5

De ce-uri

Parca pasesc pe sticla, caci mult mai ma taie respiratia, cand ma intalnesc in singuratate.Cati pasi care lasa o umbra, cat noroi ce sta calcat.Am uitat prea mult cum e a-ti aminti.Am scris prea mult pentru a fi dispus sa ma citesc pe mine insumi.Probabil geneza oricarei singuratati isi are obarsia in dorinta de a te identifica cu cineva, prin ceva, care te face sa te simti un cineva.Respir, oare traiesc?Traiesc dar oare stiu ce e viata? Oare soarta sa fie norul care-l vad de abia cand incepe sa ploua?Oare lacrima sa fie natura din mine, indiferenta la indiferenta?Ce frig, ce gol, cat de Eu pot fi!!Cat de sinistru imi pare uneori a fi ca mine, cand numai propriul meu Eu ma poate salva de relatia Buberica.Intelepciunea poate fi in a nu reactiona?Singuratatea nu are nevoie de stimuli pentru a fi inteleasa. Ce carari pot umbla sperand a da de iarba care si-a ascuns propriul pietris in culoare.Tot am distilat eu prea multe ganduri, iacata acum m-am istovit cu propria uscaciune.Ce fericiri s-or ascunde in spatele Soarelui dorintelor? Acolo o fi oare caldura?Singuratatea este propria putere, fericirea poate fi puterea proprie, care impropriu spus nu importa in viata insasi.Fericirea apare ca o moina si sfarseste prin a ingheta.Indiferent cat de fierbinte ne-ar fi dorinta, nu putem topi decat ceva de care ne putem apropria.A sta in preajma fericirii este purtator de ghinion pt. dorinte, care devin immobile in fata unor impresii.Tot ce creeaza o concluzie nu poate fi consolidate prin fericire.Trebuie sa fiu un arhitect mult prea poet, si un poet mult prea nefericit pentru a imi face un plan vers al fericirii. Sunt toate acestea, dar nimic din cele de mai sus, nu pot oferi o asertiune, decat mai degraba un semn de intrebare referitor la ce este temei al existentei si motiv de scopFericirea

E.Patrascioiu(ianuarie 2011)