Sunteți pe pagina 1din 4

ianuarie,1945 Pe coperta acestui caiet am scris mare:Rezumatul unei povesti de iubire.

Nu stiu din ce necesitate interioara, randurile care urmeaza au luat forma unei proze ritmate. (Intr-o alta versiune am intitulat acest fragment: Vindecare.) Mi se pare ca m-am trezit din morti. A fost o moarte lunga, uneori ca un vis, ca un basm, ca un joc. La inceput parca am fost legata la ochi, dusa de mana. Apoi am capatat alti ochi. Si bratele, si sufletul mi-au fost incatusate intr-un lant care parea fragil, dar care s-a dovedit cat se poate de trainic. O clipa, m-am zbatut. Viata nu se voia infranta. Am incercat sa rezist. Aripile se agitau ca ale unei pasari cu capul taiat. Apoi, nu stiu cum m-am pomenit dincolo. Aerul, mai dens, mai tare. Climatul aspru, dar si foarte dulce. Ma aflam pe marile inaltimi, pe piscurile celor putini, indragostita... Il iubesti? ma intreaba un demon. Da, raspund vrajita, intr-un zambet in care se topesc toate bucuriile lumii. Mi-e drag... Nu mai ai ochi? Ba da. Dar il vad doar pe el. Si iti ajunge? Da, imi ajunge, bag de seama uimita. Si cu ce vezi cerul, copacii? Cu ochii lui! Si cu ce simti zapada, cum stii cat de proaspata e, si de rece? Cu mana lui! Si cand ti-e sete, ce faci? Il sarut! Si cand vrei sa-ti inmoi buzele in apa limpede, buna?... Apa o simt cu buzele lui. Nu-ti place sa pasesti singura, sa simti asfaltul elastic, viu, sub pasii tai? Ii simt umarul alaturi si, lipita toata de el, ma simt leganata de arcurile pasilor lui. Dar oamenii de pe strada? Carabusii aceia mari? Umbrele care trec pe langa noi? El spune ca vor sa-mi faca rau, sa ma feresc... Si tu ce crezi? Mie mi se pare ca sunt un fel de nastrusnice, grotesti, nefolositoare papusi. Nu le pricep rostul. El crede ca-i vad, si ma cearta. Se osteneste, vorbeste, se infurie salbatic. E prost. Nu stie ca-l vad numai si numai pe el. Dar bine, de ce? Fiindca mi-e drag. De ce ti-e drag tocmai el? Asa s-a intamplat. Intr-o zi, nu stiu cum, parca s-a raspandit in fiinta mea intreaga o mireasma imbatatoare si dulce. un nume a inceput sa mi se plimbe prin minte, prin suflet, pe buze. Un singur nume, al lui. Nu, nu stiu cum s-a intamplat. Poate ca stie el. el stie tot... Si tu ce stii? Il iubesc.

Si toata ziua ce faci? Il astept. Si cand vine? Ma odihnesc in bratele lui. Esti atat de obosita? Da, e chinuitor, istovitor sa astepti! Atunci esti nefericita. Nu! Fiindca vine. Dar intr-o zi nu mai vine... Se lasa de peste tot, se incruciseaza, se suprapun umbre dese, reci, grele, umbre si spaime. Eu bajbai cu mainile intinse, cad, ma lovesc, ma ridic, ma impleticesc. Mi-e frig, din ce in ce mai frig. El strangea caldura soarelui; eu o culegeam din zambetul lui. Copacii se oglindeau in privirea lui ca intr-un lac. Apoi nimic n-a mai fost albastru, sau verde, fiindca au disparut ochii lui. As vrea sa aud vantul cum trece printre frunze, dar nu mai pot. Nai demult, in viata, auzeam pana si pasii caprioarei. Mai demult puteam sa intru in mare, aveam brate sa inot. Simteam spuma sarata. Acum nimic nu-i sarat. Ma simt prinsa zdravan ca de un otgon. Si totusi, legatura nu e grea. m-am invatat cu ea. Mi-e necesara... Dar el vine si spune ca vrea sa-mi dea drumul, nu mai poate sa ramana mereu langa mine. Vorbeste de "libertate". Insira cuvinte goale ca vazduhul, colturoase si grele ca niste pietroaie. -Cum sa pornesc singura? il intreb infrigurata, speriata. Singura, fara umarul tau? -Mai sunt si alti oameni, rasuna vocea lui aspra, straina. -Dar oamenii ceilalti sunt vii, eu am murit, nu stii? -Uite, te las sa invii. N-a fost o moarte adevarata. A fost un joc. -Poate, dar eu nu mai vreau altceva. Nu mai pot. Cand nu esti aici, in jurul meu se ivesc adancuri negre, imense. Gropi fara fund, infioratoare prapastii,poteci pe care nu am curajul sa umblu, cum s-a intamplat odata pe brana Caraimanului. Tii minte ce frica mi-a fost? Pe inaltimile astea m-ai dus tu in brate. Legata la ochi, am zburat... iti amintesti Cheile Zanoagei? Cascada de spume? Odata, in poiana, te-am intrebat daca ploua. "Nu, mi-ai raspuns, pasc mieii lacom. Smulg iarba cu pofta, asa cum saruti tu, draga mea." Uneori ma prindea totusi ingrijorarea. ma linisteai. "Dragostea mea nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..." Iti amintesti? Ce negre, intortocheate, chinuitoare, reci si fara luminis, fara capat, sunt drumurile care coboara! Pe care sa apuc? M-am invatat cu aerul tare, biciuitor si proaspat al inaltimilor, cu adierile lui parfumate. acum simt ca ma inabus. Lantul care imi lega bratele, umerii, mijlocul ma ocrotea. Acum ma poate atinge oricare. Un suras, o clipire care se intrepta spre mine dadea de el, inarmat pana in dinti. Acum oricare ma poate lovi, si lui nu-i mai pasa. Misuna lume, fiinte ciudate, pe care incerc sa le recunosc, care vorbesc o limba straina si parca se cearta. El ma impiedica sa ma apropii de oameni. Acum, printre toti il caut pe el. Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai spune niciun cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul si apa. nu-mi da nicio privire din cele ce mangaie. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.

Ma simt dezbracata. ocrotirea lui mi-a fost haina. dragostea lui mi-a fost adapost... Mi se pare ca am fost bolnava. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. Ne cautam. Cand ma gasea, nu ma recunostea. Cand ma striga, nu-l auzeam. Nu-l recunosteam. L-am asteptat, i-am pandit pasii. Urechile mele exasperate au asteptat, au ascultat, au pandit... M-am hranit numai din amintirea unor zile trecute, din nadejdi a caror singura seva erau febra, visul, inchipuirea mea. Sa ma trezec nu doream. Voiam sa dispar, sa scap de rosatura din suflet; durere neintrerupta, ascutita, chin de neindurat, care crestea, se inmultea ca un cancer... Dar intr-o zi am coborat din pat si m-am uitat pe fereastra( priveam si inainte, dar nu vedeam nimic, totul era acoperit cu imagini din trecut, din lumea colorata, parfumata, unde am fost dusa, vrajita, de soaptele lui). Si am zarit un copac. Nu stiu cum s-a ivit. Alb, ca de vata. A doua zi sclipea in soare, cu frunze de argint. Peste catva timp am dat iar de el; era gol, cenusiu, zgribulit. Mi-a fost mila si am coborat din casa anume ca sa-l vad mai de aproape. Sub sosonii mei zapada scartaia, prietenoasa. Deci auzeam. Am inceput iar sa aud? Ce curios imiparea, si ce placut! Copacul era pazit de un copil si de un caine lup. Dulaul a latrat. I-am vorbit. M-a inteles si m-a lasat sa-l mangai si sa ating copacul. Intr-o zi am cumparat prajituri pentru copilul carea pazea copacul si pentru cainele lui. M-am oprit in poarta si am desfacut pachetul. Acum eram veseli toti patru. Copacul fiindca avea muguri, noi fiindca aveam prajituri. botul cainelui era plin de frisca. Am zambit. Pe buze am simtit urme dulci. A doua zi, de sus, de la fereastra mea, am vazut alti copaci. Apoi, ca niste gainuse albe cu creste rosii, a rasarit in curtea cu copacii inmuguriti o droaie de copii. Tipete, rasete, veselie. Un clopotel a sunat. Sortulete albe, funde rosii s-au adunat in sir si au disparut. Aceasta miniatura de scoala era de mult acolo. Cum de nu auzisem atat timp toti clopoteii aceia, amestecati, zglobii, rasete de copii? Si flasneta din colt poate cantase altadat. Omul statuse cu palaria intinsa poate de multe ori. Am luat un ban si i l-am aruncat. L-am urmarit taind aerul proaspat si l-am auzit cazand, sunand jos, pe piatra. Omul imi multumea, flasneta imi amintea copilaria... Pe trotuar vedeam acum, desenate cu creta, patrate strambe, la fel ca in copilaria mea. O fetita sarea intr-un picior, un baiat salta mandru pe o trotineta. Pe cer se jucau norii albi, se adunau si luau forma unor continente de fum. Pe un acoperis, un om batea cu ciocanul. Repara tabla. Altul, catarat pe o scara, instala o antena. Pe asfalt se invarteau roti, se auzea tropot de copite. O trasura s-a oprit, si o rochie infoiata, inflorata, a coborat cu gratie. O clipa m-am gandit: poate e un spectacol. Poate ma aflu pe un scaun, intr-o sala de teatru. Am intins bratele si, bucuroasa, am vazut ca am spatiu... Puf de papadie plutea in aer, in jurul meu. Era un miros iute de viata vegetala, de frunze, de pamant improspatat de ploaie. Si erau oameni pe strada, copii, case, gradini, copaci inmuguriti. Si in mijlocul acestor bogatii ma aflam eu. Si toate erau pentru mine, sa-mi multumeasca auzul si ochii, sa-mi ureze bun sosit, sa-mi spuie ca m-au asteptat, sa ma incredinteze ca n-am murit. Am respirat lung, cu nesat, de cateva ori. o lacrima s-a prelins pe obraz, a lunecat si s-a oprit in coltul gurii. I-am simtit gustul sarat..." Cartea Mironei de Cella Serghi