opinia lui Stanton. bariere istorice (informaţia este invers proporţională cu timpul care desparte un anumit eveniment de comunicarea despre el). tradiţii. memoriei. după o altă clasificare: a. 3-4. El crede. 1995. . dificultăţile de exprimare. prejudecăţi). bariere geografice (distanţa în spaţiu). că lipsa de cunoaştere (cunoştinţe reduse). nu intră în „rezonanţă” cu acestea). temperamente etc. doar rădăcina altor bariere de comunicare: „Modul în care noi privim lumea este influenţat de experienţele noastre anterioare. Diferenţele de percepţie sunt. c. Comunicarea. pp. bariere psihologice (particularităţile percepţiei. Prin această afirmaţie. ocupaţie. h. d. bariere socio-psihologice (obiceiuri. Se observă că există o multitudine de factori care pot să se transforme în „bariere” în calea comunicării. bariere lingvistice (slaba cunoaştere a limbilor străine). b. la faptul că adultul – spre deosebire de copil – se „osifică” în prejudecăţile (angoasele) sale. Ştiinţă şi Tehnică. bariere statalo-politice (în funcţie de regimul politic care nu permite circulaţia informaţiei pe o scară mai largă). bariere de rezonanţă (informaţia nu corespunde întotdeauna nevoilor individului. sex. culturi. personalitatea puternică a emiţătorului şi a 26 Nicki Stanton.Comunicare şi relaţii publice 107 d. lipsa de încredere. Sau. bariere economice (lipsa mijloacelor financiare). convingerilor. precum şi a celorlalte caracteristici ce ţin de personalitate). de asemenea. vor avea alte percepţii şi vor recepta situaţiile în mod diferit”26. Nicki Stanton consideră că „individualitatea noastră este principala barieră în calea comunicării”. considerăm că autorul se referă în primul rând. Ed. f. naţionalităţi. e. bariere tehnice (lipsa tehnicii care să accelereze circulaţia informaţiei). g. lipsa de interes.

a orizontului cultural sau orizontului de viaţă. iar acesta de orizontul său de viaţă. pp. . de nedepăşit. imposibilă sau este întreţinută iluzia comunicării. de orizontul cultural al vorbitorului. Prin urmare. condiţiile de comunicare pot constitui bariere în calea comunicării. 90-94. actul comunicării diferă de la un individ la altul. trebuie să existe un limbaj / cod comun. ceea ce. În funcţie de natura limbajului. Pe de altă parte. Comunicarea va fi. Prin orizont de viaţă înţelegem totalitatea experienţelor unui individ (grup uman) circumscrise sistemului de trebuinţe şi mijloacelor de satisfacere a acestuia. precum şi de locul acesteia în cadrul civilizaţiei umane. ar trebui să existe un limbaj universal neutru care să mijlocească traducerea unor limbaje în altele. incompletă sau imposibilă. Pentru ca această îndoială să dispară. Pentru a se realiza o comunicare. 27 a se vedea în acest sens subpunctul tratat anterior. practic. Criza ideii de obiectivitate în cunoaştere determină o îndoială cu privire la posibilitatea comunicării. dar limbajul – după cum am reliefat mai sus (la structura comunicării) – nu înseamnă vocabular.108 Corina Rădulescu receptorului („ciocnirea personalităţilor”). la rândul său. dar un limbaj comun. socioprofesională. nefiind conştientizată diferenţa dintre limbaj şi vocabular. panamericanismul. fie depăşibilă prin strategii de tip imperialist. dar limbajul este diferit. este imposibil. panslavismul. rasismul) sau datorită convingerilor că actuala diversitate economico-politică. Comunicarea se realizează foarte rar sau nu se realizează niciodată atunci când există convingerea că alte orizonturi culturale sunt nesemnificative sau chiar inferioare (elitismul. putem întâlni un vocabular diferit. eurocentrismul. a concepţiilor despre lume (=Weltashaung). în acest caz. Sunt situaţii când există un vocabular comun. Să ne îndreptăm atenţia asupra câtorva dintre ele. sistem determinat de locul individului sau grupului în structura grupată a societăţii. Comunicarea devine incompletă sau la limită. dificultatea comunicării ţine de marea diversitate a limbajelor27. etnico culturală a lumii este fie o stare eternă a lumii. Conţinutul semantic al limbajului ţine.

nu există un limbaj comun. ceea ce determină continuitatea şi omogenitatea orizontului cultural. pag. socioprofesionale. de fapt. care duc la relativism în comunicare. pe cea de management) şi un prilej de disconfort în plan psihologic. în comunităţile închise. potrivit căreia cuvintele au un înţeles. clase sociale. lipsite de vreo semnificaţie intrinsecă (a se vedea caracterul arbitrar al semnului lingvistic comentat anterior. paradigme diferite. şi anume. la structura comunicării. În ciuda existenţei unui vocabular comun. ci şi de o cauză mai adâncă. de natura cunoaşterii. pag. Astfel de situaţii poate pot fi întâlnite în laboratoarele ştiinţifice din cadrul aceloraşi şcoli de gândire (unde instrucţia este relativ identică). partide politice. unde orizontul vieţii are o mare continuitate în timp. coordonata de comunicare va bloca cealaltă coordonată importantă. sexe. în această situaţie. Relativitatea comunicării nu ţine numai de incompetenţa lingvistică. de aceea de multe ori dialogul dintre doi interlocutori se realizează ca un „dialog al surzilor” în planul semanticii.Comunicare şi relaţii publice 109 Accidentele de comunicare ţin de competenţa lingvistică a vorbitorilor sau – în cazuri mai grave – de stările patologice. ele sunt. Repetăm. în procesul de relaţii publice. Situaţia ideală a comunicării presupune aceleaşi tehnici de problematizare şi aceeaşi organizare mentală. 70 şi necoincidenţa dintre codul transmiţătorului şi cel al receptorului. în ciuda credinţei inoculate de şcoală. Bineînţeles cele două cauze de bază ce duc la eşec în comunicare (le-am dezvoltat anterior) sunt: omniprezenţa zgomotului (a se vedea modelul comunicării de la Shannon şi Weaver. în lipsa unui limbaj neutru? . Cum este posibilă comunicarea când există limbi diferite. 90-94). precum şi de clivajele culturale. generaţii etc. El va însemna un prilej de conflict în planul pragmaticii (de exemplu. Limitele comunicării se manifestă şi în comunicarea dintre orice grupuri umane. etnice.

antropologie. ne sugerează o modalitate relativ simplă de a contracara efectele neplăcute ale „zgomotului”. În limbă.110 Corina Rădulescu Prin convertire. ce supravieţuieşte chiar şi în condiţiile în care toate celelalte riscuri de perturbare fizică a semnalelor au fost înlăturate). printr-un efort de acomodare. Altfel spus. dată fiind omniprezenţa bruiajului (măcar şi numai a celui psihologic. aproape întotdeauna. Paradigmele sunt modele de practică ştiinţifică. când avem de transmis cuiva la telefon un nume important. din ale căror iniţiale se compune acesta. Conceptul de paradigmă a fost impus în filosofia ştiinţei de către Th. Pe baza lor. în psihologie. Un plus de redundanţă asigură un plus de siguranţă în transmiterea întocmai a mesajului. Cât priveşte cea de-a doua piedică. cel ce se instruieşte învaţă să formuleze şi să rezolve probleme noi. Toate aceste substantive (ajutătoare) sunt redundante. dar şi cea personală a fiecăruia dintre noi. prin familiarizarea cu modul de a comunica al interlocutorului. sociologie. Subliniam mai sus că eşecul în comunicare e determinat în principal de două cauze: necoincidenţa codurilor folosite şi intervenţia zgomotului. nume de persoane foarte cunoscute. Kuhn şi el a intrat în ultimii douăzeci de ani în filosofia socială. nu sunt inutile din moment ce procedeul îl ajută pe interlocutorul nostru să recepţioneze mesajul exact în forma dorită de noi. şansele de-a o anihila total sunt minime. Prima deficienţă poate fi înlăturată (cel puţin parţial). De pildă. redundanţa este omniprezentă şi se observă că un nivel mai ridicat al ei se asociază. cu o posibilitate sporită de detectare şi înlăturate a erorilor. prin trecerea de la o paradigmă la alta a cel puţin unuia dintre interlocutori. redundanţa contribuie la detectarea şi corectarea erorilor de transmisie. inutile? Evident. deci. unul complex. Procesul de comunicare este. iar pentru o înţelegere mai profundă a lui este necesară o sumară trecere în revistă a modurilor şi mijloacelor de comunicare. Totuşi practica istorică. . convertire (cum precizam anterior). adică parazitare. însoţim rostirea cuvântului în cauză de enumerarea câtorva substantive proprii.

Consecinţele societăţii alfabetizate sunt individualismul. al cărei început McLuhan îl situează în Grecia antică după Homer. ca simţ.Comunicare şi relaţii publice 111 II. era tribalismului prealfabetic (faza culturii orale). al cărei mijloc de comunicare este vorbirea şi care privilegiază. mitică. c. tribală. audiovizuală (era Marconi) este un nou tip de arhaism. globală. o reîntoarcere la instantaneitate. După alţi cercetători.4. McLuhan insistă asupra separării nivelurilor afectiv-obiectiv. cele patru etape se reduc în fond la trei tipuri fundamentale de cultură (în funcţie de tehnicile de comunicare utilizate). era tiparului (1500-1900). specifică epocii moderne şi aflată în plină desfăşurare. Moduri şi mijloace de comunicare Marshall McLuhan. Ca şi LéviBrühl. Este etapa ce corespunde „gândirii sălbatice” a lui Lévi-Strauss şi „mentalităţii primitive” a lui LéviBrühl. Cultura vizuală. care au – după cum se ştie – un rol determinant în societate. era scrisului. 2. era electronică. Aceasta pentru că e o etapă mitică. centralismul şi raţionalismul. în „Galaxia Gutenberg” (1962). specializată. urechea. Cultura orală. d. Cultura electronică. care este legată de imprimat şi care privilegiază ochiul ca organ de simţ. şi anume: 1. Omenirea revine . b. 3. de tribalism. consideră că istoria omenirii se împarte în patru mari etape. criteriul de clasificare fiind mijloacele de comunicare. Aceste patru etape sunt: a. sincronic şi imploziv. iar nu factorii social-economici. Ea este o cultură mecanică. Vederea devine anestezic în raport cu celelalte simţuri. fragmentară.

intercomprehensiunea sunt pentru societate tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”3. La presse dans la société contemporaine.. 1962. comunicarea indirectă. un sat global”. Această cultură este. Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. o cultură superioară. . 3 Bernard Voyenne. Paris. Simţurile restabilesc între ele o coexistenţă raţională. Se manifestă o distanţare de individualism şi de cosmopolitism şi o revenire la „tribalism”. Ştiinţifică şi Enciclopedică. în Collection U. pp. Bernard Voyenne. b. de idei. Librairie Armand Colin. „marfa centrală este informaţia şi bunurile tangibile sunt pure accesorii ale mişcării informaţiilor”1. vom încerca să le caracterizăm succint pe fiecare dintre ele: 1. 11. Gina Stoiciu. ca mijloc de comunicare. p. d. deşi se manifestă o predominanţă a urechii. În continuare.. 31-32. comunicarea directă. Bucureşti. 1981. p. c. legată îndeosebi de utilizarea televiziunii. 1 2 Ion Haineş. 27. comunicarea multiplă. iar Bernard Voyenne preciza în continuare că „schimbul de informaţii. op.2 Un alt cercetător de prestigiu al mijloacelor de comunicare. în opinia lui McLuhan. comunicarea colectivă. de data aceasta sub formă de informaţii. „lumea tinde să devină o mare familie.112 Corina Rădulescu acum la stadiul de culegătoare de bunuri. consideră că există patru moduri de comunicare (în esenţă aceleaşi ca la McLuhan): a. Comunicarea directă Cum am precizat la început „a trăi în societate înseamnă a comunica”. cit. Ed.

feed-back-ul. Evident. de-a lungul mileniilor şi chiar astăzi. orală şi precizăm că. fiind condiţionată de obligativitatea existenţei unui sistem fizic de legătură între cei doi parteneri. Comunicarea directă este o formă completă de comunicare. sistem imediat reversibil.Comunicare şi relaţii publice 113 Actul comunicării se realizează prin mijloace de transmitere a informaţiilor de către o persoană spre o altă persoană. de către o persoană spre un grup de persoane sau de către un grup de persoane către alt grup de persoane. În cazul comunicării directe. Se realizează astfel conexiunea inversă. forma principală de comunicare între oameni este comunicarea directă. Ca un remediu al discontinuităţii au apărut (în societăţile mai puţin avansate din punct de vedere tehnic) anumite procedee empirice prin care se încearcă prelungirea comunicării directe prin retransmiterea mesajelor de-a lungul unui şir de indivizi. fără nici un intermediar. Ea este. cu un număr dintre aceştia din urmă. ceea ce pentru epoca modernă. fără a putea asigura continuitatea relaţiilor dintre ei. între parteneri se stabileşte un anume tip de relaţii. Este comunicarea interpersonală. prin mijloacele comunicării colective specifice „erei electronice”. o comunicare directă. al unuia simbolic (limbajul) cu condiţia ca această cheie să fie cunoscută de ambele părţi care comunică” Comunicarea are loc imediat. prin care raporturile dintre emiţător şi receptor se modifică. acest gen de comunicare poate sărăci sau deforma mesajul. de asemenea. a devenit o . Iată cum descrie Bernard Voyenne procesul comunicării directe: „O persoană – emiţător – intră în contact direct cu o altă persoană – receptor – sau. prin intermediul unui sistem de transmitere fizic. Toate celelalte tipuri de comunicare nu reprezintă decât substitute ale acesteia. eventual. primul devenind receptor. a dezinformării. un schimb permanent de idei. iar receptorul emiţător. care duce la apariţia zvonului. Ea este limitată în spaţiu şi în timp. E vorba de transmiterea în lanţ a unui mesaj. pe care sociologia le numeşte relaţii primare. adică a deformării mesajului. Are loc un dialog. dar şi reciproc.

Z v o R R R ’ R R 3 n ’ ’ R R ’ R ’ ’ ’ ’ ’ ’ ’ M E mţ ă it o e s a j r R e c e p t o R 2r R R ’ ’ ’ R ’ R 4 Schema comunicării directe (după Bernard Voyenne) – Apropierea fizică între emiţător şi receptor. fie sub forma referirilor directe (este vorba de capitolul rezervat structurii comunicării). a bătăliei pentru putere. – Transmitere în lanţ. Calitatea de cod a limbii a fost analizată (în . Comunicarea verbală: oralitatea Comunicarea verbală a fost (şi va fi) aproape continuu prezentă în discuţie. realizându-se ceea ce se cheamă „manipulare”.114 Corina Rădulescu modalitate esenţială a luptei politice. a. b. Comunicarea directă înseamnă: a. privire (comunicarea umană nonverbală). ca termen de comparaţie şi reper teoretic pentru analiza altor forme ale comunicării (ce urmează să le descriem în cadrul comunicării umane non-verbale). prin abaterea voită a atenţiei opiniei publice de la marile probleme ale contemporaneităţii la zone periferice sau cu caracter senzaţional. comunicare prin cuvânt (comunicarea verbală – de care ne-am ocupat în mod special în capitolul anterior). fie în arierplan. comunicare prin gest. sistemul e imediat reversibil.

arbitrar / motivat. Dihotomia astfel stabilită ar trebui să poată servi la trasarea graniţelor dintre domeniile lingvisticii şi teoriei comunicării. Există mai multe tipuri de comunicare orală. Pentru lingvistul Ferdinand de Saussure (1857–1913). pag. Intervenţia este exprimarea unui punct de vedere personal. sincronic / diacronic. toastul şi discursul. în faţa unui auditoriu. Actualizarea limbii se realizează sub forma vorbirii. 77-94). ocazionale. Toastul este un discurs foarte scurt. care le permite acestora exercitarea facultăţilor limbajului. prin care se exprimă urări (cu prilejul unei mese festive). Din categoria cuvântărilor cu caracter academic fac parte conferinţa. Cel . ştiinţifice. lecţia publică sau prelegerea. alocuţiunea. având o formulă de început şi de sfârşit. dihotomia saussuriană fundamentală. Distincţia dintre limbă şi vorbire constituie. prilejuită de un eveniment festiv. culturale. după cum se ştie. cu argumente. Alocuţiunea este o comunicare scurtă. spontană. într-o discuţie liberă. ce constituie latura concretă. Discursul sau cuvântarea este comunicarea prin care se susţine. ocazie cu care s-a insistat şi asupra arbitrariului semnului lingvistic şi asupra faptului – cu consecinţe deosebit de importante pentru procesul comunicării – că înţelesurile cuvintelor nu se află decât în mintea vorbitorilor şi nicăieri altundeva. o problemă. cu mare încărcătură afectivă. căreia i se subordonează toate celelalte opoziţii evidenţiate de lingvistica structurală (formă / substanţă. de manifestare practică a posibilităţilor lingvistice ale indivizilor. limba constituie un sistem existent în mod virtual în conştiinţa unei comunităţi umane determinate sub forma unui ansamblu de reguli şi convenţii acceptate tacit de membrii corpului social.Comunicare şi relaţii publice 115 subcapitolele anterioare. fiecare cu trăsăturile sale caracteristice: intervenţia. o idee. sintagmatic /paradigmatic etc). solemne. Discursurile pot fi: politice. în cinstea cuiva. argumentat. prin ridicarea paharului. Vorbirea este o paradigmă a tuturor celorlalte forme de comunicare.

Dacă vom alătura definiţiile celor trei discipline vom observa suprapunerile de preocupări. Revenind la comunicarea verbală. Există. Omul este zoon politikon. Expresie directă a reacţiei la schimbări concrete din mediul exterior sau din propriul organism.dar. comunicarea dintre oameni nu va fi niciodată totală. dar fără comunicare nu poate exista omenire. în general. atunci când definea omul ca zoon politikon pornind tocmai de la graiul articulat (pe care animalele nu îl au). O altă trăsătură ce caracterizează comunicarea verbală este productivitatea (se foloseşte şi termenul de creativitate când e vorba de scriitorii de excepţie). de felul celui pe care se bazează vorbirea umană. omul când vorbeşte nu repetă întocmai. La acest fapt se referea Aristotel în antichitate. pragmatica însăşi întâmpină dificultăţi în a-şi preciza locul în raport cu sociolingvistica şi cu psiholingvistica. ci construieşte de fiecare dată secvenţe a căror paternitate îi aparţine. Conceptul se referă la capacitatea oricărui vorbitor de a enunţa fraze alcătuite de el însuşi în chiar clipa rostirii lor. „graiul” animalelor este lipsit de detaşarea necesară pentru instituirea unui sistem convenţional de semne arbitrare. ce o deosebeşte net de toate sistemele de semnalizare sonoră întâlnite în lumea animală. subliniem caracterul ei simbolic. Dar. pe când cel de-al doilea ar avea în vedere tocmai acest ultim aspect. Faptul că această trăsătură îi oferă utilizatorului posibilitatea de a construi orice fel de enunţuri . obiective şi metode de cercetare din momentul definirii sale de către Charles Morris. adică acel animal social înclinat către sociabilitate şi comunicare. propice obiectivării emiţătorului. şi formule prefabricate pe care le reproducem în situaţii fixe. cu care are multe puncte comune. Paradoxal. fără referire la rolul jucat de acestea în procesele de interacţiune concretă dintre locutori). lingvistica actuală se arată tot mai interesată de teritoriul şi problematica pragmaticii (semiotica a evoluat considerabil ca arie de interes.116 Corina Rădulescu dintâi s-ar limita la studiul limbii ca atare (=anatomia şi fiziologia sistemelor de semne lingvistice. în 1938). desigur.

Comunicare şi relaţii publice 117 doreşte. N. Din acest punct de vedere. ci îl poate doar deştepta în mintea interlocutorului. Minciuna răspunde şi ea unor necesităţi de ordin personal sau social. pentru a prelungi o relaţie etc. cu condiţia ca el să se afle deja acolo. forma sonoră sau grafică nu poate transmite sensul dorit. Kapferer despre zvon). deziderat. acesta este şi primul pas ce trebuie obligatoriu făcut de ambele părţi (organizaţie şi publicuri). Kapferer observă că zvonul devine supărător tocmai pentru că se poate adeveri. pentru a avea succes în ceea ce-şi propun. creează câmp liber pentru manifestarea unor produse neplăcute ale comunicării umane. la urma urmei. atragem atenţia încă o dată asupra faptului că. Se poate minţii în vederea obţinerii unor avantaje materiale. cele două nu se suprapun. cât şi pe cea de a relata despre evenimente şi situaţii in absentia. deoarece. dar către care trebuie să se tindă prin eforturi conştiente. De altfel. sau pentru a forţa pătrunderea într-un mediu social dorit. ocupându-se de elementele ce conferă unitate limbii. În acest sens. Ambele au făcut obiectul studiilor de specialitate (este vorba despre lucrările de referinţă ale Sisselei Bok despre minciună şi ale lui J. norma academică abstractă în defavoarea varietăţii modurilor de exprimare . pag. şi anume: minciuna şi zvonul. de neatins. atâta vreme cât există zvonuri care se confirmă. Consecinţe importante asupra comunicării verbale are caracterul arbitrar al semnului lingvistic (analizat în amănunt în cadrul structurii comunicării. dovedit de însuşi faptul că un acelaşi semnificat este redat în limbi diferite prin semnificanţi diferiţi. cea mai importantă „axiomă” a comunicării recomandă familiarizarea şi apoi acomodarea cu codul partenerului de dialog. 90-94). Înţelegerea dintre vorbitori depinde prin urmare de măsura în care ei acordă aceleaşi semnificaţii cuvintelor. privilegiază denotaţia în detrimentul conotaţiei. O dată ce între aspectul cuvântului şi înţelesul său nu există o legătură naturală. lingvistica e de mai puţin folos. în procesul relaţiilor publice.

În realitate. Dacă atâţia mari întemeietori de religii (Buddha. pe când oralul este domeniul retuşabilului şi al sensurilor negociabile între parteneri coprezenţi. Ed. Conversaţia – structuri şi strategii. nu avem nici un motiv să plasăm comunicarea orală pe o poziţie inferioară în raport cu cea scrisă. Cuvântul rostit acţionează incomparabil mai puternic. All. . utile – într-o anumită doză – în persuasiunea publicurilor) nu este vorba de efectul cuvântului. dimpotrivă. p. Desigur. 1995. se realizează aproape fără excepţie prin intermediul canalului verbal. dacă ne gândim că cea dintâi este incomparabil mai eficace ca liant social decât cea de a doua. Bucureşti. hipnoza reală. Oralitatea prezintă. indusă în condiţii de laborator scrupulos controlate. întrucât „scrisul implică formulări definitive. precum şi filosofi 4 Ionescu-Ruxăndoiu Liliana. nu mai puţin decât scripturalul. pe care numai comunicarea scrisă e îndreptăţită să o reprezinte. în general. iar toţi ceilalţi stimuli să reprezinte „zgomotul de fond”). care exclud negocierea sensurilor între emiţător şi receptor (aceştia putând fi separaţi prin mari distanţe spaţiale şi/sau temporale). înzestrat cu puteri neasemuit mai mari decât ale celui dintâi. în asemenea cazuri (repetăm.118 Corina Rădulescu individuală. Domeniul predilect de analiză al lingvisticii îl reprezintă textele scrise. datorită intervenţiei factorilor extra – şi paralingvistici şi a influenţei decisive a cadrului situaţional. Mahomed). ci al cuvântului rostit. un sistem propriu de reguli şi norme. Să ne gândim numai câţi oameni se convertesc la o credinţă nouă citind o carte şi câţi ascultând cuvintele unui om. ba chiar. Dincolo de nivelul metaforic.4 Există prejudecata că oralitatea ar constitui o abatere de la norma lingvistică. Iisus Hristos. generator nu o dată de efecte hipnotice (magnetism util în persuasiunea publicurilor – dacă e vorba de relaţiile publice). Hipnoterapeuţii se bazează în primul rând pe acţiunea sugestivă a cuvintelor (cuvintele hipnotizatorului trebuie să devină singurele semnale de comunicare. posedă un magnetism. 8. doar că sensibil mai bogat şi mai complex.

dacă lingvistica pune accentul pe unitatea limbii. suspensia. menite să reducă falia dintre cele două forme ale comunicării verbale. în cadrul comunicării indirecte şi a celei multiple. Scopul unui discurs verbal este acela de a convinge şi de a emoţiona. cum ar fi: gesturile. repetiţiile.Comunicare şi relaţii publice 119 (Socrate) nu ne-au lăsat nici un rând scris este şi pentru că ştiau că lucrurile stau exact invers decât par la prima vedere: fixarea grafică a învăţăturii este cea care o sărăceşte şi simplifică prin pierderea multitudinii de conotaţii şi nuanţe pe care numai oralitatea e capabilă să le transmită. cu precădere. Pentru aceasta. asupra diversităţii. exclamaţia. dar nu numai de acesta. precum şi procedeele stilistice.Hr de Aristofan din Bizanţ (cca 260–181). multă vreme aleatorie. determinate atât de varietatea statutelor locutorilor (vârstă. etc. Primele semne de punctuaţie au fost introduse încă din secolul al III-lea î. pauzele. tăcerile. mimica. debitul verbal. se va generaliza însă de-abia după apariţia tiparului (vom discuta acest fapt pe larg. sociolingvistica (ce prezintă interes maxim pentru relaţiile publice) insistă. modulaţiile tonului. dubitaţia.). accentele. replicile în suspensie. aluzia. Trăsăturile lor sunt dependente de caracterul canalului de comunicare. nivel cultural. Folosirea lor. profesiune. reticenţa. vorbitorul trebuie să respecte regulile logicii formale (logica aristotelică). deprecaţia etc. cât şi de contextul în care se . apostrofa. Cum precizam mai sus. În discursul oral intervin elemente ale comunicării non-verbale. ambiguitatea etc. Tocmai pentru că erau conştienţi de importanţa pentru comunicare a elementelor paraverbale. prin care se realizează expresivitatea comunicării: interogaţia şi invocaţia retorică. În pofida unor astfel de inovaţii. părintele alexandrin al criticii de text şi exegetul eminent al lui Homer. sex. marcate de apariţia tiparului). distanţa ce le desparte rămâne considerabilă. enunţuri incomplete. autorii şi copiştii de manuscrise au simţit nevoia unor semne grafice destinate marcării intonaţiei.

dacă denumim varietate orice ipostază concretă a limbii comune. Provenit din teatru. sociolectele – varietăţi sociale şi dialectale – varietăţi regionale. 147. şi Ped. Did. Sociologia limbii – o ştiinţă interdisciplinară pentru studiul limbii în societate. idiolectele desemnează varietăţi individuale. În cadrul unui nivel determinat al piramidei stilurilor. în Liliana Ionescu-Ruxăndoiu şi Dumitru Chiţoran. de genul argoului sau al limbajelor profesionale). Bucureşti. În concluzie. 6 Joshua Fishman. p. definit de Joshua Fishman6 ca o varietate a limbii semnificativă pentru grupul considerat şi care integrează trăsăturile comune ale idiolectelor membrilor acestuia. 1975. Un al treilea termen din aceeaşi serie este dialectul. deşi un lingvist de talia lui Roman Jakobson a pus la îndoială utilitatea noţiunii de idiolect. Didactică şi Pedagogică. 284.5 Fenomenul nu poate fi trecut cu vederea. pe lângă varietăţile regionale ale unei limbi şi pe cele sociale. ce corespund rolurilor pe care vorbitorii le joacă într-un context dat. 1975. el încearcă în felul acesta să sublinieze o dată în plus caracterul arbitrar al semnului lingvistic.120 Corina Rădulescu desfăşoară interacţiunea. Sociolingvistică – orientări actuale. Desigur. atunci când afirma (citat enunţat şi în capitole anterioare): „în limbă nu există proprietate privată: totul este socializat”. obiect al geografiei lingvistice (deşi în concepţia lingviştilor americani noţiunea de dialect cuprinde. Din această categorie fac parte registrele de exprimare. echivalentul idiolectului este sociolectul. p. Ed. conceptul de rol ocupă o poziţie aparte în sociologia 5 Apud. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu şi Dumitru Chiţoran. . La nivel de grup. definit drept: „inventarul deprinderilor verbale ale unui individ într-o anumită perioadă a vieţii sale”. Diversitatea situaţiilor de comunicare dă naştere unor distincţii între modurile de adresare orală. Sociolingvistică – orientări actuale. variaţiile de exprimare verbală de la un vorbitor la altul sunt reflectate prin intermediul conceptului de idiolect. Ed.

de spectatori. vis-à-vis de conceptul de rol. Primul tip se asociază situaţiilor în care obiectivele urmărite de participanţi sunt precis delimitate. caracterul stabil sau variabil al rolurilor depinde. adică a registrului comunicării. Fără precizarea relaţiei de rol dintre persoanele care interacţionează. rolul de fii (în raport cu părinţii noştri). pericol cu atât mai mare atunci când abordăm o limbă străină. alegerea varietăţii lingvistice adecvate întâlnirii. în care pentru a se ajunge la stăpânirea tuturor registrelor este necesară o practică îndelungată (din acelaşi motiv ar arbitrariului semnului lingvistic. gesturi. Confundarea sau amestecul registrelor poate constitui o sursă de neplăceri. putem juca. Acţionând într-un cadru cu caracteristici date. comportarea comunicaţională se conformează întru totul statutului social. are de suferit. de părinţi (în raport cu copiii). societăţile tradiţionale sunt caracterizate printr-o strictă compartimentare a rolurilor. cumpărarea unui obiect. de-a lungul unei singure zile. într-o măsură hotărâtoare. de natura tranzacţională sau personală a interacţiunii. de subalterni (în raport cu şefii). De fapt. pe care le alternează după împrejurări. discurs verbal etc. el stând la temelia unei viziuni dramaturgice asupra comportamentului social. de pacienţi. De pildă. este subliniată importanţa cunoaşterii corecte a segmentului de public căruia urmează să i te adresezi. În acest caz. de prieteni. Se observă că. în contrast cu cele moderne. de cumpărători. solicitarea unui serviciu etc. deci al importanţei codului în structura comunicării). dacă ne plasăm în contextul relaţiilor publice) etc. de pietoni (constituind în felul acesta tot atâtea categorii de publicuri. de discipoli.) deduse din practica interacţiunii sociale. pe care îl selectează din multitudinea modurilor de exprimare diferite învăţate de individ pe parcursul vieţii. în relaţiile publice. pe rând.Comunicare şi relaţii publice 121 contemporană. Rolul este deci factorul determinant în stabilirea registrului. indivizii adoptă atitudini şi comportamente (îmbrăcăminte. unde democratizarea relaţiilor sociale a antrenat şi o fluiditate mai mare a acestora. drepturilor şi obligaţiilor ce revin fiecăreia dintre persoanele .

Alegerea corectă a registrelor presupune respectarea unor reguli pe care cercetătorii le numesc reguli de alternanţă şi care predictează selecţia dintre mai multe forme de exprimare în funcţie de specificul situaţiei de comunicare. Important este să se salveze congruenţa situaţiei printr-un comportament verbal deopotrivă adecvat contextului şi înzestrat cu o anumită coerenţă interioară. extrem de codificată e numită diglosie. un acelaşi vorbitor (în particular. cursuri universitare. oricât de apropiate ar fi relaţiile personale dintre un funcţionar şi ministrul său. Astfel. altminteri situaţia este incongruentă.122 Corina Rădulescu implicate în negociere. într-un discurs de recepţie la Academie. să adopte un cu totul alt registru. o dată plasaţi într-un cadru oficial. dar şi corespondenţei dintre oamenii culţi. Utilizarea unei variante „înalte” a limbii naţionale. De pildă. Ansamblul alcătuit din relaţiile de rol. ceea ce nu îl va împiedica însă ca.V. Între aceşti trei parametri este necesar să subziste o anumită compatibilitate. În unele limbi are loc o polarizare a acestor variante sub forma opoziţiei dintre un idiom oficial şi unul colocvial. Aceste reguli stabilesc compatibilitatea dintre un registru lexical dat şi un anumit tip de discurs. specialistul în relaţii publice) trebuie să stăpânească mai multe coduri şi subcoduri lingvistice diferite. În concluzie. interacţiunea personală presupune manifestări comportamentale mult mai libere. pentru a putea „interpreta” mai multe roluri distincte. cu infime excepţii. cu schimbări frecvente ale raportului de forţe dintre participanţi. emisiuni de ştiri de la Radio şi T. cel dintâi va fi obligat să se adreseze celui de-al doilea în conformitate cu relaţia de rol dintre subaltern şi şef.. cât şi sub aspect fonologic. morfologic şi sintactic. folosirea termenilor de argou şi a regionalismelor. într-un alt context. cu caracteristici deosebite atât în plan lexical. În schimb. regulile de alternanţă exclud. cadrul şi momentul interacţiunii poartă numele de situaţie de comunicare. Varianta „joasă” a . ea este rezervată manifestărilor publice de tipul discursuri politice.

concluzii definitive. În toate aceste limbi. nu putem trece cu vederea faptul că. profesorul canadian Marshall McLuhan defineşte (cum am enunţat deja) prima fază din istoria civilizaţiilor umane ca faza civilizaţiei arhaice. în greaca modernă. în emisiunile de teatru popular etc.” La rândul său. de la imitarea realităţii la simbolizarea ei. de la necesităţi expresive la necesităţi comunicative. de la semnal la semn. Având de tratat comunicarea prin cuvânt. în caricaturile din ziare. în germana elveţiană. dintre toate. Astfel. de la sunete nearticulate la sunete articulate.d. teoria originii convenţionale a limbajului. Lucia Wald concluzionează cu privire la acest aspect: „originea vorbirii nu poate fi privită ca un act unic.Comunicare şi relaţii publice 123 limbii naţionale este utilizată în familie. el se integrează direct şi spontan în cadrul său natural şi în grupul său social (în tribul său). teoriile sociologice. în cursul cărora s-a trecut de la predominarea afectului la predominarea raţiunii. ci ca un proces de lungă durată. în conversaţiile cu persoane de rang social inferior.m. teoria priorităţii limbajului gestual.a. care a parcurs mai multe faze. teoria darwinistă a evoluţiei speciilor. acela care corespunde în modul cel mai natural comunicării cu semenii săi prin limbajul vorbit. nici astăzi. Situaţiile de diglosie cele mai cunoscute se întâlnesc în limba arabă. Ea se caracterizează printr-o dominantă a expresiei orale şi a percepţiei auditive. ş.) au fost cristalizate şi ele se pot grupa în câteva direcţii. auzul fiind. teorii psihologiste. fără a se trage. de la global la diferenţiere. variantele „înaltă” şi „joasă” sunt puternic divergente şi clar delimitate atât din punct de vedere funcţional. Această primă fază a comunicării sociale . McLuhan porneşte de la ideea că omul foloseşte în mod spontan cele cinci simţuri ale sale. diversele teorii pe această temă (teoria revelaţiei. fără scriere. problema originii vorbirii a reprezentat în timp (şi reprezintă încă) obiectul unor numeroase cercetări. Cu toate acestea. în producţiile folclorice. În cartea sa din 1973 – „Sisteme de comunicare umană”. faza culturii orale. cât şi structural.

teoreticianul deosebeşte o trăsătură fundamentală. Dialogul realizează cel mai bine feedback-ul şi. gândirea înfloreşte liber şi rămâne apropiată de concret. pândesc. omul primitiv trăia într-un univers acustic. . Pe această linie a deosebirilor dintre om şi animal. 12. al rostirii. mijloc şi scop. Ideea vine vorbind. prin intonaţie. Astfel. Omul este însă prin esenţa sa o fiinţă dialogală. pp. specifică numai omului. Prin urmare. cu sine însuşi. nu contrazic. o dilatare a unuia dintre ele: auzul. 1983. ceea ce a provocat o rupere a echilibrului dintre simţuri. atacă. iar cuvintele capătă o forţă magică prin care universul este sacralizat – afirmă autorul. mimică şi gesturi. prin meditaţie. echilibrul dintre individual şi social. p. capacitatea de a dialoga: „Animalele reacţionează la semnale. În această fază. este singurul mijloc de comunicare capabil să păstreze un oarecare echilibru între sensibilitate şi intelect”.” Dialogul reprezintă esenţa limbajului. iar acestea determină. omul este rob al gurii. Henri Wald7 afirmă în legătură cu cele spuse mai sus: „Afectivitate şi inteligenţă au şi celelalte fiinţe. Introducere în teoria comunicării.8 „Desfăşurându-se atât în prezenţa vorbitorului cât şi a ascultătorului. Ion Haineş. nu răspund la întrebări. care presupune o armonie ideală a simţurilor. intelect are însă numai omul. accent. deoarece numai el a reuşit să vorbească”. dar nu dialoghează. dialogul. Ed. în cartea sa Galaxia Gutenberg. totodată. În faza culturii orale. martor al vorbirii sale. la rândul lor. Saltul din lumea auditivului în lumea vizualului este saltul cel mare care se produce. mijloacele de comunicare apar ca prelungiri ale simţurilor fiinţei umane. Cartea Românească. Marshall McLuhan consideră că putem vorbi despre o condiţie ideală a omului. nu se întreabă. Numai omul este capabil să dialogheze cu ceilalţi. El 7 8 Henri Wald. predominanţa unui anume organ de simţ al omului. 26-27. dar omul se schimbă în funcţie de mijloacele de comunicare.124 Corina Rădulescu este denumită şi faza culturii tribale. afectiv şi raţional. prin conversaţie. Ele comunică între ele.

mijloacele non-verbale. Dialogul – cum bine îl defineşte filosoful român Vasile Tonoiu. b. Structura oricărui discurs presupune – conform elocinţei clasice – un exordium (prin care se urmăreşte captarea atenţiei şi a bunăvoinţei). b. starea sufletească. c. Aşa cum reiese din cursul lui Ion Haineş „Introducere în teoria comunicării”. auditoriul (gradul lui de cultură). riguros organizată. în care se enunţă o temă. Trebuie.m. în cartea sa „Omul dialogal” (unde aduce un omagiu lingvistic fiinţei vorbitoare). de comunicare (asumarea reciprocă a unei soluţii).Comunicare şi relaţii publice 125 presupune o confruntare liberă de păreri. de influenţare (intenţia de a schimba opinia interlocutorului). Discursul este comunicarea orală a unui mesaj într-o formă unitară. talonată uneori de o contratemă. capacitatea de a pune întrebări şi de a primi răspunsuri. de asemenea. Prin forţa . Comunicarea umană non-verbală Faptul că şi-a creat un mod de comunicare ce îi aparţine în exclusivitate – limbajul articulat – nu l-a împiedicat pe om să utilizeze. o concluzie a întregului discurs. o demonstraţie a caracterului democratic al relaţiilor dintre parteneri. şi încă pe scară largă. deosebit de importante sunt condiţiile desfăşurării lui: intenţia. pentru ca în recapitulatio să realizeze o peroraţie. ca artă producătoare de persuasiune. adecvarea la subiect ş. care intră în sfera retoricii. În toate tipurile de dialog. un schimb dialectic de argumente. urmată de laitmotive şi de argumentatio) prin care oratorul îşi desfăşoară forţa cuvântării. există mai multe tipuri de dialog: a. o naratio (o expunere. reprezintă vocaţia constituţional umană a comunicării interpersonale reciproc îmbogăţitoare. contextul. să facem distincţia între dialog (schimb dialectic de argumente) şi discurs.d. de informare reciprocă (atunci când poziţiile partenerilor coincid).a.

1973. şi anume: „orice mişcare corporală. dar compensează acest lucru. în ceea ce priveşte. ţine mai mult de simbol şi mai puţin de semn). de gradul de cultură şi civilizaţie (sunt mai numeroase la populaţiile tribale decât la cele civilizate). Limbajul gesturilor9 În cartea sa „Sisteme de comunicare umană”. Din cercetările întreprinse de 9 Lucia Wald. de spaţiul geografic (mai frecvente la meridionali decât la cele nordice). imaginând dispozitive artificiale pentru care necuvântătoarele ar avea motive să ne invidieze). Ed Ştiinţifică. Pentru Quintilian. În cadrul acestui limbaj. Sisteme de comunicare umană. Gradul de folosire a gesturilor diferă în funcţie de vârstă (ele sunt mai frecvente la copiii decât la adulţi). Lucia Wald ne oferă o definiţie a gestului. Comunicarea umană non-verbală se realizează pe următoarele căi: 1. Bucureşti. în sens larg. autoarea distinge gesturile propriu-zise – mişcări ale extremităţilor corpului (cap. de subliniere sau evidenţiere a expresiilor sonore. comunicarea luminoasă. capabil de a se substitui vorbirii sonore. involuntară sau voluntară. de gradul de afectivitate al comunicării. braţe. purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă”. de exemplu. 128. în special ca acţiune dramatică”. Faţă de limbajul sonor. . prin faptul că posedă un grad mare de universalitate (=are un caracter arbitrar mai mic. degete) şi mimica – mişcări ale muşchilor feţei. Gesturile constituie un mijloc auxiliar. de pildă. Pantomima reprezintă „un sistem organizat de gesturi şi mimică. gesturile reprezentau o limbă internaţională.126 Corina Rădulescu împrejurărilor nu toate s-au putut bucura de o dezvoltare egală. p. şi pentru motivul că organismul uman nu dispunea de posibilităţi fizice comparabile cu cele ale unor animale. cromatică sau electrică (dar în toate aceste domenii ingeniozitatea umană a compensat zgârcenia naturii. limbajul gesturilor are un randament mai redus.

vârstă şi temperament. o multitudine de semnificaţii. cum ar fi grecii. s-a ajuns la concluzia caracterului convenţional al gesturilor (mai redus însă decât în cazul limbajului verbal).când gesturile reprezintă un auxiliar al limbajului sonor. Pentru anumite domenii de activitate. al . reprezintă – temporar sau permanent – unicul mijloc de comunicare. muzica (dirijatul. există două situaţii tipice de folosire a gesturilor. indienii. cinematografia (filmul mut). În genere. pentru teatrul romantic. teatrul (pantomima). De exemplu. Lucia Wald dă şi exemple în acelaşi sens: scoaterea limbii înseamnă în multe părţi ale globului batjocură. turcii. . ca manifestări gestuale care diferenţiază oamenii în funcţie de aria geografică şi gradul de cultură. şi anume: . pentru arta pantomimei. Se vorbeşte în ultimul timp tot mai mult despre regulile de politeţe. balet. într-un limbaj specific.când gesturile. în timp ce în Tibet este semn de respect. în cadrul căreia. etc. la unele popoare. de mare intensitate. Acelaşi lucru e valabil şi pentru arta spectacolului. dar mult mai mic. dinamica corporală. care contribuia la impresionarea şi convingerea afectivă a receptorului. din motive sociale sau patologice. înclinarea capului înseamnă nu. tragedia greacă. baletul). Alături de kinezică (kinetică) – ştiinţa care studiază limbajul trupului. poate şi pentru că de cele mai multe ori codul respectiv este cunoscut de ambele părţi. ca şi expresia feţei. În antichitate exista arta oratorică. unde „limbajul trupului”. cum ar fi oratoria. iar scuturarea lui da.Comunicare şi relaţii publice 127 specialişti. există şi în cazul lor un caracter convenţional al comunicării (cum de altfel am precizat mai sus). bulgarii. alături de cuvânt. salut. mimica „comunică”. deci invers decât la noi. E adevărat. datorită faptului că aceeaşi mişcare poate avea semnificaţii diferite sau chiar opuse la diferite popoare. despre etichetă despre „limbajul trupului”. gestul avea o extraordinară funcţie estetică şi expresivă. gestul capătă un rol fundamental.

de genul intonării unor cântece de luptă. întrun mod nu mult diferit de cel al haitelor de lupi în căutare de pradă. Dacă urmărim comportarea pe plajă. Edward Hall observă că aceste distanţe de interacţiune variază după distanţele sociale. asociaţiile de orice fel simt nevoia de a-şi delimita zona de acţiune. socială şi publică precum şi maniera în care îşi construieşte şi organizează microspaţiul. la mare. Desmond Morris distinge trei tipuri principale de teritoriu: tribal. cât şi în manifestările familiei atunci când ea se află în deplasare. dar mai ales după cultura de apartenenţă. în concordanţă cu evoluţia raporturilor sociale. Caracterul tribal al teritoriilor colective se observă şi în apariţia în spaţiul acestora a unor manifestări „primitive”. până la partidele politice. T. pe care îl consideră inviolabil. New York. ci mult mai 10 Hall E. proxemica (proxemia – din englezescul proximity = apropiere. marcându-şi teritoriul şi apărându-l prin mijloace specifice. îşi stabileşte distanţele faţă de ceilalţi oameni în cadrul vieţii cotidiene. Dimpotrivă. În ceea ce priveşte teritoriul tribal. manifestările sale s-au diversificat şi nuanţat. după prejudecăţile indivizilor. Trăsăturile teritoriului familial sunt perceptibile atât în modul de organizare a locuinţei. dar prima grijă a membrilor ei este aceea de a-şi delimita şi marca un teritoriu. Antropologul american Edward Hall înţelege prin proxemică modul în care omul percepe şi îşi structurează spaţiul. Din acest punct de vedere. 1966. la munte. Următorii veniţi nu se vor aşeza niciodată în imediata vecinătate. vom observa că cea dintâi familie sosită în zori la plajă are libertatea de a se aşeza absolut oriunde doreşte. Doubleday& Co. .128 Corina Rădulescu comunicării prin gest şi mimică – a apărut o nouă ştiinţă. în esenţă. toate grupurile. familial şi personal. distanţele de interacţiune personală. vecinătate). The Hidden Dimension. că instinctul teritorial – atât de important în viaţa animalelor – e departe de a fi dispărut la om. de la bandele de răufăcători..10 Proxemica afirmă.

ca un veritabil cuib.T. pe măsura aglomerării plajei. Relaţia sexuală şi lupta sunt singurele . după cum urmează: d. Comunicarea tactilă şi cea olfactivă ocupă aici un loc privilegiat. ochiul adaptându-se cu dificultate apropierii excesive. Aceştia au delimitat patru zone caracteristice. distanţele dintre „proprietăţile” familiale scăzând treptat. contactul ocular este. de preferinţă. Dintre toate tipurile de spaţii menţionate. casa tradiţională japoneză. Grădina din faţa casei constituie nu atât un obstacol. cel personal s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor. prin simpla deplasare a unor panouri mobile se modifică distribuţia încăperilor şi unde. fiecare dintre ele fiind subîmpărţită la rândul ei în câte două subzone. şi ipostaza imobilă – casa de locuit. ipostaza mobilă a lui – constând în învelişul invizibil al automobilului în care se deplasează familia aflată în week-end. rămânând practic locului. Zona intimă. Ca şi în cazul relaţiilor interpersonale. Rolul vorbirii este mult diminuat. funcţionează aici aşa numitul principiu al „locului central”. Acesta constă în alegerea.Comunicare şi relaţii publice 129 departe. În distribuţia încăperilor acestui tip de cămin familial. de către persoana venită mai târziu a poziţiei mediane între locurile deja ocupate. după Hall. în care. ea fiind protejată de câteva linii de fortificaţii succesive. Se întinde de la suprafaţa epidermei noastre până la o distanţă de cca 45 cm de aceasta. în general. cea a dormitoarelor este amplasată la etaj. La polul opus se plasează. Teritoriul familial e reprezentat prin două ipostaze. Subzona apropiată se întinde între 0–15 cm. cât un spaţiu a cărui străbatere îl obişnuieşte pe vizitator cu gândul că a pătruns pe un teritoriu în care libertatea sa de acţiune este îngrădită. Hall vede în locuinţa europeană din secolele XIII–XX paradigma a ceea ce el numeşte „spaţiile cu organizare fixă”. E. exemplu tipic de „spaţiu cu organizare variabilă”. slab. şi anume. zona cea mai intimă. îţi poţi schimba tipul de activitate.

60 m).25–3. demografici. distanţa personală este mai mare în cazul locuitorilor de la ţară decât în cel al orăşenilor.60 m) adaugă două conotaţii noi: sublinierea distanţei ierarhice şi nevoia de linişte. Cea dintâi. biroul. De exemplu. iar . obligaţi să trăiască în spaţii mai aglomerate. Zona socială (1. g.20 m) presupune comunicarea verbală cu o voce plină şi clar decupată pe fondul eventualelor zgomote de fond. În subzona îndepărtată ne simţim mult mai în largul nostru. Cuprinde. Subzona îndepărtată (2. Frontiera interioară a teritoriului social este marcată prin amplasarea de obiecte tampon: ghişeul. la rândul ei. Subzona apropiată (1. limitele menţionate ale zonei personale nu sunt aceleaşi în toate mediile. taraba etc. Este spaţiul negocierilor impersonale. o subzonă apropiată (45–75 cm) şi una îndepărtată (75– 125 cm). temperamentali. Transgresarea limitelor stabilite se încarcă întotdeauna cu o anumită semnificaţie.130 Corina Rădulescu raporturi interumane compatibile cu această distanţă minimală. Desigur. dar ponderea comunicării verbale creşte şi contactul ocular devine mai bun. ci ele variază în limite destul de largi.20–3. e. Ea se adresează unei colectivităţi. Mesajele transmise sunt aproape în exclusivitate afective sau puternic colorate afectiv. Toate trăsăturile comunicaţionale menţionate sunt împinse aici la limită. f. În cadrul ei comunicarea îşi pierde aproape total caracterul interpersonal. presupune un grad ridicat de familiaritate între comunicatori.25–2. Ea corespunde distanţei obişnuite dintre doi oameni ce conversează pe stradă. în funcţie de parametrii psihologici.60 m). Mesajul olfactiv al interlocutorului rămâne perceptibil şi atingerea oricând posibilă. al relaţiilor de serviciu din care elementul de intimitate a fost total înlăturat. Zona publică (peste 3. socio-culturali. societăţile şi culturile. Zona personală (45–125 cm).

soţul sau soţia. o distanţă sau un spaţiu necesar securităţii sale personale. 1995. Zona intimă este cuprinsă între 15–46 cm. p. Astfel.11 Autorul demonstrează la rândul său faptul că. personală. „Tot aşa cum limbajul verbal diferă de la o cultură la alta. p. Tocmai amploarea acestui feedback distinge subzona apropiată (3. Allan Pease. 33. relaţia profesor – elevi în timpul orelor de curs) şi la un nivel foarte scăzut în cel de al doilea (de exemplu. fiecare individ are o arie personală de securitate. în cadrul limbajelor non-verbale. .Comunicare şi relaţii publice 131 discursul este mai formalizat. 17. Allan Pease defineşte patru zone posibile de distanţe interpersonale.60–7. Volumul glasului creşte. prietenii şi rudele apropiate”. Limbajul trupului. ceremonii sociale şi întâlniri prieteneşti. Bucureşti. discursuri politice în faţa unor mari mulţimi). Aceasta este distanţa pe care o păstrăm faţă de alţii la întâlniri oficiale. 11 12 Allan Pease. „Omul îşi apără această zona ca o proprietate a sa. şi anume: intimă. 1995. legătura funcţionând bine în primul caz (de pildă. Bucureşti. Polimark. zona aceasta este cea mai importantă.12 2. dar mai ales au lumi diferite. părinţii. După părerea autorului. Ed. geografice sau temperamentale. Zona personală – între 46 cm şi 1. Prin urmare. Doar celor apropiaţi emoţional le este permis să pătrundă în ea. şi limbajul non-verbal poate fi diferit în diferite culturi”. dintre toate distanţele. Din această categorie fac parte îndrăgostiţii.22 m.50 m) de cea îndepărtată. indivizi de culturi diferite nu au numai limbi şi teritorii diferite. vorbitorul nu mai poate păstra contactul ocular cu fiecare ascultător în parte. Limbajul trupului. Polimark. socială şi publică. distanţă care variază în funcţie de variabilele culturale. deşi continuă să poată urmări reacţiile publicului şi să îşi ajusteze comunicarea în funcţie de acestea. copiii. Ed. 1.

132

Corina Rădulescu

3. Zona socială – între 1,22 m şi 3,60 m. Această distanţă o păstrăm faţă de necunoscuţi, faţă de factorul poştal sau cei care ne repară ceva în casă, faţă de vânzătorii din magazine, faţă de noul angajat şi faţă de toţi cei pe care nu-i cunoaştem prea bine. 4. Zona publică – peste 3,60 m. Aceasta este distanţa corespunzătoare de fiecare dată când ne adresăm unui grup mare de oameni.
Allan Pease subliniază faptul că aceste distanţe sunt determinate cultural. „În timp ce unele culturi, ca de pildă cea japoneză, s-au obişnuit cu aglomeraţia, altele preferă spaţiile larg deschise şi le place să menţină distanţa.”13 De asemenea, distanţa personală diferă de la o cultură la alta. Englezii au tendinţa de a se plasa la aproximativ 60 cm unul de celălalt, iar cei din culturile meridionale se simt bine la distanţa de 30 cm. În concluzie, perceperea spaţiului se realizează în mod diferit de fiecare dintre noi, în funcţie de educaţie, de cultură, de apartenenţa socială şi naţională, de timp, de vârstă, sex, temperament, etc. Marcajul cultural pe care îl reclamă proxemica este stimulator şi ne îndeamnă la redefinirea unor concepte legate de comunicare şi de raporturile dintre oameni. Allan Pease ne convinge că „limbajul trupului” este fascinant, că acesta poate comunica un mesaj mult mai convingător decât cuvintele, pentru că este mai autentic, sincer, mai deschis şi încărcat de o anume emotivitate, care i se transmite şi receptorului. De multe ori, atunci când sensul mesajului non-verbal intră în conflict cu cel verbal, suntem înclinaţi să dăm crezare mesajului non-verbal. Poziţia corpului, a picioarelor, mişcarea mâinilor, a capului, a ochilor pot comunica starea socială, cultura, educaţia, emoţia, timiditatea, superioritatea sau inferioritatea, modestia, supărarea, furia, mândria etc. Concluzia autorului sus menţionat este următoarea: „Cercetările referitoare la comunicările non-verbale
13

Ibidem, p. 32

Comunicare şi relaţii publice

133

au evidenţiat existenţa unei corelaţii între disponibilitatea de vorbire (bagajul de cuvinte deţinut) al unei persoane şi numărul de gesturi pe care îl utilizează pentru a transmite mesajul său. Aceasta înseamnă că rangul social, instruirea şi prestigiul unei persoane au influenţă directă asupra numărului de gesturi sau de mişcări ale trupului utilizate. Mai precis, persoana aflată pe treapta cea mai de sus a ierarhiei sociale sau de conducere se bazează, în principal, pe vocabularul său bogat, în timp ce una mai puţin educată sau necalificată se va sprijini, pentru transmiterea intenţiilor sale, mai mult pe gesturi decât pe cuvinte.”14 La aceleaşi concluzii ajunge şi Ray Birdwhistell – fondatorul kinezicii (=comunicarea prin intermediul gesturilor şi al mimicii), cercetător la Universitatea din Toronto. Teza principală a lucrărilor sale de kinezică este că gestualitatea reprezintă un fel de instanţă intermediară între cultură (în accepţiunea antropologică a termenului) şi personalitatea umană. Pornind de la o taxinomie socială simplă, în conformitate cu care societatea americană contemporană lui era alcătuită din trei straturi principale (lower, middle, higher class), subîmpărţite, la rândul lor, în câte două subclase (upper şi lower), Birdwhistell susţinea că apartenenţa la una sau alta dintre aceste categorii determină un comportament non-verbal specific, şi că, prin urmare, un observator avizat poate să deducă din mimica şi gesturile unei persoane din care strat, respectiv substrat face parte acesta. O primă problemă ce se cere clarificată este aceea privind caracterul arbitrar sau motivat al semnului gestual. Se ştie că, în ceea ce priveşte semnul lingvistic, Ferdinand de Saussure a statuat arbitrariul acestuia (a se vedea structura comunicării, pag. 77-94), principiu în favoarea căruia pledează însăşi diversitatea limbilor. Care este, din acest punct de vedere, situaţia semnelor gestuale.
14

Allan Pease, op. cit., p. 25.

134

Corina Rădulescu

Pe de o parte, interpretarea diferită dată aceluiaşi gest în zone geografice diferite (desenarea unui cerculeţ cu degetele mare şi arătător unite la vârf înseamnă „O.K.” în America, „zero” în Franţa, „bani” în Japonia) şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoare (în locul semnului de „O.K.”, rusul ridică degetul mare în poziţie verticală, brazilianul îşi strânge între degete lobul urechii) – pledează pentru prezenţa arbitrariului şi în acest domeniu. Pe de altă parte însă, existenţa unor gesturi universale nu poate fi negată. Pe toate meridianele, nedumerirea se exprimă prin ridicarea din umeri, tristeţea sau veselia sunt semnalate prin modificări fizionomice asemănătoare. Considerăm că, în comparaţie cu semnul verbal, cel gestual are în măsură mai mică un caracter arbitrar, el plasându-se mai aproape de simbol şi mai departe de semn (concluzie enunţată şi în capitolul anterior). O altă problemă îndelung dezbătută este cea a clasificării gesturilor. Majoritatea cercetătorilor iau drept punct de pornire raporturile gestului cu cuvântul. Ei apreciază că în relaţia cu planul lingvistic, comunicarea non-verbală poate îndeplini funcţii de accentuare, completare, de contrazicere, de reglaj, de repetare sau de substituire. O clasificare mult citată este cea datorată cercetătorilor americani Paul Ekman şi Wallace V. Friesen, potrivit căreia gesturile pot fi: embleme, ilustratori, manifestări afective, gesturi de reglaj şi adaptori. Emblemele – de exemplu – ţin loc de cuvinte şi pot, la nevoie, să se constituie într-un limbaj de sine stătător. Aşa se întâmplă în cazul surdo-muţilor, dar şi în diverse alte situaţii – în care distanţa prea mare dintre emiţător şi destinatar, suprapunerea unui bruiaj foarte puternic, un tabu religios etc. – împiedică recurgerea la cuvânt. Cât priveşte abolirea din considerente artistice a comunicării verbale, ea a îmbrăcat forma pantomimei, specie dramatică cu o lungă istorie. Se ştie că, spre deosebire de vechii greci, care nu apreciau acest gen de spectacol, romanii îl agreau în aşa măsură încât, în vremea imperiului, pantomima a

Comunicare şi relaţii publice

135

început să înlocuiască treptat, în preferinţele publicului, teatrul vorbit. Ilustratorii din clasificarea lui Ekman şi Friesen îndeplinesc deopotrivă funcţia de însoţire şi de completare a comunicării verbale. Prezintă un caracter mult mai puţin arbitrar decât emblemele, o parte dintre ei fiind chiar reacţii gestuale înnăscute, ca atare, universale. Există opt tipuri principale de ilustratori: bastoanele (mişcări verticale ale mâinii menite să accentueze anumite cuvinte şi să atragă atenţia ascultătorului asupra elementelor esenţiale ale discursului), pictografele (desenează în aer forma unor obiecte despre care se vorbeşte), kinetografele (descriu o acţiune sau o mişcare corporală pe care emiţătorul socoteşte insuficient să o redea numai prin cuvinte), ideografele (descriu şi ele o mişcare, dar, de data aceasta, una abstractă, traiectoria unui raţionament), mişcările deictice (indică obiecte, locuri, persoane; recurgerea la ele este limitată de reguli de politeţe, de asemenea, mişcarea deictică e preluată de alte componente corporale sau fizionomice, care o rafinează, dându-i o aparenţă mai puţin agresivă), mişcările spaţiale (descriu raporturile de poziţie dintre obiectele sau persoanele despre care se vorbeşte), mişcările ritmice (reproduc cadenţa unei acţiuni) şi ilustratorii emblematici (embleme utilizate în prezenţa cuvântului căruia ele i se substituie în mod normal; de exemplu degetele arătător şi mijlociu dispuse în formă de V reprezintă semnul victoriei). Gesturile de reglaj dirijează, controlează şi întreţin comunicarea. Funcţia lor este expresivă şi fatică (a se vedea funcţiile limbajului, pag. 61). Confirmarea „din cap” cu care îi sunt întâmpinate spusele îl încurajează pe vorbitor să „o ţină tot aşa”, în timp ce o grimasă exprimând nemulţumirea sau îndoiala, îl poate determina să îşi reconsidere total strategia discursivă.

la evenimentele respective. în acelaşi timp. ci. modalitatea cea mai răspândită de ascundere a reacţiilor emoţionale. exagerarea reacţiei. să ne dăm în vileag sentimentele prin indicatori corporali rămaşi nesupravegheaţi tocmai din pricina importanţei acordate celor dintâi. probabil. i-a învăţat să se abţină de la toate acele expresii ale suferinţei proprii care i-ar putea deranja pe ceilalţi. mimarea reacţiei contrare. socială şi personală. dar aceste expresii (micromomentane) nu durează decât circa 0. Nu toţi parametrii fizici sunt însă uşor de stăpânit. Grija faţă de aproapele nostru. necontrafăcută. Sigmund Freud afirma: „Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit constată că muritorii nu pot ascunde nici un secret. se trădează prin toţi porii”. dar şi teama de autodemascare pot sta la baza iniţiativelor individuale de falsificare a informaţiei afective. De asemenea. Anumite tehnici cinematografice au pus în evidenţă faptul că persoanele confruntate cu situaţii neaşteptate au expresii ce reprezintă reacţia sinceră. cu atât gradele de libertate ale manifestării publice a sentimentelor sunt mai reduse. Nici o societate din lume nu şi-a încurajat vreodată membrii să-şi manifeste durerile în public prin plâns sau gesturi de disperare. b.02 secunde. după care subiecţii respectivi îşi inhibă brusc manifestarea afectivă spontană din primul moment. inhibarea reacţiei. Exteriorizarea liberă a emoţiilor este însă adeseori îngrădită de o dublă cenzură. Acestea îmbracă. Inhibarea reacţiei constituie. de regulă. Cu privire la acest fapt. Exagerarea reacţiei mimico-gestuale constituie cel de-al doilea mod de a falsifica . dimpotrivă. Funcţia lor este emotivă şi ele se prezintă mai ales sub formă de indicii şi numai în subsidiar ca semnale. c. trei forme diferite: a. Cu cât o cultură e mai veche şi guvernată de reguli mai stricte. nici controlul facial nu poate fi perfect. Ne putem controla muşchii feţei şi.136 Corina Rădulescu Mişcările afective comunică stările sufleteşti prin care trece emiţătorul. Cel ale cărui buze tac. pălăvrăgesc cu vârful degetelor.

simularea stării contrare poate avea la bază delicateţea sau orgoliul. Altminteri. Efectul urmărit se înscrie. pentru a impresiona persoane care ţin la noi) sau aparţine panopliei clasice a mijloacelor de seducţie. Auto-adaptorii se referă la nevoile propriului nostru trup şi ei pot satisface trebuinţe de curăţenie.Comunicare şi relaţii publice 137 informaţia afectivă. îngrijire sau orice alte necesităţi trupeşti. şi anume. cât şi puterea de influenţare a sentimentelor şi voinţei (cazul hipnozei) asigură ochilor o poziţie privilegiată. Sub numele de alter-adaptori sunt cunoscute gesturile de manipulare a obiectelor într-un scop practic: cusutul. deopotrivă ca emiţători şi ca receptori de semnale interpersonale. Gesturile din familia alter-adaptorilor dobândesc valoare comunicativă atunci când sunt efectuate în scop didactic. etc. ascunzându-le un fapt ce i-ar putea afecta. Cât priveşte auto-adaptorii. nu şi de semnale. măturatul şi toate acele mişcări pe care le presupune îndeplinirea unei munci manuale. ele pot transmite informaţii despre cel care le săvârşeşte numai în calitate de indicii. Adaptorii constituie clasa de gesturi cea mai puţin legată de comunicare. Atât calitatea de dezvăluitori ai stărilor interioare. Cel de-al treilea mod de a falsifica informaţia afectivă. în prezenţa unor persoane străine. Ea include mişcările ce răspund unor necesităţi umane şi pot fi efectuate atât în prezenţa cât şi în absenţa observatorilor. ori de manifestările de mândrie ale celui ce nu suportă să fie compătimit. după cum e vorba de o încercare de a-i menaja pe ceilalţi. societatea stabilind reguli nescrise de restrângere . în cazul în care nu interzic cu totul. ne suflăm nasul mai discret decât în singurătate). în sfera şantajului sentimental (ne prefacem mai supăraţi decât suntem. Cercetătorii sunt unanimi în a-i recunoaşte privirii statutul de cel mai important mijloc de transmitere a mesajelor nonverbale. Forţa recunoscută a privirii limitează dreptul de a o folosi oricum şi oricât. regulile vieţii sociale limitează drastic. în majoritatea cazurilor. manifestarea lor în public (de pildă.

Adversarilor care se înfruntă li se contractă pupilele. pentru a sublinia că nu acordă prea mare importanţă opiniilor lor. se vizează. Dar orientarea şi durata acesteia se pot asocia nu numai cu interesul sau ostilitatea. Cererea de informaţie. New York. 2.138 Corina Rădulescu a libertăţii privitorului. evită să-i urmărească cu privirea când aceştia iau cuvântul. în cea mai mare parte a timpului. indiferent de sexul interlocutorului. pofta pot produce creşteri spectaculoase ale mărimii pupilelor. interesul. ea constituind principalul mijloc de reglare a interacţiunii. Cercetătorii au pus în evidenţă faptul că durata medie a privirii adresate unei persoane necunoscute trebuie să fie de 1. În acest sens. cu dragostea sau ura. Ele pot semnala şi existenţa unui raport social de un tip anume: cazul şefilor care caută să îşi domine subalternii privindu-i insistent în timp ce le vorbesc şi. Indicarea naturii relaţiei. Într-o convorbire oficială. de asemenea. De natura relaţiei depinde şi amplasamentul punctului către care ne aţintim privirea. Am menţionat deja modul în care sentimentele pozitive sau negative sunt transmise prin intermediul privirii. Există. 3. în timp ce atracţia. selectarea vorbitorului următor poate fi făcută pe căi lingvistice sau prin orientarea deictică a privirii. s-a observat că femeia realizează un contact vizual mai intens. dimpotrivă.18 secunde pentru a nu fi interpretată ca un act de agresiune. un criteriu obiectiv pentru distingerea între privirea insistentă încărcată de simpatie sau dragoste şi cea care denotă ostilitate: evoluţia dimensiunilor pupilei. Informarea altor persoane că pot vorbi. Privirea joacă un rol determinant în realizarea feedback-ului. Într-o comunicare de grup. 1978) funcţiile mai importante ale comunicării vizuale sunt în număr de patru: 1. un loc situat în mijlocul . După Mark Knapp (Nonverbal Communication in Human Interaction.

ce poate (uneori) intra în contradicţie cu cea dintâi. Femeile. O conversaţie amicală coboară acest punct undeva între ochi şi gură. putem întreţine o relaţie strânsă cu o persoană aflată în celălalt colţ al sălii. Interceptarea privirii cuiva aflat la distanţă. tusea. Compensarea distanţei fizice. de satisfacţie şi bucurie. pentru manifestarea unui sentiment de compasiune. 4. exclusiv prin mijlocirea privirii. care beneficiază şi de o vedere periferică mai bună decât bărbaţii. la kinezică sau kinetică. bătaia pe umăr –ca forme vechi ale comunicării prin care se stabileşte o relaţie de intimitate. de coordonare a unor acţiuni colective. Prin limbaj tactil înţelegem atingerea.Comunicare şi relaţii publice 139 frunţii interlocutorului. îmbrăţişarea. simpatie. În cadrul comunicării umane non-verbale intră. şi limbajul tactil. râsul.m. pentru ca un grad mai mare de intimitate să îl aducă mai jos. de dragoste. practică pe scară largă privirea laterală. la care ne-am referit anterior. .d. strâns legat de spaţiul personal amintit anterior. într-o regiune situată între bărbie şi zona coapselor. fluieratul etc. ne face să ne simţim mai apropiaţi de el. Scopul acestuia este de apel sau de avertizare a unor parteneri aflaţi la distanţe mari. rămânem departe unul de altul. oftatul. sărutul. de durere (oftatul). de asemenea. ş. practic. privirea instaurează şi o proxemică vizuală. protecţie. de dezaprobare (tusea). Comunicarea umană nearticulată este o altă modalitate a comunicării umane non-verbale. chiar dacă. este una dintre cele mai vechi forme de comunicare şi cunoaşte o mare diversitate de manifestări: strigătul. Atunci când suntem înconjuraţi de oameni mai mult sau mai puţin indiferenţi.a. într-un loc aglomerat. În paralel cu proxemica corporală.

pe care o simt funciarmente onestă. muzica. Asemenea lichidului ce ia forma . manifestată prin modificarea culorii obrazului. ci ca o consecinţă inevitabilă a însăşi naturii intime a comunicării muzicale. pag. Dintre sistemele de comunicare non-verbală elaborate de om. Spre deosebire de limbă.140 Corina Rădulescu Comunicarea cromatică. fraze.. el îşi vede blocată eventuala intenţie de înşelare a auditoriului. 70) o numeşte transmiţător trebuie să cunoască înţelesurile exacte ale semnalelor cu ajutorul cărora se codifică mesajul. ferită în mai mare măsură ca oricare alta. în primul rând din cauza caracterului atât de diferit al semanticii muzicale în raport cu semantica limbilor naturale. despre care s-a spus (pornind de la caracterul arbitrar al semnului lingvistic) că a fost născocită pentru a disimula gândurile oamenilor. în acest caz. de exemplu. în bună măsură înţelesurile unităţilor de limbaj cu care operează – sunete. Aceasta din simplul motiv că. cel mai complex rămâne. Comunicarea muzicală fiind fundamental diferită de cea verbală. instanţa pe care schema Shannon – Weaver (a se vedea structura comunicării. putem numi albul negru şi negrul alb. transmite ideea unei puternice emoţii. nu ca o opţiune morală. pentru a induce în eroare receptorul. Or. Desigur. toate trei fiind modalităţi specifice de comunicare. compozitorul nu se află în situaţia de a stăpâni semantica discursului său în felul în care o stăpâneşte. Sinceritatea apare. de durere sau de bucurie. perioade. de pericolul imposturii. motive. limbajul plastic. limbajul muzical nu lasă loc pentru minciună. celule melodice etc. devine evident faptul că sensul muzicii trebuie căutat în ea însăşi (şi nu în pretextele literare sau în comentariile ce uneori o însoţesc). Analiza conţinutului comunicării muzicale nu e deloc uşoară. De aici şi marea încredere a melomanilor în autenticitatea artei sunetelor. scriitorul. fără îndoială. limbajul cinematografic. comunicarea umană non-verbală implică şi limbajul muzical. Numai ştiind ce înseamnă alb şi negru. Ignorând. deosebit de importante – ce fac în primul rând obiectul de studiu al esteticii şi al artelor respective.

Plăcerea estetică încercată de receptorul comunicării plastice se datoreşte tocmai faptului că unitatea mijloacelor de expresie folosite este resimţită ca o garanţie a autenticităţii mesajului. prezentând elemente comune cu pictura (imaginea). O examinare mai atentă spulberă această impresie superficială. lumina ce alcătuiesc alfabetul limbajului pictural îşi datoresc prezenţa în operă nu subordonării în raport cu un model exterior. teatrul (jocul actorilor). exterioare acesteia. 6. iar nu în criterii sau reguli preexistente. Factorii care guvernează compoziţia cadrului de film sunt unii inexistenţi în pictură. Imaginea cinematografică prezintă anumite trăsături care o disting net de imaginea picturală. codul – indisociabil de acesta – devenind astfel un agent al comuniunii (a se vedea sensul de adâncime al termenului de comunicare precizat în subcapitolul II. 57) dintre creator şi publicul său. Variaţiile de direcţie şi intensitate a iluminării subiectului. la prima vedere. Mişcarea subiectului. ci exigenţelor reciproce rezultate din economia internă a lucrării. numai al său. muzica (coloana sonoră) şi chiar literatura (scenariul). pag. pictura şi sculptura. iar valoarea ei este cu atât mai ridicată cu cât omul e mai complex şi personalitatea sa mai puternică.1.Comunicare şi relaţii publice 141 vasului în care e păstrat. cinematograful nu pare. mai puternic ancorate în materialitate. obiectele reprezentate devin figurisemne pe care artistul le coordonează în funcţie de un imperativ ce-şi are sorgintea şi justificarea în însăşi opera de artă. să dispună de un mijloc de exprimare specific. şi anume: 5. În această perspectivă. culorile. Liniile. formele. . Arhitectura. 7. tânjesc după puritatea şi autonomia muzicii. Amplasarea şi mişcarea camerei în raport cu subiectul. opera muzicală conservă şi transmite configuraţia reală a profilului interior al compozitorului. Artă sincretică.

opţiunilor personale sau de grup ale diverselor categorii sociale. în procesul relaţiilor publice. mai ales. Pentru aceasta. combinarea comunicării verbale cu cea non-verbală. care pot. Să nu pierdem din vedere faptul că. Ea se realizează – cum am văzut – prin intermediul privirii. prin omisiune a unor elemente ale informaţiei. al gestului şi. atunci când o organizaţie doreşte să convingă şi să atragă un anumit segment de public ea trebuie să facă apel şi la nivelul inconştient (cu tot ce presupune acesta) al publicului. 112). plastică şi cinematografică. În concluzie. După cum reiese din cele prezentate mai sus. Comunicarea directă presupune însă o apropiere fizică între emiţător şi receptor. ca şi una temporală. dimpotrivă. nu numai la nivelul conştient. de la un emiţător la un număr (teoretic infinit) de receptori. diversitatea şi complexitatea stimulilor constituie – după noi – una din cheile succesului în persuadarea publicurilor. Apreciem că. acest tip de comunicare se realizează şi printr-o transmitere în lanţ a unui mesaj. la rândul lor. concepţiilor. viciindu-l însă – voit sau nevoit –. deci o limită spaţială. al cuvântului. prin adaos sau. comunicarea umană non-verbală au o importanţă cu mult mai mare decât se consideră la prima vedere. comunicarea non-verbală în ansamblul ei. deformându-l. şi în genere. După cum se observă în schema după Bernard Voyenne (vezi pag. comunicarea muzicală. deosebit de percutante.142 Corina Rădulescu Toate acestea contribuie efectiv la dramaturgia filmului – prin crearea unei ambianţe propice trezirii anumitor sentimente în raport cu acţiunea şi personajele. Este vorba despre . să retransmită imediat mesajul. comunicarea directă este o formă completă de comunicare. Rolul pe care ea îl are în viaţa cotidiană este imens. folositoare sunt tipurile de comunicare amintite (pe scurt) mai sus. conform intereselor. în cadrul relaţiilor publice.

Bucureşti. în mod deosebit. Ed. Comunicarea indirectă Trecerea de la comunicarea directă (faza culturii orale) la comunicare indirectă.Comunicare şi relaţii publice 143 zvon (amintit deja) care are o importanţă mare în comunicare. . R R R R E R R Schema comunicării indirecte (prin scriere) (după Bernard Voyenne) R R – lipsa de apropiere fizică. apropierea dintre partenerii de dialog şi se creează posibilitatea transmiterii unei informaţii nedeformate. ca şi a relaţiilor care se stabilesc între emiţător şi receptor. Cum spune Marshall McLuhan trecerea a provocat o adevărată „ruptură între lumea magică a auzului şi lumea indiferentă a văzului”15. – răspunsul este mult mai lent decât în comunicarea directă. Politică. prin intermediul scrierii (faza culturii vizuale) a provocat o schimbare radicală a tipului de mesaj. prin care se suprimă condiţionarea materială. în comunicarea de masă. – transmitere în lanţ cu posibilitatea declanşării de ecouri asupra indivizilor sau grupurilor. 15 Marshall McLuhan. Prin urmare. 2. obiective în timp şi în spaţiu. p. fizică. 1975. autentice. Galaxia Gutenberg. scrierea inaugurează un nou tip de comunicare. 52.

folosit în scrierea hieroglifică egipteană (hieroglife = imagini sacre) şi chineză pentru a nota o idee sau un cuvânt. motive economice: nevoia „contabilizării” unor produse agricole ce erau puse în circulaţie. Ed. mici incizii echidistante ce aduc mărturia despărţirii reprezentării prin figuri de imaginile figurative concrete şi dovezile celei mai vechi exprimări a manifestărilor ritmice. 1973. dar nu putea reda articularea frazei. Este un început de scriere pentru că îşi propune să comunice ceva. adică la un sistem de notare a ideilor prin semne care reprezintă obiecte. Folosirea pictogramelor a constituit prima încercare de a fixa vorbirea. şi mai înainte.000 de ani î. (cam acum 20000 de ani sau. dar ea era prea limitată pentru că putea reprezenta obiecte concrete. pentru că nu reproduce ideile în succesiunea lor. cam acum 50000 de ani. de asemenea. 259.Hr. Antropologul André Leroi-Gourhan consideră că cele mai îndepărtate vestigii ale scrierii datează de acum 35. 16 Andre Leroi-Gourhan. Treptat. când se înregistrează o serie de trăsături – puncte. de comunicare). O etapă care precede apariţia scrierii este pictografia. De la pictografie se trece la ideografie. inventare de bunuri etc. întocmirea unor liste. p. desenele au avut o funcţie multiplă (magică.144 Corina Rădulescu Istoria scrierii ne trimite în urmă cu zeci de mii de ani. Meridiane. ceea ce va constitui o treaptă fundamentală în transformarea lor în scriere. Singura scriere ideografică păstrată până astăzi este scrierea chineză. Ideograma este un semn grafic. la reprezentările de oameni şi animale de pe pereţii peşterilor ale omului primitiv. linii. Ea este un sistem primitiv de scriere care constă în exprimarea ideilor prin desene figurative (pictograme) cu valoare reală sau simbolică. Gestul şi cuvântul. pictogramele vor începe să fie dispuse linear. artistică. Bucureşti. şi că ele reprezintă „linii gravate în os sau în piatră. La originea scrisului se află. . spirale – care reprezintă o transpunere grafică a unor semne specifice gândirii mitice). dar nu e o scriere propriu-zisă. până la desenele rupestre din epoca preistorică.”16 Iniţial.

cunoscuseră o civilizaţie înfloritoare şi cărora le este atribuită inventarea scrierii. perenitate. Hârtia apare în secolul al II-lea d. O formă de tranziţie între scrierea fonetică (silabică) şi alfabet este scrierea feniciană – un sistem de 22 de semne. ele au fost adăugate de greci).000 de simboluri folosite practic de intelectualii chinezi şi e infinit mai simplu să foloseşti numai 22. se răspândeşte în secolele al VI-lea şi al VII-lea în Asia. Scrierea înseamnă precizie. iar vocalele erau suplinite de cititor (ulterior. Hr. iar în secolele al XI-lea şi al XII-lea în Europa. de unde denumirea de scriere cuneiformă. cuneo. este greu să stăpâneşti chiar cele 9. Scrierea cuneiformă a fost folosită de sumerieni. Hr). în regiunea corespunzătoare actualului Irak de Sud. a activităţii intelectuale. o comunicare cu trecutul şi chiar cu viitorul.000 de simboluri ale scrierii chineze. Hr. Marshall McLuhan . Simplificarea alfabetului a contribuit la marea răspândire a scrierii. are avantajul de a folosi litere ce reprezintă sunete izolate. care între 5000 şi 4000 î.Comunicare şi relaţii publice 145 Ideogramele au fost notate la început cu linii curbe. Prin adoptarea alfabetului fenician de către greci (în jurul anului 775 î. acesta a devenit strămoşul tuturor alfabetelor occidentale. cel mai comod şi cel mai uşor adaptabil. Scrierea cuneiformă s-a răspândit în Orientul Apropiat şi a continuat să fie scrierea de circulaţie pentru multe secole. a capacităţii de aprofundare prin lectură. Marea realizare a acestei invenţii constă – cum spuneam – în reprezentarea fiecărui sunet printr-un singur semn. în China. până când semnele au cunoscut aspectul de cui. apoi cu linii drepte. durată – o desprindere de prezent. Scrierea alfabetică este astăzi folosită de popoarele civilizate în toată lumea. Ultima fază a scrierii o reprezintă scrierea alfabetică – este cel mai evoluat. şi nu idei sau silabe (e imposibil să cunoşti toate cele 80. Trecerea de la canalul auditiv la cel vizual înseamnă de fapt:stimularea gândirii abstracte. a creativităţii. care notau doar consoanele. a disciplinării ei.. Câştigurile generate de descoperirea scrierii alfabetice sunt imense. 24 sau 26 de semne). logică.

Prin intermediul mitului lui Theuth.17 Ca o soluţie la scindarea de care s-a vorbit. care a adus atâtea beneficii lumii. Platon considera şi el că scrisul prezintă un mare neajuns prin caracterul de indiferenţă. dar nu prin printr-o proiecţie în trecut. ci în viitor prin constituirea unei culturi oralo-vizuale. 466. În antichitate. autentică. la instaurarea unui „sat” global. Concomitent. punându-şi credinţa în scris. prin caznă proprie. începe „Galaxia Gutenberg”. la dezvoltarea unilaterală a individualismului. Ştiinţifică şi Enciclopedică. Platon îşi exprimă scepticismul cu privire la capacitatea scrierii de a fi un leac împotriva uitării: „Căci scrisul va aduce cu sine uitarea în sufletele celor care-l vor deprinde. El vorbeşte despre scindarea culturii şi civilizaţiei greceşti. Ed. McLuhan propune reîntoarcerea la lumea oral-auditivă. Despărţirea între lumea orală şi cea vizuală. Comunicarea multiplă 17 Platon – dialogul Phaidros. între inimă şi minte. cu ajutorul unor icoane străine. Bucureşti. la retribalizare. socotit inventatorul scrisului. autorul atrage atenţia şi asupra pericolelor pe care le prezintă scrisul pentru omenire. omogene. despre faptul că schizofrenia (dedublarea personalităţii umane) este o consecinţă inevitabilă a alfabetizării. de impasibilitate. Opere vol IV. raţionalismului şi naţionalismului. oamenii îşi vor aminti din afară. . lenevindu-le ţinerea de minte. de impersonalitate faţă de oralitatea exprimării. între raţiune şi sensibilitate – sunt cele două tendinţe care caracterizează lumea Greciei antice şi care ar duce. între inteligenţă şi pasiune. p. Leacul pe care tu l-ai găsit nu e făcut să învârtoşeze ţinerea de minte. 1983. mult mai vie. 3. şi nu dinăuntru.146 Corina Rădulescu consideră că o dată cu inventarea scrierii. idee perfect posibilă datorită cuceririlor erei electronice: radioul şi televiziunea. mai expresivă. ci doar readucerea aminte”.

tiparul de lemn era cunoscut încă din secolul al XI-lea. R R 1 R R R 4 3 R 3 3 3 E R 2 R 3 Schema comunicării multiple (prin imprimate) (după Bernard Voyenne) Aceleaşi caracteristici ca şi în cazul comunicării indirecte (prin scriere). cu caractere mobile. propagarea ei în lanţ. Descoperirea tiparului a impus civilizaţia vizuală.Comunicare şi relaţii publice 147 Un rol important în simplificarea semnelor şi în difuzarea scrierii l-a avut apariţia tiparului. care în cursul aceluiaşi secol s-a răspândit în toată Europa. la Mainz. prin propagare. Tipografia a făcut din cultură un . asigurându-se astfel fidelitatea informaţiei scrise. provocând o schimbare radicală a raporturilor dintre emiţător şi receptor. În secolul al XV-lea. Johanes Gutenberg (1400– 1468) a inventat tiparul cu litere de metal. dar mesajele sunt multiple şi transmise razant. dintre autor şi public. în jurul anului 1450. în Germania. Comunicarea multiplă are un caracter puternic socializat. caracterul multidirecţional al difuzării. În China. Inventarea tiparului a însemnat începutul unei noi ere în istoria comunicării prin posibilitatea multiplicării mesajelor într-un număr teoretic infinit de exemplare.

în secolul imediat următor se vor dezvolta în primul rând cotidianele (în 1702 ziarul londonez „The Daily Courant”. preţuri accesibile. 1975. a spiritului. Prin omogenitatea şi liniaritatea ei. ea are nevoie de pieţe de desfacere. o marfă. Este vorba de publicaţia săptămânală Die Niewe Tidjingles (Noutăţile din Anvers). considerată primul periodic din lume. care finalizează procesul de comunicare prin tipărirea cărţii. în acelaşi timp. a apărut în Europa 17 mai 1605 la Anvers. Politică. Dacă în secolul al XVII-lea. cartea nu este numai o expresie a culturii. impusă de lectura textului. ceea ce înseamnă periodicitate.148 Corina Rădulescu bun de consum. continuitate. în sensul actual al cuvântului. iar între ei intervine un al treilea personaj. după cum afirmă McLuhan18. în 1777 primul 18 Marshall McLuhan. Bucureşti. între public şi autor. În acest context. se materializează în două produse ce ţin de civilizaţia omului modern. p. şi anume: cartea şi presa. Tiparul este „tehnologia individualismului”. în Ţările de Jos. În acelaşi timp. Ed. cartea a reprezentat o lectură accesibilă unui public foarte larg. 258. public larg. o marfă uniformă şi repetabilă. Cartea a însemnat o creştere extraordinară a vitezei de citire a textului tipărit. prin multiplicarea ei. o gândire mai rapidă şi mai profundă. care alimentează setea de cunoaştere. favorizând egocentrismul. editorul. informaţie de actualitate. Tiparul revoluţionează nu numai tehnica editării. . caracterul dominant îl reprezintă presa periodică. ci şi o formă materială concretă. prin puterea de a-l instala pe cititor „într-un univers subiectiv de libertate şi spontaneitate fără margini”. Ziarul. de difuzare. logocentrismul. „detribalizarea” individului prin izolarea vizualităţii. ci şi modul de gândire şi de comportament. caracter comercial. nevoia informării rapide şi exacte. prin caracterul portabil. Această marfă. difuzare. a provocat o ruptură între spirit şi inimă. dar. o posibilitate de adâncire în semnificaţia textului prin revenire şi meditare asupra lui. Galaxia Gutenberg. se stabileşte o anumită relaţie între emiţător şi receptor.

editată la Iaşi. uneori. şi mai ales în cazul ziarului. instaurându-se astfel o nouă relaţie între emiţător şi receptor şi canalul de difuzare a informaţiilor. Punerea în . Expresia valorică supremă a funcţiei documentare a textului este cartea. adresându-se unui public larg – care nu mai receptează pasiv mesajele şi care se constituie într-o opinie publică. Este etapa marilor cotidiene. Impresia de oralitate este atât de profundă încât nu avem nici un moment senzaţia că ne aflăm în faţa unui text. cere un efort de înţelegere. cât şi în cel al ziarului putem vorbi de funcţiile textului: discursivă. înseamnă transformarea discursului oral în text.Comunicare şi relaţii publice 149 cotidian francez „Journal de Paris” etc.). Dar. presa va cunoaşte o dezvoltare vertiginoasă. a. textul poate reproduce discursul. Între cele două există asemănări şi deosebiri. Atât în cazul cărţii. Acesta este cazul multor scriitori care urmează îndeaproape limba vorbită. la 1 iunie. spiritului comercial. el are o funcţie iconică. la 8 aprilie. perfecţionării căilor de difuzare. pentru a fi descifrat. când presa devine o modalitate modernă de comunicare. Prin urmare. editată la Braşov. În secolul al XIX-lea. în timp ce textul se caracterizează prin precizie. datorată şi dezvoltării industriei. atât în cazul cărţii. claritate. de către Gheorghe Asachi. b. Albina românească. Astfel. Comunicarea indirectă. ordine şi structură logică a ideilor. ceea ce înseamnă înscrierea sa într-un cod. a comunicării de masă. Funcţia documentară a textului presupune o eliberare totală de redundanţa oralităţii. realizată prin intermediul scrisului. documentară şi iconică. care . Gazeta de Transilvania. a apariţiei presei moderne. discursului oral îi este specifică redundanţa. editat la Bucureşti de Ion Eliade Rădulescu. caracterul scriptic fiind aproape imperceptibil. concurenţei. În ţara noastră primele ziare au apărut în 1829: Curierul românesc. Textul este imagine. de către George Bariţ. un caracter informativ şi reflexiv. o capacitate maximă de analiză şi sinteză. a agenţiilor de presă instituţionalizată. c.

şcolarizarea masivă. pentru atragerea sau respingerea lui. indirectă şi multiplă emiţătorul de mesaje este unul singur. – are un rol important asupra impactului cu cititorul. Dacă în comunicarea directă. la care se adaugă fotografii. comunicarea se socializează. multiplă şi colectivă. cu consecinţe în plan social şi psihologic. al cărţii) are o importanţă deosebită pentru cititor. . Comunicarea colectivă Efectele apariţiei tiparului. şi anume: cei care constituie antreprenorii de presă şi personalul lor. pentru comunicarea cu el. caricaturi etc. Mesajul însuşi se socializează. revoluţia industrială. 4. în cazul comunicării colective – prin intermediul ziarului. Altfel formulat. invenţiile specifice erei electronice –vor duce la apariţia unor noi modalităţi de comunicare şi a unor noi relaţii între oameni.150 Corina Rădulescu pagină (în cazul ziarului. radioului şi televiziunii – atât emiţătorul cât şi receptorul devin două grupuri: cei care scriu şi tipăresc ziarul sau realizează o emisiune de radio şi cei care-l citesc sau audiază. Alcătuirea unei pagini de ziar cu titluri subtitluri. Procesul comunicării colective se realizează prin intermediul unor grupuri sociale specializate. Modalitatea de comunicare este mai complexă: ea este indirectă. a poştei şi mijloacelor moderne de comunicaţie. rubrici speciale. dezvoltarea oraşelor. devine colectivă. desene.

25. Receptarea lor periodică tinde către permanenţă. caracterul universal. 19 Bernard Voyenne. Libraire Armand Colin. Paris. care o diferenţiază de toate celelalte forme de comunicare. şi anume: a. acestea însuşi fiind compuse fie din indivizi. permanenţa. La presse dans la société contemporaine..Comunicare şi relaţii publice 151 R R R R R R R R R R R R R R E E E E E E E E E E E E E E E R M e s a j e p i e r d u t e Schema comunicării colective (după Bernard Voyenne) – Emiţătorul şi receptorul nu sunt indivizi. b. în Collection U. pentru că aduce veşti aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic. p. – Mesajele multiple sunt foarte numeroase. . – Mesajele trebuie în mod obligatoriu. pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în continuitatea ei. caracterul instantaneu. fie din grupuri mai mici. 1962. ci grupuri. Bernard Voyenne vorbeşte în cartea sa „La presse dans la société contemporaine” despre trei caracteristici ale comunicării sociale prin intermediul presei19. să treacă printr-un organ de informare. c. pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment.

Componentele mass-media (radioul.) se impun cercetării20 din cel puţin două puncte de vedere: din punctul de vedere al conţinutului (a ceea ce se transmite) şi din punctul de vedere al modelării conţinutului (cum se transmite). ansamblul de mesaje culturale difuzate pe scară de masă în condiţiile civilizaţiei tehniciste (drept conţinut). iar mesajele folosite sunt valori culturale preluate şi adaptate la limbajele de comunicare de masă. Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. despre mass-media (mijloace de comunicare de masă). Fenomenul complex al mass-media face obiectul diverselor ştiinţe. teoria informaţiei. televiziunea. b. Ed. marea presă. Ştiinţifică. Mai exact. mass communication). Între comunicare de masă şi massmedia nu există o suprapunere totală de sensuri. În definirea conceptului mass-media. cartea.152 Corina Rădulescu În cazul comunicării colective se vorbeşte despre comunicarea de masă şi. când avem în vedere obiectul comunicării. vorbim despre comunicare de masă. psihologia socială. mesaje de difuzare socială. în engleză. casetofonul. Tehnicile moderne sunt cele amintite mai sus. la care se pot adăuga şi telefonul. adică. mijloacele tehnice de creare. cum ar fi: sociologia mass-media. lingvistica. elaborare şi difuzare de mesaje (ca instrumente de comunicare de masă). În sfârşit. mai nou. publicitatea etc. masivă sau de masă (în engleză. când avem în vedere produsele – ansamblul mesajelor destinate unui mare public – vorbim despre comunicaţiile sociale. 20 Gina Stoiciu. cibernetica. când avem în vedere instrumentele. . trebuie să avem în vedere două aspecte esenţiale: a. mijloacele de difuzare. difuzare masivă (în engleză. înţelegem tehnicile. colectivă sau de masă. informare colectivă. semiotica etc. magnetofonul. colective sau de masă. cinematograful. p. mass communications. 16. mass-media). discul.

a mediului (presa scrisă. în 1920 – 27. prin ce canal? vizează analiza canalelor de comunicaţie. pornind de la ideea că. cu ce efect? are în vedere analiza scopului. avea să însemne imprimarea a 12. marcată de apariţia unui mare număr de ziare şi în tiraje impresionante. Mijloacele de comunicare de masă au o istorie destul de recentă.Comunicare şi relaţii publice 153 Cercetătorul american H. de exemplu. D. Lasswell. în Anglia. televiziunea). În Franţa se tipăreau 9 milioane de exemplare în 1914. telegrafia. ce? vizează analiza de conţinut a comunicării. Marshall McLuhan reduce paradigma lui Lasswell la doi termeni: ce se spune? (mesaj şi mijloc de comunicare) şi cine? (producător şi receptor). a eficacităţii comunicării. dar şi pe apariţia unor organizaţii comerciale interesate atât în producţia de masă. El consideră că: „Societăţile se deosebesc între ele mai mult prin natura mijloacelor prin care comunică oamenii decât prin conţinutul comunicării”. deoarece se bazează pe o tehnologie modernă (tiparul. televiziune. cinema. radio. . radioul. în lucrarea sa „Structura şi funcţia comunicării în societate” (1948). Inventarea rotativei. video etc.8 milioane de exemplare.A. în Franţa. în orice acţiune de comunicare. cinematograful. cui? vizează analiza publicului. trebuie să avem în vedere cele cinci întrebări fundamentale: cine spune? Ce spune? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect? Astfel..). aducătoare de profit. Cercetătorii consideră că vârsta de aur a marilor cotidiene este aceea a anilor 1890–1920. a modului de receptare a mesajelor. Cel mai vechi mijloc de comunicare de masă este presa (e vorba de presa modernă. a determinat direcţiile majore ale cercetării comunicării de masă. cât şi în difuzarea de masă.U. pe o revoluţie industrială. iar în S. cine? vizează studiul emiţătorului. telefonul. între anii 1860–1870 în Statele Unite ale Americii.000 de exemplare pe oră. care posedă toate posibilităţile pentru apariţia unor ziare de mare tiraj şi la preţuri accesibile unui public de masă).000–18.

Constatăm existenţa unei prese politice.154 Corina Rădulescu Evident. Cuvântul.F. a unei prese a elitelor intelectuale. omul de ştiinţă american Alexander Graham Bell a inventat telefonul). Dimineaţa etc. a telefonului (în 1876. Astăzi. În acest sens. brevetat în 1840). a unei prese pentru femei. desigur rezultatul unui lung şir de invenţii în domeniul electricităţii. Adevărul. informaţiile pot fi păstrate . Morse a realizat un aparat electromagnetic pentru telegrafie. secolul al XX-lea aduce o extraordinară diversificare a presei. cauza fundamentală fiind inegalităţile dintre ţările dezvoltate. numărul lor atingea 2000 de titluri). cât şi în cel al calităţii ziarelor. cinematografului.B. care deţin doar 5%. radioului (brevetat în 1896. într-un timp foarte scurt (după 1989). Ea marchează apariţia telegrafului (inventatorul american S. care deţin 95% din staţiile de emisie de televiziune. prin apariţia unor posturi locale de radio şi televiziune. pentru copii. în România putem vorbi de o adevărată revoluţie a comunicării. precum şi prin înfiinţarea unor posturi independente de televiziune.). Dreptatea. manifestată prin apariţia. chiar şi în ţările „lumii a treia”. atât în planul tehnicii de imprimare. al radiofoniei şi cinematografiei. a unui mare număr de ziare şi reviste (la sfârşitul anului 1991. Cu ajutorul lui. Germania realizează primele experienţe publice de televiziune în 1928. Anglia în 1929. în 1877 şia patentat fonograful). a unei prese specializate. inventat de fizicianul italian Guglielmo Marconi). prin reînfiinţarea unor ziare din perioada interbelică (Universul. televiziunea este prezentă în majoritatea ţărilor lumii. Apariţia televiziunii este. deci a unui canal audio-video. şi ţările în curs de dezvoltare. Franţa în 1932. O etapă importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne a fost determinată de tehnologia electronică. Ideea „satului global” – de care vorbeşte McLuhan – este totuşi departe de a se înfăptui. La toate acestea se adaugă o nouă cucerire a epocii moderne: calculatorul. a unei prese literar-artistice etc. fonografului (Thomas Edison. al comercializării şi difuzării lor. televiziunii.

Ed. se observă tendinţa de mondializare a contextului comunicării. mai ales. dar. p. cu multiplele sale posibilităţi de comunicare. În acelaşi timp. în forme ale viitorului comunicaţional. aşa cum opera filosofului antic devenea idealul limbii clasice greceşti. adică de asigurare a accesibilităţii ei. împreună cu Alvin Töffler. a presei. Totul este 21 Alvin Töffler. Prin capacitatea sa excepţională de a memora cantităţi imense de date. ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o industrie a comunicării. Calculatorul devine nu numai o bancă importantă de date pentru ziare. ci şi la participarea la procesul mai larg al democratizării vieţii sociale”. Calculatorul posedă un mare potenţial comunicativ. Procesul informatizării produce transformări substanţiale în sfera comunicării. este comunicaţională. existenţa artificială. punerea lor în pagină etc.Comunicare şi relaţii publice 155 şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. poate nu va formula concluzii şi va păstra cu grijă frumuseţea şi bogăţia limbii naturale. Se modifică mediul de comunicare. prin prelucrarea ştirilor. Powershift / Puterea în mişcare. se modifică profund modalitatea de comunicare. Antet. ceea ce provoacă o anumită inegalitate în procesul comunicării. ci şi un mod modern de editare. prin introducerea tehnologiei informatice care. calculatorul căpătând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general. . În lucrarea lui Alvin Töffler21. în special. în esenţa ei. vom fi de acord. destinat doar cunoscătorilor. Tehnologia informaţională va da fiinţă unei noi realităţi. ea va aspira nu numai la siguranţa şi destinderea sensurilor univoce. Dacă adăugăm la toate acestea tehnologia mai nouă a Internetului. La fel ca Dialogurile platoniciene. Prin codurile şi limbajele sale. că „noul sistem mass-media este un accelerator de powershift” (putere în mişcare). e pusă următoarea întrebare: „Va fi computerul eroul comunicării?” Răspunsul este fără echivoc: „Computerul va universaliza nevoia de dialog a fiinţei umane într-o formă contemporană. care devine unul specializat. 1995. 349.

dar tot el adăuga: „the medium is the massage”. Sociologul american Alvin Töffler. b. violenţa. A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă. Vom încheia discuţia prezentă despre modurile şi mijloacele de comunicare trecând în revistă funcţiile mass-media în societatea contemporană – dat fiind importanţa sporită a acesteia astăzi: a. de a exprima şi forma opinii. Faptele evoluează prea repede pentru ca omul să poată lua cunoştinţă clară de ele. modelatoare. este aceea de a informa. în general. „The medium is the message”. a mass-media. în „Puterea în mişcare”. Cea mai importantă funcţie a presei. „Mijlocul are .156 Corina Rădulescu ca între mijloacele moderne de comunicare să existe o conlucrare complexă. Avuţia înseamnă. mijlocul influenţează modul de receptare a mesajului. Informaţia este sângele viu al unui ziar. de a înregistra. cele trei principale surse ale puterii sunt. iar cunoaşterea devine resursa centrală a economiei avansate. Altfel spus. şi are loc o „alchimie a informaţiei”). de a comunica (=schimb de informaţii) ce se întâmplă în lume. consideră că lupta pentru putere va înseamnă lupta pentru stăpânirea informaţiilor (natura puterii se schimbă în funcţie de cunoaştere. el nu rămâne neutru. Raţiunea apariţiei presei aceasta a fost: de a informa. în sensul cel mai democratic. În opinia sa. Societatea viitorului va fi. mentalităţi. de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile culturii şi civilizaţiei. averea şi cunoaşterea. pe diverse planuri.o societate a informaţiei sau nu va fi deloc. deci. Drama omenirii ia naştere ca urmare a faptului că descoperirea se face mult mai repede decât informarea. comportamente. informaţie. Între cele trei surse ale puterii intervine o dinamică a schimbării în favoarea celei din urmă. afirma Marshall McLuhan. mijlocul reprezintă mesajul.

abaterea voită de la informaţia exactă. Arta de a convinge presupune afirmaţia şi repetiţia. Omul modern trăieşte sub o continuă stare de stres. valori şi atunci funcţia formativă a presei are un rol benefic.) ştiri. c. grupul acţionar. Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii. supus zilnic bombardamentului informaţional care-i artificializează viaţa. a unei opţiuni. dar când nu există această identitate. ele vând şi cumpără informaţii aducătoare de profit.. d. redacţia). Cele două mijloace consacrate de manipulare a maselor sunt publicitatea şi propaganda. Dar sunt ştiri şi (. Marea masă . rupându-l de natură. de diverse interese. A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială. obiectivă. de gradul general de cultură al ziariştilor. care are drept scop (mascat) denaturarea adevărului. falsificându-i opiniile. O informaţie este rezultatul unei selecţii (subiective). de divertisment. Între emiţătorul şi receptorul de informaţii poate să existe o identitate de interese.Comunicare şi relaţii publice 157 valoare de mesaj formativ” este o idee fundamentală a întregii opere a lui McLuhan. a unui filtru (gazetarul. personale sau de grup. de receptorii acestor ştiri. variaţia aspectului anunţurilor. de etica lor profesională. Marile agenţii de presă au transformat informaţia în marfă. După cum se ştie. Într-o societate democratică. subiective sau obiective.. de trebuinţele sale fundamentale fireşti. A patra funcţie a mass-media este cea recreativă. Imensele cheltuieli ce se fac în lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienţi a unei convingeri capabile să-i transforme în cumpărători. ştirile sunt acelea care vând ziarul. schimbul liber de informaţii. ca şi metoda imaginilor comparative. funcţia amintită se transformă în manipulare. Un mare rol în publicitate îl are ilustraţia. accesul liber la informaţie sunt necesare ca aerul pentru organism.

au tot un rol formativ (pozitiv sau negativ după caz). Încheiem aici discuţia noastră despre principalele probleme ce fac obiectul de studiu al teoriei comunicării. Nimic din toate acestea nu este ignorat sau uitat de către spectator. a unei opţiuni. caricaturi. confuze are. mai toate ziarele publică glume. ce accente capătă ele pentru a putea vorbi – în final – de managementul comunicării. . dar şi despre conţinutul neintenţionat.formând o parte din banca generală de cunoştinţe despre lume a persoanei respective. sentimentul de obiect şi nu de subiect. iradiaţi cu informaţii contradictorii. dar care adesea zugrăveşte o imagine falsă a realităţii. Astăzi însă. de asistenţă pasivă la evenimentele care o afectează. cea comercială şi cea recreativă. care se datorează caracterului de spectacol. Din acest motiv. Totul se îndosariază în minte. De aici. radioul şi televiziunea au emisiuni speciale de umor. Prin urmare. de divertisment. răspunzând la această nevoie. de relaxare.158 Corina Rădulescu de oameni mediatizaţi. pentru că reprezintă în ultimă instanţă. În fond. de cele mai multe ori. pentru a vedea – în cele ce urmează – cum se manifestă acestea în cadrul relaţiilor publice. prezent în toate programele şi reclamele de televiziune.divertismentul nu mai este un simplu divertisment. nevoia de apărare. ultimele două funcţii mass-media. Alvin Töffler observă rolul imens al televiziunii (o numeşte piaţă de imagerie în extindere) şi puterea ei extraordinară de influenţare. simpla distracţie nu mai este simplă. tot o formă (mascată) a unei atitudini. El vorbeşte despre substratul intenţionat al acestui spectacol.

managementul. eficientă a colectivităţilor umane organizate (întreprinderi economice. ne putem întreba (urmând să răspundem în capitolul de faţă). organizaţii politice. administra în mod eficient. dacă. 2003. cât şi a fiecărei verigi structurale componente. Sica Stanciu.Capitolul III COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE III 1. sugerând chiar prin rădăcina sa ideea de „a ţine în mână”.. umane. El are ca scop atingerea obiectivelor organizaţiei. ca acţiune practică reprezintă: „(.. care este diferenţa specifică a „productivităţii” atunci când avem în vedere comunicarea dintre o organizaţie şi publicurile acesteia. Dacă termenul cunoscut nouă astăzi sub denumirea de management provine din latinescul manus (mână). . în condiţiile utilizării cât mai judicioase a resurselor materiale.) un complex de acţiuni desfăşurate cu scopul de a asigura funcţionarea normală. de care dispun”.m. Cu alte cuvinte. Ioan Mihăilescu. financiare ş.a. unităţi de învăţământ etc.d. şi sensul actual de a conduce. Diferenţa specifică a comunicării în cadrul relaţiilor publice În lucrările de relaţii publice e evocată des definiţia dată de James Grunig acestora: „managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile ei”. Ed.) în ansamblul lor. Managementul organizaţiei. All Beck.22 Ce formă îmbracă modelul comunicării pentru a deveni eficient economic? 22 Viorel Cornescu.

vom face apel la modelul comunicării propus de lingvistul Roman Jakobson. 77-94). iar receptorul (diversele categorii de publicuri) va realiza o acţiune de decodare. şi anume: 1. descifrare a mesajului transmis. El se aplică la toate nivelurile organizaţiei. 70-77) întrucât –având în vedere importanţa pe care Roman Jakobson o acordă codului (deci. timp. de antrenare şi de control. la pag. Între mesaj şi cod există o anumită discrepanţă. deosebit de utilă vis-à-vis de procesul relaţiilor publice. Managementul este corelat cu productivitarea. Pentru a caracteriza managementul comunicării dintre o organizaţie şi publicurile acesteia. determinat de loc. Ca manageri. model analizat pe larg în cursul de faţă (în cadrul structurii comunicării. ceea ce înseamnă eficienţă. în ansamblul celorlalte componente ale comunicării – considerăm această paradigmă. care va fi înscris într-un cod. 4. . 5. Am ales acest model din totalitatea celor prezentate (la modele ale comunicării. Scopul principal este crearea profitului. Înscrierea mesajului întrun cod – reamintim – se numeşte codare. de organizare.160 Corina Rădulescu Autorii unei cărţi-reper în domeniu concluzionează atrăgând atenţia asupra celor cinci principii cu care se identifică managementul. şi anume: mesajul este întotdeauna concret. caracterului arbitrar al semnului lingvistic). emiţătorul (organizaţia în cauză) lansează un mesaj. în 1960. de planificare. Managementul se aplică la toate tipurile de organizaţii. Prin urmare. oamenii îndeplinesc funcţii de conducere. În anumite situaţii (când scopul nu este acelaşi pentru ambii poli) pot apărea mesaje întâmplătoare. Informaţia pleacă de la emiţător şi devine informaţie pentru receptor. dimpotrivă e abstract. 3. precum şi mesajului. de dialogul eficient dintre organizaţie şi public. Transferul acesta are loc între două entităţi orientate către un scop (emiţătorul oferă şi publicul receptează). iar codul. 2. pag.

vis-à-vis de managementul comunicării presupus de procesul relaţiilor publice. cât şi a intenţiilor publicului ţintă (R). Mai precis. elementele majore de mai sus (şi – repetăm – descrise pe larg în capitolul „Structura comunicării”). 143. credibil şi relevant pentru publicul vizat (de exemplu. a conţinutului actului de comunicare depinde atât de cunoaşterea scopului (clar definit) urmărit de organizaţie (E). credibilitatea şi autoritatea devin cele mai importante caracteristice ale sursei. motivaţiilor. telefonul nu este un suport adecvat pentru prezentarea bilanţului unei întreprinderi). Astfel. din perspectiva relaţiilor publice. Insistăm asupra faptului că. De asemenea.Comunicare şi relaţii publice 161 având un număr redus de semne (a se vedea istoria apariţiei alfabetului de la pag. mijlocul are valoare de mesaj formativ. Canalul trebuie să fie. Canalul ales dictează într-o anumită măsură tipurile de „texturi” ale mesajelor. cu identificarea nevoilor. respectiv. capătă nu atât o nouă identitate cât anumite accente noi. la rândul său. Apreciem că. necesitatea începerii procesului de relaţii publice cu identificarea publicurilor. comunicarea eficientă depinde în primul rând de precizarea exactă a diferitelor categorii de . Calitatea mesajului. respectiv capitolul referitor la structura comunicării). valorilor şi atitudinilor acestora). iar codul (ansamblul de valori. norme. precum şi caracterul arbitrar al semnului lingvistic. Să ne aducem aminte de cuvintele lui Marshall McLuhan: „the medium is the message”. specialiştii în relaţii publice trebuie să se adapteze la diferitele coduri specifice diferitelor tipuri de public (de aici. intereselor. a organizaţiei respective. convenţii comune ce garantează înţelegerea normală a mesajului) trebuie să fie pe cât posibil comun celor doi parteneri de dialog (am văzut deja că aceasta este o axiomă a comunicării). iar feedback-ul va da măsura eficienţei sau noneficienţei mesajului. pentru practicienii în relaţii publice alegerea canalului (a mijloacelor de comunicare) adecvat pentru anumite mesaje este o decizie vitală.

că aceia care au o opinie au fost convinşi cumva să creadă că o au. În SUA. .162 Corina Rădulescu receptori. în al doilea rând. poate contribui. cursul de faţă). Acest fapt trebuie să fie în atenţia managementului comunicării. Dar. opinia publică reprezintă opinia colectivă a unui grup de oameni. motiv pentru care au înlocuit modelul comunicării prin modelul comportamental. 70. fără explicaţii legate de ceea ce fac ele. limitarea – pe cât posibil – a zgomotului (acele elemente care înconjoară comunicarea. dacă să aplaude sau nu etc. de masă) poate crea o serie de dificultăţi pentru practicienii de relaţii publice. vom înţelege şi (contura mai bine) scopul mesajului nostru şi care apel persuasiv are cele mai mari şanse să dea rezultate. ca bază teoretică de sprijin în relaţiile publice (vezi modelul behaviorist de mai jos). De asemenea. că se va schimba mereu (=ţintă în mişcare). de o mare importanţă pentru cercetătorii relaţionişti este ce fac aceste publicuri. la fel cum se întâmplă şi dacă luăm în considerare doar ceea ce spun publicurile. Fiecare persoană decide – în ultimă instanţă – în mod individual dacă să cumpere un anumit produs sau nu. O dată ce ştim la ce nevoi şi valori vom face apel. cursul de faţă). a se vedea modelul Shannon Weaver de la pag. la rândul său. deşi oamenii au reacţii colective. După cum am precizat în primul capitol (vezi pagina 23. de identificarea publicurilor-ţintă şi de adecvarea mesajelor la specificul acestora. Putem conta pe două lucruri cu privire la opinia publică: în primul rând. ei îşi iniţiază întotdeauna răspunsurile în mod individual. Este important să nu uităm că răspunsurile sunt întotdeauna individuale înainte de a deveni colective. la creşterea eficienţei comunicării. A privi publicurile doar în mod colectiv (ca un singur răspuns.

Comunicare şi relaţii publice 163 .

confirmă sau respinge. îndepărtându-l de la accentul pe care îl plasa modelul tradiţional asupra creării sau reţinerii atenţiei. schimbarea nivelurilor de conştientizare sau menţinerea acesteia. în orice caz. contribuie fie pozitiv. precedă acţiunea şi implică referirea la experienţele. atitudinile. informaţia porneşte de la mass-media înspre liderii de opinie. Cu alte cuvinte. În această etapă. contact cu liderul de opinie. poate presupune crearea conştientizării. informaţiile. cheia pentru atragerea atenţiei o reprezintă relevanţa stimulului pentru individ. Computerul mental al fiecărui membru al publicului-ţintă verifică şi potriveşte. Etapa a doua. apar unele . strategiilor şi planificării. Primul pas. fie negativ la următoarea etapă. conştientizarea. punctul de interes al gândirii. o dată cu el. consimţământul latent. declanşarea evenimentului.164 Corina Rădulescu Modele teoretice care se află la baza practicării relaţiilor publice* M E m i ţ ă c o d i f m e s a o d u e l u d l c o d m u n i c ă r i i s Mt o er ud l i a A i c ă j u l D e c o i e n ţ a b a c k i f i c a r e R ă s p u n F f e e d M C şo t n i e n o dc oe lm u lp o r t a m e n t a l i s t ( b e h n e t a ţ ă m D â ne tc l a n ş C a m or e p a o r t a m t i zC a so r i en m l a t e n t e v e n i m e n t u l u i Modelul comportamentalist (behaviorist) schimbă. în principiu. – însă. fiind apoi trecută înspre indivizii care au . valorile şi credinţele existente sau la oricare alte resurse. procesul de comunicare văzut ca difuzare de informaţie. într-un fel sau altul. În etapa a treia. obiectivul şi.

că. în relaţiile publice. Persuasiunea şi schimbarea – mijloace de schimbare a comportamentului Când cineva are o opinie contrară puternică. Toate aceste practici servesc fie creării. este cea a acţiunii. însă. un model al comunicării trebuie să cuprindă acoperirea mediatică. de asemenea. De asemenea. comunicarea ar trebui să se concentreze mai puţin pe atragerea „maselor” şi mai mult pe impactul personal asupra membrilor unui public definit. Minusul modelului comportamental expus aici.2. III. fie menţinerii unui anumit nivel de conştientizare. pentru a fi util. care cauzează acţiunea. trebuie să ţinem cont că – în cele din urmă – există o mare diferenţă între atitudine şi comportament. vizează faptul că nu permite apariţia unui tip de acţiune reciprocă. publicaţiile. Acţiunea iniţială poate fi doar preliminară acţiunii finale – comportamentul ultim şi cel dorit. accidental sau intenţionat. protecţia şi persuasiunea . toate accentuează mesajele destinate să afecteze atitudinile sau opiniile. comportamentul. Există trei moduri de bază în care îi putem determina pe oameni să facă ce dorim noi: puterea.Comunicare şi relaţii publice 165 circumstanţe. Prin urmare. Modelul comportamental explicat anterior. aşa cum este ea imaginată în modelul simetric al relaţiilor publice. organizaţia şi-ar pierde vremea încercând să-l atragă de partea ei într-o problemă. reclamele plătite şi evenimentele speciale care atrag atenţia. fie neangajaţi. Etapa a patra. tot ce putem spera este să limităm întru câtva efectele pe care acea persoană le poate avea asupra celorlalţi. care sunt fie indecişi. va trebui să ne concentrăm eforturile asupra conservării opiniilor favorabile care există şi asupra câştigării de partea punctului nostru (ca organizaţie) de vedere a indivizilor nedecişi. sugerează. Într-o asemenea situaţie.

ea presupunând. O persoană trebuie să se afle într-o poziţie în care să primească mesajul persuasiv. În afară de a fi atent la mesaj. Puterea presupune utilizarea autorităţii şi ameninţarea cu obligativitatea. Deoarece grupurile pot exercita o presiune internă substanţială. Putem face o prezentare care să fie ignorată totuşi. nu neapărat fiecare act de persuadare urmăreşte această secvenţialitate). mesajul . şase paşi de urmat în procesul de persuadare (precizăm însă că. Indiferent de scopurile persuasiunii. al treilea pas îl reprezintă comprehensiunea. precum mita. dacă nu o vor face. dar pot fi şi delicate. Formele de protecţie utilizate ca mijloc de schimbare a comportamentului oamenilor pot fi brutale. în principiu. însă pot obliga în egală măsură. pentru a ajuta la promovarea imboldului de a dona sânge –şi se bazează pe tactica de a cere patronilor să îşi ia angajamentul pentru salariaţii lor.166 Corina Rădulescu (=utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni pentru o cauză). Persuasiunea presupune utilizarea comunicării pentru a-i câştiga pe oameni pentru o cauză. receptorul trebuie să-l înţeleagă. Pentru a satisface această cerinţă.care înseamnă că receptorul trebuie să fie atent la mesajul în cauză. De exemplu. adică atât accesibil fizic. aşa încât cel de-al doilea pas în persuadare îl reprezintă participarea. Alte surse de putere pot fi ceva mai subtile. Protecţia poate să presupună a plăti bani unei celebrităţi ca să apară în reclame sau să aibă apariţii în public în beneficiul unei companii. Specialiştii în relaţii publice utilizează puterea. totuşi utilizarea puterii. De aceea. însă. Primul pas este prezentarea. îşi vor căuta în scurt timp alte slujbe. Cerinţa respectivă este pentru o cauză nobilă. există. cât şi receptiv mental. în special dacă se caută crearea unei opinii favorabile. sugerată sau făţişă. având legi care cer supunerea. de pildă. angajaţii pot să nu fie obligaţi legal să urmeze sugestiile şefului. grupurile de oameni cu acelaşi statut (ex: şeful) reprezintă întotdeauna o sursă de putere. O sursă evidentă de putere o reprezintă sistemul juridic.

iar ea se află în sursele controlabile –în eşaloanele superioare ale guvernării. de ce. factorul esenţial referitor la schimbarea opiniei îl reprezintă informaţia sau lipsa ei şi. şi cel din urmă pas este acţiunea. Specialistul în persuasiune trebuie să fie capabil să observe rezultatele persuasiunii în comportamentul receptorului. lucru care explică de ce repetiţia este un fapt atât de important în procesul de persuasiune. Strategiile de persuadare trebuie planificate şi monitorizate pentru a lămuri dacă se obţine efectul dorit la fiecare etapă şi. Există tendinţa de a face informaţia disponibilă oamenilor. Cercetătorul în ştiinţe sociale. Al şaselea. care sunt. Exemple ar fi campaniile de relaţii publice sau de publicitate. extrem de vizibile datorită acoperirii mediatice de care au parte. al cincilea. prin intermediul specialiştilor în relaţii publice care au puterea de a controla fluxurile informative. Strategiile persuasive ale relaţiilor publice sunt planificate – în mod special – în jurul a trei elemente (din cele . în care receptorul ajunge să fie de acord cu punctul de vedere exprimat. În ciuda protestelor unor practicieni cum că lucrurile nu ar sta aşa. astfel încât receptorul să înţeleagă. îl reprezintă reţinerea informaţiei transmise. Următorul pas.Comunicare şi relaţii publice 167 trebuie prezentat (trebuie codat) sub formă de simboluri. felul în care această informaţie este prezentată sau ţinută secretă. Accesul acestora din urmă la informaţie. Schiller se ridică împotriva unor asemenea „manageri ai minţilor”. prin aceasta. în general. A patra etapă este acceptarea. Herbert I. dacă nu. afacerilor şi educaţiei. specialiştii în relaţii publice relaţionişti utilizează frecvent tehnici de persuasiune pentru a articula un punct de vedere care diferă de cel al membrilor unui public. precum şi modul selectiv în care ei o utilizează combină uneltele puterii cu persuasiunea. În persuasiune. Informaţia reprezintă putere (a se vedea analiza făcută de Alvin Töffler în cartea sa „Puterea în mişcare”).

să poarte mesajul. mesajul şi sursa. putem acţiona cu prudenţă atunci când ne decidem să cumpărăm un automobil. televiziunea are o credibilitate înaltă şi o penetrare de masă. el trebuie să fie compatibil cu motivele publicului. Într-o societate liberă în care comunicarea este deschisă. De asemenea. Interesul individual pentru media specializate poate să nu reziste mai mult decât entuziasmul pentru o relaţie umană care se derulează în acelaşi timp. Totuşi. mesajul lor trebuie să prezinte o anumită valoare pentru publicul-ţintă. Pentru a fi eficiente. persoana de persuadat . apelurile persuasive trebuie să combine latura raţională cu cea emoţională. un tânăr poate începe să se aboneze la revistele despre computere dacă se va împrieteni cu o tânără studentă la cibernetică. De asemenea. aptă să ajungă la publicurile prioritare şi capabilă. De exemplu. circumstanţele sau relaţiile lor cu ceilalţi. oamenii utilizează mass-media pentru a vedea ce se întâmplă şi i-ar putea interesa şi pe ei. Trebuie să fie o sursă de încredere. mass-media tipărite sunt mai bune la explicat detaliile. Un post de televiziune poate să-i avizeze pe oameni despre o anumită schimbare şi să le spună unde vor găsi informaţia. În selectarea unei strategii persuasive. cui să spui. Noi nu acţionăm întotdeauna ca fiinţe raţionale. trebuie să evaluăm mesajul în sine. În primul rând. pentru divertisment sau pentru a se pregăti pentru conversaţiile sau interacţiunile cu ceilalţi. pe care le anticipează astfel. Ştim că prea multă cafea nu este bună pentru noi. tehnologic vorbind. De exemplu. Modul în care oamenii utilizează mass-media pentru a obţine anumite satisfacţii poate să se schimbe pe măsură ce se schimbă ei. Conform măsurătorilor unor cercetători americani. pentru că ne place. oamenii apelează la media diferite pentru diferite tipuri de satisfacţii şi recompense. însă uneori bem şi câte cinci ceşti pe zi. relaţii publice înseamnă a decide ce să spui. cum să o faci şi cu ajutorul cărui canal mediatic să comunici. Alegerea canalului – repetăm – este esenţială.168 Corina Rădulescu şase constitutive structurii comunicării): mass-media.

în special pe timp de criză. de altă rasă – aşa cum s-a întâmplat în Vietnam –. din perspectiva sprijinului acordat). deşi poate fi dificil să convingi adulţi americani albi să adopte copii americani. Când un lucru pe care suntem persuadaţi să-l facem intră în coliziune cu ceea ce credem că ar trebui să facem. trebuie furnizat – prin acel mesaj – oamenilor o apărare pentru ego-ul lor. apărându-şi instinctiv ego-urile. însă de altă rasă. pe încredere. pentru a selecta cei mai potriviţi purtători de cuvânt pentru efectele căutate. îi poţi convinge să adopte copii din străinătate. Dacă organizaţia le cere să accepte un lucru pe care ei l-au respins anterior ca fiind un tabu social. Organizaţiile au tot atâta grijă (am subliniat la început că. Cercetările sugerează că informarea publică poate fi esenţială pe parcursul ciclului de viaţă al unei probleme (deşi acest lucru este.Comunicare şi relaţii publice 169 alege ce mesaj vrea să asculte. mai puţin adevărat atunci când publicurile sunt scindate. care este bazată. raţionalizându-ne comportamentele şi modificându-ne opiniile. noi rezolvăm acest conflict justificându-ne acţiunile. Dacă mesajul în cauză atentează la simţul securităţii sau la imaginea de sine a publicului. trăsăturile de bază ale emiţătorului. Sursa de informare are un efect atât de mare în ceea ce priveşte persuasiunea încât producătorii de reclame comerciale fac demersuri pentru a afla ce calităţi trebuie să aibă persoana sau persoanele care apar în reclame. datorită unui apel emoţional la sentimentul de vinovăţie sau la conştiinţă. în contextul relaţiilor publice sunt credibilitatea şi autoritatea). care sunt aşa cum ei şiar dori să fie sau cum îşi închipuie că sunt. Oamenii tind să dea crezare surselor care le seamănă lor ca persoane. . membrii publicului respectiv vor respinge mesajul. probabil. altfel. O parte a acceptării unei autorităţi o reprezintă – cum am mai spus – credibilitatea. în mare măsură. Ei obişnuiesc să considere sursele de informare ca fiind autorităţi. De exemplu. Însă pot fi influenţaţi emoţional să accepte sfatul unei alte persoane. va trebui să le furnizeze o valoare pe care să o accepte pentru a înlocui acest tabu sau pentru a-l raţionaliza.

această strategie trebuie să ofere o recompensă reală sau măcar uşor de perceput). Multe apeluri privind uşurarea situaţiei celor săraci utilizează această strategie. ar trebui să luăm în considerare două posibilităţi: că ar putea apărea disonanţa cognitivă şi că adevărul poate fi o chestiune personală. poate persuada dacă informaţia este reţinută). a patronilor . Specialiştii în persuasiune utilizează una sau mai multe dintre cele cinci strategii specifice pentru a asigura supunerea: strategia stimul-răspuns (împrumutată din cercetarea behavioristă. pentru a avea succes. strategia motivaţională (presupune crearea unei nevoi sau stimularea unei dorinţe. Unele cercetări sugerează că nu contează atât credibilitatea sursei. cel puţin atunci când receptorul nu este adânc implicat în problemă. Unele dintre apelurile împotriva fumatului sau în favoarea fumatului se bazează pe personalităţi. în iniţierea de apeluri persuasive care ţintesc spre anumite motive umane. cât plauzibilitatea mesajului şi calitatea acestuia. descrie ce fac oamenii când acţionează inconsecvent cu propriile lor credinţe – ca rezultat al presiunilor din partea puterii. cum ar fi a răspunde la telefon atunci când sună).170 Corina Rădulescu Oamenii au încredere aproape întotdeauna mai degrabă în cineva apropiat decât într-o figură autoritară. strategia cognitivă (presupune că învăţarea unor informaţii factuale. presupune că audienţele pot fi condiţionate să răspundă automat la anumiţi stimuli. la fel ca şi apelurile destinate să corecteze comportamente. Unii analişti susţin că influenţa autorităţii tradiţionale este în declin –atât datorită schimbărilor culturale experimentate de generaţia născută în SUA după război. în contextul unui mesaj. Privitor la eficienţa persuasiunii. strategia apelului iniţiat de către o personalitate este destinată oamenilor care sunt mai degrabă direcţionaţi spre activităţi în afara căminului decât spre casă. cât şi datorită faptului că globalizarea şi comunicarea electronică au tins să erodeze ierarhiile instituţionale. O teorie a disonanţei cognitive (creată de sociologul Leon Festinger). strategia apelului social se referă la atragerea atenţiei asupra condiţiilor sociale. În fine.

alături de acestea. este nevoie doar să privim spre religiile lumii. specialistul în relaţii publice trebuie să ţină cont de ele. există multe conflicte evidente între doctrinele şi denumirile diferitelor secte. obiectul efortului de comunicare trebuie să acorde atenţie comunicării.Comunicare şi relaţii publice 171 sau a persuasiunii. acţiunea a eşuat deoarece. Toate cultele pretind că religia lor reprezintă adevărul. Practicianul de relaţii publice Earl Newsom a indicat un exemplu referitor la eşecul major al unui efort de şase luni de „persuasiune profesionistă”. câteodată. O bună parte a teoriilor despre comunicare utilizate în relaţiile publice se sprijină pe ideea lui Carl Hovland că. Se consideră că. uneori se poate produce o mai mare schimbare atitudinală printr-o persuasiune socială mai scăzută. De exemplu. să o accepte . Însă. pentru a schimba atitudinile. dacă urmăreşte eficienţa mesajului său. cum ar fi copiii mici.000 de materiale scrise care aveau ca scop convingerea cititorilor că Naţiunile Unite trebuie văzute în termeni pozitivi. Anumite adevăruri obiective sunt general acceptate (cum ar fi cele de tipul „fotbalul este un sport de contact”). totuşi. Pentru a înţelege că adevărul este o chestiune personală şi orientată spre valori. există şi multe adevăruri personale mai puţin definitive (acestea sunt adesea circumstanţiale) – şi. că fumatul afectează sănătatea celor din jurul lor. Philip Zimbardo. iar încercarea de a face acest lucru se bazează pe comunicare. din Ohio. Newson afirmă că nu este adevărat că. când sunt persuadaţi subtil. dar. în timpul campaniei. Naţiunile Unite erau extrem de ineficiente. trebuie mai întâi să schimbăm opiniile. dacă ai bani suficienţi pentru tipărituri. să o înţeleagă. Campania a distribuit 59. Pentru a obţine eficienţă în comunicare. poţi schimba ce se află în minţile oamenilor. subtilitatea. Este oare manipularea opiniei publice doar o chestiune de aptitudini şi cunoştinţe legate de comunicare? Nu întotdeauna. publicitate şi „propagandă”. unii fumători se lasă de fumat. cel mai bun specialist în persuasiune este. consideră că. Profesorul în psihologie.

idealismul şi dinamismul acesteia. apare problema credibilităţii. cum . Astfel.” H. presupune a convinge o persoană să abandoneze un mod de a privi lumea în schimbul altuia. cine este publicul şi care sunt efectele pe care le are comunicarea asupra acestuia? Vom examina aceste întrebări în următoarele subcapitole. o întrebare relevantă se referă la credibilitatea unui mediu de comunicare. buna credinţă. şi cu ce efect?” Partea legată de „cine” reprezintă. Ce face publicul cu un mesaj defineşte efectele acestui mesaj. Earl Newson făcea următoarele comentarii cu privire la credibilitate: „Pare a fi adevărat că atitudinile oamenilor sunt formate cu ajutorul lucrurilor pe care ei văd că le facem sau spunem noi –şi nu de insistentele noastre încercări de a le spune totul despre noi şi de-ai persuada că le merităm încrederea. ori un canal de comunicare. Canalul mediatic utilizat pentru comunicare poartă informaţia în sine – fie factuală. acest mecanism funcţionează doar dacă. credibilitatea. înainte de a-i influenţa pe oameni să aibă încredere în noi. părem a rezolva problemele pe care ei îşi doresc să le vadă rezolvate –să ne îndreptăm încotro se îndreaptă şi ei. Dacă sursa este un practician de relaţii publice.172 Corina Rădulescu şi să şi-o amintească. Câte din cercetările redactate în termeni de audienţe atinse ne spun ceva despre receptare? Dacă . D. care are ca scop producerea unei schimbări de opinie în public. O sursă poate fi ori o persoană. Dar să nu uităm nici o clipă că a încerca să schimbăm atitudinile este un lucru complicat. fie emoţională. sursa comunicării. pune următoarea întrebare: „Cine ce spune. Se pare că. în practică. Lasswell vis-a-vis de eficienţa comunicării. O dată ce această comunicare atinge nivelul de acceptare. Altfel spus. Partea finală a întrebării lui Laswell este esenţială pentru oamenii din relaţiile publice: „cui şi cu ce efect?”. competenţa. acea persoană vorbeşte pentru o întreagă instituţie a cărei credibilitate depinde de percepţia publicului despre puterea.

Prin urmare. mai întâi. Cum să alegem mesajul potrivit . televiziunea domină. Posturile radio. cele comerciale. Posibilele motive ale acestui fapt ar fi credinţa larg răspândită că „a vedea înseamnă a crede”. să vorbim în termenii mai largi ai informării publice şi publicităţii. nu toate instituţiile de presă îl vor publica. Cotidienele au o mai mare credibilitate şi un impact persuasiv mai puternic decât admit editorii şi redactorii. datorând mult mediului de comunicare în ceea ce priveşte modul specializat în care îşi atrag audienţele şi impactul emoţional asupra acestora. precum şi capacitatea televiziunii de a dezangaja spiritul critic al audienţelor. În ceea ce priveşte mass media (ca opuse mijloacelor de comunicare specializate).Comunicare şi relaţii publice 173 trimitem un comunicat înspre mass-media. Mediatizarea unei organizaţii este mult mai dificil de măsurat din cauză că utilizarea materialelor trimise către mass-media de o instituţie şi publicate (informarea publică) sunt imposibil de evaluat. Studiile realizate confirmă aceste generalităţi. publicaţiile industriei. În partea de jos a acestui top al credibilităţii se află publicaţiile companiilor. va trebui. III. cele profesionale sunt bine cotate de către audienţele lor. pentru a vorbi despre receptarea de către public a mass-media.3. Revistele specializate. îşi afectează semnificativ audienţele loiale. dintre cei care îl vor citi nu mulţi îi vor da atenţie. iar. Se presupune că informarea publică are un grad mai mare de credibilitate decât reclamele deoarece pare a reprezenta o sursă de „ştiri” nedistorsionată (una denumită adesea credibilitatea părţii neutre).

Ierarhia nevoilor umane a lui Maslow . deciziile privind motivaţia şi inspiraţia sunt uşor de luat. după ce am evaluat gradul în care un canal mediatic este receptat. precum şi absolvenţi de Litere). precum şi credibilitatea sa. Trebuie să luăm în calcul scopul mesajului –dar şi forma. cum ar fi îmbunătăţirea imaginii unei organizaţii). când. O dată ce scopul unui mesaj a fost clar definit. Maslow a imaginat o ierarhie a motivaţiilor umane. în realitate. Scopul unui mesaj. se ocupă de schimbarea atitudinilor şi a acţiunilor astfel încât să fie îndeplinite nişte obiective sociale. Specialistul în relaţii publice Edward L. Psihologul Abraham H.174 Corina Rădulescu Teoriile comunicării ne spun că. trebuie să pregătim un mesaj care să fie adecvat acestui canal. de ceea ce ne dorim să obţinem. Scopul nostru (ca organizaţie) trebuie să fie ceva măsurabil. din aceasta trebuie să facă parte şi persoane specializate în arte plastice. Bernays era de neclintit în a utiliza cuvântul „imagine” în contextul relaţiilor publice. cum ar fi creşterea nivelului înscrierilor la universitate (nu ceva nebulos. culorile şi limbajul (precizam în primul capitol al cursului că activitatea de relaţii publice este o muncă de echipă. Scopul unui mesaj depinde de obiectivitatea comunicării. Bernays spunea că acest cuvânt sugerează că relaţiile publice s-ar ocupa de umbre şi iluzii.

– Siguranţa reprezintă nevoia de protecţie împotriva violenţei.Comunicare şi relaţii publice 175 Nevoi fizice Nevoi legate de siguranţă Nevoia de dragoste Acceptare Apartenenţă Apartenenţa la grup Dragoste Afecţiune Nevoi legate Nevoie de de stima de sine auto-actualizare Recunoaştere Prestigiu Încredere Calităţile de lider Succes Cunoaştere Auto-împlinire Provocări legate de creativitate Realitatea Curiozitatea intelectuală Hran ă Siguranţă Somn Securitate Sănătate Protecţie Nevoi fizice Confort Exerciţiu Pace Odihnă Ordine i → Sex anizaţ ie iva org rspect Din pe Muncă de secretariat M e nţine r e a / într e ţine r e a orga niza ţie i Servicii Programe Promovarea unei cauze – Nevoile fizice – nevoia de hrană. – Stima de sine include nevoile de realizare şi de recunoaştere a realizării de către ceilalţi.d. a riscurilor economice şi a realităţii impredictibile. de asemenea.m. la nevoia de a şti şi de a înţelege. În ceea . cum ar fi faptul că ne mulţumim mai degrabă cu o denumire mai interesantă a slujbei decât cu o mărire de salariu. în special pe adolescenţi. sex. odihnă ş. Un altul îl reprezintă principiul privării. – Dragostea reprezintă mai mult decât nevoia de afecţiune. de băut. – Actualizarea de sine reprezintă nevoia de dezvoltare individuală şi de utilizare constructivă a abilităţilor personale. – reprezintă motivaţiile fundamentale. Puterea acestei nevoi motivaţionale îi atrage pe tineri. Ea cuprinde. Unele principii se potrivesc acestor nevoi.a. Aceasta se extinde şi la creativitate şi apreciere estetică. Unul dintre ele este homeostaza (oamenii fac constant eforturi de menţinere a statu-quo-ului). compromisurile de păstrare a imaginii de sine în care ne angajăm. să facă parte din grupuri. Ea cuprinde nevoia de a aparţine unui grup şi dorinţa de a trăi într-un mediu social prietenos.

îşi pierde intensitatea. mişcarea şi sunetul. îşi vor schimba scopurile. cel mai probabil. el va continua să caute această împlinire. Scopurile noastre sunt strâns legate de ceea ce vrem noi să fim. apoi putem alege „textura” mesajului în vederea atingerii efectului persuasiv. se pot resemna cu apartenenţa la o clasă socială sau cu un anumit statut. tipurile de texturi. „Textura” mesajului. asta în condiţiile în care bariera nu se va dovedi prea puternică. însă pare a nu avea nici un efect asupra emoţiilor. O barieră care este plasată între oameni şi îndeplinirea scopului lor va duce la încercarea de îndeplinire a scopului respectiv. După acest punct. eficienţa asupra motivării ulterioare merge până la un punct. care are toate aceste elemente. Când privarea se referă la scopurile sociale. Ceea ce considerăm noi a fi de valoare probabil că reprezintă cheia personalităţii noastre. într-o anumită măsură. forma unui obiect şi senzaţia produsă de el pot fi factori determinanţi în ceea ce priveşte alegerea unei broşuri (ca să nu mai vorbim de citirea ei). la fel de bune precum sunt cele oferite de televiziune. În cazul tiparului. Televiziunea presupune cea mai largă gamă – designul culorii. Principiul evaluării scopurilor se bazează pe tensiune. iar oamenii abandonează scopul respectiv – de exemplu.176 Corina Rădulescu ce priveşte nevoile fiziologice. Cum spuneam anterior. controlul interactiv. caz în care oamenii. vom înţelege şi scopul mesajului nostru şi care apel persuasiv are cele mai mari şanse să dea rezultate. şi care presupune. . în plus. Imaginile şi sunetele obţinute cu ajutorul computerului nu sunt. totuşi. canalul ales dictează. dar şi pe străduinţa de a îndeplini ceva. ele nu descresc niciodată în intensitate. Dacă un om este privat de împlinirea unei nevoi fiziologice (cum ar fi hrana). Principiul saturaţiei slăbeşte nevoile fiziologice şi poate duce la slăbirea motivelor sociale. mărimea. Un competitor de luat în seamă îl reprezintă computerul. O dată ce ştim la ce nevoi şi valori vom face apel.

cuvintele pe care le folosim. de asemenea. parte a texturii mesajului. iar diferite audienţe de astăzi. organizaţie şi publicuri. Am atras atenţia asupra faptului că. Limbajul mesajului Problemele de comunicare se datorează. Nu contează dacă cele alese de noi pentru a spune un lucru sunt cele despre care noi credem că ar suna cel mai bine sau ar fi cele mai autoritare. de-a lungul capitolului anterior al cursului de faţă. cu consecinţe imediate în planul comunicării.Comunicare şi relaţii publice 177 a unui ambalaj de pe rafturile unui supermarket sau atragerea atenţiei oamenilor cu ajutorul unei reclame. în calitate de emiţător. asupra caracterului convenţional al semnului lingvistic (caracterul arbitrar al relaţiei dintre semnificant şi semnificat. Am insistat mult. sensibile din punct de vedere cultural. persoanele care lucrează în relaţii publice trebuie să ştie ce culori atrag o anumită audienţă şi cât de bine se reproduc acele culori în canalul de comunicare ales pentru a comunica ceva acelei audienţe. trebuie să însemne pentru receptor acelaşi lucru ca şi pentru noi. cum ar fi cea a unei femei care stă în picioare lângă un bărbat aşezat la un birou. cursul de faţă) comunică lucruri pe care cuvintele nu le spun. efortul în comunicare trebuie să se axeze. semanticii. dintre partea carnală a cuvântului şi partea lui conceptuală). Simbolurile non-verbale sunt. În ceea ce priveşte culoarea. asupra importanţei codului în cadrul celorlalte elemente componente structurii comunicării. se vor grăbi să le observe. Trebuie să ne asigurăm asupra faptului că simbolismul ascuns în proiectele mesajului se potriveşte cu intenţiile noastre (indiciile non-verbale bine alese pot să se lege cu succes de mesajul comunicat prin cuvinte. Trebuie să le eliminăm în special pe cele care sugerează prejudecăţile. adesea. Indiciile non-verbale (a se vedea pag. mai . dialogului dintre două persoane. Respectiv. iar indiciile alese fără atenţie pot distruge complet mesajul ales). 124-141. focalizeze pe apropierea codurilor dintre cei doi poli: emiţător şi receptor.

178 Corina Rădulescu degrabă. Factori importanţi în alegerea limbajului sunt claritatea. Cuvintele trebuie alese cu responsabilitate. 90. Mesajul nostru trebuie să ajungă la receptor. pur şi simplu. afirmă: „Iconii infectează credinţele oamenilor. Claritatea. cursul de faţă) abundă în sistemul educaţional. imagini bazate de obicei pe stereotipurile pe care le are receptorul. Emotivitatea reprezintă măsura în care un icon duce la creşterea nivelului emoţiilor. prin urmare codul acestuia trebuie să conteze pentru noi. Nu există o modalitate uşoară de . asociaţii bazate pe cadrele sale individuale de referinţă. în guvern. adecvând cuvântul în sine la respectivul mesaj. ele se reproduc prin comunicare şi reprezintă viruşii prin care se împrăştie persuasiunea”. Robert Blood. El reprezintă. bineînţeles. rezonanţa şi caracterul lor benign. intuind asociaţiile de idei pe care le-ar putea face receptorul. rezonanţa –gradul în care se realizează acordul cu credinţele şi anxietăţile existente. şi. Impactul emoţional. Impactul emoţional al iconilor – imaginile. impactul emoţional şi contextul. Confuziile lingvistice (vezi caracterul arbitrar al semnului lingvistic. Se pot utiliza programe computerizate pentru a verifica claritatea şi nivelul de accesibilitate al mesajului nostru. pag. analist al comunicării strategice din Marea Britanie. o armă semnificativă în toate bătăliile purtate de propagandă. intuind imaginile pe care cuvintele le evocă. caracterul benign – lipsa efectelor directe asupra indivizilor expuşi la ele. Contextul mesajului – circumstanţele verbale – este de asemenea important. evenimentele sau metaforele verbale care stârnesc emoţii – constituie un mecanism important de atingere a opiniei publice. Studiile sale arată că există trei factori care influenţează rata cu care imaginile iconice se împrăştie în conştiinţele oamenilor: emotivitatea. peste tot. în presă. Contextul. trebuie să ne concentrăm asupra cuvintelor care au cel mai puternic şi dezirabil impact asupra ascultătorului sau privitorului.

evită mesajele. în acelaşi timp. este important să luăm în considerare importanţa repetiţiei şi a consecvenţei în mesajele de relaţii publice. care susţinea că ideile curg într-un flux. Primul nostru scop – în calitate de specialişti în relaţii publice –. Receptarea şi acceptarea mesajelor. cu cât sunt mai precise. Există dovezi care sugerează că oamenii care au crescut urmărind intens emisiuni de televiziune au învăţat să evite mesajele pe care nu doresc să le recepteze. Consecvenţa ajută la creşterea credibilităţii. a acelora care au prea multe semnificaţii. Cu cât cuvintele sunt mai generale. iar repetiţia creşte şansele de îndeplinire a acestui scop. Însă gradul înalt al selectivităţii noastre inconştiente. Repetiţia şi consecvenţa. începând cu . ca semnificaţie. Următorul scop al nostru este să ne asigurăm că mesajul este crezut. astfel încât nu este clară o idee anume. exercitat de către membrii generaţiilor electronice. prea largi. ridică provocări specifice specialiştilor în relaţii publice care încearcă să îi ajungă cu mesaje. Repetiţia creşte şansele ca oamenii să fie expuşi la mesaje. cu atât mai palidă este imaginea pe care o creează. Foarte apreciată a fost odinioară teoria fluxului în doi paşi. Să lăsăm ca semnificaţiile să ducă la selectarea cuvintelor. Deoarece oamenii caută şi. cu atât această imagine devine mai strălucitoare – în contextul relaţiilor publice. înspre publicul larg.Comunicare şi relaţii publice 179 alegere a cuvintelor. Ele nu trebuie să fie atât de generale. este să ne asigurăm că mesajul ajunge la audienţa propusă. iar aici ne ajută consecvenţa. încât să includă gânduri care nu au fost intenţionate. altfel ne-am îneca în zgomote. dinspre cei care creează opinia. dar nici aşa de limitate încât să elimine o parte din semnificaţiile intenţionate. Teoria sugera că liderii de opinie care consumă media specializate sau de masă sunt cei care adoptă ideile noi. O bună parte a scriiturilor neclare rezultă din utilizarea prea multor cuvinte generale. Aceştia îi influenţează pe ceilalţi. Într-o oarecare măsură toţi facem asta (intervine selectivitatea percepţiei noastre).

De exemplu. Acestea sunt ceva personal şi pot chiar să distorsioneze realitatea. religioasă etc. educaţională. Tindem să căutăm drept surse nu doar oamenii care ne reflectă propriile opinii şi atitudini. este de mirare că până la urmă ajunge vreo comunicare la noi. perturbările în ceea ce priveşte credibilitatea şi interferenţa datorată selectivităţii din partea receptorului. în funcţie de atitudinea pe care o avem faţă de vorbitor. mesajele pe care le intenţionăm noi sunt contraindicate de către regulile gramaticale ale limbii sau din alte cauze. doctorii. bineînţeles. În alte cazuri. Această credibilitate pe care o acordăm surselor „umane” fluctuează (sondajele ne arată că educatorii. Dacă receptorul acceptă mesajul. Sursele unui mesaj Modurile în care publicurile percep sursa unui mesaj reprezintă un factor semnificativ în direcţia acceptării sau respingerii mesajului de către ele. în viaţa socială. Dacă luăm în considerare mediul plin de distorsiuni existent în viaţa noastră de familie. Totuşi. Şi. el trebuie să-l decodeze. imprecisă la limită. Oricine recunoaşte că un emiţător trebuie să codifice mesajele.180 Corina Rădulescu oamenii care le seamănă lor (cei cu aceleaşi ocupaţii sau din aceeaşi clasă socială). îşi va asuma un risc şi mai mare atunci când va utiliza stereotipuri. Dacă avem de-a face cu un public-ţintă clar definit şi cunoaştem bine stereotipurile pe care le . în utilizarea simbolurilor. clerul se bucură de o credibilitate mai mare decât alţii). după care poate fi codificat răspunsul la mesaj. tindem să uităm atracţia şi interferenţele create de mesajele concurente. În consecinţă. ci şi mass-media care ne reflectă astfel. recurgem adesea la stereotipuri (=imaginile din minţile noastre). comunicarea. majoritatea mesajelor nu ajung la noi. Noi ne găsim constant în conversaţie cu alţii. iar informaţia pe care o aflăm astfel are o mai mare credibilitate decât oricare altele. adică să traducă informaţia în ceva care să aibă o semnificaţie personală pentru receptorul dorit (apropierea codurilor dintre cele două instanţe ale comunicării: emiţător şi receptor). O sursă eficientă sunt oamenii.

El a accentuat faptul că o comunicare eficientă presupune atenţia. audienţa şi reacţia audienţei ca reprezentând elementele ciclului de procesare a informaţiei. acceptarea mesajului şi persuasiunea. imaginile respective se confundă cu realitatea. cui şi cu ce efect) şi a identificat sursa. buna-credinţă. buna-credinţă. iar acest lucru a devenit cunoscut drept abordarea Yale a persuasiunii. mesajul. Credibilitatea (încrederea. William McGuire a observat un defect în teoriile procesării informaţiei de la Yale. idealismul. putem porni la drum cu ceva încredere. idealismul. acceptarea şi reţinerea mesajului. similaritatea (cu audienţa) şi dinamismul. Cum am spus deja. competenţa. înţelegerea. În loc să se ocupe de sursă. în general. Hovland a utilizat modelul lui Lasswell (cine ce spune. pentru mulţi. El consideră că Hovland şi colegii săi au ignorat relaţia dintre înţelegere şi acceptare. Modificările aduse de el clarifică relaţia dintre înţelegerea şi acceptarea mesajului. Trăsăturile de personalitate ale receptorului mesajului afectează înţelegerea. competenţa. dinamismul) sursei reprezintă factorii conceptuali majori ai modelului Yale. Principala critică adusă utilizării stereotipurilor pentru a reprezenta rolurile pe care le joacă oamenii sau pentru a desemna unele grupuri de oameni este că. McGuire s-a concentrat asupra receptorului. altfel riscul este deosebit de mare. similaritatea) şi autoritatea (puterea.Comunicare şi relaţii publice 181 putem utiliza eficient. adecvat asupra respectivei audienţe. pentru a face . Carl Hovland a consacrat ideea că pentru a schimba opiniile trebuie schimbate atitudinile. Sursa trebuie să-şi dovedească puterea. McGuire a redus etapele modelului Yale la două – receptarea conţinutului mesajului şi ajungerea la înţelegerea lui – argumentând că. bonitatea. indicând efectele separate pe care le au acestea asupra impactului mesajului. Reacţiile la un mesaj Procesarea informaţiei este esenţială în evaluarea impactului (potenţial) al comunicării.

Experienţele oamenilor pot fi consonante (compatibile cu valorile). şi anume: cauzele situaţionale (externe) şi cauzele dispoziţionale (interne). o persoană onestă va fi mai afectată de minciună decât sunt hoţii. De exemplu. şi invers. Dacă oamenii fac adesea lucruri . Cu cât este mai mare raportul consonanţă-disonanţă. Suprapunerea cognitivă apare atunci când trebuie făcută o alegere. care afirma că oamenii nu află conţinutul unor mesaje. teoria învăţării sociale) pe care să le aplice în planificarea strategiilor referitoare la mesaje. Alegerea cea mai apropiată de compatibilitate creează cea mai mică disonanţă. o persoană trebuie să primească efectiv un mesaj şi apoi să ajungă la esenţa acestuia. cu atât este resimţită mai profund disonanţa.182 Corina Rădulescu posibilă o schimbare de atitudine sau de opinie. teoria atribuirii a lui Fritz Heider. Această presupoziţie a fost pusă în discuţie de către Anthony Greenwald. teoria disonanţei cognitive a lui Leon Festinger. existând mai mult de o variantă. Teoria disonanţei cognitive afirmă că oamenii se străduiesc să reducă discrepanţele care există în interiorul propriului lor sistem cognitiv. După Fritz Heider există două tipuri de cauze utilizate în explicarea comportamentelor. la fel ca Hovland şi colegii săi. pentru îndeplinirea unor scopuri. Explicarea eforturilor oamenilor de a înţelege comportamentele altora poartă numele de teoria atribuirii. ci. mai degrabă. a presupus că noua informaţie cognitivă este aflată din conţinutul mesajului. ca răspuns la mesajul original. McGuire. Dinamica grupului este importantă în acest proces pentru că indivizii încearcă să-şi ajusteze opiniile şi percepţiile ca răspuns la normele de grup şi la presiunile acestuia în direcţia uniformizării. Sociopsihologul Kurt Lewin a observat că oamenii procesează informaţia şi îşi calculează atitudinile pentru a crea combinaţii logice. îşi creează mesajele lor idiosincratice ascunse. Practicienii de relaţii publice au de ales între mai multe teorii (teoria motivaţiei ca problemă socială a lui Kurt Lewin. disonante (într-o poziţie conflictuală cu valorile proprii) sau irelevante.

reprezintă cea mai de succes formă a persuasiunii. modurile de aplicare sunt diferite pentru persoane diferite. Ceea ce aflăm din experienţă. Când oamenii se decid să se supună unei cerinţe. spune teoria. Opţiunea selectată poate să fie aceea de a-i încuraja pe oameni să simtă că aparţin unor grupuri (Lewin). altminteri. ei sunt ceva mai înclinaţi să se supună. chiar într-un mod superficial. se opreşte asupra unor elemente ale autopersuadării. Cum spuneam. Dacă răspunsul este da. Poate fi utilizată pentru a evita ca un mesaj să intre în conflict cu valorile sau – dacă oamenii se află deja într-o stare de disonanţă cognitivă – să îi ajute pe oameni să reconcilieze conflictul valorilor cu ajutorul raţionalizării (Festinger). pentru motive pe care nu le putem înţelege. În plus. ar fi refuzat aceeaşi cerere sau dacă ceea ce au fost de acord să facă este mai semnificativ decât ceea ce au primit anterior. observaţie. Reciprocitatea: O întrebare pe care şi-o pun oamenii înainte de a fi de acord cu o cerinţă formulată de cineva este: „Îi datorez ceva acestui om?”. practicienii de relaţii publice trebuie să cunoască (şi să aleagă) toate aceste teorii atunci când planifică strategiile referitoare la mesaj. Validarea socială: Oamenii sunt mai influenţaţi să performeze unele acţiuni sau să creadă ceva când îi văd pe ceilalţi . în situaţii diferite. am putea să le atribuim comportamentele unor cauze interne sau dispoziţionale. 3. de la acelaşi comportament. adesea chiar dacă. Autopersuasiunea. ascultare sau lectură etc. 2.Comunicare şi relaţii publice 183 neobişnuite în diferite situaţii. depinzând de factori precum sistemele de valori. oamenii sunt ceva mai înclinaţi să aibă comportamente consecvente cu acea poziţie. ei verifică dacă au mai făcut ceva în trecut care să fi fost în aceeaşi direcţie cu această cerinţă. Profesorul de psihologie Robert Cialdini. Teoria învăţării sociale susţine că interacţiunea reciprocă şi feedback-ul continuu apar între cogniţia internă a unei persoane şi o situaţie. pe care le putem identifica într-o anumită strategie de persuasiune socială: 1 Consecvenţa: După ce s-au angajat într-o direcţie. ne învaţă să ne aşteptăm la consecinţe diferite.

Caracterul limitat: Oamenii tind să dorească lucruri care sunt disponibile în număr mic sau a căror cantitate scade. Un element important pe care îl cercetează oamenii înainte de a decide care este comportamentul adecvat pentru ei într-o situaţie îl reprezintă modul în care acţionează ceilalţi. pentru a-şi descrie produsele. nevoi. Cercetările arată că oamenii îşi doresc foarte mult unele obiecte rare atunci când sunt în competiţie cu alţii pentru a le dobândi sau atunci când cred că ei au vreun fel de exclusivitate. Familiaritatea şi încrederea: Oamenii nu sunt dornici să accepte idei de la surse în care nu au încredere. sugerând acţiuni pe care oamenii le vor întreprinde la un apel personal: 1. A consacra credibilitatea cuiva poate fi o treabă înşelătoare. celor care realizează mesajele publicitare le place să includă în mesaje expresii de tipul „cele mai mari vânzări” sau „cea mai rapidă creştere”. Autoritatea: Oamenii sunt mai dornici să urmeze sugestiile cuiva pe care-l consideră o autoritate legitimă în termeni de cunoaştere şi credibilitate. Acest lucru explică succesul tacticilor de vânzare de tipul „termenlimită” sau „nu are rost să veniţi mai târziu”. dorinţe. temeri. Sugerarea acţiunii: Oamenii vor susţine nişte idei doar dacă acele idei sunt acompaniate de o acţiune propusă de promotorul lor sau dacă receptorul însuşi le propune –în special o acţiune avantajoasă. 3. e nevoie doar să spună că alţii cred acest lucru. ceea ce pare o dovadă suficientă. Ei nu trebuie să spună direct că produsul este bun. aspiraţii. indiferent . 5. Din această cauză. Identificarea: Oamenii se vor raporta la o idee.184 Corina Rădulescu că fac acelaşi lucru. Cele patru principii despre persuasiune ale lui Earl Newsom sunt clădite pe conceptul de identificare personală cu o idee sau cu o problemă. 2. o opinie sau un punct de vedere doar dacă văd că acestea ar avea un efect direct asupra propriilor lor speranţe. 4.

1946. ei au primit informaţii de la aceştia pe termen lung (prin urmare. Cât despre identificare. observatorii au prezis toate tiparele de vot ale tinerilor în vârstă de 18 ani. Ce s-a întâmplat la vot? Cei mai mulţi dintre tineri au votat precum părinţii lor – probabil din cauză că îi iubesc şi au încredere în ei. statut socioeconomic sau altă categorie. atunci când evenimentele o cer. importante în schimbarea opiniei. Fiecare dintre noi este mai înclinat să îşi asume atitudini şi să accepte fără critici idei de la persoanele pe care le iubeşte sau în care crede. religie. profesie. Claritatea: Înţelesul unei idei dintr-un eveniment. încă dinainte de a li se acorda dreptul de vot. de asemenea. Aceste asocieri au o putere potenţială deoarece. prezentat la Conferinţa pe tema Relaţiilor Publice a Companiei Standard Oil (New Jersey). poate să fie uitată după o perioadă lungă de timp. chiar dacă tinerii nu şi-ar fi iubit sau respectat părinţii.1 Elementul „încredere” este foarte strâns legat de schimbarea opiniei. Totuşi. chiar dacă e vorba de o sursă căreia nu i se acordă încredere. lăsând în urmă un reziduu de informaţii acceptate ca fapte certe. 4. Ceea ce spun grupurile cu care ne identificăm ne sugerează anumite direcţii de acţiune pentru noi. un scop al activităţilor de relaţii publice este acela de a se asigura că o instituţie merită şi obţine o astfel de încredere şi că păstrează încrederea celor pe care îi consideră prieteni. o situaţie sau un mesaj trebuie să fie clar pentru a fi persuasiv. De exemplu. efectul e acelaşi). Astfel. . 1 extrase din discursurile publicate de Earl Newsom: Element of a Good Public Relations Program. din 3 dec. Una din teoriile comunicării – numită „funcţia de narcotizare” – sugerează că sursa unui mesaj persuasiv.Comunicare şi relaţii publice 185 dacă aceste surse sunt persoane sau instituţii. opinia poate fi mobilizată pe direcţia intereselor proprii. Identificarea şi sugerarea unei acţiuni sunt. în SUA. mulţi dintre noi simt o asociere cu ceilalţi – prin educaţie.

nr. cât şi în plan individual – însă lideri pentru întreaga societate. care se devotează promovării vizibile a unei cauze.2 o asemenea mobilizare poate fi activată cu ajutorul unor lideri foarte vizibili. . 1974. Dacă apare chiar şi o mică voce care să contraatace.186 Corina Rădulescu După Philip Lesly. Opiniile. presiunea grupului influenţează doar o treime din membrii săi. Acest input care ajunge la liderii cu putere este mult mai mare din partea activiştilor şi a liderilor de opinie decât din partea publicului sau a majorităţii organizaţiilor private. însă ei. Managing the Human Climates. după cum ne arată rezultatele cercetărilor. cu toţii. 24. să sprijinim un grup de presiune care pretinde a ne reprezenta. 3. Când problemele sunt clare. Lesly distinge cel puţin trei grupuri diferite în categoria „lider”. Activiştii. 2. Mobilizarea opiniei de către un lider creează un grup de presiune. acea treime dispare. Illinois. atitudinile şi acţiunile oamenilor sunt. toate. Liderii de opinie. judecătorii şi instituţiile de reglementare care au puterea de a întreprinde acţiuni ce vor afecta organizaţiile şi societatea. „Guidelines on Public Relations and Public Affairs”. Influenţa şi presiunile din partea grupului devin evidente în special în timpul controverselor. 1. datorită propriilor noastre credinţe. grupuri informale sau grupuri formale – cum ar fi cluburile sau organizaţiile. Chiar dacă noi nu suntem implicaţi direct într-o controversă anume. Din ce în ce mai mult. Activiştii. atât în mass-media. grupul de maxim interes pentru persuasiune îl reprezintă liderii de opinie. mass-media şi publicul general furnizează un input liderilor cu putere. 2 Philip Lesly. afectate de familie. prieteni. oficialii guvernamentali. Ei au capacitatea de a face ca lucrurile să se întâmple. putem totuşi. Liderii cu putere – legislatorii. indivizi şi grupuri influente. au putere mică.

însă suprautilizarea. El a mai descoperit că oamenii reţin mai degrabă materialele cu înţeles decât pe cele obscure.cu cât oamenii vor învăţa un material mai complet. nu dorim să creadă. În ceea ce priveşte reţinerea (memorarea) informaţiei. Alte dovezi sugerează. O idee populară este că ascultătorii nu vor mai avea încredere în vocea opoziţiei dacă li se inoculează încă din mesajul puterii nişte argumente opuse. cu atât mai mult îşi vor aduce aminte din el. Scopul comunicării persuasive este adesea ascuns. până când se observă o pierdere nesemnificativă. mai degrabă putem afirma că limbajul persuasiv declanşează procesele mentale legate de memorie. deşi limbajul nu poate elimina total această capacitate. cel mai probabil la lipsa atenţiei. Compararea conţinutului manifest cu intenţia poate fi realizată în cadrul examinării unor campanii de propagandă organizată (cum ar fi cele direcţionate de către un guvern înspre un altul.Comunicare şi relaţii publice 187 A-i face pe oameni să creadă un lucru este mai uşor decât a-i împiedica să accepte ceva în care noi. însă o repetare de prea multe ori. plictiseală sau chiar la desconsiderarea informaţiei. la creşterea atenţiei din partea oamenilor. Mai mult decât atât. cercetătorul Carl Hovland a descoperit că. Anumite tipuri de limbaj persuasiv pot diminua capacitatea de gândire critică a oamenilor. imaginaţie şi emoţii ceva mai mult decât pe cele legate de gândirea critică. Un lucru este sigur despre comunicare: nu vom putea spune niciodată că am făcut . de obicei. va duce. devenind evident abia după o examinare atentă. oamenii uită repede informaţiile prezentate verbal. această uitare descreşte gradual. pentru a creşte reţinerea lor poate avea efect de bumerang. ca organizaţie. ca în războiul psihologic). chiar şi a materialelor bune. în timpul unei perioade iniţiale. totuşi. Hovland a mai aflat că repetarea unui mesaj până la de trei-patru ori duce. fără apariţia unei recompense. că orice mesaj preliminar poate slăbi impactul unui atac persuasiv care ar putea veni din partea opusă.

martie 1963.comunicăr iei maţiei ii (1-10). Teoria lui Grunig privind receptivitatea la mesaj. cu maxim Nivel Nivel 5 ridicat ridicat Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel moderat Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel ridicat 4 7 6 3 Publicuri Comportamente De confruntare cu problema De confruntare cu problema Constrâns Constrâns De rutină Variabile Activ Activ Activ Activ Activ în aderarea la un comportament Latent Conştient Conştient Recunoaşterea Criteriul de Implicare problemei referinţă mare Recunoaşterea problemei Recunoaştere constrânsă Recunoaştere constrânsă Implicare mare Criteriul de Implicare referinţă mare Implicare mare Criteriul de Implicare referinţă mare De rutină De confruntare cu problema De Recunoaşterea confruntare problemei cu problema Implicare mare Recunoaşterea Criteriul de Implicare problemei referinţă mare Implicare mare 8 10 9 Nivel Nivel moderat ridicat 3 James E. modelele care prezic cu succes comportamentele sunt importante pentru planificarea unei campanii de comunicare. dacă nu îi furnizăm un mod de a ne răspunde. Deoarece procesarea informaţiei reprezintă un factor esenţial în comunicare. „Communication Behaviors and Attitudes of Environmental Publics: Two Studies”. Journalism Monograph. 81. . Probabilităţile condiţionale pentru procesarea informaţiei şi pentru căutarea informaţiei Scala Căutare Proce. Modelul lui Grunig3 încearcă să ilustreze importanţa potenţialului unei audienţe în ceea ce priveşte comunicarea eficientă economic.eficienţei a sarea costurilor informaţ infor.188 Corina Rădulescu astfel încât publicul să ne înţeleagă mesajul. Grunig.

nivelul de implicare. comportamentul de rutină şi comportamentul fatalist. comportamentul constrâns. Publicurile primare care vor avea de câştigat vor fi cele latente sau conştiente sau cele şi latente. fie la căutarea de informaţie (nivel ridicat de implicare). recunoaşterea constrângerii şi prezenţa unui criteriu de referinţă. trei ne explică momentul în care va comunica o persoană: recunoaşterea problemei. Cea de-a patra variabilă este variabila de control.Comunicare şi relaţii publice Latent / conştient Latent / conştient Inactiv / latent Inactiv / latent Latent Latent Inactiv Inactiv Constrâns Constrâns De rutină De rutină Fatalist Fatalist Fatalist Fatalist Recunoaştere constrânsă Recunoaştere constrânsă Criteriul de Implicare referinţă scăzută Implicare scăzută Criteriul de Implicare referinţă scăzută Implicare scăzută Criteriul de Implicare referinţă mare Criteriul de Implicare referinţă mare Criteriul de Implicare referinţă scăzută Criteriul de Implicare referinţă scăzută Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel moderat Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel ridicat Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut Nivel scăzut 2 1 189 Dintre cele patru variabile independente pe care le identifică Grunig. publicurile active constituie o a doua audienţă-ţintă. Rezultatele anticipează că. Printre acestea. aici. În afară de acestea. Douăsprezece dintre ele sunt destul de eficiente din perspectiva costurilor. comportamentul de rutină şi comportamentul fatalist. patru dintre cele 16 posibilităţi vor fi atât de puţin eficiente din perspectiva costurilor încât nu vor merita investiţiile: acelea care combină nivelul scăzut (adică procesarea informaţiei). deoarece un public activ trebuie să-şi organizeze comunicarea. recunoaşterea unei probleme şi conştientizarea unor constrângeri duc la apariţia a patru tipuri de situaţii percepute: confruntarea cu problema. va duce fie la procesarea informaţiei (nivel scăzut). în eforturile de comunicare. iar eforturile active pentru obţinerea efectelor dorite necesită menţinerea comunicării. . care arată când şi cum va comunica o persoană. şi conştiente.

ca fiind un aspect al reţinerii). dacă ar avea una) nu vor căuta sau procesa informaţii. presupunerea că oamenii care sunt constrânşi (care nu ar fi liberi să implementeze o soluţie. Publicul primeşte informaţii. cu toţii am exercitat asupra celorlalţi un tip de persuasiune pentru a ne . O bună parte a răspunsurilor publicului la informaţia persuasivă. Opunânduse modelului lui Grunig. Cercetarea mai sprijină. Conştientizarea (denumită şi prezentare). 4. vede oportunităţile. de asemenea. deşi această relaţie a fost explicată pe larg prin intermediul altor variabile. 6. dezvoltă un interes. Discuţiile referitoare la felul cum poate fi afectat comportamentul oamenilor prin intermediul persuasiunii ne fac pe mulţi dintre noi să ne simţim inconfortabil. 3. Cercetarea arată că indivizii vor căuta şi vor procesa informaţia cel mai probabil dacă ei anticipează că aceasta îi va ajuta să rezolve o problemă şi dacă sunt implicaţi personal în încercarea de a rezolva problema. Publicul adoptă informaţia pentru a o utiliza din plin. Adoptarea (tratată ca un aspect al reţinerii). au de-a face cu locul pe care îl ocupă informaţia în ciclul difuzării. Informaţia îşi capătă acceptarea socială. Testarea. Totuşi. 2. Evaluarea (denumită şi înţelegere). însă nu ştie detalii. cel mai probabil. cântăreşte alternativele. este experimentată. constând în atragerea atenţiei cuiva). Publicul afişează un angajament continuu. fidel. într-o situaţie care necesită o schimbare de comportament. Adeziunea (tratată. de asemenea. cunoaşterea soluţiei la o problemă de către un individ (sau „criteriul de referinţă” din terminologia lui Grunig) este corelată în mod negativ cu căutarea şi procesarea informaţiei. Ciclul difuzării are şase faze: 1.190 Corina Rădulescu Cercetările recente sprijină două aspecte din modelul lui Grunig. Publicul gândeşte situaţia. 5. Informaţia (denumită şi participare. Publicul află despre o idee sau o practică.

obiective cu efecte pozitive în viaţa noastră. să vină să ne ia din locul în care ne-a lăsat maşina în pană etc. Deşi câteodată acestea sunt considerate dovezi ale prieteniei.4 Canale şi media de comunicare Canalele de comunicare sunt căi publice sau private. Să nu pierdem însă din vedere faptul că. nişte negocieri. al capitolului II). pentru transmiterea de mesaje. Dar. În acest proces de negociere am pus la bătaie ceva. Canalele publice sunt dominate de media de masă sau specializate. dacă nu apar neajunsuri tehnice sau erori umane. primim o sticluţă cu lapte. Media sunt mijloacele de transmitere a mesajelor prin aceste canale. Canalele private sunt folosite de obicei de media direcţionate către un individ sau grup ales anume. Ca adulţi. în fapt. către şi de la diferite publicuri. declarat sau nu. există o anumită garanţie că mesajul creat pentru acel mijloc va fi trimis către audienţă în forma în care a fost creat. am observat că. Când se spune despre un mijloc de comunicare anume că este controlat. O altă distincţie făcută în relaţiile publice în legătură cu media este între tipurile controlate şi cele necontrolate. a tuturora. din cauza accesului global la mesaje prin intermediul tehnologiilor . ele sunt. Este important de reţinut că un mijloc de comunicare poate fi şi o persoană. fără modificări. disponibile oricui vrea să plătească o taxă.Comunicare şi relaţii publice 191 satisface propriile dorinţe. din momentul în care copiii fiind. pentru schimbarea atitudinilor şi acţiunilor astfel încât să fie îndeplinite nişte obiective sociale. specialiştii în relaţii publice se folosesc de diferite strategii de persuasiune. III. îi persuadăm pe ceilalţi să meargă cu noi la un concert pe care nu vor să-l vadă. dacă plângem. dar media în general sunt ori tipărite ori electronice (a se vedea subcapitolul 4 – Moduri şi mijloace de comunicare.

cu mesajul în sine. Pe care media poţi să te bazezi că vor livra mesajul în limitele de timp necesare pentru ca mesajul să fie eficient? 4. Trebuie să luăm în considerare trei întrebări atunci când selectăm media potrivite pentru mesajul nostru: 1. trebuie să punem alte patru întrebări suplimentare: 1.192 Corina Rădulescu electronice. Ce audienţă vrem să atingem şi care este cota de credibilitate dată de acea audienţă fiecărui mijloc de comunicare? 2. ar trebui să conducă spre alegerea unor media potrivite. ce media putem folosi pentru a se completa unele pe altele? Cele două tipuri principale de comunicare de relaţii publice sunt publicitatea şi informarea publică şi amândouă pot fi folosite cu mai multe tipuri de media. şi anume. Care are cea mai mare credibilitate şi care este costul? 3. în timp ce. pe de altă parte. împreună cu audienţa. este vorba despre un mixaj de media controlate şi necontrolate (un panou este un exemplu de media controlate. Informarea publică. cu timpul disponibil şi cu bugetul. Când trebuie să atingi acea audienţă şi până la ce dată trebuie să primească un mesaj pentru a răspunde la el? 3. Toate eforturile de relaţii publice trebuie făcute într-un scop anume. Confuzia dintre ce este publicitatea şi ce este informarea publică este naturală pentru că nu există limite clare între cele două. Care media ating cel mai mare segment al publicului-ţintă vizat la cel mai mic preţ? 2. este . publicitatea are un timp sau un spaţiu pentru care se plăteşte. Ar trebui folosit un singur canal mediatic? Dacă este dezirabil un mixaj de media. În general. televiziunea face parte dintre media necontrolate). Principala distincţie este de ordin economic. Cât trebuie să cheltuieşti şi cât îţi permiţi să cheltuieşti? După ce răspundem la aceste întrebări şi evaluăm răspunsurile. Acel scop. multe mesaje ajung acum la audienţe pentru care nu au fost niciodată intenţionate.

Crearea celor mai multe mesaje publicitare de orice fel – anunţuri de interes public sau mesaje comerciale – este un proces costisitor. către sfârşitul revistelor şi câteodată în ziare. un ziar care face parte dintr-un trust de media tipărite şi audiovizuale poate promova o ofertă specială pentru abonamente sau poate anunţa o nouă secţiune „Stiluri de viaţă” printr-o reclamă sau un promo la staţiile de televiziune ale trustului. iar evaluările eficienţei sunt limitate.Comunicare şi relaţii publice 193 reprezentată de relatările despre un client. Promo reprezintă ceea ce organizaţia pregăteşte pentru a folosi prin intermediul propriilor media sau prin intermediul altor media controlate de acelaşi proprietar. pentru susţinerea unei poziţii sau de identitate. Când subiectul afectează organizaţia direct. Practicienii de relaţii publice trebuie să ştie cum să elaboreze. deşi alocările de spaţiu sau „bugetele” sunt stabilite. să plaseze şi să evalueze textele de publicitate. Alte trei tipuri de publicitate sunt folosite mai rar. De exemplu. În general. Anunţurile de interes public (AIP) sunt materiale de promovare a unui produs sau a unei idei (nu ştiri) în forma unor anunţuri. un produs sau un serviciu care apar în timpul sau în spaţiul rezervat pentru „conţinut editorial” – ştiri. Nu este plătită nici o sumă. televiziunile păstrează spaţiu de reclamă nevândut pentru AIP-uri. Cele mai multe programe nu sunt plătite în întregime pentru că publicitatea este vândută în preajma programelor. anunţurile de interes public şi publicitate de corporaţie tematică. . În practica de relaţii publice sunt folosite de obicei. dar pot apărea: obiecte promoţionale. care sunt elaborate la fel ca reclamele de către organizaţii. AIP-urile tipărite sunt plasate în general. publicitate în cooperare şi publicitate profesională. trei tipuri de publicitate: promo. AIP-urile au intrat şi în sistemele de cablu. Publicitatea de corporaţie tematică este folosită de o organizaţie ca forum pentru părerile sale despre un subiect sau despre o problemă. relatări sau editoriale – sau pentru „programe” în audiovizual.

cât şi pentru cele neintenţionate care ar putea fi expuse la mesaj. în mintea publicului. atât pentru audienţele intenţionate. o reclamă la televiziunea din Peru arată mai mulţi africani gata să devoreze nişte turişti albi înainte să le fie oferită în schimb Budinca Regală făcută de . ci cer şi susţinerea unei poziţii în beneficiul anume al organizaţiei). Reclamele de imagine sunt adesea folosite de companiile care vor să-şi schimbe imaginea publică. Din cauza tonului şi conţinutului unei reclame de imagini. De fapt. Ele pot prezenta un logo refăcut sau o schimbare de politică. cu un anumit produs. O companie îşi poate lega imaginea de un produs. folosită adesea de companiile care nu fac produse pentru consumatorul final sau de către companiile orientate către consumatorii finali. publicitatea poate crea probleme.194 Corina Rădulescu reclama respectivă devine aproape o declaraţie „de poziţie” direcţionată către public. şi invers. Un alt tip de publicitate de corporaţie. Ele sunt o formă de lobby pentru influenţarea opiniei publice (nu oferă numai un comentariu general pe o anumită temă. Prin urmare. Pe plan global mai ales. Publicitatea poate să facă uneori mai mult rău decât bine. poate fi confundată cu o acţiune de informare publică. mai ales organizaţiile legate de o anumită ramură industrială sau de o anumită profesie. Un instrument similar cu reclamele de imagine este reclama de identitate. Câteodată. atunci când rezultatele neintenţionate au estompat recunoaşterea publică. este tipul pe care unele companii îl numesc reclame de imagine sau de susţinere. Ele sunt atât de „lipsite de informaţie” încât nu reuşesc să convingă. care funcţionează mai puţin ca un mesaj persuasiv şi mai mult ca un memento. dacă este important pentru reputaţia unei companii ca numele ei să fie asociat. Organizaţiile nonprofit. reclamele ar trebui să fie analizate în legătură cu limba şi cultura. publicitatea pentru imagine seamănă cu publicitatea pentru produs. pot folosi publicitatea pentru imagine. la fel cum poate rezolva probleme. lipsa cercetării osândeşte cele mai multe reclame de imagine. De exemplu.

Deşi multe companii depind de agenţii locale pentru a face apel la acea piaţă. iar diversele media pot fi împărţite în media controlate şi media necontrolate. Şi. O persoană care scrie texte de publicitate are nevoie de mai multe lucruri decât de o simplă listă de detalii de la marketing şi de la vânzări care descrie ce ar trebui atins. fără ofensarea publicurilor din interiorul graniţelor. În general. Peruvienii au considerat-o plină de fantezie şi de amuzament. Copywriterul trebuie să ştie scopul anunţului sau al reclamei. Un avantaj semnificativ al folosirii publicităţii plătite este că persoana care face publicitate are aproape întotdeauna control total asupra mesajului în sine. asupra contextului în care apare (mărime. Mesajul este controlat. i se oferă acces la cercetarea de media despre audienţa pe care o are canalul mediatic respectiv. dar momentul în care va fi difuzat nu este. este folosit un mixaj de media. Practicianul pur şi simplu învaţă şi aplică cerinţele impuse de postul respectiv. desigur. canalul pe care va fi difuzată şi tipul de audienţă intenţionat. trebuie să existe reguli. În cele din urmă. formă. Publicitatea necontrolată este compusă din anunţuri de interes public (AIP) pregătite pentru posturile de radio şi de televiziune. Politicile posturilor de televiziune în privinţa AIPurilor sunt atât de diverse încât nu pot fi încadrate într-o descriere generală. cel care face publicitate ştie aproximativ când va primi mesajul o anumită audienţă.Comunicare şi relaţii publice 195 Nabisco. Copywriterii trebuie să . cercetarea de media va forma o idee despre impactul tipic pe care planificarea reclamelor îl va avea asupra comportamentului audienţei-ţintă. care indică cine va primi mesajul şi cât de des va fi expusă audienţa la el. dar când ea a fost atacată în SUA. Numai organizaţiile nonprofit pot obţine timpii de antenă gratis. Este esenţială adaptarea ofertelor de vânzări la pieţele străine. Nabisco a zis că reclama nu reprezintă valorile companiei şi a fost o „greşeală”. În plus. culoare) şi asupra acelor media în care apare.

aşa că modul în care materialul poate fi interpretat pentru diverse media (tipărite sau audiovizuale) este important în elaborarea textelor şi în planificarea imaginilor. scopul unui anunţ este „poziţionarea”. trebuie să ştim foarte multe lucruri despre media care vor fi folosite. Este făcut în scopul informării? Este făcut pentru a introduce un nou produs. aceşti oameni nu cunosc organizaţia şi publicurile la fel de bine ca o persoană care lucrează cu ele tot timpul. femei puternice şi grase care vor să slăbească.196 Corina Rădulescu definească clar scopul unui anunţ. iar cei care elaborează strategiile de informare publică au început să o împrumute. următorul lucru este alegerea acelor media care vor fi folosite. pentru a sugera o nouă utilizare pentru un produs obişnuit? Este făcut în scopul persuadării? Următorul anunţ pentru o curăţătorie a apărut într-un ziar britanic – scopul lui este destul de clar: „Angajăm pentru muncă grea. Pentru cele mai multe reclame este folosit un mixaj de media. cele mai multe organizaţii apelează la un grup de redactori şi de artişti profesionişti pentru a elabora anunţul în sine. Chiar dacă angajăm pe altcineva pentru a scrie şi a produce reclamele. dar bine plătită. Problemele care nu pot fi controlate în legătură cu publicitatea includ plasarea nefericită. Totuşi. După ce a fost hotărât scopul unui anunţ. Miturile sunt sursele altor două probleme pe care le are de înfruntat . Pentru că publicitatea este atât de costisitoare. pentru ca reclamele să fie potrivite pentru audienţa fiecărui canal mediatic în parte.” Câteodată. reclama sau AIP-ul. imitarea ideilor bune de publicitate şi efectele proaste ale publicităţii negative. Trebuie să-i ajutăm să folosească tonul potrivit în reclame şi trebuie să oferim informaţii foarte corecte celor care vor face anunţul. Cei care fac publicitate au elaborat tehnica aceasta ca metodă de a găsi un loc pe piaţă. O atenţie specială în evaluarea reclamelor înainte ca acestea să primească aprobarea pentru a fi distribuite este reexaminarea reclamei care a fost produsă în funcţie de scopul hotărât mai înainte (interesele clientului ne obligă să punem accent pe scop). pentru a atrage o nouă piaţă.

Cercetările psihografice indică nevoia diferitelor abordări (care nu reies numai din rezultatele cercetărilor demografice). O campanie globală nu va funcţiona decât dacă sunt îndeplinite toate condiţiile.Comunicare şi relaţii publice 197 publicitatea. Al doilea mit este că o singură imagine sau un concept de publicitate va funcţiona într-o cultură. Una este ideea că o singură campanie de publicitate poate fi eficientă în mai multe ţări şi pentru mai multe culturi. în multe cazuri. Prin urmare. Adesea este vorba despre ştiri. sunt similare. Informarea publică este reprezentată de informaţiile despre o organizaţie care apar sub forma materialelor de presă (nu sub forma publicităţii) într-o publicaţie sau în orice alte media informative. legate de consumatori. Scopurile campaniilor. pot fi strict . Alte feluri de informare publică. Candidaţii pentru posturile publice care ţin adesea discursuri şi se aşteaptă ca acestea să apară la ştiri vând două lucruri: pe ei înşişi şi ideile lor. de la televizor? Este un material de o coloană într-un ziar local? Raportul anual? O publicaţie internă? Apariţii pe o pagină de Web? Este toate acestea. Piaţa s-a dezvoltat în acelaşi mod de la o ţară la alta. este important să adaptăm reclama la public. O a doua categorie importantă de mesaje plasate în diferitele media de practicienii de relaţii publice aparţine informării publice. 3. Fie că formatul este o reclamă filmată sau coperta unui volum broşat. dar poate fi şi un mesaj legat de vânzări sau un mesaj promoţional. O campanie globală funcţionează atunci când sunt îndeplinite trei condiţii: 1. şi mai mult decât atât. desigur. Ce este informarea publică? Este cel mai important material dintr-o revistă naţională? Sunt treizeci de secunde la ştirile din prime time. Consumatorii au aceleaşi dorinţe şi nevoi în întreaga lume. trebuie folosite mai multe abordări pentru a vinde exact acelaşi produs mai multor publicuri. 2.

Una din principalele publicaţii pentru angajaţi care este produsă de departamentul de relaţii publice este manualul angajatului. care are funcţia de lucrare de referinţă şi de instrument eficient de orientare. multe alte instrumente de informare publică sunt folosite pentru a atinge publicurile nonmedia. iar ceea ce scriu despre organizaţia sau despre clientul lor sunt ştiri de impact.198 Corina Rădulescu informaţionale. Cele mai multe filme şi casete video sunt produse de specialişti din afara organizaţiei dacă organizaţia nu este destul de mare pentru a putea susţine o unitate internă. Publicaţiile pot fi produse în interiorul organizaţiilor sau în afara lor. Deşi o mare parte din datele de informare publică pe care practicienii de relaţii publice le oferă presei sunt prezentate ca buletine de informare sau sub formă de comunicat de presă. publicaţiile ramurii industriale şi cele ale profesiei sau ale asociaţiei. filme şi producţii video. Pe măsură ce audienţele sunt din ce în ce mai orientate către prezentări grafice şi audiovizuale. Discursurile sunt şi ele o formă de informare publică. Unul dintre tipurile de film de luat în considerare este cel de lungmetraj sau filmul sponsorizat. discursuri. practicienii de relaţii publice nu îşi pot permite să ignore filmele şi casetele video ca instrumente de transmitere a informaţiei şi de informare publică. practicienii de relaţii publice funcţionează ca nişte reporteri. Acestea includ publicaţii. Audienţele obişnuite pentru filmele sponsorizate sunt şcolile. Cea mai mare parte din paginile de afaceri ale ziarelor este umplută cu comunicate de presă şi cu materiale care se bazează pe comunicate de presă. pagini de Web şi alte media speciale. diferite media legate de angajaţi. teletextul şi Intranetu. organizaţiile comunităţilor. În acest caz. posturile de televiziune. Alte forme de mesaje electronice sunt videotextul. Trei categorii mari de publicaţii duc materialele de informare publică direct la audienţe: publicaţiile organizaţionale. Atunci când preşedintele unei organizaţii vorbeşte clubului .

prezentările multimedia. fie că sunt pentru publicurile interne sau externe. frazele trebuie să fie create pentru acel grup anume. dar aceasta se întâmplă de obicei dacă este anunţată o ştire nouă. Intern. Comunicatele mai pot fi luate şi de pe pagina de Internet a organizaţiei. fie că presa locală preia discursul sau nu: o persoană este tot un canal mediatic. Acest lucru înseamnă să ne gândim care este gradul de control pe care îl avem asupra distribuirii mesajului de către un anumit canal mediatic. De asemenea. Această modalitate măreşte folosirea lor ca instrumente de informare publică. Dacă nu suntem redactorul-şef. Pentru a fi bine primite. În plus. Este vorba de mesaje promoţionale ce includ: târgurile. rezultatul este informarea publică. invitaţiile pentru a participa la un eveniment pot fi folosite pentru . televiziunea cu circuit închis. Un practician de relaţii publice primeşte de obicei sarcina de a face documentarea pentru discursuri şi de a scrie discursuri. prin faxuri. Pentru a ne hotărî unde să plasăm mesajele de informare publică. diversele media specializate intră în categoria celor necontrolate. Altă persoană decide dacă va fi folosit şi cum va fi folosit materialul nostru. Redactorii-şefi primesc comunicatele de presă de la sursele de distribuţie de relaţii publice care funcţionează ca agenţie de presă. întâlnirile generează adesea informare publică. întâlnirile sunt folosite pentru a da posibilitatea conducerii să interacţioneze cu angajaţii şi să primească feedback. nici ca ştiri în presă. Întâlnirile în grupuri mici sunt văzute ca un instrument eficient de management şi adesea generează materiale de informare publică în publicaţiile interne.Comunicare şi relaţii publice 199 Dinamo. prin poşta electronică şi prin poşta obişnuită. Discursurile sunt adesea publicate sub formă de broşuri şi sunt trimise publicurilor speciale. O altă categorie de mesaje de relaţii publice folosite pentru promovarea organizaţiilor şi a indivizilor nu apare nici sub formă de conţinut editorial. trebuie să avem o imagine obiectivă a ceea ce se poate întâmpla cu ele. cărţile. identificarea unor personaje cu organizaţia. de la creare la distribuire. timbrele comemorative şi chiar benzile desenate.

sub formă de publicaţii.200 Corina Rădulescu a câştiga interesul presei pentru evenimentele de relaţii publice. aproape toată comunicarea este în formă electronică şi. informarea publică elaborată pentru mass-media este în general necontrolată în totalitate. Informaţiile despre o instituţie. în timp ce majoritatea producţiilor video sunt făcute în afara organizaţiei. un produs sau o persoană care apare în ştirile dintr-un ziar sau dintr-o revistă ori la radio sau la televiziune sunt folosite în modul pe care îl consideră de cuviinţă redactorii şefi. Practicienii de relaţii publice se confruntă mai ales cu două probleme în producerea publicaţiilor de corporaţie. Informaţia ajunge în massmedia pe multe căi. Dintre toate publicaţiile produse de o companie. pentru a avea materie primă pentru publicaţie. Unele companii nu au aproape deloc publicaţii pe hârtie. informarea publică în mass-media şi în media specializate din afara organizaţiei este necontrolată şi cere o pregătire atentă pentru a îndeplini cerinţele respectivului canal mediatic. şi în ceea ce priveşte mesajul. Prima problemă este să afli ce se întâmplă în organizaţie. Birourile de relaţii publice pregătesc adesea materiale care sunt transmise direct publicurilor. şi în ceea ce priveşte distribuţia. raportul anual este văzut ca piesa care reprezintă semnătura companiei. Newsletter-urile şi revistele sunt în mod obişnuit elaborate de practicienii de relaţii publice. sub formă electronică sau video. A doua problemă este tendinţa conducerii de a considera publicaţia un organ de propagandă prin care se poate spune cititorilor ce i-ar plăcea conducerii să creadă aceştia. prin Intranet. Strângerea informaţiilor în interiorul unei organizaţii este asemănătoare cu munca reporterilor de ştiri prin găsirea şi cultivarea surselor. Prin urmare. şi de informarea publică elaborată pentru a fi difuzată direct publicului. Spre deosebire şi de publicitate. prezenţa presei la un eveniment şi interviurile. Pentru a . Rapoartele anuale sunt încă făcute intern de unele companii. dar există trei căi principale: comunicatele de presă. nu ce le-ar plăcea cititorilor să afle. de obicei.

dă numele şi numărul de telefon al persoanei pe care presa ar trebui să o contacteze. Reporterii spun că aruncă între 80 şi 90% dintre comunicatele de presă pe care le primesc. pentru că sunt inutilizabile. adresa şi numărul lui de telefon. 2. cel mai important. asigură-te că legendele sunt la locul lor. Din ce în ce mai mult. în sarcina specialistului de relaţii publice intră şi pregătirea directorului general ca purtător de cuvânt eficient şi util. comunicare puţin eficientă sau politici proaste. ataşează legendele cu lipici cauciucat (nu cu lipici. şi cu siguranţă o conferinţă de presă este un eveniment. şi. Cunoaşterea cerinţelor tehnologice ale media este importantă şi dacă vrem să atragem presa la un eveniment. Pentru evitarea informării publice negative şi a noninformării publice.Comunicare şi relaţii publice 201 fi acceptabil. un comunicat de presă trebuie scris în stilul utilizat de un canal mediatic anume şi trebuie prezentat într-o formă potrivită cu tehnologia acestuia. dar un interviu nu este. Include pe fotografii numele furnizorului. Un discurs poate constitui un eveniment. . 4. nu cu agrafe de hârtie). ştampilate sau scrise cu pixul pe margine. Verifică exactitatea tuturor faptelor cu atenţie şi uită-te de două ori după informaţiile care lipsesc. Pentru a răspunde la orice întrebare care ar putea apărea. probabil. vina specialistului în informare publică. Dar lipsa materialelor de informare publică este. Prin urmare. 3. astfel încât cerneala să nu fie suptă de hârtie. ar trebui respectate întotdeauna următoarele şase reguli: 1 Asigură-te că informaţia pe care o oferi este adecvată pentru canalul mediatic respectiv prin conţinut şi stil şi că ajunge în timp util. O mare parte din informarea publică negativă pe care o are o organizaţie poate fi atribuită erorilor de management: planificare defectuoasă. interviurile cu presa sunt oferite de către directorul general cu ajutorul practicianului de relaţii publice.

Televiziunile educaţionale folosesc adesea casete video şi filme cu reportaje produse de practicienii de relaţii publice. împart costurile de producţie şi de distribuţie şi pot avea ca rezultat un film cu un interes mai larg. CPV-urile şi casetele cu imagini suplimentare (trimise împreună. O altă greşeală făcute de cei care scriu comunicate de presă este neluarea în considerare a audienţei unui anumit canal mediatic. Deşi directorii de ştiri de televiziune preferă să folosească materialele făcute de proprii lor angajaţi sau materialele de la o altă sursă de ştiri. Un mod de a suporta costurile este parteneriatul cu altă companie. în cooperare. ei folosesc acum din ce în ce mai mult casetele video de informare publică. în ceea ce priveşte informarea publică. când va apărea. Unele organizaţii ar trebui să dea mai multă atenţie unui alt tip de media specializate. nu „macro”. Comunicatele de presă video (CPV) sunt de obicei ştiri de impact. mai ales dacă trebuie să ajungă la activişti şi la grupurile de interes. Ziarele nu au birouri comerciale care să se ocupe de dosarele cu revista presei. Nu suna niciodată să afli de ce o poveste sau o fotografie nu a apărut. atunci când trimiţi un material. Aceste comunicate de presă video. 6. Materialele de informare publică nu înlocuiesc niciodată ştirile de eveniment – . şi la fel fac şi televiziunile comerciale. nu reportaje. dacă acestea nu conţin reclame. aşa numitele media alternative. Nu trimite o dată cu comunicatele de presă o însemnare prin care ceri articolele care apar în ziar. Publicaţiile profesionale primesc adesea mai multe comunicate pentru mass-media în general decât pot să folosească. Practicienii de relaţii publice au posibilităţi nelimitate să ajungă la publicurile lor dacă gândesc „micro”. dar mult mai rar. şi dacă elaborează comunicate în mod special pentru audienţa respectivelor media selectate. şi nu întreba niciodată. şi pot fi transmise prin satelit.202 Corina Rădulescu 5. pentru că nu sunt adaptate publicaţiei. pentru ca directorii să poată crea versiuni diferite ale materialului) sunt atât de folosite acum încât industria distribuţiei video a crescut.

Comunicare şi relaţii publice 203 ştirile înregistrate în momentul în care un eveniment este în desfăşurare (de obicei de către jurnalişti) –. s-ar putea să nu fie folosite deloc. din ce . că emisiunea se potriveşte cu obiectivul de relaţii publice. ultimul film sau propria persoană. că organizaţia sau sponsorul are o reputaţie bună în urma emisiunii. este datorată documentarelor şi reportajelor. Pentru asemenea evenimente. 2. Unul dintre miturile care îi bântuie pe practicienii de relaţii publice este acela că expunerea TV este extrem de importantă. dar este cel mai bun mod de a spune o poveste în avans (o informare primară a jurnalistului). Talk-show-urile din timpul zilei şi de seară prezintă oameni care îşi promovează ultima carte. S-ar putea să folosiţi un CD-ROM în acest curs. la fel. 3. Tehnologia digitală a creat noi metode de a transmite informaţia şi de a interacţiona cu publicurile. o asemenea casetă sau un asemenea film sunt şi ele supuse editării. dacă informaţia nu este folosită de toate reţelele. la fel cum sunt supuse comunicatele de presă scrise. la fel cum căutăm informaţiile care ne privesc personal. Este cu siguranţă vorba de o zona care scapă controlului –aproape la fel de incontrolabilă ca relatările jurnaliştilor de la faţa locului. Putem să facem cercetare academică on-line. practicianul de relaţii publice trebuie să se asigure de trei lucruri: 1. O formă de informare publică televizată care nu poate fi trecută cu vederea este talk-show-ul. cum ar fi găsirea celor mai ieftine bilete pentru o călătorie şi cumpărarea lor on-line. Totuşi. Cea mai mare parte a impactului materialelor de la faţa locului. că purtătorul de cuvânt este bine antrenat sau are calităţile necesare unei apariţii la televiziune. Deşi nu este o tehnologie nouă. Nu este adevărat. care sunt rezultatul chemării unei echipe de televiziune la un eveniment. Expunerea TV este atât de trecătoare. ultimul cântec. iar audienţa este atât de fragmentată încât. impactul va fi minim. sau. făcute de jurnalişti.

profit şi non-profit (inclusiv cele guvernamentale). mai ales în cazul paginilor organizaţiilor comerciale. Deşi nu este. alături de informaţiile cu valoare de ştire care ar atrage toate publicurile organizaţiei. oferirea unei prezentări bune în cuvinte pentru cei care renunţă la grafică pentru a reduce timpul în care se încarcă o pagină. iar presa are propriile site-uri unde utilizatorii se aşteaptă să găsească ultimele informaţii furnizate de instituţiile mediatice. iar calitatea filmelor este extraordinară. Internetul se dovedeşte o sursă de încredere şi pentru ştirile video. Oamenii intră pe site-urile speciale la propriile lor adrese. comunicare de criză şi vânzări on-line. au pagini de Internet. Internetul oferă site-uri care asigură 24 de ore pe zi surse la nivel global pentru presă. este posibil să găsim şi publicitate şi mesaje editoriale. nu numai presa. înlesnirea folosirii lui. Putem să folosim un CD-ROM sau Internetul pentru a distribui un CPV. cum ar fi campanii noi. Organizaţiile de toate tipurile. cum ar fi dosarele cu revista presei. Acestea includ: oferirea unui conţinut substanţial. . Micro-site-urile nu sunt de obicei menţinute foarte mult. actualizarea lui în timp util. Este mai mult spaţiu pentru informaţii. ne-am putea gândi la micro-site-uri pentru anumite funcţiuni. sunt un instrument foarte bun pentru informare publică şi promovare şi un loc de care depind reporterii pentru informaţii. iar acel site oferă apoi o legătură către pagina principală a organizaţiei. oferte speciale. Există mai multe îndatoriri permanente care sunt importante pentru menţinerea interesului pentru un site de Internet. Ca acest lucru să se întâmple. Toate tipurile de consumatori de informaţie folosesc site-urile de Internet. iar atunci când accesăm acele pagini. De aceea. Datorită flexibilităţii lor.204 Corina Rădulescu în ce mai mulţi practicieni de relaţii publice folosesc acum CDROM-uri în locul broşurilor sau chiar în locul materialelor de prezentare. paginile de web sunt unul dintre hibrizii noi cei mai adaptabili. prezentarea tuturor informaţiilor „de bază” pe care te-ai aştepta să le găseşti şi în „foi volante cu informaţii” ale organizaţiei.

Unele site-uri web sunt pur şi simplu prea complexe pentru a fi folosite eficient.Comunicare şi relaţii publice 205 probabil. Aspectul interactiv în două sensuri este ceea ce face Internetul atât de atractiv ca nou canal de comunicare. natura interactivă a Internetului permite o monitorizare şi o evaluare pe care te poţi baza mai mult. par foarte promiţătoare pentru relaţiile publice. aruncând o imagine negativă asupra organizaţiei. iar oamenii nu se întorc la ele dacă nu consideră că tehnologia folosită este uimitoare. Mai mult. Internetul a schimbat radical practica de relaţii publice. cum ar fi realitatea virtuală. Partea negativă a acestei schimbări este că ştirile proaste pot deveni instantaneu globale. cel mai bun mod de a distribui CPV-urile. . pot fi simpliste şi plictisitoare şi nu oferă în realitate nici o informaţie despre utilizator. Organizaţiile pot să fie atacate direct prin site-uri înşelătoare care le imită propriile site-uri. pentru că publicurile pot fi definite mai clar şi pot fi ţintite mai precis. Dacă aceste acţiuni nu sunt bine gândite. iar e-mail-ul şi grupurile de discuţii pot răspândi zvonuri chiar sub pretextul că acele informaţii vin din partea organizaţiilor. Site-urile web sunt adesea create şi apoi abandonate. filmele online nu sunt interesante numai pentru jurnalişti. Noile tehnologii. Eficienţa tuturor formelor de comunicare depinde de folosirea adecvată şi inventivă a canalelor existente de comunicare şi a diverselor media.

Fenomenul de „primenire” a generaţiilor atrage după sine şi „primenirea” regulilor de comportament. uzanţele practicate în societate şi în lume sunt în continuă evoluţie. Evoluţia istorică a demonstrat că regulile de politeţe şi de protocol sunt influenţate de mai mulţi factori: a. elemente de vocabular şi gramatică proprii protocolului Pe frontispiciul clădirii de la New College din Oxford se află scris „Manners make mane” respectiv comportamentul îl face pe om. caracterul naţional şi starea moravurilor.1. de gradul de dezvoltare al societăţii. de forma de guvernământ. de dezvoltarea ştiinţei şi tehnologiei. de concepţiile filosofice. că ele reflectă de fapt. Fundamentarea noţiunilor de bază. de influenţa mass-mediei. juridice şi politice ale vremii. Regulile de protocol şi politeţe sunt impregnate nu doar de trecerea timpului. pot să apară reguli noi care să le înlocuiască pe cele vechi. Se poate observa că. respectiv republicană sau monarhică. Pentru . ci şi de concepţiile politice şi juridice specifice fiecărui stadiu de dezvoltare al societăţii.Capitolul IV Protocolul – instrument de comunicare IV. în ansamblul său. b. de evoluţia generaţiilor. c.

Abolirea privilegiilor nobiliare a avut ca fundament servirea principiului egalităţii între oameni. titlurile regale şi nobiliare sunt abolite. ca şi în celelalte domenii. de la o etapă de evoluţie a societăţii la alta (ceea ce numim tranziţie). Astfel. Napoleon este ales prin plebiscit. Fenomenul de respingere a trecutului se manifestă. alta în curs de a se naşte. Republica Franceză. un cuvânt greu de spus în normele de comportare îl are tradiţia. Pe de altă parte. Napoleon Împărat. deşi devine Împărat prin Constituţia Republicii. Întreaga perioadă napoleoniană reprezintă o perioadă de „tranziţie haotică”. în planul ideatic. la fel cum se întâmplase şi cu Carol cel Mare. ca stat. sacru pentru revoluţia franceză. cel mai edificator exemplu îl reprezintă Comuna din Paris. Mai mult chiar. se resimt în planul normelor de comportament de această stare de căutări. de aşezare a concepţiilor. însă la fel ca un Bourbon este miruit cu uleiul sfânt cuvenit regilor. al concepţiilor. Astfel. care să întărească faptul că s-a răsturnat un sistem de valori care a fost înlocuit cu altul. Mai mult chiar. pe care se menţiona. Istoria a demonstrat că şi în ceea ce priveşte normele de comportament. care uneori duce la compromis (şi în cazuri limită la proliferarea Kisch-ului). în egală măsură. regăsim fenomenul modei. iar drept conducător al statului. Inclusiv perioadele de trecere de la un sistem la altul. oamenii se transformă. al mentalităţilor.Comunicare şi relaţii publice 207 secolul al XVIII-lea. toate acestea pentru a sluji principiul egalităţii. de compromis în sensul de încercare de a împăca două epoci istorice. de la un regim politic la altul. din punct de vedere al calificării şi chiar al apelării lor în „cetăţeni”. apelativul „dumneavoastră” este înlocuit cu „tu”. el este încoronat de papă. se simte nevoia până şi a adoptării unei cronologii diferite. una apusă doar pe jumătate. Confucius (551–479) observa – cu . Edificator este şi modul în care se prezentau documentele oficiale ale administraţiei napoleoniene. Cel mai grăitor moment istoric de acest gen l-a reprezentat sfârşitul secolului al XVIII-lea rămas în istorie sub pecetea lui Napoleon. cât şi în cel al formalismului protocolar. care a produs mutaţii fundamentale – şi în ceea ce priveşte formele de protocol.

Există1 anumite trăsături care particularizează curtoazia occidentală faţă de cea practicată pe alte continente. este creştină. 6. al domnişoarei de Lespinase etc. adoptate şi de protocolul diplomatic. deoarece curtoazia occidentală a căpătat contururi precise. 209. în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea fiind celebre următoarele saloane: în 1726 doamna de Tercin. se resimte influenţa succesivă a Evului Mediu şi a Renaşterii. 4. 2. Sylvi. . Ed.). Regulile de curtoazie occidentală sunt urmate în ţările în care civilizaţia este de origine europeană. care au plasat femeia în centrul vieţii mondene. Uzanţe diplomatice şi protocol în relaţiile internaţionale. în acelaşi timp. generată în special de deplasările de o parte şi de alta a celor înstăriţi. apropiate formei actuale. este puternic îmbibată de spiritul francez. apoi în secolul al XVIII-lea salonul doamnei de Deffaud. este europeană şi atlantică în acelaşi timp. este romană prin cadrul juridic. 3. egalitate. p. Este recunoscut faptul că după întunecatul Ev mediu şi chiar după perioada renascentistă. 5. care au servit ca model întregii Europe (curtoazia europeană s-a format în saloanele franceze. al doamnei de Geoffrin. fraternitate. la curtea regilor franci. Ele sunt. prin originea acestuia şi formele de ordonare. acordându-i un statut deosebit. şi anume: 1. care nu se regăseşte în alt tip de civilizaţie. monopolul în ceea ce priveşte regulile de educaţie şi de comportament a fost deţinut de curtea 1 după Toma Georgescu şi Gheorghe Caravani. datorită îmbinării dintre Europa occidentală şi Statele Unite ale Americii. 2002. ceea ce dă un ton particular spiritului său de libertate. pentru că modul de a fi concepută. în secolele XVIIXVIII. este mediteraneană.208 Corina Rădulescu multă înţelepciune – faptul că virtutea nu este nimic dacă nu se naşte din curtoazie adevărată. supleţea formelor de manifestare şi ritmul proporţiilor vin de la civilizaţia greacă.

iar în perioada modernă o etică a datoriei (a se vedea lucrările lui Immanuel Kant: „Metafizica moravurilor” şi „Critica raţiunii practice”). „utilitară”. 3 Vasile Morar. cursul de faţă) lui Marshall McLuhan „The medium is the message”. Univ. lectorul este invitat să cunoască principalele elemente de vocabular şi gramatică. Versailles-ul însemnând: „un moment de înflorire a eleganţei şi distincţiei. bune maniere. După aceea. 1994. goale. dar şi al unei distincţii gratuite. 1988. etichetă. care se aplică foarte bine protocolului ca mediu purtător de mesaje. pentru că aşa stau lucrurile în secolul nostru. Fiind un limbaj simbolic. deci după „corsetul” formelor fără acoperire. Timişoara. În acest capitol. 24-25. în care comunicarea între naţiuni. şi anume: – normativ. Multe din noţiunile învecinate protocolului (politeţe. popoare şi indivizi este în egală măsură ca o dorinţă şi o necesitate universală. . bună-cuviinţă) sunt obiect de studiu al eticii – „filosofie asupra moralei şi/sau binelui sau datoriei”3. pp. datorită veridicităţii formulei (discutate în capitolul al doilea. false. dorim să explicăm obiceiurile protocolare cele mai răspândite şi câteva din regulile de etichetă care le însoţesc. – explicativ. etică şi estetică”2 . Bucureşti. pentru a le putea înţelege mai bine şi a şti să le utilizăm nestingheriţi. Ed. în speţă un limbaj non-verbal.Comunicare şi relaţii publice 209 Regelui Soare. politeţea a tins să devină o comportare naturală. Filosofia binelui şi ştiinţa dreptăţii. Mai întâi. De-a lungul evoluţiei gândirii etice universale. care este primul din punct de vedere al reprezentării cantitative. Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat. Creştină Dimitrie Cantemir. Autorul amintit recunoaşte eticii trei momente. Firul conducător este cel al comunicării. – descriptiv. Etica. pentru a înţelege mai bine – în ultimă instanţă – 2 Vasile Isdrăilă. p 7. Facla. în antichitate regăsim o etică a binelui şi a virtuţii (vezi „Etica nicomahică” a lui Aristotel).

respect reciproc şi toleranţă. instrument de comunicare. se poate transforma în contrariul ei. practicile urmate în relaţiile umane. Galaxia. . care caracterizează.210 Corina Rădulescu comunicarea. ea poate sfida orice măsură şi de aici. la fiecare dintre noţiunile învecinate protocolului şi vom încerca să le definim. Este posibil ca o persoană să respecte normele de 4 5 Vasile Isdrăilă. de puritate a trăirilor şi a comportamentului uman) reprezintă un ansamblu de norme de comportament bazate pe amabilitate. pe de altă parte. Mai mult chiar. 30. Prin urmare. „arta de fi plăcut celor din jur” sau „respectarea demnităţii tuturor. op. ele fiind regulile statornicite în comportamentul social. fiind. alteori. p. unde evocă ideea de curăţenie. şi politeţe. Ed. bunăcuviinţă. Bucureşti. atitudinile sau gesturile care tind să arate respectul faţă de celălalt. Politeţea (etimologic. în sensul de „curăţenie” morală. care la rândul ei l-a împrumutat din limba italiană „politezza”. 19. începând şi terminând cu a ta însuţi”4.) în timp ce protocolul şi eticheta sunt normative. politeţea se referă la atenţiile. al cărei subiect este fie ca actor.. şi mijloace care garantează o luare de contact favorabilă”5. cuvântul „politeţe” a fost preluat din limba franceză „politesse”. p. într-un timp şi loc determinat.. Ea personifică trăsătura comportamentală a celui care respectă întocmai rigorile tradiţionale ce sunt impuse de colectivitate. ne vom opri pe rând. pentru o mai bună delimitare (=diferenţe şi asemănări) a genului proxim şi a diferenţei specifice a protocolului. Protocolul. pe de o parte. constă în faptul că „(. ca spectator. uneori o etichetă exagerată. Uzanţele reprezintă elemente de fond. Politeţea a fost definită ca „permanenta atenţie acordată celor din jur”.. fie. deoarece adevărată strălucire a fiinţei umane nu vine din exteriorul ei ci dinlăuntrul ei. în acelaşi timp. Diferenţa între protocol şi etichetă. Louis Dussault. cit. bunul simţ şi bunul gust.” Aspectul exterior al exprimării fiinţei noastre nu poate suplini goliciunea şi pustiul din interiorul acesteia. care poate da luciu dar nu şi strălucire”. Eticheta reprezintă adeseori „un simplu ceremonial exterior. 1996.

iar conduita umană asupra căreia acţionează este influenţată de transformările continue care au loc în societate. Univers. politeţea precede moralei. care. Din această perspectivă. ca şi de condiţiile concrete de existenţă. în prima fază. şi politeţea are o determinare istorică. însă adultul are nevoie de mai mult decât să fie politicos. lustruit.) onestitatea presupune adesea asumarea riscului de a displace. Între politeţe. ceea ce înseamnă că se comportă nepoliticos.. şi etichetă şi bună-cuviinţă. am putea spune. Ajungerea unui individ la stadiul de „politicos”. Bucureşti. Oamenii încep să se întrebe despre politicosul perfect dacă este. o persoană cedează locul din dreapta gazdei. Adultului nu-i este suficient să fie politicos. din care au derivat sensurile de „politicos” şi „rafinat”. într-adevăr.Comunicare şi relaţii publice 211 protocol dar să le încalce pe cele de politeţe. 6 Andre Compte Sponvile. Prin urmare. pe care îl ocupase până atunci. poate fi stabilită următoarea relaţie de determinare a unui anumit tip de om: buna-cuviinţă şi eticheta sunt atribute ale omului adevărat. p. unui nou musafir care are cel mai important statut. Ed. Din punct de vedere cronologic. 20.. deoarece „(. aduce nelinişti. Politeţea desăvârşită naşte semne de întrebare. pe de altă parte. iar politeţea este a celui civilizat. presupune exerciţiu îndelungat. pe de o parte. Mic tratat al marilor virtuţi. iar Pascal afirma că politeţea adevărată este altruistă. 1988. care atrag noi practici. la o masă. fapt la care trimite însăşi etimologia cuvântului –adjectivul „poli”în limba franceză are ca sens de bază şlefuit. însă peste câteva momente. De pildă. Politeţea reprezintă. . ea începe să gesticuleze cu furculiţa pe deasupra mesei. şlefuire a propriului comportament. sau să ia cu tacâmurile personale dintr-un platou comun. care trebuie să servească drept haină de toate zilele. după filosoful Bacon. de a-i şoca sau răni pe ceilalţi”6. Goethe considera că nu există nici un semn exterior al politeţii care să nu cuprindă o profundă idee morală. ne apare ca suficientă la copil. cinstit. dar lipsa politeţei duce la infatuare. Ca şi protocolul. precum şi de mediul urban sau rural în care trăieşte individul. veşmântul spiritului. că plăcerea oamenilor mari este să facă pe alţii fericiţi. nu este decât politeţe. ea ne apare ca strict necesară şi.

nu din exteriorul său. modificându-şi formele de manifestare. 3. buna-cuviinţă trebuie să izvorască din interiorul individului. să respecţi valorile morale şi materiale ale celorlalţi. Buna-cuviinţă evocă tipul comportamental al celui care reacţionează din convingere. Ceea ce este impus devine ulterior firesc. Psihologul Paul PopescuNeveanu considera că ea nu poate avea nimic comun cu manierele artificiale. a propriei personalităţi. sunt subliniate următoarele trăsături fundamentale ale sale: 1. Nu putem fi profund politicoşi. politeţea a evoluat odată cu dezvoltarea societăţii. presupune să dai fiecăruia ce merită. de vreme ce suntem indiferenţi la suferinţele semenilor noştri. denumire care se regăseşte la vechii indieni. Buna-cuviinţă poate fi definită drept o ştiinţă a purtării. în orice moment al existenţei omului şi faţă de oricare fiinţe cu care ne întâlnim. este mai degrabă un reflex al fondului moral-uman care recomandă să te porţi cu alţii astfel încât să nu-i jigneşti sau stinghereşti. Politeţea se confundă cu omenia. care a devenit parte din sine. politeţea este omniprezentă. funcţiile şi aria de influenţă. integrată acesteia. o victorie împotriva instinctelor.212 Corina Rădulescu omul adevărat şi politicos îl implică pe cel uman. Ea se confundă adeseori cu eticheta. nepăsători faţă de victoriile sau înfrângerile lor. şi a reflectat conţinutul relaţiilor sociale. politeţea nu este un lux. prin şlefuirea îndelungată. Ca şi cultura. o a doua natură a omului. Buna-cuviinţă înseamnă a intui ce ţi se cuvine ţie şi ce se cuvine altora şi a te comporta în consecinţă. Ca toate celelalte norme de conduită. din interior şi exterior. adevărata politeţe ne apare ca o dimensiune a personalităţii umane. ci un imperativ al societăţii moderne. În literatura de specialitate. este pătruns de respectul pe care-l datorează celorlalţi. cine nu este destul de politicos nu este destul de uman. 4. din înmagazinarea unui . politeţea autentică este cea care rămâne după ce au fost uitate regulile învăţate. un îndemn pentru respectarea regulilor de convieţuire socială. Ca şi politeţea. 2.

Ed. 30. atitudinea prin care individul se exprimă într-un mod lipsit de respect. „buna-cuviinţă exprimă conformitatea faţă de normele considerate a fi corespunzătoare” în timp ce bunele maniere sunt „numai acelea care sunt considerate corecte. mergând până la grosolănie. Unii autori nu pun semnul egalităţii între buna-cuviinţă şi bunele maniere. Cuvântul „protocol” provine din limba greacă. 7 Louis Dussault. p. . implicit faţă de sine. Termenul a devenit ulterior. spre deosebire de cele care nu ar putea să facă acest lucru. întrucât. duritatea ofensatoare a individului care nu respectă pe nimeni şi nimic.. Galaxia. pe care se aflau înscrise datele asupra originii sale. considera ca fiind o conduită frumoasă aceea care corespunde demnităţii omului în ceea ce natura lui diferă de a celorlalte vieţuitoare: „(. Este lipsa absolută a respectului faţă de ceilalţi. Semnificaţia iniţială a termenului avea în vedere prima foaie lipită pe un sul de papirus. fiind format din două cuvinte. faţă de semenii săi. instrument de comunicare. În sfârşit.) este acea potrivire cu natura în care moderaţia şi cumpătarea apar într-o înfăţişare de distincţie şi eleganţă”. – registrul în care erau înscrise actele notariale. Bucureşti. Snobismul semnifică admiraţia excesivă pe care unele categorii sociale o manifestă faţă de regulile vieţii mondene. O asemenea atitudine se dezvăluie prin lipsa oricărei consideraţii faţă de semenul său şi. „protos” care înseamnă primul şi „kollao” care înseamnă a lipi (=ceea ce este lipit mai întâi). însoţită de dispreţul fără menajamente faţă de cel sau cei care nu le practică. Protocolul. adică susceptibile să determine rezultatul aşteptat. poate fi definit ca totalitatea regulilor de conduită ce trebuie respectate în societate. deşi îşi conştientizează comportamentul şi situaţia pe care o creează acest comportament. Necuviinţa este reversul bunei-cuviinţe.. în succesiune: – textul original al unui înscris notarial.”7 Cicero. fără discernământ şi credinţă.Comunicare şi relaţii publice 213 ansamblu de reguli căruia să te supui orbeşte. indecent. care anulează posibilitatea integrării treptate în societate. protocolul – obiectul de studiu al capitolului de faţă – într-o accepţie foarte largă. Insolenţa reprezintă apogeul necuviinţei.

în cadrul instituţiilor. 3. în funcţie de rangul acestora. a 8 J. 1963 . organizate statal. folosirea simbolurilor ţărilor şi naţiunilor. serviciul de protocol din Ministerul Afacerilor Externe). în general. Le protocole et les usages. compartiment dintr-o instituţie care are ca sarcină organizarea oficială a activităţii de protocol. a celebrărilor şi a altor acţiuni de acest tip (de pildă. normele la care se apelează în relaţiile cu aceste puteri şi. în secolul al XVII-lea. se apreciază că domeniul protocolului este următorul: 1. de ceremonial. Mai târziu. indiferent dacă suveranitatea este atât externă cât şi internă. numai internă sau limitată doar la nişte scopuri urmărite de statul respectiv. Alţi autori8 restrâng semnificaţia protocolului la „prescripţiile imperative care determină locul cuvenit personajelor oficiale şi maniera de comportare faţă de acestea”. stabilirea luărilor de cuvânt. Paris. raporturile ierarhice stabilite între instituţii şi. În lucrarea lui Louis Dussault –„Protocolul.214 Corina Rădulescu – repertoarul modelelor folosite în redactarea textelor administrative. Presses Universitaires de France. raporturile dintre cei care deţin puterea şi relaţiile pe care subordonaţii le întreţin cu aceştia. Cuvântul protocol are mai multe accepţiuni. instrument al comunicării”. Această evoluţie este de natură să legitimeze folosirea actuală a termenului prin referire la ceremoniile şi relaţiile stabilite cu rigurozitate între personalităţile publice. ansamblu de reguli şi practici de ceremonial care se aplică la festivităţi oficiale în relaţiile diplomatice. în sfera afacerilor externe. din care relevăm: a. termenul este folosit pentru a desemna o culegere de formulare utilizate pentru a stabili corespondenţa între persoane. ordinea protocolară. Un asemenea compartiment „are ca funcţie ordonarea lucrurilor. b. Serres. 2. relaţiile dintre puteri suverane.

el se aplică mijloacelor de interconexiune a sistemelor. Acest cuvânt. o înţelegere la care ajung. noţiunea de protocol este înţeleasă ca fiind sinonimă celei de document. în lumea afacerilor. 55. el se aplică la tot ceea ce se referă la obiceiurile formale. Ca adjectiv (=protocolar). aşa cum sunt recomandate ele de protocol. interpretarea sa ori elementele unei intervenţii terapeutice. În informatică. În literatura de specialitate. putând fi extrapolat sensul la tratat. Cele două semnificaţii vizează cuvântul „protocol” folosit ca substantiv.Comunicare şi relaţii publice 215 locurilor şi a precăderii participanţilor”9 şi el trebuie să cunoască toate elementele necesare organizării în bune condiţii a unor activităţi specifice. prin acest concept se desemnează o convenţie. În medicină. d. adică al relaţiilor individuale. şi anume: desemnarea unor formulare utilizate pentru redactarea unor acte publice (imprimate tipizate care urmează să fie completate de anumiţi destinatari). organizării. proces verbal al unei conferinţe. Un alt concept care are tendinţa de a se confunda cu cel de protocol este eticheta. c. Vom spune astfel: o vizită protocolară. Dussault în lucrarea amintită 9 Idem. Ea se referă la formalismul relaţiilor dintre persoane particulare. în urma negocierii. este aplicat de asemenea. document diplomatic care cuprinde acordurile. despre o persoană care ţine la formalismul relaţiilor sociale vom spune că este „protocolară”. Aceasta este semnificaţia de bază a termenului. convenţie. . sensul este în acest caz oarecum peiorativ. indiferent dacă acest raport este ierarhic sau nu. iar acesteia i se adaugă o semnificaţie derivată. serviciului sau biroului însărcinat cu problemele referitoare la pregătirea şi desfăşurarea activităţilor oficiale: „serviciul de Protocol al Ministerului Afacerilor Externe”. partenerii de afaceri. înţelegerile şi hotărârile la care s-a ajuns în cadrul unei reuniuni internaţionale. În egală măsură. p. protocol se referă la descrierea etapelor care trebuie urmate pentru efectuarea unei intervenţii chirurgicale. desemnează administrarea unui test. În psihologie.

dar a nu-l întrerupe în timp ce vorbeşte. a aştepta să ţi se adreseze pentru a-i vorbi este o chestiune de etichetă. p.. conversaţia. şi de atunci cuvântul a intrat în limbajul curent cu sensul de a desemna o comportare conformă unor norme. 29. iar eticheta raporturilor individuale. Diferenţa dintre ele ar consta în faptul că protocolul se aplică relaţiilor interinstituţionale. motiv pentru care nu este uşor a fi modificată. . după cum. denumită „etichetă” (cuvânt care îşi poate găsi în prezent corespondentul în „agendă”). Ceea ce este comun celor doi termeni. Primul exemplu se referă la exercitarea puterii. celelalte două ţin de regulile de comportament care trebuie respectate faţă de un personaj subiect al unui tratament protocolar”. Cum nobilimea ignora aceste inscripţii grădinarul a obţinut din partea regelui un decret prin care se dispunea respectarea obligatorie a acestor „etichete”. Eticheta comportării în societate presupune respectarea unor norme care vizează ţinuta fizică. prin afişarea unor inscripţii care cereau să nu-i fie călcate în picioare peluzele proaspăt însămânţate. este faptul că în ambele cazuri este vorba despre raporturi întreţinute în contextul vieţii publice. dar mai ales a unor deprinderi necorespunzătoare. de grădinarul şef al lui Ludovic al XIV-lea. activităţi ce se redactau sub formă de listă pe o foaie. prezentările. îl reprezintă originea etichetei. Ţinuta fizică face parte din patrimoniul fiecărei persoane.. cit. op. atunci când este vorba de un monarh. În cazul unor defecte fizice minore. a rămas celebră – pentru rigiditatea şi multitudinea regulilor – eticheta practicată la curtea lui Carol Quintul. conversaţia telefonică. cele două concepte se confundă. Etimologia cuvântului etichetă – care exprimă ceea ce se cuvine – a avut la bază o interdicţie instituită în parcul de la Versailles. Sorgintea acesteia e plasată în secolul al XV-lea.) este o regulă de protocol ca şeful statului să prezideze o masă la care participă. În istorie.216 Corina Rădulescu arată că: „(. 10 Adeseori. este necesar să se depună eforturi susţinute 10 Louis Dussault.. servirea mesei. când evoca activităţile desfăşurate la curtea unui suveran. salutul. Unul din motivele care determină confuzia celor doi termeni.

b. poziţia cu mâinile în buzunare este. batistă. f. folosirea mâinilor în timpul unei conversaţii este uneori utilă. Salutul constituie o manifestare de consideraţie şi curtoazie faţă de o altă persoană. El constă în mimică. punerea mâinilor în şolduri. poziţia dreaptă a corpului – degajată. j. ochelari. aşezarea pe scaun. nepotrivită. h. paşi potriviţi. indicarea cu mâna a unui obiect şi mai ales a unei persoane. o serie de aspecte ce-i pot complica sau modifica . stilou etc. în expresia corporală şi în ţinută. poziţia sprijinită de spătarul unui scaun sau de un perete. tuşitul. neforţată. mimica şi gesturile – toate trebuie controlate cu atenţie. brichetă. o poziţie naturală a umerilor. râsul prea zgomotos. b. introducerea degetelor în nas. d. c. trosnitul degetelor. dar nu trebuie să ajungă la gesturi excesive. dar nici traşi înapoi ostentativ. În societate este greşită: a. În ţinuta fizică. Asemenea gesturi trebuie evitate în societate. De pildă. nici aduşi în faţă.Comunicare şi relaţii publice 217 prin exerciţii repetate pentru a se ajunge la o ţinută fizică corectă. gesturile nervoase făcute cu diverse obiecte personale: chei. Prin urmare. de asemenea. încrucişarea mâinilor pe piept. c. o balansare armonioasă a braţelor în limitele fixate de jocul normal al mâinilor. i. expresia feţei. g. fotoliu sau canapea – care pot să denote plictiseala ori satisfacţia de a fi obţinut un loc care nu va fi cedat cu uşurinţă. Greşeli evidente sunt: e. ţinuta recomandată în timpul mersului este: a. k. căscatul şi strănutul fără a pune mâna în dreptul gurii.

bărbat sau femeie. se pronunţă numai titlul cel mai mare. Conversaţia constituie la rândul ei un element important în societate. În timpul unei conversaţii. Pentru purtarea unei conversaţii plăcute şi eficiente se cer: o bună pregătire profesională şi politică. dacă persoana recomandată are mai multe titluri. oricât de minuţios ar fi pregătită. bărbatul se ridică întotdeauna când îi este prezentată altă persoană. b. cu unele excepţii. întâlnire de afaceri. c. un bătrân sau o personalitate marcantă. a1. femeia rămâne pe scaun. un om politicos nu va ţine în gură creionul. şi anume: a. bărbatul este prezentat femeii. mai întâi se prezintă bărbatul (soţul) şi apoi femeia (soţia). riscă să devină plictisitoare în lipsa unei conversaţii interesante. Este incorect de a prezenta o femeie unui bărbat sau pe directorul X unui tânăr funcţionar. când se prezintă o pereche. Orice reuniune. ţigara şi mai ales scobitoarea. Dacă se fumează în timpul unei discuţii. cultură generală. cel mai tânăr este prezentat celui mai în vârstă. b. atenţie. cu excepţia situaţiilor când îi este prezentată o femeie mai în vârstă. Prezentările implică cunoaşterea anumitor reguli. Arta conversaţiei nu poate fi însuşită după anumite formule. politeţe etc. Atunci când una dintre persoane stă pe scaun şi urmează prezentarea. Este nepoliticos să-l apuci de rever pe interlocutor pentru a-i combate părerea sau să-l aprobi bătându-l pe umăr. ţigara se scoate din gură când doreşti să iei cuvântul. . Pentru obţinerea unei atmosfere corespunzătoare gazda sau cel care a făcut invitaţia la o întâlnire de afaceri trebuie să se gândească din timp la organizarea acesteia astfel încât între participanţi să existe anumite puncte comune susţinute de interese sau preocupări din acelaşi domeniu sau din domenii conexe. eticheta impune următoarele reguli: a. tactică. a2 gradul inferior celui superior.218 Corina Rădulescu sensul de la o expresie de stimă până la o obligaţie formală.

Ele nu au apărut la întâmplare. Nu sunt puţine cazurile în care reuşita încheierii unei afaceri sau angajarea cât şi promovarea în cariera profesională. p. Însă. p. o dată cu trecerea timpului. Codul bunelor maniere astăzi.. recurge în practică la un aparat exterior destinat să impresioneze imaginaţia. 31.. căci în materie de relaţii internaţionale trebuie să respectăm egalitatea nivelurilor ierarhice. Bunele maniere evocă „(. prin urmare. cit. 1995. atitudinilor. pentru a-şi îndeplini rolul. nu au fost adăugate în mod arbitrar unor structuri sociale. op. 14. Humanitas.”11 Acest concept se află în strânsă legătură cu eticheta şi protocolul. ar fi o greşeală de protocol ca un şef de stat să-i scrie unui ministru al unui guvern străin.) totalitatea comportamentelor. Este adevărat că obiceiurile specifice protocolului şi etichetei au fost create în favoarea sistemelor puternic ierarhizate şi că autoritatea. dar a da întâietate unei persoane mai în vârstă. Bucureşti. care tinde spre o armonie între comportare şi etică.Comunicare şi relaţii publice 219 Participarea la diverse acţiuni ce presupun servirea meselor într-un cadru larg sau restrâns impune un anumit comportament care trebuie să fie adecvat fiecărei situaţii.. între frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. una de etichetă. oricare ar fi ea. a oferi flori drept mulţumire pentru o cină deosebit de reuşită este o regulă a bunelor maniere. presupun depăşirea cu succes a unui test (realizat fără ştirea celui testat). Aurelia Marinescu12. să recurgă la un formalism 11 12 L Dussault. indiferent de regimul politic. Ed. fără a se confunda. a trebuit să acceptăm că orice organizare socială. de comportarea în timpul servirii mesei într-un cadru oficial. între etic şi estetic. Manierele sunt o oglindă în care fiecare îşi arată faţa. Aurelia Marinescu. În schimb. Astfel. face apel la instituţii care au nevoie. regulilor de etichetă şi noţiunilor de protocol care ne permit să facem faţă unei multitudini de situaţii din viaţa particulară şi publică. . subliniază faptul că originea lor constă într-un sentiment uman profund.

conform ritmului muncii de zi cu zi. Organizarea ce le caracterizează va fi când evidentă. a unei mese. devenite inutile pentru că erau neadaptate noilor condiţii de viaţă. Fiecare generaţie încearcă acest sentiment de inutilitate integrală sau parţială a formalismului relaţiilor instituţionale şi sociale. Scopul pentru care noţiunile de protocol. clădiri oficiale etc. utilizarea lor. atitudini corporale. nu putea să exprime decât ceva fals. de la banda cea mai neînsemnată până la complexa organizaţie Cosa Nostra (dacă ar fi să exemplificăm cu organizaţiile ilegale). când mai puţin vizibilă. simboluri naţionale. etichetă. Datorită responsabilităţilor ce îi revin în materie de pace sau război. totul ne poate face să . sărbători sau ceremonii în care respectarea unor ritualuri vechi sau noi creează tot atâtea legături între viaţa reală şi reprezentarea ei figurativă. organizarea unei primiri. Fiind vorba de reprezentare (=iluzie). Prin urmare. apariţia noilor condiţii de viaţă. sub mai multe aspecte. iar acest lucru va fi considerat un motiv destul de întemeiat pentru a respinge „bunele maniere”. cultură sau în relaţiile cu străinătatea. manipularea se va face şi ea simţită în mod obligatoriu – fie că vrem sau nu. Mijloacele puse în funcţiune pentru a plăcea nu sunt oare aceleaşi cu cele folosite pentru a ni se da dreptate.220 Corina Rădulescu capabil să evoce funcţia pe care o au şi să-i faciliteze exercitarea. Politeţea va fi asociată cu viclenia. statul dispune de instrumente prestigioase: aparat militar. Nu există însă nici o organizaţie. care aminteşte de spectacol: ţinute vestimentare. conversaţii şi moduri de a vorbi. devenită o convenţie lipsită de sens. dorim să reliefăm că. pentru a obţine asentimentul sau sprijinul cuiva când este vorba de un proiect pe care dorim să-l promovăm? În acest fel înţelegem mai bine ce a fost înlăturat din protocol şi etichetă: acele elemente ale limbajului. oficială sau nu. justiţie şi poliţie. democraţia proprie Occidentului. Întrucât ele nu mai reuşeau să reflecte realitatea. politeţe şi bune maniere au fost utilizate în trecut. viaţa în societate are o latură teatrală. educaţie. aparat guvernamental. legală sau ilegală –care să nu genereze propriile sale instituţii: de la mica trupă de ghizi. oricât de modestă. gesturi.

Comunicare şi relaţii publice

221

credem că este vorba despre valori specifice unui sistem depăşit, deşi acestea sunt inerente vieţii în societate, fac parte din complexitatea realităţii. În concluzie, formalismul respectului acordat instituţiilor, cel pe care fiinţele umane îl manifestă unele faţă de altele, reflectă eforturile repetate din generaţie în generaţie pentru ca oamenii să beneficieze de o civilizaţie înfloritoare. În acest sens, ne vom îndrepta atenţia, în paginile ce urmează, asupra unor coordonate minime (=perene) ale comportamentului profesional, asupra protocolului în cadrul întâlnirilor de afaceri, iar în finalul capitolului asupra câtorva activităţi din multitudinea celor specifice protocolului.

IV.2. Calitatea de funcţionar public; reguli de civilitate
Calitatea de funcţionar public este una a comportamentului elevat şi elegant, diplomat şi inspirat, consecvent şi ponderat. Aceasta nu se poate realiza fără cunoaştere şi îndemânare, spirit practic şi autocontrol, dragoste de oameni, cultură, artă. Referindu-se la un minim de prescripţii de politeţe care trebuie respectate, J. Serres13 se opreşte la următoarele reguli de civilitate: 1. în oraş funcţionarul este primul care îşi salută superiorul, care are obligaţia să-i întoarcă salutul; 2. la serviciu, pe culoare sau în încăperi, funcţionarii fac loc pentru a trece superiorii; 3. atunci când un funcţionar superior intră în biroul unuia dintre subordonaţii săi, acesta trebuie să se ridice în picioare; 4. în birourile unde lucrează mai mulţi funcţionari, se ridică numai acela căruia i se adresează superiorul său;

13

J. Serres, op. cit., pp. 98-99.

222

Corina Rădulescu

5. atunci când un funcţionar este chemat în biroul superiorului său, acesta din urmă nu are obligaţia nici să se ridice pentru a-l întâmpina, nici să-l conducă la plecare; 6. atunci când persoana chemată este o femeie de grad mijlociu sau superior, acesta (funcţionarul superior) are obligaţia să se ridice şi să o conducă. Funcţionarului „de carieră”, i se cere un comportament uman şi profesional deosebit. Cuvântul „carieră”, desemnează profesia (ocupaţia, îndeletnicirea) pe care o exercită cineva pe baza unei pregătiri corespunzătoare. În „Dicţionarul limbii române contemporane” cuvântul „profesie” desemnează „pregătirea teoretică şi practică pentru exercitarea unei anumite îndeletniciri”, respectiv „o ocupaţie cu caracter permanent exercitată de cineva”. Comportamentul se înglobează în competenţă, ca o dimensiune a acesteia, iar îndemnul kantian – imperativul categoric – „poartă-te în aşa fel încât oricare din faptele tale să poată deveni o regulă universală de conduită”, este un îndemn spre perfecţiune ce face să strălucească, dă valoare unui bun profesionist. În concluzie, în toate profesiile este nevoie, pe lângă competenţă, de un comportament elegant şi ordonat (de multe ori îl numim civilizat), dar, în unele dintre ele, acest lucru dobândeşte valenţe deosebite. Specificul unora dintre profesii, printre care şi cea de funcţionar care lucrează în mod direct cu publicul, constă în următorul aspect: dacă în unele activităţi profesionale poţi să te detaşezi, prin rezervă, de ceilalţi şi să-ţi concentrezi întreaga forţă pe aspectele strict tehnic profesionale, în altele (în cadrul cărora relaţia emiţător-receptor este fundamentală) competenţa profesională trebuie îmbinată în mod armonios cu posibilitatea de a comunica, cu o comportare manierată şi elevată, în acelaşi timp, capabilă să creeze acele punţi de legătură între oameni. Nu pot fi formulate reţete de urmat, ci cel mult exprimate idei care să releve idealul, şi mai puţin calea de urmat. De pildă, în lucrarea „Uzanţe diplomatice şi protocol” (autori Prof. Univ. dr. Toma Gergescu şi

Comunicare şi relaţii publice

223

Prof. Univ. dr. Gheorghe Caraiani) sunt enunţate următoarele cerinţe ale comportamentului profesional: 1. Inteligenţa, cu care te naşti şi pe care o desăvârşeşti, prin educaţie şi instrucţie, este o coordonată esenţială a vieţii. Cugetul îl înalţă pe om, face măreţia lui. 2. Există un farmec de a fi, de a te purta, de a apărea în public. El nu derivă din respectarea cu sfinţenie a unui cod de reguli, care imprimă artificialitate, ci mai degrabă derivă din delicateţe sufletească, din respect pentru existenţa celorlalţi, din generozitate, sensibilitate, altruism. 3. Omul trebuie să aspire către ideal, către perfecţiune. Timpul şi viaţa permit progresul de la aproape bine la bine – idealul există şi este periculos pentru om să abandoneze căutarea lui. Renunţarea este primul pas către compromis şi degradare. 4. Comportamentul uman trebuie să fie echilibrat. Extremele sunt nefireşti şi dăunătoare; echilibrul interior, armonizat cu un comportament echilibrat dau sens şi culoare personalităţii individului. Unii au vrut să renunţe la pasiuni şi să devină zei; alţii au vrut să renunţe la raţiune şi să devină animale – spunea Des Barreaux. Şi unii şi alţii au eşuat. Omul trebuie să rămână complet, cu pasiunile şi raţiunea sa, capabil să se bucure de plăcerile vieţii dar să-i guste şi păcatele. Trebuie să existe o măsură în toate. Cum ne arată filosofii, natura umană este duală (divină şi animalică în acelaşi timp), secretul fericirii fiecăruia dintre noi, constând într-o cunoaştere cât mai adâncă şi obiectivă a propriei persoane, apoi în armonizarea, găsirea virtuţii –cum o numeau anticii, a mediei raţionale (a se vedea conceptul de mesotes de la Aristotel) între „prea mult” şi „prea puţin”. 5. Cultura este o coordonată fundamentală a personalităţii umane. Ea este – cum se ştie – ceea ce rămâne după ce ai uitat tot ce ai învăţat. Cunoştinţele şi gusturile trebuie cultivate, îmbogăţite continuu. De aici, importanţa unei

224

Corina Rădulescu

lecturi diverse, care ajută individul să fie în concordanţă cu nivelul şi spiritul generaţiei sale. 6. A te îndoi de orice nu înseamnă a nega totul. Dimpotrivă, punând sub semnul îndoielii cunoştinţele noastre ni le putem verifica şi corecta. Acesta este sensul celebrei afirmaţii a lui Socrate: „(....) ştiu că nu ştiu nimic”. De asemenea, „dubito ergo cogito, cogito ergo sum” reprezintă esenţa filosofiei lui Rene Descartes. Astăzi, cogito-ul cartezian s-ar metamorfoza în „vigo ergo cogito”, adică „trăiesc pentru că gândesc”, care este mai realist. 7. Omul modern trebuie să placă. Este elegant să fii zâmbitor, optimist, puternic, săritor, atent cu ceilalţi. Politeţea adevărată este senină, luminoasă, dătătoare de mulţumiri, de bucurii, este binefăcătoare. În plus, biologii au demonstrat faptul că pentru a zâmbi sunt antrenaţi numai treisprezece muşchi, în timp ce, pentru a încreţi fruntea şi ridica sprâncenele sunt puşi în mişcare cincizeci de muşchi. Fereşte-te de omul care nu râde niciodată –spune o înţeleaptă zicătoare populară. Zâmbetul este semnul unui gust ales şi al unei rafinate spiritualităţi, pentru că sălăşluieşte în suflete mari. Peste tot în lume, în cea a bussiness-ului ca şi a artei, în societate, se pune mare accent pe capacitatea de a împărtăşi, prin zâmbet, veselia şi optimismul cu care se înving dificultăţile vieţii. Optimist este acela care vede floarea trandafirului, nu spinii lui. 8. Cunoaşterea este o altă armă cu care învingem şi ne împlinim ca oameni şi profesionişti. În acest sens, a şti înseamnă a putea. Ca şi cultura, ştiinţa nu se apreciază după numărul de cărţi citite sau după zilele petrecute la bibliotecă, ci după modul în care aceste cărţi au şlefuit personalitatea omului. Naturii îi trebuie sute de ani, uneori chiar mii, până când dă un produs al său, o formă care ne impresionează prin arta şi desăvârşirea ei. Omul are

Numai comparaţia cu idealul este justificată. Ed. existenţa neîmplinită etc. Prietenii ne definesc şi ne reprezintă într-o mare măsură. luptă. dar trebuie să fie răbdător cu sine însuşi şi cu ceilalţi şi. pentru noi dar mai ales pentru alţii. Prietenia presupune cu necesitate respect. Oamenii mari sunt modeşti pentru că ei nu se compară cu ceilalţi. Nu poţi avea prieteni nepoliticoşi. p. 181 . mai ales. mai ales. ci cu modelul de om ideal pe care îl au în spiritul lor. Bunătatea din noi. grosolani. Bucureşti. este un reper existenţial fundamental. 1995. Relaţiile dintre oameni trebuie să fie guvernate de principiul respectului. 10. în Etica aplicată. Un reper existenţial extrem de important este modul în care ne alegem prietenii. dar. ca principiu al dreptăţii. ne comparăm cu cei mai slabi şi mai răi decât noi. pentru a ne justifica lipsurile. pentru ceilalţi. 11. 12. Este regretabil dacă. de evoluţie). el impune şi datoria primă de a-i ajuta pe cei care sunt victimele nedreptăţilor comise de alţii14. fără a avea 14 Adrian Miroiu. „Introducere: Ambiţii şi speranţe ale eticii aplicate”. cere mai mult decât să nu vătămăm pe cineva atunci când vrem să obţinem consecinţe optime pentru toţi cei afectaţi de rezultat. insuccesele. Cicero afirma în acest sens: „Scoateţi respectul din prietenie şi-i veţi lua cea mai frumoasă podoabă”. „Principiul respectului. de vreme ce aceste aspecte îţi repugnă. Autorii lucrării „Uzanţe diplomatice şi protocol” se opresc la acele aspecte pe care le consideră esenţiale. Alternative. 9.Comunicare şi relaţii publice 225 nevoie de puţin. Omul trăieşte pentru el. o veşnică dorinţă de autoperfecţionare. să tindă spre desăvârşire (ceea ce presupune căutare. Omul nu trebuie să se compare cu un individ inferior sieşi. „Ce ocupaţie fericită este aceea care îi dă unui om în orice clipă prilejul să facă bine atâtor mii de oameni” – aprecia La Bruyere.

În prezent. protocolul instituţiei are în vedere comportamentul individual al persoanelor din conducerea administrativă considerat ca un aspect care oglindeşte compania. conferinţe pe probleme comune activităţii mai multor firme. În relaţiile de afaceri sunt frecvente situaţiile în care întâlnirile dintre parteneri devin hotărâtoare pentru rezultatul acţiunilor întreprinse. plăcute şi care se finalizează cu încheierea afacerii în termenii cei mai favorabili pentru ambele părţi. El delimitează ceea ce este adecvat de ceea ce este nepotrivit în cele mai diverse situaţii care apar în activitatea companiei. protocolul a devenit un element fundamental în desfăşurarea afacerilor. Reguli de bază Atunci când fiecare dintre membrii conducerii administrative a unei companii sunt familiarizaţi cu regulile de protocol şi le aplică în mod firesc ei reprezintă instituţia lor într-un mod strălucit. oricine trebuie să ştie ce înseamnă un bun protocol. în reuşita afacerilor este foarte important modul în care personalul ştie să întreţină cea mai potrivită atmosferă în relaţiile cu partenerii. În această categorie sunt incluse întâlnirile pentru perfecţionarea condiţiilor preliminare ale unei afaceri. întâlnirile pentru vânzări de produse fabricate de companie. Protocolul se bazează pe concepţia că. IV 3. înainte de a fi pus în situaţia să-l practice. În toate aceste situaţii fiecare dintre participanţi reprezintă compania în întregul ei în faţa partenerilor . Prin urmare. Protocolul în cadrul întâlnirilor de afaceri a. Bunele maniere sunt întotdeauna cele care stau la baza realizării unei întâlniri productive. Comportamentul într-o întâlnire de afaceri de mai mică importanţă nu trebuie să difere în mod evident de cel adecvat pentru marile întâlniri dintre parteneri. Pentru a se împlini acest fapt. simpozioane etc.226 Corina Rădulescu pretenţia epuizării dimensiunilor comportamentului profesional sau privat al unui individ.

Atunci când întârzie să înceapă. Acesta este şi un prilej pentru el de a-şi oferi cartea de vizită de afaceri. aspecte care trebuie să fie respectate în primul rând de organizatori: 1. Dacă participă pentru prima dată din partea companiei proprii la o astfel de întâlnire. Manierele şi respectarea unor anumite norme de protocol sunt la fel de importante atât pentru invitaţi cât şi pentru organizatori. 3. sau dacă reprezintă pe cineva din companie. Dacă a venit la întâlnire în alte condiţii decât cele uzuale. În cele ce urmează ne vom opri la câteva din aspectele ce ţin de protocolul unei întâlniri . inventivitatea şi atitudinea atentă a acelora care răspund de organizarea lor. Normele de protocol valabile pentru organizatorul unei întâlniri de afaceri sunt la fel de importante şi pentru invitaţii la întâlnire deoarece în cursul acesteia sunt multe situaţii în care un participant poate da dovadă de bune maniere în mod eficient. dacă participanţii la discuţii îi pun întrebări despre el şi compania sa. orice participant poate să se lanseze într-o conversaţie cu cel aflat în stânga sau în . se comportă în mod prietenos şi firesc faţă de ceilalţi participanţi. Organizatorul trebuie să ajungă la timp dacă nu chiar cu câteva zeci de minute înainte de ora la care a fost programată începerea discuţiilor. 4. Scaunele din dreapta şi din stânga organizatorului sunt pentru colegii acestuia sau pentru invitaţii de onoare.Comunicare şi relaţii publice 227 sau eventualilor colaboratori ai instituţiei. Este total nepotrivit să ia loc din proprie iniţiativă – mai ales când există riscul de a se aşeza lângă organizatorul întâlnirii. 2. trebuie să le explice participanţilor cine este şi de ce se află acolo. Întreaga ambianţă a unei întâlniri la care participă mulţi oameni depinde cu adevărat de profesionalismul. eficienţa. Este recomandabil – pentru cel care este nou venit – să aştepte invitaţia de a lua loc – adresată de unul din participanţi care cunoaşte motivul prezenţei sale la întâlnire.

Se recomandă stăpânirea tentaţiei de a monopoliza discuţia. Orice participant la discuţii trebuie să se gândească bine înainte de a vorbi pentru a nu-şi prezenta ideile într-o manieră neîngrijită. precum şi alte activităţi similare. se recomandă pentru a înlătura accentul categoric al lui „eu”. Fiecare participant trebuie să fie pregătit pentru întâlnire cu tot materialul informativ necesar. Pentru a asigura finalitatea dorită a întâlnirii este mai bine să se clarifice lucrurile neînţelese decât să se lase impresia că sunt clare. Este bine să se . Subiectul conversaţiei poate fi legat de evenimentele de actualitate sau chiar de motivul întâlnirii. 6. nu sunt recomandate: rularea unor bucăţele de hârtie în formă de cocoloaşe minuscule. Este nepotrivit ca participantul să aibă o anumită poziţie în scaun care ar putea lăsa de înţeles plictiseala care este tocmai opusul atitudinii pe care trebuie să o afişeze. Manifestarea emoţiilor este bine să fie cât mai firească. 9. De asemenea. 10. 8. eventualele observaţii trebuie notate. 5. care implică o lipsă de consideraţie faţă de colegi. care a fost studiat şi parcurs în amănunt. 7. Pe parcursul intervenţiilor din partea celorlalţi participanţi. plasarea agrafelor de birou în diferite combinaţii. Pentru a clarifica anumite informaţii este bine să existe curajul de a solicita lămuririle necesare.228 Corina Rădulescu dreapta sa (dacă persoana nu studiază cumva un material). Aceasta este şi o garanţie că intervenţiile sale în discuţii vor fi oportune şi eficiente pentru derularea afacerii. Folosirea pronumelui de politeţe „noi” în loc de „eu” atunci când este vorba de un grup. 11. prin orice mijloace. dezorganizată. dar trebuie controlată atunci când este cazul de a fi exprimat dezacordul evident faţă de stadiul problemelor discutate.

O întâlnire în afara oraşului merită o anumită cheltuială planificată pentru că schimbarea ambianţei în care se va desfăşura poate crea condiţiile de finalizare rapidă şi mult mai eficientă a afacerilor propuse. când este o întâlnire de lucru. se recomandă să se ceară permisiunea unanimă. alteori. La o întâlnire de afaceri nu trebuie să se solicite folosirea telefonului decât în situaţiile speciale impuse de natura discuţiilor purtate. astfel încât afacerile să poată fi combinate cu sport şi destindere. în timpul întâlnirii de afaceri. Chiar dacă fumatul este permis în încăpere. conţinutul băuturii va fi turnat în pahar pentru a fi consumat. Întâlnirile organizate în afara companiei Ele sunt mai complicate din punct de vedere organizatoric întrucât au ca invitaţi un număr mare de oameni de la companii care au sediul în alte oraşe. Alegerea locului unde se va desfăşura întâlnirea se va face în funcţie de obiectivele acesteia: uneori este potrivită o staţiune. sifon etc. 14. b. 13. se poate întâmpla ca o organizare cu adevărat ieftină să se dovedească a fi o pierdere în loc să fie o economie. astfel încât să evite blocarea discuţiilor din lipsă de informaţii. Organizatorul întâlnirii va mulţumi totdeauna participanţilor la încheierea discuţiilor. Fiecare participant trebuie să vină bine pregătit pentru întâlnire. Dacă se primeşte această permisiune. este de dorit ca fumatul să se facă în dreptul unei ferestre deschise pentru ca fumul să poată ieşi afară.Comunicare şi relaţii publice 229 vorbească la subiect pentru a nu abuza de timpul celor prezenţi. Se recomandă ca la încheierea discuţiilor fiecare participant să mulţumească personal organizatorului întâlnirii pentru ospitalitate. 12. Cu acest prilej apar cheltuieli care pot sau nu să se dovedească eficiente. Constituie o impoliteţe băutul dintr-o cutie de bere. este mai potrivit un hotel confortabil dintr-un oraş care dispune de facilităţi complexe – .

modul în care acţionează pe durata întâlnirii şi felul în care . c. el va încerca să obţină scăderea preţului sau servicii suplimentare incluse în preţul cerut. neobişnuit. definitivarea condiţiilor de desfăşurare se va petrece în cel mai facil mod. Dacă organizatorul se bazează pe relaţii deja stabilite în acest scop. organizatorul trebuie să treacă printr-o fază de negocieri. ori amplasate într-o zonă mai zgomotoasă). aşezare pitorească etc. Comportamentul lor. Este bine să se negocieze asupra următoarelor aspecte: a. băuturilor. ofertele de divertisment.230 Corina Rădulescu condiţii de agrement. Un bun organizator. Atât organizatorii cât şi participanţii la o întâlnire de afaceri de acest gen îşi vor arăta bunele maniere prin felul cum vor putea să se adapteze la condiţiile de protocol impuse. specialist în arta negocierilor. Un bun organizator nu se opreşte la primul preţ văzut pe listă sau oferit de cineva. pentru că ele se pot schimba destul de mult de la un an la altul. Înainte de a se da orice confirmare scrisă privind rezervarea locului pentru întâlnire sau a încheierii unui contract privitor la sumele ce vor trebui plătite pentru serviciile solicitate. costul mesei. produselor de cofetărie etc. El are nevoie de experienţă în meserie şi să fie permanent informat prin reţele de care dispune în stabilirea legăturilor cu companiile implicate. organizatorul se poate informa de la persoane care s-au ocupat recent de o acţiune asemănătoare. Când se recurge la rezervarea spaţiului necesar întâlnirii într-un loc nou. sau lipsite de perspectivă. importanţă istorică sau culturală. posibilităţile de agrement şi recreare curente ale hotelului sau locului în care se desfăşoară întâlnirea. poate să economisească sume importante pentru compania sa. preţul camerelor (să se obţină preţurile mai scăzute pentru camerele mai mici. d. Când trebuie să se facă rezervări la unul din hotelurile mai vechi este necesară actualizarea informaţiilor despre serviciile oferite de hotelul respectiv. b.

cum ar fi uzanţele. întâlnirea va avea succesul asigurat..sau două sute? Pe cine serveşti mai întâi? Ce meniu oferim? A lua cuvântul în public? A ţine un toast? Sunteţi maestru de ceremonii: pe cine salutaţi primul? Cine vorbeşte ultimul? Ce ţinută vestimentară purtăm? A aşeza drapelele? A face cadouri şi amintiri: ce să oferim? Toate răspunsurile la aceste întrebări şi la multe altele asemănătoare constituie obiectul. caracterizare generală A redacta o invitaţie? A alcătui o listă de invitaţii? A primi două sute de persoane? A te ocupa de invitaţii de onoare? A face prezentările? A te prezenta pe tine însuţi? A plasa invitaţii la o masă.Comunicare şi relaţii publice 231 urmează regulile protocolului negocierilor vor influenţa în mod evident finalitatea acestora. normele sau elementele de natură legală (nivelul de reprezentare sau baza materială. pe o estradă? A primi străini? A redacta o scrisoare importantă? A stăpânii vocabularul mediului diplomatic? A organiza o masă pentru zece persoane. de elementele proprii de reglementare.4. angajând un personal meticulos în organizarea şi realizarea întâlnirii de afaceri. protocolul este determinat de limite bine stabilite. Dacă toţi aceşti factori funcţionează.. pe scurt. participanţii îşi manifestă manierele prin comportarea lor din timpul întâlnirii. la o conferinţă. Dincolo de elementele proprii de reglementare. IV. Compania se preocupă de bunele maniere. în aplicarea practică a protocolului se definesc curentele – ce ţin de . Din multitudinea activităţilor enumerate. iar un alt factor care influenţează decisiv succesul întâlnirii constă în atitudinea şi performanţele organizatorilor. definesc diferenţa specifică a protocolului. Activităţi specifice protocolului. în economia cursului de faţă vom prezenta. De asemenea. câteva dintre ele – considerate a fi deosebit de importante. plafoanele admise de cheltuieli).

Protocolul cordial (numit şi nonformal datorită caracterului său mai puţin festivist). fiind spectaculos şi impozant. prin discreţie – are o mai mare pondere interpersonală. El se caracterizează prin faptul că este o convenţie rigidă. ministere – este mai des întâlnit la Ministerul Afacerilor Externe şi la cel al Apărării. în principal. Protocolul ceremonios prezintă o mai mare pondere a festivismului şi este destinat ceremoniilor publice. are o pondere mai mare în cadrul protocolului. prin fast. Acest lucru se datorează. scăderii nivelului de reprezentare şi accesibilităţii sale. reprezentanţii unor state mici. el fiind la dispoziţia mai multor autorităţi ale administraţiei publice decât cel ceremonios. momentul public fiind prezent. precum şi faptului că unele instituţii nu au dreptul sau mijloacele de a organiza un protocol de tip ceremonios. o afirmare mai mare a abilităţilor de comunicare personale ale participanţilor). Caracterul public este trăsătura cea mai importantă. Protocolul ceremonios este preferat de: funcţionarii cu demnităţi înalte. prin atitudine destinsă (prin urmare. Protocolul ceremonios este prestabilit în detaliu. menit să impresioneze şi să dea măreţie participanţilor (în relaţiile internaţionale este considerat o formă de respect şi de politeţe). dar redus. dictatori. participând la organizare mai multe instituţii.232 Corina Rădulescu considerente pur subiective (opţiunea conducătorului autorităţii statale sau administrative). putem vorbi despre protocol ceremonios şi protocol cordial. prin consum de resurse mai mic. precum şi de protocol şi precădere. Protocolul cordial . acţiunile care sunt organizate ceremonios nu-şi ating scopul decât prin festivismul public în care organizatorul dovedeşte realizarea excepţională a caracteristicilor anterioare împletite cu măiestrie. Astfel. detaliile decurgând de la sine în mod firesc. nimic nu poate fi aleatoriu şi nu sunt admise derogări de la standard sau acţiuni personale. El este doar stabilit pe etape. prin consum mare de resurse –resursele umane sunt numeroase logistic. Protocolul cordial se caracterizează printr-o rigiditate mai mică a convenţiilor (permite o mai mare spontaneitate a participanţilor).

reflectă totodată motivaţiile şi obiectivele acesteia. pentru un stat se stabileşte ordinea de precădere pentru funcţiile politice sau de autoritate. Cea mai înaltă funcţie într-un stat stabileşte precăderea prin act cu caracter intern. există reguli general valabile (de pildă. reprezentanţii administraţiei publice locale. Ordinea protocolară este una din cele mai delicate probleme cu care se confruntă organizatorii evenimentelor protocolare. Cine va sta la masa de onoare şi pe ce loc? Cum vor fi distribuiţi invitaţii în sală? Cine va lua cuvântul primul sau cum se va încheia seria discursurilor? Acestea şi altele sunt întrebări la care precăderea dă rigoarea necesară evitării gafelor sau nemulţumirilor.Comunicare şi relaţii publice 233 este preferat de: reprezentanţii unor state mari când primesc reprezentanţi ai unor state mai mici. Aceste curente în aplicarea practică a protocolului sunt afectate şi de natura evenimentului. funcţionarii care stăpânesc mai puţin uzanţele de protocol. Precum în cazul tuturor uzanţelor. Astfel. în cazul acordării de distincţii se aplică numai protocolul ceremonios. sau curtoazia reciproc manifestată între două părţi de-a lungul timpului. ţările gazdă ale unor negocieri internaţionale. Instrumentele folosite pentru a stabili precăderea şi rangul provin din diferite surse: listele de ordine protocolară oficiale stabilite de state şi de marile instituţii. resursele existente etc. În acest sens. gazda ia prima cuvântul) şi reguli ale casei (ceremonialurile militare de la stat la stat). Precăderea se referă la ordinea protocolară în raport cu rangul şi funcţia fiecărei persoane participante la un protocol. regulile diplomatice. reprezentanţii unor autorităţi publice de mai mică importanţă. semnele de deferenţă practicate într-o societate faţă de diferiţi membrii ai săi. indiferent de nivelul de reprezentare. dar care este respectat de către toate instituţiile din subordine. ele reprezintă un mesaj în slujba intenţiei urmărite. De exemplu. opţiunea conducătorului. pentru . pe lângă faptul că asigură desfăşurarea în bună ordine a ceremoniilor. Precăderea şi repartizarea locurilor în funcţie de aceasta.

234 Corina Rădulescu reprezentanţele diplomatice. titularii de distincţii de merit. la dreapta. egalitatea statelor. apoi alternativ. sau altor elemente oficiale distinctive. galanteria. Menţionăm că ordinea de precădere stabilită prin acest tip de reglementări este raportată la funcţii şi demnităţi. la preluarea funcţiei de demnitate publică. stemei. nu la persoane. Dreapta înainte de stânga – presupune că oficialitatea cea mai importantă. ea devine obligatorie. Ordinea între persoane de rang egal se stabileşte în mod particular în funcţie de elementele de precădere. tradiţia. apoi la stânga vor fi celelalte oficialităţi (precum în figura de mai jos). întâietatea. cedarea locului. . Astfel. simetria. când există două. cea mai importantă persoană se va poziţiona în centru. este plasată în partea dreaptă (cum se priveşte la prezidiu de către public). natura evenimentului. Odată stabilită lista de precădere. şi anume: persoana cea mai importantă. Toate aceste reglementări de precădere se adoptă la nivelul fiecărei instituţii. pentru organizaţiile neguvernamentale. stabilitatea. fie prin depunerea jurământului. 2. vârsta şi vechimea. după importanţă. În cazul în care sunt prezente mai multe state reprezentate sau unităţi administrativ-teritoriale. fiecare personalitate este poziţionată în dreptul drapelului. ordinea alfabetică. prezentarea scrisorii de acreditare. 3. principiul ierarhiei. titularul îşi preia o dată cu atribuţiile de reprezentare şi dreptul poziţiei în ordinea protocolară. prin investire sau numire. Pentru clarificarea poziţionării invitaţiilor la o ceremonie există trei reguli principale în acord cu care se aplică precăderea: 1. ţinându-se seama de ordinea protocolară adoptată de autorităţile superioare sau de specialitate. În cazul reprezentării politice interstatale sau al unor componente federative. personalităţile religioase. raza teritorială. cuplurile.

Ca gen ele se regăsesc atât în planul politic. Arborarea drapelelor este o altă activitate importantă proprie protocolului. În funcţie de rangul persoanei care participă şi care are funcţie de reprezentare. ci reprezintă şi un set de semnificaţii şi sentimente comune pentru o anumită comunitate.Comunicare şi relaţii publice 235 7 9 8 5 3 1 Rangurile şi titlurile oficiale sunt elemente distinctive folosite în protocol atât pentru stabilirea precăderii. Conferinţele sunt un instrument de bază în dezvoltarea relaţiilor internaţionale şi pentru a defini politicile şi strategiile comune multinaţionale. acordarea de distincţii. dineurile şi recepţiile. Din punctul de vedere al protocolului. semnarea de tratate şi convenţii. Rangurile oficiale pot fi numerotate în cele mai multe sisteme până la numărul 45. În plan intern ele sunt utile atunci când un concept. există un set de reguli privind arborarea drapelelor. sunt deosebit de importante 2 6 4 . care contribuie la transmiterea corectă a informaţiilor despre statutul ţării reprezentate sau situaţia momentului. populaţie. cât şi pentru a determina importanţa pe care o are o anumită funcţie de demnitate publică. el nu este numai un obiect de comunicare. protocol de gradul 1. protocol de gradul 2 şi protocol de gradul 3. Cele mai frecvente tipuri de acţiuni protocolare – din perspectiva organizării ceremonialelor – sunt: conferinţele. fie că au un caracter regional sau la scară mai largă. o politică sau o problematică acută se pune în dezbaterea publică. Prin urmare. cât şi în cel ştiinţific sau al societăţii civile. primirile oficiale. Drapelul este simbol al suveranităţii statelor şi se bucură de respect. depunerile de coroane şi ceremoniile militare. restul participanţilor la ceremoniile oficiale fiind organizaţi după dorinţa gazdelor. scrisoarea de invitare. la o ceremonie există protocol de diferite grade: protocol de gradul 0.

Există o delimitare între recepţii şi dineuri. şi anume: stabilirea sălii. elemente privind parcarea şi axele de organizare. Actorii principali vor fi poziţionaţi astfel încât să aibă o poziţie privilegiată şi să poată fi văzuţi de toţi participanţii. Desfăşurarea ceremoniei are reguli protocolare deja cutumiare. corespondenţe premergătoare. Acordarea de distincţii – sub aspectul formei – este o activitate strict protocolară. sunt un atribut exclusiv al autorităţilor publice elective (alese prin vot direct). Organizarea protocolului în cadrul conferinţelor comportă mai multe aspecte.236 Corina Rădulescu conferinţele desfăşurate la nivel politic statal în spaţiul naţional şi internaţional. fie decorări cu diferite ordine civile sau militare. pregătirea ceremoniei. care însă nu . dacă este vorba de acelaşi grad al distincţiei. aparatura necesară pentru discuţii şi conducerea dezbaterilor. stabilirea ordinii de precădere. lege. uzanţe protocolare. emiterea actului de conferire (decret. şi anume: – intrarea şi aşezarea beneficiarilor – precăderea. Însemnătatea lor constă în caracterul lor de liant al comunicării interpersonale a participanţilor şi un prilej al întâlnirilor informale reciproce. persoanele în etate având prioritate. urmează regulile vârstei. hotărâre). Primii care vor intra în sală sunt cei care urmează a primi distincţia. Una dintre cele mai importante activităţi de protocol este reprezentată de dineuri şi recepţii. elemente privind dotarea pentru expuneri. În cazul în care sunt mai mulţi onoraţi. Din punct de vedere al alocuţiunilor de protocol. este importantă ceremonia de acordare. neoficiale. Distincţiile. vor primi primele persoanele care au rangul cel mai mare. se vor respecta anumite reguli ale conferirii în ordine. stabilirea modului de desfăşurare. după cum urmează: se va acorda în ordine de la distincţia cu gradul cel mai mare la cea cu gradul cel mai mic. stabilirea interpretariatului. fie ele medalii. care cuprinde următoarele elemente: pregătirea distincţiei.

ci numai pe tartine).Comunicare şi relaţii publice 237 este strictă. poziţionarea personalului de îndrumare. respectarea opţiunilor religioase – nu se va servi carne de porc pentru oficialii de religie musulmană sau vită pentru hinduşi etc. meniul va respecta condiţia socială a invitaţiilor – nu se pot servi la dineuri sau recepţii produse de casă. respectarea tradiţiilor culinare prin asigurarea produselor şi a modului de servire clasic în asemenea situaţii. Aceste caracteristici se pot îmbina. ce presupune o exprimare mai adecvată. servirea cafelei în salon pentru a se putea fuma. alegerea felurilor de mâncare presupune câteva reguli: de preferinţă meniul va cuprinde acele preparate a căror pregătire şi păstrare nu vor avea de suferit în urma situaţiilor neprevăzute. locul de primire din partea gazdei etc. se pot face la gazdă acasă. . garderoba. cu privire la organizarea acţiunii trebuie stabilit locul de desfăşurare. icrele nu se pot pune cu lingura în farfurie. preparatele se mănâncă fiecare în felul său specific (de pildă. presupun discursuri şi un număr mic de invitaţi. Mai precis. în timp ce. şi perfectate alte elemente organizatorice: locurile de parcare. trebuie întocmit programul şi stabilită lista de invitaţi (după care urmează lansarea invitaţiilor). Fiind însă vorba de acţiuni de protocol. Uzanţele în cadrul dineurilor şi recepţiilor vizează: decorarea mesei (simplă şi eficientă). presupun un număr mare de invitaţi. precăderea servirii. recepţiile se pot organiza indiferent de oră. nu presupun ordine de precădere şi nici discursuri (deşi nu le exclud). au la bază bufetul suedez. şi anume: dineurile presupun ca regulă aşezarea la masă. motiv pentru care nu putem vorbi de existenţa unor clişee tip în ceea ce le priveşte. Acest lucru nu exclude însă bucătăria tradiţională. Cu privire la meniu. de peste 100. acestea sunt supuse unor uzanţe generale. se organizează doar seara.

eticheta. citirea actului de conferire. Preocuparea pentru aceste probleme ar echivala cu aceea de a trezi la viaţă în mod artificial. nu se pot pune coatele pe masă. ci şi atenţii care dezvăluie personalitatea gazdei şi exprimă stima pe care o acordă interlocutorului său. este totuşi semnificativ faptul că. argumentând că este vorba de norme perimate. politeţe şi bune maniere. Cum ne atrage atenţia Louis Dussault în lucrarea amintită deja. Respectarea regulilor referitoare la modul de tratare a personalităţilor în funcţie de locul lor în ierarhie. cu mâinile la nivelul mesei. iar această poziţie respinge eventuala abordare. Încheiem această succintă prezentare a câtorva activităţi protocolare. de precăderea fiecăreia faţă de celelalte sau de reciprocitatea raporturilor lor foloseşte scopului protocolar. ciocnirea cupei de şampanie – este un moment protocolar obligatoriu. nu se apleacă asupra farfuriei pentru că dineul presupune conversaţie. dar nu este destul pentru reuşita unui eveniment oficial. a ţinut seama cu multă grijă de delicatele probleme religioase specifice liderilor . în timpul războiului din Golf. sau chiar politeţea. O acţiune protocolară încununată de succes este rezultatul simbiozei acestor elemente. faţă de care nu suntem obligaţi să ne supunem. cu precizarea faptului că o acţiune protocolară reuşită este o simbioză. intrarea persoanei oficiale care conferă. *** Unii s-ar putea crede autorizaţi să ignore protocolul. dar fără caracter oficial. Alte uzanţe ţin de bunul simţ în sens propriu: intrarea şi aşezarea publicului. şeful operaţiilor militare. Deferenţa ca şi respectul nu cuprind doar obligaţii. intonarea imnului. care concură la punerea în evidenţă a sensului pe care trebuie să-l aibă un eveniment al vieţii publice. în general.238 Corina Rădulescu ţinuta la masă cu spatele drept. generalul Norman Schwarzkopf. Acestor reguli trebuie să li se adauge îndeplinirea normelor care ţin de etichetă. înmânarea diplomei şi a însemnelor. nişte piese de muzeu.

determinantă va fi calitatea relaţiei existente. A acordat. toate acestea se înscriu în aceeaşi succesiune istorică a consideraţiei acordate unei personalităţi care îşi asumă o responsabilitate a vieţii colective. necesităţile rămân aceleaşi. Nu era doar un gest protocolar. lângă care îşi instalase cartierul general. pentru a fi conduşi la palatul unde îi aştepta. iar pe parcursul şederii lor au fost foarte atenţi să nu-şi nemulţumească niciodată gazdele prin lipsa de respect faţă de normele locale. de îndată ce aceştia ajungeau la porţile cetăţii. ci şi un mod de a asigura securitatea oaspetelui. Să urmăm exemplul iezuiţilor. cea mai mare grijă relaţiilor sale cu şefii contingentelor aliate. care duce un nou ambasador să-şi prezinte scrisorile de acreditare guvernatorului general din Ottawa sau limuzina guvernamentală care îl aşteaptă la sosirea sa pe aeroportul Sainte-Foy. În acest caz. Prin urmare. Câte pieţe n-au rămas oare inabordabile unor oameni de afaceri care n-au ştiut să ţină seama de obiceiurile unuia sau altuia dintre omologii lor străini? E mai mult ca sigur că un cumpărător nu e solicitat numai de o singură persoană. Pentru fiecare industriaş care încearcă să convingă. Regresând mult în timp. mai ales în ceea ce-i privea pe saudiţi. de asemenea. pentru a face vizitele de curtoazie autorităţilor din Quebec. ci şi de alţi furnizori de bunuri şi servicii. personificând un simbol. Ei se informaseră cu multă grijă asupra obiceiurilor Imperiului de Mijloc înainte de a se stabili acolo. escortată de un detaşament al Jandarmeriei regale. . Membrii acestui ilustru ordin au dat dovadă de altruism şi de multă înţelepciune – ambele câştigă spiritele şi deschide inimile. care au plecat ca şi alte comunităţi religioase în secolul XVI să convertească China şi au fost singurii care nu au fost izgoniţi.Comunicare şi relaţii publice 239 din acea regiune. Caleaşca. împăratul Bizanţului punea atelajul său la dispoziţia ambasadorilor ţărilor vecine sau îndepărtate. formele şi mijloacele se pot schimba. prietene sau chiar inamice. există cel puţin încă doi concurenţi care oferă aceleaşi lucruri la un preţ comparabil.

240

Corina Rădulescu

Stabilirea unui contact, menţinerea sau întreruperea lui ţin de capacitatea de a înţelege semnele, de a le decoda şi de a le respecta. Limbajul protocolului şi al etichetei evoluează. Ca în orice comunicare, e indicat să avem grijă să evităm un vocabular depăşit sau să impunem unul nou, al cărui sens, prea personal, ar fi ermetic şi eventual şocant, pentru că ar fi de neînţeles sau, şi mai rău, greşit interpretat. Dacă trebuie să ştim să distingem ce este util şi ce nu, ce este semnificativ şi ce nu, trebuie să ştim şi să propunem formule care să întrunească unanimitatea. Arta de a stăpâni bunele maniere constă în a trăi bine şi a profita în linişte de bucuriile pe care ţi le oferă relaţiile cu ceilalţi, sau, cel puţin, în a beneficia de acestea pe cât se poate. „Protocol, etichetă, politeţe fac parte din preţul care trebuie plătit pentru a menţine armonia între noi şi mediul în care evoluăm. Cu cât sunt mai bine cunoscute şi asimilate, cu atât impietează mai puţin asupra libertăţii noastre. Inerente vieţii în societate, ele însoţesc progresul civilizaţiei.”1

1

Louis Dussault, Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, 1996, p. 36.

BIBLIOGRAFIE
Aristotel – Etica nicomahică, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1998. – Despre interpretare, în Organon I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. – Politica, Ed. Antet, Bucureşti, 1996. Bachelard, Gaston – Les Reveries du repos, Jose Corti, p 96. Bârliba, Maria Cornelia – Paradigmele comunicării, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1987. Behavioral – Model Replacing Communications Model as Theoretical Underpinning of PR Practice”, pr. Reporter, 33 (30), 30 iulie 1990. Benveniste, Émile – Probleme de lingvistică generală, Ed. Universitas, Bucureşti, 2000. Berelson, Bernard – „Content Analysis in Communication Research”, în Mernard Berelson şi Morris Janowicz (eds.), Reader in Public Opinion and Comunication, ed. a II-a, Free Press, Glencoe. Bergson, Henri – L’evolution creatrice, Paris, Alcan, 1914. Cazeneuve, Jean – La société de l’ubiquité, Denoël Gonthier, Paris, 1972. Chelcea, Septimiu – Metodologia cercetării sociologice, Ed. Economică, Bucureşti, 2001. Coman, Cristina – Relaţii publice : principii şi strategii, Ed. Polirom, Iaşi, 2001. – Relaţii publice. Tehnici de comunicare cu presa, Ed. All, Bucureşti, 1999.

242

Corina Rădulescu

Cornescu, V., Mihăilescu, I. Stanciu, S. – Managementul organizaţiei, Ed. All Beck, 2003. Cuilenburg, Van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W. – Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2004. Dagenois, Bernard – Campania de relaţii publice, Ed. Polirom, Iaşi, 2003. Dussault, Louis – Protocolul, instrument de comunicare, Ed. Galaxia, Bucureşti, 1996. Dinu, Mihai – Comunicarea, Ed. Algos, Bucureşti, 2000. Doug Newson, Judy VanSlykeTurk, Dean Kruckeberg – Totul despre relaţiile publice, Ed. Polirom, 2003. Umberto, Eco, – Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982. Georgescu, Toma, Caraiani, Gheorghe– Managementul negocierii afacerilor, uzanţe-protocale, Ed. LuminaLex, 1999. Grunig, James E. – Defining Publics in Public Relations: The Case of a Suburban Hospital, Journalism Quartely, 1978. Grunig, James E. şi Hunt, Todd – Managing Public Relations, Holt, Rinehatr and Winston, New York, 1984, p. 89-97 Haineş, Ion – Introducere în teoria comunicării, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 1998. Hall E. T. – The Hidden Dimension, Doubleday& Co, New York, 1966. Ionescu-Ruxăndoiu Liliana – Conversaţia – structuri şi strategii, All, Bucureşti, 1995. Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana şi Chiţoran, Dumitru – Sociolingvistică – orientări actuale, Ed. Did. şi Ped, 1975. Isdrăilă, Vasile – Buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat, Ed. Facla, Timişoara, 1988. Jakobson, Roman – Linvistică şi poetică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Jakobson, Roman – Probleme de stilistică, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1964. Kant Immanuel – Critica raţiunii practice, Ed. IRI, Bucureşti, 1995.

Comunicare şi relaţii publice

243

– Întemeierea metafizicii moravurilor, Ed. IRI, Bucureşti, 1995. Leroi-Gourhan, Andre – Gestul şi cuvântul, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1973. Lull, James – Mass media, comunicare, cultură şi abordare globală, Ed. Antet, Bucureşti, 1999. Marinescu, Aurelia – Codul bunelor maniere astăzi, Humanitas, Bucureşti, 1995. McLuhan, Marshall – Galaxia Gutenberg, Ed. Politică, Bucureşti. 1975. McLuhan, Marshall – The Medium is the Message, New York, 1967. Miroiu, Adrian – „Introducere: Ambiţii şi speranţe ale eticii aplicate”, în Etica aplicată, Ed. Alternative, Bucureşti, 1995. Morar, Vasile – Etic şi estetic, 1981 – Etica şi mutaţiile valorice, 1985. – Etica, 1994. – Etica. Filozofie a binelui şi ştiinţă a moralei, 1995 Ombredane – L’Aphasie et l’élaboration de la pensée explicite, P.U.F. P R News, 10 oct. 1994. Pease, Allan – Limbajul trupului, Ed. Polimark, Bucureşti, 1995. Petcu, Marian – Introducere în teoria comunicării, curs susţinut la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării, Universitatea din Bucureşti. Pistol, Gh.M. – Negocieri şi uzanţe de protocol, Ed. Fundaţiei România de mâine, Bucureşti, 2002. Platon – dialogul Phaidros, Opere vol IV, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983. – dialogul Cratylos, în Opere vol III, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1995. – dialogul Republica, în Opere vol V, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986. Radu, Cezar – Curs de semiotică generală, curs susţinut la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti, 1982.

1981. Henri – Ideea vine vorbind. Bucureşti.. Ruyer. Paris.244 Corina Rădulescu Roll. 1988. Librairie Armand Colin. Bucureşti. Albert – Their Use and Misuse in Politics. Eminescu. 1995. Raymond – La Cybernetique et l’origine de l’information. Payot. Ed Ştiinţifică. în Collection U. 1986. Ed. Ed. Antet. Univers. New York. Schramm. Lucia – Sisteme de comunicare umană. Wald. Serres. Ed. . Ştiinţifică şi Enciclopedică. Nicki – Comunicarea. Gina – Orientări operaţionale în cercetarea comunicării de masă. Charles şi Cantril. Cartea Românească. Alvin – Powershift / Puterea în mişcare. 1962. Voyenne. Stoiciu. reeditare. Bernard – La presse dans la société contemporaine. 1963 Sponvile. Presses Universitaires de France. Paris. Ed. F. – Le protocole et les usages. 1973. J. Ed. – Cours de linguistique generale. Wald. Stanton. Bucureşti. Wilbur – Procesul comunicării. Compte – Andre – Mic tratat al marilor virtuţi. Bucureşti. Ed. 1995. Basic Books. 1983. 1987. de Saussure. Töffler. 1972. Ştiinţă şi Tehnică.

........ a conceptului de comunicare II.... Capitolul I RELAŢIILE PUBLICE: CADRU GENERAL ..... d........... 163 ......................................1..2........ Modele ale comunicării....................... I............ Relaţiile publice – ca proces .......... Diferenţa specifică a comunicării în cadrul relaţiilor publice . Funcţiile comunicării ......................3.................... Capitolul II INTRODUCERE ÎN TEORIA COMUNICĂRII .................... 5 9 9 20 47 55 55 63 71 71 78 91 95 105 110 Capitolul III COMUNICARE ŞI RELAŢII PUBLICE .. II...................... b................ a........4... c...........................3.. Structura comunicării.... 158 III....................... I...................................................2.................1.... Teoria informaţiei. Campaniile de relaţii publice ... Definirea obiectului... e.................................................................................... I.....2................ II...... Moduri şi mijloace de comunicare ..1.................. Limbajul omenesc este convenţional................. Structura comunicării la Roman Jakobson................ 158 III...... II..............Cuprins Argument ................ Ce sunt relaţiile publice? .... Barierele comunicării............. Persuasiunea şi schimbarea – mijloace de schimbare a comportamentului..................

. IV.... Canale şi media de comunicare..2.......... IV........ Cum să alegem mesajul potrivit.... Activităţi specifice protocolului.................. IV 3............. 172 III............... elemente de vocabular şi gramatică proprii protocolului. Fundamentarea noţiunilor de bază.. 239 Tiparul s-a executat sub cda 1494/2005 la Tipografia Editurii Universităţii din Bucureşti .... 189 Capitolul IV PROTOCOLUL – INSTRUMENT DE COMUNICARE... 204 204 219 224 229 BIBLIOGRAFIE ........................................... Protocolul în cadrul întâlnirilor de afaceri ... caracterizare generală ..........246 Corina Rădulescu III.... reguli de civilitate..............................4....3........................................ Calitatea de funcţionar public.........................4...... IV..1...............................

Comunicare şi relaţii publice 247 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->