Sunteți pe pagina 1din 2

OMUL este o Trestie ganditoare printre oameni

Vorbim despre fiina cea mai complex ntlnit n universul nostru cognoscibil, atta vreme ct Omul este o trestie, cea mai fragil din ntreaga natur, dar este o trestie gnditoare, aa cum a lsat adnc ncrustat n mintea noastr filosoful francez Blaise Pascal. Cnd ncepem s analizm cu atenie problema i s-o judecm ntr-un mod realist, vedem c deodat altruismul dispare cu desvrire, vedem c omul nostru e cel care nu vrea dect s-i vad traiul su i a celor foarte apropiai lui ct mai bun, vedem c fiecare se vrea a fi ct mai frumos i mai bogat, ct mai inteligent i ct mai sus ntr-o funcie public, iar atunci, pentru mine, mai rmne o singur ntrebare: oare, Bunul Dumnezeu, la facerea lumii, a vrut ca noi s fim astfel, sau noi care suntem ca o trestie gnditoare, pur i simplu, ne-am transformat n simpli creatori de unelte care mai mult distrug i dilueaz esena uman? Sau tot datorit faptului c omul e un lucru care cuget, viaa l-a mpins la condiia de a fi i imbecilul vierme de pmnt, care duce n acelai adnc vremelnica i dearta bogie a lumii acesteia, dovedinduse, pn la urm, doar depozitarul adevrului relativ i o biat ngrmdire de incertitudine i eroare Deseori, am ajuns la concluzia c n msura n care omul poate s fac aproape tot ceea ce-i dorete, chiar dac pentru realizarea scopului propus este nevoit s piard o mare parte din via, simte mereu n suflet nemplinirea i insuficiena vectorilor si existeniali! Cred c n general, omul nu reuete s realizeze lucrurile pe care i le-a propus, deoarece, fie nu vrea cu adevrat s le realizeze, fie datorit faptului c n procesul realizrii scopului propus apar dificulti care-l fac ncetul cu ncetul pe cel n discuie s renune la terminarea aciunii gndite. ajungnd s credem c omul este un animal care se conduce dup schema atotprezent i atotputernic a volutelor verbale, a stereotipurilor retorice i a maximelor insolite, mai ales c fiina aceasta fragil se comport n toate cele, ca i cnd ar fi nemuritoare, dei se dovedete att de slab n plan psihic, att de fragil, ca o trestie gnditoare cum a definit-o Pascal, dar se comport i capt mentalitatea unui atotputernic, neobosit i invincibil! Din pcate, i vreau s nelegei aceast expresie ca o traiectorie posibil viciat a fiecruia dintre noi, vine o vreme cnd, pentru a merge mai departe, trebuie s omori n tine reprezentri vechi, resentimente, tristei, amintiri, sperane, visuri, iar orice conversiune sau nceput al unei noi perspective presupune o golire de ceea ce a fost pn atunci n sufletul nostru, n lumea dimprejurul nostru. Un astfel de gol anun promisiunea unui nceput, degajarea unei noi ci, furirea unui om care n-a mai fost vreodat, iar un pas nainte poate nsemna i poziionare negativ fa de ceea ce a fost, ca o evaluare ultimativ sau o suspendare absolut n viitor. Din nefericire, omul are o apeten deosebit de a merge pe logica acumulrii, a depozitrii n brlog a bunurilor necesare sau mai puin necesare, fr a cultiva i filosofia nlturrii inutilului, a renunrii, a uurrii trupului i a sufletului, deoarece vrem prea mult, din ce n ce mai mult. De fapt, poate c ne este greu s ne desprim de haine vechi, de cunotine vechi, de idei vechi i de multe ori, poate, chiar nu tim ce s facem cu lucrurile inutile, cnd ncercm s le pstrm sau, cel puin, s le dosim n subcontientul mentalului nostru, n strfundurile vieii noastre psihice. Nu avem curajul s o rupem cu trecutul, cu omul care a fost n trupul nostru, chiar dac sperana apare n spaiul unei rupturi, n intervalul unei nemulumiri, n perspectiva unei noi fundri, iar dac ea nu i justific apariia cnd mulumirea sau fericirea sunt pregnante, ncepi s speri la ceva mai bun, din simplul motiv c o mare parte din ceea ce este acum te dezamgete.

OMUL in conceptia lui Blaise Pascal in opera Cugetari La inceput omul a inceput sa-si puna intrebari asupra lui Dumnezeu, a universului, a naturii care-l inconjoara, si abia intr-un tarziu a inceput sa-si puna intrebari despre el insusi: Cine sunt? De unde provin? De ce traiesc? Care este finalitatea mea? Atentia filosofiei s-a indreptat asupra omului odata cu sofistii, mai apoi continuand cu Socrate si cu Platon. Odata transferata atentia, in filosofie, de la Dumnezeu asupra omului, s-a nascut antropologia: stiinta care studiaza omul. Astfel, omul a devenit centrul de meditare filosofica si masura a tuturor lucrurilor. Urmand firul filosofilor si a conceptie lor despre om ajungem si la cel mai important antropolog crestin al secolului al XVII-lea, Blaise Pascal, care in opera sa cea mai importanta, Cugeari si mai ales in ultimele cinci capitole alea acestei opere, trateaza despre om, prezentandu-ni-l ca fiind o fiinta medie, nici inger si nici bestie, care sta la mijlocul dintre infinit si neant: Ce este omul in natura? Un nimic in raport cu infinitul, un tot in raport cu nimicul, asezat la mijloc, intre nimic si tot. Dupa ce trateaza putin despre cunoasterea generala despre om, Pascal abordeaza diferite aspecte ale persoanei umane, cum ar fi: maretia, mandria, slabiciunea si in cele din urma, mizeria omului. Astfel, autorul introduce in antropologia sa si o anumita doza de religiozitate caracteristica persoanei sale, el insusi fiind, printre altele, un bun crestin. "Caci, in cele din urma, ce este omul in natura? Un neant, in ceea ce priveste infinitul, un tot in ceea ce priveste neantul, mijlocul dintre totul si nimic. Este in mod infinit indepartat de cele doua extremitati, dar fiinta sa nu se afla la o distanta mai mica de neantul din care se trage decat de infinitul in care este inghitit." Astfel incepe Pascal sa vorbeasca despre fiinta umana ca fiind totul si nimic in acelasi timp, situandu-se undeva la mijlocul dintre haos si infinit. Dar pentru om tot ceea ce tine de extrem ii este dusman: sufera si din cauza caldurii excesive, dar si din cauza gerului, atat din cauza luminii orbitoare cat si din cauza intunericului de nepatruns al noptii. El trebuie intotdeauna sa caute o cale de mijloc, caci altfel, din dorinta de a ridica un turn care sa atinga infinitul se va gasi inevitabil doborat la pamant, pe marginea abisului cel mai intunecat ce se deschide in fata sa. Omul nu este capabil prin natura sa de a afla adevaruri ce tin dincolo de conditia de a fi om. Pascal vede in om adevaratul subiect de studiu al filosofiei intru-cat spunea el: "Daca omul s-ar studia pe sine mai intai, el ar vedea cat de incapabil este sa treaca dincolo de el insusi". In cugetarile sale, Pascal, nu se opreste doar aici, el continuand sa caute raspunsuri care sa justifice maretia fiintei umane, cautand acel ceva care il deosebeste de lucruri, de plante si de animale. Ajunge astfel sa si-l imagineze fara maini si fara picioare, dar se blocheaza in momentul in care ar vrea sa-l conceapa fara cap caci experienta ii spune ca omul gandeste cu ajutorul lui si fara de gandire omul este de neconceput. Astfel, el sustine ca omul este pentru el insusi cel mai important scop al naturii, caci nu poate concepe ce este trupul si mai putin chiar ce este spiritul si aproape deloc ca un lucru oarecare cum este corpul poate fi unit cu spiritul: "Omul nu e decit o trestie, cea mai slaba din natura: dar este o trestie cugetatoare." Omul este, inainte de toate, o fiinta finita. Ca atare, el este o problema pentru cunoastere, pentru ca nu se poate cunoaste finitul fara a se cunoaste totul, crede Pascal. Cunoasterea finitului este partiala prin faptul ca obiectul sau este un obiect partial, limitat. Infinitul: iata ce sta in contrast cu conditia limitata a omului. El, omul, isi poate cunoaste in felul sau propria natura finita, dar despre natura infinitului si a lui Dumnezeu el nu poate insa spune nimic temeinic in afara credintei. Iar finitul devine un pur neant in prezenta infinitului, de unde rezulta direct tragedia conditiei omenesti, aceea de a fi un nimic, o minuscula existenta contingenta, pe fondul imensitatii spatiilor eterne. Fiinta umana este atat de sensibila, incat, spune autorul "nu este nevoie ca intreg universul sa se inarmeze pentru a-l strivi pe om" fiindu-i de-ajuns doar o suflare de vant sau un strop de apa care sa-l aplece si sa-l doboare la pamant. Dar omul este nobil pentru ca este constient ca moare, lucru care nu se poate afirma si despre univers, caci acesta din urma nu constientizeaza avantajul sau asupra omului. Pascal vede in om un rege deposedat deoarece desi are cugetare nu poate surprinde infinitatea universului. "Astfel, toata demnitatea noastra sta in cugetare." Pascal considera omul o mare enigma, pe care gandirea nu o poate descifra. Filosofii care s-au raportat la om l-au privit unilateral, remarcand fie maretia, fie nenorocirea sa. Pascal dimpotriva, include o realitate in alta, sondeaza mizeria in profunzime pentru a cunoaste mai bine maretia: pe masura ce inainteaza mai adanc in noaptea mizeriei, el descopera in fiinta umana si mai multa maretie, dar si mizerie. in ceea ce priveste vanitatea omului autorul vorbeste de faptul ca nu se bucura de viata continuta de propria-i fiinta, dar se forteaza sa para ceea ce nu este, astfel incat sa isi atraga respectul semenilor sai de partea sa Pascal noteaza: "Vanitatea este atat de adanc inradacinata in sufletul omului, incat pana si un soldat, o ordonanta, un bucatar sau un hamal se lauda si vrea sa aiba proprii admiratori. Acelasi lucru este valabil si pentru filozofi". In aceasta fuga necontenita de sine, omul ajunge pana acolo incat il considera infam pe acela care nu si-ar da viata pentru a-si pastra onoarea in fata lumii, caci "dulceata gloriei este atat de mare, incat orice lucru careia ii este atasata devine placut si demn de a fi iubit, chiar si moartea." Cercetand mai adanc vanitatea, Pascal descopera faptul ca aceasta nu este decat curiozitatea: acea curiozitate care ne face sa citim anumite opere si sa vizitam anumite locuri exotice doar pentru a avea cu ce ne mandri in fata celorlalti. Tot curiozitatea este cea care ne impiedica sa traim prezentul, caci ne indreapta atentia ori spre un viitor de care nu putem fi siguri nici macar un moment, ori spre trecut, ale carui evenimente imuabile nu ne mai apartin si dau nastere unei stari de nostalgie: "Astfel noi nu traim niciodata, ci doar speram sa traim." in drumul sau spre interiorul fiintei umane, autorul puncteaza asupra slabiciunii umane, afirmand ca "slabiciunea ratiunii umane apare mai degraba in cei care nu o cunosc decat in cei care sunt constienti de ea", si continua rationamentul "Daca suntem prea tineri nu putem judeca lucrurile bine. Daca suntem prea in varsta, la fel. Daca nu gandim destul, sau gandim prea mult ne incapatanam si nu mai putem gasi adevarul." Eul poate fi incomod pentru ceilalti, deoarece "vrea sa ii inrobeasca", si este pe deasupra si "nedrept in sine, deoarece vrea sa devina centrul a tot: Fiecare eu este dusmanul si ar dori sa fie si tiranul celorlalti" Omul moral nu este decat un impostor, deoarece onorabilitatea sa este doar o fatada, iar prima victima a ipocriziei sale este el insusi. Viata sub amenintarea infinitului a transformat omul intrun mister chiar si pentru el insusi. Pascal se intreaba: "Ce fel de himera este omul? Ce noutate, ce haos, ce subiect de contradictie, ce miracol? Masura tuturor lucrurilor, un nerod vierme de pamant; purtator de adevar, un munte de incertitudine si eroare; gloria si rebutul universului" Pascal foloseste pentru a defini omul cu predilectie oximoronul; aceasta figura de stil care reuneste contrariile ii permite sa demonstreze faptul ca natura omului este alcatuita din contradictii uimitoare. In cele din urma, omul este prins intre cele doua moduri de a cunoaste: prin intermediul ratiunii si/sau al simturilor, acestea doua inselandu-se una pe alta. Astfel simturile inseala ratiunea, ca la randul lor sa fie inselate de ea, iar acela care sufera consecintele sa nu fie nici ratiunea nici simturile, ci fiinta umana in integralitatea ei. Omul nu vrea sa intre in interiorul sau ca sa vada ceea ce este acolo, caci stie ca ce se afla acolo nu va face decat sa-l intristeze. Fiinta umana este intr-o permanenta activitate care-l indreapta spre lucrurile efemere, spre grijile de azi si de maine si nimic altceva in afara acestora, iar atunci cand vrea sa-si regaseasca pacea interioara, linistea deplina, se duce la mare sau la munte, locuri care intr-un fel il obliga sa contemple, dar nu il pot duce in interiorul sau: "Daca un om ar sti sa stea cu el insusi, sa stea in locuinta sa interioara, nu ar avea nevoie de aceste locuri: pur si simplu ar trai." Dar viata noastra se scurge astfel: ne propunem un scop bine determinat si nu foarte usor de atins, iar daca in cele din urma reusim sa-l ducem la indeplinire, in loc sa ne bucuram de odihna bine meritata, aceasta devine un chin datorita inactivitatii si cautam alte piscuri de cucerit. Multe dintre meditatiile pascaliene din Cugetari, asupra unor probleme importante si astazi, au facut ca aceasta scriere sa fie citita cu mult interes de oameni mai putin interesati de aspectul religios, ceea ce probeaza caracterul universal al operei chiar si in ochii celor care nu vor sa recunoasca aspectul universal existential al dimensiunii religioase. Blaise Pascal, in Cugetari, ne ofera o imagine a omului aflat intr-o continua lupta cu sine si cu limitele sale in descoperirea adevarului ce il inconjoara.