OMUL TACERII

El e omul tacerii. Ascuns In cetatea dusmanului, sumbra, Cautand singuratic raspuns Intrebarilor grele, din umbra. Ezitand langa fiece colt (Caci oriunde-l pandeste captura Si pe urma, sub umede bolti, Inchisoarea, supliciul, tortura).

Parasit sub apaticul cer, Fara sprijin in clipa cea grava -Doar cu propriul sau revolver Si fiola subtire de otrava-

Nestiunt, nevazut, neiubit, Intr-un lant mult mai greu ca robia Acceptandu-si destinul ciuntit, Si-mplinindu-si tacut datoria,

Travestindu-si faptura si gand, Ascultand pasii morti, in seara, El e omul tacerii, arzand Doar de marea iubire de tara...

Uneori soarta-l cruta-n sfarsit Uneori se strecoara prin plasa Si, carunt, sfasiat, obosit, Insa viu, se intoarce acasa.

Ca soldatii se-ntoarce, in zori. Dar in patria lui primitoare Nu-l asteapta covoare de flori,

Decoratii, onoruri, fanfare.

Nu se scrie de el in ziar, Demnitati nu-l imbie, puzderii. Pan' la moarte, si dincolo chiar, Pentru toti el e omul tacerii.

Doar cand pleaca pe drumul etern Ca spre-o alta misiune secreta Intr-un negru chenar se astern Zece randuri pe-un colt de gazeta.

Si doar foarte putini vor mai sti Adevarul ce nu se va spune, Ca si el, de suntem inca vii, E partas la aceasta minune.