P. 1
Filologia iii (001-512)

Filologia iii (001-512)

|Views: 452|Likes:
Published by dhsdjfhdkjsh

More info:

Published by: dhsdjfhdkjsh on Oct 21, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

04/19/2013

pdf

text

original

Academia de Ştiinţe a Moldovei Institutul de Filologie

Academia de Studii Economice din Moldova Universitatea de Stat „A. Russo” din Bălţi Facultatea de Litere

Colocviul Internaţional

Filologia modernă: realizări şi perspective în context european
(ediţia a III-a)

Limbă, limbaj, vorbire
(In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru) 10-12 noiembrie 2009

Coordonatori: Viorica RĂILEANU, Nina CORCINSCHI

Chişinău, 2010

CZU

Lucrarea a fost recomandată pentru tipar de Consiliul ştiinţific al Institutului de Filologie al AŞM.

Descrierea CIP a Camerei Naţionale a Cărţii: FILOLOGIA MODERNĂ: realizări şi perspective în context european (ediţia a III-a) Limbă, limbaj, vorbire (In memoriam acad. Silviu Berejan şi acad. Grigore Vieru)/ coord.: Viorica Răileanu, Nina Corcinschi – Ch.: S. n. (Tipogr. ). Vol. III. – 2010 – 512 p. ISBN Procesare computerizată: Galina Prodan
Materialele publicate în acest volum reflectă punctul de vedere al autorilor. Responsabilitatea pentru conţinutul fiecărui articol aparţine în exclusivitate semnatarului.

© Institutul de Filologie al AŞM, 2010

CUPRINS Prefaţă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Maria ALExE Drumul – topos specific al prozei balcanice DuMitru APETRI Regionalismul în actul traducerii literare . . . . . . . . . . . . Vasile BAHNARU Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vasile BAJUREANU Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ana BANTOŞ Întemeierea prin cuvântul artistic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ion BĂRBUŢĂ Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . ТаТьяна БИГДАН Факторы становления личности в современном поликультурном мире . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Klaus BOCHMANN O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . raisa BORCOMAN, arMinia CICALĂ-RACU Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul de predare-învăţare a disciplinelor economice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Vasile BOTNARCIUC Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească . . . . . . . . . . . . . . . . olga BOZ, aliona ZGARDAN Trăsături morfo-sintactice ale adverbului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . alexanDru BURLACU Ars poetica lui Grigore Vieru . . . . . . . . . . . . . . . . . . natalia BUTMALAI Structura semantică a verbelor psihologice în limba română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . tatiana BUTNARU Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Marin BUTUC Despre noţiunea de termeni-sintagme ai metalimbajului militar românesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7 11 18 22 30 35 40 48 55

61 67 75 80 87 92 98

Petru BUTUC Unele aspecte morfo-sintactice ale particulei în limba română . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Carolina CĂRĂUŞ Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102 aDriana CAZACU Poetica reiterării la Liviu Deleanu . . . . . . . . . . . . . . . . . 111 lilia CAZACU (Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 117

Dorina CHIŞ Metafora în vocabularul specializat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 inga CIOBANU Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic . . . . . . . . . . . . . . . . 130 ViCtor CIRIMPEI Amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . sergiu COGUT Viziunea lui M. Bahtin asupra menippeii . . . . . . . . . . . . . . liDia COLESNIC-CODREANCA O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . gheorghe COLŢUN, MoniCa SPIRESCU Motive Biblice în poeziile unor scriitori români . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . irina CONDREA Aspecte ale discursului politic în campania electorală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134 137 142 148 159

elena CONSTANTINOVICI Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 167 nina CORCINSCHI Grigore Vieru: devenire întru fiinţă . . . . . . . . . . . . . 173 alexanDru COSMESCU Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178 Maria COSNICEANU Originea numelor Rusu şi Rosso . . . . . . . . . . . . . . . . 182 taMara CRISTEI Grigore Vieru: un model de lectură poetică . . . . . . . . . . . 186 Petru DERESCU Valenţe formative ale dialogului berejanian . . . . . . . . . . . 192 ioan DERŞIDAN Catilinari şi temperatori. Studiu despre Eminescu şi Caragiale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 197

alexanDru DÎRUL Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 209 inga DRUŢĂ, irina TERGUŢĂ Traductibil vs intraductibil din perspectiva comunicării interculturale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 218

iosif ENĂŞOAE, naDia elena VACARU, iosif TAMAŞ „Mireasa greşită” – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova . . . . . . . . . . . 224 gabriela FRUNZĂ Interacţiunea triftongilor şi a altor succesivităţi vocalice în rostirea limbii române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 230 MarCu GABINSCHI Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor (alb. trako şi dako) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 234

anatol GAVRILOV Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239 olesea GÎRLEA Mit şi ficţiune artistică (dualitatea imaginii artistice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 247

aliona GRATI Romanul ca lume postbabelică. Despre dialogism, polifonie, heteroglosie şi carnavalesc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 255 aurelia HANGANU Factorii semantici care determină selecţia actantului în rolul de subiect . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 263

ClauDia IONESCU „Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge . . . . . . . . . . . . . 269 sVetlana KOROLEVSKI „Ceasornicul domnilor” de Nicolae Costin. Valenţe discursive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . iurie KRIVOTUROV, ZinaiDa CAMENEV Universals and typology (on the material of the passive voice) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . aDela MANOLII Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 275 283 291

iulia MĂRGĂRIT Valoarea documentar-lingvistică a romanului anonim „Aglaia” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 297 gheorghe MOLDOVANU Limbă şi identitate în Republica Moldova: o problemă controversată cu un potenţial ridicat de conflict . . . . . . . . . . . . . . 305 ionel NARIŢA Moartea modală a universului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 321 inna NEGRESCU-BABUŞ Calc, traducere şi împrumut . . . . . . . . . . . . . . . . 330 felix NICOLAU Trilogia la sfârşitul postmodernităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . 337 aDela NOVAC Stereotipul cultural: concept şi funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . 343 Maria ONOFRAŞ Cuvinte străine în vocabularul contemporan . . . . . . . . . . 347 Vasile PAVEL Elemente străvechi în graiurile româneşti (pe baza alm/alrr. bas.) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 350 sergiu PAVLICENCU Teoria sistemică a literaturii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 358 VeroniCa PĂCURARU Aspecte pragmatice ale polisemizării semnelor lexicale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 366 liDia CarMen PIRCA Magda Isanos – logosul mimetic. De la configuraţia intertextuală la hipertextualitate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 374 ion PLĂMĂDEALĂ Despre conceptul textualist de literatură . . . . . . . . . . . 380 gheorghe POPA Silviu Berejan şi Grigore Vieru: similitudini de viziune asupra limbajului şi a limbii române . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 386

aDrian Dinu RACHIERU Grigore Vieru – Patria şi Matria . . . . . . . . . . . . . 392 VioriCa RĂILEANU Denumiri de ape provenite de la oiconime . . . . . . . . . . 397 Vitalie RĂILEANU Manifestarea ludicului în poezia din R. Moldova din a II-a jum. a sec. XX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 402 Cristina ROBU Dedublarea personajului literar: disociere sau scindare? (studiu după „Fight Club” de Chuck Palahniuk) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 408 tiMofei ROŞCA Labirintul stănescian sau piramida lui keops . . . . . . . . . . . 413 angela SAVIN Motivarea utilizării locuţiunilor verbale monosemantice ce redau concomitent mai multe tipuri de acţiune . . . . . . . . . 419 Valeriu SCLIFOS Colectarea materialului frazeologic regional prin apeluri, chestionare şi corespondenţi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 428

6

stela SPÎNU Particularităţi fonetice ale graiurilor româneşti din sud-estul Ucrainei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 435 sVetlana STANŢIERU Accentul – indiciu al culturii exprimării . . . . . . . . . 440 Polina TABURCEANU Lumea clerului la Alexei Mateevici şi Leon Donici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 445 lilia TRINCA Sensul şi capcanele implicitului psiho-socio-cultural . . . . . . 452 elena ŢAU George Meniuc epistolierul: vocaţia dialogului revelator al alterităţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 460 elena UNGUREANU Figurile discursului repetat (adiectio, detractio, immutatio, permutatio): perspectivă gramaticală şi pragmatică . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 465 Violeta UNGUREANU Analiza semantico-pragmatică a cuvintelor polisemantice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 475 luDMila USATÎI Eul dedublat în literatura anilor ’60-’80 ai sec. XX din R. Moldova . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 480 galaCtion VEREBCEANU Un manuscris chişinăuian de la 1790 al Alexandriei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . liDia VRABIE Criteriile de prezentare a unităţilor frazeologice în dicţionarele explicative . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 485 494

ana VULPE Note privind corectitudinea utilizării unor împrumuturi . . . . . . 498 luDMila ZBANŢ, eufrosinia AxENTI Funcţionarea intensemelor derivative în presă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 502 aliona ZGARDAN, Olga BOZ Motivarea semantică: între ontic şi gnostic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 508

7

Prefaţă Volumul de faţă propune publicului interesat rapoartele şi comunicările prezentate cu prilejul desfăşurării celei de-a III-a ediţii a Colocviului internaţional Filologia modernă. Realizări şi perspective în context european cu genericul Limbă, limbaj, vorbire (in memoriam acad. Silviu Berejan şi a poetului acad. Grigore Vieru), organizat la 10-12 noiembrie 2009 de către Institutul de Filologie al AŞM în colaborare cu Academia de Studii Economice a Moldovei şi Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi. Sesiunea de comunicări ştiinţifice a intenţionat să pună în circuit şi să valorizeze schimbul de experienţă între specialiştii din Republica Moldova şi cei din alte ţări (România, Germania, SUA, Kazahstan şi Ucraina) în suita variată de probleme filologice care se impun cu precădere într-o epocă marcată de interactivitate, de curente lingvistice şi literare divergente. Necesitatea de conciliere a limbii ca structură normativă cu variaţiunile funcţionale ale limbajului, implicat în conjuncturi discursive conotative sau/şi denotative, a focalizat atenţia cercetătorilor pe departajările limbă, limbaj, vorbire, discurs, text etc. Comunicările tranzitează frontiera lingvisticii şi cea a ştiinţei literare, operând largi intruziuni în domenii aferente şi ilustrând aspecte specifice ale relaţiei limbă, limbaj, vorbire din perspective diferite. Sincretismul abordărilor se justifică prin încercarea de circumscriere a unei varietăţi cât mai extinse de corelaţionări în cadrul conceptelor enunţate, prin extrapolări ale valenţelor lingvistice, literare, hermeneutice, filosofice, fenomenologice, sociologice etc. puse în procesul de cercetare şi de funcţionare a limbii. Lucrările colocviului au fost consacrate memoriei academicianului Silviu Berejan şi poetului academician Grigore Vieru, ale căror contribuţii ştiinţifice sau poetice au avut un rol determinant în promovarea spiritualităţii româneşti în spaţiul basarabean. Direcţiile pe care le-au trasat S. Berejan şi G. Vieru în domeniul umanistic au constituit pretexte serioase pentru dezbaterile demarate în cadrul întrunirii. Discuţiile despre similitudinile de viziune asupra limbajului şi a limbii române a acestor personalităţi au fost iniţiate la şedinţa în plen, într-un amplu discurs ţinut de dr. hab. Gheorghe Popa, care menţionează statutul lor comun de „valorificatori ai implicaţiilor, de glorificatori ai virtuţilor şi de protectori ai rosturilor limbajului uman, în general, şi ale limbii române, în special”. Abordările specialiştilor în ştiinţele limbii implică cele mai importante compartimente lingvistice: gramatică, dialectologie şi istorie a limbii, lexicologie şi onomastică, sociolingvistică şi ştiinţe ale comunicării. Problemele privind limba ca sistem nu au fost pe deplin elucidate atât în planul diacroniei, cât şi în cel al sincroniei, provocând constant atenţia cercetătorilor. În cadrul lucrărilor acad. Klaus Bochmann (Germania), dr. Iulia Mărgărit (Bucureşti), dr. Galaction Verebceanu, dr. Adela Manolii

8

au pus în discuţie procesele de evoluţie istorică a limbii, dr. hab. Vasile Pavel, dr. Stela Spânu au abordat varietăţile ei dialectale. Aspectele morfo-sintactice şi semantice ale limbii au constituit preocuparea cercetătorilor dr. hab. Alexandru Dîrul, dr. Angela Savin-Zgardan, dr. Aurelia Hanganu, dr. Aliona Zgardan, dr. Petru Butuc, dr. Vasile Bajureanu, Parascovia Grozavu etc. Limbajele de specialitate au suscitat interesul doamnelor dr. Raisa Borcoman, dr. Armenia Cicală, domnului Marin Butuc. Probleme de onomastică au intrat în atenţia domnului dr. hab. Marcu Gabinschi şi a doamnelor dr. Maria Cosniceanu, dr. Viorica Răileanu. Aspecte ale frazeologiei limbii au fost elucidate în comunicările cercetătorilor Lidia Vrabie, Valeriu Sclifos; la capitolul de fonetică s-au pronunţat doamnele Svetlana Stanţieru, Gabriela Frunză etc. O bună parte din participanţi s-au arătat interesaţi de dialectica raportului dintre semn şi interpret. Anume în implicaţiile semantice pe care le impune discursul se prefigurează şi surprizele polisemantice ale limbajului, consideră cercetătoarea dr. Veronica Păcuraru. O abordare pragmatică în analiza construcţiei enunţului propune dr. Ion Bărbuţă, în vederea remedierii reducţionismului modelului lingvistic structuralist. Aceste tendinţe atrag atenţia asupra reculului structuralismului şi a deplasării accentului pe hermeneutici sociale, pragmatice, care abordează atât aspectul denotativ, cât şi cel conotativ al limbajului ca acte discursive ce antrenează relaţia interactivă emiţător-receptor. Rolul contextului comunicaţional în determinarea potenţialului polisemantic al cuvântului o preocupă şi pe doamna dr. Violeta Ungureanu. Comunicarea dintre emiţător şi receptor produce discursul, a cărui eficienţă este determinată de tehnicile şi strategiile raportate finalităţii comunicative. Doamna dr. hab. Irina Condrea atenţionează asupra unei eventuale manipulări ideologice în discursul politic, care reclamă tehnici de persuasiune. Cercetătoarea distinge în comunicarea electorală câteva tipuri de mesaje condiţionate (şi) de conjunctura extralingvistică şi orientate strategic spre influenţarea opţiunii de vot a electoratului. Pentru a asigura contactul interactiv cu destinatarul, discursul publicistic uzitează de o recuzită retorică specifică. Dintre totalitatea formanţilor de intensificare, susceptibili de a genera reacţii afective din partea receptorilor, doamna dr. Ludmila Zbanţ remarcă afixele tradiţionale, preferate de jurnalişti în virtutea diversităţii şi a încărcăturii lor semantice. Situaţiile comunicaţionale asigură fiinţarea limbajului, tinzând intercomprehensiunea. Vorbind despre comunicarea interculturală, doamna dr. Lilia Trincă avertizează asupra denaturărilor semantice, provenite din dificultatea protagoniştilor de ajustare a propriei achiziţii psiho-lingvistice la codul simbolic al celuilalt. Calitatea dialogului intercultural ar fi asigurată şi de traducerea corectă, alt aspect care a fost supus investigaţiei în cadrul lucrărilor colocviului. Cercetătorii dr. Inga Druţă, Irina Terguţă şi dr. Dumitru Apetri analizează fenomenul traducerilor, ţinând cont de potenţialul de denotare şi conotare al cuvântului. Alte probleme privind statutul cuvântului străin inclus în circuitul lingvistic local sunt dezbătute în comunicările doamnelor dr. Ana Vulpe, dr. Maria Onofraş, Inna Negrescu-Babuş etc. Un alt aspect care influenţează calitatea comunicării este conştiinţa lingvistică a vorbitorilor. Limba devine vorbire doar în context social. Relaţia limbă şi identitate naţională este un subiect care animă şi comunicările

9

cercetătorilor dr. hab. Vasile Bahnaru, dr. hab. Gheorghe Moldovanu, Lilia Cazacu. Pornind de la distincţiile operate în cadrul funcţionalităţii limbajului de către R. Jakobson, dr. hab. Vasile Bahnaru evidenţiază, în special, funcţia integratoare, în care se regăsesc toate celelalte funcţii consacrate şi care exprimă în cel mai înalt grad posibilitatea individului minoritar de integrare în societatea moldovenească. Lingvistul pledează pentru o strategie a politicii lingvistice în Republica Moldova, care să prevadă existenţa unei singure limbi de stat, utilizată în mod obligatoriu în toate domeniile vieţii publice. Un loc important în tematicile literare ale colocviului ocupă abordarea creaţiei lui Grigore Vieru. Acad. Mihai Cimpoi menţionează arhetipalitatea ca principiu structurant al viziunii poetice vierene, dr. hab. Alexandru Burlacu avansează ideea privind dualitatea măştii poetului: ipostaza orfică şi cea mesianică, care sublimizează discursul poetic, dar şi-i conferă vigurozitate. Profesorul Adrian Dinu Rachieru (Timişoara) se referă la procesiunea magică a scrisului, prin care poetul exorcizează demoniile lumii şi se apropie de dumnezeire. Cercetătorii dr. Gheorghe Colţun (Bucureşti) şi Monica Spirescu (Târgovişte) disociază semantismul unităţilor frazeologice prezente în creaţia lui Grigore Vieru şi a altor poeţi contemporani din Basarabia. Contribuţiile participanţilor au multiplicat profilul poetului într-o serie de ipostazieri creatoare. Dr. Ana Bantoş se preocupă de un Gr. Vieru „ctitor al fiinţei”; dr. Inga Ciobanu se referă la „cântăreţul orfic Gr. Vieru”; dr. Tamara Cristei descoperă un Gr. Vieru „lector model” al textelor sale, mediind receptarea lectorială. În cadrul secţiilor de literatură au fost puse în vizor particularităţile limbajului artistic opus reducţionismului bazat pe ierarhizări pretenţioase şi rigide. Comunicările ţinute de dr. Dorina Chiş (Timişoara), dr. Tatiana Butnaru, Olesea Gârlea extrapolează funcţionalitatea metaforei şi a imaginii artistice în planul configurării literarităţii. Flexibilitatea şi bogăţia limbajului folcloric sunt focalizate în comunicările cercetătorilor dr. Victor Cirimpei, dr. Iosif Enăşoae, dr. Iosif Tamaş, Nadia Elena Vacaru (Iaşi). Abordările teoretice sunt corelate cu aplicaţii pe textul literar, la care au excelat dr. Elena Ţau, Svetlana Korolevschi, dr. Timofei Roşca, dr. Adriana Cazacu, dr. Ludmila Usatâi, dr. Lidia Pirca etc. Discursul postmodernist a constitut pretexte pentru disocieri despre intertextualitate, ironie şi ludism, precum şi despre structura scindată şi dedublată a personajului contemporan, prezentate în comunicările cercetătorilor dr. Elena Ungureanu, dr. Claudia Ionescu, dr. Maria Rada Alexe, Vitalie Răileanu. Prezintă interes perspectiva comparativă de abordare a discursului artistic. Profesorul Ioan Derşidan (Oradea) participă la ilustrarea acestei grile cu un studiu despre catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni care oglindesc specificul vieţii publice şi a celei private româneşti din a doua jumătate a sec. al XIX-lea. Dr. Felix Nicolau (Bucureşti) propune o analiză a condiţiei actuale a romanului românesc, exprimată în trilogiile semnate de N. Breban şi M. Cărtărescu. Autorul examinează intertextualitatea şi contextualitatea trilogiilor, preocupându-se în special de vizionarul simbolic al scurt-metrajelor, dar şi de sursele de umor eficient care ar dinamiza acţiunea.

10

Necesitatea abordării limbajului literar prin prisma actualităţii a condiţionat desfăşurarea unei secţiuni de teorie a literaturii. Cei care au optat pentru acest profil au vorbit despre diverse şcoli şi curente de interpretare a literaturii care au avut în vizor raportul limbă, limbaj, vorbire (discurs, text). Dr. hab. Sergiu Pavlicenco a ţinut o comunicare despre abordările sistemice ale literaturii apărute în ultimele decenii în multe ţări (ştiinţa empirică, teoria sistemică, teoria structural-funcţională), dr. hab. Ion Plămădeală a vorbit despre cercetările textualiste care au optat pentru restrângerea spectrului comunicării literare la studiul artefactelor denotate ca texte şi pentru ignorarea autorului şi lectorului. Profesorul Ionel Nariţa (Timişoara) propune o grilă logică care poate fi aplicată şi asupra limbajului literar. Cu aceştia au polemizat cercetătorii care şi-au orientat atenţia pe intercomunicarea şi intercomprehensiunea operei literare. Dr. hab. Anatol Gavrilov revine la interpretarea dialogică a stilului oralităţii realizată de către savantul rus M. Bahtin; tot de la teoria dialogică porneşte dr. Aliona Grati atunci când defineşte poetica romanului românesc contemporan ca fiind o oscilare între tendinţele de unificare şi diversificare a limbajului. La colocviu au participat şi tineri cercetători ca Alexandru Cosmescu, Olesea Gârlea, Olga Boz, Cristina Robu, Sergiu Cogut, Polina Taburceanu, Inna Negrescu-Babuş, care au susţinut examenul exerciţiului critic, probând eficienţa schimbului de experienţă între generaţii. Toate aceste contribuţii ştiinţifice au asigurat atmosfera ştiinţifică, circuitului de idei din cadrul colocviului, constituind un bun prilej pentru întruniri ulterioare. dr. Nina Corcinschi

devenit înţelept doar prin experienţa călătoriei. spre cetatea legendară a Constantinopolului/ Istambul. apare în modernitate. Prăbuşirea ideologiilor. ca o formă de expresie distinctă în cadrul prozei. ci un rezultat al istoriei nemiloase. al popoarelor colonizate sau marginalizate [10. devenit imperiului Otoman. În prezentul demers critic mă voi referi la unul din cronotopii ce au o contribuţie majoră în conturarea profilului identitar al acestui roman – drumul. ne deschide ochii şi ne face să putem vedea şi în alte societăţi. 73]. p. Se creează astfel un cadru cultural favorabil dezvoltării literaturii balcanice. să străbată un spaţiu vast ce a fost în trecut delimitat de graniţa imperiilor succesive. drumul pe care acestea se situează şi pe care intenţionează să se dezvolte. în operele reprezentative ale lui Lovinescu. Zorba grecul pare un rătăcitor fericit prin lume. Cu timpul apar la marginea acestui spaţiu . dar poate fi şi un biet înţelept rătăcitor.11 DRUMUL – TOPOS SPECIFIC AL PROZEI BALCANICE MARIA ALEXE Universitatea naţională de arte. o zonă străbătută de drumuri mai mult sau mai puţin sigure. 14]. Bucureşti 1. ducând toate spre capitala vechiului Bizanţ. aflat în cea mai mare parte sub aceeaşi administraţie. alături de obişnuinţa noastră postmodernă de a vedea şi a accepta multiplicitatea în societăţile de azi. 1997. care a contribuit la „dobândirea treptată a unei mari deschideri către lumea europeană. oferind cititorului perspective diferite. Revalorificarea unor resurse creative ce aparţin acestui fond atrage şi reinterpretarea unor elemente prin care se defineşte modelul romanului balcanic. Circulaţia călătorilor pe drumurile Peninsulei Balcanice timp de mai multe sute de ani nu a reprezentat o aventură. fără frontiere. Rătăcitor prin lume el se întoarce însă mereu la vatra neamului său. punctul de vedere al învinşilor. De aceea balcanicul este adeseori nevoit să călătorească. Postmodernismul permite reinterpretarea istoriei. dincolo de ceea ce fusesem învăţaţi să vedem şi să acceptăm [2. un călător în faţa căruia s-au deschis porţile fermecate ale Levantului. să cunoască drumurile. Celebrul personaj al scriitorului grec Kazantzakis. Recurgerea la fondul balcanic. care analizează din diferite perspective modul în care fondul balcanic este preluat de literatura modernă şi felul în care imaginarul balcanic este folosit de scriitori pentru a se exprima. unul pentru care drumul parcurs. În perioada medievală timpurie şi până aproape în secolul al XIX-lea zona pe care azi o considerăm ca generatoare a culturii balcanice reprezenta un spaţiu vast. călătoria a fost o formă de răscumpărare. Călinescu şi Iorga. Consideraţii generale Conştiinţa unei literaturi balcanice. văzut ca o resursă autohtonă de exprimare în cadrul unei literaturi care încerca şi reuşea să ţină pasul cu literatura occidentală se explică şi prin existenţa unor preocupări de reînnoire a formelor de expresie la nivelul romanului european.

aşa cum se întâmplă cu Olivia Manning. privind reprezentativitatea personajelor balcanice. Romanul scriitoarei bulgare. Călătoria pe drumurile Balcanilor. care stă o perioada la Bucureşti şi la Atena. pentru a fi recompus de autor cu ajutorul cititorilor săi. nici că roata şi omul nu s-au oprit în dreptul rotăriei aflată în coasta fermei Generalului Marosin [Bănulescu. regiunea este străbătută de mari trenuri internaţionale ce devin locul ideal al intrigii şi al crimei (Agatha Christie – Crima din Orient-Express). când Europa occidentală începe să se intereseze cu adevărat de Balcani. sugerat metaforic de imaginea roţii rostogolite lent de unul din personaje. În secolul XX. 7]. cultura satului. se caracterizează printr-un spaţiu închis. vine să cerceteze o dispariţie misterioasă în oraşul imaginar Santa Barbara. 8]. am constat existenţa unor toposuri reprezentative care au modelat naraţiunea. reporter la L’Evénement de Paris. 2002. târgurilor. 2000. 2 În romanul Juliei Kristeva. deconstruieşte. E vastitatea aparentă a unei lumi închise pe care tehnica simultaneităţii specifică postmodernismului. fiindcă au fost calchiate pe teme culturale specifice. Paradigma teoriei lui Mircea Muthu. În urma lecturii mai multor romane balcanice aparţinând unor culturi naţionale diferite. 2. a oraşului. concomitent cu formarea unor sfere culturale diverse. adiabatic [14. E de fapt o imagine în oglindă a Imperiului Bizantin. pe care romanul specific acestei zone o reprezintă. a grupurilor majoritare sau minoritare” [13. […] huruitul roţii nu a mirat pe nimeni din cei rămaşi prin case şi prin curţi. rezultat al anumitor practici culturale. îl diversifică. dar care cel puţin la nivelul naraţiunii nu exclud aspectele carnavaleşti şi ludice prin care sunt impuse conştiinţei cititorului anumite imagini caracteristice cu valoare simbolică. Fanar sau Bizanţ sau în Moarte la Bizanţ de Julia Kristeva în care imaginea Bizanţului se oglindeşte în realitatea contemporană2.12 Maria AlEXE şi alte imperii şi oamenii locului învaţă să străbată şi alte drumuri care izvorăsc însă din drumurile vechi ale bizantinilor. Drumul – cronotop specific al prozei balcanice Cercetarea care a reprezentat baza acestei lucrări a generat mai multe ipoteze de lucru. în care cititorul se află simultan în Bucureşti. În ciuda acestei deschideri ample a spaţiului balcanic real. 1 . din dinastia împăraţilor bizantini. perioadă care o inspiră şi scrie trilogia Balkan Trilogy. p 15]. a contribuit la dezvoltarea capacităţii de filtrare şi asimilare a elementelor culturale diverse şi la grefarea lor pe fondul culturii tradiţionale. În acest areal cultural se poate identifica o stratificare în care ierarhiile sunt determinate de practici culturale străvechi. 1977. recreat prin scrierile Anei Comnen. în debutul romanului lui Ştefan Bănulescu Cartea Milionarului1. marginalizând încă o dată regiunea. ca în romanul Calpuzanii de Silviu Angelescu. Lunga noapte a comunismului izolează regiunea de restul continentului şi închide aceste drumuri. În acest context drumurile balcanicilor spre Occident se intersectează cu cele ale occidentalilor ce vin să viziteze regiunea sau chiar să se stabilească aici pentru o perioadă. lumea balcanică. are la baza premiza potrivit căreia această reprezentativitate se datorează existenţei unor toposuri culturale regăsibile Omul înainta pe şosea dând de-a dura o roată de căruţă. ziarista Stéphanie Delacour. Este şi un spaţiu privit în oglindă. scris în franceză are ca motto un text atribuit Anei Comnen. paradis al lumii interlope.

În literatura balcanică postmodernă drumul continuă să fie un element ordonator al naraţiunii şi. asemenea acţiunii din Mă numesc Roşu cu drumul pe care eroului principal. Aparent romanul începe cu un drum întrerupt. eroul lui Ştefan Bănulescu îşi afirmă originea spunând ca vine din Marmaţia. Un drum dinspre real spre fantastic străbate eroul lui Eliade. Rolul său este complex. în lumea antică este întărită de imaginea în oglindă a celor doi eroi – veneţianul şi hogea turc. Astfel spaţiul în care se va desfăşura acţiunea romanului se concretizează prin imaginea drumului străbătut de erou. a căror imagine este analizată în funcţie de modul în care converg spre realizarea profilului specific romanului balcanic se ordonează în jurul unui cronotop reprezentativ: drumul Studiul literaturii balcanice din diferite epocii. Eroul trebuie să parcurgă o cale lungă şi întortocheată pentru a construi un pod ce separă cele două părţi ale Europei. Deplasarea sa în spaţiu nu este esenţială. începând cu basmele şi baladele o funcţie ordonatoare. renunţând la viaţa de hoinar. a cărui imagine se constituie. simbol al aventurii într-o epocă în care mările. E de fapt un drum al cunoaşterii de sine şi al cunoaşterii culturale prin care sunt evidenţiate diferenţe ce separă estul (Imperiul Otoman) de vest (republicile italiene). Rolul acesta a fost dezvoltat de în basme unde eroul parcurge mereu drumul din lumea noastă. într-o lume complet diferită. în egală măsură din componente de spaţialitate şi de temporalitate cu un rol semnificativ în construirea discursului narativ. dar drumul pe mare devine unul al cunoaşterii.Drumul – topos specific al prozei balcanice 13 în întreg spaţiul balcanic la care se adaugă influenţe venite din spaţiul culturii occidentale. acţiunea debutează cu prezentarea eroului care vine de departe şi îşi va schimba viaţa. importantă pentru definirea profilului compoziţional. În romanul lui Ştefan Bănulescu Cartea Milionarului sau cel al scriitorului turc Orhan Pamuk Mă numesc Roşu. drumul pe care acesta îl face la bordul unei corăbii veneţiene. învăţătorul Fărâmă din ampla nuvelă Pe strada Mântuleasa. unite cândva. Noutatea demersului se datorează faptului că am considerat drumul un cronotop. drumul parcurs în timp este cel care constituie axa pe care se desfăşoară întâmplările . mai ales Marea Mediterană erau dominate de navigatorii genovezi sau veneţieni este întrerupt de faptul că el este luat prizonier. Aceste toposuri reprezentative. Semnificaţiile cronoptopului sunt însă mai bogate. Ideea celor două părţi ale unei Europe. în schimb. drumul are în proza balcanică. a oamenilor spre fantastic (tărâmul celălalt) şi se întoarce în lumea reală. spaţiul care îl leagă de colectivitatea celor din Metopolis. stabilindu-se în locul în care se desfăşoară acţiunea romanului. inclusiv al prozei populare a condus la avansare ipotezei conform căreia drumul reprezintă în nu doar un cronotop prin care se poate descifra simbolistica acestei proze sau un element definitoriu la nivelul caracterologiei identitare a personajelor. drumul reprezintă axa în jurul căreia se ordonează diferitele secvenţe ale naraţiunii). în acelaşi timp o sursă a definirii identităţii eroului. În balada Meşterului Manole ca şi în cea despre călătoria fratelui mort (baladă ce este mereu evocată de Ismail Kadare în romanele sale ca imagine emblematică a culturii albaneze). la nivel compoziţional şi în stabilirea registrelor de comunicare. După ce străbate drumul. Piraţii îl vând şi astfel eroul ajunge la Istambul. Romanul lui Orhan Pamuk Fortăreaţa Albă debutează.

74). Bucureşti. a abaterii este complicat. 1999. „Religios şi ritmic. chiar răstignirea pe cruce de ciobanii pe care îi jefuia pare să creadă că vremurile aspre l-au împins la fărădelegi şi regretele sunt legate de pierderea tovarăşilor săi şi a familiei. legăturii. Călătoria ţăranului român începe dimineaţa şi el nu se întoarce din drum orice s-ar întâmpla3 fiindcă această cale poate fi transfigurată în valori religioase. În acest tip de scrieri simbolul drumului se corelează cu simbolul centrului şi are la nivelul culturilor tradiţionale o funcţie operatorie. Humnitas. din înaltul pur al copilăriei. cel pe care Mircea Eliade îl consideră profund religios. din cultura populară unde apare legat de simbolismul trecerii (marile treceri botezul. ce se materializează mitic. destinului. este esenţială pentru definirea romanului balcanic. Simbolul drumului îngemănează simbolismul liniei. mai mult decât de conştientizarea faptei2. dintre care cele mai cunoscute sunt cele ale regelui Arthur. nu ieşea din canon. accesului cu cel al mişcării în timp. El semnifică unificarea nivelelor realului şi imaginarului. punţi pe care eroul trebuie să le treacă pentru a deveni puternic sau pentru a putea să-şi îndeplinească misiunea1. Un loc puternic marcat în mitologia populară este răscrucea. Omul arhaic. Rătăcirea este conştientizată de soţia sa cea care se călugăreşte şi nu poate muri fără să îşi mărturisească păcatul. când fusese zdruncinat de copita groaznică. fie că deplasarea se face sub semnul verosimilului. dar şi basmele orientale vorbesc despre drumuri. Bucureşti. adică de la ceea ce ar fi trebuit să fie parcursul său în calitate de preot. precum şi diferitele locuri de trecere. au o funcţie iniţiatică evidentă. Astăzi această semnificaţie datorată funcţiei cultice a basmului nu mai este atât de evidentă. Evseev – Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale – Editura Amarcord. Personajul principal al romanului Copiii Domnului de Petru Popescu. transformării. Humnitas. prefigurând iniţierea. 4 Mircea Eliade – Sacrul şi profanul – Ed. romanul balcanic drumul păstrează o parte din simbolistica sa. 1 2 . obstacolele-punte. în altar ori în încleştarea hoţiei. Pe drum el vine în contact cu semne codificate. nu este conştient că a rătăcit drumul.14 Maria AlEXE 3. îşi văzuse moartea cu ochii. 123. vad. preotul/tâlharul Anichit. 122. fără a intersecta în mod clar spaţiul fantasticului sau în fantastic. înmormântarea. 3 I. Timişoara. Aspecte ale simbolisticii drumului în literatura balcanică Valoarea simbolică a drumului este evidentă încă din perioada antichităţii. transformată în „calea vieţii”4. Pedeapsa îl surprinde şi procesul conştientizării vinovăţiei. urmând un anumit drum. spre Gheena poate – Petru Popescu (Copiii Domnului. Situarea eroului (eroinei) în spaţiu şi timp. drumul i se înfăţişa drept şi fără neguri. vale. 147. a fost parcursul străbătut spre Mircea Eliade – Sacrul şi profanul – Ed. îşi reprezintă în mod intuitiv propria sa viaţă sub forma unui drum. În unele scrieri simbolul şi-a pierdut funcţia iniţială şi s-a transformat în simplu motiv. Călătoria eroului mitic este o călătorie iniţiatică. drumurile pe care le-a străbătut eroul principal prin Asia şi Peninsula Balcanică. de atunci acest drum cobora neted şi mergea spre adânc nesfârşit. Legendele medievale. cu toate întâmplările previzibile sau imprevizibile ale unei călătorii. în calitatea sa de soldat. În romanul Mă numesc Roşu al scriitorului Orhan Pamuk. nunta. Drumul este asociat cunoaşterii iniţierii. dar şi cele din viaţa de zi cu zi). că ceea ce face îl abate de la drumul său iniţial. spre focul subpământean.

Drumul – topos specific al prozei balcanice

15

maturizare1. Drumul este unul din toposurile care dă dimensiuni identitare unor personaje, în special celor care se încadrează în categoria înţeleptului rătăcitor, înrudit cu picaro-ul occidental şi prin care autorii construiesc o paradigmă a cetăţii şi a istoriei [14, 2002, 71]. 4. Funcţia cronotopului drumului la nivelul compoziţiei Romanul balcanic postmodern a preluat din literatura populară asocierea cronotopului drumului cu cel al întâlnirii, ceea ce adus la amplificarea funcţiei sale la nivelul compoziţiei, el poate servi ca intrigă, uneori ca punct culminant sau chiar ca deznodământ (ca final) al subiectului, întâlnirea este unul dintre cele mai vechi evenimente constitutive ale subiectului eposului (mai ales ale romanului) [Bahtin, 310]. Întâlnirea poate deveni pretext al desfăşurării drumului. Funcţia ordonatoare a cronotopului este cu atît mai importantă cu cât în romanele postmoderne intriga îşi pierde din importanţă, asistând la multiplicarea şi diversificarea ei. În nuvela lui Mircea Eliade Pe strada Mântuleasa, acţiunea debutează cu întâlnirea dintre Fărâmă şi cel despre care crede că este fostul său elev. Confuzia bătrânului învăţător declanşează un şir de întâmplări care îl vor purta pe cititor cu mulţi ani în urmă, ajungând până în epoca fanariotă, prin zona din jurul străzii Mântuleasa. Este drumul pe care cititorul îl străbate din realitatea în fantastic, din întunecata epocă a anilor ’50 spre oraşul mitic. Este ca în basme un drum sinuos cu treceri camuflate, pe care doar cei iniţiaţi le pot descoperi, cu popasuri prelungite într-un anumit timp sau loc, cu întoarceri neaşteptate. Eroul lui Constantin Ţoiu, Chiril Merişor străbate acelaşi Bucureşti atemporal care îi este dezvăluit de prietenul său anticarul. E tot un drum simbolic, fiindcă reprezintă calea străbătută de eroul ce se descoperă pe sine şi adevărata viaţă culturală a Bucureştiului anilor ’50. Într-un alt roman, aparţinând aceluiaşi autor .a cărui acţiune se petrece tot în Bucureşti, dar într-o epocă mai relaxată, este vorba de Obligado, eroul se întâlneşte cu prietenul său arhitectul JT şi străbat împreună oraşul pe urmele Crailor de curtea veche. Zona pe care o parcurg eroii este în linii mari aceeaşi, cu trimitere şi la romanul lui Mateiu Caragiale. Dacă funcţia la nivelul compoziţiei pare oarecum identică (pretext pentru evocarea unor întâmplări), ea diferă la nivelul caracterologiei identitare. În Obligado, drum prin vechiul Bucureşti este imaginea simbolică prin care autorul pune faţă în faţă destinul unui oraş şi cel al unui individ. Prin secvenţa plimbării ce urmează întâlnirii, pretext al rememorării unor întâmplări din perioada interbelică şi al analizei unor situaţii prezente, eroul se raportează pe sine şi destinul său tragic la scara istoriei. Compoziţional descrierea plimbării celor doi eroi este, aşa cum am arătat doar aparent aceeaşi din Galeria cu viţă sălbatecă. În acest al doilea roman al lui Constantin Ţoiu perspectiva deschisă este mai amplă, nu doar iniţierea unei introspecţii, ci şi ilustrarea dihotomiei individual-colectiv, a raportului dintre drama unui individ şi tragedia unui popor.
1 În primele capitole eroul reîntors în oraşul său natal parcurge un drum al cărui traseu este determinat de identificarea locurilor în care s-a format ca artist: casa unchiului său şi atelierul miniaturiştilor.

16

Maria AlEXE

Într-o manieră ironică, specifică postmodernismului, scriitorul Vasile Vasilache prezintă în romanul Povestea cu cocoşul roşu drumurile pe care eroul său le străbate de la sat la oraş, din societatea arhaică în cea cosmopolită şi snoabă, de la ignoranţă spre o cunoaştere lipsită de profunzime. În viziunea antropomorfizată a prozatorului drumul „bouţului” spre târg, din lumea arhaică a satului moldovenesc spre cea necunoscută a oraşului „Drumul se întindea bătut ca palma, drum pe de alăturea toloancei, înnegrite de curând. Drum lung, nesfârşit, să tot mergi şi să-ţi alungi urâtul” [17, 9]. Textul reface în manieră parodică imaginea drumului iniţiatic al eroului basmului popular. Acesta este descris în manieră fabulistică şi prezintă parcursul „bouţului” şi în manieră satirică, scriitorul construind prin Serafim un erou de tip Păcală. În final cele două drumuri se unesc asigurând unitatea compoziţională a romanului. Romanul Juliei Kristeva Moarte la Bizanţ prezintă un lumea cosmopolită a societăţii globalizate în care drumurile se intersectează haotic, rezultat al unei lumi ce devine, datorită progresului tehnic din ce în ce mai mică. Personajul principal, ziarista Stéphanie Delacour călătoreşte în toată lumea, ca orice reporter de teren, pentru a putea să valorifice bombele informaţionale. Drumul care asigură unitatea compoziţională este drumul în timp cel care leagă epoca contemporană de Bizanţul epocii Anei Comnen. E un drum în timp, dar şi un drum în spaţiu, autoarea evocând campaniile cavalerilor cruciaţi, cei care străbat Peninsula Balcanică, oprindu-se chiar pe teritoriul de azi al Bulgariei. Ca în romanul lui Silviu Angelescu, cititorul are impresia unui carusel în care atunci şi acum par să se rotească mereu. Arcul peste timp, creat de Julia Kristeva îl ajută pe cititor să descopere un spaţiu vast străbătut de drumuri ce devin posibile datorită unităţii administrative şi politice din timpul Bizanţului medieval. Spre deosebire de eroul lui Pamuk din Fortăreaţa Albă care reuşeşte să parcurgă drumul ce separă cele două „jumătăţi” ale Europei, Julia Kristeva, contemporană cu Europa unită, conştientizează diferenţele şi atitudinea supărător protectoare a vestului. Indirect, în maniera aluzivă specifică literaturii balcanice ea evoca invazia cavalerilor cruciaţi din timpul Anei Comnen. În scrierile acestei prinţese bizantine eroii occidentali „civilizatori” apar adeseori mai barbari decât bizantinii pe care ar fi dorit să îi elibereze. 5. Concluzii Cercetarea privind rolul pe care imaginea drumului o are în stabilirea profilului identitar al romanului balcanic postmodern a confirmat ipotezele de lucru iniţiale. Este evident faptul că imaginea drumului reprezintă, nu doar un topos semnificativ, ci un cronotop cu implicaţii privind caracterologia identitară a personajelor şi la nivelul compoziţiei romanelor. Modalitatea în care este abordat acest cronotop a la diversificarea şi îmbogăţirea simbolisticii sale în romanul balcanic postmodern datorită fondului cultural autohton şi a limbajului aluziv specific acestei literaturi. Studiul asupra cronotopului drumului în romanul balcanic oferă o privire de ansamblu asupra imaginii sale în proza balcanică în general şi a celei din perioada postmodernă în special. Este o modalitate nouă de abordare a operei

Drumul – topos specific al prozei balcanice

17

scriitorilor din regiune, privită din punctul de vedere al specificităţii sale şi nu doar în raport cu literatura culturilor occidentale dominante. O astfel de cercetare care analizează modalităţile de structurare şi funcţionare a unei imagini dint-o perspectivă interdisciplinară absolut necesară unui astfel de demers, releva caracterul unitar al romanului balcanic, implicit existenţa sa ca specie bine definită.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Albu Mihaela, Sud-estul european (sau Peninsula Balcanică) regiune cu destin specific şi bogat patrimoniu cultural în Carmina Balcanica, anul I, nr. 1, Craiova, 2008. 2. Alexandrescu Sorin, Paradoxul românesc, Editura Univers, Bucureşti, 1998. 3. Bănulescu Ştefan, Cartea Milionarului; Cartea de la Metopolis, Editura Eminescu, Bucureşti, 197…. 4. Cărtărescu, Mircea – Travesti – editura Humanitas, Bucureşti 1994. 5. Cărtărescu Mircea, Postmodernismul românesc, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999. 6. Cărtărescu Mircea, Nostalgia, Editura Humanitas, Bucureşti, 2000. 7. Eliade Mircea, Proza fantastică – Pe strada Mântuleasa, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 1991. 8. Eliade Mircea, Sacrul şi profanul, Editura Humnitas, Bucureşti, 2000. 9. Evseev Ivan, Enciclopedia semnelor şi simbolurilor culturale, Editura Amacord, Timişoara, 1999. 10. Hutcheon Linda, Politica postmodernismului, Editura Univers, Bucureşti, 1997. 11. Kadare Ismail, Palatul viselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2007. 12. Kristeva Julia, Moarte la Bizanţ, Editura Rao International Publishing Company, Bucureşti, 2005. 13. Marinescu Mariana, Drumuri si călători în Balcani, Editura Fundaţiei culturale române, Bucureşti, 2000. 14. Muthu Mircea, Balcanismul literar românesc, Editura Dacia Cluj-Napoca, 2002. 15. Pamuk Orhan, Fortăreaţa albă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007. 16. Pamuk Orhan, Mă numesc Roşu, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2006. 17. Vasilache Vasile, Povestea cu cocoşul roşu, Chişinău 2004.

18

REGIONALISMUL ÎN ACTUL TRADUCERII LITERARE DUMITRU APETRI Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie Realitatea din R. Moldova abundă în multiple fenomene negative cauzate de ideologia totalitară sovietică. Două dintre cele mai alogice, bizare şi anacronice sunt următoarele: intenţia de a crea în spaţiul românesc de la est de Prut un popor moldovenesc deosebit de cel român şi o limbă moldovenească distinctă de cea română. Insistenţa de a plăsmui un mijloc glotic artificial s-a răsfrânt în mod nefast, bineînţeles, asupra creaţiei artistice propriu-zise, inclusiv asupra traducerilor literare. În cele ce urmează ne vom referi doar la unul din aceste fapte de limbă – regionalismul în actul de tălmăcire „în moldoveneşte” a literaturii ucrainene în deceniul şase al secolului XX. Timp de vreo şase decenii, din 1924 şi până pe la mijlocul anilor ’80*, mai întîi în RASSM, apoi în RSSM, s-au efectuat numeroase transpuneri din literatura ucraineană – circa 120 de cărţi, ce-i drept, o bună parte din ele prin intermediul limbii ruse. Menţionăm în treacăt: la totalitatea de cărţi indicată s-au adăugat treptat nu puţine texte care au văzut lumina în paginile presei periodice, în diverse culegeri tematice şi de altă natură.1 Privită sub aspectul calităţii, producţia livrescă apărută până în anii ’60 nu denotă însuşiri artistice. Una dintre cauzele care a determinat situaţia dată este prezenţa agasantă a regionalismului în actul traducţiilor. Anume regionalismul constituie elementul constitutiv lingvistic care le-a afectat grav valoarea literară. Îndepărtându-se pe această cale de original, textele ţintă au impus o imagine neadecvată a operelor originale şi, în definitiv, au adus serioase prejudicii estetice cititorului nostru, în plan larg – spiritualităţii autohtone. Se ştie că regionalismul, în linii mari şi în mod firesc, se prezintă ca un fapt lingvistic obiectiv, dar, în spaţiul românesc de la est de Prut, începînd cu anul 1812, el a început a căpăta o configuraţie aparte. Regretatul academician Silviu Berejan, într-un studiu al său, constata, pe bună dreptate: „Regionalismul, adică particularităţile regionale şi interpretările regionaliste ale realităţilor locale, este un fenomen firesc pentru orice comunitate socială de proporţii, dar în Basarabia, spre deosebire de alte provincii româneşti, în virtutea unor condiţii dictate de interesele geopolitice din zonă, el a degenerat într-o problemă dezbinatoare, eminamente politică” [1, p. 35]. Este vorba despre politica Imperiului rus, iar după 1940 a Imperiului sovietic de a crea în arealul românesc indicat mai sus o limbă moldovenească
* Anume pe la mijlocul anilor ’80, s-a întrerupt, practic, dialogul intercultural dintre R. Moldova şi Ucraina prin intermediul versiunilor artistice.1

Regionalismul în actul traducerii literare

19

în baza graiurilor locale. În aceste graiuri „se implantau, fără discernământ regionalisme de provenienţă slavă sau, în mod direct «neologisme» ruseşti…” [1, p. 36]. Cel mai evident şi mai lesne această practică o depistăm în tălmăcirile efectuate până la 1940 în stînga Nistrului, adică în RASSM, dar, cu o intensitate mult mai mică, şi în cele tipărite în R. Moldova în perioada postbelică. Întrucât traducerile de până la 1940 sunt, pur şi simplu, oribile sub aspect glotic ne-am ales 5 cărţi de proză ucraineană replămădite în grai moldav în prima jumătate a anilor ~ 50. Exemplele sunt alese din cărţile Opere alese de Taras Şevcenko, Curcubeul de W. Wasilewska, Povestiri de M. Koţiubinski, Nuvele şi schiţe de O. Gonciar şi volumul colectiv Nuvela ucraineană. Este cu adevărat deranjant procentul de lexic impropriu ce a invadat paginile tipăriturilor enumerate. Ilustrarea o facem astfel: în prima coloniţă includem cuvintele din sursa primă, în cea de-a doua pe cele din limba ţintă, în a treia – unităţile lexicale cerute, după convingerea noastră, de context. T. Şevcenko. Opere alese, Chişinău, 1951, traducător N. Bernştein (exemplele sunt excerptate dintr-o singură povestire şevcenkiană – Varnakul)
скатерть хлопский палат единый читали постоянно светлица ограбление cвинец лютый скромность преступление изображающий strecătoare hlopă casă singur citeau mereu odaie grăbuiţi arme rău tăcere fărădelegi arătându-l faţă de masă şerb palat unic predau permanent casă mare (odaie pentru oaspeţi) prădaţi plumb cumplit modestie crimă zugrăvindu-l

W. Wasilewska. Curcubeul, Chişinău, 1953, traducător A. Şoimer.
прoступать торжествовать a zăcea îi făcea plăcere a se întrezări a domina, a triumfa

M. Koţiubinski. Povestiri, Chişinău, 1953, traducător F. Cibotari.
свитка работников гнилых пóдать нанялся не сватается завиваются burcă slugi putregărite dări te-ai tocmit n-o lua în căsătorie se răsucesc flanea lucrători putrede impozite te-ai înnăimit n-o peţi se îmbracă (este vorba aici de creşterea verzei)

20

Dumitru APETRI

Nuvela ucraineană, Chişinău, 1953, traducător la Cutcoveţchi.
cкатертина пригощаються stricătoare sorb faţă de masă servesc

O. Gonciar. Nuvele şi schiţe, Chişinău, 1955, traducător Vl. Belistov.
баклажаны сени чуткость могучий чувствую фон открытый волевой pătlăgele roşii tindă gingaş de nebiruit ştiu fon deschis voluntar vinete coridor sensibilitate puternic, măreţ simt fundal fără acoperiş de voinţă

După cum vedem, în unele cazuri câteva pagini sau o scriere chiar şi de proporţii mici conţine multe unităţi lexicale folosite impropriu. Lacuna aceasta afectează adeseori claritatea textului făcându-l evaziv, imprimîndu-i multă nebulozitate. Alteori ea văduveşte scrierea de anumite nuanţe de sens, diminuează forţa ei emotivă, ermetizându-i, în cele din urmă, mesajul sau creîndu-i cititorului o impresie greşită despre cele evocate sau zugrăvite de autorul originalului. În disonanţă cu atmosfera stilistică a variantelor româneşti se află, raralel cu lexicul impropriu, rusismele şi ucrainismele. Pe acestea se admite a le păstra în textul ţintă doar atunci, când reprezintă nişte realii, pe care le explicăm în text sau în nota subpaginală, sau în cazul când îndeplinesc funcţia de caracterizare a limbajului unui anumit personaj. Bunăoară, folosirea (cu explicaţia necesară subpaginală) a ucrainismului жермало în versiunea romanului Tronca de O. Gonciar. Ca elemente eterogene se impun în tălmăciri acele rusisme şi ucrainisme care au în limba noastră indiscutabile echivalenţe. Suntem convinşi: fără mult efort intelectual, s-ar fi putut găsi echivalenţe pentru oricare dintre unităţile lexicale ce urmează: otread, flighel, dejurnă, pána (în sens de cucoană), azbucă, lecari, univermag, bolniţă, jasmin, barbaris, podpolie, raicom, pravlenie, ustav, partorg, buhalter, razvedcă, tâl ş.a.m.d. Este îndreptăţită utilizarea a astfel de istorisme cum sunt esaul, ureadnic, dar nu ne vom încumeta să acceptăm lipsa explicaţiilor asupra acestor termeni vechi. Suntem de părerea că practica ticluirii „în moldoveneşte” a astfel de texte este una păguboasă, mai ales când avem de faţă faptul că majoritatea acestor transferuri erau destinate şcolii şi că ele apăreau în tiraje ce variau între 5 şi 15 mii de exemplare. O astfel de producţie livrescă, lipsită de valoare estetică, a adus, cum am menţionat mai sus, mari prejudicii culturii noastre naţionale, în speţă gustului artistic.

Regionalismul în actul traducerii literare

21

Lingvistul Vasile Pavel, într-un studiu al său, accentua: „Tentativa de a sprijini ideea, din rătăcire sau rea-voinţă, că există o «limbă moldovenească» opusă limbii române, zămislită, chipurile, pe o bază dialectală moldovenească, este o gravă eroare şi o absurditate” [2, p. 40]. Această eroare şi absurditate s-a manifestat pregnant, în dauna cititorului nostru, şi în actul transpunerilor din literatura ucraineană efectuate în anii ’50 ai sec. XX şi chiar mai târziu.
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Berejan Silviu, Folosirea glotonimului limba română în Republica Moldova. Aspecte identitare, în cartea sa Itinerar sociolingvistic, Chişinău, 2007. 2. Pavel Vasile, Limba română – unitate în diversitate, în Limba Română, nr. 9-10, 2008.

22

ESEU ASUPRA LIMBII CA FACTOR INTEGRATOR AL STATULUI VASILE BAHNARU Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie 0. Înainte de a examina tema enunţată în titlul acestei comunicări, aş vrea să vă reamintesc un episod din romanul popular Esopia, pentru a vă convinge de polivalenţa funcţională a limbajului uman. Citez: Apoi, preste doao-trei zile, chemă Xantos pe ucenicii săi de la şcoală, să-i ospeteze. Şi trimisă pe Esop în târg şi-i zisă să cumpere bucate care vor fi mai bune şi mai dulci. Iar Esop, mergând la târg, gândea întru sine zicând: „Oare cum aş face să dezvăţ pre stăpânul mieu să nu mai vorbească nebuneşte?” Şi socoti de cumpără tot limbi de porc. Şi, ducându-să acasă, făcu multe feliuri de bucate fiarte, fripte, prăjite. Şi viind filosofii toţi la masa, adusă Esop bucate şi le pusă dinainte limbi de porc; şi al doilea rând de bucate iară limbi de porci, prăjite. Decii luară filosofii a povesti pentru limbi, că şi filosofia cu limba să slujaşte. Apoi adusă şi a treia oară iar limbi, fripte şi încă mai pusă de multe ori tot limbi, făcute în multe feliuri. Iar filosofii zisără: — Până când vom mânca tot limbi? Că până ce am mâncat la limbi, până ne dor şi ale noastre limbi! Xantos strigă pe Esop şi-i zisă cu mânie mare: — Dar nu mai sunt alte feliuri de bucate, ci tot limbi aduci? Au doară nu ţ-am poruncit eu ţie, spurcatule, să cumperi ce bucate sunt mai bune şi mai dulci? Esop zisă: — Jupâne, până când mă vei ocărî şi mă vei ruşina fără vină dinaintea acestor filosofi? Şi-i zisă Esop: Oare ce iaste mai dulce pre lume decât limba, ori de prieteşug, ori de rugăminte, ori de dragoste, de vândut şi de cumpărat şi de toate veseliile şi tocmelele; de întrăbări de sănătate şi de spăsenie; căci cu limba pacea să tocmeşte, cetăţile să zidesc şi ce să mai zic pentru limbă, căci ea iaste înţelepţia vieţii noastre. De aceasta sfătuiră toţi filosofii şi aşa aflară precum zisă Esop. Iară când fu a doao zi, zisă Xantos filosoful oaspeţilor să nu le pară cu greu pentru ospăţul limbilor. Şi le zisă: — Să nu vă pară dumnelorvoastră că doară cu voia mea au fost aceasta, ci meşteşugurile robului celui viclean. Şi să rugă lor să vie şi a doao zi să-i ospăteze, zicând că: — De nu va schimba bucatele dinaintea dumneavoastră, voiusă-mi aleg cu dânsul! Şi chemă pe Esop şi-i porunci zicând:

Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului

23

— Să te duci în târg, să-mi cumperi ce va fi mai rău şi mai amar, că voiu să-m ospetezi ucenicii miei! Iar Esop, neavând frică de niminea, mersă în târg şi cumpără iară limbi de râmători şi le găti foarte bine. Şi deacă veniră filosofii, şăzură la masă şi porunci Xantos lui Esop să aducă bucate pe masă. Iară el adusă într-o tipsie acoperită şi o pusă pe masă. Iar un filosof descoperi tipsiia şi deacă văzu că sunt iar limbi de porc, începu a râde şi zicea: — Iar limbi de porc! Iară Esop tăcea, nu zicea nimic, ci tot căra bărbăteşte şi punea pre masă limbi de râmători. Iar Xantos, de mânie şi de ciudă mare, nu mai ştiia ce face, ci zisă: — Esope! Dar aceasta ce iaste? Cum ţ-am poruncit eu şi tu cum faci? Au doară nu ţ-am poruncit eu ţie ce bucate sunt mai rele şi mai amare? Iară tu ai făcut ca şi ieri! Iară Esop răspunsă şi zisă: — Jupâne, au doară iaste ceva mai rău şi mai amar decât limba? Limba sparge ceteţi mari din temelie, limba omoară, limba huleşte, limba cleveteşte şi pâreşte, limba jură strâmb şi toate răutăţile să fac din limbă!1 1.0. La o examinare atentă a acestui fragment constatăm că Esop a intuit, graţie înţelepciunii sale proverbiale, funcţia persuasivă a limbajului uman. Din capul locului ţinem să subliniem că limbajul este procesul prin care se realizează comunicarea verbală şi gândirea noţională, adică limbajul nu este altceva decât realizarea, manifestarea limbii în procesul vorbirii sau, în alţi termeni, limbajul este limba în acţiune, iar limba este, totodată, instrumentul limbajului, alcătuit din fonetică, vocabular şi gramatică, este mijlocul de comunicare şi furnizorul de semne, de simboluri pentru comunicare şi gândire. De altfel, limba este un fenomen eminamente social, diferit de la un popor la altul şi un fenomen istoric, diferit de la o epocă istorică la alta. Limba, ca instrument social, a apărut şi s-a dezvoltat în procesul muncii, urmând constituirea şi dezvoltarea societăţii umane. În această ordine de idei, putem afirma că limba, ca fenomen general uman, a determinat apariţia conştiinţei naţionale şi sociale, în timp ce limbajul este un proces individual, ca orice proces psihic care apare şi se dezvoltă în ontogeneză (evoluţia fiecărui individ după naştere), potrivit legilor psihofiziologice. În linii mari, în cadrul limbii – şi, respectiv, al limbajului – distingem două funcţii importante: funcţia comunicativă şi funcţia cognitivă. Schematic, comunicarea presupune existenţa unui expeditor (emiţător), a unui destinatar (receptor), a unui canal de transmitere, precum şi a mesajului de transmis. Trebuie să existe, deci, cel puţin două persoane care să comunice, orice partener la comunicare putând fi, în acelaşi timp, atât expeditor, cât şi destinatar. Prin comunicare, oamenii pot coopera, colabora, realiza acţiuni în comun, îşi pot uni eforturile în vederea ocrotirii naturii, a vieţii, a dezvoltării societăţii în toate domeniile, pot prelua şi transmite experienţa din generaţie în generaţie. 1.1. Limbajul ca fenomen psihic este procesul individual de folosire subiectivă şi personală de către fiecare individ a sistemului general al limbii. Dacă limba unui popor este unică (română, franceză) şi aceeaşi pentru toţi membrii colectivităţii care o vorbesc, limbajul se constituie diferenţial în tot atâtea variante individuale câţi indivizi folosesc limba dată. El exprimă, în fond, gradul interior

24

Vasile BAHNARU

de însuşire şi stăpânire de către fiecare din noi a elementelor limbii. De aceea unii dintre noi au un limbaj mai bogat, mai expresiv, plastic, iar alţii un limbaj insuficient de expresiv, adică inexpresiv. Totodată, vorbitorii de limbă, în funcţie de gradul lor de cultură, dispun de un limbaj gramatical fie corect constituit, fie incorect format. Unii dispun de un debit verbal abundent, precipitat şi cu o slabă consistenţă informaţională. În schimb sunt alţii care au un limbaj succint, dar cu o mare concentraţie de idei. Limbajul formulează, exprimă, detaliază şi amplifică diverse conţinuturi psihice, precum imaginile senzoriale, cele recente şi actuale, sau mai tardive din cunoaşterea noastră, stările afective, intenţionalitatea persoanei, scopurile ei. Cu alte cuvinte, vorbirea configurează cunoaşterea noastră de tip uman, deoarece numai datorită mecanismelor vorbirii şi verbalizării tuturor impresiilor noi se face posibilă conştientizarea stimulilor şi integrarea proceselor psihice în activitatea subiectivă conştientă a omului. 1.2. Limbajul ca fenomen psihic îndeplineşte mai multe funcţii. Funcţia de comunicare cunoscută şi sub denumirea de transferare a unui conţinut de la o persoană la alta. Această funcţie este cea mai importantă şi constă în nominalizarea lucrurilor, a evenimentelor, realităţii, pe de o parte, şi în efectuarea predicaţiilor corespunzătoare, pe de altă parte. Limbajul nu poate fi conceput numai ca producere şi recepţionare a semnelor verbale, latura exterioară a comunicării interumane. Funcţia comunicativa a limbii şi limbajului, prin excelenţă socială, pune pe oameni în relaţii reciproce, adică este indisolubil legată de funcţia cognitivă, altfel spus de integrare, conceptualizare şi, în genere, de elaborare a limbii. Limbajul este implicat în toate procesele de cunoaştere prin cuvinte, care sunt purtătoare de informaţii şi semnificaţii, facilitând şi mediind operaţiile de generalizare şi abstractizare, permiţând explorarea şi investigarea realităţii, îmbogăţirea şi clasificarea cunoştinţelor (aprecierea, prelucrarea, sistematizarea, ierarhizarea). Însuşindu-şi limba, comunicând cu ceilalţi, omul (în cursul vieţii sale) îşi însuşeşte în acelaşi timp experienţa acumulată de generaţiile trecute şi prezente (produse verbale în formă scrisă – lucrări ştiinţifice, opere literare etc., precum şi regulile, forma, structura, formele gândirii logice. 1.3. Funcţia expresivă sau emoţional-expresivă, afectivă este funcţia de manifestare atitudinală complexă a unor idei, imagini, nu numai prin cuvintele înseşi, dar şi prin ritm, intonaţie, accent, pauză, mimică, pantomimică, gestică. Funcţia expresiv-afectivă constă în exprimarea spontană sau semideliberată a emoţiilor şi impulsurilor. Funcţia persuasivă sau de convingere, adică de inducţie la o altă persoană a unor idei şi stări emoţionale este cunoscută şi sub forma imperativ-persuasivă a limbajului. Prin această formă vorbitorul se impune altui, exercită o influenţă asupra voinţei lui. Este clar însă că funcţia este compusă, întrucât imperativul ordinului este altceva decât convingerea realizată prin argument şi prin apelul emoţional. În anumite condiţii, forţa de convicţiune a cuvântului devine excepţional de mare. Un bun orator, un bun profesor cu o înaltă tehnică şi cultură a limbajului, reuşeşte să pună complet stăpânire pe auditor (forţa educativă a limbajului). Mijloacele persuasiv-imperative ale limbajului sunt variate, în funcţie de scopul urmărit. Astfel, pentru a săvârşi o faptă sau acţiune se recurge la: ordin, comandă, cerinţă ferm exprimată sau rugăminte. Pentru încetarea, stoparea unei acţiuni se face apel la interdicţie, ameninţare sau reproş. Pentru a acţiona asupra voinţei, pe

Forţa limbajului se manifestă elocvent în posibilitatea omului de a stăpâni voluntar reacţiile somatice şi chiar vegetative ale propriului organism.5. 2. 1. Funcţia dialectică implică formarea şi rezolvarea contradicţiilor sau a conflictelor problematice. Funcţia denumită restrictiv dialectică este cea a cunoaşterii conceptuale. cu formule de concesie şi energie. întrucât se desfăşoară într-un cadru situativ şi cele mai multe din condiţiile acţiunii sunt cunoscute. Această putere a cuvântului se bazează pe faptul că funcţiile organismului sunt desemnate verbal. În acest caz este vorba de un limbaj de intervenţie promptă. Ce mai faci? etc. nu sunt propriu-zis solicitări de informaţii. Funcţia reglatorie sau de determinare exprimă în esenţă conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament (utilitate practică). se face uz de mijloace persuasive specifice (propunerea. aprobării de sine.4. a blamării. noi putem să declanşăm sau să blocăm aceste reacţii. să mobilizăm forţele pentru a face faţă unei situaţii dificile (stress). limbajul intervine îndeosebi pentru a ajusta acţiunea la împrejurări. produce o rafinare a lor. factorii interni şi externi care influenţează producerea modificărilor în sistemul limbii ca urmare a procesului de evoluţie istorică. Pentru a ajunge la asemenea performanţe trebuie sa urmăm un anumit antrenament. formele de existenţă şi de funcţionare a limbii umane.1. Prin comenzi – în limbaj extern (cu voce tare) şi limbaj intern (în gând). relaţia socială de cunoaştere şi de atenţie reciprocă a indivizilor. a modula intensitatea eforturilor şi a întreţine o anumită cadenţă. În muncă. În acelaşi timp. dezvoltată la nivelul operaţiilor formale când devin posibile raţionamentele ipotetico-deductive.Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 25 calea convingerii. posedă „dublură verbală”. 2. Limbajul practic se regăseşte în conduita individuală sub forma autocomenzii şi autointerdicţiei. deoarece nu se adresează în scopul stabilirii unui adevăr sau al elaborării unei acţiuni. este absolut necesar să identificăm care particularitate a limbii determină esenţa ei definitorie. . a valorii ritmice care punctează acţiunea şi-i relevă articulaţiile. Pentru a pătrunde în esenţa acestui fenomen. relaţiile existente între elementele structurii interne a limbii. o adevărată „gimnastică psihică”. De exemplu. abstracte şi teoretice. este necesar ca limba să fie examinată din cele mai variate puncte de vedere: structura ei internă. Funcţiile inventariate de lingvistul R. Modelarea verbală a reacţiilor permite omului să le stăpânească.0. iniţiativa etc. Jakobson (expresivă – cromatică – cognitivă – poetică – fatică şi metalingvistică) sunt coprezente în funcţionarea reţelei de comunicare şi ele exprimă mai puţin o ierarhie şi mai mult un bloc funcţional2. Este ceea ce intervine în dezvoltarea funcţiei afective a limbajului odată cu elaborarea lui categorială.). ci numai pentru a menţine şi a continua comunicarea. prevenirea sau apelul. adică sa le „programeze” pe plan mintal şi să comande desfăşurarea lor ulterioară. Funcţia fatică (sau factuală) este mai mult o funcţie psihosocială şi se referă la menţinerea unor contacte sociale între persoane. sfatul. Dezvoltarea la nivel superior a limbajului transformă şi celelalte funcţii. Limbajul uman este un fenomen extrem de complex. comunicările frecvente de tip: Cum te simţi?. să schimbăm la un moment dat dispoziţia afectivă. 1.

distingem domeniile de funcţionare a limbii (sfera existenţială. de existenţă şi de acumulare a experienţei istorico-sociale. 2) mijloc de comunicare şi 3) mijloc al activităţii intelectuale şi spirituale (percepţia. urmează să avem în vedere că primele două funcţii pot fi interpretate drept o activitate psihică internă. ştiinţa. 2) generalizatoare şi 3) comunicativă. statutul social al diferitor forme de existenţă a limbii. de transmitere a informaţiei. comunicarea la nivel naţional şi internaţional etc. religia. fiind în permanenţă expresia verbală a trăsăturilor caracteristice ale acestora. 4) în raport cu scopul şi finalitatea exprimării în vorbirea concretă sau în actele comunicative. se modifică şi limba. limba permite a exercita. Limba ca modalitate a activităţii intelectuale constă în faptul că individul. în activitatea sa. limba serveşte în calitate de modalitate de codificare a informaţiei despre obiectele şi fenomenele din realitate. în timp ce funcţia comunicativă se manifestă în calitate de comportament verbal extern. Întrucât societatea în procesul ei de continuă evoluţie istorică se modifică. fatică sau factuală. Funcţia semnificativă distinge limbajul uman de procesul de comunicare din lumea animalelor. 1) în raport cu omul în general. ci o clasă de obiecte similare. 1) semnificativă sau nominativă. mediu şi superior. şi limbajul uman exercită trei funcţii distincte. Aspectul informaţional urmăreşte transmiterea cunoştinţelor de la o persoană la alta şi se află în relaţii indisolubile cu funcţia semnificativă şi cu cea generalizatoare. fiind vorba de funcţia comunicativă. fie directă (în situaţia în care indicăm cum urmează să procedeze).2. Aşadar. pe unitatea semnificativă a obiectelor şi a fenomenelor pentru participanţii la actul de comunicare. distingem funcţia comunicativă a limbii. întrucât omul stabileşte o relaţie de corespondenţă între cuvânt şi obiectul desemnat de acesta. 3) în raport cu componenţii situaţionali ai comunicării curente. o anumită influenţă. asupra conlocutorului. gândirea. prin urmare. care o face să dispună de trăsături similare ca şi alte fenomene sociale şi totodată o face să se distingă în mod cardinal de alte fenomene sociale. Cu alte cuvinte. expresivă (emotivă). Intercomprehensiunea în procesul de comunicare se bazează. 2. metalingvistică şi poetică sau estetică. În acelaşi timp. În procesul de realizare a primei funcţii. îşi planifică în mod conştient acţiunile. Funcţia expresivă a limbajului constă în exprimarea . distingem funcţiile reprezentativă. inclusiv despre om. Funcţia generalizatoare constă în faptul că unitatea lexicală desemnează nu numai un obiect concret. mass-media.26 Vasile BAHNARU Caracteristica de bază a limbii. învăţământul primar. În fine. obţinută prin efortul generaţiilor precedente devine o achiziţie a generaţiilor viitoare. constă în faptul că limba se foloseşte absolut în toate domeniile activităţii sociale a omului. 2) în raport cu o societate sau o comunitate concretă. În calitatea sa de mijloc de comunicare. stratificarea ei funcţională şi socială. memoria. imaginaţia). cea de obţinere a informaţiei şi cea reglatorie. urmărind scopul de a stabili relaţii între persoane. corelaţiile ei existente între dialectele şi graiurile teritoriale şi sociale.). expresiv şi volitiv. Prin intermediul limbii informaţia despre universul ambiental. Funcţia comunicativă include trei aspecte distincte: informaţional. pentru limbajul uman sunt caracteristice următoarele funcţii determinante: 1) mijloc de formare. activitatea administraţiei de stat şi cea social-politică. persuasivă. economia naţională. distingem funcţia de exprimare a proceselor psihice. fie indirectă (în situaţia în care comunicăm informaţii importante în activitatea sa).

ritmică. pe ideea necesităţii de a oferi limbii ruse statutul de limbă oficială. În contextul Republicii Moldova. se referă. practic.4. Tocmai din aceste considerente este iraţional a promova ideea despre o a doua . dar şi să se integreze în comunitatea dată şi să beneficieze de privilegiile oferite de societatea respectivă. inclusiv limba. când era firesc ca Legea cu privire la funcţionarea limbilor să rezerve un loc special limbii ruse ca limbă de comunicare între naţiunile din URSS. Prin urmare. în timp ce limbii române îi revenea rolul de „cenuşăreasă”. persuasivă. politică. în timp ce după 1991 imperiul sovietic şi-a încetat existenţa.3. gestică. urmărindu-se nu altceva decât conservarea unui statu-quo sovietic. la următoarele: a) Funcţia cognitivă are drept finalitate procesul de integrare. 3. din care considerente pedalează. e) Funcţia reglatorie sau de determinare are drept scop conducerea conduitei altei persoane şi a propriului comportament. în general. funcţia integratoare a limbii are o importanţă determinantă. reglatorie. economică şi spirituală a alolingvilor este cunoaşterea limbii române. f) Funcţia ludică sau de joc presupune identificarea unor asociaţii verbale de efect. b) Funcţia simbolic-reprezentativă se reduce la procesul de substituire a unor obiecte. Cea mai mare parte a etniilor conlocuitoare. întrucât individul care cunoaşte limba unei majorităţi sociale are posibilitatea nu numai să comunice cu membrii acestei comunităţi. iar Republica Moldova a devenit stat independent. ludică şi dialectică. nu numai prin cuvinte dar şi prin intonaţie. de limbă de „bucătărie”. Aşadar. în special pentru alolingvi. ca urmare a moştenirii unei mentalităţi sovietice. în permanenţă. fenomene sau relaţii prin formule verbale. h) Funcţia dialectică constă în formularea şi rezolvarea conflictelor problematice3. mimică. mergând până la construcţia artistică. permite explorarea şi investigarea realităţii şi îmbogăţirea şi clarificarea cunoştinţelor. expresivă. comunicativă. facilitează şi mediază operaţiile de generalizare şi abstractizare. la toate funcţiile enumerate anterior: cognitivă. când limba rusă era utilizată realmente în toate domeniile sociale şi economice. examinând funcţiile pe care le exercită limbajul uman. nu cunoaşte şi. inclusiv statutul internaţional al Republicii Moldova. 2. d) Funcţia persuasivă sau de convingere se reduce la procesul de inducţie la o altă persoană a unor idei sau stări emoţionale. nici nu vrea să cunoască limba majorităţii. funcţiile limbii se reduc. în baza celor constatate anterior. dat fiind că factorul decisiv în procesul de integrare socială. c) Funcţia expresivă constă în procesul de manifestare complexă a unor idei. conceptualizare şi elaborare a gândirii şi ca urmare limbajul fixează şi directivează rezultatele activităţii de cunoaştere. anunţată în denumirea comunicării noastre. iar funcţia volitivă nu urmăreşte decât luarea în stăpânire a ascultătorului de către vorbitor. deseori. s-a modificat în mod radical în raport cu situaţia de până la 1991. consonanţe. putem conchide că funcţia integratoare. De altfel.0.Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 27 sentimentelor şi atitudinii locutorului în raport cu obiectul exprimării. ciocniri de sensuri. 2. trebuie să recunoaştem că perseverenţa unor alolingvi în nedorinţa de a învăţa limba română este determinată de refuzul de a conştientiza faptul că situaţia politică.

pur şi simplu. deşi minoritari în Republica Moldova. Astfel. după care este necesar ca studierea tuturor disciplinelor de studiu să se realizeze în limba română. economică şi spirituală a statului.28 Vasile BAHNARU limbă oficială. Să reţinem că. şi deci situaţia de anormalitate se va perpetua. Ţinem să subliniem în mod special ideea că învăţarea limbii române şi comunicarea în limba română din partea etniilor conlocuitoare conduce la integrarea acestora în societate. cât ar părea de paradoxal acest lucru. Tocmai pentru a readuce la normalitate această anomalie. . sectorul nonguvernamental. legislaţia lingvistică (şi nu numai) nu va funcţiona. 3) să realizeze afirmarea caracterului român al statului. care se comportă ca şi cum ar fi majoritate. gimnazial şi universitar. întreprinderile private şi publice. 3. În acelaşi timp ar fi o eroare să perseverăm în ideea că etniile conlocuitoare ar trebui lipsite de drepturile lor naturale. Această politică trebuie să prevadă existenţa unei singure limbi de stat şi să i se asigure utilizarea în domenille următoare: justiţie. iar majoritatea ca şi cum ar fi minoritate. Tot în acest context reiterăm ideea că drepturile minorităţilor pot fi extinse doar până la limita care nu afectează interesele. este vorba de interesele unei minorităţi privilegiate. nu doresc să înveţe limba română. inclusiv drepturile. rusa fiind folosită în toate domeniile publice şi considerată limba de comunicare între românofoni şi rusofoni. politică.1. strategia politicii lingvistice urmează să fie fondată pe trei principii de bază:1) să stopeze procesul de asimilare şi de minorizare a românofonilor. este necesar să fie creată o instituţie care să supravegheze punerea în aplicare a legislaţiei lingvistice prin dreptul de a da sancţiuni. Dacă acest mecanism de control nu va fi creat. Astfel. minoritatea se comportă ca şi cum ar fi majoritate.2. 2) să asigure predominarea socioeconomică a majorităţii românofone. la prosperarea lor socială şi materială. şi 2) în vederea transpunerii în viaţă a acestei politici lingvistice. întrucât statul este obligat să acorde acestora anumite drepturi în conformitate cu practica lingvistică europeană. este necesară elaborarea şi aplicarea în practică a unei politici lingvistice care ar corespunde cerinţelor vremii şi regulamentelor Uniunii Europene. în timp ce bilingvismul sau existenţa unei a doua limbi de stat determină dezintegrarea statului pe baze lingvistice. În acest context specific. 3. fapt care nu contravine în niciun fel valorilor de toleranţă şi respect al minorităţilor. comerţ şi afaceri şi învăţământul primar. de aceea politica lingvistică din Republica Moldova trebuie să vizeze readucerea la normalitate a acestei anomalii. minorităţile naţionale urmează să studieze până la o anumită vârstă limba şi cultura proprie. administraţia publică. rusofonii se comportă ca o majoritate – nu cunosc limba română a majorităţii. În această ordine de idei urmează să admitem că rusofonii. Tot în această ordine de idei amintim că din perspectiva experienţei legislative internaţionale se cere să reţinem două momente de importanţă cardinală: 1) conştientizarea faptului că politicile lingvistice au ca scop fortificarea statutului limbii române în Republica Moldova. iar în situaţia în care acestea subminează interesele unei minorităţi. fiind frustraţi la gândul că au ajuns în situaţia de etnie minoritară şi avansează aberaţii imposibile a fi realizate într-un stat cu populaţie majoritară românească. aşa încât minorităţile să se poată integra cu facilitate în viaţa socială. majorităţii naţionale.

Cărţile populare în literatura românească. 136-137. Ивин А. Москва. . În fine. London. Editura pentru literatură. În problema funcţiilor limbajului uman a se vedea: Searle J. XVII.А. XVII. Москва. al cărei sentiment naţional este exclusiv întemeiat pe faptul că vorbim aceeaşi limbă de la Nistru până la Tisa. 1986. I. 1975. La noi cimentul este limba. Москва. Якобсон Роман. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de Ion C. Сёрль Дж. p. Остин Дж. XVII. în jurul unei istorii comune. Риторика. Вып. în afară de micile ţări. 193-230.А. XVII. 1969. Bucureşti. 2. Москва. Вып. Vol. 2002. Москва. încetul cu încetul. 2000. este cazul să readucem în actualitate afirmaţia cunoscutului istoric român Neagu Djuvara.Eseu asupra limbii ca factor integrator al statului 29 4. Сёрль Дж. care susţine undeva că suntem poate singura ţară din Europa. 1963. lucru care nu se întâmplă în alte ţări unde sentimentul naţional s-a clădit de veacuri.Ф. 1986. Вып. Что такое речевой акт // Новое в зарубежной лингвистике.R. Теория аргументации. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Намерение и конвенция речевых актах// Новое в зарубежной лингвистике. Лингвистика и поэтика // Структурализм: „за” и „против”. Москва. Chiţimia şi Dan Simionescu. Speech Acts: An Essay în the Philosophy of Language. Ивин А. Классификация иллокутивных актов // Новое в зарубежной лингвистике. 1986. С. Слово как действие // Новое в зарубежной лингвистике. Москва. Строссон Я. Вып. 1986. 3.

Dar. deşi propoziţia (1) are statut de propoziţie completă din punctul de vedere al structurii şi se află în subordonarea propoziţiei principale (3). ce ne va conduce spre noţiunea de blocuri sintactice sincretice. Fraze cu blocuri sintactice cauzal-temporale Bazându-ne pe aceste opinii ale diferitor savanţi referitor la aspectul activ al sintaxei. deoarece ar fi alogic. fiindcă aşa e natura lexicală a acestui verb a şti ceva nu e un proces efemer. Verbul . p. având ca regentă propoziţia (3): i se tăiau picioarele (când) fiindcă ştia că are să dea iar peste Ivan. care numai ca rezultat al uitării poate deveni revers semantic. nu e aptă a realiza un act comunicativ suficient: i se tăiau Morţii picioarele. 56]. conducându-ne la ideea eronată că morfologia şi sintaxa numesc una şi aceeaşi. Academicianul L. Oprindu-se pe larg asupra acestor două modalităţi de studiere a sintaxei la nivelul propoziţiei. numai că utilizează o terminologie diferită [3. când/ fiindcă ştia. Ciobanu subliniază că la o analiză pasivă unităţile sintactice se identifică. 68]. 195). spre această idee. la cel informativ-comunicativ. Râşcani Noţiunea despre aşa-numitele „blocuri sintactice” şi-a făcut apariţia în lingvistică relativ nu demult. Aşadar. de exemplu. 21]. de fapt. Am utilizat paralel jonctivul fiindcă din simplul motiv de a preveni cititorul că valoarea temporală a subordonatei (1) se exclude parţial. ci de lungă durată. p. Şcerba vorbea. despre aspectul activ şi pasiv al gramaticii. Deosebirea dintre cele două aspecte savantul o lămurea aşa: atunci când avem de-a face cu aspectul pasiv al sintaxei. propoziţia (1) când ştia – subordonată cauzal-temporală şi propoziţia (2) că are să dea iar peste Ivan e subordonată completivă faţă de (1). prof. p. nu prezintă nicio dificultate la delimitarea corectă a fiecărui tip de subordonată. p. A. vom analiza material faptic de limbă la nivel frastic. cu cele morfologice.30 UNELE ASPECTE SEMANTICO-FUNCŢIONALE ALE BLOCURILOR SINTACTICE VASILE BAJUREANU Liceul teoretic „Liviu Damian”. i se tăiau picioarele3) (I. Această frază formată din trei propoziţii conform analizei tradiţionale. dacă pentru identificarea subordonatei în cauză am pune întrebarea: când i se tăiau picioarele? – răspuns: când ştia. Aici se examinează problema cum se exprimă cutare sau cutare gândire [2. O. V. Fraza (1) Când ştia (Moartea)1) că are să dea iar peste Ivan2). putem spune că punctul de plecare e complet altul. observaţiile şi opiniile multor savanţi duceau spre acest termen. deşi constatările. am determinat că propoziţia (3) … i se tăiau picioarele e principală. dându-i prioritate primului [1. Creangă.

formînd astfel un bloc subordonat ei. Iată cum va arăta schematic această frază: PP 3 Din ce cauză? PS 1 Cauzal-temp. Creangă. Examinînd raporturile logico-semantice între aceste trei propoziţii. completivă subordonată propoziţiei (1) constituie dominanta semantică a cauzalităţii faţă de propoziţia principală (3). pentru a încheia actul comunicativ început de propoziţia (1) şi „chemat” pentru a-l încheia prin propoziţia (2) completivă din punct de vedere funcţional şi totodată constituind dominanta semantică a cauzalităţii din blocul format din propoziţiile (1) şi (2). 200). formînd astfel un bloc cauzal-temporal subordonat propoziţiei (3). numai iaca se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. Bloc cauzal-temporal Ce? PS 2 completivă Aşadar. Valoarea concesivă se va deduce din coraportul logico-semantic ce se stabileşte între propoziţiile (1) + (2) şi propoziţia principală (3). observăm o situaţie similară cu cea din frazele cu blocuri sincretice cauzaltemporale. Fraze cu blocuri concesiv temporale Fraza (8) Şi când nici nu visa Ivan1 că are să mai dea vreo dată ochii cu Moartea2 numai iaca se trezeşte cu dânsa faţă în faţă3… (I. în cazul dat cere. deci propoziţia (1) e subordonată propoziţiei (3). în această frază funcţionează două unităţi – propoziţia (3) şi cuplul propoziţional format din PS1 + PS2. care face parte din grupa verbelor cogetandi. iar PS 2. atât analiza. Deci propoziţia (1). Altfel spus. stabilindu-se un raport cauzal-temporal. având ca regentă propoziţia (1). propoziţia (2) – completivă şi propoziţia (3) – principală. Pentru exemplificare: Şi deşi nici nu visa Ivan că are să mai dea ochii vreo dată cu Moartea. în mod imperios. o complinire semantică. Această frază e formată din trei propoziţii dintre care propoziţia (1) trebuie considerată temporal-concesivă. . introdusă prin jonctivul când în corelaţie cu propoziţia (2) între care se realizează un raport completiv sunt subordonate propoziţiei principale (3). subordonată cauzal-temporală.Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice 31 a şti. O. cât şi schema frazei permit să afirmăm că PS 1 cauzaltemporală se prezintă în calitate de actualizator semantic. p. iar propoziţia (2) e completivă.

b) … că are să mai dea ochii vreo dată cu Moartea se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. În această frază ne va interesa raportul dintre propoziţia (5). E autor de teatru5… (T. PS 2 completivă Fraza (9) Când îl cred poet1.32 Vasile BAjUREANU E sesizabil faptul că verbele predicate din propoziţiile (1) şi (3) se află în relaţie de antonimie lexicală. Situaţia aici poate fi declarată similară cu cea din fraza (8). deoarece valoarea concesivă a blocului prevalează asupra celei temporale datorită opoziţiei despre care am vorbit mai sus. Când au stabilit3 că e romancier4. se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. el e autor de teatru. Propoziţia (3) temporală. Schematic această frază va avea o configuraţie analogă cu cele precedente: PS 3 PS 1 Temp. Evident că predicatele nominale din (4) şi (5) se află într-un raport de opoziţie semantică. (4) – completivă faţă de (3). A se compara: a) Şi când nici nu visa Ivan. iar situaţia în mod explicit poate fi redată în acest segment al frazei în felul următor: …deşi au stabilit că el e romancier. de asemenea. (3) şi (4). Arghezi. propoziţiile (1) şi (2) şi raportate la propoziţia principală (3) nicidecum nu pot satisface actul comunicativ-informativ. iar propoziţia (5) – principală. Blocul format din propoziţia (1) temporal-concesivă plus subordonata ei completivă (2) se subordonează propoziţiei principale (3). dar numai cuplul nedezmembrat format din propoziţia (1) şi (2) poate fi raportat logic şi gramatical la propoziţia principală (3) a frazei. e sinsemantică şi necesită compliniri în . dar se trezeşte cu dânsa faţă în faţă. datorită negaţiei şi respectiv între ele (propoziţiile) se stabileşte un raport de opoziţie (adversativ): Nu visa Ivan să dea ochii vreo dată cu Moartea. Am observat că ambele invariante (a şi b) sunt incapabile a ne conduce spre o analiză logică a faptelor de limbă ca să nu mai vorbim de pătrunderea în sensul exprimat în mod parţial explicit al acestei fraze. Luate separat.131). Propoziţia (3) având ca predicat verbul a stabili. el e romancier2.-conc. formînd astfel un bloc sincretic numit concesiv-temporal. PT.

luate separat. având ca regentă propoziţia circumstanţială care e subordonată celei principale din frază. Această frază după structură e similară cu cele precedente. materialul cercetat în acest studiu ne permite să deducem că în plan structural în componenţa blocurilor sincretice (cauzal-temporale. sunt sinsemantice. diferă numai tipul propoziţiei circumstanţiale (2) care trebuie considerată cu certitudine condiţională. PS 3 completivă Aşadar. Schema: PP 1 PS 2 Cond. deoarece fraza are un caracter generalizator. În plan semantic trebuie menţionat că semnificaţia dominantă a blocului o comportă anume completiva din componenţa lui. când ar şti omul 2 ce-ar păţi3. formând împreună un bloc concesiv-temporal subordonat propoziţiei principale (5). dinainte s-ar păzi4 (I. Segmentul analizat poate fi încadrat în schema: PS 5 PS 3 Temporală PS 4 completivă Bloc condiţional-atributiv Fraza (10) Apoi dă.-atr. 179). concesivtemporale şi circumstanţial-atributive) intră numaidecât o propoziţie completivă. care conţine informaţia de bază „solicitată” de propoziţia principală de la întreg blocul. Aceasta se întâmplă din cauză că propoziţiile sincretice subordonate principalei. iar complinirea cerută de ele e realizată de o completivă. p. pe care îl .Unele aspecte semantico-funcţionale ale blocurilor sintactice 33 acest plan pe care le conţine subordonata completivă (4). Creangă. cumătră 1. Blocul format din propoziţiile (2) şi (3) trebuie luat drept condiţionalatributiv.

c. p. 72. nr.. 12. на соискание уч.. p. 1956. trebuie calificată drept bloc sincretic cu valori semantice respective. Коммуникативная функция и структура языка.. vol. М. subordonat propoziţiei principale din fraza în care funcţionează. 93.И. степ. Синтакса ши семантика. 9. Оп.. 1974. 5. 121. Колшанский Г. М. Кишинэу. Aceasta are loc din motivul că subordonatele circumstanţiale conţin verbe predicate cu un sens lexical bine individualizat şi nu necesită actualizatori semantici suplimentari. c.34 Vasile BAjUREANU subordonează printr-o recţiune puternică. В. Idem. Bucureşti. 1958. 9. Избранные работы по языкознанию и фонетики. чит. A. şi alte tipuri de blocuri sincretice în care propoziţia completivă lipseşte din componenţa lor. Acest tip de blocuri are următoarea tipologie: PS circumstanţială + PS completivă = Bloc sincretic Există. în baza constatărilor efectuate. după cum am observat. Оп. R. Graur Al.. 4. acestui tip de blocuri îi putem deduce următoarea definiţie: Unitatea sintactică formată dintr-o propoziţie subordonată circumstanţială şi una completivă subordonată celei circumstanţiale ce constituie un tot întreg semantic şi funcţional. A. чит. – Studii de gramatică. Чобану А. Op. Языковая система и речевая деятельность. c.ф. И. И. 8. Щерба Л. 11. п. п. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Ленинград. constituind nucleul semantic şi funcţional al acestuia. 21. Чобану А. 28-29. Чобану А. în schimb. 2. 10. Coteanu I. cit. В. Ленинград. дисс. L. În legătură cu subordonatele explicative. В. 1984. Pentru o sintaxă a propoziţiilor principale. . Дудковская Л. propoziţia completivă e prezentă în componenţa blocului propoziţiilor principale.. п. Щерба Л. 7. 1985. făcându-l apt a subordona blocul sincretic circumstanţial.н. Cинтакса ши семантика. 143. p./ Автореф. 6. 92. Trandafir Gh. I. 56. Причинно-следственные отношения в сложном предложение и тексте. Pe baza materialului faptic cercetat şi analizat. 3. 1960.69. 4. с. к. Плотников Б.

35

ÎNTEMEIEREA PRIN CUVÂNTUL ARTISTIC ANA BANTOŞ Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie Se ştie că modernizarea literaturii, după ce a fost anunţată de simbolism, intervine în forţă în primele decenii ale secolului al XX-lea, mai exact, în anii primului război mondial şi că, în peisajul literar românesc, a fost întreruptă brutal după cel de al doilea război mondial. Cred că nu este eronat să afirmăm că bulversarea pe plan mondial, care s-a manifestat plenar şi pe tărâmul artelor, a durat până la căderea zidului Berlinului şi nu a luat încă sfârşit. Iată de ce pentru a explicita situaţia literaturii în ansamblu, sau luată pe autori separat, este necesar să abordăm lucrurile dintr-o perspectivă temporală amplă. Cu atât mai mult că nu dispunem încă de o istorie a ideii de modernism în spaţiul românesc iar modelul propus de Hugo Friedrich, în Structura liricii moderne, ţine în special de „modernismul înalt”, fără ca autorul să ia în consideraţie atitudinea antimodernă care apare, adesea, chiar în scrierile autorilor celor mai modernişti. În peisajul literar românesc, istoricii literari au constatat faptul că cele mai contradictorii opţiuni coexistă, în raporturile „generaţiei ’27” (C. Noica, E. Cioran, N. Ionescu, P. Comarnescu) cu modernismul. Iar în anii ’50, când are loc revenirea la suprafaţă a modernismelor, constrânse un timp la o existenţă subterană, caracterul distinctiv al modernismului reactualizat este oarecum diferit faţă de modernismul interbelic. Interpretat şi reinterpretat din perspectiva diverselor fenomene ce s-au „aşezat” între timp în literatură, modernismul astăzi continuă să se afle în obiectivul unor disocieri în plină desfăşurare. Studiilor lui Adrian Marino, Matei Călinescu, Nicolae Manolescu, Mircea Cărtărescu, Th. Codreanu, I. B. Lefter, Gh. Crăciun, Al. Muşina li se adaugă multiple disocieri, de multe ori tangenţiale doar, în presa periodică. O antologie în 2 volume Modernismul literar românesc în date (1880-2000) şi texte (1880-1949) (Editura Institutului Cultural Român, Bucureşti, 2008) de G. Omăt e pe măsură să creeze noi facilităţi de interpretare, astfel încât vor apare în continuare şi alte investigaţii ale literaturii româneşti din Ţară şi din R. Moldova, prin prisma modernismului. De precizat că, refăcută de către neomodernişti, relaţia literaturii române cu modernismul a funcţionat, în peisajul din România, diferit de felul cum s-au derulat lucrurile în sânga Prutului, unde orice mişcare de apropiere de fenomenele modernismului occidental era calificată drept aderare la concepţiile burgheze despre artă şi literatură, drept trădare a ideologiei comuniste şi a intereselor luptei de clasă. Toate distorsionările ce s-au produs în interpretarea fenomenelor literare româneşti contemporane pe ambele maluri ale Prutului urmează deci să fie analizate pe îndelete, abia de aici încolo. Între acestea se află şi dubla reacţie faţă de poezia lui Grigore Vieru: de o parte, exaltarea metaforizantă,

36

Ana BANTOŞ

de cealaltă, iritarea, care vizează în mod special genul poeziei patriotice, poezia inspirată de suferinţele istorice, reacţii care au şi ele legătură directă cu felul cum a fost şi mai este percepută corelaţia tradiţionalism – modernism în peisajul nostru literar, mai exact spus, cu o percepţie, de multe ori superficială a fenomenelor. Ţinând cont de „glisajele şi bizareriile de receptare din interiorul scenei noastre literare”, Daniel Cristea-Enache, spre exemplu, consideră că e de discutat asupra etichetei de „sămănătorist” (varianta „păşunist”) aplicată lui Grigore Vieru şi mai tuturor poeţilor universului rural: „Sămănătorismul este convenţional, decorativ, exterior, aproape automatic în decupajul unui paradis al satului. Imaginile sunt fixate printr-un simbolism diminuat, univoc, iar nuanţele de culoare creativă lipsesc. Textele păşuniste sînt nişte pagini de album, scrise de versificatori neaoşi pentru ipostazele româneşti ale nobilelor costumate, din plictiseală, în păstoriţe din Arcadia. Şi verosimilitatea, şi autenticitatea lipsesc din producţiile sămănătoriste, în timp ce artificialitatea domină, de la un capăt la celălalt, procesul constituirii „literare” [1, p. 89]. Cred că abordarea cea mai justificată a creaţiei lui Grigore Vieru este anume din perspectiva verosimiltăţii şi a autenticităţii poeziei. Perspectiva aceasta implică, fără doar şi poate, câteva momente cheie, precum „abandonarea“ viziunii proletcultiste asupra literaturii, reînvierea modelului poetic autohton prin redescoperirea tradiţiei, redeschiderea orizontului universal, redescoperirea lirismului, „repromovarea” eului poetic, într-un cuvânt, reafirmarea conştiinţei poetice. Toate acestea se subordonează asimilării din mers a modernismului, care în context basarabean este chiar mai complex şi mai complicat, ţinându-se cont nu doar de izolarea de matricea firească a literaturii româneşti, dar şi de faptul că limba română aici s-a aflat timp de două secole „sub cnutul deznaţionalizării” (Th. Codreanu). Predilecţia pentru sensul estetic, cultul formei, rafinamentul limbajului si al construcţiei, caracteristicile mai importante ale poeziei moderne se află, fără doar şi poate în obiectivul celor mai mulţi poeţi basarabeni şaizecişti, însă limba ca mărturie a ceea ce este poetul prevalează. Ea are conotaţiile sale aparte, pe care poezia lui Vieru le reflectă în mod eshaustiv, fără a neglija diferenţele de vârstă ale cititorilor: de la versuri dedicate copiilor, gen Pe ramal verde tace, până la memorabila, În limba ta, Vieru, potrivit opiniei lui Th. Codreanu, promovează în arta sa simţul limbii ca logos iar nu ca beţie: „Ceea ce Grigore Vieru a făcut pentru renaşterea limbii române în Basarabia este echivalentul modelului eminescian de limbă română semnalat de Titu Maiorescu” [2, p. …]. „Limba este un bun într-un sens mai originar. Ea dă garanţie, adică oferă certitudinea că omul poate să fie ca fiinţă ce aparţine Istoriei. Limba nu este o unealtă disponibilă, ci acea proprietate (Ereignis) care dispune de cea mai înaltă posibilitate a fiinţei omului. Trebuie să ne asigurăm mai întâi de această esenţă a limbii, pentru a înţelege cu adevărat domeniul în care operează poezia şi, în felul acesta, poezia însăşi”, scrie Martin Heidegger, punând accentul pe funcţia decisivă a limbii în definirea esenţei poeziei sau în ctitorirea ei. Amintim că în eseul său Hölderlin şi esenţa poeziei Heidegger, căutând răspuns la întrebarea „Cum survine în Istorie (geschieht) – limba?”, porneşte de la plasarea, de către Hölderlin, a oamenilor în dialog („De când suntem un dialog, – scrie

Întemeierea prin cuvântul artistic

37

el”), precizând că „aceasta însă nu este doar o modalitate de împlinire a limbii, ci abia prin dialog limba devine esenţială. Ceea ce numim îndeobşte limbă, adică un set de cuvinte şi reguli de înlănţuire a cuvintelor, este doar o suprafaţă a limbii”. Mai departe Heidegger îşi urmează demonstraţia arătând că în procesul dialogului vorbirea mediază o ajungere la fiinţa celuilalt. [3, p. 228]. Vom menţiona că în acelaşi mod putem explica şi pledoaria lui Vieru pentru aproapele său, ajungerea la fiinţa celuilalt prin intermediul valorilor estetice dovedindu-se a fi un proces anevoios în contextul literaturii din Basarabia, proces care aici ţine de adevărul fiinţei. Starea de apropiere, aproapele în cazul lui Grigore Vieru îşi are sorgintea în dorinţa de a depăşi „rinocerizarea” şi a reface comuniunea spirituală a existenţei umane, după alte criterii decât cele promovate de ideologia comunistă. Cred că anume în acest sens trebuie înţeleasă una din cărţile sale de poezie întitulată Aproape. În paranteză, drept argument, aş aminti primul său autograf pe această carte adresat familiei mele: Cu sufletul aproape de sufletul dumnealor. Sentimentul, în conformitate cu opinia lui Heidegger, are menirea de a-l face pe om să se găsească pe sine, mai mult decât să afle ceva din afara sa. Când Grigore Vieru le spunea studenţilor de la Facultatea de Litere a Universităţii de Stat, la una din întâlnirile cu ei, că orice s-ar întâmpla, să nu uite că au suflet, el îi orienta nu spre a deveni nişte sentimentali romantic (între altele, Vieru era categoric împotriva romantismului, şi din motivul că în contextul literaturii ex-sovietice acesta se asocia funcţiei proletcultiste de proslăvire a „socialismului înalt dezvoltat”), ci spre ceea ce în perspectivă heideggeriană înseamnă situarea afectivă într-un loc din lume ocupat de propria lor fiinţă. „Cine este omul?, – se întreabă Heidegger, analizând poezia lui Hölderlin şi răspunde: – Cel care depune mărturie de ceea ce este el”, menţionând că „a depune mărturie înseamnă, pe de o parte, a aduce la cunoştinţă, dar în acelaşi timp înseamnă a-şi asuma răspunderea, în actul aducerii la cunoştinţă, pentru ceea ce a fost adus la cunoştinţă”. „Cel care sânt”, din perspectivă viereană, ca şi „Sânt verb”, în optica lui Liviu Damian, colegul său de generaţie, sunt două titluri de volume care deschid o altă perspectivă în poezia basarabeană. Damian, în una din poeziile sale, va face trimitere directă la Hölderlin şi dezlegarea târzie a acestei trimiteri este relevantă în acelaşi context explicat şi de Heidegger, care întrebându-se în continuare în eseul mai sus menţionat „Dar ce trebuie omul să mărturisească?”, răspunde astfel: „Apartenenţa sa la pământ. Această apartenenţă constă în aceea că omul este moştenitor al lucrurilor toate şi cel care învaţă de la toate. Însă lucrurile se află în conflict. Ceea ce le desparte, prin aceasta unindu-le totodată, este numit de Hölderlin «intimă fervoare» (Innigkeit). Mărturisirea apartenenţei la această intimă fervoare survine prin crearea unei lumi şi înălţarea ei, precum şi prin distrugerea acelei lumi şi pieirea ei”. Mărturisirea survine din libertatea deciziei, consideră Heidegger, libertate care „se înstăpâneşte asupra necesarului şi se supune coeziunii pe care o instituie o exigenţă superioară”. Că anume aşa stau lucrurile în ceea ce priveşte instituirea unei exigenţe superioare în creaţia poeţilor basarabeni amintiţi am demonstrat-o într-un studiu Doi poeţi mărturisitori, în care am analizat creaţia lui Vieru în paralel cu cea a lui Mateevici, (vezi: vol. Grigore Vieru, poetul.

38

Ana BANTOŞ

Chişinău: Ştiinţa, 2010, p. 107-116) şi unde am disociat tranziţia de la memorie la istorie. Drept dovadă că punctul de vedere expus atunci este justificat, iată ce susţine şi Heidegger în acelaşi sens: „Calitatea de mărturisitor al apartenenţei la fiinţare în totalitatea ei, survine ca Istorie. Însă, – precizează el, – ca Istoria să fie posibilă, omului i-a fost dată limba. Ea este un bun al omului” [3, p. 225]. Limba pentru poeţii basarabeni, face parte din valorile spirituale care trebuiau recuperate, în dimensiunea lor adevărată, altele fiind scriitorii clasici, folclorul, credinţa. Să nu trecem cu vederea faptul că moderniştii adevăraţi au pledat pentru însuşirea valorilor trecutului. Aici se cuvine să amintim şi opiniile unor inovatori ai poeziei moderne, precum T. S. Eliot, bunăoară, care scria: „Cineva a spus: „Scriitorii trecutului sânt departe de noi pentru că noi ştim cu mult mai mult decât ei”. Tocmai: îi ştim pe ei” [4, p. 208]. În acelaşi sens se exprima şi Apollinaire, dar şi A. Compagnon în cartea sa, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes. (Editura Art, Bucureşti, 2008). Se impune precizarea că însuşirea valorilor trecutului într-un spaţiu în care acestea din urmă au fost ţinute la index timp de o jumătate de secol este un caz aparte şi necesită a fi investigat cu un instrumentar ne tradiţional. Înseamnă, de fapt, că scriitorii găseau căile ocolitoare sau recurgeau la metode subversive. Este relevant în acest sens felul în care Vieru reface corelaţia cu poezia clasică, prin Eminescu. Când poetul contemporan cu noi i se adresează iubitei: Dragă, o tee!, el împleteşte modul de percepţie estetică eminesciană de o aşa manieră, încât orice s-ar întâmpla, pe plan politico-social, Eminescu rămâne prin poezia lui Vieru. Sub semnul lui Eminescu poezia basarabeană va reface şi drumul spre alte valori ale trecutului, spre folclor. Menţionăm că Vieru reface drumul spre creaţia populară la modul eminescian. De reţinut că, înainte ca poezia lui Vieru să contribuie în mod esenţial la consolidarea identităţii româneşti a basarabeanului, trebuie avut în vedere faptul că Vieru a contribuit nu mai puţin la ctitorirea în sensul în care vorbea Martin Heidegger despre Hölderlin: „Ctitoria fiinţei este legată de semnele zeilor. Iar cuvântul poetic nu este totodată decât interpretarea „vocii poporului”. Acesta este numele pe care Hölderlin îl dă legendelor prin care un popor îşi aminteşte de apartenenţa sa la fiinţare în totalitatea ei. Dar această voce se scufundă adesea în tăcere şi osteneşte în sine însăşi. Ea nici nu are de fapt putinţa să spună, prin ea însăşi doar, ceea ce este autentic, ci are nevoie de cel care o interpretează” [3, p. 235-236]. În fond, poetul Grigore Vieru exprimă vocea interioară a poporului său, voce care pe un segment de timp, în anii postbelici, a avut un diapazon redus. Iată de ce Grigore Vieru e tentat să creeze un univers primar, având la bază sufletul popular, prin intermediul căruia va releva conştiinţa de sine, precum şi un anumit sentiment al solidarităţii umane, axat pe valorile simple ale vieţii. „Asemenea lui Goga inerpretat excepţional de G. Călinescu, Grigore Vieru ilustrează o categorie estetică paradoxală”, – scrie Daniel CristeaEnache. – „Un nou poet al pătimirii naţionale, o funcţie poetică şi identitară bine precizată a comunităţii în pericol de mankurtizare ajunge să practice un lirism de o factură specială. Un lirism care se centrează pe elemente anistorice, general-umane, şi pe situaţii chinuitor desprinse de contextul lor, pentru a redeveni fundamentale” [1, p. 89].

Întemeierea prin cuvântul artistic

39

Optimismul său dătător de libertate interioară, face posibilă armonia originară spre care tinde autorul, nutrind nostalgia limbajului primordial. De acolo, din sfera profundă a trăirii simple, aproape arhaice, din exilul interior, poetul, aflat în căutarea rădăcinilor strămoşeşti, se pronunţă contra limbajului de lemn. Acesta este înlocuit de limbajul simţurilor, al fervorii intime, al simplităţii concepute ca un fir al Ariadnei în măsură să înlesnească redescoperirea drumului pierdut către poezia autentică. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Daniel Cristea-Enache, Funcţia Vieru, în revista Convorbiri literare, Nr. 10 (166) 2009; 2. Codreanu Theodor, Zece argumente pentru intrarea în canonul literar a lui Grigore Vieru, LA, nr. 44; 3. Heidegger Martin, Originea operei de artă, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995; 4. Eliot T. S., Tradiţia şi talentul personal, în vol. Romulus Bucur, Alexandru Muşina, Antologie de poezie modernă. Poeţi moderni despre poezie, Editura „Leca Brâncuş”, Bucureşti, 1997.

40

SENSUL ENUNŢULUI – CONSTRUCŢIE SEMANTICĂ, SINTACTICĂ, PRAGMATICĂ ION BĂRBUŢĂ Academia de Ştiinţe a Moldovei, Institutul de Filologie 0.1. Articolul de faţă are ca obiectiv descrierea regulilor pragma-semantice ale construcţiei enunţului, scopul urmărit fiind modelarea procesului de constituire a semnificatului global al enunţului. În special, se va analiza efectul diverselor componente ale actului comunicativ asupra producerii şi receptării enunţurilor, atât sub aspectul structurii, cât şi al semnificaţiei acestora. 0.2. Este bine cunoscut faptul că diverse doctrine lingvistice au elaborat modele ale enunţului în care acesta este descris sub diverse aspecte. În cele ce urmează ne vom opri asupra a două dintre ele. Modelul propus de tradiţia lingvistică structuralistă prevede descrierea unităţilor sintactice sub două aspecte: descrierea semnificaţiei unităţilor date şi a elementelor lor componente şi descrierea mijloacelor de limbă folosite pentru realizarea acestora. Este vorba de o interpretare a enunţului prin corelarea celor două planuri: planul conţinutului şi cel al expresiei. Deşi oferă o posibilitate a înţelegerii clare a modului de structurare a enunţului, analiza bazată pe corelaţia semnificaţie – mijloace de exprimare nu este totuşi în măsură să ne ofere o imagine completă şi adecvată a acestei unităţi comunicative, mai ales, sub aspectul utilizării enunţului în situaţiile reale de comunicare. În cadrul acestui model, enunţul este definit prin indicarea trăsăturilor structurale definitorii, însă mai puţin sau aproape deloc prin felul în care se construieşte de către emiţător şi este decodificat de receptor. În aceste condiţii, trebuie să observăm că modelul dat are un caracter unilateral şi nu oferă posibilitatea descrierii întregului spectru de aspecte caracteristice enunţului în calitatea sa de unitate comunicativă de bază. În consecinţă, o serie de probleme legate de actul de producere şi de funcţionare a enunţului în cadrul schimburilor verbale rămân neclarificate. 0.3. După cum se ştie, multă vreme lingvistica a ignorat comunicarea verbală, lingviştii fiind preocupaţi de modul de organizare a sistemului limbii. Astăzi lingviştii abandonează lingvistica codului pentru o lingvistică axată pe comunicare şi studiază legile care reglementează utilizarea limbii în procesul de interacţiune verbală în cadrul actelor de limbaj. Având în vedere faptul că enunţul se realizează în cadrul unui act de vorbire, modelul de orientare structuralistă, în care enunţul este descris doar ca succesiune de „poziţii sintactice” [1, p. 23], prezintă o imagine incompletă a acestei unităţi comunicative. Un model de descriere a structurii semanticosintactice a enunţului care deschide o perspectivă mai largă este propus de lingvistica enunţării, adică de pragmatică. Modelul în cauză prevede interpretarea enunţului nu doar în calitate de structură dotată cu semnificaţie, ci şi ca mijloc folosit de emiţător, într-un context comunicativ dat, pentru

Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică

41

realizarea unei intenţii comunicative. Datorită acestui fapt, modelul de orientare pragmatică permite examinarea modalităţii de funcţionare a enunţului în procesul complex al comunicării verbale. Entitatea de la care porneşte analiza pragmatico-situaţională a enunţului este actul enunţării. După E. Benveniste, enunţarea (sau activitatea de limbaj) este o punere în funcţiune a limbii. Din acest punct de vedere, enunţul este definit drept act individual de folosire concretă a limbii [2, p. 196]. În acelaşi timp, încercarea de a studia această „punere în acţiune” se loveşte de o serie de probleme determinate de faptul că singurele lucruri sesizabile legate de enunţare sunt componentele implicate în enunţare şi enunţul (produs, rezultat al enunţării). Prin urmare, descrierea componentelor de semnificaţie ale enunţului presupune examinarea elementelor situaţiei de enunţare, ceea ce ar permite descoperirea reflexului pe care îl au ele în structura semantico-sintactică a enunţului. În acest caz, aspectul cel mai important pe care îl implică interpretarea enunţului din perspectivă pragmatică este stabilirea relaţiilor dintre elementele actului de limbaj şi componentele semantico-sintactice ale enunţului, căci, după cum scrie, pe bună dreptate, L. Ionescu-Ruxăndoiu, „diversele componente ale enunţului se raportează cu necesitate la diversele componente ale situaţiei în care sunt folosite” [3, p. 27]. 0.4. După cum demonstrează studiile în care enunţul şi componentele sale semantice sunt abordate dintr-o perspectivă pragmatică, între enunţ şi activitatea de enunţare există o legătură strânsă. Tipul dat de relaţie se manifestă prin faptul că „structura enunţului reflectă particularităţile fiecărui context comunicativ”, acestea de la urmă fiind actualizate în cadrul enunţului prin diverse mărci ale activităţii de enunţare [2, p. 196]. În felul acesta, analiza pragmatico-situaţională a enunţului necesită întâi de toate examinarea actului de vorbire şi precizarea elementelor constituente ale acestui act. Procesul de comunicare se constituie din acte de limbaj. Actul de limbaj este definit drept unitate elementară a comunicării care asigură transmiterea unui mesaj prin intermediul limbii de la un comunicant la altul. Dintr-o perspectivă integratoare, actul de limbaj este segmentul de comunicare interumană care leagă toate elementele procesului comunicativ. Elementele acestea sunt următoarele: 1) participanţii la situaţia de comunicare: vorbitorul şi interlocutorul, 2) mesajul (textul), 3) codul, 4) contextul, 5) evenimentul desemnat şi 6) situaţia de comunicare (sau situaţia de discurs). Interacţiunea verbală dintre cei doi participanţi şi corelarea acestui proces de comunicare cu celelalte elemente ale actului de limbaj sunt bine cunoscute din studiile care abordează problema în cauză de aceea nu ne vom opri aici asupra lor. 0.5. Cât priveşte implicarea lor în procesul de constituire a semnificatului global al enunţului, componentele actului de limbaj au o pondere diferită. Astfel, dacă luăm în considerare corelarea fiecărei variabile comunicaţionale (evenimentul desemnat, situaţia de comunicare, emiţătorul, receptorul etc.) cu componentele semantice ale enunţului, cele dintâi se grupează în următoarele două clase: I. evenimentul comunicat prin enunţ (ce se spune) şi II. contextul comunicativ (în ce context se spune). Evenimentul comunicat prin enunţ reprezintă un fragment din realitate (eveniment, fenomen, stare de lucruri, caracteristică a unui obiect ori a unei clase de obiecte) descris prin intermediul enunţului.

42

Ion BăRBUţă

Mult mai numeroase sunt componentele care constituie contextul enunţării, acesta fiind alcătuit din: 1) situaţia enunţării şi 2) factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor şi interlocutor. Situaţia enunţării este un component de natură complexă. Coordonatele situaţionale de bază ale enunţării sunt: a) cei doi poli ai comunicării (participanţii la interacţiunea comunicativă): emiţătorul (cine spune) şi receptorul (cui i se spune) şi b) circumstanţele comunicării: locul comunicării (unde se spune) şi momentul comunicării (când se spune). Cea de a două componentă a contextului comunicativ cuprinde ansamblul de factori care derivă din interacţiunea dintre locutor şi interlocutor în cadrul actului de vorbire. Factorii în cauză sunt determinaţi de starea emotiv-informaţională a celor doi protagonişti ai actului de comunicare. Printre aceştia se numără: – intenţiile comunicative (ce urmăreşte emiţătorul), – scopul urmărit de locutor (cu ce scop se spune), – atitudinea locutorului faţă de cele enunţate (cum se spune), – efectul enunţării frazei asupra interlocutorului (care este reacţia interlocutorului), – fondul comun de cunoştinţe (ce ştiu în comun cei doi interlocutori), – contextul verbal (în ce context apare enunţul respectiv) etc. Unii dintre aceşti factori sunt legaţi de emiţător, alţii de receptor. Astfel, locutorul este cel care urmăreşte realizarea, în cadrul situaţiei de discurs, a unei intenţii comunicative şi îşi manifestă atitudinea faţă de cele enunţate. În legătură cu interlocutorul putem urmări efectul enunţării textului asupra acestuia. Există şi o a treia categorie de factori, care ţin atât de emiţător, cât şi de receptor. Printre acestea se numără fondul de cunoştinţe comun interlocutorilor. Văzute din perspectiva enunţării, componentele actului de limbaj ar putea fi prezentate, într-o formă schematică, în felul următor.
Componentele actului de limbaj implicate în enunţare I. evenimentul comunicat prin enunţ II. contextul comunicativ (universul de discurs) 1. situaţia enunţării 2. factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor şi interlocutor │ • intenţiile comunicative • scopul urmărit de locutor • atitudinea locutorului faţă de cele enunţate • efectul enunţării frazei asupra interlocutorului • fondul de cunoştinţe comun celor doi comunicanţi • contextul verbal

a) participanţii la interacţiunea comunicativă │ • emiţătorul • receptorul

b) circumstanţele comunicării │ • locul comunicării • momentul comunicării

0.6. Analiza semantico-pragmatică a enunţului relevă că în structura acestuia se întâlnesc componente ale căror valori pot fi explicate într-un mod adecvat doar dacă se urmăreşte implicarea în procesul de producere a enunţului a componentelor actului de limbaj. Astfel, pornind de la corelarea componentelor

Sensul enunţului – construcţie semantică, sintactică, pragmatică

43

semantice din structura enunţului cu variabilele contextului comunicativ, delimităm următoarele trei tipuri de componente: a) componente semantice care se datorează raporturilor stabilite între enunţ şi situaţia denotată (referentul); b) componente semantice determinate de raporturile stabilite între cei doi interlocutori, precum şi între enunţ şi utilizatorii lui; c) componente semantice care derivă din raporturile stabilite între enunţ şi situaţia enunţării. 0.7. În acelaşi timp, este bine ştiut că latura de conţinut a enunţului reprezintă o entitate ce se caracterizează prin suprapunerea mai multor straturi de informaţie [4, p. 864]. Deşi denotă o mare diversitate, aceste straturi de informaţie care constituie sensul enunţului pot fi grupate în următoarele trei tipuri: a) informaţia descriptivă, cuprinde componentele de semnificaţie care descriu starea de lucruri din realitate desemnată prin enunţ; b) informaţia comunicativ-interacţională, cuprinde componentele de semnificaţie privitoare la interacţiunea dintre locutor şi interlocutor, la relaţia stabilită între emiţător şi realitatea desemnată şi la relaţia emiţător – conţinutul celor enunţate; c) informaţia de natură deictică, include componentele de semnificaţie ce reflectă coordonatele situaţiei de discurs: participanţii la dialog, locul şi timpul enunţării. Aşadar, pornind de la aspectul codificat, latura de conţinut a unui enunţ se defineşte prin următoarele trei caracteristici esenţiale: 1. referenţialitate (enunţul comportă o referinţă la o anumită stare de lucruri), 2. intenţionalitate (enunţul conţine informaţii determinate de scopul comunicativ urmărit de locutor) şi 3. Situaţionalitate (enunţul cuprinde în structura sa informaţii care evocă situaţia de enunţare, informaţii determinate de datele concrete ale situaţiei de comunicare). Acestea sunt componentele de bază delimitate în structura semnificatului unui enunţ. În legătură cu ele s-ar putea face unele constatări. Ceea ce trebuie menţionat, în primul rând, este faptul că între componentele actului de limbaj şi componentele de semnificaţie ale enunţului există o anumită corelaţie, care ar putea fi prezentată cu ajutorul tabelului de mai jos.
Componentele actului de limbaj implicate în enunţare I. evenimentul comunicat prin enunţ II. contextul comunicativ: 1) factorii datoraţi interacţiunii dintre locutor şi interlocutor (intenţiile comunicative, atitudinea locutorului faţă de cele enunţate, efectul asupra interlocutorului) 2) situaţia enunţării Tipuri de informaţii din cadrul enunţului informaţia descriptivă informaţia comunicativinteracţională informaţia de natură deictică Trăsăturile enunţului referenţialitate intenţionalitate

situaţionalitate

În al doilea rând, ceea ce trebuie avut în vedere în legătura cu straturile date de semnificaţie este faptul că unele dintre ele înglobează mai multe valori. Este vorba, în special, de componenta comunicativ-informaţională, care este cea mai amplă sub aspectul valorilor înglobate, valori care se definesc printr-o mare diversitate.

44

Ion BăRBUţă

Este de la sine înţeles că în limitele unui articol nu poate fi vorba de o prezentare desfăşurată a componentelor date, de aceea aici ne vom limita doar la o prezentare schematică a acestor componente şi a nivelurilor cuprinse de către fiecare dintre ele. Tipurile de informaţie delimitate în cadrul enunţului şi straturile de semnificaţie cuprinse de către acestea le prezentăm cu ajutorul tabelului de mai jos.
Caracteristicile enunţului Referenţialitatea Tipuri de informaţii din componenţa enunţului 1. Informaţia factuală sau descriptivă (reprezintă descrierea unui eveniment) 2. Informaţia comunicativinteracţională a) Emiţător – Receptor informaţia (inter) acţională (corespunde forţei ilocuţionare a enunţului) b) Emiţător – Realitate c) Emiţător – Enunţ informaţia comunicativă sau discursivă (privitoare la organizarea informaţiei factuale şi a celei interacţionale componentele de semnificaţie care asigură ancorarea enunţului în situaţia de comunicare Straturile de semnificaţie Nivelul semnificaţiilor sintactice referenţial-

a) Nivelul semnificaţiilor comunicativpragmatice. Scopul comunicativ b) Aspectul ilocuţionar. Componenta ilocuţionară a actului de vorbire Modalitatea a) Nivelul semnificaţiilor logicosintactice. Predicativitatea b) Nivelul semnificaţiilor comuni-cativsintactice. Nivelul organizării tematice c) Nivelul semnificaţiilor discursivpragmatice e) Aspectul afectiv-expresiv Categoria localizării situaţionale. Deixisul

Intenţionalitatea

Situaţionalitatea

0.8. În continuare vom ilustra constatările privind componentele semantice ale enunţului şi regulile semantice ale construcţiei enunţului analizând câteva exemple. 0.9. S-a spus deja că fiecare enunţ conţine în structura sa semantică informaţia despre o stare de lucruri din realitate, care poate fi un eveniment, un fenomen sau o caracteristică a unui obiect ori a unei clase de obiecte. Informaţia dată constituie structura referenţială a enunţului. Termenul folosit în această lucrare pentru desemnarea structurii denotative a enunţului este cel de nivel referenţial. Trăsătura de bază a nivelului în cauză este faptul că el reprezintă conţinutul care poate fi corelat cu evenimentul din realitate descris în enunţ. Astfel, prin acest nivel enunţul „trimite”, „se raportează” la o anumită stare de lucruri, la un anumit eveniment din realitate. Trebuie notat că cel mai îndeaproape de cercetarea acestui nivel s-au ocupat teoriile care vizează structura actanţială a verbelor şi gramatica cazurilor, care este o variantă ameliorată a teoriei generative standard. Iată cum ar putea fi descris în termenii structurilor actanţiale nivelul referenţial al următoarelor enunţuri:
Copiii aleargă. Păsările cântă. Soarele este fierbinte. În sală este multă lume. ţăranii ară pământul. Elevul scrie o compunere. Agent – Proces Agent – Proces Temă – Caracteristică Temă – Existenţa – Loc Agent – Proces – Obiect Agent – Proces – Obiect

Sensul enunţului – construcţie semantică. Cred că p. Prima interpretare este prea largă şi deci inacceptabilă din punctul nostru de vedere. După cum se ştie. caracteristica. 1. p. volitivă sau evaluativă a vorbitorului faţă de stările de lucruri. Pornind de la această distincţie funcţională. nu ne permite să elucidăm specificul fiecăreia dintre aceste categorii. deşi agentul apare frecvent în calitate de subiect. nivelul referenţial: Pacient – Proces – Agent nivelul predicativ: Subiect – Predicat Analizând aceste enunţuri. el nu este unicul participant care poate fi utilizat în această postură. Din studiile de specialitate se ştie că această categorie cunoaşte diverse interpretări. trebuie adăugat că. însuşirea care se atribuie subiectului. lupul. prin care se înţelege rolurile implicate de verbul predicat. Vânătorul a împuşcat un lup. Pesemne p. ceea ce se schimbă este doar perspectiva de prezentare a evenimentului la nivelul structurii predicative. O altă categorie distinsă în cadrul structurii semantico-sintactice a enunţului este modalitatea. sintactică. aşadar. adică pacientului. descrise prin enunţ [4. vorbitorul selectează pentru poziţia de subiect al enunţului unul dintre participanţii la eveniment. Desigur că p. incluzând predicatul semantic şi actanţii. Următorul component semantic al enunţului este nivelul predicativ.1.. Într-o altă interpretare. iar predicatul. constatăm că în ambele cazuri agentul este vânătorul. în categoria predicativităţii sunt incluse modalitatea şi categoria localizării situaţionale. agentul. În acest caz. 1. Anume această de la urmă interpretare o vom accepta în studiul de faţă. b) valori privind intenţia şi gradul de . de regulă. Modalitatea cuprinde următoarele tipuri de valori: a) valori legate de gradul de cunoaştere a realităţii descrise (atitudinea cognitivă): Vine. b) atribuirea unei caracteristici subiectului prin intermediul predicatului. pragmatică 45 După cum putem observa fiecare dintre aceste structuri se defineşte printr-un număr anumit de constituenţi.0. o funcţie denotativă. 673]. Este o categorie subiectivă care exprimă atitudinea cognitivă. Rolul de subiect în cadrul nivelului predicativ poate fi atribuit şi participantului pasiv. o funcţie comunicativă. de fapt. ceea ce. (P) → Ştiu că p. Dintre actanţii semantici pentru poziţia de subiect la nivelul predicativ este ales. desemnat printr-un nume. predicativitatea este văzută ca o categorie logică al cărei conţinut îl constituie relaţia stabilită între un subiect (obiectul comunicării) şi un predicat (ceea ce se comunică despre subiect). Cele mai cunoscute sunt următoarele două. reale sau potenţiale. nivelul referenţial: Agent – Proces – Pacient nivelul predicativ: Subiect – Predicat Totuşi. plasând în poziţia predicatului componentul care descrie evenimentul. aşa cum e şi în exemplul prezentat mai jos. Acest lucru se întâmplă în construcţiile pasive: lupul a fost împuşcat de vânător. şi pentru poziţia de predicat este selectat componentul care semnifică acţiunea. Subiectul îndeplineşte. predicativitatea este definită ca o categorie care reprezintă: a) raportarea conţinutului unui enunţ la realitate. iar predicatul funcţionează ca element descriptiv. între subiect şi predicat există o deosebire funcţională: subiectul este orientat spre identificarea obiectului comunicării. iar pacientul. Astfel.

Componenta propoziţională are un caracter obiectiv. informaţie adăugată prin enunţul dat. în structura enunţului se disting: a) o secvenţă purtătoare a informaţiei cunoscute. cunoscut din contextul situaţional. 1. fiecare dintre cele trei elemente ale enunţului de mai sus să poată să fie purtătorul unei noi informaţii şi. de fapt. interacţionând. nivelul segmentării informaţionale se defineşte prin posibilităţi de variere foarte largi. odată cu schimbarea contextului situaţional sunt posibile şi alte variante de segmentare informaţională a enunţului dat. să îndeplinească rolul de remă. aspect care depinde de situaţia de comunicare şi de contextul comunicativ. în special. 70]. iar cea de a doua prin cel de remă. în fiecare situaţie concretă de comunicare. nivelul predicativ şi nivelul organizării informaţionale. În terminologia lui Ch. iar cealaltă parte de enunţ. date şi b) o secvenţă purtătoare a informaţiei noi. toate aceste enunţuri au forma: M(odalizator) + P(ropoziţie). p. ceea ce face ca. intenţia comunicativă a vorbitorului). care reprezintă aprecierea subiectivă a vorbitorului [5. care adaugă o informaţie nouă la ceea ce este deja cunoscut.46 Ion BăRBUţă impunere a unor fapte virtuale/ potenţiale (atitudinea volitivă şi prescriptivă): Vreau să p. În acelaşi timp. nivelul referenţial. 189]. c) valori legate de aprecierea pozitivă sau negativă a unor stări (atitudinea evaluativă): Ce bine e că p. deoarece numai în cadrul situaţiei concrete de comunicare putem delimita informaţia veche. Ultimul component delimitat în cadrul semnificatului global al enunţului este nivelul care are la bază informaţia despre scopul comunicării. necunoscute. apare ca temă. în consecinţă. practic. 1. în cazul în care acest enunţ va fi folosit ca răspuns la întrebarea Ce a făcut vânătorul? cuvântul vânătorul. cunoscută de ceea ce este informaţie nouă. Nivelul segmentării informaţionale Temă – Remă se suprapune celorlalte niveluri. esenţa enunţului. Astfel. ar putea fi prezentată în felul următor. Un alt component semantic al enunţului este nivelul organizării informaţionale. analizând enunţul sub aspectul valorilor modale conţinute. cercetătorii disting în structura lui o componentă care cuprinde informaţia despre evenimentul desemnat şi o componentă modală. servind drept bază pentru cadrul modal care este exprimat cu ajutorul modalizatorilor.2. nivelul referenţial nivelul predicativ nivelul organizării informaţionale Agent – Proces – Pacient Subiect – Predicat Temă – Remă Trăsătura de bază a acestui tip de segmentare este faptul că ea este total dependentă de situaţia de discurs. După cum putem observa. Este aspectul propriu-zis pragmatic al enunţului. p. Bally aceste componente sunt desemnate prin dictum şi modus. Vânătorul a împuşcat un lup. constituind. . Trebuie spus că acesta este aspectul cel mai important care îi conferă enunţului statut de unitate comunicativă. Spre deosebire de alte nivele ale enunţului. va îndeplini rolul de remă. Nivelul dat cuprinde informaţia privind ierarhia elementelor enunţului după importanţa lor comunicativă. Dacă e să apelăm la acelaşi exemplu de mai sus corelarea dintre cele trei componente de bază. cu nivelul referenţial [6. Prima parte a enunţului este desemnată prin termenul temă. ea nu depinde de situaţia de comunicare şi de atitudinea vorbitorului. Trebuie să p.3. Astfel.. În funcţie de anumiţi factori de natură pragmatică (precum contextul.

Gramatica limbii române. 1990. 2005. 4. Dicţionar enciclopedic de pragmatică. II: Enunţul. Pană-Dindelegan Gabriela. Bidu-Vrânceanu Angela. Cluj-Napoca. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Sankt-Petersburg. 503]. Aceste două componente ale enunţului pot fi marcate prin mărci distincte: Promit să vin azi mai devreme acasă [7. Коммуникативная перспектива высказывания. 7. 1999. 5. Această valoare subiectivă. pe care o prezintă sub forma unei promisiuni. constatăm că acesta implică următoarele acte concrete: a) orice enunţ trimite la un referent care reprezintă un eveniment. folosite în construcţii de tipul: vorbitorul A presupune ceva spunând x. precum scopul urmărit de locutor în situaţia dată de comunicare şi efectul enunţării acesteia asupra interlocutorului (componenta comunicativ-interacţională) şi. Vol. Ionescu-Ruxăndoiu L. dar şi de receptare a enunţului.Sensul enunţului – construcţie semantică. Темпоральность. Определённость/ неопределённость. Теория функциональной грамматики. 2005. 2. Dicţionar de ştiinţe ale limbii. a presupune. Vol. adică localizat în raport cu coordonatele cadrului discursiv cu ajutorul deicticelor. după opinia unor specialişti. Субъектность. Bucureşti.4. Conversaţia: structuri şi strategii. Модальность. Călăraşu Cristina. 1992. Astfel. De exemplu. în structura enunţului se face distincţie între conţinutul propoziţional (faptul că vorbitorul va veni mai devreme acasă) şi forţa sa ilocuţionară (promisiunea). sintactică. b) conţinutul enunţului este organizat în conformitate cu starea intenţională şi mentală a locutorului. c) enunţul este „ancorat” în situaţia de discurs. semnificaţia enunţului poate fi interpretată drept o combinare dintre o componentă care desemnează o anumită stare de lucruri din realitate (componenta descriptivă) şi componentele care derivă din interacţiunea dintre locutor şi interlocutor. Теория функциональной грамматики. o stare de lucruri din realitate. Bucureşti. În felul acesta. locutorul comunică o anumită informaţie despre revenirea sa acasă. În felul acesta. Bucureşti. pragmatică 47 Din acest punct de vedere. în sfârşit. Gramatica limbii române. Sankt-Petersburg. Mancaş Mihaela. Ionescu-Ruxăndoiu Liliana. se explicitează cu ajutorul verbelor a implica. 1. Объектность. Cele de mai sus ar trebui să ne permită să înţelegem mai bine cum se desfăşoară procesul de producere. Moeschler Jacques. intenţia comunicativă este definită de lingvişti drept o valoare potenţială şi virtuală de natură subiectivă având la bază motivul care îl determină pe locutor să formuleze enunţul respectiv. dacă încercăm să stabilim modul în care are loc trecerea de la enunţare la enunţ. situaţia de comunicare în care enunţul dat este produs (cadrul discursiv). . 3. Bucureşti. Sugestii pentru o pragmatică a românei vorbite. Reboul Anne.. formulând enunţul Azi voi veni mai devreme acasă. într-o formă generalizată. 6. 2001. 1996. p. 1: Cuvântul.

находясь на их пересечении и неся в себе множество культур. отделением себя от других. Джуринского. Еще более полифонична пространственная ось. Нас интересует. По мнению В. социокультурная идентичность. а на самом деле взаимодополняющие друг друга: социокультурная идентичность и толерантность. обеспечивающих возможность мирного сосуществования субъектов как представителей различных культур в условиях демократического гетерогенного социума (И.48 ФАКТОРЫ СТАНОВЛЕНИЯ ЛИЧНОСТИ В СОВРЕМЕННОМ ПОЛИКУЛЬТУРНОМ МИРЕ ТАТьЯНА БИГДАН Университет «Высшая Антропологическая Школа» Современный мир и повреждённая им культура многополярны и многомерны. стремление идентифицировать себя с тем или иным сообществом возникает при разрушении традиционного уклада. воспринимаемые чаще всего как амбивалентные. что поликультурность как интегративное качество человека является своего рода продуктом поликультурного воспитания [6]. Ядова. а человек как исполнитель соответствующей социальной роли становится носителем данной субкультуры. принимая позицию А. Н. информационной экономики. человек объективно должен отражать в себе ее многомерность. Никитина исходит из того. c. Т. А. Проблема социокультурной идентичности становится актуальной во всем мире в связи с «наступлением» культуры постмодерна. 6]. ведущей к самоидентификации [12]. поликультурность есть совокупность социальнопсихологических характеристик. Временная ось включает в себя культуры сменяющих друг друга исторических эпох. Существуют многочисленные пространственно-временные вектора. автор полагает. Сулейманов). Идентичность впервые определена Э. Н. социальную. современный человек. Таким образом. Как носитель и создатель культуры. . культурную. с. прежде всего. Таким образом. глобальной политики. и пришедшего к выводу о том. что любая наиболее устойчивая и постоянная условная и реальная социальная группа порождает особую субкультуру. профессиональную и т. в котором потребность самоопределения в системе социальных взаимосвязей не актуализирована [13. что она «социально определена и должна быть воспитана» [2. образующие и направляющие культуру. отмечающего негенетический характер «происхождения» поликультурности. Эриксоном как тождественность самому себе и одновременно она связывается им с идентификацией человеком себя с другими и различением. включающая относительно одновременно существующие этнокультуры и субкультуры. Исследователи выделяют несколько видов идентичности: личностную.д. Вместе с тем. Среди данных характеристик наиболее существенными являются две. 325]. Н. поликультурен по своей сути.

в которой современный человек может потерять не только свои социальные. включается в глобальную систему социального пространства» [13. традициями. Ядов. тип волос) [3. понимание и осознание человеком права другого или других быть иными. Однако открытость сознания. каким образом «я» культурно представлено в различных ситуациях социального взаимодействия. c. религией. образованием. Дмитриев понимает под идентичностью индивида «наличие тех или иных культурных черт. Он аккумулирует некий стандартный коллективный опыт и помогает человеку ориентироваться в жизни. С. Д. ведут к толерантности. Характер этого отношения (позитивное или негативное. экономической. родом. Интолерантность возникает . что определение себя и установление отдельных характеристик. ядерная угроза. принятие или непринятие). формы поведения других культурных групп через призму собственных представлений. языком. физическим и умственным развитием. характеризуемое социальной принадлежностью. 325]. Личность. Поскольку люди неизбежно воспринимают традиции. c. стереотип – неотъемлемый элемент общественного сознания. проистекающая из убежденности человека или социальной группы в том. способности к изменению своих предубеждений. Как отмечает И.Факторы становления личности в современном поликультурном мире 49 Технологические специализации. может выражать положительные и отрицательные эмоции. таким образом. то эти традиции и обычаи кажутся им неприемлемыми [5. обычаев. эксперименты с генными кодами создают условия по поводу идентичности. Кон. глобальные коммуникации. Интолерантность – нетерпимость. норм. c. профессией. А. «в современной жизни человек вследствие активного взаимодействия разных культур с помощью средств массовой информации идентифицирует себя не только с общностями «здесь» и «теперь». При этом стереотип может быть истинным и ложным. c. что их система верований и образ жизни являются высшими по отношению к образу жизни других людей. обычаи. культурные. переоценка роли пола. обычаями. но и биологически видовые свойства [4]. Идентичность как самостоятельная дефиниция обозначает. Становление социокультурной личности может осуществляться по-разному. классовой и гражданской принадлежностью и проявляющееся во внешних физических данных (цвет кожи. полом. мировоззрением. зависит чаще всего от двух факторов: ценностных основ идентичности и степени гибкости. разрез глаз. и в обозримом будущем. исследователи обращают внимание на то. половой ориентацией. 272-274]. Рассматривая взаимосвязь идентичности и толерантности. позволяющих отличать одного человека от другого». ведущее к толерантности или интолерантности. возрастом. установки и стереотипы. но также «там»: и в прошлом. установок и стереотипов. 51]. открытости сознания личности. В социальной психологии в качестве основных механизмов появления интолерантности и ее проявлений в различных типах дискриминации принято считать предубеждения. Как отмечает В. моральная безответственность. этническим происхождением. ценностей как «своих» автоматически ведет за собой рождение определенного отношения к «другим» по всем культурным отличиям и своеобразию [11. Г. 13-14]. форма носа. Недаром само понятие «идентичность» впервые появилось в контексте изучения «кризиса идентичности». чем он сам. речью.

мимикрировать в зависимости от той роли. и человеку приходится приспосабливаться: подстраиваться. У исследователей существует разное отношение к данной неоднородности. делающей их почти взаимоисключающими: индивид. Во многом толерантное отношение к другим определяется степенью осознанности современным человеком своей собственной поликультурности. Поскольку человек одновременно является участником многих социальных групп.50 Татьяна БИгдаН тогда. Д. 14-15]. Хабенская. То. что возможна одновременная идентификация индивида с двумя и более социокультурными общностями: несколько идентичностей в сознании одной личности могут существовать вполне независимо друг от друга. которую он выполняет. 15]. • антисемитизм – ненависть к евреям. предубеждение по отношению к какой-либо группе. культуре и её представителям. при трансформации же идентичности усиление новой идентификации ведет к ослаблению прежней [10]. Н. существует множество норм и ценностей. Д. 54]. его собственная социокультурная идентичность в определенной степени мозаична. В соответствии с методологическим принципом. идентификация может происходить со своей групповой или с доминантной группой. Но вместе с тем в поликультурном обществе. происходит разрушение . • лингвисизм – дискриминация из-за речевых и языковых различий. когда эти действительные или воображаемые различия возводятся в главное качество и превращаются во враждебную психологическую установку. о взаимодействии разных культурных идентичностей [2. c. Дмитриев отстаивает идею «мультиидентичности» человека [3. Джуринский говорит о поликультурной идентичности личности в условиях поликультурного общества. не может одновременно осознавать тождество с другой. • сексизм – дискриминация из-за родовой и половой принадлежности. использующие эту модель в исследовании этнической идентичности. что признается нормальным в одной культуре. Как отмечает Е. членом которых является индивид. проявления дискриминации по отношению к ним. Таким образом. А. Г. Дмитриев выделяет следующий типы дискриминации: • этноцентризм – превосходство этнической группы над другими и самоотгораживание от других этнических групп. Согласно первому. часто противоречащих друг другу. Другие авторы приходят к выводу. существуют два подхода к определению особенностей социокультурной (в данном случае этнической) идентичности. • русофобия – ненависть к русским [3. исходят из идеи обратно пропорциональной зависимости этих двух идентификаций. согласно которому каждый человек есть пересечение многих культур. • классизм – дискриминация по социально-экономическому статусу. О. Г. c. Авторы. в различных социальных группах. особенности становления социокультурной идентичности личности в современной поликультурной реальности определяют необходимость решения проблемы формирования толерантности к иным социальным и культурным группам и носителям их идентичности. обладающий четкой идентичностью с одной группой. Таким образом. c. анормально в другой.

И. а сущностно человеческими свойствами личности. самополагающей сущности [11. но и в качестве самочувствующей. предупреждения «растаскивания» её внутреннего мира на отдельные. понимаемая как терпимость к иным культурам и этносам. В условиях поликультурной реальности особое значение приобретает толерантность как свойство человека. предполагающую осознание многомерности мира и социальной среды. качество терпеть что-либо или кого-либо только по милосердию. Даля. Толерантность – это прежде всего активное отношение. подчас противоречивые составляющие. На наш взгляд. выступающее одновременно порождением мультикультурности и условием её существования. снисхождению [9. Джуринскому. Вместе с тем истинность и подлинность. В Декларации принципов толерантности. измеряемая не индивидными. 26]. выступает в качестве центральной компоненты мультикультурализма (поликультурности) [2. целостность личности обеспечивается наличием позитивной доминантной. утверждается: «Толерантность – это не уступка. По А. группы. когда социальный порядок строится на имитационных способах адаптации индивидов. что толерантность находит свое выражение в двух сферах: на психологическом уровне – как внутренняя установка и отношение личности и коллектива и на политическом уровне – как действие или осуществленная норма. наших форм . c. воплощенные в культуре и принятые в позитивно ориентированных социальных общностях и группах. c. смыслообразующей социокультурной идентичности. А Тишков понимает под толерантностью «личностную и общественную характеристику». В частности. утрата собственной идентичности – обретения ответа на жизненно важные вопросы: Кто Я? Где Я? С кем Я? Как отмечают исследователи. которая достигается только посредством самоопределения личности в поликультурном пространстве.Факторы становления личности в современном поликультурном мире 51 личности. а. значит. При этом автор отмечает. В. формируемое на основе признания универсальных прав и основных свобод человека… Толерантность означает уважение. в различных социальных ролях. Н. 38]. личностная идентичность выполняет интегрирующую роль в сохранении аутентичности и конгруэнтности личности как соответствия ее поведения истинному. снисхождение или потворство. становится таковой. где терпимость характеризуется как свойство. социализация современного человека осуществляется в условиях имитационного характера бытия людей. утвержденной ЮНЕСКО в 1995 году. они ссылаются на толкование терпимости в «Полном словаре живого великорусского языка» В. стремление использовать в качестве синонима толерантности – термина латинского происхождения – русского термина терпимость вызывает возражение у многих исследователей. В ситуации множественности идентификаций возникает проблема сохранения целостности личности. Вместе с тем. Следовательно. подлинному в различных ситуациях социокультурного взаимодействия. и различие взглядов на мир [3. если несет и проявляет в себе общечеловеческие ценности и смыслы. В результате человек может потерять способность распознавать себя не только в коммуникативном поле жизненных ситуаций. 11]. толерантность. принятие и правильное понимание богатого многообразия культур нашего мира. c. 40]. c. общества.

В. конфессиональных. общение и свобода мысли. право на действительный мультикультурализм. что в качестве социокультурной толерантности чаще всего рассматривается этническая толерантность. открытость. наиболее полно отражающих сущность толерантности: признание. 4-5]. толерантность можно рассматривать в двух контекстах: в контексте ценностного отношения к людям вообще (безотносительно к их культурной принадлежности). А. автор выделяет три понятия. совести и убеждений. Осознавая дихотомию понятий «толерантность» – «интолерантность». социокультурная идентичность и социокультурная толерантность не амбивалентны по своей сути. поликультурность как источник движения в этом мире». свободный выбор своей социокультурной идентичности и осознание своей поликультурности. В контексте социального воспитания толерантность – это. Раскрывая диалектику значений толерантности. – условие приспособления. И одновременно «толерантность выступает как норма совместимости в мире разнообразия» [1]. Асмолов пишет: «Толерантность – право другого на варианты. Одной из самых сложных проблем в условиях поликультурности и многополярности современного мира является проблема определения границ толерантности. Таким образом. адаптации в многокультурном мире. ксенофобии. которая может осуществляться только посредством принятия и понимания неизбежности и необходимости многообразия. с другой. Пытаясь выделить отличие толерантности от терпимости как сознательного подавления в себе чувства неприязни к инаковости другого человека и других культур или снисходительно-равнодушного отношения к ним. Так. унижении достоинства и нарушении прав другого человека или культурного сообщества. Ей способствуют знания. Степанов. толерантность может и способна переходить в интолерантность. а также в контексте ценностного отношения к людям как представителям иных социокультурных (этнических. выступает как показатель негативного или равнодушного отношения человека к данным явлениям и чаще всего воспринимается как проявление интолерантности. автономизацию. а существуют во взаимосвязи и взаимозависимости.52 Татьяна БИгдаН самовыражения и способов проявлений человеческой индивидуальности. Толерантность – это гармония в многообразии». c. субкультурных) групп. Второй вариант можно охарактеризовать как социокультурную толерантность. принятие и понимание представителей других культур [8. её роли в регулировании взаимоотношений «личность – общество» в условиях поликультурности. когда речь идет о неприятии экстремизма. выступая условием и содержательной основой индивидуализации и социализации личности в поликультурной среде [6]. признание права личности на обособление. возможность смещения отрицательного и положительного полюсов в зависимости от конкретной ситуации. Как отмечает П. поликультурная среда на всех уровнях включает в себя достаточно . необходимо обратить внимание на диалектический характер их взаимосвязи. Между тем. Терпимость же. Необходимо отметить. проявленная в подобной ситуации. В данном случае интолерантность выступает как проявление толерантности. с одной стороны.

общества. субкультуры) и микросреда (культура семьи. этноса). ведущих к интолерантности.С. Хорни говорит о состоянии «базальной тревоги». Обратим внимание на то. В связи с этим. экономические и социокультурные). чужими. перед исследователями возникает необходимость определения влияния поликультурности каждого уровня социокультурной среды на становление толерантности и социокультурной идентичности личности. что опосредует его развитие. так и опосредованно: мегасреда (мир и мировая культура) макросреда (культура страны. Среда. распада привычных социальных связей [7. среди чего пребывает субъект. мезосреда (культура региона. c. выступает как поликультурная среда. ускорения темпов жизни. являющиеся источником предубеждений. но и те. референтная группа. Выделяя факторы. школа и т. культура организации. определяется Ю. что становление толерантности личности во многом зависит от окружающей среды.. чьи нормы и ценности кажутся непонятными. д. посредством чего формируется его образ жизни. Так К. в том числе: культурная и социокультурная. что современные границы социокультурной среды как данного каждому человеку пространства значительно расширены. в которых происходит социализация человека. Неоспорим тот факт. что. и в условиях «глобальной деревни» термин «социокультурная среда» может употребляться для характеристики всех уровней социальных сред и соответствующих им культур. а также выявления воспитательного потенциала поликультурной среды. . которые зависят от состояния окружающей социальной и культурной среды (социальные. Мануйловым как то. культура группы сверстников).Факторы становления личности в современном поликультурном мире 53 большое количество не только этнокультур.е. молодежная субкультура. куда включен человек (семья. 256-260]. каждая из этих «сред» является негомогенной по своему культурному составу. города. добавляющих к состоянию «базальной тревоги» страх утраты своей социокультурной идентичности. села и т. Можно выделить множество сред. с функциональной точки зрения. влияющих на социализацию человека как непосредственно. Добавим сюда присущие поликультурному обществу глобализацию. а оттого еще более пугающими. интеграционные процессы. изменения норм морали и поведения. но и других субкультур. класс.). Именно это является по Хорни причиной того. Реалии современной жизни все более подводят исследователей к необходимости учитывать возрастающее значение среды в становлении толерантности личности. Кроме того. использование которого в процессе воспитания подрастающего поколения обеспечит его позитивное социальное становление. д. исследователи считают таковыми не только внутриличностные (психогенные). пытаясь избавиться от тревоги и ощущения нестабильности. проникновение «чуждых» культур в условиях разрушения идеологических перегородок и перехода к информационному обществу. образовательная и непосредственно субкультурная среда той общности. человек может демонстрировать враждебность и агрессию по отношению к тем группам в обществе. т. которое возникает у личности в ситуации быстрых социальных изменений: урбанизации.

2007.О. 5. Г. И. И. воспитание толерантности и становление культурной идентичности одновременно решают задачи социальной адаптации (приспособления) воспитанника к поликультурному миру и его индивидуализации (конструктивному обособлению) в этом мире: это и есть две стороны одной медали. под общ. Шакурова. – 560 с. – Режим доступа: http://www. 6. – М. С. общ. 1996.В.: Народное образование. Д. Никитина. Новиковой. 2001. Хабенская Е. В. Д. 1999. Асмолов. – 208 с.В. – М. Асмолов А. Л.]. Кон. Мчедлова. 12. И. 2009.: Республика.54 Татьяна БИгдаН Таким образом. Н. 1999. Хабенская. Заковоротная М. – 344 с. . Куликова. – СПб. 4. и предисловие А. Ядов В. Кон И. 2006. Социологическая психология/ И. Формирование установок толерантного сознания как теоретическая и практическая задача [Электронный ресурс]/ А. Идентичность: юность и кризис/ Э. 2004. – Ульяновск: ГОУ ВПО Ульяновский государственный педагогический институт. – М. В. Толерантность/ М. Джуринский. Семечкин Н. 3. 1999.: Питер. [пер. Социально-педагогические условия становления социокультурной идентичности личности: монография/ М. Н. Институт комплексных социальных исследований РАН. Дмитриев Г.: Речь. А. называемой социализацией. 7. Ядов// Психология личности в трудах отечественных психологов/ Сост.htm 11. 8. Джуринский А. Семечкин. и общая редакция Л. – СПб. ред. Эриксон. – Воронеж: ВГПУ.tolerance. Психология социального влияния/ Н. – 416 с. 9. – Ростов-на-Дону: Издательство СевероКавказского научного центра высшей школы. М. Воспитание толерантности у школьников: теория. 13. Толстых] – Издательская группа «Прогресс». Никитина Н. с англ. Социальная идентификация в кризисном обществе/ В. Многокультурное образование/ Г.ru/biblio/dzyalosh-1/multi/1_asmolov. Шакурова М. С. В. Воспитание в многонациональной школе: пособие для учителя/ А. 10. 2004. 2006. О. методика. СПИСОК ЛИТЕРАТУРЫ 1. ред. В. – 200 с. – 304 с. – М. В. диагностика/ П. Степанов// Под ред. – 84 с. – М. Социокультурная идентичность и толерантность как составляющие поликультурности личности/ Н.: АПК и ППРО. Мчедлов [и др. Н. – с. – Режим доступа: http://www. Г. Этническая идентичность: подходы к проблеме [Электронный ресурс]/ Е. В. Идентичность человека. 324-335.viuonline/ ru/science/publ/bulleten20/page4. П. Воронеж: Издательство НПО «Модек». П. Социально-философские аспекты/ Заковоротная М. Н. Эриксон Э.: Просвещение. Дмитриев.: Московский психолого-социальный институт.. – 96с. Степанов П. А.html 2.

dar şi în cea germană şi engleză. Menţionez în treacăt două fenomene pe care aş vrea să le pun în discuţie şi cu alte ocazii. Sunt de părere că această viziune ar fi posibilă fără probleme dacă în istoriografia lingvistică română nu ar exista . Să pui la îndoială unele puncte de vedere de care ei s-au lăsat ghidaţi în cercetarea lor şi care parcă au un caracter cvasi axiomatic. germana veche de sus şi de jos (Althoch/ nieder/ deutsch). limba germană contemporană sau de azi (deutsche Sprache der Gegenwart/ deutsche Gegenwartssprache sau heutiges Deutsch). Problema despre care aş vrea să insist aici priveşte periodizarea istoriei limbii române. nu sunt discutate nicăieri sau nici măcar luate în seamă în publicaţiile româneşti. Pentru unele limbi se presupune şi o fază mijlocie valabilă pentru epoca de tranziţie între Evul Mediu târziu şi epoca modernă timpurie (moyen français. germana nouă de sus şi de jos (Neuhoch/ nieder/ deutsch) etc. engleza veche (old english) – şi una nouă sau modernă.55 O PROBLEMĂ A ISTORIEI LIMBII ROMÂNE APARENT REZOLVATĂ: PERIODIZAREA KLAUS BOCHMANN Institut de Filologie din Leipzig. Germania Istoria limbii române pare să fie foarte bine descrisă. Mittelhochdeutsch. français moderne). Totuşi. middle English). O introducere în istoria limbii române pentru studenţi germani însă nu poate face abstracţie de aceste puncte de vedere. care văd lucrurile cu totul altfel decât majoritatea lingviştilor români. referitoare la epoca modernă – franceza nouă sau modernă (nouveau français. Ovid Densusianu. când în anul 2009 am început să scriu o introducere în istoria limbii române pentru uzul studenţilor germani. deci limba franceza contemporană sau de azi (français contemporain sau d’aujourd-hui). după părerea mea. Alexandru Philippide. cu atât mai mult cu cât materia cu pricină va fi predată câteodată chiar de oponenţii punctului de vedere român „oficial”. dacă luăm în vedere bibliografia enormă de specialitate şi numele unor lingvişti dintre cei mai de seamă. şi anume aşa-zisa problemă a continuităţii unei limbi romanice la nord de Dunăre: nedumerirea mea provine din faptul că argumentele multor lingvişti germani. alta decât româna. împotriva acestei presupuneri. în această listă îi găsim pe Sextil Puşcariu. italiana veche (italiano antico). Pentru faza actuală a limbilor se adaugă a desemna adeseori o referinţă la contemporaneitate. Al doilea punct critic priveşte conceptul de limba literară. Alexandru Rosetti. Ţinându-se cont de asemenea periodizări. spaniola veche (español antiguo). care şi-au dedicat activitatea ştiinţifică acestui obiect. poate apărea ca un sacrileg. în special postularea unei presupuse unităţi a ei deja în secolele în care faptele vorbesc. Gheorghe Ivănescu şi alţii. În istoriografia celorlalte limbi romanice. am constatat cu mirare că există fenomene a căror tratare mi-au produs un sentiment de nemulţumire. istoriograful lingvistic poate fi tentat să le aplice şi la domeniul românesc. se deosebeşte o fază veche – franceza veche (ancien français).

nu se poate nega că ea face parte de epoca veche. remodelată în cadrul occidentalizării generale a culturii româneşti. limba română veche şi 3. care după cum putem şti în ziua de azi. Leipzig 1943. adică dacă poate fi privită ca un criteriu pentru delimitarea unei epoci întregi. în opera lui citată. p. Mai importantă decât această chestiune îmi pare să fie delimitarea (daco) românei vechi de stadiul ei de dezvoltare. şi româna din faza următoare drept dacoromână veche. „die rumänische Kirche im romanischen Dorf zu lassen” (adică „să lăsăm biserica română în satul romanic”). În acest sens ar fi de recomandat ca. cea a limbii române moderne. Dacă postularea unei perioade a românei comune pare cu totul îndreptăţită. care datează din faza imediat următoare scindării acelei unităţi. Dacă ne ţinem de ceea ce ne spun cei mai mari istoriografi ai limbii române.56 Klaus BOCHMANN drumuri bătute care duc în alte direcţii. Die rumänische Sprache. De fapt. Atât pentru dacoromâna. Vezi îndeosebi Sextil Puşcariu. Aici se pune iarăşi problema criteriilor de periodizare. de la formarea ei până azi limba română nu şi-ar fi schimbat sensibil înfăţişarea. nu şi-a schimbat substanţial structura gramaticală şi fonologică. precum şi aromână veche. pe care. după o fază de tranziţie pe care urmând istoriografia literară am putea-o numi faza limbii române premoderne. Sextil Puşcariu. Chiar dacă nu s-a întâmplat prea des că un teritoriu lingvistic care era coerent la origine. proces care s-ar fi terminat în secolul al X-lea1. În lumina tradiţiilor europene ale istoriografiei limbilor trebuie să fie permis să ne întrebăm dacă finalizarea unui proces de diferenţiere dialectală (deci cel care separă româna comună de româna veche) poate servi drept cezură în istoria limbii. cum se spune în germană. nici fonologică. 1 . după care ar urma. nici morfologică. lexicale. Prima fază ar merge de la formarea limbii române în secolele VII şi VIII până la scindarea ei în cele patru dialecte cunoscute. În lucrările de referinţă este vorba de 1. ci şi spaţial sau geografic. singurul criteriu de periodizare rămânând deci începutul unei evoluţii divergente a celor patru dialecte. limba română primitivă sau protoromână (Urrumänisch – „străromâna”. limba română modernă şi limba română contemporană. cât şi pentru aromâna şi celelalte varietăţi secolul al X-lea nu prezintă o cezură de natură internă. Perioada imediat următoare. cel puţin nu avem niciun temei să presupunem asemenea consecinţe. nici nu ştim dacă pierderea unităţii blocului lingvistico-spaţial a avut consecinţe imediate de natură intralingvistică. 2. în epoca care în istoria limbilor romanice occidentale se identifică cu epoca veche. deci fonologice. megleno-română veche etc. Pentru a ţine cont de aceste considerente. din cauza lipsei documentelor. a limbii române vechi. cum vom explica mai jos). în traducerea din 1943 în germană a operei magistrale a lui Sextil Puşcariu). şi că idiomurile care rezultă din acest proces se îndepărtează unul de altul nu numai din punct de vedere structural şi lexical. totuşi putem atrage atenţia la faptul că formarea dialectelor a fost un fenomen paneuropean care a avut loc în Evul Mediu timpuriu. ar merge până pe la sfârşitul secolului al XVIII-lea. sau de limba română comună. structurală. până la începutul unei perioade noi (al cărei început îl fixăm în secolul al XIII-lea. gramaticale. 300. a cărui părere a fost împărtăşită de către mulţi alţi lingvişti români. propunem să se caracterizeze limba română în perioada de până la secolul X drept română veche comună. se fragmentează. le constatăm abia în epoca modernă. a limbii române vechi.

Ed. p. condiţionează în mod foarte clar diferenţa dintre limba franceză veche şi cea mijlocie şi nouă. Limba latină. a fost formulat în mod explicit chiar în unele lucrări de referinţă a istoriei limbii române. perfect explicabile în lumina foneticii şi a morfologiei istorice. Ov. Pop. 283. 3 Istoria limbii române. Şi aspectele lexicale. aceasta ar însemna că o periodizare a istoriei limbii române pe criterii pur formale. continuând de Puşcariu.”4 Autorii nu au avut şansa să demonstreze acest principiu în practica.. fiindcă este mediată. sau germana veche de sus de germana mijlocie de sus. adeseori chiar întrun context multilingual. în concluzie. Philippide). şi. Punctul de vedere formal-structural. p. volumul I. S. rezultă că în acea epocă [este vorba de secolele XIII-XV] limba română nu diferea sensibil de cea pe care ne-o oferă textele din sec. în introducerea sa în Dicţionarul limbii române vechi citim: „Din cercetările întreprinse de B. ca orice reflectare sistematizată. 4 Loc. a cărui valabilitate o punem în îndoială. cit. Aşa de pildă în tratatul Istoria limbii române editat de Academia RPR în 1965 citim în prefaţă: „Istoria limbii române îşi propune să deducă principalele perioade de dezvoltare a limbii române din însăşi evoluţia ei internă. Mihăilă.P. pe de o parte.. raporturile de comunicare socială în care o limbă este utilizată. Al. a fost reconsiderat în determinarea perioadelor istorice a unor limbi.”3 Focusul cercetării istoriografice este pus în exclusivitate pe evoluţia aşa-zisă „internă” a limbii: „… baza periodizării va fi în primul rând evoluţia structurii gramaticale. deci ar fi existat deja în româna veche comună (punct de vedere de altfel criticat de către Al.. S. „Cuvânt înainte”. cam marginalizate (surghiunite în aşa-numitul ’lexicon’) de către structuralism. Pentru determinarea fazelor de dezvoltare a limbilor au fost luate în seamă şi condiţiile socioculturale. XVI şi XVII. Hasdeu. Vom vorbi. de perioade distincte numai în momentul în care vom constata o discontinuitate evidentă de structură. G. structura limbii române de la formarea ei până azi nu s-a schimbat substanţial. nu este posibilă în cazul limbii române decât cu rezerve remarcabile! Dacă. de exemplu. 7. op. 1 2 . o găsim în cele patru dialecte”1. fără teamă de a greşi. Academiei Rep. După afirmarea masivă a sociolingvisticii în lingvistica internaţională s-a impus şi o abordare nouă a problemelor istoriei limbii. Rom. pentru periodizarea istoriei acestei limbi trebuie căutate sau cel puţin adăugate şi alte criterii. de celelalte limbi romanice. cit. tratatul fiind abandonat după cel de al doilea volum. Rosetti şi de alţi lingvişti români. De aceea. Bucureşti 1965.O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea 57 scrie că „toate trăsăturile caracteristice limbii române. de limba latină. 6. XIII-XV limba română se apropiase într-o mare măsură de aspectul ei actual …”2 În ultimă instanţă. discontinuităţile din structura gramaticală au o valoare excepţională pentru periodizarea istoriei limbii. Şi la G. care de fapt a stat la baza orientării expuse mai sus. este omogenă. Densusianu. ea nu diferă prea mult nici de limba populară actuală: se poate spune. aşadar. Dicţionarul limbii române vechi. că în sec. a schimburilor fonologice şi morfologice sau morfo-sintactice care. 5. tot ceea ce o deosebeşte. Cu excepţia unor forme arhaice. Bucureşti 1962. Un lingvist român care se lăsa dus de aceste considerente. simplificând rezultatul acestor citate. rezistentă. şi pe de alta. Mihăilă.

reducţionist care ia drept unicul criteriu al evoluţiei unei limbi structura gramaticală şi fonologică.. de exemplu. în: Beiträge zur Romanischen Philologie. întrucât ea dădu limbii un nou statut sociocultural. poate face abstracţie de condiţiile sociopolitice. am făcut aceasta numai atunci când faptele lingvistice nu sunt expresia unei tendinţe a sistemului lingvistic (căci admitem şi noi asemenea tendinţe. îndeletnicirea economică principală a lor. ea explică aceste schimbări direct sau indirect. şi celor mai importante contacte lingvistice le revine un rol în periodizare. în regiunile muntoase din Europa central-orientală pe de alta. şi prin diferenţierea celor patru dialecte române spre dacoromâna veche. renunţând la complexitatea faţetelor acestor evoluţii. maghiară) şi încă nu dispun de state proprii. morfotice. datorită acestui impact al politicului asupra limbii. pe de o parte. îi duce la deplasări îndelungate până în sudul adânc al Peninsulei Balcanice. 2 Gheorghe Ivănescu. H. VIII.58 Klaus BOCHMANN altfel şi o orientare mai veche. în prima fază. În voluminoasa sa lucrare Istoria limbii române din 1980 scrie: „Lucrarea de faţă încearcă să prezinte dezvoltarea limbii române epocă cu epocă. În secolele XII-XV.1). care aproape în mod automat cere noi forme de expresie. 1 . prin fazele dezvoltării istorice a poporului român. În acest sens propunem împărţirea istoriei limbii române în următoarele perioade: 1. dar şi utilizând unele impulsuri venite din marxism. Istoria limbii române. p. Numai un credo intralingvistic. Stabilind fazele de dezvoltare a limbii române şi împărţind pe epoci diferite schimbări (fonetice. într-o a doua fază care merge până la naşterea primelor formaţiuni statale româneşti autonome prin secolele XII-XIII. 77-86. limbii nu puteau să-i revină acele funcţii comunicative pe care le-a primit abia cu întemeierea primelor formaţiuni statale. intrarea în limba română a multor termeni şi expresii slavone utilizate în cancelariile domneşti şi în biserică. Iaşi 1980. cu toate că structura ei nu a fost afectată de asemenea interferenţe. trebuie respectată ca un criteriu de periodizare. Vendryes etc. deci prin fapte istorice şi mai ales prin diverse structuri sociale.”2 Nu se poate nega. chiar dacă atunci încă alte limbi ocupau funcţia de limbă cancelărească. Dacoromâna veche este o limbă populară vezi K. 1970. au dat acesteia o înfăţişare nouă. transformând esenţa tipologică a unei limbi din care face parte şi nivelul lexical. bineînţeles. de la limba latină până astăzi. aromâna veche etc. Perioada veche. deşi mult mai rar decât se admiteau de către şcoala lingvistică franceză şi de către structuralişti). De fapt. sintactice şi lexicale) ale limbii. epoca de formare a tuturor limbilor romanice. moştenită din epoca romanticismului şi renovată la începutul secolului al XX-lea de către şcoala sociologică din lingvistica franceză (Meillet. ei sunt stăpâniţi în mare parte de triburi sau state de altă etnie (slave. „Französische Beiträge zur Soziolinguistik”. spre româna veche comună. începând cu trecerea de la latina spaţiului balcanic şi carpato-dunărean în secolul VII-VIII. p. că într-o epocă în care purtătorii limbii române au trăit încă în structuri prestatale. Dauzat. turcice. influenţa slavă a transformat puternic înfăţişarea limbii române? De asemenea scripturalizarea. 1. Păstoritul cu transhumanţa. Chiar dacă admitem că nici primul contact lingvistic slavo-român nu schimbase limba română în esenţa ei (problemă afectată de altfel de puternice conotaţii politice) – cine vrea să nege că cel puţin sub aspectul lexical. În această perioadă românii trăiesc în obştile săteşti medievale. Bochmann. a fost Gheorghe Ivănescu.

până pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. mai întâi pentru uzul privat. modernă. trebuie să recurgem la acele criterii. chiar dacă ar exista cezuri structurale importante. spre Franţa la românii din Moldova şi Ţara Românească.O problemă a istoriei limbii române aparent rezolvată: periodizarea 59 utilizată în exclusivitate în mod oral. cu diferenţierea deja propusă (a) într-o fază premodernă (de la a doua jumătate a secolului al XVIII-lea până pe la 1830). de stat. ne pare justificată prin faptul că datele socioculturale (sau sociolingvistice) ne impun acest lucru. cnezatele din Transilvania şi Maramureş. Perioada mijlocie (corespunde limbii române vechi din literatura de specialitate). sensibilă în mai toate domeniile vieţii. Transhumanţa garantează o relativă unitate a limbii. De altfel. 3. este caracterizată prin anumite deosebiri dialectale (cu o uşoară tendinţă de aplanare a acestora). formată prin recursul la slavona bisericească. deocamdată în sec. nu am putea să le izolăm de condiţiile care le-au produs. iar începând cu secolul al XVII-lea şi cu privire la literatura artistică. prin intenţia de a cuprinde sub denumirea de limba română veche tot ceea ce a existat între secolul X şi secolul al XVIII-lea. al XVI-lea). 2. Cu toate că în primele secole limba scrisă este slavona. în Moldova şi Ţara Românească. Se nasc tradiţii textuale în limba română. XVII-lea româna se impune definitiv în scris şi în domeniile oficiale. sub influenţa neogrecească şi turcească. că româna este aproape unica limbă de comunicare orală. religie şi literatura analistică. desprinderea ei de perioada anterioară. prin formarea unui lexic administrativ. din ceea ce ştim din documentele transmise nouă. cu un lexic adaptat la felul simplu de viaţa şi de economie. de curte. Dintre interferenţele. a organizaţiei bisericeşti şi a culturii religioase. Limba română din perioada mijlocie. evident. precum şi în corespondenţa privată. factori hotărâtori pentru voinţa de a transforma limba în instrumentul primordial de manifestare drept naţiune. în Transilvania şi latina. contemporană (de la începutul secolului al XX-lea până azi). ar însemna să opunem faza străveche şi veche direct limbii române contemporane. precum şi cea maghiară. şi voievodatele Moldovei şi a Ţării Româneşti. (b) faza modernizării accelerate (1830 până la sfârşitul secolului al XIX-lea) şi (c) faza de azi. permiţând o politică lingvistică eficientă. care a făcut din limba română Aceste cuvinte dintre cele mai vechi din limba română le aflăm din Dicţionarul limbii române vechi (sfârşitul sec. Perioada este caracterizată prin formarea unei conştiinţe de sine naţională şi a unei mişcări naţionale. şi de viaţa orăşenească. când o parte a elitelor sau forţelor sociale hegemoniale. încep să se despartă de modelul cultural slavo-bizantin şi se orientează spre occident. Formarea statului naţional unitar a fost un alt factor hotărâtor pentru dezvoltarea ulterioară a limbii. 1 . al X-lea – începutul sec. Bucureşti 1974. de altfel aceasta reiese şi din textele zise slavo-române1. precum şi a unui lexic al culturii aristocratice. Dacă evoluţia structurală nu ne livrează argumente semnificative. trebuie reţinută în mod deosebit influenţa slavă veche. În decursul perioadei de mijloc are loc scripturalizarea limbii române. datând de la existenţa primelor formaţiuni statale româneşti. iar începând cu secolul al XVI-lea parţial şi pentru administraţie. deci conducătoare în domeniul spiritual. Postularea acestei perioade de mijloc. spre Germania şi Italia la ardeleni. şi întâlnim şi primele tipărituri. Perioada nouă. de aceea nu este şi scripturalizată. mai ales lexicale. care se referă cu precădere la viaţa orăşenească. mai întâi în domeniul religios şi în cancelariile domneşti.

. cu alte ierarhii. drept limbi mai ales scrise. a coexistenţei temporare a românei cu neogreaca în epoca fanarioţilor. cei mai mulţi istoriografi lingvistici din România chiar disting şi ei trei etape în evoluţia limbii române – româna comună. ci şi în morfosintaxă.60 Klaus BOCHMANN un instrument de stăpânire politică şi de organizare a vieţii sociale şi culturale sub toate aspectele ei. Cu aceste consideraţii nu intenţionez să provoc răsturnarea întregii cercetări privind istoria limbii române – chiar ar fi ridicolă o asemenea încercare. practic mergând de la secolul al X-lea până la sfârşitul celui de al XVIII-lea. la cel de limbă a păturilor conducătoare a unor state feudale. alte ordini de idei. Mai utilă ar fi. la început. exclusiv orală. La drept vorbind. nediferenţiată. de la oralitatea exclusivă la scripturalitate. numai că epoca limbii vechi apare prea lungă. cu diversificarea treptată a tipurilor de texte literare şi neliterare în limba română. Deja spre finalul secolului al XIX-lea. Procesul acesta a fost însoţit. Limba se îmbogăţeşte masiv cu împrumuturi din franceză şi celelalte limbi romanice. o reflecţie critică asupra conceptelor tradiţionale din acest domeniu care ne-ar permite să privim mulţimea datelor cunoscute şi descrise într-o lumină nouă. dar şi tipurile de texte sunt supuse unui proces de modernizare după modelul mai ales francez. toate aceste schimbări având drept consecinţe anumite evoluţii nu numai în lexic. precum şi la statut de limbă oficială. Însă în aceste opt secole s-au produs schimbări enorme în sânul limbii române: trecerea ei de la statutul unei limbi populare. care pot fi documentate prin publicaţii. de abandonarea completă a slavonei ca limbă scrisă. limba română se prezintă ca o limbă modernă cu un vocabular foarte bogat şi cu un potenţial expresiv şi stilistic cu care poate face faţă la orice cerinţă comunicativă. limba veche. mi se pare. şi cu franceza în tot secolul al XIX-lea. limba modernă.

ci. caracteristic tuturor disciplinelor. prin transfer semantic. simplu şi atrăgător” [10. destul de vaste. reprezintă „o modalitate de exprimare simplă. p. care îşi propun redarea unui conţinut de idei specific. Specialiştii din diverse domenii utilizează. unul dintre principiile fundamentale în predarea-învăţarea disciplinelor economice este cel al accesibilităţii şi individualizării instruirii. morfosintactice şi stilistice ale limbii. în orice domeniu ar activa acesta. 46]. terminologia economică s-a completat cu foarte mulţi termeni proveniţi. De aici. Se disting. limbajele profesionale. Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun se manifestă încă de la începuturile constituirii şi delimitării celui dintâi. informatic. Apărute în procesul de specializare a activităţilor. a da faliment etc. a stinge o datorie. medical. ARMINIA CICALĂ-RACU Academia de Studii Economice din Moldova E un lucru general cunoscut că pentru un bun specialist. terminologii de specialitate. aşa-zisele limbaje specializate sau profesionale. a desface soldurile. pe de o parte. a vinde/ a cumpăra în vrac. inclusiv celor economice. trecerea de la uşor la greu. economic. 292]. în funcţie de conţinutul mesajului. una dintre calităţile definitorii ale acestuia este accesibilitatea. mişcare a contului. precum şi a unui şir de formulări şi expresii specifice: a trage o cambie. ci mai trebuie să şi poată comunica într-un limbaj adecvat cu publicul/ cu auditoriul căruia i se adresează. şi prin „utilizarea de către profesor a unui limbaj riguros. în aceste condiţii. 202]. 1046]. alături de alte procedee şi metode didactice. ale cărui trăsături diferenţiale principale rezidă în prezenţa unei terminologii. Limbajul comun. familiară (pe înţelesul tuturor vorbitorilor unei limbi)” [7. p. trebuie nu doar să posede un ansamblu de cunoştinţe. în raport cu o activitate profesională oarecare. limbajele specializate se realizează în acord cu o ştiinţă sau cu o activitate oarecare [2. clar. de scopul acestuia şi de natura destinatarului. Iar accesibilitatea şi individualizarea instruirii se poate realiza. cum sunt: selectarea conţinuturilor învăţării în funcţie de esenţialitatea şi utilitatea lor pentru formarea anumitor competenţe. Or. de la unele cuvinte şi îmbinări de cuvinte din limbajul comun: îngheţare (de preţuri/ . p. mai multe limbaje specializate: tehnic. nu sunt izolate între ele. teorii. au fiecare o zonă de interferenţă [12. a rezolva corespondenţa. este unul din dezideratele esenţiale ale procesului de predareînvăţare. de la cunoscut la necunoscut. pe parcursul evoluţiei sale. a stat la baza tuturor limbajelor specializate. p. sportiv etc. Astfel. de altfel. care. Folosirea diferenţiată a resurselor lexicale. impunătoare. de regulă. În această interpretare.61 INTERACŢIUNEA LIMBAJULUI ECONOMIC CU CEL COMUN ÎN PROCESUL DE PREDARE-ÎNVĂŢARE A DISCIPLINELOR ECONOMICE RAISA BORCOMAN. în funcţie de o anumită viaţă social-culturală. dimpotrivă. de la simplu la complex.

efect (comercial). balanţă (de plăţi). informaţii). Lexemul preţ a pătruns din limbajul economic în limbajul comun. încât el se prezintă ca un concept fundamentat ştiinţific. Este vorba de un proces complex care. spirituale.). expresii frazeologice care conţin în structura lor termeni economici.). în literatura de specialitate. spre exemplu. se numeşte determinologizare. ucigaş plătit). exerciţiu (financiar) etc. evoluţia semantică a termenilor de genul: capital (de bunuri intelectuale. a trăi pe socoteala (cuiva). În limbajul economic au pătruns şi continuă să pătrundă elemente lexicale şi din alte limbaje specializate: din domeniul medicinii – asanare „lichidarea unei stări de fapt. restanţă („examen care nu a fost promovat în termenul stabilit”). care.. morale). fapt care îngreuiază cu mult înţelegerea lui de către persoanele neiniţiate în materie de economie – „cantitatea de monedă cerută şi/ sau oferită pentru achiziţionarea unei unităţi de satisfactori sau prodfactori” [6. titlu (de credit). p. a plăti cu aceeaşi monedă. ajustare (economică).62 Raisa BORCOMAN. a fi bun/ rău de plată. i se adaugă sau i se modifică elemente/ trăsături ale definiţiei în aşa fel. subscrise (la emisie). prin analiză. a înmagazina în memorie date. rezervă (de spital). triunghiulară etc. în acest sens. a considera drept…). paradox (statistic). Arminia CICALă-RACU de conturi). Conceptului astfel elaborat. propune o definiţie ştiinţifică. a unor îmbinări. un şir de termeni şi îmbinări terminologice cu caracter economic pătrund în limbajul comun fiind supuşi unui proces invers terminologizării. a stoca (a fixa. liberare (a debitorului). lexemul preţ desemnează concepte înrudite. operaţie (de bursă. în limbajul comun. cu sensul de „sumă de bani care se cere sau se plăteşte pentru o marfă. a unui proces sau fenomen cu caracter negativ existent la un moment dat în economie sau într-un sector al acesteia. unele necunoscute de către publicul larg (preţ: ajustat/ conjunctural/ conducător/ de curs/ de deschidere/ de exersare/ de intervenţie/ de monopo/ de oligopol/ de revocare/ de prag/ de subscripţie/ de transfer etc. Aflat în relaţie cu alţi termeni. în cel economic) trebuie analizat prin prisma relaţiei concept–termen. de asemenea. Fenomenul transferării unităţilor lexicale din limbajul comun în limbajul ştiinţific (în cazul nostru. încadrat într-un sistem în care el relaţionează cu alte concepte din cadrul acestuia. orizont (economic). a se achita (a-şi îndeplini o obligaţie. depresiune. cuprinzând alţi termeni economici. o datorie morală) etc. în literatura de specialitate. bancară. injectare . se numeşte terminologizare. a taxa (a califica. tranziţie (a trenului). participaţie. Utilizarea. achiziţie (a face o achiziţie). şi nu a termenului izolat. 153-163] A se urmări. [4. 344]. de devize. Dicţionarul de economie (Bucureşti. denotă strânsă legătură dintre cele două limbaje: a nu da doi bani (pe cineva). a avea girul cuiva etc. pentru un serviciu” etc. a fi de bani gata. cu scopul de a crea condiţii pentru realizarea cerinţelor momentului respectiv”. fiind cunoscut oricui. 2001). p. cum ar fi. în baza unui dicţionar explicativ. Efortul analitic exercitat asupra unui fapt observat în limbajul comun şi asociat unui termen din limbajul de specialitate poate produce un concept ştiinţific necunoscut de către publicul larg. Pe de altă parte. în timp ce un dicţionar de specialitate. lichidator (asasin. Menirea economiştilor este de a folosi un limbaj pertinent mediului/ auditoriului căruia i se adresează sau i se explică conceptele respective. impunere.

într-o activitate”. situaţii. dorind să arate că au nivel avansat de cunoaştere a domeniului. formulele matematice. reprezentată de un venit suplimentar care nu rezultă din consumul imediat al sectorului privat”. Unii termeni şi îmbinări terminologice. [9. „optimul Pareto”. 58-59]. Avem de a face cu un fenomen care. sunt greu de înţeles chiar şi de persoanele care au o oarecare pregătire în domeniul economiei. De exemplu. inclusiv procesele de codificare şi de decodificare a teoriilor economice” etc. În general. noi ne mărim cheltuielile din ce în ce mai puţin şi mărim economiile noastre din ce în ce mai mult”. În limbajul comun. la predarea lor. p. şi consum şi alţi factori. „y” – venitul şi „f” – simbolul pentru funcţie. în ştiinţa lingvistică. din domeniul militar – strategie „arta de a folosi toate mijloacele existente în vederea asigurării succesului într-o luptă. impact rezidual. [7. care este o noţiune economică formulată de către savantul economist . fără a le explica accepţia contextuală. din partea studenţilor. explicarea. p. În limbajul economic. dacă sunt extrem de complicate. având un înalt grad de abstractizare. au dezavantajul de a nu fi înţelese de publicul larg şi. Pe de altă parte. se impune aplicarea unor procedee specifice operaţionalizării noţiunilor (conceptelor) economice. pe de altă parte”. a conceptelor economice într-un limbaj simplu poate realiza un feedback eficient. evenimente care fac subiectul analizelor economice şi care eficientizează însuşirea fenomenului discutat. Unii dintre economişti. relativ seci şi lipsite de culoarea limbajului comun. în procesul de predare. în afară de venit. Limbajul matematic. variabilele – carte albă de referinţă etc. folosit în mod adecvat. în vederea realizării unui scop determinat (politic. a fost denumit reterminologizare [15. este cel mai concis. Trebuie să remarcăm că fiecare dintre aceste trei limbaje are avantaje şi dezavantaje. cheltuim mai mult. uneori chiar nici de unii specialişti în domeniu. dar. încât orice persoană să poată înţelege ceea ce i se comunică. instrumentală a conceptelor şi teoriilor ştiinţifice. economic.Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul de predare – învăţare a disciplinelor economice 63 „adaos exogen la venitul unei firme sau al unei familii. în care „C” este consumul. având calitatea de a fi utilizat şi ca un instrument pentru analiza fenomenelor economice. conceptul respectiv poate fi explicat în modul următor: „Cu cât câştigăm mai mult. conceptul de „funcţie a consumului” poate fi exprimat în limbajul matematic prin formula C = f(y). Avem de a face cu nişte noţiuni economice cu un grad ridicat de abstractizare şi. în ştiinţa economică se poate comunica folosindu-se elemente din trei limbaje diferite: matematic. cum sunt: maximizarea profitului pe termen scurt. ipotezele separabilităţii. din domeniul lingvistic – semiotică economică „totalitatea proceselor de semnificare şi/sau comunicare pe care le utilizează omul în raporturile sale cu realitatea economică. elevilor. campanie „ansamblu de operaţii organizate după un anumit plan desfăşurat intensiv într-o perioadă de timp. 211]. care s-au transformat în termeni ce definesc sau indică teorii economice. Exprimarea în limbajul comun îl impune pe specialistul în domeniu să-şi reformuleze şi să-şi exprime gândurile în aşa fel. În plus. 17-22]. pe de o parte. social etc. întrucât veniturile noastre cresc. Prin operaţionalizare se înţelege modalitatea metodologică ce pune în evidenţă funcţia operatorie. economic şi comun. îşi „împânzesc” discursul sau relatarea scrisă cu nume ale economiştilor consacraţi.)”. p. acest concept are următoarea accepţie: „relaţia care descrie legătura funcţională dintre venit şi cheltuielile de consum. cu privire la fenomene. De exemplu.

sporirea accesibilităţii fondului terminologic pentru viitorii specialişti în domeniul . nefiind definite în mod adecvat. În atare situaţii. şi care. studentului) să recepţioneze informaţia adresată lui. scăderea cantităţii vândute pentru că foarte puţini vânzători pot accepta această schimbare datorită situaţiei lor de agenţi economici al căror mobil imediat este câştigul [5. 60]. de instruire economică presupune. sau. cu semnificaţia de mai sus. 11]. O situaţie similară se atestă şi în cazul noţiunii transfer de plăţi. dar şi controversată. care nu reprezintă transferarea. de asemenea. 2) „oligopol”. eventual. de a transforma abilităţi specifice domeniului ţinând seama de particularităţile de vârstă individuală şi de grup ale elevilor/ studenţilor” [9. Arminia CICALă-RACU Vilfredo Pareto. (2) „piaţă a mărfurilor monopolizată de un număr redus de mari producători”. chiar dacă o asemenea modificare devine interesantă şi ispititoare pentru vânzători (producători): o diminuare a sa atrage.64 Raisa BORCOMAN. defectuoase. Greu de înţeles sunt şi unele noţiuni economice abstracte. ci semnifică „plăţi efectuate de către guvern pentru securitatea socială (compensaţii pentru şomaj. drept o „sumă” a sensurilor directe ale elementelor constitutive ale lor. Or. pentru care nu se aşteaptă să se primească în schimb niciun fel de mărfuri sau servicii”. Astfel. iar cea a celuilalt se înrăutăţeşte”. al căror conţinut ar putea fi interpretat de către persoanele neiniţiate în materie de economie. îmbinarea terminologică funcţia consumului. de precizie şi mai puţin asupra însuşirii materiei ca atare. ar trebui însoţite de explicaţiile corespunzătoare: (1) „grup restrâns de proprietari ai capitalului financiar. p. va trebui să o operaţionalizeze într-un mod accesibil auditoriului. de a structura şi de a face accesibile (subl. respectiv. în care un număr relativ mic de firme/ consumatori cumpără cea mai mare parte a produselor respective”. pentru lichidarea pagubelor pricinuite de calamităţi etc. pentru ca toţi să o ducă bine” sau „situaţia când starea unuia se îmbunătăţeşte. Mai greu de însuşit şi. (3) „situaţie care semnifică existenţa pe piaţă a mai multor producători ai unui produs. n. văduvite de claritate. ori de câte ori se va confrunta cu ea în procesul de predare. nu doar complexă. (3) „oligopson” etc. de fapt. Fără explicaţia de rigoare. evident. în termenii didacticii moderne. cu studenţii. care. în mod necesar. care domină întreaga viaţă economică şi politică”. într-un limbaj accesibil. p. în comunicarea cu elevii. de exemplu. desemnează „o stare a economiei din care nu se poate face nicio mişcare. este o noţiune teoretică. acesta se vede nevoit să-şi concentreze atenţia asupra exprimării dubioase. ceea ce ar reieşi din suma sensurilor elementelor constitutive. iar profesorul de economie.). reiese cu claritate că procesul continuu de informare. Din cele relatate până aici. un preţ a cărui creştere diminuează foarte mult cantitatea vândută (şi. Exprimarea confuză nu permite destinatarului (elevului. aceasta ar rămâne neînţeleasă. al căror mesaj este greu de sesizat într-un manual de specialitate: Preţul de echilibru este. de predat sunt noţiunile economice redate prin îmbinări terminologice. Ne referim la cele de genul (1) „oligarhie financiară”. şine de cale ferată. fără operaţionalizarea noţiunii respective.) cunoştinţele transmise. una dintre calităţile fundamentale ale cadrului didactic modern este „capacitatea de a prelucra. trecerea unor plăţi dintr-o instituţie financiară în alta sau dintr-o ţară în alta. imprimă limbajului o oarecare obscuritate. Absolut inadmisibilă este şi folosirea unor fraze lungi. numărul cumpărătorilor).

în limbajul economic. (3) Dar în lupta de concurenţă biruie (??) totuşi monopolurile [6. 155]. acestea izbutesc. Gajul este garanţia reală care constă în afectarea unui bun mişcător (corect: mobil) aparţinând debitorului sau altei persoane pentru garantarea executării obligaţiei până la stingerea acesteia [8. definiţiile unor termeni extrase din lucrarea „Economie aplicată. pe de altă parte. iar. deloc uşoară. de dicţionare şcolare. 5]. încercând să adapteze definiţiile termenilor economici la nivelul etapei de instruire corespunzătoare sunt supuşi unor „provocări” foarte serioase. Cele mai importante concluzii care pot fi trase în legătură cu problema discutată se rezumă la următoarele: – În condiţiile actuale. 118]. în acest sens. pe de o parte. În cazurile când întreprinderile outsider stau în calea (??) monopolurilor. şi alte exemple: (1) Concurenţa împinge (??) preţul spre nivelul preţului de informare a pieţei [11. greu de sesizat. utilizându-se elemente. a unor expresii frazeologice din limba vorbită: (1) Accizele se plătesc statului de către vânzătorii de mărfuri şi sunt trecute pe umerii (??) populaţiei … [6. are loc diversificarea ramurilor economiei naţionale. 106]. se manifestă vertiginos tendinţa de globalizare a economiei. p. Folosirea abuzivă însă în textele economice a unor elemente din limbajul familiar nu numai că devin supărătoare. termeni din limbajul familiar. dar afectează grav ţinuta ştiinţifică a lor. p. sau de o competenţă insuficientă în ceea ce priveşte operarea cu unităţi din fondul terminologic literar al ştiinţei economice?” Interferenţele dintre diferite limbaje. A se examina. Autorii de manuale. 89]. Rigorile stilistice se încalcă şi prin utilizarea inadecvată. să ruineze întreprinderile nemonopolizate … [6. p. în indicaţii metodice. p. 155]. p. limbajul economic are o pondere tot mai mare în cadrul limbajelor specializate. nişte echivalente terminologice din limba vorbită: „Ruperea unui contract implică cheltuieli pentru ambele părţi şi poate afecta şi prestigiul afacerii. să perfecţioneze procesul tehnologic şi organizarea producţiei şi a muncii [6. care este o traducere din limba engleză şi a cărui valoare este diminuată considerabil de limbajul în care a fost realizată: Marketingul reprezintă totul ce are loc între procesul de producţie şi vânzarea produsului (??) [11. dar şi denaturează esenţa termenului ca atare. p.Interacţiunea limbajului economic cu cel comun în procesul de predare – învăţare a disciplinelor economice 65 economic. dintre diferite varietăţi funcţionalstilistice ale limbii reprezintă un fenomen firesc. p. A se urmări în acest sens. când. 155]. (2) Lupta de concurenţă (corect: concurenţa) dintre întreprinzători îi sileşte (??) să introducă în producţie realizarea (corect: realizările) ştiinţei şi tehnicii.” [8. Uneori însă astfel de definiţii „adaptate” nu doar că sunt defectuoase. Examinând astfel de situaţii. – Interacţiunea dintre limbajul economic şi cel comun în procesul de predare-învăţare a disciplinelor economice presupune utilizarea de către . Manual pentru liceeni şi elevi ai claselor superioare”. Acest lucru însă nu presupune „coborârea” specialistului până la nivelul publicului neinstruit în ceea ce priveşte exprimarea. folosind în manuale. p. 44]. Îi salutăm şi îi susţinem pe cei cărora le reuşeşte această operaţie. p. până la urmă (??). 73]. în dicţionarele de specialitate etc. suntem în drept să ne întrebăm: „Este vorba de o „grijă deosebită” faţă de vorbitorul de rând. Productivitatea muncii reprezintă cantitatea (??) pe care forţa de muncă o poate produce într-o anumită perioadă de timp [11.

Bucureşti. 1999. 1995. 1996. Editura Nemira. Asachi”. 1988. Cepraga. Albulescu M. 2001. adecvat domeniului respectiv.. Reinterpretrea semantică a unităţilor lexicale.. Ediţia Societatea Informaţia. în „Limba şi literatura Moldovenească”. Bucureşti. Manual pentru liceeni şi elevi ai claselor superioare. 2003. Chişinău. Ed. T. Bucureşti. Chişinău. 10. a unui limbaj riguros. a. Economie aplicată. 1993. 7. 9. Blanovschi A.E. Portofoliul seminariilor. 6. 13. L. ş.. în particular. Economie. Bucureşti. Didactica disciplinelor economice. Orice profesor. a XI-a/ licee şi şcoli normale. Bucureşti. în general. ş. a.. Arminia CICALă-RACU profesori şi. 2007. Chişinău. Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române (DEXI). 2001. a. Dicţionar de ştiinţe ale limbii.. 11. 2000. Bucureşti.. Druţă M. Consideraţii teoretice şi aplicaţii. 8. nr. Coşea M. implicit.S. dar simplu şi accesibil.. Editura ASE. Druţă M. 2000. Tănase C.. 2. 3. Căun V. Bucureşti. Editura Economică. Editura ARC. Bidu-Vrînceanu A. indiferent de disciplina pe care o predă. Studiu asupra terminologiei managementului economic în limba română.. Bucureşti. Chişinău.E. Economie. Voicu M.. 5. . Roatis F. Aspecte ale limbajului economic şi comercial. indicaţii metodice etc. 2006. Griinberg C. şi a limbajului de specialitate. Dicţionar de economie. ş. Rusu C. Chişinău. 4.. Peripliceanu C. 3. de către autorii de manuale. Iaşi. Managementul afacerilor mici şi mijlocii. Sinteze şi comentarii de texte. Dicţionar de economie.. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. de dicţionare. ci şi să sancţioneze folosirea greşită de către studenţi/ elevi a limbii române.66 Raisa BORCOMAN. 1994.. 2002. Predarea şi învăţarea disciplinelor socioumane.M. 12. Editura GUNIVAS. Editura Enciclopedică „Gh. 2003. Ghiţă P.. Chişinău. ASE. 14.. trebuie nu doar să promoveze. ş. 15. Albulescu I.. Dicţionarul complet al economiei de piaţă. Editura A. a.. Călăraşu C. Didactica disciplinelor economice.. Manual pentru cl.

Din această perspectivă. Examinată din acest punct de vedere. p. Toate elementele propoziţiei ce depăşesc sistemul bimembru au fost declarate fără niciun discernământ secundare. adică în dezvăluirea sistemului ca atare. p. p. 386]. ignorându-se fără a se ţine cont de potenţialul lor sistemigen. a celui bimembru. stabilirea legităţilor fundamentale privind mecanismul de funcţionare a limbii devine una dintre priorităţile lingvisticii ca ştiinţă. Dar. analiza încheindu-se cu identificarea doar a unui singur sistem propoziţional. acumulează materialul empiric. pare a fi şi incompletă. Baza metodologică a tuturor gramaticilor româneşti (şi nu numai) o constituie analiza care oferă avantajul. 15-16]. 17]. Cât timp legităţile corespunzătoare nu-s descoperite. Acesta este material primar (исходный) din care se edifică palatul ştiinţei. . Dar aceasta încă nu e ştiinţă. Această definiţie este incompletă şi unilaterală din motivul că menirea gramaticii constă nu doar în prezentarea unei sume de reguli privind schimbările şi interconexiunile unităţilor semnalate. de a deschide calea spre inventarierea a tot ce alcătuieşte o structură sub aspectul unităţilor constitutive. cercetătorul doar poate descrie fenomenele. adună şi sistematizează faptele. Anume gramatica este chemată să stabilească legităţile de guvernare a mecanismului de funcţionare al limbii şi prin aceasta contribuind la formarea unei viziuni adecvate şi corecte privind sistemicitatea limbii. p. 8]. al relaţiilor ce le unesc şi al funcţiilor pe care le îndeplinesc [3. de multe ori nefructificat. dar şi unilaterală. în general [ГРЯ. sintaxologia clasică încă nu răspunde rigorilor unei ştiinţe autonome. în orice caz nu este acea ştiinţă autentică. dezvoltată şi definitiv cristalizată/conturată. ci cuvinte şi propoziţii. lipsa de consecvenţă în identificarea funcţiilor sistemigene ale unităţilor ce alcătuiesc entităţi comunicative a compromis acest procedeu. 1960. V. adică cu reţeaua de relaţii între unităţile date [1. subiect + predicat. ci şi în dezvăluirea naturii unităţilor glotice semnificative în general (nu numai lexicale. dar nu e deocamdată edificiul ca atare” [2.67 AVANTAJELE ABORDĂRII NETRADIŢIONALE A UNOR PROBLEME TRADIŢIONALE DE SINTAxOLOGIE ROMÂNEASCĂ VASILE BOTNARCIUC Universitatea Cooperatist-Comercială din Moldova Definirea gramaticii ca o sumă de reguli privind schimbările şi interconexiunile unităţilor lexicale din cadrul unei propoziţii şi că se are în vedere nu cuvintele concrete în propoziţiile concrete. întrucât potrivit opiniei acad. cum se specifică în unele gramatici) şi a relaţiilor ce se stabilesc în mod real între ele (sintagmatice şi paradigmatice). cu substanţa (inventarul de unităţi) şi structura sa. ea nimic nu poate explica şi nimic nu poate prezice. Kedrov „descoperirea legităţilor constituie sarcina de bază şi scopul principal al fiecărei ştiinţe.

) sunt. mai diversificată şi mult mai amănunţită din perspectiva detalizării efectuate. existente în sintaxologia românească şi demonstrate cu surplus de argumente de către sintaxologul Ion Eţcu în lucrările sale. pe de o parte. acestea. Vorba e că profesorii şi cadrele didactice. din păcate. care-s considerate de către specialiştii de gramatică tradiţională unicele părţi de propoziţie principale. inclusiv materialele didactice. unde a doua entitate mai reprezintă şi supranumitul sistem propoziţional SP. Şi această critică este pe deplin justificată. De altfel. conceptual şi structural. fiind direct sau premeditat ignorate. Autorii de curriculum şi de manuale. Din categoria unităţilor fundamentale mai fac parte încă două entităţi sintaxologice: subiectul şi predicatul. structura manualelor şcolare şi materia propriu-zisă ar trebui să fie preponderent pragmatice. întrucât teoria dată. care contestă acest concept. tratate şi deci predate ca părţi de propoziţie secundare. Celelalte părţi de propoziţie (complementul direct. Teoria tradiţională. cu toate că există o mulţime de articole ştiinţifice şi o serie de monografii personale şi colective. după cum se ştie. începând cu veriga învăţământului primar şi încheind cu clasele liceale. declarate. cât şi calitativ. Comparând manualele şcolare cu cele universitare. studierea/învăţarea şi predarea unităţilor sintaxologice în cheie tradiţională suferă şi va suferi în continuare de un tratament superficial şi nu permite înţelegerea şi avansarea pe nivele. cât şi cele superioare. în toate manualele şcolare. predau de exemplu. spre deosebire de cele şcolare. nici mai mult nici mai puţin. neincluzându-le în problematica ce urmează a fi discutată pe parcursul anilor de şcoală. însă aceste două tipuri de manuale coincid. pur şi simplu. Vom semnala că acestea diferă doar din perspectivă informaţională şi anume: manualele universitare. Astfel. orientate spre formarea unui specialist . iar pe de altă parte. Acestea aşa şi sunt concepute. pe când cele universitare sau academice ar trebui să fie surse de cercetare şi cunoaştere. complementul indirect. sunt concepute şi elaborate în strictă conformitate cu acest supranumit şi suprasolicitat concept propoziţional bimembru. Nu încape nicio îndoială că graţie scopurilor concrete. conţin o dezbatere şi o descriere mult mai completă. se caracterizează printr-un vădit eclecticism inexplicabil. ar trebui să se deosebească principial atât cantitativ. unităţile fundamentale ale sintaxologiei româneşti. concept în totalitate compromis şi depăşit de rigorile sistemicităţii. le evită. câteva dintre care sunt considerate de referinţă. pe traseul de cunoaştere ştiinţifică a structurii gramaticale a limbii române şi a sistemului ei extrem de complex. iar apoi predate elevilor la orele de limba română. Un asemenea tablou persistă. ea se răsfrânge în mod păgubos asupra procesului de învăţare/predare. adică esenţiale şi sistemigene. De fapt. am observat că acestea sunt elaborate în/şi pe baza aceloraşi principii. nu se predau. atributul etc. pur şi simplu. ei predau doar două structuri sintaxologice: propoziţia monomembră şi propoziţia bimembră. fără nicio excepţie. Cât priveşte celelalte 11 (unsprezece) sisteme propoziţionale. din care motiv este frecvent criticată. care le fac să fie mult prea asemănătoare şi discutabile. aşa cum le-au asimilat la facultate. considerându-l incomplet şi eronat şi care prezintă un alt punct de vedere referitor la problemele discutate mai sus. destinate atât şcolii medii.68 Vasile BOTNARCIUC Vom remarca în acest sens că toate manualele de limba română. pe care le urmăresc aceste două tipuri de manual. n-a putut şi nu poate depăşi inconsecvenţele şi contradicţiile inerente în abordarea faptelor de limbă.

şi lingvisticii din lume. pentru a putea menţine şi urma calea cea mai dreaptă. în general. respectiv metoda.Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească 69 capabil să se descurce atât în diverse niveluri de cunoaştere. atare manuale deocamdată n-avem şi sincer sperăm că acestea vor apărea într-un viitor nu prea îndepărtat. Principiile cercetării ştiinţifice nu sunt numai legi. Pentru a depăşi această situaţie din sintaxologia românească. la care cercetătorul ştiinţific serios şi onest trebuie să-şi raporteze permanent ideile şi activitatea practică. este menţionată şi totodată susţinută şi promovată fără pic de ezitare de către . lingviştii. unde predau profesori talentaţi şi bine pregătiţi teoretic. frânează sau chiar blochează procesul de cercetare. Aşadar. ci „gramatica superioară”. Am putea prelua exemplul profesorilor de matematică. pe care o dezvoltă astfel: „E neîndoielnic faptul că predarea prin esenţa sa este predispusă spre dogmatism. iar predarea. din păcate. se constată un anumit dezacord […]. Aceste principii sunt necesare. fără ca aceasta să fie guvernată de anumite principii sau legi care să o conducă. dacă acceptăm analogia cu „Algebra superioară” [1. cât şi în stabilirea şi înţelegerea mecanismului extrem de complex de funcţionare a limbii române. unul dintre motivele principale care stăvilesc sau îngreunează avansarea şi dezvoltarea teoriei sintaxologice este ignorarea cu desăvârşire a teoriei cunoaşterii. Starea de lucruri care. a gramaticii ştiinţifice. sau dezvoltarea firească a gramaticii teoretice. şi ştiinţă. Cercetarea alimentează predarea. caracteristică. 343-344]. vizavi de pregătirea specialiştilor – filologi în multe privinţe încetinesc. în aflarea şi descoperirea adevărului aplicat la obiectul cercetării sale” [5. care în şcoli obişnuite sau licee predau matematica sau matematica elementară. şi nu numai. p. care sublinia că. poate fi cea a lui L. deoarece ştiinţa presupune o agitaţie neîncetată. care prea puţin pare să fie înclinat spre schimbări. în special pe epistemologie. bazată pe principii metodologice şi epistemologice universale. Din păcate. pe când la Facultatea de Matematică. Acesta e un imperativ al şcolii superioare. de altfel. 15-27]. şansele şi posibilităţile de empirism cresc. „nu se poate face nicio cercetare ştiinţifică având un caracter riguros ştiinţific. condiţionată de descoperiri permanente. Reperarea ştiinţelor pe principii ale filosofiei. o soluţie pertinentă ar fi apelul sau îndrumarea aceluiaşi autor. în general. avem în vedere catedrele de limbă română sau cele de lingvistică generală şi romanică. p. O explicaţie a perpetuării unor contradicţii inconsecvente sau abordări sumare şi contradictorii în gramaticile şi manualele de sintaxă românească. Ele sunt repere absolut necesare. stimulează cercetarea” [Ibidem]. să predăm în universităţi nu un curs desfăşurat al gramaticii şcolare. iar predarea – o convingere fermă. predau matematica superioară. că ea se străduieşte să dea cunoştinţelor noastre o formă definitivă împietrită. care în realitate e întotdeauna provizorie” [4. de Broglie. destinate învăţământului şcolar şi celui superior. Dincolo de acestea. Nimic nu e mai opus funcţiilor ştiinţei decât funcţia de predare. întrucât ele reprezintă normele călăuzitoare de care orice cercetător este obligat să ţină seama în activitatea sa. între procesul de învăţare. în a cărui opinie „cercetarea şi predarea aproape că sunt inseparabile şi de cele mai multe ori ambele au de pierdut de pe urma izolării reciproce. în general. necesară pentru ca făclia ştiinţei să treacă de la generaţia premergătoare la următoarea. p. care se află într-o neîncetată mişcare. Să încercăm şi noi. 257]. persistă la facultăţile de filologie. De remarcat că.

este pătrunsă de spiritul filosofiei şi se află într-un raport de condiţionare reciprocă cu teoria cunoaşterii. un răspuns clar şi univoc cere întrebarea fundamentală: Ce este cunoaşterea? În fond. mai exact de către autorii de gramatică tradiţională. care „reprezintă instanţa supremă pentru prelucrarea reprezentărilor concrete” (Kant) cu scopul de a identifica şi descrie „necesitatea internă a obiectului” (Hegel). şi nici nu . care s-au condus doar de principiul atomar potrivit căruia au căutat. altfel zis. cu intuirea senzorială. succedată de etapa raţională. precum: – avansarea de la faptele concrete (ale limbii) la prelucrarea reprezentărilor despre acestea (Kant). utilizarea abstracţiilor ştiinţifice obiectivate în substanţa vie a limbii. – descoperirea generalului în particular. care s-ar părea că sunt departe de filosofie. cunoaşterea senzorială e urmată de cunoaşterea raţională numită şi gândire abstractă. iar ignorarea acestui fapt. „cunoaşterea este rezultatul acţiunii. Înainte de toate. Ele pot fi direct şi indirect accesibile gândirii pentru a fi cercetate în vederea cunoaşterii lor” [5. – unitatea şi lupta contrariilor (Hegel): orice fenomen de limbă poate/trebuie tratat ca unitate a fenomenului şi esenţei individualului şi generalului. Ţinând cont de atare principii şi rigori epistemologice şi totodată respectându-le cu stricteţe. a constantului în variabil. concretului şi abstractului. p. mai exact – a acestui adevăr incontestabil. – identificarea invariantei abstracte şi esenţiale în diversitatea faptelor senzoriale. Drept rezultat au fost inventariate şi descrise peste 20 de părţi de propoziţie. Din această perspectivă. la care cercetătorul ştiinţific trebuie să-şi raporteze permanent eforturile îl constituie analiza şi sinteza. formei şi conţinutului. nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că orice proces de cunoaştere demarează cu contemplarea vie. iar pentru a produce această corespondenţă – căci ea nu e dată în sine şi pentru sine – gândirea trebuie să se supună şi să se conformeze obiectului” [7. orice cercetare lingvistică trebuie să se bazeze şi să se fundamenteze pe câteva principii gnoseologice relevante lingvisticii şi ştiinţelor comunicării. De exemplu. – delimitarea consecventă a entităţilor ontice de cele gnostice a faptelor sesizabile de categoriile ştiinţifice. cercetătorul-sintaxolog are şanse reale de a evita greşeala comisă de către gramatica tradiţională. dar au ocolit şi n-au definit. 26]. al operaţiilor gândirii asupra fenomenelor din realitate. întrucât „adevărul este corespondenţă a gândirii cu obiectul. – saltul de la concretul senzorial la gândirea abstractă şi de la aceasta la practică.70 Vasile BOTNARCIUC oamenii de ştiinţă consacraţi. în scopul de a verifica justeţea rezultatelor gândirii abstracte (C. p. a termenilor empirici de cei teoretici. Un reper absolut necesar. identificat şi descris extrem de minuţios tot noi şi noi elemente componente ale unităţilor de comunicare. precum fizica teoretică. demonstrând astfel caracterul universal al organizării sistemice. Enăchescu). ştiinţa autentică în opinia acestora. De asemenea. – identificarea şi descrierea necesităţii interne a obiectelor (Hegel). 100]. face ca ştiinţa să devină primitivă şi confuză [6]. a cunoaşterii empirice de cea raţională. în vorbirea orală şi scrisă.

mijlocul. a. d. învăţătorul sau profesorul) să fie informat obiectiv şi cu argumentele de rigoare în fiecare caz discutat aparte. câte?. a câta? etc. şi corect. şi în acelaşi timp. • Atributul este „parte secundară de propoziţie care determină un substantiv sau un substitut al lui indicând diferite caracteristici ale obiectului (cantitatea. m. • Propoziţia este „unitate de bază a sintaxei alături de sintagmă. • Sintagma este „termen sinonim cu îmbinarea/grupul de cuvinte. ce este?. 44]. nu s-a încercat nici în GALR din 2005 să se clarifice în ce constă legătura dintre cele 26 de părţi de propoziţie depistate şi organizarea sistemică a nivelului sintaxologic al limbii. studentul. p. • Complementul circumstanţial de loc este partea secundară de propoziţie care arată locul unde „se desfăşoară acţiunea” [8. parţial eronată şi păguboasă. Şirul de astfel de definiţii şi interpretări poate fi continuat pe zeci de pagini. ş. 42]. o interjecţie. câţi?. După structură propoziţiile se împart… în bimembre (simple şi dezvoltate) şi monomembre” [8. . cum este?” [8. E alcătuit din cel puţin două cuvinte cu sens lexical deplin. 189]. al câtelea?. în general. ca cititorul (elevul.. d. Pentru că n-au fost explicitate şi clarificate atare probleme. tirajată) din manual în manual. numai că scopul urmărit de noi este cu totul altul. apartenenţa. p. din articol în articol şi din monografie în monografie. ce?” [8. cine este?. adică: • „Subiectul este partea principală de propoziţie care desemnează obiectul despre care se spune ceva cu ajutorul predicatului … şi răspunde la întrebările cine?. lipsită de contururi explicite. p. p. 25]. semnate de mai mulţi autori. a. un adjectiv sau un adverb completând şi actualizând semantic cuvântul determinat” [8. • Complementul este „partea secundară de propoziţie care determină un verb. se trece cu vederea o altă opinie. ce se spune despre?. s-a ajuns unde s-a ajuns. a cui?. materia. Ş. b) de ce oare autorii de manuale şi de dicţionare categoric nu iau în considerare şi alte puncte de vedere ce se referă la o problemă sau alta? Considerăm că ar fi bine. p. p. demonstrat şi descris destul de amănunţit în zeci de articole ştiinţifice. 36]. • Predicatul este „Parte principală de propoziţie care arată ce se spune despre subiect … şi răspunde la întrebările (principale): ce face?. ce fel de?. iar noţiunea de parte de propoziţie cum a fost aşa a şi rămas o entitate ambiguă. • Complementul circumstanţial de timp este „partea secundară de propoziţie care arată timpul când se petrece acţiunea verbului sau durata acţiunii” [8. parte de propoziţie şi frază. cea mai mică unitate sintactică în interiorul căreia se poate stabili un raport sintactic” [8. 194-195]. într-o serie de disertaţii şi cercetări monografice. este preluată şi promovată (mai exact. Din păcate. 136].” [8. Mai mult chiar. m. deci şi un alt mod de abordare a fenomenelor semnalate. locul) şi răspunde la întrebările care?. p. şi anume: a) dorim înainte de toate să atragem atenţia cititorului asupra faptului că o atare abordare. precum şi altele similare. 149]. p.Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească 71 au precizat ce fel de entitate este propoziţia în raport cu alte unităţi esenţiale ale sintaxologiei româneşti.

. unul de alternativă. discutând. graţie unui număr limitat de esenţe propoziţionale. Referitor la afirmaţia cercetătoarei Miora Avram am avea de semnalat doar atât: s-a demonstrat în mai multe lucrări că studiul sintaxei se face pentru a demonstra cum. 237]. Asemenea entităţi nu sunt compatibile şi deci nu pot materializa/actualiza raporturi de integrare. care în primul şi în primul rând. circumstanţialul de timp. vom prezenta doar două afirmaţii ce aparţin unor renumiţi cercetători români: a) „Studiul sintaxei oglindeşte […] felul cum. pentru că atare afirmaţie nu corespunde adevărului. o unitate materială de comunicare. paradigma părţilor de propoziţie fundamentale. complementul direct. se realizează un număr infinit de propoziţii şi fraze concrete” [9. Prima categorie de abstracţii (substantivul. în opinia celor doi autori de manuale. atribut. adjectivul etc.) ţine de morfologie. dar relativ limitat de cuvinte. Şi drept exemplu. trebuie deduse. verbul. elevii. întrucât pe loc s-ar recunoaşte nu doar două tipuri de propoziţii. în primul rând. p. se produc / se realizează un număr nelimitat de entităţi concrete. complementul indirect. Cât priveşte cea de-a doua afirmaţie. complement” [10. ar prezenta şi un alt concept. adică enunţuri.) ţine de sintaxologie. modele sau propoziţii-sistem. problema definiţiei părţilor principale de propoziţie. adică a enunţurilor. despre care am amintit mai sus? Dacă le-ar folosi în mod judicios. de exemplu. noi inducem în eroare cititorul. studenţii şi profesorii de specialitate. cu un număr mare. şi b) „părţile de vorbire îndeplinesc în propoziţie diferite funcţii: subiect. Şi iată de ce: atât părţile de vorbire. ce se referă la nivele diferite. pe când cea de-a doua (subiectul. predicat. ci şi de o serie întreagă de componente fundamentale ca: atributul. nu are nici chemare şi nici suportul corespunzător de a participa la actul de constituire a unităţilor comunicative.72 Vasile BOTNARCIUC Ce ar fi dacă autorii respectivi în lucrările de acest fel. p. atributul etc. Ce ar fi dacă autorii de gramatici româneşti ar folosi realizările deja obţinute în baza aplicării principiilor epistemologice fundamentale. ne simţim obligaţi să facem următoarele precizări: • este evident faptul că se afirmă un neadevăr atunci când se consideră că părţile de vorbire îndeplinesc în propoziţie diferite funcţii sintactice. Mai mult chiar. Şi situaţia s-ar schimba imediat în mod radical. cât şi părţile de propoziţie constituie nişte entităţi abstracte. dar şi suficiente pentru constituirea unei unităţi de comunicare independente. Schimbând optica de abordare a acestei probleme. 369]. potrivit căruia se numesc părţi principale de propoziţie toate părţile de propoziţie esenţiale care participă la alcătuirea unui sau altui sistem sintaxologic. cu siguranţă cititorul avizat ar fi scutit de povara unor erori metodologice. Eţcu. fiind o abstracţie inventariată şi dedusă de savanţi. iar partea de vorbire. predicatul. circumstanţialul de loc etc. după cum bine aminteşte sintaxologul I. esenţiale şi deci principale ar fi completată şi reprezentată nu doar de subiect şi predicat. o unitate concretă. ca să zicem aşa. entitatea de propoziţie. Între aceste două categorii de entităţi se exclude existenţa unor raporturi de integrare. este considerată o structură. ci 12 (douăsprezece) sisteme propoziţionale. Afirmând asemenea lucruri. fiind totodată necesare.

fără a se încerca cel puţin vreo motivare. partea îmbinării de logoforme. • Tipologizarea efectuată şi promovată cu o perseverenţă de invidiat nu doar în manualele pentru şcolile de diferite grade. inclusiv la deducerea esenţelor acestor clase de ÎC. parte de sintagmă. deoarece analiza faptelor concrete s-a făcut ignorându-se. pe de o parte. parte de propoziţie şi propoziţie. • Deşi s-au făcut multe observaţii subtile şi judicioase privind raporturile semantice din cadrul ÎC. termenul determinat. interacţiune şi interconexiune: dintre realitate şi gândire. includerea sau excluderea ÎC/ S/ GC se prezintă ca un act pur mecanic. ca abstract.Avantajele abordării netradiţionale a unor probleme tradiţionale de sintaxologie românească 73 Referitor la definiţia entităţii de sintagmă. • Potrivit principiilor metodologice şi procedeelor epistemologice. ca individual este o manifestare a limbii. • În lucrările cu caracter didactic. raporturile şi relaţiile implicite ale obiectelor şi fenomenelor. ba e expulzată din repertoriul unităţilor ce participă la constituirea structurii limbii române. semnificând că limba ca esenţă. iar pe de alta. • Aplicarea creatoare a principiilor metodologice şi a procedeelor epistemologice. dar şi cele câteva lucrări teoretice (avem în vedere monografiile personale publicate) s-a întemeiat pe principiul binarităţii. cercetătorii din cealaltă tabără le-au considerat şi le consideră în continuare necesare şi obligatorii şi din motivul că doar în aşa fel se poate delimita obiectul de cercetare şi unităţile lui constitutive de ştiinţa despre acest obiect şi unităţile. reflectat în sintaxa limbii ca existenţa individualizată a lucrurilor izolate (fiinţe. • Abordarea filosofică a obiectului de cercetare a evidenţiat legăturile. după cum şi vorbirea ca fenomen. . fenomene). categoriile create de cercetător în scopul dat. empirică reprezintă prima etapă a cunoaşterii lingvistice. termen sintactic. îmbinarea de logoforme (îmbinările de cuvinte). • Distincţia dintre sintaxa limbii şi sintaxa vorbirii permite evitarea unei grave greşeli epistemologice – confundarea generalului cu individualul. abstracte este reprezentat de sintagmă. am scoate în evidenţă câteva momente mai importante. ca general există numai în şi prin vorbire. şi anume: • Sintagma (S)/ îmbinarea de cuvinte (ÎC)/ grupul de cuvinte (GC) ca entitate sintactică ba e considerată unitate de bază a limbii. precum şi ca existenţă corelată a multitudinii acestora. al cărui obiect sunt unităţile concrete ale limbii – logoforma. şi în privinţa aceasta cele câteva abordări teoretice ale ÎC nu au depăşit cu mult nivelul lucrărilor cu caracter didactic. Cunoaşterea teoretică. ce şi-au demonstrat eficienţa la inventarierea claselor de ÎC. declarată că e sinonimă cu îmbinarea de cuvinte/grupul de cuvinte. editate în Republica Moldova. 2. cercetătorul distinge două tipuri de cunoaştere: 1. reale şi virtuale. le-a marcat pe cele de interdependenţă. Cunoaşterea concretă. la care inventarul de unităţi raţionale. enunţul şi partea enunţului. • Dihotomia sintaxa limbii/sintaxa vorbirii constituie un tot unitar. fiind identificat cu o parte de vorbire. abstractă reprezintă cea de-a doua etapă. s-a fetişizat într-un mod exagerat principiul binarităţii. obiecte. principiul sistemicităţii. ce ţine de acum de domeniul morfologiei.

Кедров В. 4. Prin urmare. 3. 7. Мoscova. Ungureanu E. Дырул А.. I.. O atare delimitare răspunde rigorilor epistemice. Chişinău. sintaxa vorbirii. Diaconescu I. Мoscova. Изд-во «Штиинца» Кишинэу. 10. Бережан С. Hanganu A. Философия как общая наука в её соотношении с частными науками// Философия и наука. Моя жизнь и взгляды. îmbinare de cuvinte (îmbinare de logoforme). Bucureşti. Avram M. Sintaxa limbii.. 1972. este reprezentată de: enunţ. Ецко И. este reprezentată de: propoziţie. 1962. adică sintaxologia.. în plus. a esenţei cu forma de manifestare. parte de îmbinare de cuvinte (parte de îmbinare de logoforme). Tratat de teoria cercetării ştiinţifice. parte de enunţ. Popescu Ş. 6. 1966. Enăchescu C. . Bucureşti. ea elimină deficienţele mai sus examinate de definire a lor şi a termenilor aferenţi. Gramatica practică a limbii române... Gramatica pentru toţi. Constantinovici E.. Mic dicţionar de termeni lingvistici. Роль грамматики в формировании научного представления о языковой системе// Изучение грамматического строя языка и преподавание грамматики в вузе и школе. sintagmă.. Unităţile sintactice. Бройль Л.. Bucureşti. 1983.. 8. 9. Iaşi. Hegel G. 2.. parte de propoziţie.. 1973. По тропам науки. 1986. Bucureşti. Ştiinţa logicii. 1976. 1995.74 Vasile BOTNARCIUC a abstractului cu concretul. Sintaxa limbii române. Bărbuţă I. Борн М. adică sintaxa. 2008.. 2005. Мoscova. 5. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1.. parte de sintagmă. М. adică cu fenomenul. Polirom.

uneori. cam) călătoreşte. mâine). contextul la care s-a ajuns poate fi formulat în felul următor: 1) ╬ (nu) se verb ………… ex. niciodată. numeralul adjectivul. dar. sintactice şi cele semantice ale adverbului românesc. Evidenţiind funcţiile morfologice.: (nu) se mai (prea. nu marchează forma negativă a verbului. Georgeta. 2) ╬ ………… (nu) se verb ╬ ex. 3) ╬ (nu) ╬ se ………… verb ╬2 ex. Pentru a stabili contextul diagnostic. verb este verbul la una dintre formele simple ale indicativului.: când (unde. una dintre problemele de bază ale cercetării adverbului ca parte de vorbire este definirea lui. pronumele. Ciompec consideră că „o definiţie strict sintactică. şi. fixă –.. se ajunge etc.: (nu) se călătoreşte bine (acolo. Morfosintaxa adverbului românesc. 26]. care întocmai ca şi adverbul pot intra în relaţie directă cu verbul). adică de la forma de reflexiv care nu admite combinaţia cu un nominativ subiect. se reprezintă marca reflexivului impersonal. ALIONA ZGARDAN Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Fiind o clasă de cuvinte eterogenă şi având valenţe combinatorii foarte largi. liberă. în cazul verbelor intranzitive) exclude ocurenţa substantivului şi a substitutelor sale. se râde. 14. p. Sunt însă şi unităţi adverbiale care selectează numai una dintre aceste forme. în general. G. chiar. adică a poziţiei (sau a poziţiilor) în care este admisă numai ocurenţa acestei părţi de vorbire”1 [1. (nu) se actualizează obligatoriu în poziţiile 1) şi 1 ╬ marchează pauza. tot. de regulă. acolo. Astfel. precum şi a adjectivului. s-a pornit de la reflexivul impersonal. se merge. se stă.75 TRĂSĂTURI MORFO-SINTACTICE ALE ADVERVULUI OLGA BOZ.: substantivul. utilizate neprepoziţional. . cât şi pe cea negativă a verbului. prezenţa indicelui impersonal se în structura acestei forme verbale (care se realizează. topica fiind. care presupune eliminarea din contextul general al poziţiilor comune şi al altor părţi de vorbire (ex. dominant rămânând totuşi verbul. precum şi delimitarea paradigmei sale. semiadverbele şi locuţiunile adverbiale. ……… indică poziţia adverbului în context. 2 Ciompec. Cercetătoarea Georgeta Ciompec delimitează în monografia sa Morfosintaxa adverbului românesc 3 categorii de unităţi adverbiale: adverbele propriu-zise. integrare sau antepunere. p. cum ar fi se călătoreşte. mâine) (nu) se călătoreşte. Marea majoritate a adverbelor admit atât forma pozitivă. precum şi de selectarea de către unele adverbe a formei negative sau pozitive a verbului. pe baza analizei distribuţionale impune găsirea contextului diagnostic (caracteristic). Ţinând cont de diversele posibilităţi de integrare – prin postpunere.

ocurenţa apoziţională a acestora (bine. Morfosintaxa adverbului românesc. a se compara: Elevii pleacă bucuroşi în excursie cu Elevii pleacă bucuros în excursie. mai ales atunci când acestea. Cercetătoarea Georgeta Ciompec mai precizează faptul că „uneori invariabilitatea formală a adverbelor dobândeşte valoare distinctivă. astfel sunt determinante ale verbului. invariabile. deci fără a afecta forma cuvântului ca atare1. cel mai bine. în contextul selectat (poziţia 1 şi 2) mai sunt admise şi gerunziile. 26. Aliona ZGARDAN 2) în cazul adverbelor negative ca niciodată. dar excluse adverbele. adverbul apare ca un determinant cu marca Ø. cu ajutorul morfemelor libere (mai bine. uneori. p. în absenţa acestor mărci. În secvenţe de tipul se călătoreşte totdeauna aşa. număr şi caz relevă dependenţa lui bucuroşi faţă de substantiv. precum şi într-o anumită raportare la noţiunea de timp. în opoziţie cu bucuros. care. bine astfel). întrucât. I. diversele sale valori se realizează perifrastic. foarte bine etc. funcţie determinativă. Această particularitate. Ciompec concluzionează că „distribuţional. ca determinant. „numai” îl determină pe „aşa” şi nu invers.. Din punct de vedere morfologic. prezentându-se în sistemul limbii cu o formă unică.: ca în latină. se merge bine astfel etc. În acest context sunt aduse gerunziile (cântând aşa.: departe aşa. nicăieri. dar a căror apartenenţă la paradigma verbală se manifestă clar prin păstrarea posibilităţilor de combinare proprii verbelor de care se ataşează prin radical. . aşa). unde ea se exprimă prin sufixe). şi anume în cazul adverbelor şi al adjectivelor omonime. De ex. în română. Astfel. G. comparaţia – singura categorie gramaticală în raport cu care „variază” această parte de vorbire – nu reprezintă un criteriu de flexiune propriu-zisă (de ex. nicicând. deci ca adverb”2. ca şi adverbul care le precedă. adverbele sunt cuvinte neflexibile. apar în acelaşi punct al enunţului. care nu permit determinarea prin aşa sau astfel postpuşi (ex. adverbul manifestă indiferenţă faţă de categoriile gramaticale ale regentului: în comparaţie cu determinantele prevăzute cu marca lor funcţiei lor sintagmatice – acord sau recţiune –. procedând astfel). ci. 1 2 Ciompec. deloc.). ca parte de vorbire – drept o clasă de cuvinte distinctă şi permite alcătuirea în mod riguros a inventarului ei prin identificarea exactă a unităţilor care o compun” [1. care au întocmai ca adverbele. p. Georgeta. adverbul se defineşte drept clasa de cuvinte care pot apărea ca determinante în cel puţin unul dintre seriile de contexte 1-3 şi sunt excluse din contextul 4. defel etc. În construcţii ca se călătoreşte numai aşa. Georgeta. Morfosintaxa adverbului românesc. aşa. apare ca determinant al verbului.76 Olga BOZ. prin urmare calitatea sa de adjectiv. Această caracteristică formală se datorează faptului că: 1) pe de o parte. În afară de adverbe. Ciompec. cel mult. justifică deci considerarea adverbului – atât de eterogen sub diverse aspecte şi de aceea contestat. mâine astfel totdeauna aşa. 29]. generală şi specifică.. 2) pe de altă parte. Separarea adverbului de gerunziu se poate face pe baza valenţelor combinatorii specifice pentru cele două serii admise în contextul selectat: 4) ╬ ………… + aşa (astfel) ╬ (în care aşa sau astfel sunt determinante ale elementului precedent). având funcţii sintactice diferite. p. 15. în care reiteraţia redundantă a mărcilor de gen.

caracterizându-se prin: (1) posedă valenţe combinative foarte largi.Trăsături morfo-sintactice ale adverbului 77 II. teoretic. aparent departe. se constituie pe plan structural ca unităţi sintactice). din când în când. a d v e r b e l e m o d a l e. atât. cât. numai acest (copil). Morfosintaxa adverbului românesc. oriunde etc. extraordinar de bine. c) numeralul: trei de aici. în cadrul combinaţiilor. niciunul de aici. mereu. p. În funcţie de posibilităţile combinatorii ale adverbului. relativ. a d v e r b e l e r e l a t i v e ş i i n t e r o g a t i v e (când. totdeauna. (2) realizează. o parte restrânsă (care nu poate fi circumscrisă exact) a adverbelor modale propriu-zise (substantival. 16-22. poate contracta relaţii cu fiecare dintre clasele de cuvinte menţionate. din zi în zi etc. contra.) b. considerat individual. unde. pot avea valoare modală. îndată. teza de astăzi. tocmai al treilea. numai aici. intensivă sau limitativă (aparent. cele cantitative (destul. casa de acolo. de unităţi sintactice 1 [1. delimitează 4 clase de adverbe: (A) o clasă de distribuţie aparte ce include adverbele care se combină exclusiv cu verbul. două de atunci. aproape sufleteşte. care. d) adjectivul: (calificativ sau determinativ): grav bolnav. p. aproape nimic etc. relevantă numeric. adverbul prezintă unele particularităţi specifice. grozav. teribil. e) adverbul: făţiş duşmănos. gratis. b) pronumele: oricare de acolo. omeneşte. oricând. este verbul. deocamdată. piano etc. chiar atunci etc. dintre a d v e r b e l e p r o p r i u z i s e. cât de cât etc. cercetătoarea Georgeta Ciompec. le conferă adverbelor.. numeric etc. comun pentru toate adverbele. care. Georgeta. mult. Trebuie de menţionat însă faptul că nu oricare dintre adverbe. de asta etc. tocmai el.). intrând în relaţii directe sau prin intermediul prepoziţiei cu orice parte de vorbire autonomă (adică acele care. uneori. în acest caz. În cazul dat e vorba de: a.. neprecis circumscrisă. contextul general. de determinant. calitatea de cuvinte constitutive. aproape douăzeci etc. adverbul se caracterizează prin valenţe combinative foarte largi. în general. (B) Clasa adverbelor ocurente numai în sintagme al căror centru este un adverb sau adjectiv (calificativ sau cantitativ). (3) autonomia semantică. adjectival.). chiar fiecare (carte) etc. nicicând. plecarea (de) mâine. încotro.). grav. chiar elevul etc. funcţia principală de modificator. cum. vreodată. . cuprinzând: a. El se poate combina ca determinant cu: a) substantivul: mersul (până) acasă.. l o c u ţ i u n i l e a d v e r b i a l e c a u z a l e ş i f i n a l e (de aceea.. semantic. măcar două (caiete). luând în consideraţie toate unităţile recunoscute de gramaticile curente ca aparţinând acestei clase. Din punct de vedere sintactic. 16-22]: (1) Distribuţional. cam înalte. c. a d v e r b e l e t e m p o r a l e a s p e c t u a l e (adesea. grozav de rea. o mare parte.). se aseamănă 1 Ciompec. imediat. ca urmare a conţinutului lor noţional. pe plan structural. În schimb. perfect.) c. ad-literam. câteodată. în primul rând. puţin. subtil ironic. realmente. celui de atunci. b. niciodată.

pronume. uneori. batăr (reg. măcar. trebuie considerate. departe. departe sunt subordonate faţă de verbe. mai toţi) –. anevoie. indicând momentul (intervalul) faţă de un punct de reper cronologic (ex. (2) Funcţia principală şi permanentă a adverbului în cadrul combinaţiilor pe care le realizează este aceea de m o d i f i c a t o r. mâine.). doar. mâine.. identitatea –. greu. jos. nu.) şi b. în acest caz. încadrându-se în diferite clase semantice. Aliona ZGARDAN foarte mult cu adverbele modale. încă etc. Din punct de vedere semantic. cuvintele atunci. că adverbele modale propriu-zise sunt înlocuite în grupul nominal cu adjectivele omonime: expune clar → expunere clară. aproape – cu sens modal –. încai. două grupe având şi particularităţi distribuţionale diferite: 1. de determinant. aceste cuvinte sunt profund eterogene (chiar şi aceeaşi unitate fonică poate avea. (C) Clasa adverbelor ocurente în grupul nominal (substantiv. concesia.78 Olga BOZ. 2.). acolo. p. parcă. adverbele de loc (aici. poate. cel puţin. ex. vreodată. cu excepţia celor relativ-interogative din gruparea semantică respectivă. cam. încaltea. adverbe ca aşa. (nu)cumva. tocmai. care cuprinde: a. diseară. frecvenţa. niciodată. ocurenţa adverbului într-un enunţ implică prezenţa unui alt termen cu care stabileşte o relaţie de dependenţă (de determinare unilaterală). decât „numai” – în context negativ (n-a venit decât el) –. în timp ce verbul sau substantivul pot apărea fără adverb (profesorul pleacă.). teza e grea). taman. mereu. sus etc. derivatele în -eşte (bărbăteşte) sunt înlocuite cu adjectivele corespunzătoare în -esc (bărbătesc) etc. p. uneori. chiar dacă rămân invariabile.: în construcţii ca a sosit tocmai atunci. din când în când etc. respectiv a substantivului. prea. barem. aspectual. bine. în enunţuri ca profesorul pleacă astăzi. abia. numeral). apariţia adverbului este condiţionată de prezenţa verbului. tot – exprimând continuitatea. adverbele temporale topologice (ieri. se exprimă cam greu. ieri. Marea majoritate a adverbelor prezintă şi posibilitatea de a fi concomitent regente ale altor adverbe sau ale unor construcţii nominale prepoziţionale (cu funcţii de complemente). Trebuie de precizat. atunci. aiurea. de exemplu. aievea etc. (D) Clasa adverbelor capabile de a se combina cu oricare dintre părţile de vorbire amintite – dintre care adjectivul determinativ (pronominal sau numeral) reprezintă contextul lor specific – iar. acum. numai. marcând durata. joi etc. nici. au (arhaic). alene. atunci.: imediat. totdeauna. diverse valori în context). celelalte „aspectuale” [2. uneori se referă la conţinutul unei propoziţii întregi. dar şi sunt regente faţă de . Pe baza acestei caracteristici sintagmatice (după cum observă G. Aşadar. nicicând. caracterul continuu sau discontinuu (ex.: astăzi. teza de mâine e grea. mai – exprimând durata sau proximitatea (îmi mai amintesc. oricând. persistenţa. oare. drept adjective când sunt subordonate unui nume. asemenea. azi. Această clasă cuprinde seria de unităţi adverbiale chiar. Ciompec. îndată. 187]. unităţi care informează asupra timpului transcendent. demult. unităţi care caracterizează procesul din punct de vedere imanent. şi. 18). locuieşte departe de şcoală. prin analogie. pesemne. altădată). fără ca enunţul să se dezorganizeze. Primele au fost numite „topologice”. Trebuie evidenţiat faptul că mai mulţi cercetători disting. în cadrul adverbelor temporale. mai ales.

exemplu ce constituie un punct de vedere clar expus al cercetătoarei asupra unităţilor respective şi evitarea faptului privind eventualitatea încadrării lor într-o parte de vorbire separată. cuvinte autonome. ex. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. chiar. şi. În acest sens. Datorită particularităţilor lor semantice şi gramaticale. (3) Faptul că. numai etc. adverbele sunt cuvinte autonome. ca şi substantivele. Coteanu I. Ciompec G. nu au niciodată posibilitatea să fie regente adverbele din clasa (D). de unităţi sintactice. relativ abstract. Pe lângă unităţile care constituie partea cea mai mare a clasei. având funcţie semantică. Sincronie şi diacronie. tot. Morfosintaxa adverbului românesc. tocmai etc. 1 982. nici. Bucureşti. ca atribute. precizând că ele formează împreună cu elementele la care se referă „o parte de propoziţie dezvoltată”. Mai puţin clară. ca nume predicative sau ca elemente predicative suplimentare. măcar etc. 2. . p. 1997. datorită conţinutului lor noţional. chiar. semantic.. verbele sau adjectivele. e situaţia unităţilor clasei (D). Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Potrivit cercetătoarei G. Gramatica limbii române. Editura Academiei. cuvinte cu sens vag. 22]. fiind separate de cuvântul regent. Ciompec. şi. În general. În cadrul propoziţiei. deci nu au funcţie sintactică. chiar dacă această funcţiune se realizează în mod specific de al celorlalte adverbe.: Nu putem primi lângă noi decât bărbaţii fără şovăire. tocmai. p. de şcoală. exprimând mai ales nuanţe ale modalităţii” [1. din acest punct de vedere. 23]. Gramatica de bază a limbii române. Din punct de vedere semantic. Editura Polirom. adverbele pot funcţiona ca circumstanţiale. 1985.. Bucureşti.. pe lângă alte particularităţi. p. Gramatica limbii române. este înglobată aici şi seria de cuvinte şi. încă.Trăsături morfo-sintactice ale adverbului 79 tocmai. adverbul este o clasă de cuvinte eterogenă. Irimia D. III. adică „unităţile clasei de distribuţie (D). cam. 4. ceea ce explică. 3. Bucureşti. în „categoria cuvintelor care nu sunt părţi de propoziţie”. Editura Albatros. adverbele sunt.. Bucureşti. 2005. „Unităţile în discuţie au totuşi funcţiune determinativă (cum se poate demonstra prin proba omisiunii). le conferă pe plan structural calitatea de cuvinte constitutive. încadrarea lor în clasa adverbelor” [1. adică unităţi ca numai. în general. [4. 324] grupează elementele ca numai.

eseuri. ipostazele sale definitorii. poetul modern îşi construieşte volumele deliberat. instituindu-se o viziune a unei iniţieri participative: „M-am amestecat cu viaţa Ca noaptea cu dimineaţa. orice volum nou debutează. orice text publicat (cum proceda Titu Maiorescu la ediţia princeps a volumului „Poezii” de Mihai Eminescu). Reiterată perpetuu. ci. („Doina”). La modernişti. M-am amestecat cu dorul Ca sângele cu izvorul. cu „dorul”. M-am amestecat cu tine Ca ce-aşteaptă cu ce vine”. Ideea este amplificată şi reluată obsesiv în metafore explicite: „Şi sânt dat cuvântului/ Ca grâul – pământului/ Lângă ram ce s-a-nvelit/ în strai alb de fericit./ Şi sânt dat şi dorului/ Ca frunza – izvorului/ Lângă stea ce-a răsărit/ În trenă de nesfârşit. de obicei. de regulă. volumul de poezie nu mai reprezintă o culegere în care sunt adunate. tentaţia pentru definirea concepţiei despre poezie sau poet nu ţine la Grigore Vieru de vreo modă poetică. ci constituie o necesitate organică de conştientizare sau aderare la o direcţie sau la un program. pe parcursul întregii sale creaţii artistice. cu dorul”)./ Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina – focului/ Lângă mac ce-a înflorit/ în cămaşă de rănit”. ideea legământului cu „cuvântul”. claie peste grămadă (fie şi în ordine cronologică). fundamentând insistent o poetică a esenţelor fiinţării. Eul poetic îşi trăieşte.80 ARS POETICA LUI GRIGORE VIERU ALEXANDRU BURLACU Academia de Ştiinţe a Moldovei. cu o artă poetică. note şi articole. moderniştii îşi elaborează artele lor individuale. Dacă-i multă e şi frumoasă” – iată chintesenţa poeticii sale. predilecţia deosebită pentru „valorile simple ale vieţii”. In fuzionarea eului cu lumea se încearcă stări existenţiale antinomice. o mărturisire ce prefigurează un manifest artistic. Contrar modelor poetice de odinioară. „O poezie trebuie să fie multă. De aici. meditează asupra acestui subiect sub forma unor confidenţe în scurte poeme. („Cu viaţa. Institutul de Filologie Mai cu seamă de la Charles Baudelaire încoace. cu „locul” este desfăşurată în paralela dintre seria de simboluri tradiţionale: . urmându-se un alt principiu decât cel cronologic. În acest sens. în poezie. la o tendinţă sau la un ideal artistic. o formă elementară a cărora fiind ciclizarea tematică. dureros şi extatic. în vederea afirmării unei unităţi de sensuri bine articulate. De cele mai multe ori. când o doctrină sau alta dominau zeci sau sute de ani. M-am amestecat cu cântul Ca mormântul cu pământul. Poetul.

abundentele stări simpatetice. p. uşoară. în faţa izbucnirilor firii luciditatea îşi exercită cu greu acţiunea moderatoare. pentru prima dată concepţia sa despre artă şi artist Vieru o defineşte categoric şi răspicat în volumul „Numele tău” (1968). Cimpoi)./ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ între ceruri şi pământ!/ în priviri c-un fel de teamă. în ultimă instanţă. Intrăm. De regulă. „Întoarcerea la izvoare”. exteriorizate în răsăriri de ierburi. Critica s-a pronunţat deja în problemele poeticii lui Vieru. din subpământuri. starea confuză a eului poetic: Nu pot până la capăt/ Cântecul dulce/ Scriind. Într-o lume a forţelor generatoare. afirmând că „(…) poetica lui Vieru este esenţialmente una a preaplinului.. maternităţii. fragile./ Parcă-aş ara cu o cruce” („Stare”). pentru care fapt poemul ar putea fi încadrat în seria artelor poetice. creativităţii. al unui somn vegetal ce se strecoară şi în simţuri. punându-le sub un regim special de îngândurare (…) Grigore Vieru îşi asociază momentele dispoziţionale etapelor creşterii rodului: germinare – încolţire – răsărire – înflorire – coacere” (Mihai Cimpoi. este plin de preaplinul ei. încât asimilarea intimă a fenomenului înseamnă anularea oricăror hotare. Ch. „Mamă: fluture fericit. maică. iar iubirea îşi dezvăluie. ieşirea din anonimat a însemnat şi ieşirea din provincie. sacralizează sentimentul consubstanţialităţii fiinţă-univers. cu acest poem se deschid mai multe cicluri şi volume antologice. al germinaţiei. dar şi conştiinţa deplină de poet al neamului românesc: „Noros ori clar ca o amiază. „Făptura mamei” este unul dintre cele mai profunde poeme întru afirmarea simplităţii şi modernităţii clasice a poeziei lui Vieru şi se pretează la diverse lecturi. după cum remarcă Mihai Cimpoi. afirmându-şi individualitatea şi ascendenţa poetică. Altfel spus. desfaceri de muguri şi în flori albe „luminos învălmăşite”.” Fiinţa mamei este asociată mai multor stări ale genezei cosmice. Mama este sinonimă cu un „fluture” – „fragilă emblemă a frumuseţii şi zborului”./ Soare/ în aceeaşi clipă/ Răsărit şi-asfinţit?! De aici.Ars poetica lui Grigore Vieru 81 „grâu” – „frunză” – „lumină” sau: „ram” – „stea” – „mac” cu altă serie de simboluri: „pământul” – „izvorul” – „focul”. de aici comportamentul pe care şi-1 însuşeşte cu aer inocent-programatic: mişcările îi sunt frenetice. murind. el deţine o perspectivă asupra naturii. sub suavele îmbieri ale versului. la modul figurat. Dolgan). dă rod îmbelşugat: „Uşoară. Sugerând ipostazele tranzitorii ale creaţiei. în spaţiul purei bucurii de a fi (…)./ Steaua ştie ce gândeşti. valoarea de principiu primordial. iar Grig Vieru devine Grigore Vieru. Remarcăm în acest sens sugestiile de mare spontaneitate inspirate de proiecţiile feminităţii. În spaţiul mitic al poeziei lui Vieru ploaia vizualizează plastic un anotimp veşnic al iubirii. Este. cosmice. simbolurile exprimă o deplină şi intimă înrudire cu existenţele germinative. o racordare perfectă a dinamicii eului cu dinamica naturii: „Ceea ce se întâmplă în afară se întâmplă şi înlăuntrul eului. Nu întâmplător iubita e chemată să vină din ploaie. în care eul este „miezul incandescent al trăirilor” (M. 1985. Cu toate acestea. 4). ploaia deşteaptă elanurile vitaliste./ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă. De aici./ . accentuând predilecţia poetului pentru „situaţiile-limită” (M. sugerate de parabola seminţei care. Raportul dintre eu şi lume e stabilit printr-o continuă identificare cu elementele cosmosului. spaţiul ploii. Este timpul când „numele tău” semnifică. oricăror impedimente şi spaţii intermediare înstrăinătoare. Mai bine spus. ieşirea din anonimat. poetul este în natură şi este al naturii.

B. 424). ca supremă împlinire vitală./ ci printre versuri. varianta ritualizat-mesianică a poetului poate fi doar ghicită./ pe toţi cari m-au început (…). tu eşti cântarea însăşi” (Nicolae Balotă./ Ploaie să fii./ Ca să ai dreptul a săruta/ acest pământ/ îndurerat/ de-atâta rod” („Dar mai întâi…”)../ Să fii os/ de-al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană. Fiinţei poetice. p. adică totul. Claudel a năzuit în taină – suprema şi nebuneasca aspiraţie – să devină Cântarea însăşi. o cântare ce transfigurează lumea după chipul şi asemănarea poeziei. Personajele fundamental caracteristice ale poeziei lui Vieru sunt mama./ nici nu sânt om./ neregulat. ca şi Claudel. în ultimă instanţă./ Fruntea –/ un fel de măsură/ Sprâncenele –/ două versuri/ tăiate cu negru. doină sau lumină.” Totul în jur e o cântare. Eu sânt ploaie./ Tunet să fii. alături de cel cuvântător. O intuiţie a rodului o aflăm şi în „mărul înflorit”: „Voi răzbi? Am să scapăt?/ Voi răzbi negreşit:/ Mă aşteaptă la capăt/ Un măr înflorit” („Doctore. nici un alt poet din acest veac nu a poematizat actul însuşi poetic.” Odată cu aceste atitudini eul poetic e cuprins de angoasa dispariţiei: „Mă gândesc mereu/ la poezie. De la Baudelaire încoace statutul demiurgic (şi proteic) al creatorului s-a modificat puţin. iubita şi poetul-profet. Ipostaza fundamentală a mitologiei poetului este cea orfică. cu poetul: „De fapt. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru. „În afara singurului Rilke. Neesenţiale rămân şi metamorfozele poeziei ca fiinţă./ Doină să fii. deoarece identificările proteice sunt dintre cele mai diverse./ Ochii – două metafore albastre. „Arte poetice ale secolului XX”. Într-o viziune asupra genealogiei sale. De aici si fireasca revendicare a unui maximalism etic ce-şi are reazem în pământul îndurerat de rod: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă. adică arta poetică se află între tentaţia orfică si cea mesianică. („Poezia”). pasăre sau lăutar./ caut pe Ioana Petre.82 Alexandru BuRlACu Eu sânt poetu-acestui neam:/ Şi-atunci când lira îmi vibrează./ Şi-atunci când cântece nu am”. pentru că/ nu pot merge./ ci aşa vreau eu:/ să ploaie”. La Vieru poezia e cea care se identifică. Cântecul sinonim cu poezia poate însemna o . iată cum mă simt”)./ sau poate că/ nici nu plouă. cel mai adesea poetul în concepţia lui Vieru e un nou Orfeu sau un Mesia./ Buzele – rime străvechi./ Talpa mea/ coperită cu ţărnă/ şi frunze sângerii de stejar –/ repetiţie/ a tălpii tatălui meu. tânăr Dumnezeu sau fântânar. eul poetic afirmă: „Eu sânt ploaie. E drept. Asemenea lui Rilke sub chipul lui Orfeu./ Inima – ritm modern./ şi poate că/ nici nu trec prin ploaie. să dea un trup de carne. Rodul./ Iată că plouă. În acelaşi timp. Nu spune el despre una din aceste muze (aceea tocmai a poeziei lirice): „Tu nu eşti cea care cântă. se confundă şi se confruntă cu poezia: „Părul meu –/ versuri albe. Eul poetic e conştient de puterea orfică a cântului său: „Aş vrea asemeni ploii/ eu cântul să-mi frământ:/ când voi cânta să iasă/ secara din pământ. fiinţa poeziei. căci poetul e sculptor sau plugar. 1985./ pentru că mi-e frică grozav/ de golul dintre poezii –/ cavou/ în care-aş putea să mă prăbuş”. după o expresie a lui Mihai Drăgan./ Brăzdar să fii. este o expresie a triumfului „verdelui care ne vede”./ Mâinile/ mângâind pletele femeii –/ comparaţie/ cu mâinile altor bărbaţi./ Lumină să fii./ ci pur şi simplu/ poezie./ Duminică să fii. Fără preget/ caut ţărnă şi-o frământ…/ Cu inele largi pe deget/ iese iarba din pământ” („Străbune inele”). poezie sau cuvânt. Printre pietre/ mă cobor adânc sub lut.

într-o altă accepţie. Gheorghe Vodă. D. „Poetul”. cu contemporanii săi. Vasile Vasilache./ Eu am vatră unde iubi. Mircea Radu Iacoban ş. cum ar fi „Abecedar”. „Floarea soarelui”. „Viaţa”. „Inscripţie pe vioară”. „Această ramură”. „Teiul”. „Prin mine”. „Această pâine”. Anatol Codru. Dumitru Matcovschi. „Sfârşit de veac”. Un dialog de creaţie e susţinut cu Constantin Brâncuşi. imnul femeii: „O. dorule dor. Chiar şi într-o gravă „epidemie a artelor poetice” (M. („Femeia”. „Femeie”. Un ochi atent poate identifica pe marginea poeziei lui Vieru coexistenţa mai multor componente. „Apă vie”. „Numele-acest”. „Abecedar”./ Dar singură. Popescu. simboluri. spre exemplu.m.d. Poeţii romani.a.a. susţine Ernst Robert Curtius. elemente din poezia lui Eminescu./ Mare stăpânule”. Deşi originalitatea. lucrând într-un mod aparte în matricea tradiţiei. Ştefan Aug. „A venit toamna”. Aşa./ Tu nu. cu un moto din Rilke). Gheorghe Tomozei. „Mica baladă”. poem consacrat lui Liviu Damian. Spiridon Vangheli. Într-o literatură cu foarte mare densitate de valori. la Homer poetul este cântăreţul divin. Cimpoi) insistentele profesiuni de credinţă ale lui Grigore Vieru rămân mereu revelatorii din mai multe puncte de vedere. Sub acest aspect este edificator. B. nu ţine nici de revoluţionalizarea limbajului poetic. Nichita Stănescu. „Mai sânt”. „Poetul”./ Eu am ţară unde să mor. „Bucuraţi-vă”. iar actul poetic – „a cânta”. Doinaş. nu arareori. „Doina”. Adeseori poeziile într-un regim aluziv („Tata era luat/ şi dus departe”) au un substrat adânc. a porni în larg” („Literatura europeană şi evul mediu latin”. Tu nu”. cum e cea românească.a. face cântece cu un număr restrâns de cuvinte. „Umbra de aur”. obişnuiau să compare compunerea unei opere cu o călătorie pe mare. „Destin”. R. aşadar.Ars poetica lui Grigore Vieru 83 punte peste prăpastia primejdiei. De aici. Poetul. Marin Sorescu. p.. „Pomul”. („Prin mine. Nicolae Labiş. „Copilul înălbit”. „Sânt trandafirul”. „Iarba”. a primejdiei dispariţiei: „Strig şi îmi răspunde/ Primejdia – gură de leu. Ioan Alexandru. „Apoi”./ Peste ea o singură punte:/ Acest cântec al meu” („Doctore. „Dar vine un timp”. „Izvorul”./Tu nu. tu nu// (…) Prin mine un cântec de dor/ A trecut chiar acu. tu. drumul spre originalitate al unui poet trece în mod firesc prin confruntarea cu predecesorii şi cu contemporanii săi. Se ştie că la romani el se numeşte „vates” – „profet”. dar care. Sentimentul legământului cu „cartea – simbolul universului eminescian – îi dă siguranţa netemerii de moarte – „De moarte nu mă tem…” (în „Doina” consacrată lui Vasile Alecsandri). dialogul „rădăcinii de foc” cu marii înaintaşi. Constantin Noica. iată cum mă simt”). embleme. Stănescu ş. Ion Druţă. „Albina” ş. este o replică dată prejudecăţilor ce ţin de criteriul „poeticităţii” verbului: „încep să fac cântece/ din numai două cuvinte”. pe care critica o proclamă. „Leac divin”. „Liniştea”. moarte. „Plecându-mă de fericire”. Uneori această tradiţie are o vechime seculară. Mihai Cimpoi. „Femeia”. cu trimiteri la realităţile dramatice din primii ani postbelici. un cântec”. totuşi individualitatea sa se impune mai întâi prin modul de dialogare a poetului cu marii înaintaşi. . Blaga. „Un cântec”. Tudor Gheorghe. nici de modificarea fundamentală a poeticii însăşi. Revelatoare în acest sens este o serie de poezii ce pot fi încadrate în categoria artelor poetice – „Legământ”. „Copiii şi artistul”. „Drum”. 174). având un moto din Lucian Blaga) sau sfâşietoarea dezvăluire: „Mare eşti. „Inscripţie pe cartea copilăriei”. Arghezi. „Metafora”. „Faptul că eşti”. „Mi-e dor”. „A face poezie” înseamnă a ridica pânzele.

Cu spicele albe în braţe Ale părului mamei.// Şi-o mângâie-n iubire/ Cu degete ce-i sânger.a./ Dar zice că la miere”. Cântăreţul care umblă la moarte caută o altă armonie. ochiul lui e acum „întunecos”. ah.m. Una apare fiind inclusă pentru prima dată în volumul „Numele tău”.// El are-un fel de arfă/ Cu strune luminoase/ Din raza dimineţii/ Şi din străbune oase. a poeziei) cu moartea. Grigore Vieru se simte mai în apele sale în ipostaza orfică. umbrit de viziunile adâncului. sau un fachir (în viziunea lui Emil Botta) ş. descoperind o strânsă înrudire între frumuseţe şi moartea tranzitorie a seminţei. Mergi tu după mine.d./ ori zice că de ziduri/ Va sparge-o el singur// (…) la suflet şi-adevăruri/ îmi umblă. De aici./ La moarte dânsul umblă. Poezia are un motto: „De mila timpului din sânge/ Poetul nu-i decât iubire” – acest motto este cheiţa descifrării mesajului artei poetice cu triunghiul „timpul” – „poetul” – „iubirea”. de iniţiere a eului în tainele unui timp etern. Cluj-Napoca. Una dintre cele mai frumoase poeme ale lui Vieru – „Poetul” – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire –/ Tribunul şi ascetul–/ Acest. Dintre toate metamorfozele eului poetic. a unui timp al dimineţii: „Merg eu dimineaţa. în „Fiindcă iubesc”./ Ce îl numim poetul. „Ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană. Este vorba de iubirea prin care se cunoaşte lumea sau prin care Blaga sporeşte a „lumii taină”. iubito. duh al vieţii. E de o semnificaţie deosebită cea din urmă „Ars poetica”. În tradiţia noastră poetul e Narcis sau Hyperion. gestul caracteristic e azvârlirea lirei (…) în mare. „Ars poetica”. Petrescu. în frunte. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica într-una din variantele poemei „Gemenii” sau în „Memento mori”. Vine moartea din urmă Cu spicele roşii în braţe Ale sângelui meu – Ea care nimic niciodată Nu înapoiază. Dincolo de relaţia poetului (altfel spus. intuim iubirea care stă la temelia artei şi a creaţiei. Eminescu valorifică tulburător în special componente ale mitului orfic şi homeric: relaţia poeziei cu moartea şi orbirea ca închidere în sine a artistului” (Ioana Em. „glasul ce-nvinse stânca” e „stins de-aripa disperării”. p. la mistere. („Ars poetica”) . „Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti”. Şi toţi suntem luminaţi De-o bucurie neînţeleasă”. este aceea din „Memento mori”.84 Alexandru BuRlACu Aducem aceste explicaţii pentru a înţelege o metaforă care pare lipsită de sens. el mai este emirul din Bagdad (la Macedonski) sau prinţul din Levant (la Ştefan Augustin Doinaş). ce ţine de viziunile consacrate asupra creatorului şi creaţiei. Gr. Vieru are două poezii cu unul şi acelaşi titlu. sau mai bine zis pentru a elucida procesul de redimensionare şi reinterpretare a unui repertoriu tematic moştenit. o viziune a destinului omului de creaţie ca o eternă călătorie arhetipală. act magico-poetic de anulare a creaţiunii spre care aspiră şi blestemul lui Sarmis. Petrescu. 1989. Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii tale. în care eul poetic rămâne un Orfeu în luptă cu moartea. cea de a doua. a cântăreţului care a traversat experienţa morţii şi a pierdut credinţa într-o înşelătoare armonie cosmică. scrie Ioana Em. 10).

în spaţiul dimineţii eterne este o tentativă continuă. puşi ca grave strune harpei. Săreau să-mi muşte mâna. În rescrierea mitului orfic eternitatea artei înseamnă. fără sfârşit. („Harpa”). Într-o altă situaţie. Ei blând cântau. . Când mă trezisem ca din vise. („Într-o pită. Văzui c-o strună-ncărunţise”. confirmă credinţa cântăreţului în forţa tainică a harpei./ La mijlocul ei –/ Dragostea mea pentru voi”. I-am pus ca grave strune harpei Alăturea de coarda poamei Şi sfântul fir de păr al mamei. Lucian Blaga. Într-o ambianţă de paradis arhetipal „sub mere coapte”. El a evoluat odată cu artele sale poetice. enunţată în primul vers. singuratec./ mierla cântă:/ în miezul ei. Cu harpa stăm sub mere coapte. Se ştie că drum de întoarcere din infern nu există. De aici. o nouă strălucire capătă afirmaţia poetului: „Ascult mierla/ Ca să nu mint”. eternizarea durerii creatoare. mult discutată în ultimul timp. („Aer verde. De aceea cântecele neînţelese ale poetului „Sânt rugăciuni pentru ploaie”. Ideile formulate de Vieru nu sunt noi. Mai atestăm aici o mutaţie ce tine de miezul poeticii. Este vorba de motivul ochiului. trecând prin codru singuratic./ La mijlocul lui/ Trăieşte speranţa mea. matern”).// Locuiesc la marginea/ Unui cântec. cântecul fiind în măsură să scoată „numele” de sub tirania timpului şi puterea morţii./ Că n-am cântat păunii. al privirii care transformă vederea în viziune: „Locuiesc la marginea/ Unei iubiri. Într-o altă lectură am avea o viziune a infernului adus pe pământ./ La mijlocul ei/ Trăiesc credinţa mea./ Afară cântecul/ nu răzbătea”. hulubaşii au prins a şuiera. să sugă cântecului viaţa. poezia – cu spicul suferinţei în braţe este pândită de moarte. De regulă. („Locuiesc”). izvorul poeziei sale. mierla…”). Trezirea din vise echivalează cu instituirea adevărului. Credinţa naivă. Vieru realizează în artele sale poetice o sinteză originală a unor idei cu mare circulaţie în epocă. Iubita – într-o accepţie mai largă. viziunea suferinţei şi durerii. În acest context. Trecând prin codru.// Locuiesc la marginea/ Unei pâini. este spulberată. ca şi la Eminescu. şerpii-hulubaşi devin agresivi. Eternului feminin i se asociază eternitatea poeziei sau iubirea şi eternitatea se conjugă prin puterea transfiguratoare a harpei. Încercarea eului poetic să aducă iubita.Ars poetica lui Grigore Vieru 85 Gestica e stilizată şi ritualizată. iar înaintarea cu iubita după sine se vrea un continuu periplu existenţial. Sunai al mamei păr sub cetini. Grigore Vieru nu a devenit dintr-o dată mare. şi-a afirmat originalitatea pornind de la temeliile puse de T Arghezi. şerpii. drama creatorului: „Într-o pită. Ci-n neagra noapte. Din perspectiva celei din urmă „Ars poetica” într-o altă lumină apare şi o poezie mai veche – „Harpa” – ce vibrează între o poetică a văzului şi o poetică a viziunii: „Să cânte pot (credeam) şi şarpii. George Bacovia. faţa. iar într-o posibilă lectură „spicele albe în braţe/ ale părului mamei” ar fi harpa poetului. Veniră-n fugă-atunci prieteni. în neagra noapte. Ei prinse-a şuiera sălbatec./ Cântat-am mărul înflorit/ Cel ruşinându-se/ De trupul gol al Lunii”. Poetul s-a „trezit din vise” înaintea multor confraţi de condei şi are dreptul deplin să declare franc: „Sânt fericit. faţa Să sugă cântecul viaţa. alături de coarda viţei-de-vie şi simbolicul fir de păr al mamei. Ion Barbu. sar să muşte mâna.

Bacovia. 8-9). lirismul pur îl evită” (Eugen Simion. cum a afirmat regretatul Mihai Drăgan. . instaurarea unei lumi potenţiale de perfectă coerenţă şi înalt semnificativă – iată rostul poeziei” (Ştefan Augustin Doinaş. consideră reputatul critic. fapt pentru care Argonauţii l-au luat pe corabia care căuta Lâna de Aur. spre un mesianism ce ar trezi masele din somnul letargic. B. Abolirea absurdului din univers. fără îndoială./ Ce păcate oare-ai săvârşit/ Că te-au dus acolo şi pe tine/ în Siberii fără de sfârşit”. Se afirmă că evenimentele de la 1989 încoace acţionează asupra lui Grigore Vieru ca un detonator care-i eliberează toate energiile. nu sânt decât o mască veselă/ Pe chipul dramatic al Uniunii Sovietice!/ Smulgeţi masca cea mincinoasă odată/ Şi veţi vedea că sub ea/ Cu aripi pline de sânge/ Sufletul Mioriţei noastre/ în sârmă ghimpată/ se zbate şi plânge. 21).. în fond. e. „Hristos nu are nici o vină”. p. Eul poetic porneşte „a ştefăni”. la începutul secolului. e marea conştiinţă îndurerară a Basarabiei”. generaţia lui Goga pentru Transilvania. Parafrazând titlul volumului. „Orfeu şi tentaţia realului”./ Doamne cel din slăvile creştine. un poet cu lira-n lacrimi” în „Caiete critice”. Orfismul lui Vieru în ultimul timp evoluează hotărât spre un statut al poetului tribun. vulcanul lui interior intră în erupţie.” („O gură de aer”). Eugen Simion afirmă că după Arghezi. roata lui Ixion s-a oprit. Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. butoaiele danaidelor n-au mai lăsat să curgă prin găuri licoarea. nr. în condiţii normale. 1994. „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost. piatra lui Sisif a încremenit în vârful stâncii. „Grigore Vieru. poetul nu are nici o vină că lucrurile nu merg aşa cum ar dori-o el şi mulţi alţi buni români. „un vizionar al poeziei româneşti de azi. se corectează. liniştea furtunile pe mare. Sau: „Reaprindeţi candela-n căscioare/ Lângă busuiocul cel mereu –/ Degerat la mâini şi la picioare/ Se întoarce-acasă Dumnezeu. preocupat fiind de destinul românilor basarabeni: „Am fost decretat Republică!/ Dar. crengile cu fructe nu s-au mai retras de la gura sărmanului Tantal. Sugestia unui rol eminamente practic al poeziei operând asupra lucrurilor.86 Alexandru BuRlACu Se ştie că Orfeu „îmblânzea fiarele. Grigore Vieru şi generaţia sa. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. cultivând „poeme publicistice”./ Am fost decretat Republică!/ Dar. dacă aflăm mai departe că în timp ce legendarul bard făcea să răsune corzile lirei. poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care. Blaga. 1-3. în fond. muta stâncile din loc. 1974. p. mai sânt un cal de povară/ pe care un necunoscut îl ţesală/ Cu iubire gastronomică/ cu mângâieri sintetice. Sub presiunea circumstanţelor. Grigore Vieru este un poet naţional aşa cum cere acest moment istoric. Într-adevăr. instituirea unui tâlc haotic al lucrurilor şi întâmplărilor.

Se ştie că omul. Zolotova.. a se agita. p. (Despre gruparea verbelor psihologice a se vedea: Avilova N. Din această cauză. rar – a deplora „a deplănge” etc. Verbele psihologice s-au bucurat de o amplă analiză semantico-sintactică din partea cercetătoarei Dana Manea [1]. 1983. a (se) mângâia. a se tulbura. 1979. a dezgheţa „a-şi pierde sfiala”. Şeleachin V. După datele noastre. Un număr însemnat de verbe psihologice au formă pronominală: a se obosi.. Vasiliev. iar 161 sunt polisemantice. 86-94. care este purtătorul acestei stări. din acest subgrup fac parte în jur de 300 de unităţi lexicale. în ipostaza de fiinţă dotată cu afectivitate. fac parte dintr-o subclasă semantică. Avilova. Şeleachin.. . De aceea.0. este victima emoţiilor şi deseori este supus. verbele psinologice sunt integrate în clase speciale. 59. dispoziţii de natură psihică. livresc – a angoasa „a nelinişti”. După cum s-a remarcat în lucrările de specialitate. a se omorî. Unele dintre verbele psihologice au menţiunile stilistice: familiar – a se bosumfla „a-şi manifesta supărarea” a defula „a-şi descărca sufletul”. percepute intuitiv de orice vorbitor al limbii române. 1976. 139 de verbe sunt monosemantice.87 STRUCTURA SEMANTICĂ A VERBELOR PSIHOLOGICE ÎN LIMBA ROMÂNĂ NATALIA BUTMALAI Universitatea de Stat din Tiraspol. a se plictisi”. regional – a se lehămeti „a se sătura.) Studierea semantică a verbelor româneşti demonstrează că verbele psihologice sunt destul de numeroase. a (se) dezmierda”. emoţii. 1978 etc.]. 278-281. a (se) fâstâci. 1978. a se tângui.. Şvedova N. investigaţie bazată pe metoda analizei semice. 61-62 etc. dependent de trăirile interioare. 1982. p. a exploda „a izbucni”. cu un statut special în limba română. Kilidibecova T. popular – a drăgosti „a (-şi) spune cuvinte de dragoste. 1976. 43-49. p. popular şi familiar – a (se) zăpăci „a-şi pierde sau a face să-şi piardă cumpătul. a se cutremura etc. a încătuşa „a pune stăpânire pe cineva”. 1989. 1981. a otrăvi „a se omorî”. Chişinău 1.. Dintre acestea. p. specificul verbelor psihologice constă în exprimarea unor stări în sfera obiectului animat. În gramaticile tradiţionale moderne. de obicei alături de verbele de cunoaştere. Vasiliev L. 1981. de verbele de percepţie şi de verbele de voinţă. verbele care exprimă sentimente. Criucova. a (se) încurca”. p. verbele psihologice sunt în mod curent grupate cu verbele stărilor fiziologice. În cele ce urmează se face o încercare de a descrie structura semantică a verbelor ce constituie obiectul nostru de cercetare. a se căzni. numite în literatura de specialitate verbe de stare psihică sau psihologice. 1985. argou – a ataca „a se enerva”. a se vindeca. Această subclasă de verbe a fost analizată în cunoştinţă de cauză de către cercetătorii ruşi [Kilidibecova. Multe verbe din subclasa aceasta au menţiunea figurat: a cerni „a se mâhni”.

a se mâhni. (Sadoveanu. a reveni. a se oţărî. a se zăpăci. a pierde. (Idem) Verbe care indică o dereglare a activităţii intelectuale şi emoţionale: a dezaxa. s-a chinuit aşa până despre ziuă. Calomfir se ofilea şă se întrista. a se căzni. se posomorî iar. a se mândri. bătrânul. Reculegându-se din tulburarea ce-i încătuşa pe toţi. parc-aş fi rămas a doua oară fără tată şi fără mamă. căci împăratul parcă era dus pe ceea lume! (Creangă. după ce i se împlinise cei şase ani de osândă. kir janulea). Ioviţă. murmură cu un glas răguşit de spaimă. a se obosi. (Creangă. Zodia cancerului). a înveseli. s-a primit înştiinţarea . (Idem) Verbe ce indică o activitate mentală: a absorbi. iară cine nu. a se amărî. a consuma. (Sadoveanu. a plăcea. întruna se chinuia aşa de cinci zile cu dinţii-ncleştaţi şi fără să-nchidă ochii o clipă.Frumos). Fiul vânătorului). a răbda. a se chinui. a se burzului. Lanţuri). a se văieta. Îl hărţuia nevasta. şi încă trei ani şi. iar porneşte la Dumnezeu. a suferi. se uită şi rabdă. a simpatiza. (Creangă. a urî. (Caragiale. (Eminescu. a căzni. a se distra.88 Natalia BuTMAlAI Câmpul semantic al verbelor psihologice cuprinde următoarele subcategorii: Verbe ce exprimă o atitudine (pozitivă sau negativă) a subiectului faţă de obiect: a admira.: Încremeni aşa un răstimp. Fraţii jderi) Verbe ce indică modificarea totală / parţială a unui sentiment: a se aprinde. a răbda.: Şi sărmana. încât i-a venit un fel de-necăciune. a obseda. a destinde. a pizmui. Şi te uram cu înverşunare. (Ispirescu. Însă de câte ori trecea pe lângă un copac mare. a se înviora. a irita. a clocoti. clătinând mereu din cap ca o păpuşă cu gâtul de sârmă. a hărţui. stăpâne? – D-apoi de care alta. a chinui. a învenina. De asta te plângi. Făt. Răscoala) Verbe ce exprimă o suferinţă psihică (durere fizică): a durea. Opere). Ion). a distra etc. Pe la noi. S-a iritat aşa de grozav din ceartă. a invidia. a se căina. a înnebuni.: Mă-ta te iubeşte ca pe ochii ei din cap şi nu voieşte nici în ruptul capului să te vază şi pe tine supus la toate relele vânătoriei. cu lacrimi şi cu scene. (Rebreanu. cine are bani bea şi mănâncă.: Duca-Vodă s-a oţărât şi a strigat cu mânie. a dezmeţi. a năluci. a se tulbura. jder zâmbea în sine şi-i plăcea cum se petrecuseră toate. a adora. măi Chirică. (Creangă. Împărăteasa povesteşte soţului său câte a pătimit ea.: În sfârşit s-a chinuit Moartea aşa trei ani de zile de-a rândul. a se izmeni etc. a se zdrobi etc. a suferi etc. a ustura etc. a duşmăni. a se posomorî. a pătimi.: Manole. a stima. a se întrista. – Da ce? Am mîncat laur ca să mă ostenesc eu cu tine până să te sleiesc? (Ispirescu. (Ispirescu. (Sadoveanu. (Caragiale. a păli. a se vindeca etc. a se omorî.: Când a venit vremea să mă doară asta de-acuma. a invidia. căci te iubesc. să vadă ce poronci i-a mai da. a ataca etc. Fraţii jderi). dar în zadar. Fata moşului cea cuminte) Verbe ce indică o stare de confuzie: a năuci. care bănuise ceva. a se chihui etc. Ivan Turbincă) Verbe ce indică revenirea dintr-o stare: a dezmetici. Fraţii jderi). a se jelui. a roade. a se reculege. atuncea am văzut eu câtu-s de singur.: Acolo stă domniţa greceşte pe un covor jos. Povestea Porcului). a se tângui. (Sadoveanu. Povestiri). a tremura (despre glas). (Pas. a captiva. (Rebreanu. În pragul porţii îl întâmpină şi Ioviţă. a simpatiza.: – Cinstite comise Manole. a înviora. Dar deodată îşi reveni. Cum îl văzu zmeul îl cunoscu şi păli. Poveşti) Verbe ce exprimă comportamentul verbal: a se plânge./ Te blestemam. Poveşti) Verbe ce exprimă sentimente: a îndrăgi. a se bucura etc.

a inspira. a se însenina. a se înăspri. zise caluil cu viers dulce. a se enerva. se dezmetici. Verbe ce exprimă stări senzoriale: a se gâdila. Celelalte seme caracteristice acestui subgrup sunt: Si + S1 [activitate mentală]: a absorbi. a se antrena. a domina. a roade. a se văieta. a îndupleca. (Stancu). a se căina. a presimţi. a răbda. . a înviora. a se tângui. a se chinui. a se înfuria. În ziua aceea jder a văzut din nou pe Vodă şi s-a bucurat de o privire bună din partea luminăţiei sale. a debusola. a ustura. a se înfricoşa. a râde. a maltrata. a molesta. a canoni. ca şi cum l-ar fi gâdilat cineva. a se întrista. a savura. a se chinui. a deruta. a suferi etc. a se hăbăuci. a răbda. a îndârji. (Petrescu. a se ataca. a se pierde. a durea. Carte de basme). a se cumpăta. a încânta. a învârtoşa. a surâde. Fraţii jderi) 1. a intriga. a ustura. a se captiva. a interesa.: Uncheşul Petrea Gânj se mira de asemenea casă fermecată. a suporta. a se învălmăşi. a pătimi. din gât. Si + S4 [revigorare psihică]: a lecui. Se temea de asprimea tată-său şi de şugubaţa defaimare a oamenilor. a răsfăţa. Povestea porcului). a se distra. a fermeca. (Sadoveanu. Aceste verbe au în calitate de dominantă semantică trăsătura [stare psihică] – Si. a reveni. stabilite pe baza analizei semice. Structura semantică a subclasei de verbe ce exprimă stări psihice include un set de trăsături semantice. că mult bine pot să-ţi fac. a obseda. nu te răsti aşa rău la mine. a gusta etc. Boierul se mânie pe soţia sa. a se dezmeţi. (Ispirescu. a îmbăta. Verbe ce exprimă dispoziţii de natură psihică: a se înviora. a se omorî.: Onisifor. a înnebuni. mai mult l-au indispus decât l-au impresionat. a pătimi. a se debusola. Opere) Verbe ce exprimă o stare de bucurie. a chinui. (Popescu. a se amuza. a răscoli. râdea. a savura. a izbi.: Făt-Frumos. Teatru). a se reculege. a învălmăşi. a bulversa. a se amărî. a irita. Legendele sau basmele românilor) Verbe ce exprimă stări afective de scurtă durată: a se ruşina. a se jeli. a baza. a se buimăci. a se înveseli. Nicoară Potcoavă). a consuma. a se mânia etc. a tortura. a indispune. Adaosurile colonelului prin brutalitatea lor cazonă. a simţi. (Creangă. a încânta. a hăbăuci. a îndura. a satisface. a se bucura etc. Si + S3 [dereglare a activităţii intelectuale şi emoţionale]: a dezaxa. a ataca. a se căzni. a se jelui. Si + S2 [stare de confuzie]: a ameţi. a chinui. a năuci. Opere). a se preocupa. a surâde. ferindu-şi de fum barba şi închizând într-o parte ochii. a dezola etc. – Bună veste s-a bucurat bătrânul Manole Păr-Negru. Si + S5 [suferinţă psihică = durere fizică]: a arde.1. a se reconforta. După ce mîncară se înviorară cu o cupă de vin. a canoni. Fraţii jderi). a mişca. a regreta. a suferi. a se irita. a clocoti. a pisa. (Vlahuţă. a bănui. a se întrema etc. a obseda. a se antrena. a se împăca. (Rebreanu. a dezorienta. a se vindeca. a se ambala. a căzni. a se deruta. a se obosi. Îşi îneca vorbele din urmă într-un râs artificial. (Sadoveanu. a învăpăia. a se zdrobi etc. a se mira. nici te îngreţoşa de vederea mea. S i + S 6 [comportament verbal]: a se plânge. a întări. Fraţii jderi). a jena.Structura semantică a verbelor psihologice în limba română 89 că vine doftoroaia. morarul. a distra. a se dezorienta. a vibra. (Sadoveanu. (Sadoveanu. (Sadoveanu. a revolta. A învăţat-o şi pe fată să ne duşmănească. Răscoala). a se înflăcăra. a se bizui. a se îngreţoşa. satisfacţie: a distra. a se năluci. a năuci.: Să ne distrăm şi noi atunci cum putem. a se teme. a se căzni. a se arde.

Si + S21 [mişcări ale corpului sau ale părţilor corpului omenesc]: a se agita. a ferici. a se înveseli. a dezmierda. a înfoca. ură]: a invidia. a se stăpâni. a se stânjeni. a sătura. a se zbîrli. a învârtoşa. a se îmbuna. a topi. Si + S8 [atitudine]: a se delăsa. a surprinde. a se îngozi. a se îngreţoşa. modificări ale expresiei feţei. a se înciuda. a se înspăimânta. a palpita. a se gudura. alterări ale vocii. a fremăta. Si + S23 [senzaţie gustativă]: a i se acri. a se frăsui. Si + S11 [tristeţe. a excita. a se întuneca. a se înăspri. a se îmbufna. a se zbate. a turba. a se consuma. a se înnegura. deznădejde]: a dispera. a înnebuni. a pierde. a turba. a se înferbânta. a se speria. a se spăimânta. a se distruge. a se lumina. a se înfiora. S i + S19 [gestică]: a se cruci. a se înamora. a vrăji etc. a amoreza. a deznădăjdui. O menţiune specială trebuie făcută în legătură cu cele relatate mai sus. a repugna etc. a se duce. Stările psihice sunt însoţite de cele mai multe ori de diferite manifestări comportamentale: mimică. a clocoti. a înnebuni. a exploada. a îndrăgi. gestică. a detesta. a vibra(despre voce ). a se dezaxa. fericire]: a distra. a palpita. Si + S9 [enervare]: a se agita. a se înăspri. a îmblânzi. a se mânia etc. a tresălta etc. a otrăvi etc. a înviora. a tresări. a se învăpăia (la faţă). a pătimi. a ustura. a urî. a clocoti. a ofusca. a jena. a se amărî. mişcări ale corpului sau ale părţilor corpului omenesc. a paraliza. a învenina. a încânta. a suferi. a întrista. a adora. a se îmbufna. a se înverzi. a inhiba. a se îndrăgosti. a se scărbi. a spera. a dori. a se înfuria. a fremăta. a se înnegura. a se mândri.90 Natalia BuTMAlAI a bănui. a deplora. a înviora. a aspira. a se cutremura. a se zbate. a se zbuciuma. Si + S17 [speranţă. a se vindeca. a se învineţi. a tresări. a chinui. a se plictisi. a amuza. a arde (la faţă). a tremura (despre glas ). a tresări. a se emoţiona. a hărţui. a se burzului. plictiseală]: a mâhni. a-şi reveni. a se îndârji. a posomorî etc. Si + S13 [maladii]: a se ataca. a se pripi etc. Si + S18 [revigorare psihică]: a întări. a se frământa. de aceea am inclus alături de semele descrise supra şi trăsăturile semantice: Si + S18 [mimică]: a se aprinde (la faţă). a jigni. Si + S15 [dragoste]: a drăgosti. a roade. şi anume: sunt considerate verbe psihologice şi sensurile unor verbe polisemantice . a tremura. a se oţărî. a tremura. a mistui. a seduce. a tremura etc. a se învăpăia. a se împăca. a mângâia. a obseda. a i se apleca. a se dezgusta. a pisa. a se dezorienta. a ofensa. a gusta. a se lăfăi. a mânca. a se înflăcăra. Si + S7 [invidie. a năzui etc. a păli. a excita. a se însenina. Si + S12 [satisfacţie. a savura. a dezgusta. a pisa. a se înjosi. a tânji. a încremeni. a se indigna. a încătuşa. a lega. a se descătuşa. a se teme. a disconsidera. Si + S20 [culoare a feţei]: a se aprinde(la faţă ). a se posomorî. a se semeţi. a se bosumfla. Si + S16 [antipatie. Si + S14 [frică]: a se înfricoşa. a se încălzi. a se înflăcăra. a se reconforta. dispreţ]: a antipatiza. a savura. a se răsfăţa. a păli. nădejde/disperare. a se zbuciuma. a se enerva. a se cufunda. a râvni. a amărî. Si + S10 [deplasare (mişcare ) sau localizare]: a se avânta. Si + S22 [senzaţie tactilă]: a se irita. a arde. a se întuneca. a intriga. a se cufunda. a trăda.

menţionăm că verbele psihologice sunt destul de numeroase. iar polisemantice – 161. jignit. „a aduce cuiva o ofensă. Verbele psihologice. Manea Dana. În încheiere. a reacţiona ca un om jignit. a se ofusca. dacă pentru verbele respective dicţionarul înregistrează un adjectiv „psihologic” provenit din participiul verbului. comportament verbal etc. În cadrul descrierii semantice a acestei subclase de verbe au fost identificate mai multe subcategorii semantice. Conform datelor noastre. Dintre acestea. a vexa”. În urma analizei semice s-a inventariat un număr anumit de seme care caracterizează subclasa dată. . insultat. Structura semantico-sintactică a verbului românesc. mimică. supărat”. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Bucureşti..Structura semantică a verbelor psihologice în limba română 91 care exprimă atitudine. 139 de verbe sunt monosemantice. acest subgrup de verbe este compus din circa 300 de unităţi. ofensat „care a suferit o ofensă. a insulta. De exemplu: a ofensa tranz. Multe verbe psihologice au formă pronominală. (fam. a jigni. ♦ Refl.) „a se supăra”. căruia i s-a adus o ofensă. 2001.

de factură oximoronică. Decembre) Dacă Bacovia încearcă să concretizeze o situaţie transcedentală. semnalăm o codificare metaforică a sufletului omenesc. trăiri. Şi-a prins promoroacă şi clampa. Plumb de iarnă).92 METAFORA NINSORII: PRINCIPII DE SIMBOLIZARE MITICO-FOLCLORICĂ TATIANA BUTNARU Universitatea de Stat din Tiraspol (Chişinău) Metafora ninsorii. axate pe temeiurile poeticii populare şi trecute prin filiera unei individualizări artistice pregnante. Ninsorile coboară lent şi se suprapun într-un cadru poetic vizionar. Bacovia. ce se desfăşoară atât de . parcă toţi au înviat” (G. Este vorba de un sistem tipic de imagini şi detalii artistice. p. Te uită zăpada-i cât gardul. Te uită cum ninge decembre. (G. Se are în vedere. încercând să plaseze drama omului în raport cu veşnicia. în conformitate cu anumite resorturi de percepţie lirică a lumii şi demonstrează în plan artistic redimensionarea dramatică a Universului. una din imaginile-cheie ale artei noastre tradiţionale. să amintească de senina integrare în natură. Versul lui Bacovia. Prin stilizarea acestui laitmotiv. Bacovia a oferit doar cheia în vederea preluării unui principiu estetic. fără început şi fără sfârşit a aspiraţiilor umane într-un decor de solitudine nostalgică. evoluţiei. ideea fundamentală asupra unui concept existenţial. Astfel. al mişcării. Cimpoi. îşi extind preocupările într-o gamă complexă de atitudini. Bacovia. aspiraţii. dar ating anumite dimensiuni în arta convertirii elementului modern cu cel tradiţionalclasic. generalizează. 5]. nu numai că-şi anunţă menţinerea în tiparele spiritualităţii populare. în poezia noastră postbelică ninsorile sunt reliefate la nivelul inspiraţiei mitice. au tangenţă cu frământările lăuntrice ale omului în dramatica sa conştientizare a rosturilor existenţiale. îşi trage seva din substraturile creativităţii folclorice. ce are menirea să contureze o curgere fantasmagorică. amplifică un anturaj existenţial specific. întrevede nişte spaţii imateriale. p. de atribute sufleteşti. Marş funebru) până la „ninge. ele copleşesc prin imensitate. recurgând. autorii noştri de poezie. după opinia lui M. priveşte…. 45]. unde metafora ninsorii „nu cunoaşte fantasticul propriu-zis” [2. de la acordurile elegiace prefigurate în „ningea bogat şi trist ningea” (G. aprofundează o complexitate de stări şi trăiri interioare. de orientări stilistice diverse. la „o adevărată paradă a antinomiilor greu de pus sub semnul unităţii” [1. parcă toţi muriră. caracterul perpetuu al vieţii. dar înfăţişează nişte stări existenţiale de limită. Bacovia. Spre geamuri. iubito. este conturată o stare „de sfîşiere” lăuntrică.

p. ninsoarea capătă o nuanţă metafizică şi se profilează pe fonul proiecţiei mitologice a fenomenelor din natură. după cum precizează în continuarea aserţiunilor sale cercetătorul. M-or troieni cu drag Aduceri aminte. La Bacovia. ca şi curgerea ireversibilă a timpului. Teleucă. Din ninsoare vine „un dor de îngeri” şi pe această . Bacovia explorează înţelesurile filosofice ale mioriticului şi îşi amplasează ninsorile într-un spaţiu atemporal. încadrându-se în acea sobrietate miraculoasă. printre care şi V. 46]. A. p. precum şi alţi creatori din arealul cultural românesc. 28]. se realizează în plan transcedental. Metafora ninsorii transpare în anumite cupluri corelative şi se manifestă prin mai multe interferenţe şi suprapuneri de sensuri. La V. descărcare. ninsoarea copleşeşte atât de mult eroul liric. Stănescu. unde lumea este văzută printr-o imaginaţie lăuntrică. adică sunt recreate nişte modele de revigorare estetică. În continuare. ca să iradieze în nişte contururi magice. Teleucă. Apropierea de Bacovia. /domnitoare. 209]. Întâlnirea poeţilor basarabeni cu Bacovia. Blandiana se ataşează acestui laitmotiv prin gradul sporit de sintetizare dialectică. semnifică „încărcare şi. acolo unde detaliile poetice converg spre sublim. La N. superioară în esenţa ei. metafora ninsorii îşi găseşte o justificare în sine prin însăşi concepţia estetică a autorilor de poezie. când „universul bacovian este golit de aparent” [4. 209]. Sentimentul dureros al singurătăţii cosmice este amplasat într-o lume selenară. p. Aceasta îl determină pe criticul T. încât la un anumit moment pare că asistăm la declanşarea unui spectacol. un „bacovianism epigonic” sau „bacovianism în oglindă” [4. voievoadî (N. p. aidoma fulgilor de nea şi împreunării acestora „cu necuvintele”. dar oferă autorilor din diferite generaţii „un reper în Absolut” [4. Din mărturisirile poetului basarabean. „Floarea albă de zăpadă …. în care s-au concentrat ideile de materialitate şi spiritualitate zămislite de veacuri în accepţia populară. încărcare de alb şi descărcare de negru” [3. Stănescu „ninge peste verbe”.Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 93 firesc ca şi succesiunea anotimpurilor. printr-o reflecţie filosofică de adâncime mitică. fulgii de zăpadă se revarsă din „ochiul de iarnă” sau „ochiul apei din poveste”. prin medierea unor conexiuni estetice stabilite în sfera poeticului. La fel ca în viziunea eminesciană. Mai am un singur dor) De menţionat. 209]. are loc într-un mediu reconfortant. Eminescu. indică calea unor nuanţe de valoare germinativă: Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte. (M. fenomen ce-şi găseşte explicaţie nu numai prin prezenţa unor afinităţi interceptate mai mult în plan stilistic. în acelaşi timp. ninsorile cad „la o margine de existenţă” şi capătă caracter de amploare. care îl integrează în stihia cosmică pentru a găsi o justificare ontologică a existenţei universale. Cântec) este „străvezie” şi se reflectă prin „îndoirea luminii” în „sublimul static”. p. Codreanu să depisteze în creaţia unor scriitori din Republica Moldova. Plenitudinea trăirii se precipită în contextul unui orizont floral. a generaţiilor. adică sunt transpuse nişte corespondenţe metaforice pentru a prefigura „spectacolul insolit al alunecării cuvintelor” [1.

40]. ca un „vis într-un alt vis. p. Elegie de dimineaţă) La un moment dat. visat la rândul lui de către cineva care e visat de altul. evocat anterior. dorit şi aşteptat”. Teleucă. Blandiana. Peste noi. a continuităţii. căderea florilor de măr peste eroii adormiţi dintr-o străveche colindă populară capătă asociaţia unei ninsori purificatoare. Teleucă drept „expresie a veşniciei Încercări-De-A-Nu-Muri. Blandiana este despovărat de finalitate. Versul A. p. cu alte cuvinte. În analogie cu valenţele estetice din marea poezie universală. Flori de măr s-au scuturat. Vânt de vară ne-a bătut. 273]. dar şi a unui adevăr imuabil. . Evocarea patetică a „căderilor de alb în noianul sufletelor omeneşti” este calificată de V. 29]. demonstrează cu certitudine iniţierea într-un „sistem mitologic de referinţă”. O. Ideea se cuaguleaza (coagulează) din ceea ce T. dacă Aţi pricepe ce greu e să ningi! (A. şi de suprarealism. Codreanu numeşte „transmodernism având ca suport diversificarea sincretică a unor elemente. şi. nemijlocit. după cum explică fenomenul N. îşi proiectează în mit aventura pe tărîmul creaţiei” [7. „autoarea îşi mitologizează meditaţia lirică. a unor resorturi şi viziuni iniţiatice: Nici n-a nins. astfel. şi de romantism.94 Tatiana BUTNARU cale se instituie principiul superior ce unifică. şi de modernism” [4. amplifică redimensionarea mitică a intuiţiei sale artistice. poeta îşi revendică ninsorile în concordanţă cu ambiguitatea existenţială şi caracterul arhetipal al semnificaţiilor exprimate: Pentru voi am nins toată noaptea deasupra oraşului. Senzaţia de încântare. atunci când în somn se produce fenomenul de transfigurare a stărilor sufleteşti. 3]. dar şi de cutremur sufletesc faţă de o curgere fantasmagorică. Blandiana. prin tendinţa de a crea un sublim spaţiu imaginar. are loc „în vis”. p. Manolescu. A. Bunăoară. este prefigurat un tărîm al himerelor. 71]. în infinit” [6. Spectacolul ninsorii. p 1]. aflat într-un stadiu precreatural”. în conformitate cu o sugestie a lui Gh. Iniţierea mitică se realizează prin nişte modalităţi specifice. indică calea spre intuiţia artistică a poetei A. şi el visat – şi tot. căreia autorul îi mai spune „ningere”. Niţu. p. p. p. n-a viscolit. similar cu cel din scrierile folclorice. Pentru voi am albit toată noaptea. cu deschidere spre o zonă a misterelor. unde se suprapun diferite tărîmuri ontologice „fără a se explica aşa cum multe nu se explică şi nici nu încearcă să se explice pentru că pare a fi pentru o altă lume decât a noastră” [3. are loc o dramatică căutare a sinelui creator. „Starea halucinantă” a ninsorilor conturate „la o margine de existenţă” de către V. 294]. a unui „spaţiu etern care nu dispare şi pe care fiecare îl descoperă prin confundarea în el însuşi şi prin întâlnirea meditaţiei şi contemplaţiei interioare” [8. Blandiana manifestă tendinţa de „ancorare” în mitologie şi. „lumina cu întunericul după noaptea orfică” [5. peste-amândoi [9. şi de expresionism.

În această ordine de idei. „n-am altă Ana. de unde survine demonica ardere interioară a artistului. condensat până la saturaţie de nişte resorturi şi trăiri sufleteşti de excepţie. A. printr-o declanşare de lumini şi umbre. dar în acelaşi timp încearcă să dezvăluie noi dimensiuni spirituale ale mitului creaţiei. marcat de „statornicia din veac a ritmurilor primare ale vieţii” [10. fie din dreapta sau stânga Prutului. A. ideea de prefigurare mitică. confraţii săi de generaţie. O să vină ninsori mult mai mari după mine. la N. Blandiana încearcă să atingă suprema valoare a mitului în baza concepţiei sale. reflectă un concept estetic viabil. reprezintă sinteza unui destin artistic. prin urmare. de . Mai bine zis. Blandiana. Ceea ce vrea să demonstreze A. are loc integrarea într-un spaţiu mitic. eul creator al poetei tinde să se încadreze în sfera unor resorturi artistice fundamentale. La fel ca şi N. Străluminat de acest „astru arzând de zăpadă”. oferind posibilitatea de reintegrare într-o ambianţă sacră. aşa cum se profilează în mit.Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 95 Poezia contemporană se bazează pe cadrul vizionar al acestor corespondenţe estetice cu intuiţia populară şi are menirea de a transfigura fenomenele din lumea înconjurătoare sub un unghi specific al raportului dintre mit şi realitate. încercat. Elegie de dimineaţă) Fenomenul de asociere cu mitul ţine nu numai de „privirea estetică” prin intermediul căreia autoarea percepe feeria ninsorilor. Blandiana se reconformează şi revine la ceea ce în viziunea poetului basarabean A. p. de taine şi mistere ontologice. 115]. Blandiana. eroul A. Elegie de dimineaţă) Culminaţia emoţională a acestor căderi ancestrale de ninsoare se află în ascendenţă. se vor menţine în nişte situaţii poetice specifice. lustruit cu privirea. (A. cu un substrat mitologic străvechi. Stănescu. p. semnele unui „simbolism cristologic”. mă zidesc pe mine”. Blandiana „se zideşte” într-un templu de cuvinte. metaforele şi simbolurile sunt orientate spre estimarea unor sensuri primordiale. se îngemănează cu resorturile personalităţii creatoare. Şi tot albul din lume va ninge pe voi… (A. precum şi unii succesori de condei. Modelat. cuprins de nostalgia ninsorilor. „tot universul era albastru şi gol”. şi. cântărit. Blandiana. ca de la o înălţime de altar. incursiunile lirice capătă o accepţie ancestral-astrală. Codru capătă sugestia „de sacru. aidoma personajului mitic. De aceea. unde predomină armoniile primare. „proiecţia unei existenţe care s-a identificat cu frumosul şi s-a devotat creaţiei” [11. unde mitul îi determină să-şi recupereze stările şi trăirile sufleteşti din interior. Pe de altă parte. eroul A. Blandiana. deschiderea spre mitologie. în continuă resurecţie: Orice fulg l-am gândit. ca de la această dimensiune să contemple zăpezile viitoare. Dacă la A. Păstrând prin convenţie. 27 ]. ceea ce amplifică ideea germinaţiei totalizatoare. Blandiana adâncul necuprins al ninsorilor capătă asociaţia începutului. este credinţa în perenitatea unui spirit creator. Stănescu acestea se disimilează „într-un bulgăr de zăpadă verde” sau în conturul albastru al cerului.

acestea găsindu-şi expresie prin intermediul unor asociaţii metaforice libere. de frumos”. mai profund. plăsmuitor al celor mai nepieritoare valori. Înzestrat „de un orfism al privirii” [4. (A. a reliefa contrastele izbitoare ale unor situaţii existenţiale specifice. fie prin exteriorizarea experienţei creatoare a destinului artistic. „ei parcă-n albul pietrei ning”. Privită într-un alt context. având în vedere nu numai personificarea patimii pentru frumos. de unde survine şi necesitatea „rezervelor de alb”. Codru îşi „declanşează” ninsorile dintr-o perspectivă cosmică şi telurică în acelaşi timp. p. Diferenţa mitologică dintre tărâmurile vizate determină autorii să-şi facă o retrospecţie sentimentală pentru a deschide orizonturi noi de poezie. p. poate servi şi metafora mitică a bisericii. „solidarităţi şi corespondenţe magice” [2. „clipind sub ochiul… albastru” din „Care ninge enorm Şi niciun pas Nu profanează lumina Depusă în straturi…” (A. De aceea. Şi Doamne în cerul nostru cât prinos) Prin expresia „parcă a nins cu Dumnezeu” sau „ninge Iisus” este relevată o culminaţie a dăruirii omeneşti. capătă deschidere către un spaţiu fără limită pe tărâmul cunoaşterii poetice. . imaginea recreată mai poate fi surprinsă prin prisma înrudirii ei cu divinitatea. eroul lui A. din substraturile căreia sunt depistate „neaşteptate semnificaţii” cu „ecouri adânci în univers”. care. acolo unde în plan simbolico-metaforic are loc alternarea secvenţelor de viaţă. precum şi variatele esenţe ale naturii umane. aprofundând nobleţea sufletească a eului liric. Singurătate) „Aerul alb” al ninsorilor „cutreieră” universul poetic al A. o identificare sincretică de viziuni. şi A. Eul liric al A. Blandiana. mai fără-apus: Ninge Isus. cu semnele unui cosmos sacralizat „răscumpărat prin moartea şi învierea Mântuitorului” [12. biserica este învăluită în iubire şi ninsoare în acelaşi timp. Spaţiul spiritual mitic se reconstituie prin împletirea diferitor elemente. zbuciumul mistuitor al artistului. Codru face o analogie dintre metafora ninsorilor şi dumnezeire. Drept confirmare. la A. căutător al absolutului. Blandiana. p. Ninge Isus. Simultaneitatea necontenită a ninsorilor vor readuce eroul liric al poeziei contemporane „în dimineaţa de după moarte”. dar şi de sensibilizare lăuntrică. 205]. Blandiana amplifică ideea de biserică. Blandiana. se îngemănează cu gravitatea emoţională a scrisului lui A.96 Tatiana BUTNARU sublim. Mai simplu. fie de geneză biblică. Codru. Şi A. învăluită în ninsoare. exprimă creaţia autentică. 49]. încât apare tentaţia unei evaziuni într-o anumită ambiguitate ontologică. pe care o evocă pătruns de adâncă evlavie: Dar niciodată-n lume nu s-a spus. 248]. Codru. Blandiana.

Referinţe critice la cartea La cules îngeri de A. Basarabia sau drama sfîşierii. 176. Craiova. E. Eliade. Chişinău. . Micu. 1988.A. 1979. 10. Ninge la o margine de existenţă. Codreanu. 11. George Coşbuc şi creaţia populară. T. Manolescu. Reuţoi. D.Ş. 1994. Bucureşti. Elemente mitologice în cultura populară românească. Bomher. inf. A. N. Gh. Bucureşti. 22 ani. Blandiana. Bucureşti. 8. 2002. 4. O viziune românească. Niţu.. 9. V. Bucureşti. A. Mit şi mitologie eminesciană. Papadima.Metafora ninsorii: principii de simbolizare mitico-folclorică 97 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 1988. 2005. Teleucă. Iaşi. Critice. D. Reni-Odesa. M. culeg. M. Cartal (Orlovca). De la Zamolxis la Cenghis-Han. N. Gh. 2003.M. 1941. Chişinău. 1971. 7. O. 1967. Motivul creaţiei în literatura română. 11. 2. Fochi. Bucureşti. ms. Prefaţă la cartea Persoana întîi plural. Junghietu. 1964. 5. 6. 1997. 3. Ciompec. Cimpoi. Poetica arhetipală. Chişinău. Bucureşti.

2) neutri (automat „Kalaşnikov”. o multitudine de posibilităţi semantice. convenţional.98 DESPRE NOŢIUNEA DE TERMENI-SINTAGME AI METALIMBAJULUI MILITAR ROMÂNESC MARIN BUTUC Universitatea de Stat din Moldova Noţiunile de „termen militar” şi „terminologie militară”. Şi. ce nu-şi pierde integritatea lexico-semantică. de corespundere şi compatibilitate a semnificaţiei literale cu cea reală. în următoarele trei grupe: 1) corect orientativi (aviaţie militară.). dar „o navă de transport din compunerea marinei militare”.). Termenul militar este un simbol al unui concept. în continuu. având ca sursă de formare limba română contemporană. special militar. Pe acest temei are loc procesul de formare a termenilor militari româneşti. Anume din această perspectivă a relaţiei dintre forma gramaticală a termenului militar cu noţiunea. Terminologia militară. p. Aşadar. Definiţiile noţiunilor de „termen militar” şi „terminologie militară” sunt aproape identice cu definiţiile noţiunilor de „termen” şi „terminologie” din ştiinţa limbii: termenul militar este acelaşi cuvânt (sau îmbinare de cuvinte) care denumeşte o noţiune a unui obiect. Am putea vorbi deci de stabilirea frontierelor semantice ale unui semnificant. nealterabilă din acest punct de vedere. indiferent de procedeele de exprimare a conţinutului acestei noţiuni [1. a. termenii orientativi neutri. reprezintă totalitatea de termeni militari dintr-o limbă sau din toate limbile. . sintactice şi gramaticale. Termenul militar se deosebeşte substanţial de un cuvânt obişnuit. din punct de vedere formal. Sub aspect structural. şi nu e deliberativ. cartuşieră ş. nu aduc vreo informaţie privind semnificaţia noţiunii denumite. teleindicaţie (nu denumeşte o indicaţie transmisă de la depărtare. demobilizare. p. deoarece exprimă o noţiune specială. din acest motiv. avion fără pilot. a. trenurilor (nu denumeşte o garnitură de cale ferată. termenul militar trebuie să fie o unitate nominativă unică şi independentă. 3) incorect orientativi (tanc maritim (nu denumeşte o maşină de luptă. se înscriu la aceiaşi parametri ştiinţifici ca şi noţiunile de „termen” şi „terminologie”. dar „o parte a afetului gurilor de foc de artilerie”) ş. Structura gramaticală a termenului nu este însă totdeauna compatibilă (potrivită) cu noţiunea [1. termenii militari pot fi împărţiţi. iar conceptul lui reprezintă sensul terminologic. 42]. conţinutală. de asemenea. rachetă antiaeriană. proces sau acţiune din domeniul profesional. care oferă. sistemul ei imanent şi metalimbajul ei militar propriu-zis.). mitralieră. 38]. a. stare de mobilizare. tanc ş. dar „o instalaţie destinată transmiterii şi reproducerii valorilor coordonatelor de poziţie ale ţintei aeriene”. formarea termenilor este totdeauna un proces conştient şi nu spontan. pistol „uSI”. care se sprijină pe conştiinţă. în lingvistică. structura termenilor militari are o importanţă majoră în orientarea şi exprimarea cât mai reuşită a particularităţilor noţiunii exprimate.

mină fără contact ş.). Termeni militari bimembri: cartuş filtrant. Москва. deoarece conţine cuvinte simple. misiune de foc. bombă cu sodiu. 3. exprimînd. dar şi compuse sau termeni militari-sintagme etc. Aşadar. Termeni militari tetramembri: autoamfibie cu trei punţi. Din punctul de vedere al numărului de elemente incluse în sintagmă. termenul militar (împrumutat sau creat) trebuie să fie scurt. cercetare aeriană.Despre noţiunea de termeni-sintagme al metalimbajului militar românesc 99 E de reţinut că. termenii militari româneşti pot fi clasificaţi în următoarele categorii: 1. derivate. tanc-nomad ş. nu mai sunt termeni militari (şanţ de adăpost. tun atomic. la rândul lor.. terminologia militară constituie un sistem complex sub aspectul structurii. fapt condiţionat şi determinat de interesul terminologilor de a crea termeni ce denumesc noţiuni militare. a. misiune de luptă ş. Din acest motiv. e absolut necesar să corespundă unor cerinţe tehnice de operare. se împart în următoarele categorii: sintagme pretabile descompunerii: a) îmbinări libere unde fiecare component poate face parte şi din alte sintagme (tun antitanc. să reflecte calităţile necesare şi suficiente ale noţiunii ce creează şi susţine specificul ei” [1. obstacol berbec. convenţional. a. a. a. . bombă de noapte. 38]. Termeni militari polimembri: instalaţie de lansare a rachetei nedirijate. particularităţile definitorii ale noţiunii denumite. E de adăugat că termenii militari nu pot fi exprimaţi întotdeauna printr-un singur cuvânt – scurt şi comod. care denumesc o noţiune din cadrul domeniului militar.). С. ale căror elemente constituente. prin acestea. tun de turelă. Totodată. tanc maritim. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Termeni militari-sintagme sunt cei alcătuiţi din două sau mai multe cuvinte. b) sintagme stabile (fixe). plasate în alte îmbinări. 4. tun antiaerian. În primul rând. „termenul militar trebuie. Acestea.). atac din contact nemijlocit cu inamicul. 1968. plafon al avionului ş. a. comisar militar. metalimbajul terminologic militar (şi nu numai) este complex sub aspectul structurii. desant aerian. pentru ca un termen militar să aibă o funcţionare optimă. p. 2) sintagme nepretabile descompunerii: (gheară de pisică. batalion de construcţii aerodrumuri ş. a. laconic şi uşor de operat. Termeni militari trimembri: tun de însoţire. Лотте Д. Как работать над терминологией (основы и методы). forţă aeriană ş. a. şanţ de comunicaţie. Наука. artilerie de coastă tractată cu maşini ş. pîlnie de obuz. 2.

Şcerba vorbea. departe. imprimându-i nuanţe suplimentare de sens. Cu alte cuvinte. deoarece ele. Nesusţinerea sau „inacceptarea” particulei ca parte de vorbire şi „dizolvarea” ei în categoria morfologică a adverbelor constituie. un exemplu de manifestare certă a formalismului structural în lingvistica românească actuală. târziu. pe îndelete ş. aproape ş. agale. pe când semantica lexicală a particulelor apare odată cu aderarea lor la un cuvânt din propoziţie sau la o propoziţie în întregime. iar adverbele sunt unităţi morfologice flexibile (parţial). stau. care. a. asemeni articolelor. particulele româneşti.V. deosebit de cel al adverbelor. ajutătoare. a.). În primul rând. de loc (sus. a. Sensul lexico-gramatical al adverbelor poate fi perceput şi în afara contextului din propoziţie. Particulele sunt părţi de vorbire total neflexibile. jos. adverbul. Particulele pot însoţi orice parte de vorbire în propoziţie. 585]. deşi n-au încetat a mai funcţiona în limba română. după părerea noastră. acolo. asemeni adverbelor. particulele. un fenomen. la chindii ş. încet. Suntem de părerea că particulele nu pot fi excluse din rândul părţilor de vorbire şi nici nu trebuie să fie incluse sau trecute în categoria morfologică a adverbelor. de timp (devreme. în propoziţie.100 UNELE ASPECTE MORFO-SINTACTICE ALE PARTICULEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ PETRU BUTUC Universitatea Pedagogică de Stat „Ion Creangă” Academicianul L. despre „formalism în limbă” [1. şi nu sensul lui informativ-comunicativ [2. aproape exclusiv. p. deoarece posedă categoria gramaticală a gradelor de comparaţie. 61]. există aprioric funcţionării adverbelor în propoziţie.). conjuncţiilor şi interjecţiilor [3. cu mulţi ani în urmă. între care forma gramaticală a cuvântului ocupă un loc central în cadrul enunţului. prepoziţiilor. iar adverbele sunt părţi de vorbire de sine stătătoare. pe lângă un verb). dispun de un statut morfo-sintactic bine determinat. particulele fac parte din categoria părţilor de vorbire care-şi obţin statut lexico-gramatical simultan cu funcţionarea lor în propoziţie. sunt incluse în cadrul adverbelor (numai pentru că ele. din păcate. . Valoarea lexico-semantică şi informativă a adverbelor există în structura gramaticală a cuvintelor-adverbe. Formalismul face abstracţie de semantică în favoarea criteriilor pur „formale”. particulele sunt părţi de vorbire auxiliare.) etc. de regulă. rămâne a fi frecvent şi până în prezent. care este în opoziţie cu principiul logico-semantic şi funcţional. însă. 14]. dis-de-dimineaţă. un statut cu individualitate. p. pe când particulele imprimă cuvântului sau propoziţiei un sens informativ-comunicativ suplimentar odată cu aderarea la acest cuvânt sau la această propoziţie. O asemenea tratare a părţilor de vorbire constituie o expresie directă a formalismului lingvistic. asigurându-i variate circumstanţe: de mod (repede. determină. mai întâi. p. Astfel. numai un verb.

ceea ce înseamnă că este şi unitate sintactică. Particulele. şi accentul. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. fiind o unitate comunicativ-sintactică. cu certitudine. orice cuvânt din propoziţie comunică. p. Editura Academiei Române. Z. ceea ce. Избранные работы по языкознанию и фонетике. lexicologia şi morfologia). spre deosebire de adverbe. conform teoriilor funcţionaliste. ceea ce înseamnă că. ar sta. 1958. Chişinău: Lumina. bineînţeles. despre aşa-zisele „părţi de vorbire nelegate sintactic cu propoziţia” sau. după părerea cercetătorului elveţian M. Mahmoudian. Considerăm. Matcaş. 3. 1985. Sintaxa şi semantica. 1987. Anatol Ciobanu. 1987. Mahmoudian M. 35]. 2005. „înseamnă a duce gramatica în impas. îşi realizează funcţia sintactică în propoziţie indirect. mai mult decât atât. 5. Gramatica limbii române. care se realizează ca părţi de vorbire numai în cadrul propoziţiei. „părţi de vorbire fără funcţie sintactică” [4. . Limba moldovenească literară contemporană. Iavorschi. au şi funcţie sintactică în propoziţia din care fac parte. 166]. p.. Autori: N. Această viziune în ştiinţa limbii. şi ipoteza. 2. vol. ni se pare. I. în raport cu celelalte niveluri (fonetica. dacă nu chiar absurdă. deoarece în baza principiului funcţional în limbă (logic şi semantic). odată ce este încadrat. L. Lingvistika (traducere din limba franceză în limba rusă). Bucureşti. îşi obţin. fapt pe care îl confirmă glosematica lui Luis Hielmslev” [5. Şcerba. având relevanţă comunicativă.Unele aspecte morfo-sintactice ale particulei în limba română 101 La baza ideei despre inexistenţa particulelor ca părţi de vorbire. Propoziţia este o unitate comunicativă. împreună cu partea de propoziţie pe care o însoţesc pentru a-i imprima nuanţe semantice adăugătoare. şi funcţie sintactică. 4. marchează faptul că reducem obiectul gramaticii numai la studierea structurii. V. Târiţa. Cuvântul. face ca toţi factorii care conlucrează la realizarea ei (şi pauza. Leningrad. că renunţarea la particulă ca parte de vorbire. N. contradictorie. Propoziţia. să fie factori comunicativi. foarte mult utilizată în unele gramatici. deoarece sintaxa. dar aceasta deloc nu înseamnă că particulele pot fi excluse foarte uşor din rândul părţilor de vorbire. Chişinău. ca să nu mai vorbim de cuvinte). reprezintă limba sub aspect comunicativ. este ireală. şi intonaţia. Moscova: Progres. Particulele.

p. 225]. în principiu. mai multe funcţii estetice care. etc. inclusiv în cea heterodiegetică. descriind dialectica actului de enunţare. cu alţi termeni: referinţă şi atitudine faţă de referinţă. Manifestându-se drept o nouă pertinenţă semantică. se conjugă: „sensibilizatoare”. operează. în mare măsură. 203]. De aceea în uzul literar-artistic al limbajului. suscită. simbolul. de preferinţă. această nouă adecvare.102 FIGURATIVUL CA MODALITATE DE LIRIZARE A NARAŢIUNII HETERODIEGETICE CAROLINA CĂRĂUŞ Universitatea de Stat din Moldova În orice tip de naraţiune. lirizarea are în mod obişnuit suportul mai mult sau mai puţin substanţial al acelor mijloace figurative (metafora. numit uneori dictum şi o atitudine a locutorului în raport cu acest conţinut (şi care constituie ceea ce s-a numit modus sau modalitate)” [1. p. p. figura respectivă presupunând „o folosire deviantă a predicatelor în cadrul frazei întregi” [4. reflectă direct sau indirect atitudinile afective ale eului narant faţă de obiectul enunţării. iar adesea acest lucru nu are nicio legătură cu relaţiile logice ale referinţelor ce contribuie la producerea atitudinilor” [2. p. folosite „local” cu diferite funcţii stilistice în planul verbal al perspectivei. Vianu. între un conţinut reprezentativ. la nivelul cuvântului izolat. 70]. cum relevă T. Filosoful-hermeneut Paul Ricoeur. metafora exercită. în general. care este metafora. p. p. Poeticienii. spre deosebire de uzul ştiinţific al acestuia. consideră metafora o formă principala a predicaţiei în discurs. Logicienii şi lingviştii „au considerat adesea necesar să distingă. A. De menţionat că. Paul Ricoeur concluzionează: „Tocmai pentru a răspunde unei provocări ivite din şocul semantic producem o nouă pertinenţă predicativă. 16].) care. La rândul ei. Richards. produsă la nivelul frazei întregi. Lor le revine meritul de a fi elucidat modul de funcţionare a acestui „tandem” în limbaj. este unanim recunoscută legitatea exprimării de către locutor a unei atitudini (emoţionale sau evaluative) în legătură cu ceea ce este enunţat. afective şi evaluative. numit şi predicaţie [3. într-un act de enunţare. 449]. p. Potrivit lui I. pe urmele poeticianului Jean Cohen. de „expresie” şi de „individualizare” a atitudinilor „emotive” ale vorbitorului faţă de cele enunţate [5. de referinţele figurate pe care le desemnează actul predicativ. menţionează exegetul. p. 203-204]. 255]. atitudinile îşi revendică „propria organizare. . Relevând rolul nonpertinenţei predicative „ca mijloc potrivit pentru producerea unui şoc între câmpuri semantice” [4. În lumina celor spuse se impune precizarea că în scrierile lirice atitudinile eului. 203]. propria conexiune emoţională internă. sunt declanşate şi sprijinite. extinderea de sens prin care retorica clasică identifică metafora” [4. Atare atitudini ale locutorului îşi găsesc expresie în sistemul de imagini al discursului. referinţele au funcţia „să provoace şi să sprijine atitudinile care constituie viitoarea reacţie” [2.

clipă) vs etern (veşnicie. pe de altă parte. primind lovitura unei clipe. se transformă adesea în comentarii metaforice. care. stările emotive ale lui Kesarion şi ale Mariei.” (Ion Druţă. Sadoveanu. identifică. nemuritoare). Ioviţă. imprimă un caracter uşor emfatic perspectivei narative. metaforele şi alte figuri semantice se desemnează ca centre generatoare de unde lirice. care săreau din loc şi o izbeau în coaste (Gala Galaction. În plus. în special când e utilizată pentru a exprima diverse nuanţe de superlativ. Sadoveanu numeroase metafore ce sugerează. Stancu. cum e. îşi şterse ceafa şi îşi şterse pieptul lat. La vulturi!). figurativul reliefează în acelaşi timp şi afectivitatea naratorului impersonal. „Fiori reci. O pierdea de sânge şi de nebunie i se lăsa. pe creieri. dat fiind impersonalitatea acestuia. alimentând cu sevele lui metafora titulară creanga de aur – sinteză plenară a trăirilor celor doi îndrăgostiţi. de pildă. atitudini care. O modalitate de lirizare sau de intensificare a lirismului îndrăgită de unii prozatori este redundanţa elementelor figurative (metaforă. nişte nuclee lirico-semantice care punctează evoluţia sentimentului de dragoste al personajelor.) metafora. observăm că mai mulţi autori (Mihail Sadoveanu. plăcere (dulce) vs durere (otravă) în enunţurile „inima lui de pulbere îl umili. În pieptul ei ardea toată pădurea şi bătăile inimii erau bolovani încinşi. drept urmare. pe care şi le permite naratorul heterodiegetic în virtutea omniscienţei asumate canonic. comparaţie . vânjos şi puternic.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 103 La o lectură atentă a prozei lirice heterodiegetice. simbol. Astfel. Ionel Teodoreanu. folosesc masiv metafora şi alte figuri semantice în scopul reliefării şi lirizării atitudinilor afective ale naratorului. Ion Druţă ş. se ştie. în esenţă. atitudinile afective ale naratorului. dând expresie poetică trăirilor şi stărilor personajului. Densitatea expresiv-lirică creşte în urma asocierii în componenţa metaforelor (majoritatea oximoronice) a unor seme opuse: efemer (pulbere. pe de o parte. iar sufletul lui urcă din creangă în creangă. deodată se aude venind de undeva hăt de departe un dangăt de clopot. Intruziunile în interioritatea personajelor. sunt. „Gândurile i se topeau în cap […]. Astfel lirismul cunoaşte o mişcare centripetă favorabilă intensificării şi expansiunii lui în discurs: „Onache urcă încet pe malul pârăiaşelor. datorită relevanţei lor. Păienjeniş). „Era o pătrunzătoare şi dulce otravă a întregii ei fiinţi”. Stancu. în scena de la hipodrom: Kesarion „era într-un ceas de trudă lăuntrică şi de răsucire pentru a domoli în el însuşi o fiară”. disimulate. situându-se pe aceeaşi undă de recepţie cu actorii. Galaction ş. a. la unii autori (Z. în Creanga de aur de M. Or.). prin care el. Povara bunătăţii noastre). singură în veşnicie şi nemuritoare”. Graţie organizării metaforelor în ansambluri iradiante lirismul se revarsă în discurs. „Nu veni nici dădaca Mădălina: şi Russet se cufundă mai tare în negură […] Se topise în el fierbinţeala patimei” (M. G. Şatra). şi. actualizează lumea acestora şi o filtrează prin propria percepţie. Densitatea expresiv-lirică a acestor nuclee devine pregnantă în cazurile când între ele se instituie o legătură de corespondenţă. Maria „s-a dus cu obrazul împietrit şi cu buzele strânse”. a. cum tot călătoreau ei tăcuţi şi îngânduraţi. Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-vodă). iar. călătorind prin ciudatul pom al vieţii. Nu o dată în urma unei regii eficiente. în care îi bătea repede inima încărcată de mânie şi pârjolită aprig de suferinţă (Z. fiori fierbinţi aleargă prin inima femeii” (V. încet. e monopolizată de naratorul heterodiegetic: „Îşi şterse fruntea.

Drept urmare. deci şi cel nonfigurativ. „ielele străvezii” interacţionează prin semul „magie”. fapt datorat puternicilor fluizi lirici pe care îi răspândesc. intercalează în povestire succinte descrieri încărcate de metafore susceptibile nu numai de a da expresie înfiorării lirice în faţa frumuseţilor enigmatice din jur. E relevabil faptul că abundenţa elementelor figurative condiţionează acumulări emoţional-expresive având capacitatea să rezoneze liric pe segmente narative ce depăşesc contextul figurat.) şirurile de metafore şi alte elemente figurative sunt purtătoare de „culoare” emoţională. sensibilizează întregul context al secvenţei. mai plină de culoare. conturând o referinţă figurată – dogoarea toropitoare. Şi rechemarea propriilor noastre impresii. obligându-ne la numeroase asocieri între ceea ce ne spune şi ceea ce noi înşine am ştiut sau am putut şti cândva. În primul volum al trilogiei La Medeleni naratorul. şi. nu în ultimul rând. a. retrezeşte în noi un fond emoţional uitat. „jocuri”. 30]. de regulă. îl propulsează. dar care găsesc în suflet porţi deschise. mireasma sulfinei îl învălui”. în majoritatea scrierilor lui Ionel Teodoreanu (La Medeleni. a. ci şi de a o pune în consonanţă cu tulburarea de care e copleşit Dănuţ la descoperirea unei lumi de vrajă: „Ielele străvezii ale arşiţei umpleau zările de jocuri fără trupuri. ca o melancolie de fân cosit în toamna soarelui de sus. ale personajelor prin ochii cărora e văzută lumea. se pierd în luncă furaţi de feeria ei. constelaţiile de elemente figurative au. de vibraţii” [7. un impact sensibilizator asupra discursului narativ. în consecinţă. de nuanţe. amplificată progresiv de comparaţia complexă din continuare. relatând cum Dănuţ şi Monica. conferindu-le un farmec aparte şi totodată transformându-le în nişte oglindiri ale interiorităţii naratorului. de îngeri trişti şi blânzi. reliefând palpabil sensibilitatea naratorului. funcţii de accentuare şi de nuanţare a valorilor semantice şi afective desemnate.104 Carolina CăRăUŞ ş. Zafiu .) folosite de naratorul heterodiegetic pentru aprecierea celor relatate. în principal. Extinderea undelor acestuia se datorează „şocului semantic” (P. Deşi creează adeseori „impresia excesului stilistic” [6. confruntarea cu acestea noi. să vină în discursurile sale narativizate cu aprecieri înveşmântate în metafore redundante. Asocierea sememelor vădit incompatibile „iele” şi „arşiţă” produce o metaforă coalescentă originală care. Într-adevăr. prin apelul repetat la metaforă. de „nuanţe” şi „vibraţii” lirice. 304]. face să funcţioneze poetic constituenţii lingvistici ai întregului enunţ. metonimii şi comparaţii). Modalităţile acumulării cu finalitate reverberativ-lirică sunt extrem de diverse în proza românească heterodiegetică. Ricoeur) de care am pomenit ceva mai înainte. Printre cele mai răspândite se consideră determinativele evaluative cu sens figurat care se precizează şi se completează succesiv. astfel de inserţii metaforizate se impun în economia textului drept pauze emoţionale care potenţează lirismul spunerii şi. Tudor Ceaur Alcaz ş. (cuplate adesea cu simboluri. hipnotizantă – ce face perceptibilă o stare de exaltare lirică. generând un „şoc semantic”. În proza lui Ionel Teodoreanu scrisă la persoana III naratorul heterodiegetic obişnuieşte. ce nu ne aparţin. având. Digresive. Asemenea şiruri abundă în descrierile peisagistice. simultan. p. încă nişte copii. Şi deodată. care extinde câmpul figurativ favorabil pentru fluidizarea lirismului şi. R. cu altă metaforă. Silvia Tomuş încearcă să explice specificul acestor procese de lirizare în felul următor: „Teodoreanu. sfârşeşte prin însuşirea cu zâmbet a viziunii ce ni se oferă. p. de obicei când se vrea centru de orientare pentru cititor.

p. Povara bunătăţii noastre). Păienjeniş). şi atribuie acesteia dimensiune emoţională unică. modul de constituire a comparatului şi/sau a comparantului poate dimensiona această tensiune lirică ce apare deja în actul de semnificare. senin ca cerul. galbenă şi bolnăvicioasă. sugerând farmecul şi puterea irezistibilă a dragostei. Şatra). versul devine curat şi străveziu ca un fum iscat în depărtare” (I. zâmbăreţ” (Ion Druţă. aşa cum e în următorul fragment din romanul Clopotniţa de I. tăinuit şi dulce. frumos cum sunt frumoase lacrimile bucuriei…” (Ion Druţă. de pe cap îi lunecase un văl de lumină. continua să-l tulbure… Era un glas tăinuit şi dulce. „Avea ceva frumos ca cerul. tulburător precum lacrima. Ioviţă. În proza lui Ion Druţă se reţin şi alte tipuri de construcţii enumerative simetrice. Organizarea comparaţiilor în ample construcţii întemeiază un surplus liricosemantic şi contribuie la potenţarea lirismului. Matcovschi. De atare determinative figurate care exprimă şi intensifică lirismul se beneficiază fie la conturarea cadrului evenimenţial: „Era o înserare fumurie. cu unduiri îndepărtate de clopot) pe axul sinecdocei repetate „un glas” mimează nişte volute lirice ce învăluie făptura iubitei. blajină. în plasa cărora. odihnitoare. prin însăşi esenţa lor. p. de femeie. Situarea cuvintelor evaluative afective . ca o albă fluturare de aripă” (D. între care cele comparative remarcabile prin virtualităţile lor lirice. luna se zbătea. Biserica albă). se ştie.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 105 califică astfel de cuvinte evaluative drept mărci lingvistice ale subiectivităţii eului şi enunţării [8. 294]. Povara bunătăţii noastre). luminătoare” (D. Delfinul). Capacitatea de lirizare a determinativelor în cauză. un glas cu unduiri îndepărtate de clopot. Comparaţiile. Druţă. fulgii de zăpadă cădeau lent şi odihnitor. creşte simţitor când ele intră în componenţa unor construcţii comparative complexe: „Afară ningea. Matcovschi. străduindu-se să-şi desprindă coarnele din ochiuri de sârmă şi să urce pe cer” (V. Organizarea determinativelor cu valoare afectivă (gingaş. veşnic ca cerul cântarea copiilor în plină iarnă la geamul unei case” (Ion Druţă. pe care îl descoperă Horia. fie la caracterizarea personajelor: „glasul îi era sonor. dispunerea în „evantai” a comparanţilor ce se referă la acelaşi termen comparat este la Ion Druţă o modalitate prioritară de dezvoltare a lirismului în trepte: „Avea clopotul cela un sunet curat ca lacrima. „Ajuns la această mare minune. un glas ce venise pentru a-i lua tot ce-a avut. senin. plină de linişte şi de pace” (Z. ghimpi ruginiţi – puzderie de păianjeni. Biserica albă) sau când acestea formează o parte integrantă a unor metafore desfăşurate ori a şirurilor metaforice: „Ghimpi negri. 248]. între expresia denotativă a unei lumi cu existenţă obiectivă şi expresia conotativă a unei alteia de esenţă subiectivă” [9. „Ursula plutea încet. Aceste volute propulsează un puternic val de dor ce străbate secvenţa despre Chişinăul plin de ispite şi platitudini. „provoacă o primă stare de tensiune lirică în interiorul procesului de semnificare. Druţă: „Un glas gingaş. Stancu. ce funcţionează ca mărci ale subiectivităţii perspectivei şi enunţării. pe spinare îi tremurau mii de scântei minunate ” (G. dăruindu-l cu ceea ce are”. Toamna porumbeilor albi). Capacitatea de reverberare lirică a determinativelor figurate este sporită adeseori prin reluarea şi dispunerea lor simetrică. fie la plasticizarea descrierii: „Toate casele din Duda au câte o palmă de grădină în faţa lor şi grădinile se întind până la malul Nistrului – roditoare. Or. visătoare. Bătuta). Bunăoară. Meniuc.

întemeind o acumulare rapidă şi consistentă de efecte emoţionale. cuprinşi de flacără. Întru ilustrare desprindem un episod din romanul La Medeleni în care naratorul relatează despre călătoria familiei Deleanu la Iazul Mânzului: „În faţa soarelui. cât vezi cu ochii. cât şi la comparant. Şaizeci de hectare. veşnic) între termenii comparaţiei. se contaminează reciproc. relatate anterior de narator şi face să vibreze puternic regretul pentru destinele nerealizate în dragoste. suluri lungi de abur fură deodată straturi răsturnate de uriaşi muguri de stânjenei. şaizeci de minuni clădite din bulgării acestui pământ. nourii mici ca un stol de hulubi ciuguleau sâmburi de rodie. Druţă. legănând flăcările acestui câmp cu creste roşii. Teodoreanu ş. Pe altă zare. ci şi anumite segmente limitrofe. Unul dintre aceştia este Ionel Teodoreanu. dorul fierbinte al părinţilor pentru copiii morţi pe câmpul de luptă – iată doar câteva dominante ale acestuia. dubletele metaforice din fragmentul respectiv atribuie termenului regent. călite. Pe măsură ce se derulează naraţiunea.106 Carolina CăRăUŞ (curat. şi sfieli violete ca încercănarea ochilor de fată. Şi deodată. senin. expresivitate cromatică. Înflorirea le fu destrămare în fum albăstrui. expresive. şaizeci de valuri plămădite din gămălii de jăratec”. sintetizând trăiri ce concretizează admiraţia faţă de vitalitatea naturii. legitimează reverberarea emotivităţii pe două direcţii. sensibilizând profund viziunea naratorului. I. frumos – frumos. lirizează istoriile despre trecutul familiei Dumşa. se topiră roş. Întemeiat iniţial pe câteva metafore-dublete şi dezvoltat apoi prin relaţiile cu alte construcţii figurative. dar şi afectivă. Înfloriseră macii. faţă de manifestările ei exuberante. care. fiind plasat în context metaforic. mărindu-i efluviile lirice emanate. devenind simbol. scăldat în sânge – şaizeci şi ceva de hectare. Angrenajul de o coerenţă perfectă al metaforelor şi comparaţiilor dispuse asimetric determină intensificarea progresivă a sentimentului de încântare. În concordanţă cu acest sentiment. Atare sensuri ale macilor se bazează pe ocurenţa semului „foc” cuprins de majoritatea metaforelor-dublete. el preferând construcţiile asimetrice în care metaforele şi alte figuri semantice „cresc” parcă unele din altele. acoperind nu numai segmentul construcţiei comparative. Observăm că. sticlos roş ca belteaua de gutui. impetuoase. pe zarea de apus. metaforele-dublete. astfel ca ele se raportează atât la comparat. Fiind redundante. erau numai foc şi pară. îl reliefează. cu creste sanghine. cum este cel al Fiţei Elencu şi Barbu Dumşa. drept urmare. Se iviră coruri de rubin. […] Se repezea câte o boare de vânt. tulburător. el îşi extinde semnificaţiile şi implică o percepere afectivă a unui timp istoric care se descoperă drept atroce: sacrificarea fiinţei umane într-un război nemilos. lexemul „macii” cumulează sensuri figurate. aflându-se în relaţii de sinonimie. Bineînţeles. (simbolul macilor). se referă la un termen regent comun. care măresc forţa afectivă a discursului. simbolul macilor condensează substanţa lirică a discursului. Considerabile disponibilităţi de lirizare a discursului atestă la I. . şi. transgresând secvenţa dată. se instituie o atmosferă de basm care. prilejuit de contemplarea misterelor cosmice. […] Era ca o Şeherezadă a luminilor”. a. Exemple concludente în acest sens putem găsi în episodul cu macii roşii din Povara bunătăţii noastre: „În faţa lui se legăna un câmp larg. sunt nu puţini scriitori care evită dislocările simetrice.

Se ridicau în timp. Au în ele ceva viu. cugetând la felurite lucruri nedesluşite. cum e în secvenţa despre soborul vieţuitoarelor pădurii. Drept urmare. Reverberarea acestora în discurs e susţinută de dezvoltările figurative. lirizează percepţiile lui Peceneaga. Sadoveanu. pădurea Borzei din romanul Nopţile de Sânziene de M. ci şi a ecourilor ei afectiv-lirice. Povara bunătăţii noastre). „Stătu o vreme ca într-o somnie. O modalitate sui-generis de lirizare a regimului heterodiegetic este optica poetică atribuită de către narator unui personaj-reflector. Deci se apropia ceasul: mintea i se subţie şi vederile i se deschiseră în întuneric. şi cum te prindea în mrejele sale. . apoi coborau la vale. un ţipăt de buhă. O considerabilă capacitate de sensibilizare şi de lirizare vădesc analogiile desfăşurate care. devenind un centru de iradiere a undelor lirice. Percepută din unghiul de vedere al personajului-reflector Peceneaga. o vrajă. în pământ. Prin pâcla mişcătoare străbate de-aproape. de mare sensibilitate. Sadoveanu se transformă într-un tărâm magic. simbolul pâclelor contribuie esenţial la prefigurarea atmosferei ireale în nuvelă.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 107 Un caz exemplar de amplificare a poeticităţii unui simbol nuclear. s-a auzit de trei ori: toc-toc-toc. Din văzduhul miezului nopţii începu să ningă o lumină slabă”. […] Ca dintr-o toacă de la o mănăstire din cer. […] Acuma când se înfioară zvon în poiană. fără răsunet. precum şi de substituirea cuvântului pâcle de coreferentul lui metaforic. de dimensiuni cosmice. fantome. ca să le vie grai omenesc şi să deschidă soborul. de augmentare a forţei lui de iradiere lirică aflăm în nuvela Ochi de urs de M. iar respectiv. Sadoveanu: „Pâclele vin încet după el. nu mai puteai scăpa” (Ion Druţă. conturând o sensibilitate absorbită de mistere. apăsa asupra lor tăcerea îngheţată a înălţimilor”. care rezonează pe largi parcursuri ale textului. Câteva metafore şi o comparaţie. Interacţionând cu contextul figurativ în care este plasat. filtrate printr-o dublă optică figurată. cuvântul-simbol pâcle se încarcă de semnificaţii poetice. toate sălbătăciunile s-au bulucit şi aşteaptă numai semn de sus. strecurate cu discreţie în discurs. extind sfera de acţiune poetică şi de rezonare lirică a cuvântului / enunţului: „Avea o părere de bine care-i râdea în toată alcătuirea fizică: era în el aceeaşi lumină care vibra în cuprinsuri. „Păreau un basm. în cer şi în toată zidirea vie” (M. Apoi într-un târziu privi cerul miezului-nopţii. a mahnei şi incertitudinii ce îl cuprind pe Kuli în momentul în care îl ucide pe urs. Experienţa literară românească demonstrează că un rol fundamental în instituirea opticii personajului revine privirii lui. Iară cătră amiază se mişcară din răsărit semnele balaurului. prin similitudinile şi corespondenţele marcate. în virtutea ocurenţelor sale. în enunţurile ce urmează la o anumită distanţă de secvenţa citată: „Se vedea cum de pe vânătul zăpezii se preling în sus fantome. Nopţile de Sânziene). […] s-au stins în pâclă şi cele din urmă zări ale zilei care mai nălucesc în înalt”. deşi pădurea pare cufundată în somnul de cremene al muntelui. Prin ochii acestuia naratorul surprinde diverse fragmente din realitatea înconjurătoare a cărei poeticitate este redată cu ajutorul unui repertoriu variat de elemente figurative. se produce o reduplicare nu numai a opticii poetice. ca un puf. singularizând sugestia poetică a tulburării sufleteşti. Atare percepţii. un descântec părea câmpul cela de maci înfloriţi. Totodată. Carul mare şi cel mic îşi întoarseră oiştile de stele. stări sufleteşti ce dramatizează naraţia.

Intensitatea trăirilor lirice ale personajului-reflector este marcată şi de multiple interogaţii. care revelează fascinaţia lui Him başa în faţa misterului transcendent: „Dar nu văzu cerul. ce semnifică moartea. fixând cadrul. Erau de aur stelele? De argint erau? De flăcări erau. zăpada): „Îşi aduse aminte că. Z. unul singur. văzuse în câteva grădini. […] iar încolo aripile negre ale pădurilor de brad. Văzu uriaşe flori galbene şi uriaşe flori albastre. trăirile şi senzaţiile lui Him başa. precum şi zăpada/amurgul. pe nume Agripina. ori gheaţă? Dracul să le ia! Dracul! Nu există draci!” În proza (heterodiegetică) a lui M. […] Ca să mănânce mere ar trebui să trăiască până la toamnă şi tot până la toamnă să se isprăvească războiul. suflând tare. Evident. G. le adună. Văzu uriaşe flori albe şi uriaşe flori roşii. să-şi astâmpere foamea. Privirea personajului-reflector pe nume Him başa din romanul Şatra. meri strâmbi. Când socoti că a rupt destule. I se făcuse poftă de mere şi se hotărâse să cumpere mere din oraş. punctează un complicat proces afectiv şi concomitent intensifică lirismul stărilor sufleteşti actualizate. mărind densitatea lirică a discursului: „Iacă. coapte. Agripina vedea […] prin uşa deschisă. iar el. Amurgul se topi şi pieri în năvala întunericului fumuriu al serii. ori măcar să mănânce un măr. Îi mai venise o dată pofta. uitase. rupse crengi şi le aruncă în zăpadă. Focul crescu”. Meniuc. exclamaţii retorice difuzate în discurs: „Printre spărturile largi ale norilor. Him başa să se găsească cu şatra lui în partea cealaltă a fluviului. Văzu o uriaşă grădină înflorită. Prins de alte treburi. se precipită în discurs sub forma unui flux continuu. îţi aduc acele gânduri care îmi tot croncănesc în inimă”. Se poate lesne observa că deschiderea spre lirism a personajului-reflector provine din faptul că. Registrul afectiv este nuanţat şi de simbolurile vizionare. interacţionând unele cu altele. încărcaţi cu mere mici. umanizează lumea actualizată şi lirizează palpabil naraţia. declanşate de presentimentul trecerii în nefiinţă. Proiectarea acestor premoniţii în metafore şi dezvoltări metaforice dispuse simetric dă ascuţime emoţiilor care o încearcă: „Dincolo de odorul adormit. roşii. atunci când se afla în oraşul de lângă fluviul cel mare. converteşte elementele spaţialităţii în metafore şi simboluri care. Unde se aflau mere. Dar atunci nu mai avusese de unde să cumpere mere. deşi acesta se limitează în aparenţă la o simplă înregistrare. Vântul. În nuvela La vulturi! de G. Nu mai văzu nici stelele aprinse şi lucitoare ale cerului.108 Carolina CăRăUŞ a naratorului şi a personajului-reflector. simbolurile antitetice focul/merele. tată. aruncând umbre adânci pe fâneţele înflorite şi gurile de secure ale Scripetului. se impun atenţiei cazurile când naratorul îi delegă personajului-reflector rolul . […] Se apucă. Stancu ş. Astfel. prefigurează vizionar premoniţiile pe care le are aceasta privitor la o iminentă nenorocire. la mahala. a. muşcând din cerul albastru. ajută flăcărilor să prindă puteri. conferă acuitate deosebită afectivităţii lirice. Căută muşchi uscat. Galaction elementele de cadru focalizate de personajul-reflector.” Naratorul auctorial metaforizează şi unele replici ale Agripinei. le scutură de zăpadă şi le făcu maldăr. organizat pe axul câtorva simboluri antitetice (focul. să se înalţe. câteva căsuţe de bârne. Sadoveanu. başa văzu licărind în slăvile cerului stelele. ce exprimă o copleşitoare dorinţă de a trăi. efectiv el propune o transfigurare generatoare de poezie lirică. Văzu uriaşe flori negre şi uriaşe flori cafenii”. să se zbată. Scăpără şi aprinse focul. merele/ amurgul.

În această mlaştină eu calc necontenit”. încât bătrânul egumen Platon trebui să lepede de la sine orişice fel de îndoială. numele său. Kesarion spune următoarele despre relaţia sa cu Constantin. adică de a adopta un alt mod de viaţă. un adevărat poet în gândire şi simţire. […] Îl văzu pe Alimut lipit de Kera. „a sorbi”. Pe chipurile lor înflorite de tinereţe nu se scrisese nici mâhnirea. Kesarion Breb din Creanga de aur. „Văzu în ochii străinului ceea ce oamenii de rând nu pot arăta. apoi potopul se desfăcea în râuri. semănând în jur pace. pe care el îl deţine în mod obişnuit în calitate de instanţă a discursului. ci rămăsese. vâscos. ce poartă urmele sensibilităţii personajului-reflector. unde. îi sunt prietin. astfel de aprecieri şi comentarii menţin climatul emoţional al expunerii: „Episcopul […] îşi aţinti privirea într-un loc. care îl situează realmente pe aceeaşi undă lirică cu naratorul. Părea într-un pustiu al propriului său suflet”. primejdios) şi cele ale termenului de referinţă „oamenii” (uman. Orice încercare de a traversa această apă neagră. imposibilitatea de a depăşi decalajul dintre lumea sa şi cea a lui Constantin. nici uimirea. produce metafore surprinzător de frumoase. Reluarea în enunţul următor al termenului metaforizat mlaştină extinde câmpul semantic şi lirismul metaforei respective. Stancu. Şatra). Creanga de aur). Povara bunătăţii noastre). . malurile sale. cuvioase Gherasie. fiecare erou asumându-şi fatalitatea propriului destin. fiul împărătesei Irina: „Ba da. „Vorbele lui. râurile – în pârăiaşe. şi tot venea apa ceea. Nu ne vom putea aduna până la sfârşitul timpurilor”. dintre sistemele valorice ale Daciei şi Bizanţului. Kesarion îşi îmbracă meditaţiile filosofice despre esenţa lumii în metafore la fel de sugestive. în cheie lirică. avânt. mustind de lirism: „cerul primeşte miresmele florilor. „Him başa tăcu. în discuţia cu părintele Platon. este sortită la eşec. Sadoveanu. tihnă şi voie bună” (I. veneau ca un potop. Concretizate în metafore şi comparaţii. ba da.Figurativul ca modalitate de lirizare a naraţiunii heterodiegetice 109 de comentator şi apreciator al vieţii celorlalte personaje. iradiază termenii asociaţi din proximitate „pământ”. Druţă. aici. cum era de fiecare dată când cădea în harul povestitului. sunt nevinovate. mări. O sursă de lirism care nu poate fi trecută cu vederea este poeticitatea metaforelor folosite în vorbirea lor de unele personaje. spirit). sta înălţat un bărbat în strai alb. Metafora nucleară mlaştină bazată pe opoziţia dintre semele termenului figurat (inert. Forţa emotivă a discursului respectiv este concentrată în metafora implicaţie „s-a deschis o apă neagră” prin care Kesarion exprimă. conferindu-i totodată un relief stilistic suplimentar. Într-un dialog cu cuviosul Gherasie. şi fiecare îşi avea albia sa. cufundându-se în plăcerea unei asemenea tovărăşii ca în însăşi lumina care-i împresura” (M. […] Îşi aruncă ochii peste oamenii oacheşi adunaţi grămadă pe marginea gropii uriaşe şi rotunde. între tumulturi. proiecţie a unei depresiuni sufleteşti răscolitoare. Părea singur în mulţime şi ridicat deasupra ei. […] era ceva care se îmbina cu cerul şi cu nesfârşita strălucire a zilei înflorite. Eu stau de partea asta şi el stă de partea cealaltă. Tot aşa. săpată într-o singură clipă de explozie. […] Această lumină şi această dragoste erau aşa de vădite în omul cel străin. nu departe de tribuna împărătească. căci numai ele. conturând o imagine impresionantă a urâtului existenţial. Bunăoară. dar între slăbiciunea mea şi între puterea lui s-a deschis o apă neagră. ca şi mai înainte lumina lină a bucuriei de a fi” (Z. iar pământul soarbe mlaştina oamenilor. Pe urmă iar se adunau toate într-o singură apă clocotitoare.

Plauzibile. 4. tandră şi lucidă. 3. 2000. Bucureşti. căci e lumina ce va călăuzi în toate timpurile pe cei care cred”. ci un început. De la text la acţiune. Eseuri de hermeneutică II. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. Problemele metaforei şi alte studii de stilistică. reprodus). 7. Vianu Tudor. Kesarion spune: „Scuturând de pe noi pulberea şi amintirile. esenţialul. anume ea asigurând omului o existenţă în planul frumosului. Ţau Elena. Ionel Teodoreanu sau bucuria metaforei. naratorul heterodiegetic exprimă adeseori atitudini afective. Ricoeur Paul. 1996. Limbajul operei literare. deci al valoricului. 1999. 2007. 5. 1957. Arta prozatorilor români. Limbajul poetic eminescian. asigurându-se astfel caracterul unitar al regimului narativ liric. 1991. Zafiu Rodica. Exprimând o interioritate rafinată şi profundă. legate unele de altele prin halouri afective. Cluj-Napoca. care îşi găsesc expresie prin mijlocirea figurativului în diverse tipuri de discurs (narativizat. Redundanţa elementelor figurative. ca să înflorim”. Bucureşti. sunt aprecierile care transmit un profund sentiment de admiraţie despre Platon: „Mă închin luminii care e în fratele meu. Chişinău. Richards Ivor Armstrong. aprecierile lui surprind individualul. Schaeffer Sean-Marie. condiţionează formarea unor „ostroave” de lirism. Ducrot Oswald. irepetabilul uman. potrivit căreia moartea nu este un sfârşit. caracterizându-l pe acesta ca supraom dotat cu o cunoaştere superioară. 1974. 9. sub acest aspect. Irimia Dumitru. în pofida impersonalităţii sale. Naraţiune şi poezie. În episodul despre moartea Teosvei. Deci am văzut că. Bucureşti. Cluj-Napoca. vom veni şi noi acolo cândva. Bucureşti. Vianu Tudor. 2. transpus. Metafora implicaţie „ca să înflorim” este marca unei sensibilităţi metafizice lirice. Chişinău. Aprecierile şi comentariile lui Kesarion se metaforizează nu rareori când el caracterizează personajele participante la acţiune. 1979.110 Carolina CăRăUŞ De notat că metaforele de care e încărcată vorbirea lui Kesarion au un caracter vizionar. părintele episcop Platon. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 1980. Iaşi. . 6. gruparea lor simetrică ori asimetrică. Principii ale criticii literare. Tomuş Silvia. 8.

p. a cuvintelor în versuri revelează un fin auz interior. Liviu Deleanu valorifică din plin toate figurile limbajului. Meşteşugita combinare a sunetelor în silabe. Reluarea sunetelor. la rândul ei. poetul se sprijină pe sonoritatea intrinsecă a cuvintelor. p. pentru a-l face apt de expresivitatea cea mai înaltă. Deleanu din anii maturităţii impresionează prin stăpânirea tehnicii versificaţiei. Figura de sunet. dar şi sugerează bogăţia şi frăgezimea luminii. Prin concentrare. imitaţia sunetelor” [1. Sărută-mă sub primii fulgi de nea/ Purceşi domol anapoda să cadă/ Şi dincolo de alba lor perdea. alăturate: Sumbre umbre de lumină (Eminescu în toamnă). . în special repetiţiile. Produc un efect eufonic deosebit. în special pe cele ale repetiţiei (fonologice. Repercusiunea combinării calităţilor sonore a fost denumită de către formaliştii ruşi „orchestraţie” [1. Iată doar câteva din ele. În ceea ce priveşte uzitarea asonanţelor. pusă în valoare prin selecţia şi combinarea lor. desemnează „repetarea unor calităţi sonore identice sau similare şi folosirea unor sunete expresive. tandreţe. Cele mai reuşite poezii ale lui L. poetul n-a ezitat să se concentreze şi asupra acestui strat. aliteraţia. Calitatea muzicală a versurilor provine. ceea ce îl singularizează în cadrul literaturii din care face parte. peisajul edenic. Preocupat să atingă perfecţiunea clasicităţii. Exploatarea lor îi asigură înainte de toate efecte armonice. p. La analiza fonetică a discursului delean s-a profilat o diversitate de „procedee homofonice” [4./ Iar luna-n albu-i travesti/ Îşi scoate de pe faţă voalul (Autumnală). Auzi? cad frunzele grămadă/ Ca într-o baladă… Aşa-şi începe toamna balul. asemenea figuri generează „o textură de mare densitate poetică” [1. induce o stare de tihnă.111 POETICA REITERĂRII LA LIVIU DELEANU ADRIANA CAZACU Universitatea de Stat din Moldova Adept al poeziei clasice. în diverse poziţii. În vederea obţinerii unor efecte muzicale. instaurează o armonie deplină. 211]. p. 91] care produc eufonia: asonanţa. În surde acorduri păgâne (Dans sub horbota lunii). prin fonetismul specific. care „cuprinde întreg domeniul figurilor de sunet” [2. constatăm predilecţia lui pentru repetarea lui a şi ă. prin armoniile muzicale. într-un cuvânt. menite să reveleze şi anumite sensuri. 156]. 212]. sintactice. lexicale). p. Stratul sonor constituie o parte integrantă a efectului muzical. din structura lor sonoră. contribuie la sporirea virtuţilor muzicale ale discursului poetic. Fiecare creator are o percepţie proprie a sistemului fonetic al limbii în care scrie. Poetul. 213]. dintre cele mai sugestive: Floarea amiroase a vin/ În albele-i cupe ovale (Estompă). trecut prin simbolism. Această concentrare de vocale deschise nu numai că sporeşte melodicitatea versului. în parte./ În alba reverie de zăpadă (Sub primii fulgi). îşi păstrează vie predilecţia pentru sugestia muzicală. rima.

Toate elementele armoniei naturale caracteristice anotimpului înfloririi sunt adunate laolaltă susţinând o atmosfera calmă şi odihnitoare. poeziile sale iradiază o armonie deplină la toate nivelurile. Atribuirea sensului la sunet în poezie nu rezultă din natura lui specifică. o structură binară sau ternară. trebuie să admitem că „Dintre componentele fonetice ale limbajului. elementele rimate. s…s…s: Să-i sorb sclipetul curat (Sonetul unui fulg de nea). versurile lui L. Deleanu. Sensul este presupus prin deducţie” [5. cuvintele de o rezonanţă similară se atrag parcă de la sine. în versurile Iar dansează chiparoşii –/ Şi-n vîrtej de frunze roşii… (Eminesu în toamnă). p. april. în mare parte. sugerează mişcarea învolburată. se consideră că excelează prin eufonie discursul „în care vocalele alternează cu consoanele şi nu se întâlnesc câteva vocale şi consoane la rând” [5. perceptibilă senzorial. 114]. vădind o dozare proporţională a sunetelor vocalice şi consonantice. albele. amiroase. Copacii-s fără pelerine/ Şi două lebezi ca de nea/ Plutesc ca . solară este întărită de termenii din câmpul lexical al „înfloririi”: cais. în fapt. Decorul este sensibilizat. în ritmul căreia alunecă în mişcări line cuplurile de dansatori: Luceferii târzii dansează. între care şi Autumnală. v…v: vântul vîjîie (Furtună). De exemplu. de regulă. Frecvenţa sunetului repetat face aliteraţia deosebit de perceptibilă. Dar. reliefînd aliterativ lichida l. intensificând percepţiile olfactive. faptul ilustrându-l îndeosebi asocierea perfectă a vocabulelor-rime. Senzaţia de lumină puternică. Ca rezultat. armonia poetică se sprijină în proporţie hotărâtoare pe vocale” [6. Că poetul beneficia de virtuţile acustice ale asonanţei ne-o adeveresc multe poezii. La L. f…f…f: Înfiorau fantasticele funii (În bătaia lunii). În aceiaşi ordine de idei. p. graţie preponderenţei vocalelor prepalatale e şi i. Ilustrăm prin câteva exemple: l…l: limpezesc lumina (Eu). În general. Acestea sunt situate adeseori în poziţie iniţială şi au. p. Concludentă în acest sens este strofa: Floarea amiroase a vin/ În albele-i cupe ovale/ Aşijderi dulciului pelin/ De pe roşul buzelor tale (Estompă). Deleanu sunt perfect echilibrate. 169]. Astfel se reuşeşte. versul se încarcă de armonie şi muzicalitate reuşind uneori să atingă zonele adânci ale sensibilităţii. Plasarea în context a formei verbale populare – „amiroase” creează impresia unei reduplicări sonore (floarea amiroase a vin) care. t…t…t: Tu rîzi… Şi totul rîde cu tine (Tu râzi). conotează savoarea şi poezia acestui sentiment învăluit în parfumuri dulci şi sonuri tulburătoare. Din acest punct de vedere. corelată cu sugestia căderii frunzelor. La fel şi forma populară dulciului (în loc de „dulcelui”). Neîndoielnic. asonanţa acestui sunet cu apertura cea mai mare prefigurează o melodie rafinată. Drept urmare. pentru că „niciun sunet al limbajului poetic luat în sine nu are vreun sens autonom. stăruie asupra savoarei îmbătătoare a dragostei. expresivitatea fonetică reprezintă în cazul dat un fenomen complex. în combinaţie cu sintagma vîrtej de frunze.112 Adriana CAZACu Efecte acustice însemnate obţine poetul şi cu ajutorul aliteraţiilor. Cităm primele două versuri: Auzi? Cad frunzele grămadă/ Ca-ntr-o baladă… Prezenţa vocalei deschise a nu este impunătoare din punct de vedere cantitativ (a = 6). rescrierea individuală a unui scenariu tipic al Erosului prezent în lume. floare. pentru că şi versurile sunt relativ scurte (5-9 silabe). 195]. îmbinată oximoronic cu pelin.

este captată şi exprimată cu mijloacele fonice şi lexicale ale limbajului. Deci eufonic sunt bogate. sunt prioritare în structură. Toamna stăpîneşte asupra lumii. Convingerea că limbajul poeziei e un limbaj motivat. în general. de cele mai multe ori.: trează – dansează.Poetica reiterării la Liviu Deleanu 113 două balerine pe unduita pardosea. Cu siguranţă. Modulaţii interesante. acestea sunt cuvintele-cheie. În afară de aceasta. în versul: Auzi cum vântul vâjîie-n hogeag? (Nocturnă) e prezent şuierul vântului. Este vorba despre onomatopee. cu scop de accentuare. Universul se însufleţeşte muzical. 6 foneme (de ex. Sonorităţi onomatopeice întâlnim şi în poezia lui Liviu Deleanu. Este vorba de capacitatea sunetelor de a dobîndi o semnificaţie intrinsecă. în sintagma ropot de ploi (Doamna toamnă) e redat zgomotul produs de căderea stropilor de ploaie. atât asonanţa. 158]. la fel ca cea fonetică. în poezia lui L. Funcţia de semnificare a unor cuvinte se relevă. De cele mai multe ori./ Iar luna-n albu-i travesti/ Îşi scoate de pe faţă voalul/ Şi ne surâde din vecii. pe lângă funcţia eufonică pe care şi-o exercită. deţine multiple funcţii. pelerine – balerine). p. Dar. pot fi făcute şi asociaţii care nu ţin de natura lor fonetică. amplificată de ivirea lunii. iar vraja ei. Sunt cuvinte ce au ecou în conştiinţa receptorului. Observaţiile asupra naturii rimelor. aceste două sfere se implică în mod obligatoriu. fenomen lingvistic numit şi „armonie imitativă”. participă la reliefarea conţinutului. Repetiţia lexicală. ne conduc la ideea că. propice pentru a comunica ideea de alunecare. în acest text. care surprinde autentic raportul dintre cuvinte şi obiecte. ci şi la nivelul unui ciclu sau volum de versuri. Deleanu. „ele pot fi prezente şi împreună într-un procedeu prin care sunetele imită lucrul pe care îl semnifică într-o imagine auditivă” [2. Evidentă în acest text este şi funcţia expresivă a rimei. prin reluare. ă) cu cele închise (u). p. nu numai la nivelul unui singur text. La Deleanu asemenea . Armoniile imitative se combină uneori cu simbolismul fonetic. cuvintele ce se atrag fonetic suscită şi numeroase asociaţii semantice. 123]. ea contribuie în mare măsură la realizarea armoniei poetice. cât şi aliteraţia comportă în sine o valoare armonică. Bunăoară. Plutirea lină este potenţată şi de frecvenţa consoanei lichide l. comportă. de exemplu: Plutesc ca două balerine/ Pe unduita pardosea. Ca fenomen de repetiţie. „Există conexiuni generale între caracterul sunetului şi diverse fenomene de natură nefonetică” [2. În cuvintele ce rimează constatăm. de întărire a rolului lor în context. Rezultă că. Armonia naturii. la nivelul întregii creaţii a scriitorului. fiind de o densitate emoţională deosebită. uneori. fiind şi un element muzical. o analogie de 4. oricare ar fi raportul dintre sunet şi înţeles în diferitele tipuri de rimă. alternarea vocalelor deschise (a. În materie de sunete. se extinde asupra întregului cosmos: Aşa-şi începe toamna balul. Volens-nolens încercăm să stabilim o corelaţie între cuvintele legate prin rimă. bazate pe contrast de apertură. în afară de aceasta. Cuvintele-rime. spre care converg conotaţiile celorlalte cuvinte. e foarte veche şi persistentă. Reluarea aceluiaşi cuvânt sau aceluiaşi grup de cuvinte în cadrul unui vers se face. să motivăm alegerea lor. resimţită profund. sau. rimele pun în evidenţă sensul. Rezultă că latura materială a limbajului e pusă în valoare în poezie mai ales prin repetiţia de sunete.

pământ. Ilustrative în ordinea dată sunt: Dragoste. în poezia lui L. Când?. În textul vizat se instituie un paralelism între două planuri: cel al naturii şi cel uman. Poezia lui Liviu Deleanu. la începutul frazei. De-aş putea…. definindu-i universul. Vioara.114 Adriana CAZACu cuvinte-cheie sunt: viaţă. O varietate a repetiţiei. dinamism. prin simplitate. li se uneşte întun sărut. În afară de varietate. rafinament stilistic. ba din contra./ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar săruta cu-o altă boare. sintagmă sau vers. apare anadiploza. pe când în altele – e mai puţin semnificativ. Propensiunea spre simplitate a poetului e vădită şi în textul dat. De vorbă cu ploile. Frecvenţa acestor cuvinte reprezintă un indiciu al lumii asupra căreia poetul se apleacă cu predilecţie. Puterea de atracţie între cei doi este atât de mare. în principal. în armonia lui verbal-muzicală./ Precum în noaptea abătută/ De-asupra mea şi-asupra ta/ Doi pomi vecini s-ar săruta. în planul expresiei. care stau la baza creaţiei sale. este epifora şi care se întâlneşte mai rar în creaţia lui L. fiind cu precădere tradiţional-folclorică.. Doamna toamnă. Efectul muzical ne parvine şi graţie cuvintelor repetate. Poezia de după ’40 a lui Liviu Deleanu se distinge. fapt remarcat în nenumărate rânduri de criticii literari. În unele cazuri amplasamentul repetiţiei comportă un efect artistic deosebit. Deleanu. Mai frecvent. simplitate arhitectonică. versul scurt etc. Astfel desprindem simbolurile şi motivele principale. Construcţii epiforice au poeziile: Ironie. Se pare că nimic nu este abscons în mesajul acestei poezii. Repetarea lexicală. se caracterizează prin regularitate. precum Doi pomi vecini s-ar săruta.: Îndemn. a. dau expresie unor imagini delicate ale interiorităţii. Durerişte. totul e pe faţă. grai. Nocturnă. îi favorizează receptarea de către un public mai larg de cititori. în care om şi natură se contopesc şi. însă transparenţa mesajului nu diminuează farmecul ei. Obîrşie. dor. Alegro. Fiecare arbor. Am crezut că dacă…. În ceea ce priveşte poziţia termenilor repetaţi. cântec. Acestor elemente li se asociază repetarea şi simetria – atribute propriu-zis muzicale. Frumuseţea acestui text poetic rezidă. elasticitate. timp ş. ce acţionează hipnotic asupra receptorului. Jind. remarcăm că Liviu Deleanu recurge mai frecvent la anaforă (ex. Mâinile tale. opusă anaforei. Durerişte. Deleanu. particularizându-l de la un volum la altul. om. mişcarea continuă. fluenţă melodioasă. Ore. ele conţinând substanţa semantică a unui număr însemnat de texte. Obârşie. de ritmul curgător. conturează o stare generală de linişte şi pace. sintagmei sau versului care urmează”. efectuate cu rafinament. . care reprezintă o figură de stil constând în reluarea ultimei părţi dintr-o frază. implică un paralelism sintactic. cuvânt. În patru vânturi. Legământ.// Şi suntem tineri amândoi/ Sub ropotul bătrânei ploi. mai mult sau mai puţin deplin”. în plus. repetiţiile şi simetriile adaugă melodicitate discursului. Printr-o fluenţă melodioasă deosebită se impune poezia Crochiu: Păşim în doi/ Sub pletele bătrânei ploi/ Şi-un vânt bezmetic ne adie/ La ora udă şi târzie/ A stropilor ce cad mereu…// Iar părul tău cu părul meu/ Se-ating din mers – şi se sărută. generată de sonoritatea intrinsecă a cuvintelor. Trezie). la rândul ei. inimă./ Sau cum o boare trecătoare/ S-ar săruta cu-o altă boare. Această piesă lirică (Crochiu) degajă o melodie insinuant-învăluitoare. Aceste corelări. încât şi părul li se magnetizează. capabilă să producă nedesluşite reverberaţii în conştiinţa receptorului.

// Pomii se îndoaie. iau forma unui automatism de vorbire. cum ar fi repetarea obsesivă a adverbului interogativ „când”: Când?/ Când mă va trece fiorul/ Graiului fără cuvânt. alternînd cu diferite teme (episoade sau cuplete). Concluzia care se impune la finele acestor note este că muzicalitatea poeziilor comentate se realizează nu numai prin sonoritate. rondoul. în fond.// Căci spre soare-apune/ Pomii stau la rugăciune. până la explozii de vitalitate şi optimism. p. circumscrie valori psihologice. desemnînd o piesă muzicală instrumentală cu caracter vioi. sunt cultivate şi de către Liviu Deleanu. ce se materializează prin repetiţie. Deleanu este refrenul. 246]. p. 50].// Toată frunza mladă/ Parcă stă-n genunchi să cadă./ S-aud ce-mi vorbeşte tăcerea…// Când? Când?// Când le-oi putea auzi?/ Poate când nu voi mai fi…. Triluli. până se ajunge în final la .Poetica reiterării la Liviu Deleanu 115 Observaţiile de până acum ne permit să susţinem. de o triplă anaforă: Pomii stau la rugăciune. din punctul de vedere al construcţiei sale: Piesa începe cu un enunţ predicativ (Te aştept…). reluat şi dezvoltat consecutiv în următoarele trei strofe.// Pomii se îndoaie. determinată de reluările refrenice. repetările regulare. ca adevărate teme ale unor compoziţii muzicale. Astfel. desemnînd revenirea neîncetată în conştiinţa vorbitorului a unui gând sau a unei imagini. gradat. în special. a cărei temă principală revine periodic în cursul piesei. între care consemnăm Rondelul furtunii. considerat caracteristic cântecului popular. Uneori repetiţia. Este curios faptul că forma de rondo a fost preluată din muzică. refulările. Toată vegetaţia stă îngenuncheată. cu toată convingerea. spre soare-apune – se roagă de ploaie. de obicei. revine ca un laitmotiv al întregului poem” [7. mai scurt decât celelalte (clauzula). Refrenul este specific mai multor forme fixe de poezie. Uneori poezia lui ia aspectul unei litanii. iar în Cât să fie ora? prin reluarea pronumelui nehotărît „cât” (cu sensul duratei de timp): Cât să fie ora? Poate fi/ Ora risipită-n veşnicii. Toate aceste trăsături sunt prezente în Rondo de L. că muzicalitatea este intrinsecă versului delean. ce se definesc prin structura lor muzicală. Neîndoios. ci şi prin repetiţia unor termeni poetici şi este amplu orchestrată prin reluarea ideilor. Un alt tip de repetiţie exploatat eficient de L. obsesiile. cum ar fi în Rugă: Se-aud parcă stranii/ Şoapte de litanii. Pomii se roagă de ploaie. Frunzulea de rozmarin./ Pomii se roagă de ploaie. În piesa lirică Când? coliziunea psihologică se comunică prin anumite mijloace lingvistice. rondelul” [7. Adevărate reuşite sunt unele rondeluri ale lui. este folosit. rostite în surdină. deoarece s-a păstrat câte ceva din semnificaţia ei originară: caracterul muzical. Deleanu. Aceste „compoziţii strofice strict reglementate” [8. Acest procedeu. „El determină. transpunerea acestei noţiuni în terminologia literară este justificată. 140]./ Ora de acum sau mai de-apoi?/ Sau ora împlinirilor în doi/… Cât să fie ora?… Poate-o fi târziu?/ Sau poate-o fi devreme? Cum să ştiu. p. Un rol esenţial deţine refrenul şi în ansamblul rondoului (o altă formă fixă de poezie): „primul vers. Magismul ritualului este amplificat. alcătuirea exterioară a unor forme ca trioletul./ Să aflu ce-mi spune izvorul/ Şi frunza sunată de vânt?// Când îmi găsi-voi puterea/ Să-i intru pădurii în gând. Melodica versului său înregistrează un diapazon foarte larg: de la incantaţii. în poezii ce vădesc apropieri de modelul popular: Cântec de leagăn pentru bobul de grîu. text foarte interesant.

cel cu surpriză. Refrenul./ Nu ca-n rochia unei stafii. Bucureşti. Lectorul este ţinut într-o stare de tensiune. 1979. 1994. 1971. Wellek Rene. Bucureşti. Chişinău. Teoria literaturii. în cazul dat. 6. cu glas şoptit eroul liric cheamă amintirea fantomatică a primei iubiri. Acest text reverberează o muzică suavă. 2. 1973. Rezumând cele expuse. Ştiinţa textului şi analiza de text. Kayser Wolfgang. Te aştept dintre neguri să-mi vii. îşi exercită multiple funcţii: serveşte drept element de structură. Interpretarea textului poetic. Te aştept… Dar tu nu te arăţi/ Pe linţoliul de frunze – ca să-ţi/ Aud paşii ca-n alte dăţi./ Ci aevea să simt că-mi rămâi/ Clipă-a dragostei mele dintâi. Ţau Elena. Warren Austin. 1997. Poetica. implică o puternică vălurare ritmică. Tomaşevski Boris. 8.// 4. Bucureşti. Te aştept pân-la ceasul târziu/ Al bătrânului parc arămiu. le imprimă farmec şi inefabil. Poeticul. iar ultimul vers. Introducere în teoria literaturii.. Teoria literaturii. 1997. ce e mai important. imprimă o anumită melodicitate discursului liric şi. revelează obiectul aşteptării. 3. vorbesc în surdină amintirile. lexicale – care sporesc semnificaţia expresivă a faptelor de limbă. Crăciun Gheorghe. 7. 1983. Opera literară. melancolică: vorbesc trist şi tainic elementele naturii. 1967. 5. Bucureşti. Bucureşti. Bucureşti. noi detalii în context. Iaşi. contribuie la potenţarea fondului semantic. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1.// 3. accentuăm că procedeul repetiţiei – în toate ipostazele lui – este fundamental pentru arta poetică a lui Liviu Deleanu. Dufrenne Mikel. adăugând. 4. Compoziţia operei literare. cu fiecare reluare. Poetul se foloseşte de un bogat sistem de repetiţii – fonetice. . Te aştept…// 2. le asigură o mai mare densitate semantică. Plett Heinrich F. Ţugui Grigore. în aşteptarea „deznodământului” până în ultimul moment.116 Adriana CAZACu un catren: 1.

identitatea a trebuit să fie construită şi reconstruită după ce a suferit grave leziuni în conştiinţa ei. românii dintre Prut şi Nistru şi-au dat seama de bogăţia trecutului lor. în magazine. sensibil şi foarte actual. În anii ’90. în timp ce. Abia în anii ’90 când marele imperiu sovietic a început să se clatine şi toate republicile . Discuţiile din jurul acestei probleme sunt generate de revenirea Republicii Moldova pe scena politică a Europei după aproape jumătate de secol de anonimat în cadrul Uniunii Sovietice. ci încă din perioada ocupaţiei ţariste. după ce limba poporului a fost schimonosită şi scrisă cu alfabet chirilic. în staţii de autobuze şi numai faptul că ne întrebăm mereu „cine suntem?” ne demonstrează că este o problemă care necesită rezolvare. iar minciuna şi ideologia au luat locul adevărului.117 (RE)CONSTRUIREA IDENTITĂŢII ÎN REPUBLICA MOLDOVA DUPĂ ANUL 1990 LILIA CAZACU Universitatea „Ştefan Cel Mare”. şi-au dat seama că sunt un popor ce dispune de tradiţii şi valori spirituale însemnate. Suceava „Cea mai recentă formă de neadăpostire este să nu te simţi acasă nici în propria ţară. dar au reuşit să depăşească acest moment. mincinoasă) – cea sovietică. perioadă de renaştere naţională şi spirituală a populaţiei din Basarabia. controversat. confuzia prin care trece poporul din Basarabia. istoria a fost distorsionată. Pentru cercetătorul atent nu va fi deloc greu să-şi dea seama că în Republica Moldova există astăzi mai multe tipuri de discurs identitar în cadrul aceleiaşi comunităţi şi anume: discursul identitar românesc şi discursul identitar moldovenesc. dar şi de faptul că până atunci nu a avut dreptul de a se afirma şi de a avea propria identitate. Problema identităţii se discută astăzi pe stradă. de vasta cultură de care dispune poporul român. Încă din perioada dominaţiei sovietice în Basarabia exista oficial doar o singură identitate (impusă. că este foarte importantă şi chiar gravă. După renaşterea ca popor a românilor de pe teritoriul dintre Prut şi Nistru.” Bela Hamvas Aducerea în discuţie a unui subiect precum identitatea nu face decât să ne arate că subiectul este incitant. noi basarabenii şi astăzi după aproape 20 de ani de când avem dreptul la identitate ne întrebăm încă cine suntem. Aceste două tipuri de discurs sunt în mare parte rezultatul multor schimbări sociale şi politice importante prin care a trecut Basarabia nu doar din anul 1990 încoace. Multe state ale lumii au fost de-a lungul istoriei colonizate şi s-au aflat sub ocupaţie străină. De acolo îşi are rădăcinile nesiguranţa.

de a-şi asuma identitatea şi statutul de etnie majoritară în cadrul republicii. mai ales. adică suntem ceea ce alţii nu sunt. este o funcţie a diferenţelor în cadrul unui sistem.”. Ei devin moldoveni. identitate etc. În momentul în care Basarabia a fost anexată Uniunii Sovietice în anul 1940 nu a mai făcut parte din naţiunea română. dar şi momentul celor mai importante decizii în ceea ce priveşte soarta poporului şi mai ales căutarea unor soluţii pentru concilierea comunităţilor etnice conlocuitoare şi adoptarea unei politici naţionale orientată spre un principiu multietnic. oscilăm între două identităţi şi găsim diferenţe între limba vorbită în Basarabia şi România. confuzia în care se trezesc românii basarabeni. Deşi oamenii au ieşit în stradă scandând „Limbă. În ciuda instituţionalizării identităţii moldoveneşti. Moldova seamănă mai degrabă cu un ansamblu de etnii care. îngheţate de regimul comunist. în Republica Moldova există două discursuri identitare. iar identitatea lor este una moldovenească şi chiar sovietică. a fost ruptă din context. reprezintă nişte oameni care au un trecut comun.118 Lilia CAZACu din componenţa Uniunii Sovietice au prins curaj. aducerea drept mărturie a adevărurilor istorice şi respingerea ideii de „moldovenism”. Schimbările de ordin politic din această perioadă. În Basarabia situaţia a fost cumva diferită de alte state sovietice. din sistemul ei cultural. problema identităţii sub toate aspectele ei a ieşit la suprafaţă cu îndrăzneală. între istoria celor două ţări şi uităm că avem un trecut de secole împreună cu românii de la vest de Prut. a unei noi limbi moldoveneşti. vorbesc o limbă moldovenească şi nu au origini dacice şi latine. cu sau fără voia lor. catalogată drept o farsă lingvistică şi etnografică menită să justifice anexarea pe nedrept a Basarabiei mai întâi în 1812 şi apoi în timpul celui de-al doilea război mondial. În definirea unui sistem identitar. Identitatea. diferită de cea românească. Resurecţiile naţionale de la sfârşitul anilor ’80 au fost explicate cel mai adesea ca o izbucnire a conflictelor naţionale mult timp suprimate. evenimentele din anii 1988-1991 au părut să aibă drept scop respingerea diferenţelor dintre moldoveni şi români. oamenii erau confuzi. nu au revenit în totalitate la vechile valori româneşti deţinute înainte de a fi rusificaţi şi sovietizaţi. ci slave. Lingviştii sovietici şi-au asumat inventarea unei noi naţiuni – cea moldovenească. În momentul în care Basarabia devine republică independentă. Din contra. în primul rând. cei care recunosc istoria românilor ca fiind adevărată. . elementele definitorii aduse drept mărturie sunt limba şi istoria comună naţiunii. politic şi social. pentru mulţi observatori atenţi. După cum am menţionat mai sus. O naţiune presupune o unitate a rădăcinilor mentalităţilor. un nou trecut şi o nouă limbă. a credinţelor şi a tradiţiilor. O naţiune este o comunitate de oameni uniţi prin limbă şi printr-un teritoriu pe care îl locuiesc. alfabet. care cred că vorbesc limba română. Cei care se identifică a fi români basarabeni. răzvrătiţi. dar mai ales sunt uniţi de valori morale şi de idei comune. În schimb românilor basarabeni li s-a „făurit” o nouă identitate. a istoriei. cu momente bune şi rele pe care şi le asumă şi care sunt consolidate de dorinţa de a trăi împreună şi de a construi acelaşi viitor. şi se pare că au reuşit din moment ce astăzi agonizăm încă în căutarea stabilităţii. trebuiau să locuiască împreună de acum încolo. iar alături de ei şi celelalte etnii. dar şi incapabili de a dialoga cu celelalte etnii şi. este perioada în care nevoia de identitate devine acută.

). bulgari. Această categorie se consideră moldoveni. O eventuală oficializare a limbii ruse va intensifica gradul de concurenţă dintre limbi. desigur. Problema este de fapt cu totul alta. împotriva României. îi vom include în mare parte pe cei de etnie bulgară. rusă. o naţiune care s-a format prin amestecul etniilor (moldoveni. fără niciun motiv. drept principalul vinovat al tuturor ratărilor noastre! Paradoxul identitar al Basarabiei este că nu are totuşi un discurs oficial. Minorităţile trebuie scoase din umbra limbii ruse. aceştia din urmă consideră momentul obţinerii independenţei (1991) drept un prilej potrivit de afirmare a naţiunii moldoveneşti. o atitudine ostilă îndreptată obsesiv împotriva a tot ceea ce este românesc. dar şi basarabeni. În mod obişnuit. Minorităţile etnice (găgăuzii. iar atunci limba română va fi într-un pericol şi mai mare decât este în prezent. Raportul dintre limba română şi limba rusă trebuie stabilit în favoarea limbii majoritare. În mod obişnuit. asumându-şi cu neruşinare istoria întregii Moldove medievale a lui Ştefan cel Mare. provoacă disensiuni şi conflicte interetnice şi oprimarea psiholingvistică a reprezentanţilor unei etnii de către reprezentanţii alteia. în schimb. adică a românilor.). În plus. considerată. Silviu Berejan afirma că: „Existenţa a două sau mai multe limbi cu pretenţia de a fi oficiale în aceeaşi ţară. în realitate trebuie să recunoaştem că suntem un stat bilingv. bulgarii) au renunţat la limba lor maternă în favoarea limbii ruse. adică cei care afirmă ca au o identitate moldovenească. care trebuie să fie un factor de coeziune socială. Deşi oamenii de ştiinţă au recunoscut unitatea limbii. dar în general drepturile etniei majoritare (românii basarabeni) sunt suprimate şi limitate în deosebi în ceea ce priveşte statutul limbii prin înlocuirea glotonimului limbă română cu cel de limbă moldovenească. o naţiune care nu are nimic în comun cu românii din România. Nu ne-am obişnuit încă să acceptăm faptul că suntem totuşi o societate multietnică şi trebuie să acţionăm ca atare.” Exemple de politici lingvistice eşuate care au promovat bilingvismul oficial sunt suficiente (Canada. Limba. găgăuză. să nu lezeze drepturile limbilor minoritare. Mai mult decât atât. ucraineni etc. limba lor maternă. Deşi oficial Republica Moldova este totuşi un stat unilingv. considerând acest comportament drept o moştenire sovietică nedorită. Belgia etc. discursul identitar moldovenesc are şi pretenţia de legitimare istorică de aproape 650 de ani. Adepţii discursului românesc condamnă moldovenismul. iar Rusia are rolul de factor modernizator. dar care. occidentale. Acest discurs capătă totuşi o culoare negativistă. limba majorităţii şi. găgăuzi. ruşi. în acelaşi timp. iar limba rusă să fie protejată de drepturile ei de limbă minoritară.(Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 119 au viziuni democratice. ei vorbesc limba moldovenească şi îşi doresc mai degrabă aderarea la CSI decât la Uniuniea Europeană. În cea de-a doua categorie. limba oficială a statului trebuie să îndeplinească şi funcţia de limbă de comunicare interetnică la nivel naţional. ci două! Realitatea politică actuală din Republica Moldova nu este deloc stabilă. să avem o politică lingvistică adecvată care să consolideze poziţia şi statutul limbii oficiale dominante. adepţii discursului moldovenesc vor avea un comportament antiromânesc şi românofob. problemele ce ţin de identitatea naţională a românilor basarabeni nu s-au rezolvat nici pe departe şi provoacă mereu şi mereu conflicte în cadrul societăţii. limba română. devine un motiv de conflicte. ar trebui să utilizeze limba română. .

limba rămâne liantul. Problema identităţii. rigidă. limba şi istoria sa sunt primele chemate. Din moment ce suntem o naţiune multietnică trebuie să învăţăm să dialogăm cu etniile minoritare. cu atât pătrund mai adânc. fosilizantă. veriga ce realizează coeziunea socială. Are uneori spasme. În Republica Moldova problematica identitară se rezolvă cu uşile închise şi nu există posibilitatea democratică de a se discuta liber. Avem propria limbă şi propria identitate. nesocotind graniţele geografice. izbucnesc adeseori conflicte interetnice. Nu putem să nu observăm faptul că veşnicile dileme identitare se învârt mereu în jurul problemei limbii. Atunci când se relevă unitatea naţională a unui popor. Am devenit după 1991 un stat multietnic şi suntem nevoiţi să ne regândim identitatea. Această situaţie durează de prea mult timp. că limba rusă nu mai este sau nu ar mai trebui să fie limbă de comunicare interetnică. factor de coeziune naţională şi socială. Dilemele identitare îşi vor găsi rezolvare . mărturie a naţionalităţii. politică şi culturală şi este considerată drept principala condiţie a existenţei şi unităţii naţionale. dar şi cea a atitudinii. Deşi într-un final vom accepta faptul că suntem un stat multietnic şi că identitatea trebuie construită în funcţie de contextul şi textura societăţii. cazurile izolate devin din ce în ce mai frecvente. Chiar dacă asumarea identitară este individuală şi nu poate fi impusă. Identităţile etnice sunt comparate cu nişte cuie: cu cât le loveşti mai puternic în cap. Însă nici într-un caz nu trebuie să adoptăm o atitudine care să încline spre tolerarea unei minorităţi care refuză o integrare normală. a căutării ei excesive şi parcă fără succes este mereu aceeaşi. Majoritatea lingviştilor şi istoricilor consideră că în evoluţia oricărei naţiuni. iar totul arată că ezită şi este indecisă asupra alegerii: spre Europa alături de România sau spre CSI alături de Rusia? Aceste ezitări sunt într-un fel fireşti. din contra trebuie căutată rezolvarea lor. dictată de politic. Nu putem ignora problemele cu care se confruntă limba română din Basarabia. dar să nu permitem depăşirea statutului lor de minoritate nici într-o privinţă fie ea a limbii. Republica Moldova este de prea mult timp la răscruce de drumuri. este în permanenţă instrumentalizată politic şi izbucneşte mereu iritant şi jenant deja. limba reprezintă cel mai important element de recunoaştere şi constituire a unităţii naţionale. limba reprezintă semnul identităţii etnice. de schimbările sociale şi de…Rusia! Problema societăţii moldoveneşti este şi mentalitatea învechită. pentru că este cel dintâi semn al identităţii sale. Sărim peste etape ceea ce nu face decât să nu înţelegem nimic din înaintarea spre democraţie. Limba este în acest caz un liant sau un factor de disensiune? Majoritatea conflictelor interetnice au ca sursă problema limbii. în care noul îşi face loc cu greu sau e respins cu înverşunare.” Astfel. s-o adaptăm societăţii noastre şi a nevoilor sociale. a istoriei sau atitudinii. a construirii şi reconstruirii ei. posibilitatea alegerii ei este instituţională. Eugen Simion afirmă că „limba naţională este entitate sacră pentru un popor. Suntem o ţară care aleargă să ajungă Europa din urmă.120 Lilia CAZACu Această situaţie este aceeaşi de prea mult timp. limba are o semnificaţie socială. Astfel. nici măcar după dispariţia Uniunii Sovietice nu poate să accepte faptul că nu mai este protejată de vechile legi. de prea mult timp în faţa unei alegeri. Minoritatea rusă. şi care adoptă o atitudine ostilă şi orientată spre asimilare lingvistică. naţională. dar cel mai grav lucru este totuşi că o comunitate majoritară are statut de minoritate şi este ameninţată cu asimilarea lingvistică.

dar nu să ne întrebăm încă vreo câteva decenii despre cine suntem! REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică. conştient. Berejan Silviu. 2009. 2009. a-ţi îndrepta pasul şi paşii spre spaţiul (geo)politic de care te simţi în mod legitim atras.” [1. p. 2007. 4. 5. . Limoges. Moldovanu Gheorghe. p. Itinerar sociolingvistic. iar individul va avea posibilitatea de a cunoaşte adevărurile istorice şi realitatea. 3. Trebuie să fim conştienţi că nu circulaţia limbii ruse ne pune în pericol dispariţia şi anihilarea identităţii noastre. să cunoască progresul şi democraţia. Chişinău. Problema cunoaşterii limbii materne este crucială în crearea identităţii. 2. Chişinău. Dan Dungaciu în cartea sa Cine suntem noi? spune: „A şti cine eşti înseamnă a şti de unde vii şi încotro vrei să te îndrepţi. Langue et identité. ulterior.(Re)construirea identităţii în Republica Moldova după anul 1990 121 doar atunci când această problemă va fi depolitizată. dar şi faptul că rezolvarea ei devine din ce în ce mai necesară pentru a permite ţării să meargă mai departe. 2009. Dungaciu Dan. geografia simbolică de care aparţii şi. Boyer Henri. 5]. Sur le nationalism linguistique. Înseamnă a-ţi stabili. ci proasta cunoaştere a limbii române. Cine suntem noi? Cronici de la Est de Vest. Iată o exemplificare foarte potrivită pentru a sublinia gravitatea şi actualitatea problemei identitare. Chişinău. în construirea viitorului nostru ca naţiune.

prin urmare. la creatorii semanticii cognitive moderne) au permis însă observaţia că metafora nu este doar un ornament retoric. Ea constituie. (termen) „exact”. unde funcţionează ca un factor comunicativ şi semnificativ important. Vocabularul specializat în teoria generală a terminologiei Vocabularul specializat serveşte un limbaj aproape neutru. atunci când vocabularul utilizat face referinţă la un alt loc. în primul rând ca un artificiu retoric. 1 p. 1966. El este adesea apropiat de imaginea pe care stoicii o aveau despre ortonime: termenul are o anume transparenţă denotativă. conform teoriei generale a terminologiei. care a determinat în mod decisiv evoluţia limbajului uman. cu ajutorul căruia înţelegem concepte abstracte şi le utilizăm apoi în raţionamente. Metafora. este o caracteristică universală a spiritului omenesc. un alt timp. monosemia. unde. social. În lumina postulatelor teoretice. posibilitatea de a funcţiona utilizând simboluri. 2 . şi o caracteristică esenţială a limbajului specializat. Artificiile retorice îi sunt străine şi principalul deziderat este claritatea. cultural…). „il existe une dominance du langage par rapport au choses” (Cohen. propriu domeniului poetic. în relaţia realitate – limbaj. privită. Totuşi cercetări mai vechi şi mai noi (de la Nietzsche. limbajul este elementul primordial. un alt mediu (profesional. în acelaşi timp. putând fi calificat drept (termen) „propriu”. univocitatea în prezentarea realităţii. acel al ştiinţei. metafora. Etimologia termenului metaforă ne ajută să înţelegem mai bine modul ei de a funcţiona: cuvântul din limba greacă metapherein are două elemente componente meta (dincolo) şi pherein (a duce). ci îşi găseşte locul în vocabularul de fiecare zi şi chiar în discursul ştiinţific. La polul opus s-ar afla domeniul poetic.1 În plan teoretic2 vocabularul ştiinţific este considerat ca având drept principală caracteristică precizia şi. 38). definind un mecanism de bază.122 METAFORA ÎN VOCABULARUL SPECIALIZAT DORINA CHIŞ Universitatea „Tibiscus” din Timişoara 1. scopul fiind conceptualizarea. În terminologie întâlnim metafore atunci când locutorul / redactorul părăseşte domeniul de referinţă pentru a utiliza termeni de specialitate aparţinând altui domeniu. care vorbeşte despre lume şi denotă lucrurile în ele însele. un alt context. Mişcarea despre care vorbeşte etimologia ne arată că atribute aparţinând unui anumit domeniu (sursă) sunt transportate / transpuse într-un alt domeniu (ţintă). nu şi-ar găsi locul în limba ştiinţei şi tehnicii.

Lakoff şi Johnson o numesc „metaforă convenţională” şi subliniază că ea este deosebit de frecventă în limbajul comun. elle n’a pas seulement affaire au langage mais au raisonnement. este fals din punct de vedere logic. şi anume relaţia între transparenţa motivaţională şi eficienţa conceptuală. ea se dovedeşte a fi un auxiliar lingvistic. astfel. memorarea.Metafora în vocabularul specializat 123 2. reprezentând modul primar de înţelegere a lumii. le contenu particulier des métaphores est lié à la constitution de corrélations dans notre expérience quotidienne. Ea ne ajută să exprimăm ceea ce nu poate fi înţeles prin simpla desemnare. les métaphores se produisent parce que nos cerveaux sont structurés d’une certaine manière. Metaforele de acest tip au fost numite conceptuale. iar în domenii în care acestea lipsesc experienţa este înţeleasă prin intermediul metaforelor. ca principiu de guvernare a gândirii şi comportamentului. Ea permite reprezentarea unor procese mentale prin intermediul unei expresii lingvistice (lexicalizare) şi. elle est incarnée. Utilizarea metaforei se constituie. În acest fel dobândim o perspectivă mai precisă asupra obiectului cunoaşterii. p. certaines parties du cerveau sont plus proches de nos expériences sensibles et d’autres parties se servent de ces parties comme input. Ne-am obişnuit să vedem în metaforă o figură de stil. şi pune în evidenţă (mai ales) sentimentele şi atitudinea noastră faţă de un anumit conţinut cognitiv. de fapt. la métaphore conserve le raisonnement et l’inférence. Elles ne sont pas arbitraires parce qu’elles ont rapport à l’expérience quotidienne la plus communément répandue. redarea şi sistematizarea unor noţiuni cognitive abstracte. la métaphore n’est pas seulement conceptuelle. când. susţine că ea există datorită unui proces metaforic adânc înrădăcinat în modul de percepţie vizuală. Cei doi autori arată că metafora constituie un mecanism al unui mod de gândire definit de o relaţionare sistematică între un domeniu1 sursă şi un domeniu2 ţintă. Quatrièmement. Structurarea realităţii se face pe baza schemelor noastre conceptuale. prin aceasta. de la care se . Ensuite. atât din punct de vedere material. În expresia metaforică sensul frazei nu mai este constituit din suma sensurilor elementelor constitutive: enunţul „time is money”/ „timpul este (înseamnă) bani”. oferind posibilitatea de a lărgi/îmbogăţi sensuri existente pe baza unor corespondenţe convenţionale. un instrument şi un ornament proprii literaturii artistice. 167] Abordarea cognitivă scoate în evidenţă o caracteristică importantă a metaforizării terminologice. Vorbind despre utilizarea „nonliterară” a metaforei. al conceptualizării. dar sensul lui se constituie ca un sens metaforic perfect acceptabil. Elle a rapport à l’habitus et les universaux métaphoriques on rapport aux universaux de l’habitus Deuxièmement. psihologul american Julian Jaynes [5]. Metafora în dezvoltarea cunoaşterii şi transmiterea cunoştinţelor Într-o lucrare de referinţă – les Métaphores dans la vie quotidienne [7] – Lakoff şi Johnson arată că noţiunile fundamentale ale gândirii noastre sunt conceptualizate în termeni metaforici. [8. elle a rapport à nos expériences incarnées. cât şi din punct de vedere emoţional. coerent şi sistematic. mecanism caracterizat de corespondenţele lingvistice sistematice. Pentru el. achiziţia. Lakoff subliniază patru puncte esenţiale: Premièrement. Pentru modalitatea în care funcţionează metafora în general (modalitate valabilă şi în terminologie. Vorbind despre conştiinţa reflexivă proprie omului. la baza oricărui limbaj există o percepţie brută.

în timp ce termenii desemnând culori primare califică stări afective (roşu de mânie. mai ales. et qui. 181-182]. umor negru. încercând să descopere adevărul sau să îl împărtăşească. a luminii. gustul sau mirosul pot exprima preferinţe şi valori personale (un ornament de prost gust.124 Dorina CHIŞ ajunge la o metaforă a realităţii percepute. semblent à un peuple – fermes. de-a lungul timpului…). braţul pârghiei. pentru a construi modele ştiinţifice. après un long usage. bref. căreia i se substituie imaginea unui lucru familiar. non plus comme pièces de monnaie mais comme métal. des pièces de monnaie qui ont perdu leur empreinte et qui entrent dès lors en considération. vânat de spaimă. • termenii desemnând pipăitul. poate fi considerat un procedeu de bază în formarea lexicului terminologic. d’anthropomorphismes. Metafora terminologică Transferul denumirii unui obiect asupra altuia. canoniales et contraignantes: les vérités sont des illusions dont on a oublié qu’elles le sont. 3. • termenii spaţiali sunt adesea utilizaţi cu sens temporal (o bucată de vreme. un copil dulce …). există în terminologie un vast domeniu al metaforei antropomorfe. după cum ne atrage atenţia Nietzsche [10 p. Astfel. au recurs la asemenea metafore euristice. • adjectivele care exprimă intensitatea culorilor. În momentul când ele au fost create şi utilizate. Spre exemplu: • termenii care desemnează auzul şi. Pentru că dintotdeauna omul a fost măsura tuturor lucrurilor. braţul râului. a supraevalua…). verde de invidie …). Orice metaforă va conţine deci trei elemente: entitatea care trebuie numită. a unei teorii. cu timpul ele s-au transformat în clişee. Mecanismul de transfer alătură două noţiuni în virtutea elementelor lor comune. Diferite ştiinţe. a subsuma. Nume ale părţilor feţei sau corpului omenesc sunt folosite pentru a denumi obiecte. pe baza unei analogii mai mult sau mai puţin evidente: • arteră – arteră de circulaţie. a subînţelege. sunt asociate cu unele abilităţi intelectuale (o demonstraţie strălucită. ornées. uneori parabola sau alegoria. de exemplu. cea care îi dă numele şi trăsătura asemănătoare. une somme de relations humaines qui ont été poétiquement et rhétoriquement haussées. Scopul lor este aflarea adevărului. • verbe desemnând procese mentale conţin elemente spaţiale (a reflecta. Qu’est-ce que la vérité ? Une multitude mouvante de métaphores. făcându-se abstracţie de (eventualele) diferenţe. Je vois ce que vous voulez dire…). un discurs vibrant. de métonymies. imaginile respective au permis vehicularea unei idei. ). pe baza unei asemănări existente între ele. prin metaforizare se realizează saltul de la concret la abstract sau progresia spre un grad mai mare de abstractizare. care face posibilă analogia între cele două. . căci. în metafore lexicalizate (catacreze). folosesc şi ele metafora. des métaphores qui ont été usées et qui ont perdu leur force sensible. Numeroşi filosofi. • braţ – braţul macaralei. văzul capătă în mai multe limbi sensul – intelectual – de a înţelege (Văd unde baţi. în cadrul procesului didactic. transposées.

• gură – gură de apă (hidrant). rădăcină a cuvântului (lingvistică). mărul lui Adam… Des întâlnite sunt şi metaforele aşa-numite zoomorfe. piciorul digului. (geol. gură de foc. arbore cu came. corp străin (medicină). cap de pilă.) – „parte a ochiului care are aspectul unei lentile transparente biconvexe”. În vocabularul de specialitate. piciorul bolţii… Mai puţin frecvente – dar perfect transparente ca sens – sunt numele de obiecte utilizate pentru a denumi părţi ale corpului omenesc: în medicină. dramă – „specie literară”. curent literar (critică literară)… • linie – linie dreaptă (geometrie). ochi de bou. rădăcină pătrată (matematică)… • specifice unei anumite discipline sau unui grupe de discipline înrudite (standard): . celulă de fagure (apicultură. întâlnim metafore care pot fi calificate drept: • generale – care aparţin vocabularului general de orientare ştiinţifică. cap de cui. corp străin. linie telefonică (telefonie). în general. la: • formă: coadă de rândunică „îmbinarea în formă de coadă de rândunică”… • funcţie: creier electronic. gură de canal. gură de râu. arbore de distribuţie… Analogiile pe baza cărora se realizează transferul semantic în cazul metaforelor se referă. sunet cristalin „limpede. care fac apel la termeni din zoologie: • aripă – aripă de clădire. negru de fum… • intensitate: cataclism social. acvamarin. corp solid (fizică). dar şi „nenorocire”… • impresia produsă: cristalin (oftalm. linie de plutire (navigaţie). curat”. arbore genealogic. sau cele care utilizează termeni din botanică: • arbore – arbore cotit. linie telegrafică (telefonie). aripă a barajului. braţ al macaralei … • culoare: lazurit. • corp – corp de clădire. ochi de tigru. curent hidraulic (hidraulică). corp de control. cap de stâlp. cap de ecluză. corp tehnic.) „ansamblu sau formaţie de şisturi cristaline dintr-o regiune”. după nivelul lor de generalitate. aripă a avionului. linie de tren (transporturi)… • rădăcină – rădăcină a plantei (botanică). se vorbeşte despre bazin. aripă a roţii hidraulice. de exemplu. corp solid. adică mai multor domenii de specialitate: • celulă – celulă vegetală (biologie). cap de pilon. cap de nit. celulă de radiator (mecanică auto).)… • curent – curent artistic (artă). ochi de volută. linie electrică (electrotehnică). • ochi – ochi de pisică. corp de armată (milit. arbore motor. coloană vertebrală. gură de descărcare. picior (suport).). • picior – picior (unitate de măsură). zbor în celulă (adică în formaţie de două avioane) (aviaţie)… • corp – corp de clădire (arhitectură). curent electric (fizică). gură de ventilaţie. corp de control (administraţie). ochi de pod. curent de idei (filosofie). arbore de domeniu.Metafora în vocabularul specializat 125 • cap – cap de canal.

un simbol al culturii epocii respective. spiritul timpului şi interacţiunea dintre ele. posibilitatea de a aplica aceeaşi metaforă unui număr mare de cazuri deosebite. Se întâmplă uneori ca un termen. • ochiul-boului numeşte: a) plante din familia compozeelor. caracterul concret. efect de forfecare. termenii proprii ştiinţelor ce servesc drept punct de plecare unor discipline noi vor fi integraţi în terminologia . În mod firesc. cu inflorescenţe mari. buză de iepure… • în fizică/astronomie. dar şi slăbiciunea motivaţiei metaforice: pe de o parte. puterea de evocare. (interfaţa) prietenoasă. În planul cercetării şi al creaţiei. albe sau viu colorate (botanică). despre: an-lumină. să denumească mai mulţi referenţi deosebiţi. Mai trebuie să mai observăm că termenii simpli sunt depăşiţi ca număr de cei compuşi şi de sintagmele terminologice care s-au format pe baza unei metafore. unele seme comune. efect tunel… • în informatică găsim termeni construiţi pe baza unor metafore. b) plantă erbacee cu tulpina ramificată şi cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica). mongolism. 4. greu de stabilit. ambiguitatea. în expresia creativă a locutorului. precum: • ochiul-lupului poate desemna: a) plantă erbacee cu flori mici. b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare şi cu flori mici. de multe ori. pirataj informatic. dar animismul e mereu prezent în discursul de specialitate. mouse. viu. evident. de exemplu. absenţa indicaţiilor obiective şi. b) pitulice (ornitologie). a salva un document. valoarea picturală. fie că este vorba de tratate. albastre şi cu fructe nucule (lycopsis arvensis). care prezintă. s-a putut dezvolta plecându-se de la cunoştinţele acumulate în astronomie şi aviaţie. • coada-calului este: a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă şi alta sterilă (Equisetum). DEX ne oferă pentru limba română o mulţime de exemple similare. noile conceptele şi invenţiile materiale se realizează pe baza unor realităţi tehnice sau ştiinţifice care le sunt anterioare: astronautica. virus. grosso modo. manuale. cultură care se reflectă atât în limbajul cotidian. de aici. Aceste exemple ilustrează foarte bine forţa. Metaforă şi cultură Metafora este. Astfel. unitatea lexicală queue de renard denumeşte – în franceza modernă şi în diferitele ei dialecte – paisprezece plante diferite [6. elefantiazis. 155-171]. precum: a naviga pe Internet. într-o anumită epocă este sesizabilă. o figură de stil: agresivitatea chimică a substanţei. cât şi în cel ştiinţific. Metaforele ştiinţifice urmează.126 Dorina CHIŞ • în medicină se vorbeşte despre bovarism (psihiatrie). comportament indiferent faţă de condiţiile atmosferice… Frontiera dintre consacrat şi spontan este. verzui (Hippuris vulgaris). p. format pe baza unei metafore. infectat… • metafore individuale (pe care le întâlnim în textele de specialitate. pe de altă parte. într-o oarecare măsură. constituind o formă de exprimare a subiectivităţii locutorului. dar cu preponderenţă în acestea din urmă). fie de articole de popularizare a ştiinţei şi tehnicii.

prin raportarea fiecărui concept la celelalte. Din momentul acceptării acestui concept metaforic. Al doilea tip este constituit de concepte metaforice subordonate unei metafore structurale care au rolul de a organiza sistemul conceptual prin instituirea unor relaţii interne. în epoca maşinilor cu abur. mai multe discipline şi-au articulat terminologia în jurul noţiunii de energie. după cum o dovedesc neologismele metaforice care utilizează cuvinte uzuale pentru a denumi noi realităţi. ramificaţii multiple. care au fost şi sunt influenţate. cu rădăcini. morfeme.. iar din . sunt supuse selecţiei naturale. în acest sens. ca o structură complexă. Putem da drept exemplu metalimbajul lingvisticii şi maniera lui proprie de metaforizare a conceptelor teoretice. sintagme) care se opun /se combină/sunt distribuite pe cele două axe – verticală-paradigmatică sau orizontală-sintagmatică. în cadrul sistemului. Ea îşi propune să genereze. Procedeul este însă încă viu. Unele concepte împrumutate dintr-o ştiinţă mai dezvoltată pot funcţiona ca nişte metafore care secretă un întreg sistem terminologic. care există de multă vreme şi al căror sens este bine cunoscut. Funcţiile metaforei în discursul specializat Termenii – fie că e vorba de cei ştiinţifici sau de cei uzuali – formaţi pe baza unor metafore lexicalizate. să calculeze. să prezică. de disciplinele dominante ale momentului [9]. sunt înrudite în familii de limbi… În a doua jumătate a secolului XX. metaforele structurale şi metaforele orientaţionale de care vorbesc Lakoff şi Jonson [7]. în fiecare epocă istorică. având mai multe nivele – fonologie. Astfel. strategii discursive. de felul celor descrise mai sus. dintr-o perspectivă strict sincronică.Metafora în vocabularul specializat 127 acestora (chiar şi un nespecialist poate identifica în vocabularul astronauticii termeni provenind din aviaţie şi astronomie). morfologie. ilustrează funcţia denominativă a metaforei. polifonie. sintaxă – alcătuite din elemente (foneme. termenii lor cunoscând o largă difuzare. Cel mai adesea e vorba de metafore codificate. metaforizarea are în centru comunicarea şi utilizatorul limbii: se vorbeşte deci despre acte lingvistice. Astăzi. meniu. electronica şi informatica împrumută şi generează o serie de termeni folosiţi în cele mai diverse discipline. unele discipline ştiinţifice de prestigiu influenţează întreaga gândire a unei epoci. să explice. perioada de dezvoltare a structuralismului. Procedeul este în concordanţă cu economia limbajului: din punct de vedere paradigmatic ne permite să exprimăm un mare număr de concepte cu un vocabular relativ restrâns. interacţiuni verbale. În afară de aceasta. cu valoare structurală. se va vorbi în mod natural despre limbi care se nasc. Limbile sunt văzute ca organisme vii. se dezvoltă şi mor (limbi moarte /limbi vii). metafora culturală de bază (structurală) este legată de „construcţie”. negociabilitate etc. în secolul al XIX-lea lingvistica cunoaşte o orientare istorică şi comparativă sub influenţa teoriei darwiniste. Putem identifica. Pentru a denumi o nouă realitate este preluat un numele deja existent al unui referent. operând asupra unor structuri arborescente. Astfel. de exemplu. din punct de vedere cognitiv. noduri etc. Primul tip defineşte. În lingvistica pragmatică a ultimelor decenii. Metodologia sa se serveşte de o metaforizare caracteristică. interactanţi. prin raportarea lui la cunoştinţe anterioare. pe baza asemănării unor caracteristici: în informatică. Gramatica generativă este inspirată de modelul aritmetic al calculatorului. virus etc. sistem care aminteşte de inteligenta artificială. Limba este văzută. vorbim de fereastră. mecanismul pe baza căruia intelectul uman organizează conţinutul cognitiv abstract. competenţă comunicativă. 5.

în felul acesta. restrictivă sau chiar să conducă la confuzii. fără îndoială.128 Dorina CHIŞ punct de vedere sintagmatic. Metafora are. elle devient l’expression d’un nouveau concept [1. Funcţia ei cognitivă ne face să întrevedem idei şi perspective noi. Dimpotrivă. constituind o parte integrantă şi de neînlocuit a teoriei unei discipline. Ea poate fi. De asemenea. elle est essentiellement une manière de penser. prin aceasta. o funcţie teoretică (chiar euristică). convingătoare. Toate acestea fac din metaforă un instrument indispensabil al demersului şi al discursului ştiinţific. Metafora este prezentă în limbajul tuturor disciplinelor ştiinţifice sub o formă sau alta. 6. Un concept preluat în sens metaforic într-un nou domeniu permite o reorientare teoretică şi poate conduce la o remaniere fundamentală la nivelul conceptualizării. Funcţia cognitivă a metaforei este evidentă: ea ne permite să vedem un concept într-o perspectivă nouă şi să îl înţelegem mai bine. eventual. ea trebuie văzută ca un instrument de lucru. Certes. conceptele metaforizante ale predecesorilor. critica viziunea lingvistică a epocii sale şi protesta împotriva terminologiei respective (limbă vie/moartă/ mamă…). Michel Bréal [2]. mais une fois que cet emprunt est réinvesti dans une pratique sociale. teoria şi terminologia ştiinţifică purtând amprenta culturală a societăţii şi a ideologiei respective. pe o anumită analogie între două domenii. lipsite de rigoare ştiinţifică şi pline de ambiguitate. o mare valoare explicativă şi funcţionând ca un adevărat catalizator al înţelegerii. p. prin aceasta. având. funcţia teoretică ne permite să le utilizăm pentru a constitui un sistem coerent. Exemplele date mai sus în legătură cu metalimbajul lingvisticii sunt edificatoare în acest sens. cauzele adevărate ale fenomenelor sunt escamotate. une fois que sa signification est réglée par les acteurs agissant dans le cadre de cette pratique. capabil să denumească realităţi noi. acolo unde cele două domenii respective nu prezintă analogii evidente. 23]. revelatoare. Nu se poate imagina teoria saussuriană fără imaginea celor două axe – sintagmatică şi paradigmatică. Funcţia didactică a metaforei este şi ea evidentă. în lipsa lui am avea nevoie de perifraze explicative greu de mânuit. metafora ajută la activarea cunoştinţelor noastre deja acumulate şi la transferul lor spre un domeniu necunoscut. noile curente şi modele teoretice critică. unei alte discipline. apreciind că. în acelaşi timp să fie prea simplificatoare. Adesea utilizată în procesul de predare pentru a explica un fenomen nou complex şi / sau dificil de abordat fără ajutorul imaginii altui fenomen cunoscut sau chiar familiar. prin analogia cu un alt concept cunoscut. elle este un emprunt imagé. aparţinând limbii comune sau. dar poate. Nietzsche spunea [10] că evoluţia cunoaşterii umane nu e altceva decât înlocuirea vechilor metafore cu altele noi. sau gramatica generativă fără imaginea structurii arborescente. de obicei. De altfel. Concluzii În terminologie nu trebuie să vedem metafora ca o ilustrare a unor realităţi subiective. metaforizarea poate purta amprenta indezirabilă a unei anumite ideologii. Metaforizarea este întotdeauna bazată pe o comparaţie. La métaphore terminologique est loin d’être une simple façon de parler. . fondatorul semanticii franceze. funcţia didactică ne permite să prezentăm/ să vorbim despre o problematică nouă şi complexă folosind analogii accesibile.

iar mai apoi. Bréal M. dar şi a sintagmelor terminologice şi a colocaţiilor specifice.. Guiraud P. 3. este una controlată. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Nietzsche F. sistematizarea conceptuală şi neutralitatea din punct de vedere subiectiv. p. coll. PUF.. La structure du langage poétique. în: „Terminology Update”. l969. 1999. Assal J. Editions Orphys. 5. le livre du philosophe. n° 24 (’Au cœur de la langue: la métaphore’). Paris. 4. Jaynes J.. p. Johnson M. Paris. p. Lakoff G. Utilizarea ei vizează precizia terminologică. recunoscută ca pertinentă. Flammarion.. după consacrarea ei este de vorba deja de o metaforă convenţională. la cunoaştere. precum şi în eficienţa cu care va şti să le exploateze pentru a obţine cadrul de reflecţie şi o viziune bine adaptată la obiectul de studiu. (ed. Paris. 1966. S. PUF. «Questions». Landheer R.. La naissance de la conscience dans l’effondrement de l’esprit. C. 1986.Metafora în vocabularul specializat 129 dar şi să conducă la noi cunoştinţe. 6. în „Diversité et représentation cognitive”... analogia pe care se bazează uşurează înţelegerea. les Métaphores dans la vie quotidienne. 1995. Kleiber G.. 1978. Paris Les Editions de Minuit. 165-181. Charbonnel N. & Robert. Hachette. în: „Verbum”... Essais de sémantique (science des significations). 283-294. 1899. 8. Paris. Subiectivitatea cercetătorului se va manifesta doar în modul în care acesta va şti să găsească metaforele potrivite pentru a-şi ilustra teoria.. XXVIII-2.).. Fuchs. cât modul de conceptualizare. care orientează formarea termenilor. La métaphorisation terminologique. Paris. les mots savants. Cohen J. Nelly Flaux éd. la realitatea descrisă. . 1997. le rôle de la métaphorisation dans le métalangage linguistique. 7. les universaux de la pensée métaphorique: variations dans l’expression linguistique. 1994. în general. Aubier-Flammarion. 9. PUF.. Paris. 2002. Paris. 10.-L. La métaphore entre philosophie et rhétorique. Metafora terminologică. pentru că în momentul introducerii ei într-o terminologie. ca instrument de cunoaştere şi de denumire. cunoscută de specialiştii domeniului. traduit de l’américain par Guy de Montjou. Ceea ce defineşte o limbă de specialitate nu este atât terminologia în sensul de nomenclatură. 2. 22-24.. Interpretarea/decodarea metaforei terminologice nu reclamă un efort intelectual special. W. Lakoff G.. identificabilă şi interpretabilă chiar şi independent de contextul în care a fost utilizată iniţial.

de reordonare a lumii prin limbaj. după cum putem detecta şi un orfism implicit. orfismul vierean este echivalent muzicalităţii ca una din componentele fundamentale ale clasicismului. ci şi alte două concepte fundamentale: armonia şi ordinea. coborârea în Hades pentru salvarea fiinţei dragi. 87]. cu referinţe directe la mitul orfic. ceea ce presupune colaborarea nemijlocită a poetului cu interioritatea poeziei. 116]. care vede „nevăzutul” şi aude „neauzitul”.130 GRIGORE VIERU: MELOS POETIC ŞI HAR ORFIC INGA CIOBANU Academia de Ştiinţe a Moldovei. Ţinem să menţionăm că în cazul creaţiei lui Grigore Vieru modelul orfic se desprinde de schema mitică tradiţională1. identificarea poeziei cu însuşi cântecul. „forma literară a orfismului favorizează. moartea aedului. acesta din urmă fiind conceput ca melos şi logos. tristeţea. centrată pe motivele-cheie ale creaţiei sale (mama. spaţiu pe care acesta şi-l asumă şi pe care îl domină în exclusivitate [2]. . Iubirea. alături de organicism. trăirea euforică a erosului . prin urmare. iubita. Institutul de Filologie Clasarea lui Grigore Vieru în categoria discipolilor lui Orfeu ţine de identificarea. O personalitate creatoare dotată cu har orfic este capabilă de a rearmoniza lumea. toate constituind argumentele de bază în jurul cărora se structurează discursurile critice. implicit spre procesul de creaţie. gnomism. În viziunea criticului basarabean Mihai Cimpoi. ipostaza poetuluicântăreţ. p. unificatoare şi care se manifestă la nivelul profund al textului. ambele obţinute prin intermediul cuvântului poetic. toate interpretate prin prisma motivelor sus-numite. proiecţiile Euridicei. adevărat act orfic în sensul de recreare. Coborârea în Hades. Propunându-ne o modalitate de lectură a poeziei vierene centrată pe orfism. un iniţiat în marile mistere. privirea fatală. creaţia). Există în poezia poetului basarabean un orfism explicit. Acestea sunt: Harul ordonator. p. dar sfera conotativă a conceptului cuprinde nu numai noţiunea de muzicalitate. Este. ceea ce înseamnă „stăpânirea de către aceasta a energiilor din verbul poetic şi transformarea lor în acţiune” [2. însemnele acestuia fiind motivul lirei/harpei. atenţia noastră orientându-se spre spaţiul creaţiei: spre destinul creatorului însemnat cu harul divin. de romanţă şi chiar de blestem. de a ordona haosul prin cântecul poetic. relaţia poeziei cu muzica”. în opera poetului. moartea Euridicei. Într-adevăr. ceea ce ne dă posibilitatea de a identifica doar unele elemente din mit. conferindu-i cosmicului un ritm poetic. necesitând o abordare individuală. ne-am asumat parcurgerea unui itinerar care permite unificarea celor două coordonate ale orfismului literar – iniţiaticul şi cantabilul. asumat. în primul rând. cultul arhetipalităţii şi întregului [1. a unor elemente orfice precum: ideea de cantabilitate a versului. 1 Conform viziunii tradiţionale schema mitică presupune câteva episoade: vocaţia cântecului ordonator. care valorifică muzicalul ca energie armonizatoare. care conţine accente de doină. interdicţia.

în acest sens. mărul are. Ci-n neagra noapte.” (Noroc…). faţa. este sugerată chiar în primul vers: „Merg eu dimineaţa. căci poetul îşi asumă riscul de a „umbla la mistere”./ Ei blând cântau. Harpa poetului este una deosebită. delegându-i. Ipostaza de iniţiat în timpul dimineţii. sau are „strune luminoase/ Din raza dimineţii şi din străbune oase” (Poetul). struna îşi exercită funcţia salvatoare: „Cu harpa stam sub mere coapte. se cere descifrată simbolistica mărului care apare în creaţia poetului şi în ipostaza mărului de aur. 283]. vocaţia orfică este evidentă în versurile: „Sunt floarea cea cu chip de liră. viaţa poetului şi a cântecului său. Aceasta din urmă este nu numai un echivalent al destinului poetului. mai degrabă. „Dar mărul? Mărul de aur?”. Definitorii pentru această asumare a destinului orfic. Motoul textului „De mila timpului din sânge/ poetul nu-i decât iubire” conţine coordonatele cunoaşterii poetice: timpul. Mărul apare des ca un substitut al bradului şi ca pom al vieţii. În acest context. Atunci când „neagra noapte” ameninţă ordinea. echilibrul. ideea de cântec fiind evidentă datorită semnificaţiei simbolice a „spicelor albe ale părului mamei” ca variante ale strunelor harpei pe care . Conform observaţiei lui Romulus Vulcănescu. se întreabă poetul în poezia Iubito. având printre strune şi „sfântul fir de păr al mamei”. existentă în tradiţia milenară acumulată de Cântarea cântărilor./ Au prins a şuiera sălbatic. în prim plan se află vocaţia cântecului ordonator. De asemenea. face parte din ciclul cosmogonic./ Veniră-n fugă-atunci prieteni” (Harpa)./ Sunai al mamei păr sub cetini. şi funcţiile cunoaşterii [4./ Trecând prin codru. pentru că picior de om nu poate străbate până acolo” [3]. taina ei.Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic 131 În ordinea periplului orfic vierean. nici s-o sperii” (Sunt). forţa ordonatoare a verbului. În cazul lui Grigore Vieru. de o cunoaştere luciferică a lumii. care se dovedeşte a fi salvator pentru fiul aflat în primejdie./Eu sunt poetu-acestui neam/ Şi-atunci când lira îmi vibrează. cu evidente urme de mesianism. Raportat la tema orfismului. un statut orfic. lira şi harpa devenind purtătoare ale acestei semnificaţii simbolice. inclusă în volumul „Fiindcă iubesc” este semnificativă. Mărul acesta face nişte mere de aur. Lunii şi a stelelor: „Mărul roşu se găseşte tocmai la capătul pământului. singuratic. în frunte”. mărul roşu (copt)./ Şi-atunci când cântece nu am. ci şi fenomenul care asigură eternizarea actului de creaţie. lira vibrândă fiind totuşi dominanta spaţiului de creaţie. sunt versurile: „Noros ori clar ca o amiază. poetul. Este vorba. trebuie să-i adăugăm acestui simbol şi funcţia de fecunditate a Verbului divin. el stă deci la hotarul dintre cele trecătoare şi cele veşnice. dar nu le poate căpăta nimeni. când „cântecul blând” se transformă în “şuierat sălbatic”./ Născută într-o vreme crudă” sau „Sunt doina. Poezia “Ars poetica”. un timp etern deci. la limita dintre viaţă si moarte. o adevărată armă în lupta cu timpul care merge mână în mână cu moartea. Săreau să-mi muşte mâna. de rând cu interpretările fabuloase ale apariţiei Soarelui. „la moarte”. pătrunderea „nepătrunsului ascuns”./ Să-i sugă cântecului viaţa. iniţierea însemnând depăşirea simplei condiţii umane. iubirea. sugerându-se funcţia germinatoare a cântecului: „Aş vrea asemenea ploii/ eu cântul să-mi frământ:/ când voi cânta să iasă/ secara din pământ”. bineînţeles. pe care/ Nu poţi s-o-năbuşi. înconjoară pamântul şi iar în apa de sub mărul roşu se întoarnă. Sub el se află unul din peştii care susţin pământul şi de sub el pornesc toate izvoarele şi apele râurilor şi râuşoarelor care sânt pe lume şi care curg de la apus spre răsărit. p. totodată.

va aduce o schimbare a conduitei. de creator orfic al unei lumi în care se respectă alte legi şi în care iniţierea are loc deseori prin intermediul absenţei femininului. în eterna încercare de readucere a iubitei în spaţiul timpului etern. În lipsa logosului. Dacă Omul-Poezie obţine statutul de Demiurg. furată de altul. mierlele./ Nimeni n-o mai aude. Omului-Cântec îi revine statutul de Iniţiat în marile taine. cucii: Nimeni nu poate muta/ Pământul în Cer./ Există lumea cealaltă/ Cât timp. în special. de unde şi triumful vieţii asupra morţii. Pierderea mamei va aduce accente asemănătoare. cit. Poetul-Orfeu nu-şi pierde harul. 1 . deşi durerea persistă./ eu nici măcar nu te urăsc”. 191]. dispare şi melosul. creaţia. a iubitei şi a mamei este învinsă prin iubire. este atacul asupra cuvântului. Asemenea lui Orfeu. al dezarticulatului1: cântecul continuă să-şi exercite funcţia ordonatoare în ciuda acestei drame existenţiale. poetul îşi caută iubita. nimeni/ N-o mai aude cum cântă/ Pe crucea bisericii:/ „Scoală./ Poate că numai privighetoarea. este însoţit de proiecţiile feminine ale Euridicei: iubita. creând şi recreând lumea. poezia. ameninţarea poeziei. ideea de sacrificiu al femeii devenind o condiţie sine qua non întru dăinuirea creaţiei artistice: „Eu ca meşterul Manole/ femeia-mi zidii/ de vie-n pereţi” (Acum aştept). Trecerea poetului prin această experienţă a morţii nu este însoţită nici de vehemenţa plânsului grandilocvent. sentimentul harului orfic deteriorat şi al eşecului suportat în urma tentativei de restaurare a armoniilor originare le dezarticulează fiinţa. op. instituinduse temporar o poetică a tăcerii. instituind o stare de spirit tensionată. dar anume absenţa acestei Euridice condiţionează starea de graţie. cea care lasă în urmă lumina unei bucurii neînţelese: „Şi totuşi suntem luminaţi de o bucurie neînţeleasă”. 99. Cântecul ordonator al poetului./ Poate că numai cântecul ei./ În ziua cea caldă/ Nimic nu detest. de la descifrarea gândului firului de iarbă şi a stelei. forţa germinativă a discursului artistic [2. Este deci un „Orfeu în luptă cu moartea” [5. Moartea care ameninţă fiinţa poetului. cu dorul) îi conferă titlul de întemeietor. cântecul luând formă litanică în volumul „Litanii pentru orgă”. Contopirea definitivă a poetului cu însuşi cântecul: „M-am amestecat cu cântul/ ca mormântul cu pământul” (Cu viaţa. 184]. în general.verde. de fapt. A treia ipostază feminină – creaţia. 120]. „În noaptea cea rece. smulge pădurea toată. Vocea sa este eliberată de starea de spaimă în faţa morţii. ca semn ce confirmă statutul orfic. Contrar aşteptărilor. p. nici de blestem. mamă. Ameninţarea identităţii naţionale venită din exterior înseamnă./ Există lumea cealaltă/ Cât timp/ Există pământul acest/ […] Doine se-aud. Doamne. capabil să desluşească ritmurile cosmice. p. pădure). al Poetului asupra urii: „Nu am moarte cu tine nimic. orice tentativă de reîntoarcere a mamei de pe tărâmul celălalt lipsind cu desăvârşire. p./ Dar i s-a tăiat limba. iar atacul asupra „zilelor ţării împrăştiate”./ Să nu biruie omul” Conform tipologiei poeţilor orfici stabilită de Margareta Curtescu deconcertaţii sunt integraţi în sferele umanului şi situaţi sub incidenţa unui destin vitreg. mama. pînă la identificarea totală cu lumea vegetală (cu trandafirul.132 Inga CIOBANU poetul o ţine în braţe. Muţesc până şi privighetorile. nu atinge statutul deconcertatului. Paradoxal. Absenţa femininului ar constitui pretextul pentru parcurgerea Infernului. astfel exercitându-şi forţele creative [1. cu pomul)./ În noi vieţuieşti”. p. dar n-o găseşte (Pădure. Conştiinţa limitei. Tresaltă/ Întinderi cereşti.

exclude orice elemente decorative. 2005 3. cântecul ei esenţial. cucule. 99]. Alain Gheerbrant. 1985. Atât statutul de iniţiat. 1995. Dicţionar de simboluri. salvaţi-vă./ Cânţi ţara mea. p. sculaţi-vă din somnul cel de moarte/ Salvaţi-vă. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. centrându-şi discursul poetic pe două forţe: ritmul şi cuvântul [2. armonia. ceea ce mărturiseşte despre echilibrul şi măiestria poetică. invazia „otrăvurilor”. mulate pe mitul orfic. 5. pe o muzicalitate şi armonie intrinsecă. Ed. Scara lui Osiris. salvaţi-vă/ prin limbă şi prin carte!” (Salvaţi-vă prin limbă). Grigore Vieru. Important e că aceste texte. vorbesc despre preaplinul fiinţei poetului care stabileşte un raport aparte cu lumea şi cu limbajul. ca principii muzicale orfice ale discursului poetic vierean. nici eu. în care reuşeşte să facă cântece „cu numai două cuvinte”. Poetul arhetipurilor. Ed. raport bazat pe dozarea şi echilibrul versurilor.Grigore Vieru: melos poetic şi har orfic 133 (Privighetoare pe cruce). stau sub semnul apolinicului. „Aşa cum trist cânţi prin păduri. îndemnând la salvarea prin grai. a tăcerii vorbitoare. „mişcătoare fereastră-n univers prin care răzbate spre noi muzica sferelor de sus./ Iată. Texistenţe. Eternul Orfeu. De aici şi efectul vibrator al verbului poetic ca rezultat al reinstaurării condiţiei orfice a limbajului. Acesta este tipul orfic ascensional. 4.” (Aşa cum singur eşti). „râvnind plinătatea muzicală a lumii. Reflexe ale mitului orfic în poezia românească. dând viaţă unui nou cântec care se vrea „o răzbunare a frumuseţii pe urâţenie”. Tipografia Centrală. despre legătura armonioasă dintre fond şi formă. p. II. Jean Chevalier. de unde revine invincibil. care stăpâneşte energiile armonizatoare ale verbului artistic. sculaţi-vă. Aşadar. Prut Internaţional. de altă natură decât cele soresciene. cucule. îl determină pe poet să bată alarma. 2. Alexandru Burlacu. intrând într-un spaţiu al tăcerii şi nespusului. II. Ştiinţa. vol. a echilibrului” [1./ Nu mai pot să cânt/ Cum odată cântam. Mitologie română. graiul fiind „murmur astral”. Mihai Cimpoi. simte nevoia imperioasă a măsurii. 2005. prin limbajul poeziei: „S-au otrăvit pe văi izvoare/ Şi mierea adunată-n floare/ S-a otrăvit barbar văzduhul/ De ce s-a otrăvit şi duhul/ De ce şi graiul?!/ Sculaţi-vă. Ed. Margareta Curtescu. 122]. mizează pe dozarea versurilor. Este faza coborârii Creatorului într-un Hades al cuvintelor. căci poetul. datorită forţei transformatoare a cuvântului poetic. cucule. reordonarea realului marcat de mutaţiile sociale. Chişinău. În viziunea poetului. care însoţesc gestul de salvare a realului prin melosul poetic. Bucureşti.cucule. fiinţa sa şi limba se întrepătrund. cât şi cantabilitatea. Romulus Vulcănescu./ Cu zilele ei/ Risipite prin lume. Artemis.” (Prefaţă la volumul „Taina care mă apără”). poate avea loc doar prin procesul creaţiei. vol. cucule. care se vrea îmbrăcată în haina notelor muzicale. Anume această imagine a infernului adus pe pământ. 2008. . Chişinău.

manuscrisul unei povestiri populare comice româneşti (snoavă). din câte s-a putut afla. Ediţie critică de Sabina-Cornelia Stroescu.. nr. de circa 1400 de ani sunt cunoscute românilor povestirile glumeţe despre Nastratin4. 4 Din anii 1714–1716 este referinţa lui Dimitrie Cantemir la trei naraţiuni comice populare cu personajul Nastratin Hogea. ţine de anul 1841 – atunci 1 Шиппер Кристофер М.. Chişinău. Cea dintîi prezenţă în presă a unei naraţiuni de folclor comic românesc. 1897. 142. с. Ulterior. Bucureşti. 3 Literatura română veche. 28. de diverse genuri şi categorii. Nastratin Hogea („Foaia interesantă”. Popescu-Ciocănel ş. pe plan mondial. Astfel. cu toate că fixarea în scris a creaţiilor etno-folclorice s-a produs mult prea tîrziu. 2 Cirimpei V. O anecdotă românească (despre logofătul Tăutul ca sol moldovean la Curtea Otomană. de acum 24 de secole. Realizări ale folcloristicii timpurii moldoveneşti. sunt: una chineză. 153-156. este din anul 17003. doar în baza acestor documente. Prefaţă de . Din isprăvile lui Nastratin („Călindarul Cluju românesc”. Sibiu. ajunse şi la români.. 6). 1938–1939. ajungînd la 2300 de ani1. după 140 de ani. şi una indiană. în opera sa Historia incrementorum atque descrementorum aulae otomanicae [Istoria ascensiunii şi decăderii curţii otomane]. despre acelaşi personaj aflăm din: „Calendarul lui Nastratin Hogea” (Iaşi. 1070). Bucureşti. 1872).134 AMPRENTE ALE ISTORIEI DE SECOLE ÎN LIMBAJUL FOLCLORULUI COMIC VICTOR CIRIMPEI Academia de Ştiinţe a Moldovei. nr. „mai dracul decât toţi dracii”. al turcilor. 1978. p. poetul şi folcloristul Anton Pann va publica la Bucureşti (1853) Ne-zdrăvăniile lui Nastratin Hogea. май. Institutul de Filologie Din cele mai vechi timpuri urme ale vieţii popoarelor lumii au rămas imprimate în creaţiile lor orale. Cernăuţi. Китайский юмор «Сяохуа» // Курьер ЮНЕСКО. a. p. 28-29). 1989. cunoscute graţie scrisului. Din păcate. 1922. 1911). cu „iroul fabulos [excepţional]” Pepelea. scrise. Cluj-Napoca. 1905). despre „o diavoliţă de babă”. De-ale lui Nastratin (revista „Ion Creangă”. Răzbunarea lui Nastratin Hogea („Glasul Bucovinei”. Şotii de-ale lui Nastratin când era băiet (cartea Braşoave de Gh. 52-53. Nastratin Hogea avocat („Călindarul poporului”. de alte vîrste „scrise” având parte naraţiunile comice ale celorlalte popoare. A. precum şi din alte surse [Snoava populară românească. o snoavă. 1937). nr. Nastratin Hogea şi deşteptul („Luminiţa”. inclusiv în cele de natură înveselitoare. 1976. Brăila. anul 1504 – aspectul său vestimentar şi modul în care şi-a servit cafeaua în cadrul ceremonios al etichetei de palat) numără 505 ani (deşi a fost aşternută pe hîrtie de către cronicarul Ion Neculce la vreo 200 de ani după acest eveniment)2. II. cele mai vechi istorioare comice. putem reconstitui spectrul cronologic al semnelor de ilaritate populară. Bîrlad. 1935).

p. duhóvnic – slujitor al bisericii.2 . pot fi cuvintele: (a) blagosloví – a binecuvînta. mátuşcă – soţia preotului. formată din două pietre suprapuse. Povestiri şi dialoguri din folclorul comic românesc. proţáp – bară de lemn din faţa carului. de care se prinde jugul pentru boi. Selecţie. (a) rîşní – a măcina manual mişcînd circular o roată de piatră peste altă piatră („să rîşneşti grăunţele din sacul ista”). Op. După această retrospecţiune de ansamblu. cúzniţă – fierărie. zlot – unitate monetară cu circulaţie în Ţările Române ale epocii feudale („pentru o slujbă de acestea oamenii plătesc cin’sprezece zloţi”).Amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic 135 Teodor Stamati. numit Vasile Răuţ. un ţigan”). stăpîn. în gazeta politică şi literară „Albina Românească”. rîşniţă – moară primitivă. începînd cu sec. doctor în filosofie şi artele frumoase1 la Academia Mihăileană din Iaşi. p. Din îndepărtatul timp al convieţuirii populaţiei daco-romane cu triburile slave (sec.12 Naraţiuni populare comice româneşti au continuat să vadă lumina tiparului şi în secolul XX. bibliografie. cîrciumă. 1984. Chişinău. 173. se servesc mîncări şi băuturi. îngrijire folcloristică. cucon. înainte de mîncare ori după?…”). lostopánă – om tare gras („Da cînd anume. Caucazul de vest (Chişinău. la începutul veacului al XXI-lea.. nordul Transilvaniei.. 153-154]. carboávă – monedă sau bancnotă din trecut. rúblă – monedă veche de argint („pe cal să ceri o rublă. 35-85]. avînd şi funcţia de eliberare a certificatelor („turcii mînau oile spre agie”). cufáĭcă – pufoaică (haină scurtă vătuită). chiróşte – colţunaşi. LIV-LXXXIX. p. unde-i rîşniţa”). cu plată. A. cea de deasupra fiind mişcată manual („Omul de casă … i-a arătat în cămară. tătarii şi grecii (sec. note asupra ediţiei. fálce – suprafaţă agricolă de circa un hectar şi jumătate. X–XIV. noţiuni ca: agíe – poliţie de model turcesc. inclusiv creaţia comică a românilor.1 1 Cu diploma respectivă. molébne – slujbă bisericească de implorare a divinităţii în anume scop. (a) carboví – a acumula bani-carboave. crîşmă – local unde. comentarii şi vocabular: Victor Cirimpei. cit. De perioada feudalismului. sprijinindu-ne pe textele din ediţia recent apărută: Pătăranii folclorice ale românilor sovietici din Basarabia. (a) chimerí – a căuta bani în chimer. chiabúr – ţăran bogat. gálben – veche monedă scumpă. întreabă lostopana de femeie. de dată recentă – Grija lui Nastratin şi Nastratin la judecată în Pozne cu alde Păcală. a Societăţii Savanţilor Austriei (Viena) [Cirimpei V. dar şi în Pătăranii folclorice ale românilor sovietici […]. (a se) spovedí – a-şi mărturisi preotului păcatele săvîrşite. prefaţă. profesor de fizică. se publică şi astăzi. cápră – scaun în partea de dinainte a trăsurii. Din timpul contactelor cu turcii. 2008). ţin cuvintele: árie – făţare de treierat cereale. de aur. istorie naturală şi matematici. pe capră. VI–VII) şi de mai tîrziu – al slavilor cu românii. din 1837. 102-103. potricálă – unealtă cu care se fac găuri în piele. pentru vizitiu („Un boier … avea vizitiu. ne vom referi la o serie de amprente ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic. alături. jupîn – domn. chiverniseálă – economie/ Mihai-Alexandru Canciovici. opáiţ – lampă primitivă. da pe cocoş – o sută de ruble”). XV) pătrund în limbajul românesc. publică. p. Bucureşti. 47 şi 115-116. nordul Bucovinei. copéică – monedă măruntă. 2007. textul Pepelea se tocmeşte argat la un român. stînga Nistrului. de valoare mică.

kolhóz – colectivă agricolă („Pentru munca sîrguincioasă în kolhoz. transportînd containere. rádiu – aparat radiofonic portabil. sunt cuvintele: devciúşcă – fetişcană. impoténte – italienism pentru „impotent”. dres cu multă ceapă („Puişor în ciulama”). spid – gravă îmbolnăvire sexuală. omosessuále – italienism pentru „homosexual” (cu atracţie pentru indivizi de acelaşi sex).136 Victor CIRIMPEI economisire („îi dă Manda cu barosul … fără chiverniseală”). în povestirile comice sunt cuvinte. ca: dáce – vile („Astea-s case-dace. unei femei tinere i-au dat foaie de drum la o casă de odihnă”). melíţie – instituţie statală de menţinere a ordinii publice. sida. Toate acestea. expidítor – şofer de automobil pentru curse lungi. meliţionér – persoană în serviciul statal de menţinere a ordinii publice. hangíu – persoană care serveşte clienţii unui han. továrăş – domn („Tovarăş doctor. sunt ţigănismul barós – ciocan mare şi greu. han – clădire cu locuri de dormit (hotel) şi ospătărie (restaurant). zílnic – carnet de note al elevului. răspunde ghidul”). precum şi alte însemne ale istoriei de secole în limbajul folclorului comic. sída – boală sexuală gravă. Printre amprentele vremilor trecute. calchiere a rusescului „дневник”. . din perioada modernă.. dă-mi ceva tablete ca să mai slăbesc”). În cele din urmă. ciulamá – sos alb şi gros de făină. vagoane-frigorifer etc. pará – veche monedă cu valoare mică. patrafír – fîşie de stofă purtată de preot („Îi pune popa patrafirul pe cap”). mersí – franţuzism însemnînd mulţumesc. ungurismul dărắb – bucată („să mănînci un dărăb de măligă”). Dintre sovietismele. pătrunse în folclorul comic. întipărite în creaţiile populare comice ale românilor. merită un studiu special. mai amplu decît prezentele semnalări fugitive.

n. refractar metodei formale” [1. o altă serie literară (…) ilustrată de genul romanesc. M. lirica). sclav prin origine. anume romanul. p. Bahtin abordează problema genului literar ca oglindă a tendinţelor apreciate drept „cele mai stabile. un obiect special pe care să-şi exercite propriile teorii. El însuşi a fost poreclit „serios-ilarul”. Cercetătorul Marian Vasile într-o lucrare consacrată moştenirii ştiinţifice bahtiniene. suprarealism (cu speciile implicate: epopeea. Institutul de Filologie Contribuţia savantului Mihail Bahtin la dezvoltarea teoriei romanului este destul de complexă. O treaptă foarte importantă în evoluţia romanului dialogic a constituit-o satira numită menippee. în chip curios. şi care s-au împotrivit dintotdeauna literaturii culte. p. Însă Bahtin a depistat că şi în dezvoltarea romanului există „două linii stilistice”: prima e ilustrată de „romanul sofistic” sau grec. Bahtin fiind considerat promotorul celei de a doua. fabulos. iar a doua se referă la romanul ce relevă unghiul de vedere al eterolingvismului asupra literaturii şi corespunde discursului dialogic. de la Homer la futurism. tragedia) şi cealaltă – seria genului romanesc. Predilecţia pentru roman se explică prin faptul că acesta e conceput de către marele savant ca „aureolat cu însuşirile unui teritoriu inedit. Distincţia dată se referă la două serii literare contrastante: prima – seria genurilor aşa-numite „oficiale” sau „poetice” (epopeea. Acest subiect este foarte des ignorat de către exegeţii operei lui M. Pentru a o înţelege în nuanţe. 155-156]. un «antigen». fenomenul eterolingvismului manifestându-se în domeniul beletristicii atunci când scriitorul recurge. care a trăit în secolul al III-lea î. lirica. pe care i-l impune tiranic autorul.137 VIZIUNEA LUI M. Menipp era un filosof cinic şi autor de satire. este necesară precizarea şi edificarea unei distincţii fundamentale operate de ilustrul teoretician literar în cadrul acestei discipline. 72]. reprezintă o serie literară numită monologică. BAHTIN ASUPRA MENIPPEII SERGIU COGUT Academia de Ştiinţe a Moldovei. în elaborarea romanelor sale. Această serie se distinge prin asumarea şi încorporarea discursului dialogic” [1. fiind. căruia îi descoperă o tradiţie îndelungată. Genul dat face parte din domeniul serios-ilarului şi „îşi trage denumirea şi forma clasică de la filosoful Menipp din Hadara.” [2. 73]. Înainte de a începe caracterizarea menippeei. 72]. Aşa stând lucrurile. pornind de la celebra confruntare dintre acesta şi reprezentanţii şcolii formale ruse. la combinaţii ale variatelor limbaje sociale. p. tragiccomice. Bahtin construieşte.e. neoficializate. „toată literatura lumii. din antichitate până azi. «eterne» . exponent al semnificaţiilor democrate şi umaniste” [1. tragedia. Bahtin şi teoreticienii literari. în compensaţie. încât va fi nevoit să-şi împartă domeniul literar cu adversarii săi: va lăsa în seama stilisticii lingvistice seria genurilor aşa-numite «poetice». Pe de altă parte. întrucât închide enunţul într-un singur sens. ale căror lucrări sunt scrise în română. constituită din speciile hibride. periferice. p. dar va crea. descria contribuţia lui astfel: „Bahtin a resimţit la rândul său tăria poeticii formaliste. potrivit lui Diogene Laertius. specifice celor mai felurite pături ale societăţii.

ce se realizează prin „zugrăvirea stărilor moral-psihice neobişnuite. p. a d e v ă r u l încarnat în figura înţeleptului. 146]. anormale ale omului. sau calcă în mod evident eticheta. porecla populară a unei statui din Roma. optând pentru Bobul). cu alte cuvinte.ş i u i t ă nicicând trecutul. cealaltă fiind Visul unui om ridicol. În acest sens. a simbolicii şi. excentricităţile. simpozionul). 159]. infernul şi Olimpul. solilocul. 158]. „elementele arhaice care se păstrează în gen nu sunt moarte. 161]. care sau reflectă o sinceritate cinică. el îşi propune să analizeze cele două scrieri din ultima perioadă a creaţiei lui Dostoievski – Bobok (inclusă. vorbele şi izbucnirile nelalocul lor. p. Astfel. sau demască cu profanare cele sfinte. visele fantastice. spre a provoca şi a încerca ideea. deoarece particularităţile clasice ale . mereu capabile de a se înnoi. „menippeea este construită pe trei planuri” [2. 163]. care sunt introduse sub formă de vise ori de călătorii în ţări neştiute” [2. putem spune că subiectul menippeei îl formează aventurile i d e i i sau ale a d e v ă r u l u i în lume: pe pământ. dar n u . Pentru prima dată apare în menippee şi experimentul moral-psihologic. în infern. căutător al acestui adevăr” [2. cuvântul filosofic. enumerând şi comentând 14 particularităţi ale acestui gen. 147].” [2. patimile care frizează nebunia. El reprezintă memoria artistică în procesul dezvoltării literaturii şi de aceea este în măsură să asigure u n i t a t e a ş i c o n t i n u i t a t e a acestei dezvoltări” [2. dedublarea personalităţii. Dintre acestea. După caracterizarea pe care o face savantul menippeei şi genurilor înrudite cu ea (diatriba. O altă particularitate „extrem de importantă a menippeei este asocierea organică în cadrul ei a fantasticului liber. teoreticianul rus susţine că a treia e primordială şi „constă în aceea că aventura ca şi fantasticul de cea mai mare îndrăzneală şi neînfrânare sunt lăuntric motivate. de care pamfletarii obişnuiau să îşi lipească lucrările. p. a cărui traducere în română din 2008 a operat o modificare a titlului acesteia. Caracteristice pentru acest gen sunt şi scandalurile. Bahtin caracterizează menippeea. în celebrul jurnal de scriitor. p. M. în Olimp” [2. ci mereu vii. cât şi aşa-numitul „cuvânt deplasat”. uneori. ca şi a doua. a cărui operă el o consideră ca fiind culmea la care a ajuns în procesul dezvoltării sale romanul dialogic. M. p. Bahtin susţine chiar că ele „pot fi intitulate menippee în accepţia aproape pur antică a termenului. 160]: pământul. a elementului mistic-religios cu un n a t u r a l i s m d e s p e l u n c ă extrem şi grosolan (din punctul nostru de vedere)” [2. reveria neînfrânată. Termenul „pasquinade” provine de la toponimul Pasquino. Menippeea este cunoscută în lumea anglofonă şi cu denumirea „pasquinade” tradusă „pamflet”. În legătură cu aceasta şi ca o consecinţă a excepţionalului universalism filosofic specific acestui gen. originea sa. p. Genul trăieşte prin prezent. p. bunăoară demenţa sub toate aspectele ei (…). În monografia sa dedicată poeticii lui Dostoievski. îndreptăţite şi consfinţite aici de un scop pur ideatic-filosofic – acela de a crea s i t u a ţ i i e x t r a o r d i n a r e. Iar această încercare a înţeleptului „înseamnă încercarea poziţiei sale filosofice în lume (…). Mihail Bahtin atribuie menippeei şi „elemente de u t o p i e s o c i a l ă. 159].138 Sergiu COGUT din dezvoltarea literaturii” [2. sinuciderile etc. p.

La finele analizei particularităţilor de gen ale menippeei în creaţia lui Dostoievski. „constituie (…) microcosmul întregii sale opere” [2. Astfel. Bahtin asupra menippeei 139 acestui gen se manifestă în ele cu claritate şi plenitudine” [2. menippee este spovedania lui Ippolit. reiterări ale ideilor lui Dostoievski formulate cu mult înainte de 1873. M. operele-cheie ale marelui prozator.Viziunea lui M. 190]. Bahtin. consideră afirmaţia lui M. p. cel al povestirii Visul unui om ridicol. convorbirea lui Ivan cu Aleoşa în localul „Metropol” este şi ea o menippee admirabilă. Vatcenko descrie în studiul său О статусе термина Concepţia lui Bahtin despre Dostoievski: „polifonie” şi „carnavalesc” – traducerea ne aparţine. el remarcă: „Îmi pare totalmente arbitrar să incluzi vedenia din vis (un mijloc. cele ale Fenelon şi ale lui Fontenelle. p. p. Wellek este adoptată şi de cercetătorul M. cu toate că acele pe care Dostoievski le-ar fi putut cunoaşte. întrucât visarea e o activitate universală a omului) şi utopia vârstei de aur în categoria «satiră menippee»” [3]. p. Acestea sunt Smerita. din motive cronologice evidente. explicându-şi poziţia astfel: „Dacă ea utilizează teme comune altor romane ale lui Dostoievski. pretutindeni şi în toate timpurile. folosit în cele mai variate contexte. 217]. pe când în capodopera Fraţii Karamazov.C. este „o menippee creştinizată aproape desăvârşită” [2. în care autorul a introdus „o altă satiră – Legenda Marelui Inchizitor. o menippee autentică este şi discuţia dintre Ivan şi diavolul. Astfel. unii dintre aceştia ridicând obiecţii la adresa ei. remarcabilul teoretician american afirmă că aceasta poate fi asimilată satirei menippee „doar declarând că utopia şi vedenia din vis sunt părţi ale menippeei”. după cum ştie Bahtin. 216]. citindu-i din Evanghelie. publicată de F. Acestea fiind spuse. Această abordare bahtiniană a unor opere dostoievskiene prin prisma înrudirii lor cu genul carnavalizat al menippeei nu a rămas fără ecou în cercurile teoreticienilor literari. sunt dezbateri plate şi monotone în lumea de dincolo care în niciun fel nu anticipă umorul negru şi atmosfera macabră a schiţei lui Dostoievski” [3]. 200] drept o teză nefondată. în privinţa genului. cu valoare autonomă” [2. Eu nu am găsit nicio mărturie că Dostoievski într-adevăr îl cunoştea pe Lucian sau pe Seneca sau oarecare «satiră menippee» în sensul strict al cuvântului. mai degrabă ecouri. dar de un tip oarecum diferit şi căruia îi lipseşte elementul fantastic direct. la fel înrudite în esenţă cu menippeea. 1 . fiind. susţinând că acest reprezentant de marcă al literaturii antice carnavalizate prinde rădăcini şi în romanele marelui scriitor. Gasparov. Iar în ce priveşte al doilea exemplu de menippee dostoievskiană pe care ni-l propune M. În acest roman. Însemnări din subterană şi O întâmplare penibilă. „vedenia” sa. cunoscutul cercetător american René Wellek. ele sunt. S. S. iar în Idiotul. dar cineva poate admite că Bobul aparţine vag genului «dialogurilor morţilor». în Crimă şi pedeapsă. O poziţie asemănătoare cu cea a lui R. într-un studiu de al său intitulat Bakhtin’s view of Dostoevsky: „Polyphony” and „Carnivalesque”1. Dostoievski în 1873. Bahtin că povestirea Bobul. Apoi poeticianul rus se ocupă şi de opere dostoievskiene. scena în care Raskolnikov îi face Soniei prima vizită. Astfel. citează cazurile pe care le consideră cele mai importante.

Gasparov „apreciază drept neconvingătoare. cât şi pe tărâmurile lumii celeilalte: în rai şi în iad. p. deodată mi-a venit în minte gândul foarte ciudat că.” [4]. Eminescu. generată de «fantezia literară» a lui M. Iar în Geniu pustiu avem tandemul Toma şi Ioan. În acest caz este vorba de un vis în vis. Mahlin. aduce argumente întru susţinerea acestui concept bahtinian ca termen al poeticii istorice. Apuleius. este cea care îşi pune capăt zilelor. Bahtin constă în faptul că în lucrările sale el a atribuit acesteia o dimensiune fundamental-universală şi a descoperit importanţa ei la intersectarea poeticii. 1 . căci Poesis. într-o măsură mai mare sau mai mică. Acest Dan e îndrăgostit de Maria şi împreună cu aceasta întreprinde o călătorie pe lună. V. Argumentele în cauză „ca şi cum ar conţine răspunsuri la observaţiile lui M. Mahlin referitoare anume la conceptul bahtinian care este şi subiectul studiului de faţă. Lucian până la romanele lui Dostoievski)” [4]. atât Sărmanul Dionis şi Geniu pustiu de M. prin intermediul căruia se realizează dedublarea personalităţii. din cauza ei.C. anume în discuţia lui Ivan Despre statutul termenului „menippee” în ştiinţa contemporană” – traducerea ne aparţine. considerându-le a fi exponente ilustrative ale menippeei. Gasparov şi anticipă întrebările acelor specialişti care meditează asupra posibilităţilor de a apela la această categorie pentru o «aplicare ştiinţifico-productivă adecvată a ei în cercetările istorico-literare şi teoretice»” [4]. M. în articolul său dedicat menippeei şi inclus într-o enciclopedie de termeni literari. Heraclit. Luând drept model perspectiva lui M. un „băiet sărac”. ce se alimentează energetic în diferite etape istorico-culturale cu focul nestins al «amestecului» de limbaje poetice. Autorul acestui studiu dedicat menippeei conchide că un merit deosebit al lui M.140 Sergiu COGUT «мениппея» в современной науке1 polemica dintre acest M. Gasparov şi V. Bion şi operele ce au ajuns până la noi ale lui Petronius. Aici întâlnim şi ceea ce Bahtin numeşte „cuvânt deplasat”. Trebuie menţionat că şi în Visul unui om ridicol citim următoarele: „De exemplu. cât şi celebra povestea crengiană Ivan Turbincă. Astfel. Tot aici depistăm şi motivul sinuciderii. Aşadar. putem încadra în categoria acesteia. Bahtin de a aborda cele două scrieri dostoievskiene. din punctul de vedere al construcţiei. De partea cealaltă. Cercetătorul în cauză menţionează şi concreteţea aparentă a „unei anumite serii literare «hiperbolic» extinse în timp. care are legătură cu devenirea genului romanesc. esteticii filosofice şi ontologiei etic orientate. Bahtin versiunea fragmentului istoriei literare. ce se simte atras de „lucruri metafizice” retrăieşte experienţa uneia dintre reîncarnările sale trecute în ipostaza unui călugăr pe nume Dan ce exista tocmai pe timpul lui Alexandru cel Bun. aş fi fost batjocorit şi dezonorat acolo…” [5. prima este. păstrătoarea cărora se dovedeşte a fi «ipotetica» formaţie literară numită de M. 804]. care reprezintă domeniul genurilor serios-ilare. În povestea lui Ion Creangă ne sunt relatate călătoria şi peripeţiile soldatului rus Ivan atât pe pământ. o scriere în centrul căreia este visul: Dionis. cât al transformării lor creatoare. acoperind toată literatura universală (de la fragmentele ce nu s-au păstrat ale lui Antistene. S. Bahtin menippee. iubita lui Toma. astfel creând un precedent nu atât al „conservării” valorilor tradiţionale ale ştiinţei literare. dacă aş fi trăit înainte pe lună sau pe Marte şi aş fi comis acolo cea mai ruşinoasă şi mai necinstită faptă din câte se pot imagina şi.

Vasile Marian. Termenul „menippee” a fost ulterior adoptat ca denumire a unui gen literar sau a unei teorii bazate pe principiile esteticii filosofice. Craig Brandist menţiona în cartea sa consacrată cercului apărut în jurul lui Bahtin: „Pe urmele lui Misch. la fel ca şi cea dintre soldatul rus şi Sfântul Petre.. o „lume întoarsă pe dos”. pe care a avut-o. Merită însă menţionat şi faptul că menippeea nu trebuie identificată cu satira menippee. p. 2008. Bucureşti. care a fost dezvoltată de către filologul ucrainean Alfred Barkov.doc. în sensul că. pe când în realitate noi suntem toţi supuşi acesteia. referitor la acesta. 2001. Ion Creangă reuşeşte să creeze o veritabilă atmosferă de carnaval. ea fiind cea mai exigentă regină şi judecător. Bahtin susţine că menippeea s-a format într-o eră când «mitul naţional» al antichităţii îndepărtate se dezintegra: era elenistică” [6. 6. Iaşi. . care au loc în mediul filologic. În concluzie.Viziunea lui M. Bahtin Mihail. când acesta îi porunceşte „Paşol. chiar polemicile referitoare la acesta. astfel că e încoronat antipodul regelui. Bahtin asupra menippeei 141 cu Moartea. menippeea. Trebuie menţionat şi faptul că Bahtin totuşi nu a fost primul care să cerceteze genul menippeei. dorim să remarcăm încă o dată importanţa covârşitoare. menippeea în evoluţia romanului dialogic sau polifonic. Înaintea sa acest subiect l-a abordat şi filosoful german Georg Misch. culture and politics. Bahtin. Visul unui om ridicol. cuprinde fenomene literare din diferite epoci: nuvele renascentiste. deoarece are loc la poarta raiului. Problemele poeticii lui Dostoievski. 3. În cazul acestei scrieri. după cum carnavalul presupune o „viaţă răsturnată”. întrucât prima ne este prezentată de către marele teoretician rus ca o generalizare a celei de a doua.htm 5. semioticii şi naratologiei. Bahtin: discursul dialogic. aşa şi în povestea despre Ivan. merită menţionat faptul că această discuţie dintre Ivan şi Moarte poate fi uşor atribuită aşa-numitului „dialog din prag”. The Bakhtin circle: philosophy.ca/tsq/DS/01/031.M. 147]. anume sclavul sau bufonul.shtml 4. Dar este memorabilă şi scena dialogului dintre Ivan şi draci de la poarta cealaltă. potrivit concepţiei lui M.Aşa stând lucrurile. Astfel.rusnauka. Brandist Craig. Dostoievski F. ne îndeamnă să fim foarte receptivi la acest gen carnavalizat al menippeei şi la „aventurile” pe care le cunoaşte el în cercurile filologice contemporane.com/SND/Philologia/2_vatchenko. satire medievale şi povestiri filosofice. Bucureşti. spre deosebire de satira menippee.utoronto. el ne este înfăţişat ca stăpân care poate să îi poruncească morţii. Dar subiectul dat nu şi-a pierdut încă particularitatea care ne permite să îl considerăm unul destul de problematic. http://www. http://www. a cărui cea mai cunoscută operă este monumentala Istorie a autobiografiei (1907-1959). na turbinca!”. 1970. 2. căci aici practic totul e cu capul în jos. aşa încât discuţiile în contradictoriu. 2002. London and Sterling. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Astfel. în „Jurnal de scriitor”. M. a iadului. Vidma.

) integral la Bucureşti. Peste zece ani. – Greutatea ei să cuprinde întru aceea. din necesitatea studierii limbii ruse de către băştinaşi. – Iară pentru mine este grea şi propofaua (pronunţia. с переводом на Молдавском языке… (Scurtă Russacă gramatică cu tălmăcire în limba moldovenească pentru ucenicii seminariei Chişinăului şi ale altor şcoale din Basarabia. al XIX-lea (mai ales în anii 1806-1812 şi 1828-1834). p. p. Domnule. n.142 O COMPARAŢIE LExICOGRAFICĂ BILINGVĂ (BUCUREŞTI 1829 – CHIŞINĂU 1819) LIDIA COLESNIC-CODREANCA Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Primele dicţionare bilingve rus-române în spaţiul românesc apar la începutul secolului al XIX-lea. în virtutea circumstanţelor istorice. ci tematică şi Разговоры/ Dialoguri. editată la Chişinău în 1819. Unul dintre dialogurile incluse. – Încât pentru profora trebuie să iei sama cum vorbesc Rossienii. Спрашивать о свойстве Российскаго языка/ A întreba pentru firea limbii Rossieneşti. în frunte cu Kiselev. Ştefan Ciobanu susţine că limba în care a fost redat textul rusesc „este destul de corectă” [1. glosarul bilingv este reeditat (nu exagerăm. p. vădeşte clar scopul editării acestor dicţionare: „– Înveţi Dumneata ruseşte? – Învăţ. anexată la imperiul rus în 1812. Regulamentul Organic a întărit tendinţa românilor de a studia în limba maternă” [3. Cercetătoarea Zamfira Mihail scrie că „la începutul sec. cei ce ştiu bine limba lor. şi să vorbeşti adeseori cu dânşii” [2. cu titlul: Новой валахской и русской словарь/ Noao cuvinte roseşсi şi româneşсi. că la dânsa este mulţime de cuvinte. profesor de limbă română la Seminarul Teologic din Chişinău. Se presupune că tălmăcitorul gramaticii ar fi Dimitrie Saviţchi. primul dicţionar bilingv este glosarul rus-român (aşa-zisa Sobranie slov/ Adunare de cuvinte) inclus la sfârşitul manualului bilingv Краткая Российская Грамматика. care cunoaştem situaţia mai mult decât deplorabilă a limbii române de aici din perioada dominaţiei ţariste. n. la baza căruia era pus principiul . – s. contribuind la elaborarea regulamentului şcolar de la 1833. – n. în 1829. administraţia rusă. 52]. Ambele lucrări lexicografice sunt alcătuite din două părţi: Собрание слов/ Adunare de cuvinte.). Şi totuşi. administraţia rusă a întreprins un şir de măsuri care să contribuie la dezvoltarea culturii teritoriilor româneşti… Când lupta pentru învăţământul în limba română a căpătat un caracter decisiv şi a fost desfiinţată academia grecească. 55-56]. se implică mai profund în sistemul învăţământului. ne întrebăm de ce era cazul să studieze rusa la acea vreme şi vorbitorii de limbă română de peste Prut. – Cumuţi pare Dumitale limba Rossienească? – Foarte grea. cei din Basarabia. mai multe de cât ori la care Evropenească limbă. 87]. În Basarabia. unde cuvintele nu sunt aranjate în ordine alfabetică. Fireşte că noi.

простиня. mindiriu/ rus.. tabacul/ rus. şaua/ rus. Pentru cele ce să văd pe câmp. сапоги. одеяло. носки. A întreba pentru drum. A întreba pentru vreme. Pentru flori. orice lucru şi materie/ rus. койка. Pentru metaluri. care susţineau învăţământul în limba franceză şi doar pentru clasa dominantă” [4. кошелек. перчатки. care atârnă asupra învăţăturii. рлаток. grafina/ rus. плят. Pentru om şi pentru părţile lui. Pentru nedesăvârşirile omului. observăm şi unele diferenţe de ordin cantitativ şi calitativ. 13). pantofii/ rus. Numele sărbătorilor. Pentru fiarile cu patru picioare. шляпа. Pentru grădini. постель. pungă/ rus. стул. табак (p. unde se predă în calitate de limbă străină doar amatorilor de a o studia pentru o plată suplimentară profesorului. шапка. таз. Ambele cuprind aceleaşi teme pentru conversaţii în Adunări de cuvinte. 28). păcură/ rus. Mihail Sturza). glosarul de la 1819 şi dicţionarul de la 1829. туфли. Ibidem]. Pentru cele ce atârnă asupra scrisorii. A cinsti pe cineva cu ceai. introdus în Basarabia în 1824. tabacheră/ rus. Pentru a ospăta pe prietenul. apoi. Pentru ce să atinge de călătorie. Pentru lunele şi zilele săptămânei. vizitiul/ rus. Pentru vreme şi pentru vremile anului. Dicţionarul a mărit pe ici. În contextul celor de mai sus. Pentru a să pune masă. cămaşa/ rus. кучер (p. 21). basmaua/ rus. ceasornicul/ rus. a inclus şi numeralele cardinale de la unu până la un milion. izmenele/ rus. 22-23). Pentru a heretisi pe prietin la anul nou. Pentru a cerceta pe prieteni. Pentru neguţători şi feliuri de marfă. табакерна. şapca/ rus. care sunt aranjate în aceeaşi succesiune: Pentru Dumnezeu şi pentru lucrurile care se ating de lege. pălăria/ rus. însă. часы. la Gimnaziul Vasilian din Iaşi. 25). Pentru a întrebuinţa tabacul pe nas şi cu ciubucul. карман. patul/ rus. Şi Dialogurile propuse pentru conversaţii sunt aceleaşi: Pentru a petrece cu cineva. Pentru cele ce să târăsc. lighianul/ rus. Un sistem de învăţământ pe atunci la modă. брюки. mănuşile/ rus. par absolut identice. cizmele/ rus. Iar în 1829. coль. Pentru a cumpăra şi a vinde marfa. săpunul/ . La o analiză mai atentă. mantaua/ rus. Oficial. стан (p. полушубка. Pentru vârstă şi pentru feliuri de boieri. nădragi/ rus. 27). Pentru acele. flori şi copaci. подштаники. ghearbaciul sau biciul/ rus. ieşind împotriva multor boieri şi chiar a unor voievozi (de ex. Pentru insecte. пошмаки ciorapii/ rus. Pentru lume şi pentru stihii. Pen Bucureşti a merge/ Через Букарест ехать. oglinda/ rus. inelul/ rus. dicţionarul (1829).O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 143 şcolilor elementare lancasteriene fără plată. La o simplă comparaţie. Pentru paseri. limba rusă este studiată în Moldova din 1828. se impune şi următoarea paralelă: dacă în Basarabia studierea limbii ruse era impusă pe toate căile în scopul asimilării lingvistice a băştinaşilor. la editura de la Cişmea. сетло. зеркало. Pentru rudenii şi prietenii. графиня (p. bastonul/ rus. perna/ rus. A întreba pentru firea limbii Rossieneşti. Pentru mâncare şi băutură. перстень. preluat din Angliа. buzunariu/ rus. катран (p. dincolo de Prut „în tot acest răstimp nu a fost nicio tentativă de a impune studierea limbii ruse. cearşaful/ rus. plapăma/ rus. материе такою (p. Reprezentanţii oficiali ai guvernului rus din teritoriile româneşti îi susţineau pe românii care tindeau să efectueze învăţământul în limba română. пояс. la final. шинель. mijlocul/ rus. Pentru oraş şi părţile lui. aceste două lucrări anonime. рубашка. палка. scurteica/ rus. Pentru părţile casii. la Bucureşti. подушка. sacunul/ rus. se editează sus-numitul dicţionar anonim rus-român. pe colo numărul de cuvinte traduse din ruseşte: sare/ rus. prosper în Rusia. brâul/ rus. кортуз. papucii/ rus. Spre deosebire de glosar (1819). A cere vreo milă.

gunoiul/ rus. удивление (p. focul/ rus. лук. raci/ rus. 27). scaunile/ rus. ceaiu/ rus. близко.d. 32). взор. tigaia/ rus. bobru/ rus. совет. великан. numele/ rus.l. porc sălbatec/ rus. înşelătoru/ rus. puf/ rus. plăcintă/ rus. păr ce înferează la musteaţă/ rus. щи (p. клещи (p. пузырь (p. пекарь.d. cărbunele/ rus. baică/ rus. cinstea/ rus. grădină/ rus. bucătariul/ rus. зайчиха. бания. puh. 39). fecioară. al mieu/ rus.d. петрушка. lopata/ rus. мошек (p. tutunul/ rus. usturoiu/ rus. огород (p. сухару. кисея (p. родственница (p. 38). улитка. вдовствующая персона. dragoste/ rus. cojocar/ rus. şăzi/ rus. a scoate/ rus. ваш. чаю. vie/ rus. vădană/ rus. hindichi/ rus. nour. чеснок. leopard/ rus. al sutelea/ rus. struguri/ rus. Schimbările de ordin calitativ ar fi unele sinonime literare acolo. bucurie/ rus. încet/ rus. îmbrăcăminte/ rus. buhă (p. croitor/ rus. сех. поднят. al tău/ rus. tema/ rus. штоф. 39). табак. облако. навоз. î. наш. твой. стрекоза (p. mătura/ веник. арехи. jocul venei. 40). praf/ rus. întâiu/ rus. masă/ rus. тихо. . clanţ. rom/ rus. 38-39). трубка. nămeteţi/ rus. zaharicale/ rus. Mie mi-a căzut guşerul/ rus. саламандра (p. телица.l. пирог. 19). нос. сова. 20). olaru/ rus. бык. ром. лопатка. dreaptă parte. făina. sita/ rus.144 Lidia COLESNIC-CODREANCA rus. nuci. cârciumaru/ rus. iasca/ rus. пух.d. cotoi/ rus. скрипкары (p. обманщик. statul omului gras/ rus. cleşcele/ rus. tractirul/ rus. барс. faţă în văduvia petrecând/ rus. хлеб. giuden/ rus. 34). маляр. 29). preafrumos/ rus. раки. sfeşnec mucările/ rus. сад (p. сковорода. fata/ rus. rudă/ rus. одежда. имя. уголь. тапор. migdale/ rus. зляудняги дом. мой. жаба. грибы (p. кабан. вдова. ciubucul/ rus. roagăte/ rus. дефка. î. puls/ rus. pirostriile/ rus. портной. сухощавость. al mielea/ rus. borşci/ rus. рязник. радости. şcoala/ rus. тысячий. огонь. unde în glosar sunt cuvinte neaoşe: aerul/ rus. 30). cioc/ rus. любовь. vasilisc/ rus. ветчина. urieş/ rus. baia/ rus. zahar/ rus. триношки. cafea/ rus.l. садись. 17). tingire/ rus. сплю. варение. tărâţele/ rus. подсфешник щипцы. colb (p. Pe alocuri a evitat anumite cuvinte din glosar: mânz de măgariu/ ruс. dorm/ rus. iahne/ rus. pătrunjel/ rus. дым. губка. виноград. пульс. cizmarul/ rus. второй. buhai/ rus. 21). zarzavatul/ rus. повар. девица (p. macelaru/ rus. iepuroaică/ rus. uscat/ rus. brutariu/ rus. честь. сапожник. 31). topor/ rus. выкладывать. tablă/ rus. проси. виноградник. teatrul/ rus. мачиха (p. căutătură/ rus. văzduhul. pe din dos/ rus. отрубы. 37). culbec/ rus. изнанка. соус. muşchiu. pesmeţi/ rus. василеск. задача (p. сития. легкое (p. 16). luleaua/ rus. арешка. statul omului uscăcios/ rus. alune/ rus. зеленья. strig/ rus. дородность. вал (p. крот. hribi/ rus. 43). plămânii/ rus. лошачья самка (p. баран. театр. попел. сотнячий. bufniţă/ rus. mai proastă pânză/ rus. 24). 41-42). fumul/ rus. al nostru/ rus. хлябятек. холст. lumănare/ rus. стол. hrean/ rus. прекрасно. чубук. catâr/ rus. 35-36). faţă/ rus. salamandr/ rus. горшечник. лице. heraru/ rus. воздух î. î. grădină/ rus. кузнец. сахар. байка. î. поднос (p. ceapă/ rus. ţinc de pământ/ rus. кофи (p. шпилика. 18-19). pâinea/ rus. ştof/ rus. кастрюля. nor/ rus. beşica/ rus.l. У меня язычек упал. кот. училище. boiangiu/ rus. 7).d. fată/ rus. î. осленок. мыло. пыль. broască/ rus. стулья. al doilea/ rus.d. î. al vostru/ rus. кричу. шубник. lăutarii/ rus. sfatul/ rus. curat/ rus. корчимарь.l.l.l. frigarea/ rus. aproape/ rus. бобр. пикурицы. precupeţul. jiuncă/ rus. чисто. правая сторона. râs/ rus.d. şuncă. scund/ rus. 22). карлик (p. lăcustă/ rus. maştehă/ rus. cenuşa/ rus. ciupercile/ rus. văduvă. сфеча. cârlan/ rus. mirare/ rus. первой. горчица.

hulub/ rus.: băiat (p. луг.: maimuţă (p.d.: Duminică (p. etc. bâlciu/ rus. записка. голубь. 38). 43).: paharul (p.d. „Eu nu crez”. comp.: lighean (p.: derost a învăţa (p. taz/ rus. cărnărie. luncă. care. î.l. pe care dicţionarul de la 1829 le omite: omăt. moimiţă/ rus. măcelărie.: pădurice. î.: plăcinte (p. 22). pisică/ rus. . sau face nişte explicaţii.: astă sară (p. loc unde se vinde peşte/ rus. 25). Adesea şi glosarul de 1819 traduce cuvântul rusesc prin două sau trei cuvinte româneşti. curechi (p. 13).O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 145 motan. fie că adaugă unele cuvinte. comp. фонар. jambon. 8). 37). 43).l. comp. comp. comp. totuşi. locală: steclă/ rus. comp. cu banii pe şini/ rus. straie. 35).: sticlă (p. 48).: „Poftim. хлебник. стакан. горох. În dialogurile propriu-zise diferenţele ţin de discreţia autorului anonim.: pânză (p. полдень. comp. sticlă/ rus. Воскесение. comp. comp. ţidulă (p. comp. лесок. să iei iată ciubucile şi tutunul”. comp. ярмарок.: „Bună ziua” (p. zăpadă/ rus. фонарь. deal/ rus.: amiazăzi. comp. comp. Învierea/ rus. huci/ rus.l.: foaie. să iei iată ciubucile şi tiutiunul” (p.: cel care vinde la prăvălie (p. мальчик. comp.: banii peşini (p. Dumineca. mâţă (p. î. varză/ rus. comp. de până la reforma alfabetului chirilic românesc.: maidan (p. лавошник (лавочник).: „Nu-l ştiu”. 38). iarmaroc (p. revaş.: scrisorică. comp. дворянин. î. de rost a învăţa/ rus.d. 55). şes lângă pădure/ rus. cel care vinde la dugheană. scrisorică.: luncă. туман. comp. гора.: dvorean. 39).: pescărie.: guturaiu. gutunariu/ rus. 25). î. comp. grindină cade”. comp. spre deosebire de dicţionar.d. таз. leghean. comp. comp. Deşi ambele lucrări sunt editate cu caractere chirilice vechi. vărzariu/ rus. fie că evită unele cuvinte sau propoziţii din dialogurile glosarului. 32). пирог. foaie/ rus. plăcinte. comp.: pişatul (p. ţidulă/ rus. „Eu nu-l ştiu”. болото. comp. полотно. 47).: munte (p. 46). comp. medean/ rus. 10). râu/ rus. „Piatră cade. porumb. fanariu/ rus. să ne plimbăm nu prea mult”. „Prea bine. солонина. pâclă. marmore/ rus. comp. pitariu sau brutar/ rus. 40). comp. magazie/ rus. 27).. pe alocuri. 32). se evită: „Tună”. pitariu (p. mai ales pronumele înaintea verbului: „Eu prea bine îl ştiu”. „Arşiţă (prea călduros) ”.: zăpadă (p. pescărie.: „Arşiţă”. în acel context.: măcelărie. виноград собирать. магазин. apă. par alogice: după „Ninge”.: marmură (p. ceaţă.l. Domnule”. 15). baltă. „Poftim. слюна. 8). comp. negură/ rus. munte.d. лист.: baltă (p. comp. pe alocuri se observă unele diferenţe ortografice în dicţionar comparativ cu glosarul: amiază zi/ rus. neapărat unul neaoş. моча. şi lasă: „Întru această noapte au fost ger mare”. 24). î. dumineca. площадь. băiet/ rus. наизусть учить. tină/ rus. 40).: porumb (p. comp.: săptămâna (p.l. mazire/ rus. река. мармор. comp. comp.: „Nu cred” (p. 26). 9). comp. comp. comp. насморк. стекло. мясной ряд. pădurice. comp. care. снег. dughenariul/ rus. comp. a culege poamă (p.: „Prea bine îl ştiu”. comp. 42). slănină/ rus. De asemenea. mai bună pânză/ rus. filă. felinar/ rus.: felinar (p. кошка. straie sau haine/ rus. наличные деньги.: magazin (p.d. 40). loc unde se vinde carne/ rus. сего вечера. î. astă seară/ rus. 33). обезьяна. 11). неделя. scuipitul/ rus. fonariu (p.: „Nu” (p.l. comp. glosarul mai conţine şi cuvinte româneşti care atestă rostirea populară. comp. Dicţionarul mai conţine câteva greşeli de traducere: ţăran/ rus. comp. „Am plecăciune”. капуста. să ne plimbăm puţin” (p.: „Prea bine. comp.: scuipatul. рыбной ряд. pişetul/ rus. 32). Tot la această pagină sunt omise câteva rânduri. платье.: ceaţă. „Nu. 39). comp. săptămâna/ rus. 17). comp. 55).d. pârău.: pârâu (p.l. a culege struguri/ rus. negură (p. 25). comp. 18).: mazăre (p.: slănină.

И хочу ему отвечать на него” (p. 46). „Piatră cade/ rus. 56). Я Вам до безконечности обязан за Ваше ко мне доброе расположение”. De ex. „Iară pentru mine este grea şi proforaua/ rus. „Pentru lume şi pentru stihii (rus. „Mult pe mine mă îndatorezi Dumneata/ rus. 47). Prepoziţia pentru o găsim utilizată impropriu şi în alte contexte: „Eu am auzit numai că pentru dânsul bine vorbesc/ rus. что об нем хорошо говорят” (p. utilizată în anturajul ei bilingv.” (p. 49-50). aşa cum o recomandă însuşi manualul de gramatică (Scurtă Russască Gramatică…). Ambele lucrări lexicografice rus-române au păstrat şi câteva reminiscenţe lexicale greceşti: „Nu pofteşti un felijan de cafe?/ rus. Старая женщина” (p. 46). 59). поздравить вас с новым годом” (p. „În teancuri a pune/ rus. 24). devieri provocate de copierea exactă a modelelor ruseşti. nici noaptea/ rus. Который час? Посмотрите на своих часах” (p. „De rost a învăţa/ rus. „Mie foarte îmi este cu plăcere aţi sluji Dumitale/ Мне приятно Вам служить”. Toate denumirile temelor din Adunări de cuvinte: „Pentru Dumnezeu şi pentru lucrurile care să ating de lege/ rus. ни ночью” (p. Я очень его знаю” (p.146 Lidia COLESNIC-CODREANCA Uimeşte faptul că. Дождь идет”. Вы мне делаете чувствительное удовольствие” (p. „Eu nemărginit sunt îndatorat pentru a Dumitale bună cătră mine plecare/ rus. „Ninge vine/ rus. Много меня одолжаете”. la acea vreme. Дешево продавать”. 33). Aşadar.и потому остаюсь в Ваших повелениях” (p. Имею честь. editat la Bucureşti în 1829. Прошу от меня кланяться Господину Н. şi vorbitorilor de limbă română de peste Prut dicţionarul rus-român. care erau în limba română din Basarabia. Наизусть учить” (p. 51). „Am cinste. Государь мой. „…şi pentru aceea rămân întru a Dumitale voie/ rus…. „Dumneata îmi aduci mie simţitoare bucurie/ rus. 48). Вразсуждении сего не опасайтесь ни днем. Град идет” (p. 26). О цветах” este şi un calc semantic. что безпокою Вас моим приходом” (p. 47). . 46). „Duhovnicească faţă/ rus. 10). 45). 25). sunt calcurile topicii ruseşti. Духовное лице” (p. В кипы класть” (p. Devieri de recţiune verbală: „Mă rog ca să te închini de la mine Dumnealui N. „Scump a vinde/ Дорого продавать”. 55). interferenţe bilingve.: „Eu prea bine îl ştiu/ rus. şi vroiu ai răspunde Dumnealui pentru dânsa/ rus. Iar titlul temei „Pentru flori/ rus. editate la Chişinău. „Pentru paseri/ О птицах”. О Боге и о вещах которые касаются до закона”. „Încât pentru aceasta să nu te temi nici ziua. „Ploaia vine/ rus. pentru că e vorba despre denumirile culorilor şi nu ale florilor. „Câti ceasuri? Caută dumneata pe ceasornicul dumitale/ rus. „Ieftin a vinde/ rus. Извините меня. Не изволите вы чашку кофе?” (p. Я получил письмо из Петербурга от Господина Н. ca să te hereticesc pe Dumneata cu anul nou/ rus. Peste tot prepoziţia rusească „o” utilizată cu cazul Предложный este tradusă prin prepoziţia românească „despre”. „Să aib iertăciune că supăr pe Dumneata cu a mea venire/ rus. Cele mai frecvente devieri sau. Снег идет”. „Eu am primit scrisoare din Peterburg dela Dumnealui N. conchidem că Noul dicţionar rus-român. editat la Bucureşti în 1829 este o reeditare revăzută şi completată a glosarului gramaticii de la 1819./ rus. etc. Я слышaл только. Но для меня трудно и произношение” (p. în termeni sociolingvistici. le recomandă pentru traducere aceleaşi devieri de la normele limbii române literare. О вселенной и стихиях”. „Bătrână femeie/ rus.

для учеников Кишинёвской Семинарии и других в Бессарабии Школ/ Scurtă Russască Grammatică cu tălmăcire în limba Moldovenească pentru ucenicii Seminariei Chişinăului şi ale altor Şcoale din Basarabia. Новой валахской и русской словарь/ Noao cuvinte rosesci şi românesci. с переводом на Молдавском языке. Ciobanu Ştefan. Chişinău. Краткая Российская грамматика. 1923 2. Михаил З. 3. Cultura românească în Basarabia sub stăpânirea rusă. 1829. 1962.O comparaţie lexicografică bilingvă (Bucureşti 1829 – Chişinău 1819) 147 REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Bucureşti. Оттиск 2. Bucuresci. Chişinău. în „Бюллетень научной конференции”. Начало обучения русскому языку в Румынии. 1819 . 4.

afectaţi de criza mondială generală a spiritului. Universitatea de Stat din Târgovişte Tezaurul frazeologic al limbii române conţine un număr considerabil de bibleisme./ Şi numai lacrima lui/ Soră mai mare/ Şi numai în inima Sa/ Vom găsi încă o Patrie. dar nu vor să vadă. a neamului nostru. muritorii de rând: „Frate mai mare/ Numai Hristos/ Ne poate fi. unul din cei mai mari creatori de poezie veritabilă a poporului român de pe ambele maluri ale Prutului şi unul din cei doi piloni ai Neamului. ce au motive biblice. ave Maria. dar nu vor să audă. Iuda. cărora le este consacrat acest Colocviu Internaţional. p. Sodoma şi Gomora. urechi au. Universitatea „Hyperion”. Partea a doua a poemului scoate în relief un tablou tragic care este o urmare directă a răstignirii pe cruce de către iudei a Fiului Domnului – Iisus Hristos. În general. ce a apărut având la origine textul „Bibliei” sau al unui subiect biblic. Canaan. în general. şi frazeologisme biblice. copiii noştri/ Învaţă să numere/ Pe cuiele/ Încă pline de sânge. ./ Care şi nouă palmele/ Ne străpunseră” („Taina care mă apără”. Vieru. prin evidenţierea apropierii de rudenie a lui Hristos cu noi. a se simţi (a trăi) ca în sânul lui Avraam. în special. creaţiile artistice ce au în structura lor bibleisme. care posedă un sens concret. – paremiologic: daţi Cezarului ce-i a Cezarului. cu poemul „Numărătoarea cuielor”. copiii noştri. Utilizarea bibleismelor în operele artistice (de obicei. în special. În concepţia noastră. a. au ajuns să înveţe a număra pe cuiele bătute în palmele şi corpul lui Iisus: „Iată. Poemul începe cu sensibila prezentare a valorilor divine ale Fiului lui Dumnezeu. Iov.” („Taina care mă apără”. şi de criza materială. ochi au. ş. La rândul lor. bibleismul este o unitate semantico-structurală a limbii. 341).148 MOTIVE BIBLICE ÎN POEZIILE UNOR SCRIITORI ROMÂNI GHEORGHE COLŢUN. Golgota. ochi pentru ochi. devin mai sugestive şi au o valoare literară autentică. În condiţiile de retrogradare spirituală şi materială a societăţii umane contemporane. 341). a păzi ca lumina ochilor. ş. semnat de poetul academician Gr. Vom începe prezentarea poeziilor. cântarea cântărilor. noţiunea de „bibleism” este înţeleasă în literatura de specialitate în mod diferit. p. în poezie) permite cititorului să facă cunoştinţă şi să pătrundă în atelierele lingvistice sfinte ale religiei creştine. Eden. Bibleismele includ în sine unităţi ale limbii ce ţin de diferite niveluri: – lexical: abracadabra. – frazeologic: a se vinde pe un blid de linte.. dinte pentru dinte. Bucureşti MONICA SPIRESCU. carte cu şapte peceţi. a.

Meditând mult. Vieru şi în poezia „Hristos veni-va pe pământ”. pentru că mai există adevărul care „nu se vinde” şi „coloana vertebrală”.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 149 În altă poezie „Treizeci de arginţi”.” (p. îndurând mereu foame şi mizerie). p. „doina. Subiectul trădării şi al trădătorilor este preluat de poetul Gr. a înţeles grava greşeală şi se întoarce la tatăl lui acasă. Fiind credincios în suflet şi în fapte. p.” („Taina care mă apără”./ Ca să ne ierte Doina şi Carpaţii. după bani câştigaţi pe căi necinstite. ci îndeamnă la rugă „spre cei ce au istoria de-a gata” şi „ne-o slobod în rate”. 328) Până la urmă.” („Taina care mă apără”. egal împărţind vina. 210). dacă acel sărut molipsitor al lui Iuda nu s-ar mai păstra pe obrazul celor mai mulţi dintre noi: „Frate. „memoriei ce zace în arhive” şi a „întregului neam ce sângeră”./ Să ne rugăm. 11-32). A. rămâne optimist şi crede într-un viitor mai bun pentru toţi. cu durere în suflet./ Să ne-nfieze iarăşi Rădăcina. Cu toate acestea. de către iudeii contemporani. 267). autorul. În continuare ne vom referi numai la utilizarea frazeologismelor de origine biblică în placheta „Arhivele Golgotei” de A. În prima parte a poeziei.” („Taina care mă apără”. ce pot exista în lumea aceasta. şi temeiul”. 8). zice la sfârşitul poeziei: „Şi cum suntem cu toţii vinovaţi. poetul e optimist. luându-şi partea de avere ce i se cuvenea şi risipind-o prin lume. care a fost împroşcat cu cele mai murdare pietre./ Ci încă mai rătăceşte/ Ca muşcătura de cîine/ Sărutul lui Iuda/ Pe-al nostru obraz. 9). asemeni celor treizeci de arginţi luaţi de Iuda pentru trădarea şi vinderea lui Iisus Hristos: „Treizeci de arginţi/ Strălucesc încă viu pe fundul/ Înfierbântatului nostru sânge. Suceveanu. ./ Ruşina-se-vor arginţii. căci există şi un înger păzitor – „Steaua din frunte”: „Fericit cel care/ Şi-a alipit sufletul/ De steaua din cer/ Ca de focul din vatră!/ Fericit cel care-a găsit drumul!” („Taina care mă apără. ca o resemnare. zid de nori. Mioriţa şi lumina din Luceafăr”. 9). „Sfânta rugăminte” se referă la reîntoarcerea „strămoşilor din morminte”. 207). Trădarea de neam. meditează poetul Gr. Ne consolăm cu gândul că cel mai mare bard al Basarabiei române şi-a găsit drumul spre eternitate. trece în revistă acele lucruri sfinte pe care le-au pierdut românii bucovineni şi basarabeni: „istoria şi limba. ca până la urmă să ajungă în condiţii insuportabile de viaţă (devine porcar. şi „sprijiniţi de munţi şi de colinde/ Am mai putea învinge – această boală” (p. p. Pornind de la „Parabola fiului rătăcitor” (Luca 15. Suceveanu preia acest subiect în poezia „Ruga fiilor rătăcitori”./ Căci acolo i-am ascuns. Suceveanu nu cheamă sus pe baricade. Fire optimistă. este generoasă/ Trădarea de neam/ Chiar dacă trage în plug/ Noi nu ştim trăda/ Nici măcar o furnică. poetul. spre Lumina lui Dumnezeu. neîndreptăţitul poet. în care zice cu încredere deplină: „Vom străpunge raza morţii/ Zid de nori. p. stindardul liricii civice româneşti Gr. în care Iisus povesteşte fariseilor şi cărturarilor istoria tristă a tânărului care a părăsit casa părintească. A. Poate măcar în ceruri i se va face dreptate. Vieru vine să ne atenţioneze că cele mai multe rele pe Terra se produc din cauza lăcomiei omului după avere. iar în schimbul acestora „am învăţat trădarea ca pe-o artă” (p. trădarea celui mai apropiat om poate că nici nu ar exista. Vieru în poezia cu acelaşi titlu „Trădarea de neam”.

Poetul A. Dânsul doreşte a fi mai degrabă „fluture cu aripi arse. căci „arginţii-n seifuri zumzăie subţire…/ Iar crucea stă. adevărate iaduri pe pământ. politicienii de vârf ai României./ de vii. în Salonul 30 de argini” „… voci grohăitoare”. popoare”. de destinul atâtor fii adevăraţi. adică către ocârmuitorii. se „lucrează înainte”. 14). („Refuzul circului”. Aici „îngerii roşii în lumina torţii/ Ne trec. care semnifică „preţul trădării” (expresia vine din povestirea evanghelică în care se spune că Iuda l-a trădat pe Hristos pentru 30 de arginţi luaţi de la farisei) îl regăsim şi în partea a doua a poemului „Arhivele Golgotei”. Pilat. la intrare/ doar în poziţia de răstignire” (p. . („Refuzarea circului”. „acolo rana lumii suspină nopţi şi plânge”. i-a făcut pe unii „să-şi spintece propriul stern” şi „să-şi vândă părinţii” („Pecetea de noroi a lumii”. unde „se spală creierii” şi fariseii „împletesc de zori cununi de spini”.” Motivul biblic al celor „30 de arginţi”. parcă vopsiţi cu sânge”. ca un Apel către cei ce au permis înstrăinarea şi rătăcirea a milioane de fii iubitori ai Ţării – Mamă. Nimic nu am ce-ascunde:/ Statuia albă-a unei suferinţi/ Şi n-o să-genunchez în temple scunde/ Zidite strâmb pe 30 de arginţi”. coruptă şi distrugătoare a justiţiei contemporane. „judecă păreri. căci „Arhivarul. 103). Cu mâna pe inimă.150 Gheorghe COLţUN. şi a celei din România. fără a simţi vreo responsabilitate. căci şi „mai sus. iar „de la dosare – adie – a trădare şi-a formol. România Mare. Pentru aceste arhive. la fondurile morţii” (p. pentru euro şi dolarii fariseilor contemporani. „Registrele secrete” se „completează – ntruna”. „mereu nu ajung cadre la secţia trădării”. pentru că e „conectat la brazi şi la colinde/ Mi-e şira în-şi-ru-i-re de cetăţi”. autorul zice spre final: „acesta sunt. care „sunt la un pas de noi” şi au „pereţii roşii. p. 90). O satiră distrugătoare la adresa trădării şi trădătorilor de neam o găsim în poemul alcătuit din trei părţi „Arhivele Golgotei”. Cu toate acestea. care ar trebui să repare greşeala predecesorilor lor. În multe poezii din placheta „Arhivele Golgotei” apar imagini cutremurătoare ale celei mai enorme tragedii a civilizaţiei – răstignirea pe cruce a Domnului Iisus Hristos. de veacuri. în mod special. şeful cel mare” „pune viza de crucificare”. 21). La lecturarea poemului ne dăm seama că prin noţiunea de „arhive” poetul a avut în vedere nenumăratele închisori comuniste. Monica SPIRESCu Cuvântul „ Rădăcina” e ortografiat în mod intenţionat cu majusculă. în general. p./ Mai bine mort de nouă ori decât/ biet figurant la circul – acestei farse/ Cu tinicheaua dogmelor la gât”.” (p. viziuni. 63). p. având deja „un fel de tic: se spală des pe mâini” (p. zilnic le răsplăteşte truda/ Cu arginţi de preţ ce poartă efigia lui Iuda. care. în for. „bărbaţi spâni/ Cu ochi de mort şi boturi lungi de câini” caracterizează elocvent firea animalică. 120). Epitetele determinative din îmbinările „voci grohăitoare”. În partea a treia a poemului sunt descrise „grotele de jos” ale arhivelor. Iar „sus. 63). Poezia „Ruga fiilor rătăcitori” se prezintă astfel nu numai ca o rugă de iertare. pe care nu i-a prea durut în cot de soarta. ci poate chiar mai mult. „Dulcele clinchet” al arginţilor devenit etern. Poetul „nicicând nu va dansa tangoul/ Falsei iubiri”. Suceveanu este însă de altă parte a baricadei. poetul şi toţi noi înţelegând prin această „Rădăcină” Ţara. Pilat din poemul „Arhivele Golgotei” reprezintă chipul clasei putrede a justiţiei. fac din alb negru şi din negru alb.

fiind unica speranţă şi cea mai mare bogăţie a ţăranilor. Îndrăgostitul – suferind o previne metaforic pe iubita sa „Să nu te sperii/ au miros ciudat/ De cer ţinut în umezeala grotei. poetul îi simte oricând în corpul său „în osul tâmplei şi în unghii”. de veacuri. Din ţărâna. ţi-am adus/ Flori roşii din grădina răstignirii”. autorul se roagă la bob – simbolul vieţii ca la Iisus: „Să ne dai. poetul. considerându-l „zeu mărunt în aura de mit”. În poezia „Holde de ţărani” A. căci Iuda „mereu se află-n lucru” şi „Clinica lui mereu de lume-i plină. 82). ce s-a format din trupurile lor pământeşti./ jertfa ta de sânge şi-nviere. („Viziune cu mama”./ Sunt cuiele crucificării mele. iar poetul „Ca un cristos cu palmele -n piroane” („Balada Inului din Carpaţii Bucovinei”. de după o cortină. ele mi-au fost/ Nu crini şi nici garoafe. care întotdeauna e cu gândul şi cu visul la fiu: „Visezi iar rău…/ Mă visezi pe-o apă-n spume/ Bătut în cuie parcă şi murind”./ De-atâtea ori mi-au înflorit în răni/ Pe când ardeam/ turlă de foc/ spre stele!/ Sunt flori de patimi şi sunt flori de vămi. 63) „Sus pe Golgota cresc grădini de cuie” („Nu plîngeţi! strigă Noe”.” („Holde de ţărani”. o tumoare./ Şi nu e ins să nu-i găseasc-o boală. p. p. pe crucea grea. la intrare/ Doar în poziţie de răstignire./ Sunt vechi şi aspre.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 151 Tragedia şi crima de neconceput nu e unică în felul ei. dacă mai ai putere./ dar produc lumină…” (Flori din Grădina răstignirii. p./ Se-ascunde vocea-i scundă de rugină:/ Altul la rând… Urcaţi/ Crucea e goală” („Clinică biblică”. ci ea a continuat pe parcursul a două milenii şi mai continuă şi astăzi. o greşeală…/ De secole. p. trist. Până la urmă./ ci doar cuie./ Când lumea-i pură parcă-au nins-o mirii. p./ Mai ai loc în palme pentru cuie?” Bobul. văzând că „peste tot mizeria dă-n floare” („Arhivele Golgotei II”. (Pastel civil./ Scândura patului cea dulce-amară/ Sora cu lemnul crucii lui Iisus” („Pumnul coclit”. 26). fiind un creştin adevărat. p. Printr-o sugestivă întrebare retorică aflăm din poezie un adevăr crunt şi dureros: „De atâta cât te-am răstignit. ce i-au „fost adânc însămânţate în sânge”. „Se reîntoarce. 25). 22). . 82). 63)./ Primeşte-le./ Miros de tot ce-am plâns şi-am sângerat/ Când te-am iubit sub stelele Golgotei/ Pot fi un semn că toate-s în zadar. p. În arhivele iudite „crucea stă. 54)./ Iubita mea. II”. Unul din cele mai originale poeme ale plachetei este „Flori din Grădina răstignirii”./ O pată. p. eu. Prin intermediul acestui mic zeu poetul mai aude nechezatul calului de altă dată şi numele lui strigat de morţii lui. iată. Aceste flori nu sunt simple sau obişnuite flori. 116) şi „închiriind în somn seară de seară. pentru „că sus. ci unicale-n lume. p. 125) se gândeşte mereu la mama. dar şi acesta „Sare pe geam şi zboară şi se duce/ Pe aripile-i desfăcute-a cruce/ Lăsând să-mi văd destinul răstignit” („Albatrosul lui Baudelaire”./ Că dragostea prăpăd ne-a fost şi vină.” („Arhivele Golgotei. vrea să evadeze din „anii… plânşi de pe Golgota” („Meschina moarte”. 40).” (p. Suceveanu personifică bobul de grâu. în mit/ Pe postul vechi de răstignit”. sunt ultimul meu dar. un „înger căzut în lumile de jos”. p. p. 81). nu a fost aplicată numai Fiului lui Dumnezeu. Speranţa poetului este albatrosul lui Baudelaire. p. Urmărit mereu de chipul strămoşilor şi al mormintelor lor. 42). ca şi „Mesia care-a fost văzut/ Plângând sub stelele de lut”. Poetul-ndrăgostit vrea să-i aducă iubitei un cadou deosebit: „În noaptea asta cu zăpezi pe sus.

Este o apreciere adecvată. Suceveanu nu numai constată fapte. nici nu ştie…” („Miel pascal”. e ars de „singurătatea de brad” şi e neliniştit de bunii lui. Poetul. Analizând poeziile din placheta Arhivele Golgotei criticul literar Teodor Vârcolici accentuează că „poezia lui A. judecata de Apoi. poetul declară: „Pe limbă-mi cresc bureţi şi solzi de peşte/ Creierii-mi ard şi nervii îmi sunt goi/ În capul meu sălbatic se trezeşte/ Urlând. părinţilor singuratici nu le-a rămas „din turma zilelor de ieri” decât „doar Mielul din icoane”. Mitul biblic al reînvierii e actualizat. poetul conchide: „Sărutul lui Iuda pare să fie/ Pecete a lumii. p. deşi sunt expresia pătimirii. viaţă ce ne-a fost dăruită de Dumnezeu şi redobândită de Fiul Lui Iisus Hristos. Decebal şi Ştefan cel Mare. p./ Ei taie tot ce poate ţine minte. Această reînviere simbolizează continuitatea vieţii pe pământ. localizat în poezie prin Ion: „Mâncaţi şi beţi/ e trupul lui Ion. (Flori de azur. Fiind întristat de drama omenirii. Sângele autorului „e blândul miel pascal/ Păscând în zori prin crângul ideal/ Şi care. 90)./ La masa lor trupul va fi să-mi cadă/ Ca mielul blând între făclii de Paşte”. („Părinţi la marginea lumii”./ Ci gura noastră sărută modern…” Dezamăgit de toate. care poartă „cămăşile răbdării”. Monica SPIRESCu „din vechi străfunduri iese în afară” „un grâu ciudat”. chiar judecata de Apoi”. pururea vie. ci conţin şi un îndemn spre adevăr. căci „nouă ne ard făclii de Paşti în ochi. p. căci „sângele de miel îi pare apă-n căni…” Şi. iar „porcii rămân prin psaltiri”. p.” Naşterea lui Iisus e strâns legată în Biblie de „tăiatul pruncilor” de către irozi. vai. 53). Suceveanu poartă pecetea unei originalităţi distincte. ” iar „sus. atunci poetul e mai pragmatic. din care se face acea „pâine neagră” ce nu-i altceva decât „trupul lui Ion”./ Aceşti irozi au şi primit porunci/ Să taie toţi strămoşii din morminte”. 151). (În mine. În câteva poezii predomină imagini artistice ce au la origine paşnicul miel biblic. Dar în zadar îi caută irozii pe Burebista şi Eminescu. căci poeziile lui A. . ci excelează printr-o vibraţie interioară de tulburătoare intensitate”. 94). („Cimitire VII”./ Chiar trupul lui îl duceţi înspre gură. fiind „exilat din munte în câmpie”. „când mor principii şi se sting iubiri”. Prin Ion autorul înţelegând pe Însuşi Iisus. până-n infern”. nu au curgerea lentă a unor litanii. Versurile sale. căci zice la un moment dat: „Presimt amurgul roşu ce va naşte/ Viermi aurii în frageda zăpadă. Lumea terestră este murdară din cap până la călcâie de noroi uman. o chemare pe altarul acestui adevăr. în Carpaţi ning flori de Vicleim. ca urmare a acestei stări critice. 65). 1993: 199). În poezia Cimitire II „aceşti irozi azi nu mai taie prunci. Dacă mielul nu ştie finalul trist care-l aşteaptă. (Vârcolici. 170). nu sunt numai nişte rugi către cer. de tocmai „tresar chiar morţii. p. iar în rolul lui Hristos apare binecunoscutul chip al lui Ion: „Bat clopotele… Ion a înviat/ Şi s-a născut/ prin noi/ a doua oară” (Ion a înviat”. Suportând toate greutăţile şi durerile destinului. căci „boala sărutului biblic îi miră.” (Pecetea de noroi a lumii. unicul lucru la care se gândeşte poetul este „apocalipsa”./ În ieslea lor se naşte-acum Mesia”. p. 136). p./ Noi mirosim a stea şi-a înviere.152 Gheorghe COLţUN. nu ştie. pentru a-l nimici din faşă pe Fiul lui Dumnezeu./ Ci noi ne mai vindem propria şiră.

Toate regretele şi părerile de rău ale primului om izgonit din rai sunt auzite de Dumnezeu. Având la temelie subiectul biblic al izgonirii primului om din paradis. iar „pământul îmbrăcat în grâu” „arde cu păreri de valuri”.” („Antologia poeziei româneşti culte”. nici zâmbetele Evei şi nici nori. la actualizarea celei mai mari crime umane – răstignirea lui Iisus. 84). a scris mai multe poezii ce au la bază motive biblice. Cel mai mare poet al Transilvaniei. cu „păduri de somn”. ia-mi vederea/ ori dacă-ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii/ c-un giulgiu. nu ştia să plângă. poetul atinge cele mai sensibile coarde ale existenţei umane: dorinţa de a fi cât mai aproape de Dumnezeu şi durerea de a pierde pentru totdeauna sublimul paradis./ să nu mai văd/ nici flori. adică glasurile puternice ca sunetele unei goarne. Lucian Blaga. vezi – lumina lor mă doare”. p. nici cer. Totul fiind supus tăgăduirilor. născut într-o familie cu vechi tradiţii preoţeşti (tatăl. zarea. În poezia Peisaj transcedent marele Lucian Blaga revine la descrierea./ … Din sângele meu nu mai e nimeni chemat/ să-şi ia începutul trăirilor. p. p.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 153 Cât de sugestiv zice poetul: „Pornesc în noapte să răsune/ Mari trâmbiţe la Ierichon./ Şi-atuncea Milostivul într-o clipă de îndurare/ îi dete lacrimile. Or. anume Trâmbiţele Ierichonului./ Păsări ca nişte îngeri de apă/ marea pe ţărmuri aduce/ Pe mal – cu tămâie în păr/ Iisus sângezează lăuntric/ din cele şapte cuvinte/ de pe cruce”. („Antologia poeziei româneşti culte”. norii – orice floare/ îl săgeta c-o amintire paradisul/ Şi omul cel dintâi. pribeagul.” Printre aceştia e şi însuşi poetul./ cu suflet de copil. Poetul ne prezintă un peisaj trist din sânul naturii româneşti. 316).” („Marea înfăţişare”. „cu negre locuri. Urmează apoi punctul culminant al descrierii: „Cocoşi apocaliptici tot strigă. Ana. întâiul om/ căzu cu faţa-n pulberea pământului:/ „Stăpâne. Isidor Blaga. Faptul concret e generalizat şi se referă la fiinţele ce nu mai au nicio speranţă./ Toate potecile zilei/ cu surâs tomnatic/ se răstignesc singuri/ Cristoşi înalţi pe cruci de arin. În continuare ne vom referi doar la trei din ele. 316).” (p. De data aceasta însă nu e vorba de subiectul biblic. unde „dobitoace … ies furişate să bea / apa moartă din scocuri”. istovit de-albastrul prea senin/ al primăverii. din rai. iar mama. p. nicio încredere în viaţa de pe pământ pentru că „Pretutindeni e o tristeţe/ E o negare/ E un sfârşit.” („100 de poeţi ai lumii”. se născuse tot într-o familie de preot). Acelaşi motiv biblic – răstignirea lui Iisus pe cruce – îl observăm şi în poezia Tăgăduiri./ îl chinuiau mustrându-l/ lumina. 314)./ nu./ Odată. au distrus acele ziduri miraculoase şi poporul lui Dumnezeu a intrat victorios în cetate. care zice: „Pe urmele mele coapte/ moartea îşi pune sărutul galben/ şi niciun cântec nu mă îndeamnă/ să fiu încă o dată./ tot strigă din sate româneşti. era preot ortodox. care îi dă omului (lui Adam) drept consolare – lacrimile: „Când izgonit din cuibul veşniciei/ întâiul om/ trecea uimit şi-ngândurat prin codrii sau prin câmpuri. De un lirism accentuat e pătrunsă poezia „Lacrimile” de Lucian Blaga. nu mai e nimeni chemat. 30)./ căci. „arborii cu crengi tăgăduitor aplecate/ fac scoarţă în jurul unui lăuntric suspin. ./ Fântânile nopţii/ deschid ochii şi-ascultă/ întunecatele veşti.

/ Iar Petre-şi da cuţitul pe gresii şi amnare. Vasile Voiculescu. or mielul biblic simbolizează curăţenia divină şi jertfă nevinovată adusă Domnului Nostru pentru iertarea greşelilor noastre. poetul ne prezintă ajunul „cinei de taină”. p./ Cu fruntea cucuiată de două mici corniţe/ Şi. Însuşi poetul V. Vom insista în cele ce urmează doar la cele mai semnificative opere literare de inspiraţie biblică. smulgându-i clopoţelul/ Doar Iuda – nţepenise. văzând şi cunoscând marile nedreptăţi ce există pe pământ. care are o semnificaţie ce se opune sensului frazeologismului „sărutul lui Iuda”. Voiculescu a fost o jertfă nevinovată al vitregiilor vremii./ Întâiul miel de jertfă deveni/ Crucificându-se pe sine. istoricul în arte şi. poet de mare profunzime şi complexitate lirică. năuc pe scară/ Privind sărutul tainic ce osândise mielul” („Antologia poeziei româneşti culte”. În această deosebită realizare. p.” Cu multă greutate Iuda găsi un precupeţ. iar „Iuda se tânguia la poartă/ Oprind din drum casapii cu mieii de vânzare.” (Imne. parafrazându-l şi obţinând o expresie cu o lumină nouă „sărutul tainic”. teologul. un subiect biblic zguduitor şi bine cunoscut de orice creştin./ Iisus îl luă în braţe cu-adâncă sfîşiere. p. nu în ultimul rând. unul din cei mai talentaţi poeţi ai Neamului. p. . 85). Filosoful. Alexandru a tratat în creaţia sa motive biblice foarte frecvent. „Atâta linişte şi bucurie/ Numai un clopot poate să le-nvie/ Şi pentru asta nu-i de-ajuns pământ/ Şi-a trebuit ca să devin cuvânt” („Marea”. pe ochi şi frunte./ Ioan pleca la apă cu vasele de toartă. poetul dărui/ Valul de aur ce-i bătea în vine. poetul spiritualist I. filologul. a behăit spre Domnul. Monica SPIRESCu Simbolul lacrimii îl va urmări până la sfârşitul vieţii şi pe Lucian Blaga. din foişorul cu şira înverzită/ privea deşarta caznă şi robotul zădarnic”./ Atunci duios şi paşnic. La începutul primăverii întreg Ierusalimul se pregătea de Paşte şi toată lumea era în alertă de pregătire. pe lângă descrierea cu mult talent al paşnicului miel biblic. Această responsabilitate duce până la dăruirea totală.154 Gheorghe COLţUN./ Apoi întoarse capul şi-l dete spre junghiere/ Cu mâneci suflecate voioşi îl apucară/ Îi scoaseră cordeaua. jertfirea poetului. Poetul./ Îl sărută cu sete pe bot. În acest timp „Iisus. În poezia Poetul şi candela apare pe prim-plan tema responsabilităţii poetului în faţa cuvântului care e chemat să pună Neamului temelie. publică în volumul „Poeme cu îngeri” (1927) poemul de o rară manieră artistică şi o trăire adânc sensibilă „pregătiri de cină”./ Păstorii fac un semn al răstignirii/ Pe umere şi pieptul lor/ Vestind crucificarea omenirii” (Imnul orfanului. vesteşte prin păstorii milenari chiar „crucificarea omenirii”: „Dezveliţi pe creştet vâlvătoi. holbat. poetul Vasile Voiculescu utilizează cu măiestrie frazeologismul de origine biblică „sărutul lui Iuda”. 202). care se învoi să-i vândă mielul şi l-a adus în faţa lui Iisus: „Era un miel molatic cu labele plăviţe. 176). presimţind scăparea. fiind chiar întemniţat între anii 1958 şi 1962./ Mirositor a lapte şi-l toropise somnul. ca un păstor de munte. al iertării de păcate”. asemenea mielului biblic şi chiar la crucificarea de sine: „Prea bucuros fiind. „Sărut tainic” ar însemna „sărut al credinţei al curăţeniei spirituale. În acest poem. 74).

Deseori poetul I. 278). Mielul în viziunea autorului. În opera lui I. Pentru poet. 143). p. 183). a./ Oaia pierdută cine s-o ia/ Cu drag pe umerele sale…” („Imnul oaiei surde şi mute”. 296). Mioriţa. Veacul de apoi: „Pe jarul dintr-un hârb s-a picurat/ O lacrimă curată de răşină/ Şi amiroase-a veacul celălalt/ Mişcat de vânt în prunii din grădină. de umbră şi lumină (Cuvântul). a. figurează în mai multe poezii ale poetului I. 225). ci cu tot cuvântul” („Ioan cel Nou. Omul „nu numai cu pâine trăieşte. 133). a. „se prefac în aur şi putere/ Cele ce trec prin lacrimi la cuvânt” (Brîncuşi la Târgu-Jiu. ş. „Drumul spre interior”: „Ctitorim cetatea Mielului din iubire” (p. Imensa responsabilitate şi dragoste faţă de cuvânt e strâns legată de jertfă şi înviere (Brâncuşi la Târgu-Jiu). Descriind chipul moţilor din munţii Apuseni. 142). Limba românească ş./ Picioarele din traistă au ieşit ţurloaie/ Şi mielul iată-l ţap ispăşitor/ Pe deal un staur răstignit în ploaie. Desăvârşire.” (p. Printre ele menţionăm: Fiul meu. p. Marele adevăr biblic că la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. 88). ţăranii. logosul. Alexandru apelează la motivul mielului biblic. autorul zice: „E mic la stat şi uscăţiv la chip/ Şi are-n ochi un fel de căutare/ Că Domnul în icoană a înviat/ Şi-i sângerează cuiele-n picioare” (p. care accentuează şi mai puternic starea dezastruoasă în care a ajuns mielul. Mielul: „Stăpânul cosmosului este miel/ Blândeţe numai şi iubire” (p.” („Cina”. p. cine suntem şi cât/ Fără El păstorul cel bun pe dealurile/ Carpaţilor. Alexandru foloseşte încă un frazeologism de origine biblică – „ţap ispăşitor”. Alexandru exploatează motivul biblic al crucificării Domnului în cuie şi reînvierea lui în poezia Lumină. 210).Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 155 Poetul I. Poetul descrie detaliat tragicul chip al mielului nevinovat: „…Ochii sunt verzi şi limpezi încă neumbriţi/ De niciun fel de patime străine/ Oamenii tot vin şi-şi spală-n capul lui/ Mâinile groase pline de rugine/ urechile-s din ce în ce mai lungi./ Miel înjunghiat de la începutul luminilor” (p. 239). Alexandru./ Se spală astfel de multe greşeli/ De-a fi rănit văzduhul cu strâmba lor făptură” (p. Alexandru se întâlnesc şi alte motive biblice. Logosul „în dragoste e întrupat” şi „nu rodeşte fără suferinţă” (Iubirea. Sugestiv în această ordine de idei este poemul „Imnul mielului”. p. Acest subiect e reluat şi în poeziile Iubirea. Maica din balada Mioriţa „a înţeles că numai în cuvânt/ Mai poate fi sălaş de izbăvire” (Mioriţa. Motivul mielului biblic şi terestru apare şi în poeziile Apa: „Neprihănită apa tuturor/ La îndemână tainică se lasă/ Şi tot îndură mielul ispăşitor/ Până rămâne faţa cuvioasă” (p. 184). p. 263). Printre ele am mai menţiona: Parabola cu oaia rătăcită: „Dar noi ce-am fi. Cuvântul. de speranţă şi credinţă (Iubirea). Imn: „Nu-i cu putinţă vieţuire fără El. fiind tămăduitorul bolilor şi iertătorul păcatelor şi greşelilor: „Cu mielu-n braţe bătrânul a plecat/ Din sat în zori pe drumul spre cetate/ Să-şi pună mâna toţi pe capul lui/ Din cei robiţi de boli şi de păcate. p. Ioan cel Nou: „Ranele trupului meu să le smulg/ Din rănile Mielului de înviere” (p. După ce îşi ia asupra lui toate păcatele şi greşelile păcătoşilor şi greşiţilor „mielul-mpovărat cu neputinţa lor/ E scos în nopţi la lupi pe arătură”. 278). ş. apare în ipostaza lui Mesia. 81). La finalul poemului I. Cină (sfat) . Ioan cel Nou. a. ş.

În vecii vecilor. Directorii de teatru şi umpluseră pământul cu afişe. În al doilea rând.156 Gheorghe COLţUN. Să le stăpânească. al deznădejdii. oceanele Şi celelalte sentimente. S-a dus să moară puţin. prin faptul că personajul principal al acţiunilor nu este Dumnezeu. Sorescu accentuează aspectul spiritual al invenţiilor.” (p. iar vocea lui este oraculară. Să comparăm: „În ziua a treia a strâns toţi oamenii Şi i-a învăţat gusturile: Gustul fericirii. „Ziua a patra şi a cincea le-a rezervat râsului” ……………………………………………. ci Shakespeare. munţii şi păsările sufleteşti. al Logosului. p. ş. 285). Originalitatea se explică. Până s-au terminat toate gusturile. în primul rând. Sorescu este faptul că autorul indică concret agenţii acţiunilor. lui Othello şi altora. Şi Shakespeare s-a gândit că după atâta trudă Ar merita să vadă şi el un spectacol. Punctul culminant şi deznodământul are loc abia în ziua a şaptea: „În ziua a şaptea s-a uitat dacă mai are ceva de făcut.. adică cine trebuie să le îndeplinească. „În ziua a şasea a rezolvat probleme administrative”. plasând pe planul secund latura materială a lumii. Alexandru este deopotrivă om şi artist. „Şi le-a dat lui Hamlet. Motivul biblic „facerea lumii” a fost interpretat foarte original de către poetul M. al iubirii. Moartea şi Învierea („Antologia” 1998: 876). 744) După cum am menţionat deja. În prima zi a făcut cerul. ei şi urmaşii lor.. În vocea lui poetică răsună cuvântul divin. fiindcă era peste măsură de istovit. lui Antonio. Monica SPIRESCu de taină: „Neliniştit e sufletul în mine/ Din când în când dă semne că-i flămând/ Că nu-i dau pâinea ce i se cuvine/ Şi-l înţărc de lacrimi prea curând/ Că-s grăbit când îi cere/ Sfat de taină logosului sfânt. a. Poetul I. lui Iulius Caesar. fenomenele şi obiectele făcute de Shakespeare nu întotdeauna coincid cu cele efectuate de Dumnezeu. care arată Calea. Credinţa. În ziua a doua a făcut rîurile.” („Antologia poeziei româneşti culte”.” („Antologia poeziei româneşti culte”. M.” (p.” (Imne. 745) . Viaţa. p. Gustul geloziei. În plus. Cleopatrei şi Ofeliei. primordial. să le stăpânească. 744) O altă trăsătură specifică a fenomenului „facerea lumii” la M. fiind slujitor al Cuvântului. mările. „Shakespeare a creat lumea în şapte zile. p. al gloriei şi aşa mai departe. Adevărul. Dar mai întâi. 745) ……………………………………………. Sorescu. fenomenele inventate de marele dramaturg nu coincid cu cele făcute de Dumnezeu.

Duminică după – amiază pe-o vreme cu ploaie/ am participat la funeraliile cârtiţei. să părăsească această lume. Poetul vrea să plece. închinarea în faţa regimurilor.” („Poezii cenzurate”. când trădarea şi turnarea la siguranţă. ca şi Shakespeare. Trist răstignit între dolar şi rublă. Păunescu este marcată de o întreagă gamă de sentimente „de la atitudinea cetăţenească la plânsul solitar. având. Marţi am semănat morcovi viitoare/ cozi de cometă pe cerul bucătăriilor.” („Poezii cenzurate”. eseu. ş. Având o activitate atât de prestigioasă pe tărâmul artei literare (poezie. în 8 decembrie 1996 a plecat. adeseori nepotolită. proză. Fritzii.). toate într-o revărsare lirică impresionantă. Păunescu scot în evidenţă.” („Antologia. de la versul patriotic la neliniştea existenţială. care este o parodie satiricoumoristică la motivul celor şapte zile ale săptămânii. Sâmbătă m-am îmbătat cu Heşiod/ în timp ce trăncăneam/ despre ultimele cuceriri agro-tehnice. Mai toţi trăim perfida viaţă dublă. „să moară puţin”. lumea divină: „Pe cruce un Cristos universal. Să linguşeşti Ivanii. 1998: 924) Poeziile cu motive biblice ale poetului A. 661) Opera lirică a poetului A. era un lucru la modă. Poetul P. iar seara/ am ascultat broasca ţestoasă depănânduşi străvechile amintiri. p. 303) . a. necenzurată. spiritul patriotic. dramaturgie. la bază o comparaţie a faptului ce a făcut Dumnezeu în şapte zile şi ce poate face un muritor de rând tot în atâte zile. desigur. Ianchii. p. Şi-am să te las barem de temenea. Joi mi-am defrişat barba. Miercuri am ieşit la plimbare cu iepurii/ am discutat împreună despre/ posibila interzicere a bombei atomice. Iată ce ne spune în poezia „Crucifix”: „Am să mă duc de tot sub altă stea Şi fără om şi fără de ambiţii. în primul rând. Vineri am primit în audienţă cocoşul/ cerea extinderea curţii/ să poată ucide cocoşul vecinului. p.” („Antologia poeziei româneşti culte. de luptător împotriva nedreptăţilor sociale ale vremurilor de rea pomină. Să comparăm: „Luni am instruit găinile apoi/ am cântărit lumina solară din fiecare ou. obosit şi bolnav. În dragoste şi-n pactul social. Stoica a scris poezia „jurnal”. 309) În lumea în care doar banul e la putere se întâmplă lucruri cu totul miraculoase chiar şi în lumea spirituală.Motive Biblice în poeziile unor scriitori români 157 Marin Sorescu este unul din reprezentanţii cei mai marcanţi ai literaturii contemporane româneşti şi universale. Dar mai ales eu simt venind mortal Trădarea-n formă de strigoaică suplă.

Andrei Ciurunga. 2000. pe cruce. C. Bucureşti. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Diaconu M. Poezie. Chişinău. Păunescu 1990. 7.158 Gheorghe COLţUN. 1990. Analiza lucrărilor acestor poeţi va constitui obiectul de cercetare al altui articol./ astăzi nu-mi mai e atât de greu. Epigraf.” Poetul nu se vrea a fi un luptător temerar împotriva minciunii şi dictatului. În lirica românească motivele biblice au fost abordate şi de alţi scriitori. Marius Robescu.. Cărtărescu ş. Antologia poeziei româneşti culte. 1997. 9. 6. Păunescu A. .. Imne.. Teora. Jebeleanu. având totuşi o doleanţă care conţine un sarcasm răzbunător: „Şi-a apoi pe cruce singur. lux al deşertăciunii. 2. iată. Poligraf. Baltag. Arhivele Golgotei. Dolgan M. urcă la loc. 4. Ileana Mălăncioiu. Bucureşti. Cezar Ivănescu. 2005. Ion Pillat. Păunescu îşi bate joc într-o formă ironică de regimul dictatorial comunist. Prut Internaţional. Antologie de versuri din lirica universală Chişinău. Dicţionarul scriitorilor români din Basarabia (1806–2006). M. Radu Gyr. Poezii cenzurate. Convorbiri literare. 3. Poezia contemporană. 1998.. 2009. 2007. în care negrul poate fi alb şi albul negru: „Mână mea bătută-n cuie/ cere voie totuşi să cobor. Alexandru I. Suceveanu A./ cuiele când vin să mi le bată. Hyperion. 8./ mă întorc şi mă aşez chiar eu. cu voia tuturor. Ana Blandiana. de bună voie.. Chişinău. Radu Boureanu. Monica SPIRESCu În poezia „Spectator entuziast” poetul A. Vieru Gr. Pe aripa poeziei… 100 de poeţi ai lumii..” Finalul poeziei ne vorbeşte de faptul că poetul este un spirit modern şi ridiculizează până la tragism societatea în care a trăit. 2006. Taina care mă apără. Dânsul./ dar lăsaţi-mi loc în jurul meu/ să mai pot aplauda o dată./ cum că nimenea pe cruce nu e. Litera. mod de existenţă în metaforă şi idee. printre care i-am putea menţiona pe: Nichifor Crainic. Chişinău. a. după ce votează./ să votez. E. Chişinău. Chişinău. 5. decembrie.

а. şi anume lingvistica politică [a se vedea termenul „политическая лингвистика” la Чудинов а. numirilor. numit şi „topic discursiv” [демьянков В. legate de comunicarea interumană în anumite condiţii. Université Paris-Est).). făcându-se distincţie faţă de politica lingvistică – domeniu care se referă la legislaţia lingvistică şi politicile statului promovate în vederea amenajării lingvistice şi funcţionării limbilor. Centre d’étude des discours. Una dintre multiplele definiţii este cea care prezintă discursul ca un text ce se produce în timpul comunicării dintre emiţător şi receptor. Кожемякин Е. urmărind nu doar şi nu atât să informeze ori să impresioneze destinatarul. discursul are un scop persuasiv bine definit. discursul politic vizează întreaga societate. Funcţia principală a comunicării politice este lupta pentru puterea politică – în acest sens discursul politic. cât să-l convingă. comunicarea politică are menirea să influenţeze direct sau indirect distribuirea puterii (pe calea alegerilor. Prezintă interes analiza discursului politic din punctul de vedere al limbajului folosit în funcţie de condiţiile sociale de comunicare şi de intenţiile persuasive formulate explicit. З.].. variate şi spectaculoase forme de comunicare. comentate etc.infotext. iar interesul specialiştilor faţă de această modalitate de comunicare este foarte mare. iar conţinutul discursului de multe ori se concentrează în jurul unui concept de bază. В. apărută la intersecţia lingvisticii cu politologia. implicit de către actorii politici. iar tehnicile discursului s-au bucurat de atenţia multor autori. pe care implicit îl conţine. Université Paris-Est) (www. Spre deosebire de alte tipuri de texte/ mesaje. emiterea unor decrete etc. precum şi numeroasele . Factorul politic este unul omniprezent în orice ţară. П. images. să-l facă să acţioneze. multiplele evenimente politice sunt expuse. ceea ce dovedeşte caracterul performativ. analizate. de exemplu. écrits. Discursul politic este în ultima vreme una dintre cele mai răspândite. prin care puterea sau aspiranţii la putere îşi prezintă poziţiile în diferite domenii ale vieţii sociale [Переверзев Е. În planul studierii modalităţilor de utilizare a limbajului în sfera politicului se conturează o nouă disciplină. communications (CEDITEC EA 3119. prin crearea opiniei publice etc. hotărâri. centrele de cercetare cu denumiri elocvente din Franţa: Société d’étude des langages du politique (SElP. dar mai ales..fr).free. Spre deosebire de alte tipuri de texte/ mesaje.].159 ASPECTE ALE DISCURSULUI POLITIC ÎN CAMPANIA ELECTORALĂ IRINA CONDREA Universitatea de Stat din Moldova Termenului „discurs” i se pot atribui mai multe semnificaţii. pentru a ajunge la destinatar şi pentru a avea un anumit impact asupra lui. începând din perioada antică [Aristotel] şi până în prezent. Discursul a fost dintotdeauna apanajul unei comunicări cu un impact social mai mult sau mai puţin pronunţat.) şi folosirea puterii (prin adoptarea de legi. textes.]. Drept dovadă pot servi.

În felul acesta discursul va reprezenta mesajul formulat verbal. domeniul educaţiei. bannere ş. consolidarea statului de drept.). care au destinatari cu mult mai concreţi. tipul general de discurs al formaţiunii. în special de factorul pragmatic. domeniul culturii. programatică poate conţine o serie de repere mai mult teoretice. protecţia socială. interviuri. Comunicarea oficială. – mesajul publicitar – afişajul electoral. postere. acestea formând. relaţii interetnice. domeniul sănătăţii. cel sociocultural sau psihologic. integrare europeană. sloganuri. revigorarea agriculturii. à côté de la démonstration et de la séduction. analize politice. care. problema transnistreană. mesajul oficial este atent monitorizat şi formulat în aşa fel. – mesajul reprezentanţilor. care sună în felul următor: “Le politique constitue l’un des champs d’exercice privilégié de l’argumentation. le discours politique ne peut s’envisager sans une attention particulière à des questions depuis toujours soulevées par la tradition rhétorique et reprises par les théories actuelles du discours et de la communication: le discours politique peut-il être défini comme un genre spécifique? quels sont les rapports établis entre les théories. sănătate publică. în mare măsură. parteneriat strategic. comentarii. etc. ca forme de comunicare electorală trebuie distinse câteva tipuri de mesaje/ texte: – mesajul oficial. politica externă. de tipul: politica economică. Din punctul de vedere al strategiilor discursive. unele dintre care pot avea o frecvenţă mai mare în anumite perioade. – mesajul liderului. platforma electorală. La una dintre conferinţele organizate de SELP au fost formulate o serie de întrebări în legătură cu limbajul politic. în care predomină sintagme şi cuvinte-cheie cu o valoare socială ridicată. cum ar fi: programul partidului. declaraţii oficiale. Cea mai „încărcată” este bineînţeles campania electorală. discursuri. a. renaşterea satelor etc. spre deosebire de textele din alte domenii. încât să nu trezească suspiciuni de falsitate sau de neadevăr. Toate aceste elemente crează discursul. afişe electorale.160 Irina CONDREA colocvii şi conferinţe dedicate analizei discursului politic. celle des actes qu’il régulerait et celle qui lui est propre? l’idée d’une dégénérescence du discours politique correspond-il à une réalité ou n’estelle qu’un lieu commun?” Limbajul politic este utilizat în diverse tipuri de texte/ mesaje politice. spre deosebire de text. programatic (statut. dar . textele sunt redactate într-un limbaj pozitiv. Acestea sunt adresate tuturor cetăţenilor. apeluri. dezbateri publice. De regulă. în timpul căreia fiecare partid pune în circulaţie o serie de texte specifice. buletine informative. platforme electorale. la figure de la manipulation? comment la conduite du discours s’accommode-t-elle de la violence. Chargé de conviction et orienté par l’action. În timpul campaniei electorale fiecare formaţiune politică îşi asumă o anumită identitate. subliniată şi de mijloacele discursive pe care le utilizează în toate textele sale. comunicate de presă. declaraţii. politica susţinerii tineretului. les modèles et les pratiques effectives? quelles relations le discours politique entretient-il avec l’art littéraire? quelle part accorder à la théâtralité dans le dispositif scénique où il prend place? peut-on évoquer. – mesajul presei de partid. este condiţionat şi de factori extralingvistici.

„Cine este de vină?” – de regulă. ci acţionează după principiul „Toţi împotriva tuturor”. în exclusivitate. 4. din anumite domenii. care începe cu „totul este rău” adeseori este materializată prin prezentarea într-o lumină negativă a oponenţilor. „Ce-i de făcut?” – se propun soluţii pentru redresarea situaţiei. [a se vedea: Родина Е. structurile mafiote. Este de remarcat. „la marginea prăpastiei”. Ziarul „Moldova Suverană” (MS) din 30 iulie 2009 scria că PCRM este singurul partid politic în sensul clasic al acestui cuvânt. Această schemă. reprezentanţii societăţii civile. a menţionat Voronin. conform unui autor. În aceste forme de comunicare. doar această echipă/ platformă/ direcţie/ strategie etc.Aspecte ale discursului politic în campania electorală 161 care funcţionează într-un anumit context. explicând că anume PCRM . Pierre Dac. a cărui platformă electorală publicată pe site se încheie cu sloganul „Transformările în bine – doar cu PCRM”. de toţi actorii politici. prin care sunt abordate subiectele esenţiale. Acesta este un tip de discurs care poate fi caracterizat. căci ei prezintă situaţia prin modelul „totul a fost rău” până la ei. se implică pe larg jurnaliştii. care se materializează cu ajutorul unor elemente discursive specifice. actuala guvernare. „În viitor totul va fi bine” – discursul se încheie pe o notă optimistă. în special în cazul în care pe parcursul campaniei electorale (de exemplu. ce au menirea să convingă electoratul. dar este anume Partidul Comuniştilor din Moldova. 3. Se pot distinge câteva tipuri de discurs electoral. care aplică o adevărată activitate de partid”. iar liderul acestui partid declara tot acolo: „În Moldova este un singur partid politic în sensul adevărat al cuvântului. Discursul liderilor şi discursul reprezentanţilor în cadrul campaniei electorale se desfăşoară. doar. anume.]. calificată adeseori ca fiind „extrem de dificilă”. ale drepturilor omului” etc. Discursul egocentrist exclusivist – este utilizat. în anumite situaţii. se vor mări salariile/ pensiile. destinatarul le deduce singur. dar va fi şi mai bine etc. în sloganuri.. astfel: „Un discurs politic bun nu trebuie să vorbească despre nimic. analiştii politici. „Totul este rău” – se descrie situaţia din ţară. vor apărea locuri de muncă etc. dar să lase impresia că vorbeşte despre toate”. că pentru partidul de guvernământ primul punct sună puţin altfel. pe lângă liderii politici. sau unicul partid. „catastrofală”. niciun alt partid. după o schemă generală. 2. în fond. cât şi în afişajul electoral. Acestea sunt: numai. Exponent tipic al acestui tip de discurs este PCRM. cultural ori situativ şi care trezeşte o reacţie mai mult sau mai puţin imediată din partea receptorilor. nimeni altcineva. „marcată de corupţie”. campania de până la 5 aprilie) concurenţii nu caută puncte de tangenţă. nicio altă forţă politică. nu există alternative etc. singura forţă. şi anume: 1. Îmi cer scuze pentru obiectivitate. etc. cât şi prin intermediul publicităţii electorale. iar acuma e ceva mai bine. menţionându-se că se va revigora economia. Discursul presei de partid şi discursul publicitar prezintă într-un mod mai detaliat şi mai explicit ideile din discursul oficial atât prin intermediul mass-media. clanurile de interese etc. Elementele discursive caracteristice acestui tip de discurs pot fi regăsite atât în declaraţiile liderilor. de „încălcări flagrante ale legislaţiei. iar celelalte elemente sunt ca şi cum implicite. prin discreditarea şi denigrarea acestora. de asemenea.

Voronin (MS. 23 iulie 2009: APEL al Preşedintelui Partidului Comuniştilor din Republica Moldova. anticorupţie. „Cu venirea la putere a PCRM. antiromânesc şi antieruopean” (www. au finalitate şi vor conduce la realizarea dezideratului „Moldova fără Voronin.07. Moldova ca să se debaraseze de comunism (www. Poziţia Mişcării Acţiunea Europeană vis-à-vis de declaraţiile antiromâneşti şi antieuropene ale conducerii Republicii Moldova: Mişcarea Acţiunea Europeană este profund îngrijorată de derapajele antidemocratice. 02.www.09).pdm. poate constitui o garanţie veritabilă a stabilităţii”. orice formă de discurs politic al partidelor de opoziţie conţine idei anticomuniste. În aceeaşi cheie este făcută o altă declaraţie recentă a lui V.162 Irina CONDREA are un proces strict şi condiţii stricte de primire în partid şi anume în această formaţiune se duce o activitate de partid permanentă. elementele verbale ale acestuia regăsindu-se în toate formele de comunicare electorală. antiromânesc. numai victoria acestui partid. Mişcarea Acţiunea Europeană a anunţat deschis intenţia sa de a se retrage. „PNL a salutat nevotarea de către Opoziţia liberală a unui Preşedinte de stat propus de comunişti şi desfăşurarea alegerilor anticipate. În documentele şi declaraţiile oficiale ale partidelor de opoziţie din Republica Moldova comunismul este condamnat ca regim dictatorial. de sărăcie. Discursul anticomunist şi anti PCRM a fost în actuala campanie electorală unul dintre cele mai reprezentative. către poporul Republicii Moldova „…Majoritatea societăţii moldoveneşti conştientizează clar faptul că numai victoria acestui partid.amn. Alt exemplu – MS.08.pl. antiunionist. „Pentru prima oară în istoria politică a RM. „Acţiunea „Dosarul guvernării comuniste” a fost lansată de PLDM la 8 decembrie 2008. Material informativ.: „Votul alegătorilor acordat PL este unul univoc anticomunist şi proeuropean” (Declaraţia fracţiunii PL. Apariţia primului volum demonstrează clar că toate acţiunile PLDM sunt asumate. antiopoziţie (împotriva tuturor partidelor de opoziţie – PCRM). anticenzură. iar PCRM este considerat ca fiind o unealtă a unui regim totalitar. „Primăvara anului 2009 ne oferă şansa să scăpăm de acest ultim regim comunist din Europa. a început o perioadă de contestare şi demolare a cuceririlor democratice… Stabilitatea trâmbiţată de comunişti în realitate a însemnat stagnare şi sărăcie” (AMN. antistatalist. încă de la începutul perioadei electorale.md). fără a renunţa însă la a face . Discursul ANTI poate fi unul anticomunist. în ultimul deceniu. 21.09): „Alegerile anticipate au demonstrat înca o data în mod convingător că.2009 (www. o şansa unică să trimitem la groapa de gunoi a istoriei regimul comunist antiuman. pe 29 iulie. Первые 29 причин (из 1001-й) почему на выборах 29 июля я скажу: «НЕТ» — КОММУНИСТАМ И «ДА» — ДЕМОКРАТАМ 19. antipopular.” (Platforma Electorală AMN). în Republica Moldova nu a existat un alt partid cu care PCRM s-ar putea compara după gradul de susţinere a societăţii şi după capacitatea de a-şi menţine şi a-şi spori autoritatea politică”. care apără consecvent statalitatea Moldovei.08. antiromâneşti şi antieuropene de ultimă oră ale guvernanţilor comunişti de la Chişinău. Vladimir Voronin. anticriză. 12.md). Alexandru Moşanu: Alianţa pentru Integrarea Europeană este unica şansă pentru R.md). cf.”).pnl. pentru concordie interetnică şi perspectiva europeană. antiguvernare.md. implicit. care luptă pentru renaştere economică şi echitate socială. Avem.pldm.md Declaraţii). impus de actuala conducere.05.2009). Moldova fără comunism” (www. umilinţă şi izolare.

Toidze. presupoziţii şi deducţii convenabile pentru promotorii politicii antiromâneşti. 28. se spune: „Opoziţia. vinovat este declarat oponentul său: pentru partidele de opoziţie de vină este comunismul. Voronin. deci toţi la luptă contra duşmanilor! O astfel de situaţie este prezentată de PCRM în ultima campanie electorală. care a proliferat numeroase etichetări.Aspecte ale discursului politic în campania electorală 163 campanie electorală pentru a susţine lupta împotriva celui mai mare duşman al democraţiei. în ultima campanie electorală. declaraţi toţi ca duşmani ai Republicii Moldova. în funcţie de poziţia concurentului electoral. ai statalităţii şi independenţei ţării.] şi care a avut un puternic impact asupra societăţii sovietice în vederea mobilizării acesteia la lupta cu duşmanul de moarte – fascismul.: Быть или не быть стабильности? Быть или не быть Молдове – территории мира. căutarea/ găsirea duşmanului. s-a manifestat foarte intens şi agresiv. Rusia. Un asemenea tip de discurs conduce inevitabil la cel de-al doilea pas prezentat în schema iniţială – Cine-i de vină? şi.: A fi sau a nu fi stabilităţii? A fi sau a nu fi Moldovei – teritoriu al păcii. pe confruntare. dar. mai ales a veteranilor de război şi a vorbitorilor de limbă rusă. antistataliştii. care s-a desfăşurat sub lozinca „Să ne apărăm patria!”/ «Защитим нашу Родину!». preşedintele Uniunii Jurnaliştilor de la Chişinău este nemulţumit de faptul ca Moldova se afla pe drumul cel bun”. pe provocări şi pe înfrângerea democraţiei şi independenţei noastre”. Electoratul este pus în faţa unei alternative drastice. O tactică verbală utilizată preponderent de PCRM se bazează pe ideea bine cunoscută a comuniştilor sovietici – Cine nu este cu noi. MS.07. care a devenit o ostatică a propriilor minciuni şi a propriei iresponsabilităţi politice. el trebuie oprit. pentru PCRM vinovaţii sunt partidele de opoziţie. добра и надежды? Быть или не быть будущему для наших детей? Только вместе защитим нашу Родину! Rom. Ea continuă să mizeze exclusiv pe dezbinare. Iar în adresarea lui V. mai ales. prin care i se sugerează că unica soluţie este lupta cu duşmanul. Acest slogan este chemat să trezească în imaginaţia electoratului. nimicit. nici chiar pe parcursul acestei campanii electorale nu a tras învăţăminte din recenta sa înfrângere. comunismul”. unul dintre spoturile publicitare ale PCRM are textul: Rus. Voronin. din partea presei comuniste. înainte de alegerile din 29 iulie. ziarul „Moldova Suverană” din 17 august 2009 titrează: „Parlament pentru România sau pentru Moldova? Mituiţii cu paşapoarte româneşti vor să transforme legislativul într-o anexă a lui Băsescu şi a serviciilor sale secrete”. . De exemplu. unioniştii. 1941). lozincă foarte mult mediatizată [Крамаренко Н. titlu: „Aflat în solda preşedintelui Basescu. În mod implicit are loc prezentarea vinovatului. iar orice duşman din start este vinovat şi trebuie nimicit. bunătăţii şi speranţei? A fi sau a nu fi viitorului copiilor noştri? Doar împreună să ne apărăm Patria! Identificarea duşmanului – nu pur şi simplu a oponentului politic – scoate în prim-plan ideea ce se desprinde implicit din noţiunea de duşman: acesta te ameninţă. distrus. este împotriva noastră. actuala guvernare.ae/index) Discursul antiromânesc şi antiopoziţie al PCRM. România. nişte asociaţii cu binecunoscuta lozincă din timpul Marelui Război pentru Apărarea Patriei «Родина Мать зовет!» (autor I.2009. atât din partea candidaţilor şi reprezentanţilor acestui partid. (www. De exemplu. de care trebuie să te aperi şi pe care trebuie să-l distrugi.

asta nu este aşa. Pe de altă parte. Mobilizare generală – se află Republica Moldova în pragul unui război? „Desfăşurată în plină campanie electorală pe fundalul declaraţiilor belicoase ale preşedintelui Voronin şi a sloganului electoral al .09/ Nicolae Osmochescu: „Acum toţi care nu sunt de acord cu ideologia PCRM sunt antistatalişti.blogpost. Iar acele acuze care ne-au fost adresate nu s-au adeverit. MT: Daca cineva vrea să-şi imagineze că anume România reprezintă un fel de supraveghetor al Republicii Moldova şi că României i-a fost încredinţat managementul monitorizării Republicii Moldova. www. Poate ca nouă nu ne ajung tocmai relaţii mai strânse. De cine să ne apărăm patria? Consider că acest fapt este o încălcare a legii. poate că asta nu e chiar atât de rău. falsificate. Chiar şi sloganul «Să ne apărăm Patria» are acelaşi iz. inclusiv în presa electronică. „– …permiteţi-mi mai intâi sa vă întreb despre acest slogan al comuniştilor – «Să ne apărăm Patria» – să ne apărăm Patria de cine? Cine atentează la independenţa Republicii Moldova? MT: La independenţa Republicii Moldova atentează oponenţii noştri. aceeaşi idee de luptă/ război. ameninţare (armele cu baionete ascuţite. cum apreciaţi faptul ca delegaţia europeană pentru monitorizarea alegerilor din Moldova va fi condusă de un europarlamentar român? În general în această delegaţie sunt foarte mulţi români. Ziarul „Jurnal de Chişinău”.164 Irina CONDREA Se poate uşor observa că mijloacele artistice utilizate de spotul comunist sunt împrumutate de la legendarul placat sovietic: acelaşi personaj simbolic – femeia-mamă. cât şi din partea societăţii civile. Au existat şi multe alte comentarii ale acestei lozinci – „Să ne apărăm Patria!”. 28.com. Tot acolo problema se discută într-un interviu cu unul dintre liderii comunişti Mark Tkaciuk. considerându-l incorect şi antisocial.07. antipatrioţi. deschise. O asemenea formă de publicitate a trezit nemulţumiri şi critici atât din partea celor aflaţi în cursa electorală. permiteţi-mi sa vă întreb.ro)”. văpaia care atacă mama şi copilul) şi chiar aceeaşi gamă coloristică – roşu şi negru. a mai menţionat Osmochescu. Noi nu am avut anterior niciun caz de alegeri furate. (Interviu realizat de Hotnews. constante şi de încredere reciprocă cu colegii şi partenerii noştri români. – În acest context. Este un slogan imoral şi ilegal”. Presa şi opoziţia aflată în campanie au comentat univoc acest slogan.

politic etc. Chirtoacă). fiind prezentată de PCRM în cea mai neagră lumină. deoarece ele polarizează societatea. De opt ani societatea este divizată în patrioţi şi «duşmani ai statalităţii». semănând discordie şi neînţelegere. care sintetizează situaţia deplorabilă în care se află domeniile de bază ale ţării – cel economic. de exemplu într-o serie de spoturi publicitare cu următorul conţinut: „Minciună (imagine: Urecheanu. о выплате которых так много и с такой гордостью говорят коммунисты? Ответ: Защитим Родину! Вопрос: Почему при благоприятной (до недавнего времени) международной конъюнктуре и полном политическом доминировании ПКРМ в стране (конституционное большинство в 2001-2005. d. ideologii comunişti au polarizat societatea. Вопрос: Можно ли выжить в Молдове на пенсии. social. Oare nu este clar că adevărata cauză a polarizării societăţii este anume această politică agresivă. Materialul este alcătuit dintr-o serie de întrebări (10 la număr). toleranţă. care poate fi calificată drept pamflet politic. care se încadrează în ceea ce literatura de specialitate numeşte „piar negru” (termenul „черный пиар” este frecvent utilizat în analiza discursului politic în limba rusă) [A se vedea: Шейнов В. a. Trădare (imagine: Diacov.Filat afirmă: „Timp de opt ani. în ziarul „Timpul” din 05 iunie 2009. . bazată pe conceptul că oponentul trebuie nimicit? Oare cunosc comuniştii adevăratele sensuri ale cuvintelor dialog.Aspecte ale discursului politic în campania electorală 165 comuniştilor «Sa ne aparam Patria!». Vl.LUPU) PDM în presă: „Вот пример не из биологии. proiect iniţiat şi implementat de Ministerul Apărării în colaborare cu Departamentul Tehnologii Informaţionale. П. www. большинство в 2005-2009) в Молдове не были созданы условия для нормального экономического развития. precum şi alte forme de propagandă. şi toate aceste întrebări rămân. retorice. Посмотрите как просто отвечает ПКРМ на конкретные и законные вопросы.. după care se ascund comuniştii atunci când sunt puşi în faţa faptelor reale. Filat). a bulversat mai mulţi cetăţeni solicitaţi în ultima vreme să se prezinte cu buletinele de identitate la responsabilii de recrutare din cadrul primăriilor.” Liderul PDM Marian Lupu consideră că acest slogan este un fel de paravan improvizat. deoarece răspunsul PCRM la fiecare din ele este unul singur: „Să ne apărăm Patria”. Зотова З. reanimând ideologia stalinistă cu «duşmani interni» şi «duşmani externi». m.] au făcut ca ultima campanie electorală în Republica Moldova să fie considerată drept cea mai agresivă de până acum.md: PDM (M. Ei s-au unit împotriva ta!” Liderii opoziţiei au criticat aceste forme de discurs electoral. perfectarea Registrului de stat al resurselor de mobilizare. Lupu). сотни тысяч мужчин и женщин покинули страну в поисках заработка? Почему Молдова стала самой нищей страной Европы? Ответ: Защитим Родину! ş.pdm. consens?” Acestea. Lupu face un exerciţiu original de compoziţie. Astfel. накопившиеся у молдавских избирателей к правящей последние 8 лет ПКРМ. ci în calitate de duşman. În baza contestatului şi problematicului slogan comunist. не созданы новые рабочие места. Agresiune (imagine: Ghimpu. În campania electorală opoziţia a fost tratată nu ca oponent politic. de fapt.

ru 6. Editura IRI. Кульжанова Г. 2003. Демьянков В.. Charaudeau Patrick. studiu introductiv şi index de Maria Cristina Andrieş. 2004. с. Retorica.nk-art. Язык политики как социолингвистический феномен.narod. Le discours politique ou le pouvoir du langage. – Bucureşti. 8.// www. 74-78. № 2. 2. – Екатеринбург. Родина Е. Крамаренко Н. Aristotel. Политики показывают язык. Зотова З. Шейнов В. Политический дискурс как предмет политологической филологии.ru 5. – 248. – www.с. 2008. Вестник ВГУ. Серия: Лингвистика и межкультурная коммуникация. Кожемякин Е. 10. 4.166 Irina CONDREA REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Метафорическая мозаика в современной политической коммуникации. В.bestreferat. Пиар «белый» и «черный». Université de Paris 13 3. А.. П. З. 2005. № 52. Политический дискурс: многопараметральная модель. 7. Огонек. 2004. – М. Избирательная кампания: технологии организации и проведения.narod. 2007. . Технология скрытого управления людьми. 11. Издательства: АСТ.ru 9. Плакаты войны. Харвест. П. – www. Centre d’Analyse du discours. Traducere. Ediţie bilingvă. Чудинов А.policy03. Переверзев Е. Note şi comentarii de Ştefan-Sebastian Maftei.

În orice ipostază de enunţare ne-am identifica prin limbaj şi stil funcţional. pe de o parte. . Anume în procesul comunicării se atestă limba în acţiune. Prima intenţie în iniţierea conversaţiei este atragerea atenţiei participanţilor la comunicare care se face. intenţia noastră întotdeauna „găseşte un cuvânt deja îmbrăcat”. Acestea. Urmează alte intenţii. alteori. Astfel. Urmează intenţii pragmatice de convingere a interlocutorului în sinceritatea atitudinii lui faţă de faptul relatat etc. 81-82]. Universul discursului este creat. urările către superiori. 35]. Fiind o forma de recunoaştere a statutului social. p. adresarea către o autoritate. aserţiunea. egali sau inferiori. jucăm câte un rol. semantic şi stilistic. [5. „Depind de cuvinte. astfel încât. Pentru a constata şi a discuta faptul înglobat de situaţie. 412-414]. p. Astfel încât. p. persuadarea. Bahtin. dimpotrivă. p. promisiunea”. cauze şi efecte comunicaţionale la nivel real sau ontic [4. Institutul de Filologie În realitatea comunicativă „toate cuvintele sunt îmbrăcate în intenţii”. p. În orice enunţ se caută efectele enunţării. prin urmare. Ori de câte ori vorbim. din intenţii. [3]. situaţiile în care se realizează enunţarea şi instrumentele realizării sale. precum: intenţia de a exprima corect enunţul din punct de vedere fonetic. prin mijloacele de adresare de care dispune comunicarea verbală şi nonverbală într-o anumită limbă. Uneori mă tem de ele. spunea Toma Pavel încă în anul 1967 [1. adresarea stabileşte statutul interlocutorilor şi relaţiile dintre ei. intenţia de a redacta corect comunicarea din punct de vedere gramatical. 3) procedeu/ posibilitate de exprimare a afectivităţii. 2) mod de selectare a interlocutorului individual sau colectiv. pe de altă parte. directiva. interogaţia. importante rămân: actul de enunţare (realizat prin locutor. după cum menţionează M.167 ROLUL FORMULELOR DE ADRESARE ÎN ORGANIZAREA COMUNICĂRII ELENA CONSTANTINOVICI Academia de Ştiinţe a Moldovei. de obicei. avându-se în vedere că există. mi se par. „limba ca sistem” şi o necontenită activitate de comunicare. este unanim recunoscut faptul că la baza oricărei comunicări se află o situaţie de comunicare concretă. dar şi cuvintele depind de mine. 34]. nivelul pragmatic al limbajului este constituit de ansamblul relaţiilor stabilite între vorbitori şi limbaj [2. la rândul lor „reclamă anumite comportamente gestuale si/ori verbale pe care societatea tinde să le instituţionalizeze: felicitările de Anul Nou. condoleanţele. alocutor. participanţii îşi exprimă intenţiile lor de comunicare. neputincioase fără răsuflarea mea” [ibidem. 108-109]. În aceste şi în alte acte de vorbire apare înainte de toate adresarea ca mijloc de atragere a atenţiei şi de menţinere a contactului. Funcţiile formulelor de adresare în organizarea comunicării sunt următoarele: 1) mijloc de a atrage atenţia sau de a menţine contactul. cadrul figurativ al enunţării). [ibidem]. postulatul.

domni. aceştia se pot combina într-un număr limitat de tipare între ei şi cu numele proprii. Vom încerca în continuare să identificăm mijloacele de adresare proprii limbii române. iar arhicunoscuta formulă dragi tovarăşi şi prieteni trezeşte amintiri dintre cele mai variate. Astăzi. le spunea concitadinilor râmnicieri săraţi.168 Elena CONSTANTINOVICI S-a menţionat în literatura de specialitate că „formulele de adresare au fost studiate din punct de vedere pragmatic şi sociolingvistic mai mult decât alte fenomene al limbii vorbite. Selectarea formulelor de adresare se face în funcţie de intenţia de comunicare şi de atitudinea emiţătorului faţă de mesaj şi faţă de receptor. diversitatea de mijloace. deschidere. Nu întotdeauna se pot forma cuvinte de adresare de la nume de localităţi compuse. de la marca atitudinii pozitive până la lista infinită de epitete injurioase [ibidem]. Magdalena Vulpe. adresare directă şi indirectă (în corespondenţă. Apelativul universal tovarăşi era menit sa niveleze societatea. soroceni. după funcţie sau profesie. se atestă: bucureşteni. atestate în diverse situaţii de comunicare. politeţe şi curtoazie faţă de interlocutor. vizitatori etc. elevi. De altfel. floreşteni etc. [7] ♦ Adresarea directă (iniţială) poate fi formală şi informală. ascultători. [8. în chat-uri) etc. şirul cuvintelor de adresare formală continuă cu: cetăţeni. care ca într-o anecdotă. adresare iniţială şi finală. de tipare şi de unităţi lexicale şi frazeologice ale adresării e foarte mare în română. dacă îl excludem pe tovarăşi. Totuşi. Astfel. ostilitate. putere. dacă transmite mesaje de sinceritate. Există mai multe tipuri de adresări: adresare formală şi informală. cocoane. Astfel. dacă emiţătorul îşi manifestă atitudinea şi sentimentele de respect. [citat după 9]. chişinăuieni. încredere. adresarea cu tovarăşi era rigidă. nesiguranţă. 66]. consăteni. linguşire. pentru că importanţa lor este foarte mare. concitadini./ Mă striga «Măi Ionică!». menţionează dna Rodica Zafiu. Sărata Galbenă. formulele de adresare pot fi marcate prin mijloace gramaticale (terminaţiile specifice de vocativ) şi lexico-pragmatice. studenţi. nume de rudenie). la telefon. Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. orheieni. (…) O categorie importantă este cea a termenilor evaluativi şi afectivi. supunere. colegi.” [6] Iorgu Iordan. Gura Bâcului etc. el va alege de fiecare dată alte formule de adresare. masteranzi. prietenie. Foarte multe cuvinte de adresare sunt formate de la numele de localităţi./ Cred că am făcut ceva. teamă. Andra Vasilescu. compatrioţi. tineri. Asta ca să sublinieze importanţa funcţiei de partid. tudoreni. musiu…). chir. Poezia lui Grigore Vieru Iese tata la balcon este o o vie mărturie a acestui adevăr: Iese tata la balcon/ Şi mă strigă «Măi Ion!». Există termenii de adresare stabili (generici. siguranţă. prieteni. Ioana Vintilă Rădulescu sunt doar câteva contribuţii româneşti în domeniu. şi e drept să fie aşa. pentru a nu semăna cu primarul oraşului Râmnicul Sărat. [citat după 10]. p. seducţie şi multe altele. Multe cuvinte de adresare sunt . cititori. ironie. precum şi câteva formule arhaice (jupâne. dominanţă. concetăţeni. Revenirea la „domni” este un prilej de recunoaştere a unor statusuri diferite./ Dacă m-a strigat aşa…/ Dacă nu făceam nimică. cum ar fi Anenii Noi. arata Alexandru Iordan. Este însă adevărat că „inegalitatea dintre oameni a continuat să existe (…) aşa că între «tovarăş» sau «tovărăşică» şi «tovarăşul prim-secretar» diferenţa era ca de la cer la pământ”. Pentru adresarea formală se atestă o bogată gamă de formule de adresare care a parcurs calea de la tovărăşi la domni.

cu prescurtarea P. domnule inginer. stimate doamne etc. domnişoarelor şi domnilor. 67]. Nu sună bine: Popescule. iar pentru o monahie. cu atât mai mult cu: patroane. şi mai rău dacă e vorba de nume de familie sau prenumele femeilor: Popeasco. Cucernicue Părinte. [8. la care se adaugă după caz denumirea funcţiei sau distincţiei. Nu e bine să te adresezi nici cu şefule! sau doctore. Maică sau Soră. Un sistem bine structurat de formule de adresare există în Biserica Ortodoxă: Sanctitatea Sa/ Voastră şi Preafericirea Sa pentru Patriarhi şi Primaţi de Biserici autocefale. patron. pentru episcopii titulari. atunci „titlul este absolut obligatoriu. Cea mai frecventă formulă este onorată asistenţă (nu audienţă. Părinte (în adresarea directă) pentru preoţii de orice rang. Tatiano. p. scumpule (ă). Vocativ + titlul/ profesia: domnule preşedinte. consilier. informal. Preferabilă este şi adresarea cu numele de familie: domnule Ionescu. de obicei. în adresarea informală se folosesc numele . dacă se preferă profesia. Pe lângă termenii generici. episcopii-vicari şi arhiereii-vicari.. Preacuviosul Părinte. doamnă profesoară. de exemplu: Preacucernice Părinte Protopop/Consilier/Inspector/Profesor (în limbajul indirect) şi Preacucernice Părinte. înaltă adunare etc. citeţi. Preasfinţia Voastră sau Preasfinţite Părinte (în adresarea directă). boss. stimate domn. Însă dacă pe scara ierarhiei ne aflăm pe o treaptă inferioară. aceste cuvinte de adresare sunt însoţite de neutrele: domnule. după funcţie sau profesie. domnilor profesori. cântăreţi etc. Cucernice Părinte Diacon sau Părinte Diacon pentru diaconi. urmate eventual de rang sau funcţie (limbaj indirect). [Prea]cucernicia Sa. doamnă Vasilescu. Pentru clerul inferior – subdiaconi. Formulele de adresare formală au. director etc. Preasfinţitul [Părinte] Preasfinţia Sa + titulatura (limbaj indirect).Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării 169 formate de la denumirile de funcţii: preşedinte. ziarişti etc. domnişoară secretară. sau domnule doctor. inginer. onorat public/ auditoriu. doamnă director. mai noi: manager. doctor. secretar. Pacientul va spune domnule doctor. Faţă de un monah. distins public/ juriu. Vasilescule. Adresarea către un public în luări de cuvânt de diferite tipuri are formule de adresare specifice. doamnă. funcţie sau distincţie. În uzul curent. şi nu domnule Vasilescu. elevul sau părintele va spune domnule director şi nu domnule Ionescu”. Părinte sau Frate. iubite preşedinte. [sursa: 11]. precum şi de la profesii: profesor. bossule. pentru a se constitui în formule de adresare. [Prea]cuvioşia Voastră sau. [Prea]Cucernicia Voastră sau. Cuvintele de adresare care provin de la nume de familie nu trebuie folosite în adresarea formală la vocativ. domnişoară sau de afectivele: dragă. stimaţi domni. – nu există formule de adresare specifice: mirenii li se pot adresa cu Domnule sau Frate. adjectiv + apelativul respectiv: stimată doamnă. Preacucernice Părinte’. Mario. director. cum se atestă deseori).C. ♦ Adresarea informală cunoaşte mijloace mai variate dată fiind libertatea mai mare de exprimare a diverselor atitudini şi sentimente. cinstită. Pot fi folosite şi formulele: select. (Prea) cuvioşia Sa. Ioneasco. domnule director. Adică se va spune: domnule preşedinte. Înaltpreasfinţitul [Părinte] sau Înaltpreasfinţia Sa pentru mitropoliţii titulari şi pentru arhiepiscopi. Preacuvioase Părinte. în adresarea directă – pentru monahi. şef. medic. informal. structura: Vocativ: doamnelor. Faţă de o maică stareţă: Preacuvioasă Maică [Stareţă]. Părinte (urmate sau nu de titlu). Ileano etc. dacă se ia în considerare funcţia.

tanti Vera etc. Scumpele. nepoate. unchi. Dan etc. se încadrează între marca atitudinii pozitive. Când destinatarul este o instituţie. Domnule director. iubitele mele prietene/ surori etc. însă acestea crează o atmosferă de răceală şi de distanţă între parteneri. în mare parte. ci doar Domnule primar. de asemenea. Scumpii. formulele vor fi: Stimaţi domni sau Stimate doamne (pentru firme care se ştie ca sunt conduse de femei). În corespondenţa personală există formule de adresare intime. nea Mărine. folosite în corespondenţă sunt de tipul: Dragă. precum şi diverse formule evaluative şi afective. duduiţă. tată. Mario. cu cele din cadrul unei comunicări directe. mami. cumetre. Domnule rector şi stimate coleg etc. Dragi/ Dragii mei fraţi. adorată fiinţă. iubito. fa Ioană etc. Însă dacă formula de politeţe conţine titlul funcţiei. precum: dragă. cumnată. frăţioare. păpuşică. Cele mai frecvente formule de adresare formală la finele . surioară. dragul meu frate. mîrlanule. Draga mea soră/ Dana etc. ♦ Adresarea finală în corespondenţă este. Formulele de salut informale. puiule etc. Inventarul formulelor de adresare informale se măreşte pe contul combinării între ele şi cu numele proprii. Stimată doamnă – pentru o femeie. nemernicule. şi o listă infinită de epitete injurioase. boşorogule. Dragă. scumpule. Există funcţii care cer un alt apelativ. precum: boule. Adresarea informală cunoaşte şi mijloace lexicopragmatice. Elisaveto! Se mai pot folosi diverse diminutive de tipul lui buni. îngeraşule. mămică. cretinule. idiotule. iubita mea doamnă/ prietenă/ mamă/ fiică etc. de exemplu Sire sau Majestate. În adresarea informală se folosesc şi termeni de tipul băiete. Pot fi folosite şi formulele Domnilor/ Doamnelor fără alte compliniri. Astfel sunt foarte frecvente formule de tipul: dragă mamă/ soră/ frate/ cumnată etc. iubitule. (prescurtat: iubi). bărbate. neisprăvitule. cumnat. îngeraşul meu drag. soră. neuitat prieten. care. iubiţii mei copii/ fraţi/ părinţi/ prieteni. dragele mele surori. iubite frate. nene. tati. tanti. păpuşă. [6]. Domnule Ministru. Scumpa. În corespondenţa oficială formulele de adresare formale coincid. mă îngâmfatule. viespe. netrebnico.. tată-socru. scumpule prieten. tăticu etc. presupunându-se că numele primarului trebuie să fie bine cunoscut. bre Ioane. ca de exemplu: Scumpul/ iubitul meu domn/ prieten/ tată/ fiu. bunic. frate. analfabetule etc. În formula de adresare se folosesc şi nume proprii Stimate domnule Ionescu.. de două feluri: formală şi informală. fato. Dragă domnule/ dragă doamnă Ionescu. ♦ Adresarea indirectă (iniţială) este caracteristică scrisorilor oficiale şi personale. taicule. Nu este bine să se spună Domnule primar Ionescu. duduie. Când destinatarul este persoana fizica. atunci ea nu trebuie urmată de nume. moşule. muiere. precum şi adresări cu numele persoanei la vocativ Ioane. Doamnă judecător etc. nea etc. Într-o corespondenţă între două persoane egale din punct de vedere ierarhic şi care se cunosc bine se pot folosi formulele: Stimate coleg. Doamnă Ministru. Dacă destinatarul exercită o funcţie de mare responsabilitate aceasta se adaugă: Domnule primar. tâmpitule. formulele vor fi: Stimate domn – pentru un bărbat. bunică.170 Elena CONSTANTINOVICI de rudenie: mamă. mătuşă. Dragi. conform Rodicăi Zafiu. printre care cele mai frecvente sunt cele însoţite de interjecţii: măi băiete. dulceaţă. mama-soacră. fudulule. scorpie.

deosebită stimă. Simona Miculescu. O problemă aparte care ţine de formulele de adresare este folosirea pronumelor personale tu şi dumneavoastră. Cu multă/ sinceră prietenie. Te/ vă sărut. Cu mult. Te/ vă iubesc etc.Rolul formulelor de adresare în organizarea comunicării 171 unei scrisori oficiale sunt următoarele: Vă rog să primiţi salutările noastre cordiale. numeşte această obişnuinţă „pronumele de (im) politeţe”. Cu toată stima. Abilitatea de a ne arăta interesaţi faţă de persoanele cu care iniţiem o conversaţie are un rol decisiv pentru desfăşurarea comunicării. Dintotdeauna codul bunelor maniere a pus o graniţă între tu şi dumneavoastră” [8. se poate considera că acest stil mai informal de adresare facilitează comunicarea şi colaborarea între indivizi. Noi. specialist în relaţii internaţionale. „În mod normal. uităm acest detaliu şi folosim. Psihologul Alexandru Iordan crede că stilul informal. conform cărora „hotărârea de a tutui pe cineva se ia doar când eşti sigur că este binevenită” şi că „iniţiativa de a spune tu trebuie să aparţină persoanei mai în vârstă. facem imprudenţe. [9] Părerile în această privinţă sunt împărţite. sporeşte coeziunea de grup. Cu toate că româna se distinge de alte limbi prin faptul că posedă mai multe grade de adresare: tu. p. mata şi dumneavoastră. importat pe filiera occidentală. 70]. daca acest fel de adresare ne face să ne simţim în largul nostru. p. întrucât un sistem funcţional de relaţii informale sporeşte coeziunea grupului” [citat după 9]. dacă ni se permite să ne adresăm lui Dumnezeu cu tu. ne-am adresa unul altuia cu tu în loc de dumneavoastră. înainte de toate. Cu multă./ dragoste. de exemplu. Trebuie să se ţină cont de particularităţile. Cu cele mai bune gânduri/ sentimente/ amintiri. te/ vă pup. Cu multă consideraţie. în general. Alexandra Bădicioiu opinează că adresarea este. „A spune tu în loc de dumneavoastră poate fi trecerea de la o simplă cunoştinţă la o caldă prietenie – sau o iubire. ceea ce este inadmisibil. trebuie respectate normele limbii române. 70]. cele mai cordiale salutări. şi de politeţe. adresarea la per tu când dialogam cu persoane mai în vârstă decât noi. Cu tot dragul. nu ştim să alegem formulele de adresare potrivite pentru fiecare caz în parte. de ritualurile. o formă de recunoaştere a statutului social. în anumite situaţii. şi de persoana a II-a plural. vă rog. În articolul Tutuiala ţine de dumneavoastră. mai ales. făcându-se confuzie între tu-ul românesc şi you-ul englezesc şi înlocuind pronumele dumneavoastră cu pronumele tu. Dacă nu ştim să respectăm protocolul. Cu toată dragostea. în emisiuni televizate. Primiţi. dar totuşi. . românii. în ultimul timp se constată tendinţa de a imita modelul englez. iar dumneavoastră şi tu sunt primele grade ale superiorităţii şi ale inferiorităţii. superiorului ierarhic sau doamnei” [8. În încheiere ar fi de remarcat că modul cum se adresează oamenii unii altora este foarte important pentru ca o comunicare să fie agreabilă. În situaţii neformale se folosesc formule de tipul: Cu mult drag. Însă nu trebuie să uităm de regulile de etichetă. Te/ vă îmbrăţişez cu drag. riscăm o comunicare eşuată. Părerea mea în această chestiune este că. dacă. Cu tot respectul. deosebit respect. dumneata (din Domnia Ta). „Vrând să fim moderni şi în ton cu lumea. De aceea este necesar ca inventarul de formule de adresare proprii limbii române să fie revizuit de câte ori este nevoie. atunci nu e nicio problemă. Cu toată consideraţia. pentru a fi completat. mai ales în cadrul organizaţiilor. de uzanţele fiecărei naţii [citat după 9]. Diferenţa enormă la ei este că YOU este şi pronume personal de persoana a II-a singular.

Ed.bogdanulmu. Zafiu Rodica. Politici lingvistice. 5. www. Bogdan Ulmu. 2000. Polirom. Introducere în teoria textului.cotidianul. 1998.ro/index. Pavel Toma. Moldovanu Victoria. Ed. 1990.ro 7. Intenţionalitatea discursului. Bucureşti. – Teoria şi practica semnului. Elemente de pragmatica şi poetica enunţării// www.romlit. 25// www.172 Elena CONSTANTINOVICI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 04 ianuarie 2006. Vasiliu Emanuel. Alexandra Bădicioiu. Uricaru Lucia. Srasbourg. Cornea Paul – Introducere în teoria lecturii. Codul bunelor maniere astăzi. 3. Cârâc Ioan S. 2002. Editura Paralela 45.php/essay/239851/index. Pop Liana.org . Păcatele Limbii: Dragii moşului…în România literară. 8. Bucureşti. 2. Site-ul www. Ana Maria Zlăvog.ortodoxiwiki. Nivel Prag.ro 10. 9. 6. Tutuiala ţine de dumneavoastră// Cotidianul. 2002. Fragmente despre cuvinte.eu 11. Marinescu Aurelia.html 4. Polirom. 2002. 2004.poezie. Codul manierelor elegante: Cum şi cui te adresezi?// www. nr.

poetul resuscitează energiile matriciale. sistemul de imagini ale poeziei sale e grefat pe o reţea de arhetipuri metafizice. Mama este o realia. susţine cu pertinenţă Mihai Cimpoi. arhetipul matern iradiază metafizic energie lumii fenomenologice. Poetul se retrage în prototipalitatea mitică din care extrage coordonatele fiinţiale restabilizatoare ale plinătăţii. adică conştiinţa echilibrului „cumpenei cu două ciuturi” (Mihai Cimpoi). Într-adevăr. din care homo loci îşi alimentează fiinţa. structurează întreaga viziune artistică a poetului. confraternitatea cu Totul. esenţialmente. Vaporoasă. care readuc fiinţa la echilibrul ontologic./ Fericită totuşi eşti –/ Iarba ştie cum te cheamă. reprezentând o exondare a dimensiunii anima. realizând cu beatitudine paradisiacă echilibrul fundamental între sacru şi profan. în care fermentează o complexă filozofie şi religie existenţială. un arhetip atât ontologic. Ca realitate spirituală a conştiinţei. p. stare la care se referea Constantin Noica. „Grigore Vieru este. mularea eului pe imaginea mamei e o tehnică compensatorie. Energia mamei este magică: catalizează înţelesuri axiale şi moderează ordinea cosmică. maică. Institutul de Filologie Întoarcerea permanentă la arhetip. încordându-şi lira pentru a capta acel întreg românesc. Transgresând realul. Mama este o realitate palpabilă. ea pluteşte între cer şi pământ. Imaginarul poetului revendică starea paradisiacă (androginitatea primară) în fiinţa celei care i-a dat viaţă. În priviri c-un fel de teamă. dar şi o nomina. al principiilor matriciale. Prezenţa mamei este imanenţă./ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce zboară/ Între ceruri şi pământ. feminitatea în genere. cât şi antropologic. Perspectiva calmă a vieţii şi a morţii. al timpului mitic. poetul vădeşte har ordonator. Conceput ca imanenţă. toate fuzionând în acelaşi releu compoziţional. dar şi o suprarealitate. Temele general-umane îşi regăsesc în profunzimile limbajului poetic al lui Grigore Vieru statutul arhetipal şi se sublimează în imagini inefabile. adică al Marelui Timp”.173 POEZIA LUI GRIGORE VIERU: DEVENIRE ÎNTRU FIINŢĂ NINA CORCINSCHI Academia de Ştiinţe a Moldovei. un poet al arhetipurilor. Versul eliptic esenţializează făptura mamei şi o smulge din contingent. devenind aproape intraductibile. Întreaga fiinţă maternă emană dragostea şi căldura care reinstalează timpuri şi lumi în superioritate metafizică. La nivel inconştient. mama. Ca şi aedul Orfeu. psihologice şi culturale. este un continuum ce leagă şi structurează . dedicând un întreg studiu acestei dimensiuni a creaţiei vierene [1. la pre-conştiinţa determinării fatice înseamnă pentru Grigore Vieru devenire întru fiinţă. asigură poziţionarea românului „întru”. al originilor. este cod genetic. uşoară. Principalul nucleu configurator de semnificaţii arhetipale este principiul matern. ea însăşi reprezentând un fenomen originar. echilibrului şi armoniei spiritului românesc. o proiecţie mitică amplificatoare: „Uşoară. 9]./ Steaua ştie ce gândeşti” (Fiinţa mamei).

dătătoare de fiinţă. transmiţând această logolatrie cititorului.174 Nina CORCINSCHI materia. găsindu-şi în fondul ei rezidual iluminările. Colapsul certitudinilor existenţiale guvernează (sub)conştientul omului de astăzi. p. „centru nuclear” (Mihai Cimpoi) care asigură comunicarea superioară dintre cer şi pământ. spre elementaritate este deschiderea fiinţei spre ea însăşi. „toate operele în care artistul reuşeşte să surprindă intuiţii abisale exercită o putere de fascinaţie numinoasă” [3. Efectul lecturii nu se lasă dorit. o asociere între aceşti doi poeţi este inevitabilă. refulată a eului şi alteritatea (reprezentările non-identităţii sale) pentru restabilirea unităţii sinelui. încearcă să refacă clivajul dintre substanţa originală. Din reţeaua de simboluri care incifrează structura imaginarului artistic vierean se configurează modelul paradigmatic al fiinţei româneşti. devine clar cum poate fuziona sufletul arhaic al autohtonismului cu cel universal. p. El caută repere ajustabile la noile realităţi care-i invadează existenţa. Resuscitând arhetipurile psihologice (conştiente sau inconştiente). vatra părintească sunt imago-uri care introduc eul în sfera de energie a sinelui originar. graiul. Ca un corolar. devine creator pe un plan major…” [4. În acest demers „fiinţa românească îşi este suficientă sieşi. dătătoare de repere. „personanţe” ale unor structuri inconştiente (…). Steaua certifică pre-conştiinţa ritualului ordonator. dăruindu-i sentimentul integrităţii. În studiul Influenţe modelatoare şi catalitice filozoful afirma despre poezia lui Eminescu că aceasta „e plină de complexe. Teama de golul prin care îşi concepe propria fiinţă îndreaptă subconştientul colectiv românesc către matricea complinitoare. le-a dinamizat semnificaţiile fundamentale. Diminutivul „maică” sacralizează făptura mamei. Anume întoarcerea către esenţele primordiale face permisiv contactul cu universalitatea. Mama. În Eminescu matricea stilistică românească. ieşirile în luminiş” [2. Deschiderea spre hrubele inconştientului. În psihanaliza freudiană. În spiritul maternităţii de structură a universului poetic este şi explorarea elementelor primordiale (grai. 252-253]. Versul lui Vieru face incizii în acel „complex al sfâşierii lăuntrice” (Theodor Codreanu). fertilizatoare. G. La Grigore Vieru. aflat sub epiderma friabilă a unei identităţi confuze. chtoniene sugerează întruparea maternă a cosmosului. Vieru a surprins categoriile apriorice în însăşi mecanismul lor de funcţionare. p. Transgresând materia. vatră străbună. cu apriorismul ei profund inconştient. organicismul şi concepţia întregului sunt de sorginte eminesciană. dar şi cea a lui C. protoistorice. Iung. Păstrând proporţiile. transformând-o în chiar arhetipul Sfintei Fecioare. „Complotul” ei cu iarba. 188]. Lucian Blaga susţinea că integrarea orizontului mioritic în spiritualitatea europeană reclamă şi categoriile apriorismului românesc. energizate prin latenţele unei lumi străvechi. eul liric îşi restabileşte dimensiunea paradisiacă şi se împlineşte valoric într-o coerenţă fără fisură. copilărie). arhetipurile sunt prefigurate drept o achiziţie genetică a aparatului psihic inconştient şi sunt principii ordonatoare ale vieţii mentale. descătuşate şi deschise spre diversitate. Cartea poetului basarabean e un traseu de regressus ad . Resorturile acţiunilor conştiente pot fi descoperite în procesele inconştiente subliminale. Mama devine acea „osie a lumii” (Adrian-Dinu Rachieru). cea care exprimă perfecţiunea maternităţii. unitare. poetul se adânceşte în sensibilitatea originară a unei spiritualităţi organice. Prin ele. element al continuităţii germinative. or. 10].

adică neputinţei în plan creator. El îşi percepe apartenenţa la Tot (inclusiv la nefiinţă. Moartea este şi la Grigore Vieru devenire. prefigurând fenomenul morţii drept transcendere spre o altă formă existenţială. con-fraternitatea cu existenţe cosmice focalizează conduita simţirii naţionale terorizate de istorie – „solidarizarea geniului românesc cu acele realităţi vii pe care istoria nu le putea atinge: Cosmosul şi ritmurile cosmice” [5. Cumpăna fiinţei îşi restabileşte energiile primordiale prin osmoza eului cu matricea sa. Vatra e ca şi la Blaga axis mundi. Atitudinea insolvabilă faţă de moarte s-a păstrat de-a lungul timpului şi. „a alcătuit unul din temeiurile spirituale ale poporului român” [5. moarte. ca parte a Totului). eul liric vierean decelează fatalismul funciar românesc. după modelul elen. Înrudirea cu plaiul traduce algoritmul mioritic regăsit în abisalitatea sufletului românesc. dar şi iniţiere programatică: „Şi nu există moarte!/ Pur şi simplu cad frunzele/ Spre a ne vedea mai bine/ Când suntem departe” (Metafora). Percepţia elegiacă a perenităţii vieţii vine ca o terapie de consolare. indicând superioritatea celui care se ridică deasupra istoriei./ Strig:/ Sunt cel mai fără de noroc!/ Deşi înţeleg. eul liric se identifică proteic cu pasărea cerului. acesta armonizează implacabil cu matricea istorică: „Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina – focului” (Doina). spiritul latin a valorificat esenţele creştinismului arhaic. aprioric. Gândul se zbate atunci între revoltă şi resemnare: „Întregul nu mai e întreg. În acest regim al concilierilor „şi-şi”. Racordarea eului liric la pulsul naturii. 44]. asigurând astfel perpetuarea actului cosmogonic. în general. printr-un instinct de autoprotejare. În toate ipostazele. disjuncţia şi categoricul în favoarea optativului şi a potenţialului. prefigurează supremaţia binelui) predestinării ontice i-a dominat constant pe români. ancorat într-un timp al genezei. după cum constată Mircea Eliade. deasupra efemerului. cum ar fi sanctificarea Cosmosului. Percepându-se drept pandant al Întregului. prin dăruire şi creaţie. copii este vidă şi stearpă şi nu poate înfricoşa spiritul manolesc al poetului. deoarece. p. Spiritul românesc evită. cu tunetul. cu tine nimic! exclamă Grigore Vieru şi invocă nu angoasa ci mila. Sentimentul thanatic devine devastator în golul instaurat de pierderea fiinţei iubite. a Naturii. Poezia lui Grigore Vieru se lasă cutreierată de anamnezele inconştientului colectiv. Nu am. integrare în ordinea cosmică rânduită de providenţă. adică distrugerii. Sentimentul de plenitudine pe care-l oferă caracterul revelator al lumii de aici şi de dincolo defineşte relaţia asumată a părţii cu întregul. Această adecvare superioară la Univers parodiază (în folclor) imaginea fioroasă a celei cu coasă sau pur şi simplu o goleşte de consistenţă. La Vieru. 146]. Plonjând în sinele organic. Moartea care nu a avut niciodată mamă. alunecând spre rădăcinile neamului. p. Concepţia (calmă. cu ploaia. Astfel devin posibile deschiderile către alte lumi. generând „tragicul fără lacrimă” (Mihai Cimpoi) al românului. Baladele Meşterul Manole şi Mioriţa ilustrează poate cel mai bine exerciţiul fatalităţii existenţiale în confruntare cu potenţialul uman. curgere în natură.Grigore Vieru: devenire întru fiinţă 175 uterum în vederea coagulării sinelui. dând un vot de blam morţii. combustia afectivă fiind . comuniunea cu Universul fiind preferată căderii în istorie. incandescenţa trăirii vierene se temperează într-o resemnare apolinică. înţeleg/ Că toţi suntem un lemn/ de foc” (Litanii pentru orgă). a refacerii organicităţii şi unităţii sale.

conturează un profil unic al creatorului care.176 Nina CORCINSCHI direcţionată în reflecţia gnomică. Adâncindu-se în arhetipalitate. poetul îşi relevă . diminuând tirania contrariilor viaţă-moarte./ Şi sânt dat şi dorului/ Ca frunza – izvorului/ Lângă stea ce-a răsărit/ În trenă de nesfârşit. Eminescu. Dezlănţuirea bacantelor resuscitează energiile umanităţii poetului. eul. spirit-materie coexistente în fiinţa umană. Într-un efort recuperator. caracterul dialectic al acestor relaţii face poezia lui Grigore Vieru animată de finalităţi etice şi estetice. tenebrele se lumesc./ Ploaie să fii. Această ambivalenţă marchează relaţiile contingent-transcendent. blagianizat. Starea de graţie superioară suferă un declin în această luptă inegală. intonând o muzică patriotică. Imaginea ipostaziată a ciobănaşului e întruchiparea melosului pur „nici nu sunt om. nu departe”. „Doine se-aud. Forţei transformatoare a cântecului orfic poetul îi asociază şi puterea logosului însufleţit prin sacrificiul uman. impunând capacitatea de jertfire a fiinţei umane: „Dar mai întâi/ să fii sămânţă. Ipostazierea mesianică exprimă suferinţa telurică a cântăreţului într-un spaţiu unde bacantele furioase atentează la esenţa lui metafizică. Eliberarea cathartică de contingent se produce sub semnul Erosului şi este trasată la limita hipersensibilităţii sale. istoricizată./ Brăzdar să fii. p. Înrudirea sufletească dintre mamă şi fiu este pecetluire divină şi nici moartea nu o poate aboli. 187]./ Ca să ai dreptul a săruta/ acest pământ/ îndurerat/ de-atâta rod” (Dar mai întâi…)./ Duminică să fii. neam. adică arta poetică se află între tentaţia orfică şi cea mesianică. poetul o aşteaptă resemnat pe mama să se întoarcă ca dintr-un tărâm învecinat. chiar dacă desemnează cealaltă lume. o face familiară. Stefan cel Mare se regăsesc într-o matrice stilistică actualizata./ Tunet să fii. Exlamând. eul se vrea element al pro-creării materiei./ În noi vieţuieşti” (Litanii pentru orgă). patrie. vociferând. sugerând unirea. interogând. prin melos şi logos. Simbolurile conţin substanţă epifanică şi umană./ Şi sânt dat şi locului/ Ca lumina focului/ Lângă mac ce-a înflorit/ în cămaşă de rănit” (Doină). Identificările proteice cu elemente fertilizatoare. se dăruieşte întregului: „şi sunt dat cuvântului/ Ca grâul pământului/ Lângă ram ce s-a-nvelit/ în strai alb de fericit./ Există lumea cealaltă / Cât timp. a cerului cu pământul. Aceste două dimensiuni sunt fundamentale în caracterizarea poetului şi cetăţeanului Grigore Vieru” [6. prin creaţie./ Lumină să fii. catalizând fluidul participativ al neamului pentru a asigura magmei culturale consistenţă geometrică şi specificitate./ Doină să fii. pe versuri despre limba română./ ci pur şi simplu/ poezie”. Tresaltă/ Întinderi cereşti. eul liric resimte dialectica sufletului arhaic: contemplarea mioritică şi zbaterea manolescă. La nivel de artă poetică. Vocea poetului îşi pierde unicitatea într-un cor al istoriei ocultate. ordonează haosul. „Cel mai adesea poetul în concepţia lui Vieru e un nou Orfeu sau un Mesia. Cu cellalt gând./ Să fii os/ de-al fratelui tău/ retezat de sabia duşmană. simptomatice unei comunităţi care se simte clivată de matrice istorică. demitizand şi remitizand valori. iubirea pentru mamă domesticeşte incompatibilităţile. În mişcări spiralate. Contemplaţia calmă apropie moartea. Comparaţia semnalează deliberarea dăruirii: la fel cum grâul valorifică potenţialul fertilizator al pământului. Dimpotrivă. eul de-ontologizează timpul cariat. eul îşi racordează lira la undele sensibile ale realului. umplându-l cu sens. Sfâşierea sufletească a eului încordează acordurile melopeice în strigăte. „Plecată eşti în moarte/ Ci-aproape. mamă. În zbuciumul Meşterului Manole. eufonia orfică se pierde în vaier prelung.

1992. Editura Ştiinţa şi Arc. 6. Editura pentru literatură Universală. Chişinău. Editura Junimea. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE: 1. Bucureşti. Lucian Blaga. Înfrânt în esenţa sa umană de bacante. Grigore Vieru. 1996. Critică literară. esenţa divină a cântăreţului se reculege prin puterea Logosului şi a Cântecului. Istoricitate şi eternitate. Mihai Cimpoi. 55].Grigore Vieru: devenire întru fiinţă 177 structura sa dialogală. iar „adevărul şi fiinţa sunt acolo unde înfrângerea poate fi prefăcută în biruinţă” [7. Regăsirea fiinţei se realizează fie în rostirea inefabilă a aedului orfic. în Texistenţe. Mircea Eliade. Cumpăna. fie dialogal. 1999. O reţea de nuanţe şi tonuri cromatizează afectiv spectacolul de limbaj. 2005. Mihai Cimpoi. simbol al centrării. Ars poetica lui Grigore Vieru. Cluj-Napoca. 4. Tipografia Centrală. 5. 2. p. Editura Dacia. Influenţe modelatoare şi catalitice. în ipostaza umanizată. Chişinău. 2008. Corin Braga. Editura Capricorn. 1989. 2004. Bucureşti. . Alexandru Burlacu. 7. Iaşi. Chişinău. 3. localizată istoric a eului liric. Poetul arhetipurilor. în Eseuri. Meşterul Manole. Editura Prut internaţional. În Trilogia culturii. 10 studii de Arhetipologie. Constantin Noica.

Eveline Martin în contextul a ceea ce ea numeşte analiză tematică a datului textual. Astfel. Drept formulare preliminară a acestui concept mi-a servit varianta propusă de semantica textuală franceză. am putea ajunge. tema unui text este acel ceva cu referinţă la care a fost compus textul” [1. Astfel. adică a unui sem. în cazul unui discurs. trebuie clarificat în primul rând conceptul de temă. de exemplu. stabileşte un câmp para-sinonimic care poate ajuta la o conceptualizare mai bună a temei. coerenţa se manifestă printr-o serie de teme recurente. Semul dominant în toate aceste expresii este. ci de discurs/text. afirmă autoarea. aşa cum apare ea deja nu la nivel de frază. oferă următoarea definiţie conceptului de temă: „grosier vorbind. p. conform autoarei. formulează în mod ştiinţific această definiţie intuitivă. În plus. p. În acest sens. p. Pe parcurs. autoarea răspunde că ar putea exista teme cu grad diferit de generalitate – arhi-teme. în cazul în care vrem să stabilim o relaţie dintre teme.178 COERENŢA ŞI ANALIZA DE DISCURS: ANALIZA TEMATICĂ ALEXANDRU COSMESCU Academia de Ştiinţe a Moldovei. am luat ca ipoteză de pornire ideea că. unde se stabileşte diferenţa între temă (lucrul la care ne referim) şi remă (ceea ce spunem despre el). care defineşte entităţile descriptibile logic în plan intensional. iar al unei propoziţii – valoarea ei de adevăr. Ulterior. sau care ar fi gradul de abstractizare suficient pentru a determina tema unei secvenţe textuale sau a unui text. în prima parte a articolului ei. de exemplu. la ideea că tema oricărui text liric – indiferent de conţinut – este. putem face destul de uşor o listă de teme tratate în diferite moduri – ceea ce ar fi mai complicat e să stabilim care e legătura dintre aceste teme. însă fără a-i pierde specificul (dacă ne-am abstractiza prea tare. La prima obiecţie. autoarea stabileşte un raport între temă şi motiv – termenul din teoria literară ce denumeşte un element narativ sau tematic ireductibil. hiper-teme şi. un alt aspect problematic este conceperea laxă a referinţei. Dacă percepem referinţa într-un sens riguros fregean. autoarea [1. tema excentricităţii ar putea fi pusă în . textul literar nu are referent. 17] şi că studiul semantic al textelor depinde de obiectivul vizat [1. sub-teme generice şi specifice [1. cea referitor la gradul de generalitate. Apoi. afirmând că analiza tematică presupune determinarea unui denominator comun al mai multor concepte prezente în text. cel de sursă sau punct de origine al gândirii. 18]. Institutul de Filologie Unul dintre cele mai importante aspecte pentru analiza de discurs este analiza coerenţei acestuia. 14]. „relaţia dintre eu şi lume”. În acest caz. printre ele. ci doar sens – pentru că referentul unui termen e un obiect sau o stare de lucruri aparţinând lumii reale. iar un asemenea nivel de analiză nu ne-ar putea ajuta cu nimic). Primul termen pe care îl analizează autoarea sub acest aspect este cel de concept. 13] porneşte de la ideea de temă aşa cum este ea conceptualizată la nivelul lingvisticii frazei. Pentru o asemenea analiză. p.

În principiu. care constau dintr-un predicat şi un număr de argumente care ar putea avea diferite roluri (cazuale). p. Oricum. în cazul în care tema e definită cu ajutorul conceptului de referinţă. În acest sens. în funcţie de obiectivul cercetării efectuate [1. apoi în construirea unei reţele asociative din mai multe teme puse în relaţie. La acest nivel. Astfel. O altă abordare. specifice logicii şi filosofiei limbajului. în cazul căreia ar putea funcţiona o semantică vericondiţională. un prim aspect al analizei semantice de discurs e investigarea modului în care succesiunile de propoziţii dintr-un discurs sunt legate cu succesiuni de judecăţi ce stau la baza lor şi cum sensul acestor succesiuni este o funcţie a sensului propoziţiilor sau judecăţilor constituente. a oferi o interpretare extensională înseamnă a specifica despre ce e un anumit discurs – indivizii. la enervare etc. Autorul porneşte de la noţiunea de interpretare a discursului. intensionale (prin care unei expresii i se atribuie un sens) de cele extensionale. care ne pot ajuta să evidenţiem „locul temei în economia semantică a textului” [1. Astfel. aceeaşi secvenţă textuală poate să se refere la acţiunea de a te trezi. pentru că o asemenea concepere a temei acceptă diferite interpretări ale secvenţei textuale analizate (de exemplu. pe care o defineşte ca „atribuirea de sens(uri) expresiilor discursului” [2. dacă pentru Frege referentul unei expresii este valoarea ei de adevăr. pentru formularea preliminară a unei practici de analiză a coerenţei la nivel de discurs. p. van Dijk pare a susţine teoria referinţei propusă de Russell sau Wittgenstein. datum-novum. şi. la oboseală. definiţia respectivă devine problematică şi solicită clarificarea sensului în care e utilizat termenul în cauză. în termenii lui van Dijk. În acest sens. Acest nivel de analiză presupune urmărirea a ceea ce van Dijk numeşte coerenţă locală. pentru care referentul unei expresii e o stare de lucruri. p. se urmăresc structurile temă-remă. proprietăţile sau stările de lucruri care îi constituie referenţii într-un model formal al unei lumi posibile. p. expresiile pot avea un referent. Astfel. 105] propune următoarele: Presupunem […] (1) că expresiile dintr-un discurs pot fi analizate ca succesiuni de propoziţii şi (2) că unităţile de sens atribuite propoziţiilor sunt judecăţi. „locul” temei nu este în text. care rezolvă parţial aceste probleme. Demersul lui van Dijk este orientat spre formularea unei teorii care să poată sta la baza unei metode de analiză de discurs – analiza semantică de discurs – aplicabile la diferite tipuri de discurs. ci în competenţa textuală a lectoruluisemantician – care poate inventa pe cont propriu teme pe care să le „descopere” ulterior în text. discursul/textul interpretat este un „model formal al unei lumi posibile” şi. 17]. Generalizând. autoarea identifică suficient de clar scopul unei analize tematice – evidenţierea reţelei asociative de teme – dar nu şi modalitatea practică de a o realiza. în evidenţierea anumitor aspecte lexicale ale unei teme. 22]. prin care expresiei i se atribuie un referent/ denotat. o practică de acest tip ar funcţiona mai mult la nivel intuitiv. în cazul în care este conceptualizat în acest mod. pentru că nu este neapărat vorba de lumea aşa cum o percepem cu toţii. este cea a lui Teun van Dijk. 104]. întâi de toate.Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică 179 relaţie atât cu cea a nebuniei. Teun. ci de o lume posibilă. . cât şi cu cea a originalităţii. van Dijk [2. van Dijk distinge interpretările lingvistice. practica unei analize tematice ar consta.) şi totul depinde de subiectivitatea interpretului şi de obiectivele cercetării lui. Conform lui.

a unei secţiuni sau a unui text. de exemplu. nu se poate reduce la înţelegerea sensului fiecărei expresii. lingvisticii funcţional-sistemice etc. şi poate fi analizat. facilitând astfel urmărirea coerenţei globale şi. Un alt concept util lansat de Chafe este cel de supratemă – supratema fiind acea temă cu un grad sporit de generalitate care organizează câteva teme în cadrul unui discurs. tema poate fi atât „ieşirea în oraş”. pronumele posesive etc. apoi încheiat în mod explicit sau lăsat să se estompeze. Chafe afirmă că discursul e o combinaţie a două fluxuri: un flux de sunete şi un flux de gânduri. textele pot fi rezumate doar datorită acestei capacităţi de a fi reduse la macrostructuri. anafora. Analizând conceptul de flux al discursului. discursul e perceput atât ca serie de acte de vorbire. discursul nu poate fi redus doar la o succesiune de fraze şi la sensul acestora. p. Noţiunile precum temă sau subiect sunt reconstituite ca macrostructuri semantice care formează coerenţa globală a discursului. 1 . după cum o demonstrează pe baza a 4 exemple. fie de altul. Conform lui. 2001]. Pentru van Dijk. iar celălalt – ca „explicitant”. a schimbului de teme în cadrul unei conversaţii sau al unui text fragmentat. atunci când conectăm secvenţele textuale la un nivel mai abstract şi general – reducându-le la ceea ce van Dijk numeşte macropropoziţii sau la titluri pentru o secvenţă textuală.1. Concepţia lui van Dijk poate servi la determinarea mai exactă a temei unui text sau a unei secvenţe textuale şi poate fi pusă la baza unei practici de analiză semantică de discurs. Astfel. Avantajul aplicării lui Heidegger la analiza coerenţei locale ar fi faptul că. co-referinţa. 674] atrage o atenţie deosebită asupra temei. care apar în fraze diferite. tema discursului poate fi diferenţiată mai uşor de tema unei fraze. în acest caz. explicând ce este relevant şi important în informaţia semantică din discurs. pentru van Dijk. Chafe [3. van Dijk propune şi noţiunea de coerenţă globală – la nivelul unei secvenţe discursive mai ample sau al unui text întreg. cât şi „frica”.180 Alexandru COSMESCu temă-comentariu. funcţionând ca umbrelă pentru ele. inclusiv un text poetic. fie de câţiva participanţi împreună. în funcţie de contextul în care apare această expresie. o descriere a agorafobiei ca „de fiecare dată când ies în oraş îmi e frică” ar putea fi descompusă atât în descriere a unei situaţii a „ieşirii în oraş”. cât şi ca act de vorbire global. luat în parte. în acest sens. despre tema unui paragraf. cu ajutorul unei metode ce presupune combinarea teoriei actelor de vorbire. Înţelegerea discursului. pragmaticii lui Grice. Interpretată în acest mod. care apoi este explicitată drept „ceva care îmi provoacă frică”. Unul dintre aceşti termeni ai relaţiei de explicitare poate fi interpretat ca „explicitat”. pe care o defineşte ca agregat coerent de gânduri introdus de un participant la conversaţie. dezvoltat fie de acel participant. În acelaşi timp. cât şi în explicitarea „fricii” drept „senzaţie care apare atunci când ies în oraş”. „explicitatul” fiind analog temei în relaţia temă-remă. Astfel. Putem vorbi. la acest nivel trans-frastic. Tema este percepută aici mai mult ca secvenţă de discurs în care se vorbeşte despre acelaşi lucru. Introducerea unei o altă teorie care poate sta la baza analizei coerenţei locale e cea propusă de Martin Heidegger. deşi sensul discursului este o funcţie a sensului fiecărei expresii pe care o conţine. Un alt demers teoretic util în acest sens e cel al lui Wallace Chafe [3. Menţionând „forţele” care dau o direcţie fluxului de gânduri.. desigur. conform căruia una dintre funcţiile de bază ale limbajului este „explicitarea a ceva drept ceva”.

fie este dublată de introducerea unei suprateme noi. 1995. Thème d’étude. van Dijk şi Chafe oferă o serie de instrumente utile pentru realizarea practică a acestei analize. 1985. Deborah Tannen şi Heidi E. în Schiffrin. étude de thème în Rastier.discourses. 1995. în acelaşi timp. Chafe Wallace.). Practica analizei de discurs în varianta lui Chafe presupune urmărirea modului în care se succed şi se constituie reciproc temele şi supratemele în cadrul unui discurs. The Analysis of Discourse Flow. Paris : Didier. Hamilton (coord. (Collection Études de sémantique lexicale) 2. Chafe evidenţiază şi mecanismele prin care este constituită tema unei secvenţe discursive şi modul în care tema se integrează unei suprateme. Martin Éveline. Consultat pe www.org/OldArticles/Semantic%20discourse%20analysis. Semantic Discourse Analysis. cele trei abordări pe care le-am analizat permit formularea unui scop clar pentru o analiză tematică/ semantică – evidenţierea reţelelor asociative stabilite între teme în cadrul unui discurs – şi.). Astfel. van Dijk Teun. Oxford: Blackwell. .Coerenţa şi analiza de discurs: analiza tematică 181 teme în discurs se poate produce fie în cadrul supratemei deja propuse. The Handbook of Discourse Analysis. 2001. François (coord. l’Analyse thématique des données textuelles: l’exemple des sentiments. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Deborah.pdf 3.

La răscrucea sec. 364). p. rŭssus. sens pe care îl are şi vechiul slav rus. 1495) [6. Ion Rusul (1603) [6. 531]. 467]. 585]. Ruse (Ruse Mitescul.. Vasile. lui Dragoş Urlat [6. Tiktin scrie: „Nicht lat. XV-XVIII. mama lui Ion Ruse. rusul. Dumitru. Grecu. ţin. Orhei-Lăpuşna [9. Stoian. 1. 432-433]. Roussel.. din s. p. ci din slavul rusŭ [1. Bulgaru. Rusu. cât şi în cele slave. Numele cu tema rus din documentele moldoveneşti. sonder slav. 1608. cu pârâu pe Tutova. Sârbu. p. Despre etimologia adjectivului românesc rus H. p. Orhei-Lăpuşna [9. roşcovan”. p. 466]. p. tatăl Greacăi (1471). cu sensul „roux de cheveux” – „roşcat la păr” şi cu o serie de derivate: Rousseau (Jean Jacques Rousseau).. Din numele etnic rus. 530. devenit în italiană rosso şi russo. cu acelaşi sens. 1604). Tutova. dăruieşte loc de sat Rusi. ca prenume şi ca patronim. Parcani. după 1775. Rusul. numele Rusu(l) indică numai originea etnică [8. De ex. identificaţi prin numele sârbul: Pascal. Roussin etc. devenit nume de familie Roux. După cum relatează cercetătorii. „cap roşcat” [4. Tătaru etc. p. Cazacu. Ruse. în franceză roux. Leahu. precum şi latinescul russus. Ruso cu o serie de derivate [3. rousse „roşcat. Petco. Iaşi. slugă domnească (1564). bunic lui Vlad din Rusi pe Bârlad. de etnicii sârbi. p. 584. când numele de familie s-a impus pe cale oficială. 1617). 586]. 1347]. În perioada articulării numelor de persoane Rusul a fost foarte frecvent atestat. Institutul de Filologie Numele Rusu a provenit din două surse. Rous. din s. p. sârbul. Rousselet. Rusi (mama Neacşăi. ţin. Rusca (între anii 1483 şi 1624 sunt atestate 28 de persoane). Rusa. Rus este atestat şi ca patronim: Ion Rus. numele rus a devenit numele poporului. denotă forme bulgăreşti. boier. ţin. de ex. [5. sârbă). De la persoane cu prenumele sau patronimul Rus au apărut şi numiri de localităţi: Toader Rus. Suceava). fiul lui Rus (1617). 584]. prenumele feminine Rusa (bunica lui Lupul din ţin. numele etnic Rusu(l) s-a suprapus pe numele vechi provenite din adjectivul rus . p. sârbul etc. al XIX-lea. numele cu tema rus sunt vechi şi frecvent atestate atât în limbile romanice. VIII-IX. sârbul. etc. sârbul. Sunt atestate prenumele masculine Rus. rusu din limbile sud-slave (bulgară. atestat în dicţionarele mai vechi ale limbii române [1 şi 2]. Maftei. Mihai. p. 105]. sec. popă (1456). Ivan. atestat şi în numele de familie italiene Caporosso şi Caporusso „Caproşu”. spre deosebire. la români. numele etnice au devenit nume de familie: Armeanu. cu sensul „roşcat. Rusa (fiica lui Toader. când s-a constituit statul feudal Kievskaia Rusi. blond”. Ruşi. rusul. În sec. Între anii 1456 şi 1624 sunt atestate 48 de persoane cu numele Rusul: Rusul. scris şi Rusea. rusă. 53-154]. atestat şi în antroponimele Rus. Rousse. rusul.182 ORIGINEA NUMELOR RUSU ŞI ROSSO MARIA COSNICEANU Academia de Ştiinţe a Moldovei. Rusul. nume etnic. când persoanele erau identificate prin numele de origine. Drept dovadă serveşte şi mulţimea de atestări din Recensământul Moldovei de la 1774. rusul etc. Astfel. Din adjectivul românesc rus. Apostolachi Rusul. rusŭ” – nu din latinescul rŭssus. biv pârcălab [7. 2. Sămăşcani. Astfel.

Originea nobilă a lui Iancu Russo se urcă la peste 200 ani. Corjeuţi – 36. Ioan. Camenca – 5. al XIX-lea aceleaşi persoane sunt atestate cu numele Rusu: Ionaşcu Rusul. Darie. Russul). sau că ar proveni din greacă. aşezaţi din vechime în Moldova. care şi-au pus semnăturile. p. După cum descendenţii lui Ilie Russul au fost înscrişi la un moment dat cu numele Russo. Alexandru şi Scarlat. [10. Bezviconi.). roşcovan”. în scopul confirmării lor în rangul de nobleţe ereditară de către Departamentul Heraldic al Senatului Rus [10. În formă rusificată au fost scrise toate numele boierilor respectivi: Dimitrii. 276]. la 17 martie 1821. p. Russul) a devenit Iancu Russo: „Iacovache Russul.). Matvei. Filactachii. Iordachii. Bender – 54. pentru Ţinutul Orhei” [10. Russu. Cantemir – 28 etc.Originea numelor Rusu şi Russo 183 şi în epoca contemporană ele pot fi delimitate numai prin stabilirea perioadei de atestare şi circulaţie a numelui respectiv.). Anenii Noi – 29 etc. cu scopul de a trimite la Sankt-Petersburg o delegaţie de boieri. acesta având pe Manolache. născut la 1819. dar să fie însoţite. în aceste acte şi certificate fluctuaţia numelor a continuat. Foma. biv pârcălab. 28]. p. [11. Miclesco. Dar atestările documentare. etc. p. 86]. Basarabeasca – 19 etc. Alecu. Printre participanţii la această adunare. Ruschin au apărut în Basarabia în sec. Borceag – 38. a avut un fiu Iancu. medelnicer. 281]. actualii doveditori ai nobleţei [10. 281]. vel logofăt. p. Caplesco. conform pronunţiei numelui francez Rousseau. Astfel. 12]. Cahul. În aceeaşi spiţă este indicat şi Ilie Russul. aşa şi Iancu Rusu (scris şi Russu. În spiţa neamului Rusu sunt indicaţi următorii descendenţi: Ionaşcu Russul. Formele rusificate Russ. unde Russo înseamnă tot „roşcovan” [13. În documentele basarabene de până la sec. În câteva raioane este atestată şi forma Russo. 1756 [12. jitnicerul Carp Russul etc. scris în această listă Ianco Russu. Tufesco etc. 1654 [12. spune: „Probabil Ruşi. după 1812. atestările documentare infirmă părerea că numele Russo i-ar fi fost atribuit scriitorului nostru în Elveţia. p. jitnicer. Cantemir – 164 (Goteşti – 36. p. boier de viţă veche. 47). care să exprime credinţă şi supuşenie împăratului rus Alexandru I. p. Russu.). p. p.. Fie că a provenit din porecla rus „roşcat” sau din etnonimul rus. Constandachii. . 275 (Cahul – 124. 8]. vel logofăt. 1669 [7. a fost înscris cu numele Russo – Alecu Russo. G. Comisiunea. Bezviconi relatează că la 1821 a funcţionat o comisie specială pentru cercetarea documentelor nobililor din Basarabia. La 1814 a avut loc o adunare a boierilor din Basarabia. denotă faptul că din vechime numele respective au provenit de la porecla rus „blond. Bălţi – 489. de certificate ale Consulatului Imperial Rus [10. Briceni – 184 (Tabani – 40. 20. Russo. al XIX-lea. de unde provine şi numele Rusu” [10. referindu-se la numele Rusu. Basarabeasca – 86 (Iordanovca – 37. pârcălabul Apostolache Russul. a hotărât ca Iancu Russo să fie trecut în partea a VI-a a cărţii genealogice a nobililor. Carp Rusul. 9]. şi un Dino Russu. Aşadar. 10. feciorul lui Iancu Russo (< Rusu(l). De aceea şi G. forma actuală a numelui este Rusu. roşcat. Russo. 8. tatăl scriitorului Alecu Russo. Azi în republică este foarte frecvent numele cu forma Rusu. au fost Iancu Rusu. Apostolachi Rusul. feciorul lui Ionaşcu Rusul. 282]. p. Baurci-Moldoveni – 28 etc. înainte de toate. după cum am arătat. Cobusca Veche – 59. 105]. Cotiujeni – 15 etc. Comisia cerea ca actele moldoveneşti nu numai să fie traduse în limba rusă de un traducător jurat. Ivan.). biv logofăt. dar foarte multe persoane sunt scrise şi cu forma Russu. Rusu: Anenii Noi – 222 de persoane (Şerpeni – 115.

Rogojeni – 30 etc. Volintiri – 64. Max Niemeyer Verlag. Risipeni – 69.. Cristeşti – 35. Căuşeni – 260 (Căinări – 78. Cărpineni – 180. Ciocana – 461. Făleşti – 477 (Făleşti – 77.). Scriban A. în Floreşti – 191 de persoane cu numele Rusu.).. Ochiul Alb – 134. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Criuleni – 325 (Boşcana – 77. Leova – 23 etc. 8 persoane cu Russu. Vol.). 5. II/1.). Tiraspol – 43.. Buiucani – 387 etc. Criuleni – 58. Bălţi – 3 persoane. De ex. Rezina – 523 (Rezina – 175. Bobuleşti – 102.). iar cu numele Russu 44 de persoane. Ciorna – 37 etc.). 3. Glodeni – 231 (Ciuciulea -31. Cahul – 14 (Cahul – 9. Russu: În toate raioanele. Dubăsari – 301 (Oxentea – 163. 2. 1939.).).). Илчев Ст. Scăieni – 61. Dicţionarul limbii româneşti. Furceni – 30 etc. – Tübingen. Ocniţa – 179 (Sauca – 47. – Sofia. Grigoriopol – 17. Lăpuşna – 141. Cuşmirca – 48.).).). În câteva raioane este atestat şi numele cu forma Russo: Basarabeasca – 3 persoane. Edineţ – 636 (Cupcini – 109. Taraclia – 9. Petreşti – 90.). în Cahul cu numele Rusu – 124 de persoane. Săseni – 33. Slobozia – 17. Costuleni – 57 etc. în Soroca – 130 cu numele Rusu. 1969.). . Brânzenii Vechi – 61 etc. Izbişte – 20 etc. Soroca – 386 (Soroca – 130. Sângerei – 54 etc. Şoldăneşti – 419 (Şoldăneşti – 87. Dauzat A. Grozeşti – 34 etc. – Iaşi. etc. – Bukarest. Floreşti – 1032 (Ciutuleşti – 113. Bădiceni – 27 etc.).. Lipoveni – 74. Străşeni – 473 (Lozova – 69. în Hânceşti – 202 persoane cu numele Rusu. Râşcani – 365 (Zăicani – 63.). Cimişlia – 66 etc. Tiktin H. Glodeni – 41. Niscani – 34 etc. în Anenii Noi. Ungheni – 1182 (Ungheni – 311. Luceşti – 4. Căuşeni – 50 etc. 4.). 1951. Burlăneşti – 79. 2 cu numele Russu etc.). Ialoveni – 321 (Costeşti – 95. Hânceşti – 1188 (Hânceşti – 202. Baraboi – 63. Floreşti – 191. în Teleneşti. Sângerei – 539 (Bilicenii Vechi – 61. 16 cu numele Russu. Orhei – 576 (Orhei – 161. Ciuciuleni – 126 etc. Crihana Veche – 1). Ştefan Vodă – 296 (Ştefăneşti – 84. Dictionnaire historique de l’anthroponymie romane.). Cantemir (Goteşti) – 1. Dictionnaire des noms de famille et prénoms de France. Coropceni – 97. Camenca – 28 etc. Frasin – 48 etc.). respectiv în aceleaşi localităţi. Leova – 152 (Beştemac – 62. Târnova – 77. Străşeni – 78 etc. Râşcani – 547.). Drochia – 1121 (Drochia – 295.. Meseni – 52. Cimişlia – 415 (Grădişte – 114. Donduşeni – 617 (Donduşeni – 129. Ialoveni (Văsieni) – 1.184 Maria COSNICEANU Chişinău – 2874 (Botanica – 553. 1911. este atestat şi numele cu forma Russu. – Paris. Râbniţa – 56 (Râbniţa – 45 etc. Cimişlia – 1.). Речник на личните и фамилни имена у Българите. Rumänisch deutsches Wörtebuch. Edineţ – 88. iar cu Russu 46.). Coşniţa – 24 etc. Ocniţa – 31 etc.).). Semeni – 99. Râşcani – 48 etc. satul Şerpeni sunt înregistrate 115 persoane cu numele Rusu.. Vărvăreuca – 78 etc. Nisporeni – 274 (Nisporeni – 39. Ştefan Vodă – 50 etc. 2004.). Pietrosu – 43 etc. Teleneşti – 626 (Nucăreni – 152. Ialoveni – 49. Feteşti – 62 etc. Ţarigrad – 76 etc. 55 cu numele Russu. Rădeni – 68. Călăraşi – 276 (Sadova – 64.). Bursuceni – 54. Chişinău 14. Ruseştii Noi – 41 etc. Găgăuzia – 21. dar numărul purtătorilor este mai mic faţă de cei cu forma corectă Rusu.). satul Nucăreni – 152 de persoane cu numele Rusu.

1975. v. A. VII. – Chişinău. Sava A. 12. 10. I-XX. 7. Constantinescu N.. 1965. A. 1990. 1963. I. Boga L. – Bucureşti. 13. 8. A. 1912. Moldova. Documente privind Istoria României. II: Реченсэминтеле популацией Молдовей дин аний 1772-1773 ши 1774. V. . 11... – Bucureşti. 1940. – Chişinău.. – Bucureşti.. Nume de persoane. Gonţa.. Молдова ын епока феудализмулуй. Documente privitoare la târgul şi ţinutul Lăpuşnei. Полный список лиц избранныхъ бессарабскимъ дворянствомъ на областныя. Boierimea Moldovei dintre Prut şi Nistru (la 1821). V. Bezviconi-Bezviconi G.Originea numelor Rusu şi Russo 185 6. – Bucureşti. 1928-1938. – Sankt-Petersburg. Documente basarabene. 9. Indicele numelor de persoane. 1937. I. – Bucureşti. p. Dicţionar onomastic românesc. T. XIV-XVII (1384-1625). губернскıя и уездныя должности со времени присоединенıя Бессарабıи къ Россıйской Имперıи по 1912 годъ. I. Graur Al.

ci pentru segmentul determinativ al frazei: „nesăturându-se din poezie. nici pâinea nu e pâine. „locuiesc la marginea/ Unei iubiri. faţă de semeni. …locuiesc la marginea/ Unui cântec. reprezentat de regretatul poet Grigore Vieru. ocupându-şi un loc modest. cum s-a impus Grigore Vieru în literatura română. mai ales pâinea spirituală ce o plămădeşte Grigore Vieru – poezia sa. re-trăind multiplu şi co-trăind în cele mai pure ape ale sincerităţii realităţile durute ale poporului său. Grigore Vieru şi-a construit din aceste realităţi dure (ca sihaştrii ce au săpat în stînci de munte) propriul spaţiu poetic în sens heideggerian: „abia creaţia poetică este cea care face ca locuirea să fie o locuire. locuirea într-un mod esenţial. cântecul adevărat n-are aripele sufletului şi fără dragoste adevărată pentru destinatarii unei opere. 201]. dragostea. care este punctul de sprijin al spaţiului şi al stării poetice a creatorului. …locuiesc la marginea/ Unei pâini. Creaţia poetică lasă locuirea să survină în mod autentic” [5. 336].186 GRIGORE VIERU: UN MODEL DE LECTURĂ POETICĂ TAMARA CRISTEI Universitatea de Stat din Moldova „Poetul adevărat este cel care. îmbietor prin comuniunea sentimentelor umane şi foarte generos ca diversitate a trăirilor poetice. şi al Patriei” [6. ale trăirilor insolite ce nasc poezia sa inconfundabilă: credinţa. în timpul vieţii. spaţiu locuibil permanent al poetului – „lacrima a Basarabiei”. nu se satură de ea”. p. 342]. Relevanţa semnelor acestui spaţiu existenţial asumat ţine de ordinul spiritualului şi culturalului românesc: iubire. ce vizează existenţa umană. Descindem în reflecţiile noastre din această afirmaţie nu pentru sintagma „poet adevărat”. prin modul său de a fi şi prin felul de a-şi comunica ascultătorilor săi textele. în sensul unui creator de autentică valoare. întrucât însuşi textul se construieşte şi se oferă ca spaţiu deschis. Contemporanii noştri au fost martori oculari şi au beneficiat de pe urma unui astfel de fenomen. dar foarte important ca privire-perspectivă: marginea. ceea ce susţine ideea de stare plenară a nesaţiului de viaţă totală şi a nesaţiului de creaţie. Deci. trăind profund. Căci. Cu atât mai mult că poetul investeşte lexemul dragostei cu sensuri general umane de o stringentă actualitate: „dragostea este un sinonim moral al păcii. ce-şi dobândesc semnele corespondente ale energiei sale creatoare. nesăturându-se din poezie. Acest fapt se produce firesc în procesul lecturii poeziei vierene. p. Poetul însuşi se retrage la marginea spaţiului poetic locuibil. speranţa. cântec. nu se satură de ea” [6. De la primele dialoguri cu cititorii săi şi până la sărbătorile de neuitat ale poeziei. În codul filosofiei noastre culturale este înscris adevărul că fără credinţă nu există iubire adevărată (în orice ipostază am concepe-o). Este de semnalat că rarisime sunt fenomenele când un creator – poet devine. pâine. un model sensibilizator de rostire afectivă şi de mediator eficient al procesului de receptare şi interpretare a poeziei sale de către cititor. p. ale „izvorârii”. cu sălile mari neîncăpătoare. . fără dimensiunea ascensională a speranţei.” Caracterul acestei priviri – perspective îi asigură poetului focalizarea pe esenţă – mijlocul.

ce se . sau doar cei interesaţi s-o asculte. Felul acesta de manifestare a lecturii auctoriale vierene surprindea şi provoca auditoriul. în timpul rostirii. şi concomitent. cel puţin. Eminescu era rugat să citească textele. Eco. intenţio operis şi intenţio lectoris în scopul transmiterii mesajului prin care să se asigure comunicarea sensului textului poetic [3. Auditoriul dobândea condiţia de destinatar vizat. cea de lector model (Um. căci varianta lui de lectură era cea mai comprehensivă şi relevantă pentru determinarea valorii acestora pentru publicarea în revista Convorbiri literare. Mai mult. din notele contemporanilor săi. 86-87]. catifelat). ci prin expresia insolită a ţesăturii melodice – manifestare a „re-înfiinţării” poeziei prin lectura autorului sau a „re-zidirii” autorului în textul său. co-participând la (sau. p. Din păcate. urmărindu-i. predispoziţii. că autorul şi poezia sa se contopesc magic. vorba fratelui său congenital Mihai Eminescu. care rămânea cea scrisă. îl „re-crea”. aflat „pe muche”. 61-62]. care revarsă în inimile ascultătorilor sentimentele şi stările unei fiinţe omeneşti (autorul empiric). Cu siguranţă (şi acest lucru l-am verificat în cazul mai multor chestionare administrate liceenilor şi studenţilor). ascultând vibraţia şi inflexiunile melodice ale vocii lui Gr. care susţinea intenţia auctorială şi cea de lector empiric (destinatarul). treptat. că replicile din operele dramatice sau versurile disparate. ca enunţări reale.) sau lector implicit (W. Acest fenomen reprezintă o redimensionare a mitului personal al autorului prin realizarea continuă a procesului de în-fiinţare. evidenţiază „strategia textuală explicită” [apud 3. este modelul lui George Bacovia. se convingeau. circumstanţe” [4. ne-a impus. Vieru. cu generozitate. cel puţin. Ştim însă. în cazurile mai dificile de receptare a poeziilor de discutat în cadrul şedinţelor societăţii „Junimea”. Vieru se angaja simultan în. căci poetul. Se întâmpla întotdeauna un fenomen fascinant şi copleşitor. pe care-l avea nemijlocit în faţă şi care trebuia să fie un foarte bun auditor. o rostire ce adeverea prezenţa în faţa publicului a unui Autor – Liminar (M. cel mai aproape de Gr. în procesul rostirii textului său. p. după ce audiezi lectura bacoviană. şi căutând să-i sesizeze resorturile umane şi estetice. prin care admiratorii ei. cât şi în fiecare rostire a aceluiaşi text în faţa unui auditoriu. spectacolul rostirii sale poetice. benevolente. interese. deseori. atât în fiecare poezie creată. Rezultanta era. trei ipostaze: cea de autor-emitent al textului. Acelaşi lucru se confirmă. mesajul ajungând până la inima şi gândul celor ce-i savurau textul. Iser). un mod deosebit de lectură a poeziei. erau receptate credibil. „celulă cu celulă”. nu putem audia astăzi felul cum îşi citea operele Eminescu (cercetătorii presupun că avea un bariton melodic foarte plăcut. Vieru. 25-26]. Dintre modelele de rostire auctorială. care să-şi pună în valoare „identitatea sa culturală. căci toţi ascultătorii erau lăsaţi. În acest proces Gr. cu atenţie. ca exprimare a nervului interior al poeziei. de dragul ascultătorilor şi în scopul realizării triplei intenţii: intenţio auctoris. ca un adevărat Meşter Manole. pe care le rostea poetul în situaţii instantanee de comunicare. receptând) trăirea poetului. nu prin textura lexematică. Ferraresi). pe viu. p. te asociezi altfel trăirii eului liric şi percepi cu adevărat atmosfera interioară a textului.Grigore Vieru: un model de lectură poetică 187 poetul ne-a propus şi. cunoştinţe. producându-se astfel confuzii. care se abandona total stării sale interioare. „să intre” pentru câteva clipe în spaţiul purgatoriu al procesului de creaţie. a entităţii sale creatoare. să asiste la actul de „ardere” (de atâtea ori!) a poetului „pe propriul său rug”. cunoscute astăzi.

precum s-ar încredinţa un copil vorbelor pe care le rosteşte. sau mama. probabil. sinceritatea trebuie să devină şi o condiţie a celui care rosteşte/ interpretează textul poetic. totodată. care îi era ploaia curată. Melcul – poetul se abandonează. căsuţei sale – poeziei. şi. 503]. o re-creează – rosteşte. în liniştea ei neantină. cărora le vorbea prin versurile sale. cu cea mai firească credinţă. imprimându-se pe timbrul vocii sale şi transmiţându-se. sau patria… Efectul purificator al cuvântului l-a trăit poetul în permanenţă. lumea încăpătoare şi plină de viaţă a cuvintelor. ascultându-i infinitele ecouri ce răsună – vibrează. În felul acesta. de care-ţi era dor. în acest sens. se formează la cititor un gust estetic. tot prin consacrare. căci acei. către receptorii săi. Poetul consideră. în special prin crearea poeziei pentru copii. astfel are loc totala fuziune a autorului cu atmosfera. cu substanţa verbului poeziei sale. graţie autorului. şi un semn calitativ al spiritului uman. poezia sa îşi îndeplinea sine ira. izvorul. Cântecul ce uneşte spiritul cu simţirea e ca un măr sănătos: din care parte nu-l muşti. când de frică şi de singurătate. poezia lui Gr. formula de rostire necesită fuziunea dintre simţire şi gândire. pe care o râvneai întru trăirea unei stări intelectuale de satisfacţie. i se relevă copilului Gr. îţi bucură inima. Or. ceea ce personifică “delirul” simţirii şi judecata profundă . Adevărul acestor afirmaţii este susţinut şi de consideraţiile lui Gr. Vieru menite să contureze o definiţie a poeziei: Poezia ar fi secretul creierului scăpat de gura inimii. Poetul îi propune cititorului său. Astfel. melodia fiindu-i starea superioară de transsubstanţiere a realului. în primul rând. Parafrazându-l pe autor. îl ascultau fără să-i ceară în schimb niciun compromis. poetul se lăsa cuprins de discursul propriei poezii. în procesul plăsmuirii sale. care înţelege că fiece text poetic îi lărgeşte orizontul. căci poezia Domniei Sale de-acolo porneşte. Cu alte cuvinte. Cea mai relevantă în acest sens este metafora căsuţei de melc. Astfel percepea poetul liantul autor-rostitor. Vieru (sic!) drept minunea cea mai desăvârşită: nimic nu i se mai poate adăuga.188 Tamara CRISTEI înfiripa chiar din rostirea titlului sau a primelor slove ale incipitului. funcţia consacrată: declanşarea emoţiei estetice datorită căreia. Vieru misterul cuvintelor de a-i fi ceea ce dorea să fie. unde poetul şi copiii se ascund şi-şi spun poveşti. al sufletului. Vieru a început să cânte aievea în lăuntricul său. cea care te „umple” de propria-ţi sevă umană de care aveai nevoie. Fiind un dat existenţial al omului. menţionăm că fericit este acel cititor de poezie. adică a cunoaşterii şi trăirii intuitive. libertatea sufletului fiind calificată de Gr. Autorul ţine să precizeze: Fericit este poetul a cărui cântare nu bogat. în acel moment. de a fi chiar el însuşi. graţie redimensionării tainei liniştii şi singurătăţii. copilul descoperea. în adâncul acelei linişti şi în lumina feerică a lunii (asemeni viziunii lui Blaga). comunicând într-un limbaj al cărui cod ei îl înţeleg perfect. pe aripile melodiei versului. formula sa de trăire/ re-trăire a textului. glia. dar şi continuându-i gândul. a comunicării. Atunci. ea devenindu-i cel mai autentic spaţiu locuibil. de două daruri fără de preţ: vinul Inimii şi pâinea Spiritului. fiind sigur că acestea. vorbea cu umbra uscată a zarzărului din faţa geamului sub liniştea aurie a lunii [7. p. din copilărie. al libertăţii de creaţie. în opinia lui. starea cea mai adecvată de receptare a textului poetic este cea de plăcere. Atunci. dar şi prin sinceritate pură. îi comunică fiinţa. întrucât este. căci. îi re-dă libertatea spiritului şi-l ajută să se fortifice în scopul realizării potenţialului propriei sale personalităţi. „sinceritatea ţine de firescul fiinţei umane”. Cu atât mai mult. Poate de aceea. că poezia se bucură. sau casa. ci liber de-atâtea ori îl face.

În discursul său poetic Gr. care răspundea. Prin modelul său de rostire poetică. suflet – libertate. nu numai în textul poetic îşi răspunde unor întrebări pe care şi le pune sieşi. Gr. Aşadar. Autor-Liminar. Vieru îşi dorea cu tot dinadinsul: Dacă aş avea două inimi. în opinia noastră. rostind-o pentru cititor/ ascultător. se declanşa un ton exaltat al libertăţii sale sufleteşti. Vieru pledează pentru aceste însemne definitorii ale existenţei umane: iubire – credinţă. Iser drept indiciu al prezenţei „locului operei literare”. în aparenţă. fenomen interpretat de W. o făcea să trăiască aievea.momentele rostirii/ „citirii poemelor” (precum remarca însuşi) cu un sentiment de adevărată pietate şi religiozitate. comunicându-şi marea dragoste faţă de oameni. care produceau un efect estetic scontat asupra ascultătorului. în aceste momente. pâine – dragoste. Vieru. condiţia libertăţii fără de care nu poate avea loc survenirea locuirii omului într-un spaţiu poetic: din toate aceste măreţe sfinte ale lumii libertatea sufletului este minunea cea mai desăvârşită. dacă nu ca pe construirea privilegiată însăşi” [5. Faptul că poezia lui Gr. la rândul său. Faptul că activitatea creatoare asigură esenţial survenirea/ devenirea/ construirea privilegiului locuirii presupune. cititor). p. Cele expuse ne permit să rezumăm că în prima dimensiune a rostirii traiectoria melodică a textului imprima tonul puternic interiorizat al unei credinţe vibrante în semnificaţia textului magic al poeziei. una aş vrea să gândească. în sens heideggerian. 83]. provocându-i stări şi sentimente autentice. îşi anunţa apartenenţa. Vieru intră în categoria textelor de referinţă ale Curricumul-ui la disciplina Limba şi literatura română se datorează probei de . reuşea să-şi păstreze statutul de creator – re-creator al textului său. urmând apoi valuri de aplauze – seismograf al stărilor emotive trăite. printr-o tăcere totală de câteva clipe. într-un prim moment. sine qua non. cântec – speranţă. care. trecându-le printr-o diversitate impunătoare ale limbajului poetic discursiv. în vreme ce de fapt. dobândită cu preţul arderii şi jertfirii de sine întru poezie. ci. nu numai scriindu-şi şi re-citindu-şi poezia. reprezintă condiţia pentru efectul suscitat de operă” [4. Vieru gândeşte „esenţa creaţiei poetice ca pe o activitate care lasă să survină locuirea ca pe o construire privilegiată. autorul se elibera. Vieru facilita. Într-o a treia dimensiune. mai ales. sugerând o comprehensivitate semiotică a textelor sale poetice. A doua dimensiune îi revenea tonului fundamental ce se desfăşura într-un zbor melodic al cântecului-speranţă. fapt definit de Jean Bollack drept „cazul-limită”. Or. la un fond productiv comun. dintr-o perspectivă ontologică. de opera sa. readresează aceste întrebări publicului. Aceste segmente sonore ale inflexiunii vibrante a vocii poetului configurează un autentic model de rostire poetică auctorială viereană. încât am putea afirma că. Gr. prin varianta sa de rostire „o anumită convergenţă dintre textul său şi ascultător”. cea a momentelor de vârf. Autorul.Grigore Vieru: un model de lectură poetică 189 a gândului. Vieru reuşea să declanşeze caracterul virtual al textului său poetic. Aceste însemne constituie. transpunându-l într-un flux dinamic al rostirii însoţit de diversitatea implicaţiilor intonaţionale şi gestuale. acest loc având „în mod inevitabil un caracter virtual” şi „din această virtualitate izvorăşte dinamica sa. dar şi în timpul spunerii lui în faţa auditoriului. Gr. p. 201-202]. Gr. desfăşurându-l şi reprezentându-l în faţa ascultătorilor şi obţinând să deplaseze gândirea poetică a emiţătorului înspre publicul receptor (în acelaşi cadru. De aceea. şi stările fundamentale ale poetului în momentele de graţie ale Domniei Sale şi în cele privilegiate pentru auditoriul său . Gr. În felul acesta.

în primul rând. copilăria. plaiul). despre care mărturiseşte şi literatura lui orală: jovialitatea şi comuniunea cu natura fiind resursele puternice. precum am constatat) aparţinându-i esenţa. pe care îl dorea dinamic. din resorturile perene ale limbii române. cu alte cuvinte./ Curajul de-a muri-/ Iată cele două aripi/ Care pot/ În ceruri să te ridice”. dar care să derive. mai încrezut în forţele sale”. precum au atestat sondajele efectuate. răul. căci vine „din cultură. „M-am amestecat cu viaţa/ Ca noaptea cu dimineaţa”. limba română trebuie să-şi trăiască o altă/ nouă în-fiinţare prin comunicare poetică. arta. • „Să-l facă să-i fie dragă viaţa. abjectul). care l-au fortificat în depăşirea oricăror greutăţi şi obstacole. nu rupe cu ea” [1. interpretativă) pune diverse obstacole în calea denotaţiei. între popoare… pentru cauza păcii”. în codul unui limbaj care. şi în rostirea textului poetic. următoarele: • „Să-i facă omului clipa mai uşoară şi mai frumoasă” – nu în sensul idealizării existenţei. ne provoacă la lectură. Este evident că poezia e considerată de către poet. ci în cel al relevării aurei spirituale ale existenţei umane. reiese că una dintre marile sale griji a fost anume limbajul poetic. dar să nu des-fiinţeze limba română. p. Vieru se plasează în zona de interferenţă generalumană a culturii poporului nostru cu cea a altor popoare. prin limbajul ei auroral. Anume graţie formulei elevate a unei atare rostiri. în sens simbolic (Spiritului şi Inimii. iar pe ulterioarele dimensiuni de lectură (explicativă. poezia îşi materializează celelalte funcţii formative. încrederea în propriul său potenţial. al convieţuirii eficiente. poezia deţine resursele empatice de re-vigorare. Aşadar. dar şi re-întemeiază anumite credinţe şi convingeri. care păstrează simţirea şi gândirea artistică a poporului nostru. Textul poetic vierean intră în categoria textului de plăcere.190 Tamara CRISTEI calitate a acesteia în procesul receptării ei de către cititorii de diferite vârste şi niveluri de pregătire. dovadă fiind motivele sau alte structuri poetice (mama. un mesager al comuniunii culturale. să creadă sincer în propriul rost al vieţii şi. să se angajeze. dintre care Gr. pe prima dimensiune a receptării. întrucât el „mulţumeşte. • „Să încurajeze… soarele să răsară şi femeia să nască”. în fenomenul cosmic al continuităţii perene a existenţei umane. ne dispune. edifică anumite atitudini fundamentale. • „Să întindă punţi între oameni. bunătatea ca dat fiinţiabil asigurându-i omului. Or. 15]. fiind un limbaj care să individualizeze fiecare poem. în zona semnificaţiilor existenţiale de profunzime (viaţa. fără excesul de efort voit. frumosul. umple. în mişcare evolutivă. „Curajul de-a trăi. dă euforie”. Vieru edictează. „M-am amestecat cu dorul/ Ca sângele cu izvorul”. graţie nivelului spiritual pe . natura din sânul căreia este uneori smuls”. asemenea unui demiurg. de re-edificare a unor sentimente fundamentale proprii poporului nostru. în permanenţă. Din cele destăinuite cu înfrigurare de către poet în ultimul său interviu. binele. • „Să-l facă pe om mai bun. prin aceasta. din miracolul ei. discipolul şi străjerul căreia se considera. un cod universal al comunicării interumane. Important este că majoritatea textelor lui Gr. iubirea. făcându-l pe om să înţeleagă faptul că trebuie şi poate să-şi pună în valoare viaţa prin transferarea cotidianului în calitate spirituală. moartea. drept primordiale. creând ambiguităţi ce pot satisface/ insatisface categoriile de cititori.

trăim în unda filosofică a unei autentice stări poetice. Editura Paralela 45. Actul lecturii. Toate aceste deziderate sunt. Eco Umberto. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Iser Wolfgang. 4. Editura Cartier. . limitele interpretării. ce pot crea liantul dintre motivaţia intrinsecă şi extrinsecă a cititorului avizat. 1996. 2006. Gr. Poate de aceea poetul ridică poezia. considerat un izvor esenţial al destinului său poetic: Suntem un dor de noi înşine („cunoaşte-te pe tine însuţi”)./ Lacrima: piatră funerară pe mormântul ochiului meu. în nemoarte. O teorie a efectului estetic. care să-i asigure şi condiţia unei trăiri autentice a mesajului de comunicat. este însă forţa de a crea con-substanţialiatea spirituală cu textul eminescian. suntem un dor al Universului./ Biruind. de care era capabil doar Grigore Vieru. Această comuniune congenitală vine din înţelegerea spirituală superioară a valorii existenţei umane./ Va veni alt cer. 1995. care pot fi tot atâtea „minuni”. Rădăcina de foc. 2006. 1998. Iaşi. Fiule. Vieru. Introducere în teoria lecturii. 1988. prin „lacrima” poeziei asigurându-se permanenţa existenţei umane a poetului. şi al textului poetic. din neantul unei stări de spirit ce trebuie întreţinută într-o continuă mişcare spre des-mărginirea orizontului său de aşteptare. Vieru Grigore. îi este recomandat să-şi însuşească aceste judecăţi de estimare a poeziei. Originea operei de artă. cea divin-cosmică. în neantul cosmic. în special. Editura Pontica. Pentru că a văzut. Chişinău./ Cunoscând. Piteşti. căci „în chip poetic locuieşte omul”. 7. Constanţa. Plăcerea textului. Citindu-i opera./ În altă lume se va deschide/ Ochiul meu. descoperiri poetice şi emoţii vibrante. Asumarea acestor „minuni fundamentale” de către fiecare cititor interpret. care să ofere preaplinul existenţei. oferite cu generozitatea unui sfânt.Grigore Vieru: un model de lectură poetică 191 care îl conţine poezia şi pe care îl solicită şi de la cititor. Bucureşti. Vieru Grigore. avem certitudinea că în spaţiul poeziei vierene. sarcini ale poeziei de azi şi dintotdeauna. în opinia lui Gr. ca versuri izvorâte. solicită ca poeziile sale să fie lecturate ca entităţi co-existente cu fiinţa cititorului. Barther Roland. să nu/ Laşi ochiul să-ţi ruginească. Taina care mă apără. 2. Junimea. Editura Univers. Heidegger Martin. Cititorului actual al poeziei vierene. implicită doar poeziei lui Gr. ca stare de spirit creatoare./ Stinge-mi-s-or ochii mie tot de-asupra cărţii Sale. Un fenomen de esenţă profetică incontestabilă. la miez de noapte. 5. prin rostire. Ştiu: cândva. Vieru a consfinţit un model eficient de lectură poetică demn de valorificat. ori la răsărit de soare. 2009./ Iubind. vei birui. Iaşi. „Dragostea este un sinonim moral al păcii”. Polirom./ Vei găsi drumul spre casă. în general. Humanitas./ Ochiul meu a murit. sonorizat de melodia interioară a versurilor. 3. Cornea Paul. vei cunoaşte. Vieru. Bucureşti. dând piatra la o parte. care dobândesc valenţele unor adevărate minuni fundamentale ce le conţine. vei fi iubit. spre propriul său spaţiu locuibil. 6./ Văzând. În fond.

Berejan. valenţa formativă de căpătâi a d-lui academician S. S.3. cultivând şi promovând o limbă elevată. fără plenitudinea informaţională necesară. nr.192 VALENŢE FORMATIVE ALE DIALOGULUI BEREJANIAN PETRU DERESCU Academia de Ştiinţe a Moldovei.2. care vroia să demonstreze „adevărul pe cale concretă. 4-6) a titlului interviului – „Lingvistica nu m-a făcut fericit” – un titlu oarecum obscur. o persoană ce constată cu amărăciune un anumit lucru. 1-2. 2002. 1-2). Or. 54). 2000. În fine.Precum afirmă academicianul Ion Borşevici. 1997. O serie de considerente probează faptul că titlul are implicaţii strict pedagogice doar la prima vedere. p. Aceasta ar şi fi. Punctele de suspensie din titlul interviului. 2000. credem. p. Căci avea experienţa de elev în acest sens. etic şi estetic posedă marea artă pedagogică – ARTA DE A NE OMENI-sentimentul de a te bucura de succesele semenilor. exemplul personal este prima şi cea mai nobilă emblemă a Dascălului – le transmitea şi celor din jurul său.1. de astă dată. între care are loc un permanent proces de educare reciprocă. vom constata şi următoarea afirmaţie a savantului: „Titlul acestui interviu … este «Lingvistica m-a făcut fericit»” (??) (revista „Semn”. nr. 2 august) schimbă oarecum profilul autorului: este. precum o arată numeroase studii. dezamăgit de munca întregii sale vieţi (?). o limba literară şi în felul acesta făcându-i şi pe alţii să se gândească la asta” („Semn”. Comunicarea constituie. Încercând a ne lămuri în această privinţă. nr. 4-6. un element esenţial al socializării şi convieţuirii umane [2] 1. Berejan în plan educaţional. precum ne-o spune în acelaşi interviu: „– Ştim că drumul D-voastră spre poezia gramaticii a început cu matematica… . nr. Mai multe dintre definiţiile societăţii umane o prezintă drept totalitate de oameni. am analizat mai multe interviuri ale d-lui S. apărut iniţial în („Momentul”. 42). Acestea evidenţiază anumite trăsături ale personalităţii reputatului savant care. Institutul de Filologie 1. acest titlu conturează chipul unui autor deziluzionat. studiul comunicării are un pronunţat impact social. ţinem să consemnăm faptul că unul dintre imboldurile acestor constatări a fost şi nedumerirea provocată de lectura în revista „Limba Română” (2002. acelaşi semn grafic mai presupune şi schimbarea de mai departe a preocupărilor autorului. prin exemplul personal – or. 1. Berejan. „Dl. prin urmare. arătând invidioşilor calea de a ieşi din prizonieratul acestui cancer spiritual” (Limba Română. detectând particularităţile structural-compoziţionale ale replicilor din cadrul dialogurilor. Rămânând în cadrul categorii etico-morale respective. 1.

rareori devenea. dacă îşi trece ideea prin nenumărate fibre cerebrale până ce aceasta îşi găseşte haina verbală potrivită şi abia atunci o aşterne definitiv pe hîrtie” (RLŞL. Vorbea o limbă românească aleasă. – Aş face aici o remarcă: cu discipolii pe care mi-i apropii („Semn”. afirmă că Dvs. 53). 2000. care transpare din întreaga activitate a d-lui academician S. atacuri rămase fără replică… O altă caracteristică demnă de reţinut a omagiatului este aceea că în scris nu-şi îngăduie decât esenţialul. strict academic dominînd tot ce a scris dumnealui până în prezent. savantul ce profesa un ton moderat. Aveam o satisfacţie deosebită să-l ascult” („Semn”.1. Vom remarca. 2. atunci când era copleşit de atacuri nedrepte şi îşi revărsa mânia prin şiruri de exclamaţii-interogaţii violente. Dintre alte valenţe formative ale dialogului berejanian le vom releva aici pe cele de mai jos: 2. că pot spune adevărul fără a mă teme că aş putea fi pus la zid… Cine e temerarul luptător pentru dreptate care atunci. nr. strict academic. 2000. Spre exemplu.2. Vădeşte preferinţa pentru verbul dinamic şi adjectivul plastic. pentru că deţineau puterea. tot aici. aţi spus una pe vremea regimului comunist (că limba e „moldovenească”) şi alta acum. dar. ocoleşte detaliul nesemnificativ. 53-54). În această ordine de idei ar putea fi amintite nenumărate atacuri la persoana Domniei Sale. De multe ori l-am auzit că scrie greu. Când aţi avut dreptate. Obiectivitatea expunerii. ar fi îndrăznit să spună public că limba pe care o vorbim este româna? Numiţi-mi-l! Şi atunci. era. alege cu grijă nuanţa. echilibrat. un evreu cu studii româneşti. în cadrul comunicării libere. în perioada democraţiei (că ea e română).. omul de ştiinţă Berejan nu s-a angajat niciodată în polemici agresive. Respectul pentru interlocutor. înainte de 1989. ca în fragmentul de mai jos: „– Presa oficială a partidului de guvernământ prin gura unor persoane cu vederi nedisimulat antiromâneşti. Berejan manifestă o dorinţă nepotolită pentru activitatea spirituală. 3. întreabă ei? – Atunci „au avut dreptate ei”. Astfel. şi exprimarea francă a atitudinii personale faţă de anumite fenomene. tonul moderat.Valenţe formative ale dialogului berejanian 193 – Matematica a fost o atitudine sentimentală faţă de profesorul de matematică Mihail Reznic. 2. exploziv. autorii făcându-se a uita de contextul istoric şi sociocultural în care am fost siliţi să trăim şi să acţionăm până nu demult. care distrug obiectivitatea şi ucid spiritul ştiinţific. 7). gradual în funcţie de interlocutorul respectiv: „… Vă cunoaştem ca pe un om căruia îi place să discute la „tu” cu discipolii. În acest sens semnificative sunt constatările cercetătorului I. o făcea în situaţii deosebite. Eţcu: „S. adică distanţarea autorului de realitatea analizată şi examinarea realităţilor existente prin prisma unor categorii sistemice. Berejan. p. fiind o fire temperamentală. în cadrul dialogului spontan. pe ce bază mi se încriminează mie că n-am făcut acest lucru? . 1997. iar acum – eu. p. p. Şi cum ar putea să fie altfel.

întrucât înainte de a ajunge a fi recunoscut «în ţară şi peste hotare». Vă mulţumim pentru răspunsuri şi.194 Petru DERESCu Oare nu tot cei ce-mi încriminează acum că numeam pe vremea lor limba „moldovenească” ne impuneau această aberaţie. la întrebarea: „– Ce datorii neachitate are academicianul S. nr. S. la următoarea întrebare a reporterului: „– Dle academician. Specialist remarcabil în domeniul limbii. nu vroiau nici ei. Berejan?” răspunsul este cel care urmează: „– Rog cititorii să nu considere drept lipsă de modestie din parte-mi afirmaţia că cercetătorul ştiinţific Berejan şi-a făcut datoria civică până la capăt. Berejan începe a răspunde în felul următor: „– Vreau să inversez ordinea întrebărilor ce mi le adresaţi. Unde şi cum v-aţi format ca personalitate? Cine v-a influenţat destinul? Şi. pe un teren gol. 2002. în acelaşi timp. acad. Aceeaşi atenţie pentru valenţele contextuale ale unităţilor lexicale este ilustrată şi prin următorul schimb de replici: „– D-le profesor. 2 august). 2000. Echilibrul moral al unei personalităţi integre iese în evidenţă atunci când face anumite totaluri. Dar să se ia la harţă meschină cu oameni neştiutori. nu erau învăţători cum am văzut eu mai târziu… Eu consider că liceele de atunci erau licee. 52). p. 2. 2. 1-2. … părinţii mai fiind învăţători. S. aş putea să spun câteva cuvinte. la urma urmei. p. Cunoscător al subtilităţilor unităţilor de limbaj. 1997. Modestia caracteristică omului S. 48). limba noastră limbă româna” (LR. ne cerem scuze pentru cazna acestui interviu cu numeroase probleme de ordin tehnic. necinstiţi în acţiuni nu are niciun rost” 2. nu vroiam nici eu să-mi fie învăţători…” („Am căutat să fac din lingvistică un fel de matematică”// „Semn”. rău intenţionaţi sau. de ce aţi ales anume lingvistica?” (Momentul. insuflându-ne frica de a fi consideraţi duşmani ai puterii şi poporului? Iar acum tot aceşti inşi cu mină de mieluşei inocenţi fac pe fariseii! Ei. ca întotdeauna. dar învăţători de şcoală românească.4. p. nr. pur şi simplu. ca să aibă lumea ce recunoaşte… Deci. să zicem. Berejan ştia să ordoneze lucrurile expuse pentru a le scoate în relief coerenţa şi esenţialul. 52). Berejan ştia să folosească subtextul expresiei pentru a reda esenţialul unui anume mesaj: „Părinţii mei erau învăţători. S. care în luările de cuvânt din 1993-1994 numeau. . nu există autoritate fără rezultate”. astfel. pentru că dacă faci în fiecare sat liceu înseamnă că nu-i liceu şi nu-i ceea ce trebuie pentru fundamentare („Semn”.5. cum ziceţi Dvs..3. 2000. nr. acad. 4-6. ca şi mine. Dar dacă prezintă un oarecare interes şi acest lucru. a trebuit să mă fi afirmat cât de cât în domeniu. 1-2. sunteţi autoritate apreciată în ţară şi peste hotare şi cred că această recunoaştere unanimă nu a apărut. Spre exemplu. Berejan îi era o calitate înnăscută: „– N-am fost înclinat spre popularizarea persoanei mele.

Leahu. Relaţii „subiect-subiect” Centrarea nu doar asupra necesităţilor. 3. dar deopotrivă şi pentru acel element sadobenian-matein care îi pigmentează poetic vieţuirea între şi întru oameni „(N. transmiterea normelor şi cunoştinţelor drept experienţă personal retrăită. cel mai important produs al şcolii lingvistice româneşti din Basarabia. Bogdanova (preocupată în deosebi de funcţiile pedagogice ale dialogului): Caracteristicile stilului monologal al comunicării Dominare totală a emiţătorului.2. Din cele de mai sus am putea trage câteva concluzii: 3. de luptă şi de dezvoltare a societăţii” [1. Berejan ca profesor de suflet pentru remarcabila-i cumpătare şi onestitate de slujitor al Limbii Române.Valenţe formative ale dialogului berejanian 195 – Eu n-o consider caznă. 10]. precum că „Academicianul S. înţeleasă de toată societatea şi comună tuturor membrilor acesteia. Conferinţa Naţională de omagiere. 2000. 134]. Berejan dintotdeauna activitatea în domeniul lingvisticii urmărea scopul ca „limba. ce trebuie copiate şi însuşite tacit Caracteristicile stilului dialogal al comunicării Egalitate a interlocutorilor. 54). neîndoios. completată şi cu determinativul de „focar de energie”. 41) poate fi. să-şi poată înfăptui menirea de armă de comunicare. ci şi asupra celor ale interlocutorilor. Deşi nu i-am fost discipol decât indirect. Din această convingere a savantului reiese cu evidenţă faptul că activitatea de lingvist implică şi ipostaza de generator al unei anumite energii spirituale. obiectivelor şi scopurilor personale. Din această perspectivă analiza particularităţilor dialogului berejanian ne permite a completa tabelul prezentat de către cercetătoarea E. Bălţi. Soluţionarea nedumeririi de la începutul constatărilor noastre (referitoare la fericirea în lingvistică) o găsim în următoarele cuvinte: . cu. Concluzii. făcându-mi ucenicia la profesori pe care Domnia Sa i-a format. Leahu. Relaţii „subiect-obiect” Egocentrismul emiţătorului. 1-2. obiectivelor şi scopurilor personale Impunerea interlocutorilor a anumitor idei prin manipulare ascunsă sau agresivitate directă Dogmatism.1. Pentru S. care necesită a fi interpretată prin experienţă personală ” [3. Mie totdeauna mi-a părut că oamenii îşi pierd timpul cu mine” („Semn”. translare extrapersonală a normelor şi cunoştinţelor. 2002. Şi tot din acest motiv aprecierea d-lui N. cel puţin. considerăm. încă două particularităţi deosebitoare: Astimulativă nonenergetică Stimulativă energetică 3. mi-l asum pe dl S. convergenţa lor Acumularea potenţialului de colaborare Discuţii libere. nr. Berejan este. centrarea doar asupra necesităţilor. p. p.

. Numai atunci când m-am ocupat de lingvistica teoretică. Câteva considerente privind folosirea cuvântului în context. 1997.196 Petru DERESCu „…Lingvistica. Томск. nu m-a făcut fericit decât în puţinele cazuri când făceam abstraţie de obiectul direct al preocupărilor mele – limba din Republica Moldova. n. 2006. cu ideologia (evid. de lingvistcica generală. p.. Rotaru// „Momentul”. 3. când mă cufundam în lingvistică pură. 1977. 2 august). REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Л. Педагогические функции диалога. 1997. Cultivarea limbii.. Grofu M. fără cenzura celor fricoşi de care eşti dependent şi mai ales fără reticenţele pe care ţi le impui singur. D. 2. am simţit adevărata atracţie pentru munca ştiinţifică. trebuie s-o recunosc. Arad. . nu cu politica.). Ilica A. – P. ca să zic aşa. interviu cu T. Ed. de cercetare (fără comandă de sus. Богданова Е. acolo unde aveam de a face exclusiv cu ştiinţa. 9-16. Comunicarea în educaţie. Universităţii „Aurel Vlaicu”. tot din laşitate în primul rând şi care sunt şi ele extrem de împovărătoare) ” („Lingvistica nu m-a făcut fericit…”.. Berejan S.

apelând la criteriul istoric. dar şi cu ceilalţi. cezar. L. între major şi minor. voievod. socială. de un mod de înţelegere catilinară a existenţei/ istoriei. demon. întâlnit în unele secvenţe din creaţia autorului român. interesantă şi atractivă din punct de vedere creator. Perspectiva istorică şi socială îi oferă scriitorului numeroase exemple legate de timpuri. O valorizare a existenţei asemănătoare catilinarilor o reprezintă temperatorii caragialieni. scria I. între viaţa publică şi viaţa de familie etc. de la algoritmii publici ai discursurilor lui Cicero. pe baza acestora. Caragiale. Analiza critică a fenomenelor economice şi sociale de către cei doi clasici şi soluţiile oferite în dezbaterile timpului îi apropie de filosofia socială şi de examinarea mai largă a drepturilor individuale şi colective. Reacţia polemică şi satira eminesciană sunt. dar şi de la destinul tragic al acestuia. imaginarul eminescian înregistrează atât bătrânii. geografie. vizibile în limbaj (scriitură) şi explicabile prin larga cuprindere şi argumentare şi prin gradul de implicare a scriitorului. filosofică şi culturală. exploatate de „catilinari”.197 CATILINARI ŞI TEMPERATORI. Nimic nu-l doare mai rău pe ticălos ca râsul. Catilinarii înseamnă un anumit mod de valorizare a existenţei. frânt în faţa forţei şi a modului de proliferare a abuzurilor şi crimei. din care reţine experienţa/ înţelesul/ câştigul individual pe seama celui colectiv şi a tradiţiei. sunt rolul personalităţilor în istorie şi legăturile acestora cu ceilalţi. omul ca animal politic şi social. Pe trunchiul istoric şi social. înţelept. autorul folosind în creaţia sa termeni. invenţia „melodică” a scriitorului se situează între centru şi periferie. istorică şi socială. biografice şi bibliografice. istorice şi cotidiene şi direcţiile argumentelor fundamentează analiza gazetarului. proletar etc. Serie vizibilă. Pentru reprezentarea secvenţei de viaţă (a momentului). atitudini şi exemple din viaţa politică. Aria referinţelor livreşti. istorie şi meteorologie. STUDIU DESPRE EMINESCU ŞI CARAGIALE IOAN DERŞIDAN Facultatea de Litere din Oradea I. ori deschiderea spre mit şi vis. varietatea exemplelor social-economice. catilinarii eminescieni pornesc. alături de geniu. în cea mai mare parte. în acest exemplu. deschise perspectivei catilinare. trădările şi trădătorii. raportul amplu dintre individ şi colectivitate. tipologic şi istoric. Se poate vorbi. soarta dramatică a omului înzestrat. Democraţia şi descentrarea din creaţia caragialiană situează eroii/ . Încărcătura acesteia este amplă. căutarea stelei fiinţei. cât şi catilinarii. se pare. corespondentul la ironia caragialiană… Naturile catilinare eminesciene sunt prezentate în raporturile lor cu statul şi cu instituţiile acestuia. În prezentarea catilinarilor există o componentă polemică şi un radicalism atitudinar. Teme importante ale creaţiei eminesciene. locuri şi împrejurări conflictuale.

Catilinare…). Catilinarii şi temperatorii sunt produsul epocilor de tranziţie. stabilită de Ion Luca Caragiale. demascat de Cicero (în celebrele Catilinare). fixată de Mihai Eminescu. Amélie Nothomb. Sinteza generală în atac. n. în specificul celor doi scriitori. Publicistica lor şi opera literară cuprind numeroase asemenea creaţii şi exemple. ale coliziunii de interese.). naturile catilinare de straturile catilinare. dar ca studiu era „necomplectă”. Accepţia temperatorilor. Straturile catilinare. o luptă între grupuri sociale cu interese bine definite. organe a căror ochi să fie numai pentru unicul de care sunt legate”. ca în alte ţări. Mihai Eminescu arată că el scrie încercând „a veni cu mine însumi în clar asupra fenomenelor epocilor de tranziţiune în genere şi asupra mizeriilor generaţiunii prezente în parte” (s. despre viaţa publică şi privată românească din a doua jumătate a sec. precum şi cele individuale îi preocupă pe cei doi scriitori. în cea mai mare parte (în această privinţă). în care îşi găsesc ilustrarea de-a lungul timpului şi epocilor literare şi înstrăinarea şi angoasa (Cf. ci stăruinţa unor straturi catilinare. Când aceste naturi catilinare. În scrisoarea ce i-o trimite în 6 februarie 1871. ale căror geneze şi izvoare se află în stările de lucruri de la noi. a grupurilor adaptate şi indivizilor interesaţi. al unora dintre straturile acestora. lui Iacob Negruzzi. împotriva politicii şi politicienilor. Răul veacului. fără talent. „Dacă privirea e folositoare ca centru într-un organism. . Aceleaşi moravuri şi procedee (temperatoare) se aplică de către personaje la centru. ironia şi criticismul junimist îi caracterizează pe cei doi mari scriitori români şi orientarea lor conservatoare.198 Ioan DERŞIDAN personajele între pământ şi cer. „descrierile locurilor” etc. orgoliu şi oxigen. poate fi apropiată de cea a straturilor catilinare (catilinarilor). revoltă şi desconsiderare a interesului. ies la suprafaţa vieţii sociale. Romanul Geniu pustiu va uni cugetările şi experienţele scriitorului cu naturile catilinare. straturile catilinare şi starea de nemulţumire. publicistică şi literară (creatoare) a celor doi scriitori şi ilustrarea prin numeroase exemple şi argumente. pe care le apropiem de temperatori. În „Timpul” din 6 iulie 1880. cugetătoare. Aspectele colective. fără avere. Statul creează şi el naturile catilinare. D. – I. se produce şi se explică molipsirea de răul veacului şi crearea straturilor catilinare. de altfel. Catilina a fost iniţiatorul unei conspiraţii împotriva Senatului. Noţiunile au acoperirea teoretică. Este un raport amplu. îndepărtare de idealurile naţionale şi de interesele celor mulţi. periferie şi în capitala unui judeţ de munte „în zilele noastre”. înfrânt şi ucis în luptă de armata senatorială. Mihai Eminescu scria: „Astfel lupta acestei mase de nulităţi în viaţa statului nu era. cu o încărcătură apreciabilă de vanitate. pentru pâinea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul în socoteala tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi”. Catilinarii eminescieni şi temperatorii caragialieni documentează astfel. fructifică social catilinarul şi duc la „coliziune”. din Viena. ea trebuie să dispuie însă şi de organe sigure şi precise în funcţiunea lor. Catilinarii privesc în mare şi de sus.). Ca roman scrierea îi părea „completă” („scenele de sentiment”. al XIX-lea. prin „coliziune de interese”. Se ştie că Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale au reacţionat adesea violent şi polemic împotriva relei alcătuiri sociale. Eminescu deosebeşte. la dezorganizare şi la moarte. desconsiderarea interesului public şi naturile catilinare reprezintă asocierea scriitorului. în (re)cunoscutele forme fără fond. în algoritmii temperatorilor vechi şi noi (nu lipsesc oximoronii „vechituri nouă”).

faustian. Articole politice şi cronici dramatice. Metafora îşi are prestigiul său. indiferent de partidele care sunt la conducere. dar şi sacrificiul înfăptuitorilor. care stă în posturi fixe. trebuitori oricăror potentaţi: „nucă de jucărie cu coada umflată şi lustruită. rămân oricum „în slujbele statului”. în niciun caz însă nu se poate numi un partid politic”. 1938. p. roman eroic şi erotic. Altă accepţie este aceea de byronian. De nu devin potentaţi politici. În articolul Politică şi cultură Ion Luca Caragiale . mare la sfat. care să nu acuze? E o lege în natură. fără talent. e o laşitate de-a nu fi de nicio partidă”… Studiul său nu era complet şi nici nu va fi completat. ori „pâinea de la buget” şi „coliziunea de interese”. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 199 Este vorba de romanul Naturi catilinare. Pe de altă parte. art. privitoare la individ şi la centrele de interes. indiferent de partida ce deţine puterea. arată Caragiale în alt articol. susţinuţi politic. chiar dacă aceşti timpi nu i-ar aparţine lui. pe cel ce ţi-a ars în foc pe străbunii tăi. dreptul pe pământ”. cu timpul. Tot în Geniu pustiu. Într-un manuscris. „mic la stat. Articolul a apărut iniţial în „Timpul” din 14 noiembrie 1879). „Straturi catilinare” vor constitui pentru poet cei angajaţi în „infinita şi nefasta luptă sistematică” din viaţa publică a ţării. Scriitorul înregistrează aici legea de nestăvilit a vieţii. „fără avere”’ şi hrăniţi de la contribuabili. cei care pot spune de la obraz că „la nămiez e noapte”. Bucureşti. de obicei administrative. fără avere. cei „fără o meserie hotărâtă. de cuprins uneori în cercurile catilinarului şi temperatorului şi ale relaţiilor individului cu statul şi cu ceilalţi. Temperatorii caragialieni aparţin unui „grupuleţ”. pentru că numai aşa se poate restitui echilibrul. examinarea vieţii politice şi sociale româneşti (şi nu numai) arată pregnanţa unor asemenea constatări şi gradul în care viaţa bate literatura/ închipuirea şi exemplele de catilinari şi temperatori devin reguli şi instituie proceduri. . cum am citat deja. fără să aleagă între conservatori şi radicali etc. „fără talent”. 40-45). Aceştia stau în slujbele statului „şi când o partidă şi când cealaltă este la putere”. din mai multe motive. temperatorii caragialieni „stau în slujbele statului”. „Această strânsură de temperatori se poate numi asociaţie. în ceea ce priveşte naturile catilinare. pe cel ce umple fântânile şi râurile cu copilul sufletului tău? Legile care compun fundamentul eticei chiar te îndreptăţesc de-a face cât ţi s-a făcut. în evocarea revoluţiei. pe care scriitorul l-a voit sâmburele consistent (pivotul) apropiat Geniului pustiu şi care n-a mai fost terminat. care să nu-ţi dea drept când tu ucizi pe cel ce ţi-a biciuit secol pe părinţii tăi. Dar Centrul îl constituie temperatorii. Mihai Eminescu nota: „în timpi mari. prozatorul scrie: „E o lege în natură.Catilinari şi temperatori. a prădărilor şi a uciderilor. câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul” (Vezi Ion Luca Caragiale. Ion Luca Caragiale atrage atenţia asupra riscurilor „eclesiei intelectuale”. Opere V. consorţerie în scopuri individuale. dar fără miez şi aşa mai departe. Fundaţia pentru Literatură „Regele Carol II”. Caragiale. în care găsim informaţii în legătură cu naturile catilinare din Geniu pustiu. fără o meserie hotărâtă”. Asemeni catilinarilor eminescieni. L. pentru pâinea de toate zilele ce le-o poate procura bugetul din socoteala tuturor claselor pozitive ale societăţii întregi”. vor/ pot vedea Centrul ca un mare partid. a legii talionului. Ce este Centrul?. de putere şi decizie întâlnim la I. „Răsucitorii de vorbe”. Aprecieri asemănătoare. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu. mai mare daraua decât ocaua”..

în acest caz. „de bâlci”. . progresul. o „strânsură de lume din ce în ce mai mare. Statul ar trebui să fie „rezultatul natural al societăţii”. dar prostia este nemuritoare”. polemică şi neliniştită. ideile. aşa cum se susţine adesea. Articolul Politică şi cultură prezintă starea vieţii noastre publice şi dezvoltarea noastră morală şi intelectuală „după aptitudinile şi apucăturile de rasă. căci noi nu avem decât „strânsură de năvală”. precum naturile catilinare. a adevărului. noţiunile. Aceştia se situează la întâlnirea dintre istorie/ societate. Catilinarii constituie o constantă a interesului individual. care presupune complementaritatea. Pledoaria scriitorului este pentru clasele pozitive. să treacă la ţâţa şcoalei şi pe urmă de la ţâţa şcoalei la ţâţa bugetulu. ci şi prin concepţie. „cum iese de la ţâţa mamei. de instituţiile sale şi de cei care le alcătuiesc. munca şi învăţătura. 1885) că la 1877 au fost probate şi recunoscute. biografică. Pendularea lor interesată între centru şi circumferinţă şi între grupări de tot felul este unul din indiciile decăderii semnificaţiilor şi moravurilor în partea aceasta de lume. înregistrând pretenţiile mari şi puţinele/ slabele mijloace. Mai târziu însă disputele politice şi gazetăreşti alunecă adesea în excese şi se creează decalaje între instituţii şi angajaţi. nemulţumită. 1868). Nu doar antiteza prevalează la Eminescu. promovarea deşănţată a politicii în instituţii. Ca dovadă că nimic nu e nou sub soare. proprietari şi ţărani.L. posibil catilinar sau temperator. Catilinarii şi temperatorii sunt doi iconi ai creaţiei eminesciene şi caragialiene. „om al timpului modern” (Titu Maiorescu). rămâne acelaşi scriitor şi gazetar preocupat de stat. statul cuprinde corpul (statului) şi capul (statului). Idealul este ca „românul să se nască bursier. ceea ce ne reaminteşte de reacţia polemică a lui Titu Maiorescu faţă de problemele culturii şi civilizaţiei timpului său (În contra direcţiei de astăzi în cultura română. Caragiale. Mihai Eminescu. în ţară şi în străinătate. spaţiul geografic (toposul naţional). Ei sunt cuprinşi de spiritul critic şi de căutarea fundamentelor adânci ale formelor fără fond. „Proştii mor. mai împestriţată şi mai eterogenă”. dialog şi mai multe constelaţii. dar la noi nu este aşa. literară şi istorică. fondul şi edificarea. scrie I. Bugetarul. Scriitorul subliniază (în articolul Revoltă în sec. atitudine şi înfăptuire (literară şi gazetărească) asemănătoare. „Organism viu”. Caragiale în Prostia în viaţa noastră publică. pătura superpusă şi căutarea stelei fiinţei. poporul şi domnul. meritele guvernului şi ale statului şi măsurile cumpătate adoptate. toate tranziţiile au aceiaşi artizani: tehnicieni temperatori şi catilinari. gazetărie şi literatură. exemplele şi argumentele. dar şi privitoare la acţiune şi istorie a mentalităţilor. în dezbaterile cu privire la forme şi fond şi de propunerile/ soluţiile privind adevărul. în partea ei tranzitivă. Catilinarii şi temperatorii arată clar (sper) că cei doi mari clasici nu se explică doar antitetic (sau oximoronic).200 Ioan DERŞIDAN prezintă legătura dintre stat şi societate şi improvizaţia românească. să trăiască funcţionar şi să moară pensionar” scrie I. pentru producţia naţională şi învăţătură. Cunoscutele şi discutatele forme fără fond (în accepţie junimistă) cuprind aceşti/ asemenea iconi (catilinarul şi temperatorul) – perspectiva este politică şi satirică. care presupun/ reclamă complementarităti. Relevanţa celor două noţiuni este. L. ci monologul. după condiţiile pământului şi după energia cu care au putut conserva şi apăra câştigurile lor de orice fel”.

La Eminescu. un grupuşor. evoluţie. justiţie.Catilinari şi temperatori. 1885) şi aplicându-l politicii. din O scrisoare pierdută. iar a doua îl arată pe socotitor/ avocat. Centrul rămâne/ este „o nimica toată. a creat şarlatani şi a sprijinit alogeni. „Disciplina convenită” de către „suma de oameni” va stârni adesea reacţia polemică a celor doi scriitori. „infamă”. Această idee poate fi argumentată şi cu numeroase exemple ale publicisticii caragialiene şi prin edificiul social vizibil/ dedus din creaţia literară. o nucă de jucărie cu coada umflată şi lustruită. Articolele lui Ion Luca Caragiale. scria Mihai Eminescu (Icoane vechi şi icoane nouă. contribuie la conturarea unei efigii. şcoală. Prostia în viaţa noastră publică şi Liberalii şi conservatorii au un conţinut . Eminescu scrie că politicianismul liberal a distrus datini. L. de exemplu. bănci. al necesităţii şi societăţii. Paginilor critice consacrate de Mihai Eminescu. O Noapte furtunoasă. Caragiale la adresa temperatorilor şi liberalilor colectivişti. Eminescu: tradiţia ca profeţie politică. pătura superpusă şi proletarii condeiului cumulează caracteristici catilinare. nici în bani. Comparativ. Camăta şi negustoria sunt blamate de gazetar. colectivitare = partid. ale cărui profeţii politice şi mitologii radicale. frapaţi de „coliziunea de interese” din viaţa politică şi social-economică autohtonă. alteritatea este percepută ca „agent disolutiv” (Ioan Stanomir. Este atitudinea unui conservator. Similitudinea rezultă. Rezeşul de la Golăşel şi moşneanul de la Florica. Editura Bastion. obiceiuri. în „Timpul”. nu un mare Partid). nu o convenţie. Nepotismul. în condiţiile moştenirii moldovenismului şi antisemitismului. L. Oricum. cum susţin liberalii. biserică şi legi. 2008). ţinând cont de legile acestora. junimiştii şi conservatorii. o înţelegere. mai mare daraua decât ocaua. Conservatorismul său ilustrează algoritmul revoluţie – progres – reacţiune. rasă. inseparabilă de „avatarul vocilor sale politice”. argumentează Eminescu. administraţie etc. pornind de la hotărârile Adunării ad-hoc din Moldova şi de la rolul boierilor care o alcătuiesc. Caragiale. alogenii. I. iar tradiţia prezentată apare ca un palimpsest pentru modernitate. Indiferent de calificativele gazetăreşti („tiranică”. dar fără miez şi aşa mai departe câte ştiam şi vedeam şi noi ca tot târgul” (un grup mic. mic la stat. ori Conul Leonica faţă cu reacţiunea. ci iarăşi în muncă”. un grupuleţ. „Temeiul unui stat e munca şi nu legile” şi „bogăţia unui popor stă. Din argumentele articolelor sale rezultă rolul partidului conservator în organizarea României moderne. conservatorii pun accent pe istorie. Într-o asemenea prezentare. scrie I. a unui spirit tradiţional. Statul este rezultatul dezvoltării. active. 1877 şi Opere X). pe dezvoltarea organică a statului şi a societăţii. un produs al naturii. mare la sfat. Timişoara. armată. li se alătură paginile publicistice ale lui I. Situat pe poziţiile Partidului conservator. Caragiale subliniază că „o sumă de oameni lucrează în viaţa publică cu o disciplină convenită spre scopul de a căpăta şi păstra puterea. catilinarilor. Revenind asupra termenului (Cuvântul „colectivitate”. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 201 Caragiale se întreabă „ce este Centrul”? Una din premise deosebeşte dreptatea de adevăr. adică cu alte cuvinte: orice colectivitate de acest fel este un partid politic şi orice partid politic nu poate fi decât o colectivitate”. L. „vitregă”). gazetarul. Mihai Eminescu pledează pentru tradiţie şi vizează alcătuirea ideală a statului şi instituţiilor sale: biserică.

câteva consideraţii eminesciene privitoare la cultură.202 Ioan DERŞIDAN asemănător. că niciodată fraza culturii nu e echivalentă cu munca reală a inteligenţei şi mai ales cu întărirea propriei judecăţi. 1880 şi în ediţia Opere XI). englezii (prin liberalul lord Macaulay) vedeau în literatură „cea mai curată şi mai trainică dintre toate gloriile unei ţări”. Nu o utopie. Reformele civilizaţiei româneşti sunt disproporţionate faţă de „puterea de producţiune a poporului şi cultura lui intelectuală”. pozitiviste şi idealiste. din scriitori de a doua mână. dar legându-i de stat şi de partid. copiindu-i. Caragiale distinge în familia colectivistă două mari varietăţi „prea bine caracterizate – caradalele şi budalalele”. depărtându-i de munca aducătoare de bunuri. Soluţia ar fi „împrospătarea continuă a fondului şi păstrarea formelor”: forme vechi şi spirit nou. cu ceilalţi. la 1846. şi potrivite şi nepotrivite. producţie şi proprietate. Gazetarul Mihai Eminescu a dorit sa elaboreze un dicţionar de economie politica. Comparativ. cu prea puţine excepţii. funcţionari liberali. Prin forme goale s-au înmulţit trebuinţele „fără a se înmulţi producţia”. L. istorie şi gândire/ raţiune. Bogăţia e în braţe. copiate din gazete străine. Incultura şi vechiul spirit bizantin nu pot intra în formele civilizaţiei apusene. care e facultatea de a dispune de sine însuşi prin muncă şi prin capitalizarea muncii. răsărite din alte stări de lucruri. roşii şi temperatori. în care haosul de idei trebuie stăvilit prin muncă. cum încep să înţeleagă şi liberalii. în această privinţă. O serie de fraze ieftine. Este vorba de o epocă de tranziţiune (1860-1880). Opţiunea scriitorului este pentru temeinicie şi pentru „controlul” formelor noi de cultură şi folosirea ca moderator a „tradiţiilor trecutului”. în muncă şi în raportul dintre câştig/ venit şi cheltuială – este „ilustraţia administrativă” eminesciană. Crezul patriotic liberal – naţional. organizaţia modernă fără o dezvoltare economică analoagă. pe conservatori. I. Caragiale îl citează pe Dimitrie Sturdza care a declarat în Academia Română că vrea o „discretă uitare”. raţionamente străine. esenţiale în înţelegerea şi explicarea demersurilor sale privind creaţia. setos de civilizaţie. În trecutul acestui program conservator. fără cântărire. scrie gazetarul. înlocuiesc exerciţiul propriei judecăţi”. nu vedea că niciodată o vorbă nu poate înlocui o realitate. care e cultura adevărată. ba naţiunea întreagă. dar şi „corcitura celor două”. o mie de utopii populau capetele generaţiei trecute. care-şi închipuia libertatea fără muncă. cultura fără învăţătură. a înlocuit şi înlocuieşte încă în mare parte silinţa de-a învăţa singuri. Mihai Eminescu va cuprinde numeroase exemple de domni români care au luptat pentru independenţă şi . Politică şi cultură. că niciodată fraza libertăţii nu e echivalentă cu libertatea adevărată. Lascăr Catargiu. Culisele chestiunii naţionale). cunoaşterea şi legăturile individului cu societatea. L. scrie poetul. I. Descentralizarea şi electivitatea funcţionarilor publici i-a făcut pe mulţi „roată la carul statului”. Alte exemple ale publicisticii caragialiene confirmă aceste aprecieri (Art. din discursurile unor politici trăiţi şi crescuţi în alte ţări. axat pe producţiune. idei şi bune şi rele. Caradale şi Budalale. „Golul nostru intelectual. nu „meritata-i glorie”. Liberalii şi literatura. a primit fără control. Liberalii sunt numiţi de cei doi scriitori colectivişti. alături de aprecierile politice şi istorice. Există în Programul Partidului Conservator (publicat în „Timpul”.

nemulţumirea şi exasperarea sunt asociate cu diverse nume obscure prin care se explică naturile catilinare. în Bucureşti şi în oraşele de pe marginea Dunării. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 203 neatârnare. greu de clasat în regnul animal”. Din expresivitatea acestor formulări le evidenţiem acum pe cele privitoare la „populaţia flotantă”. „naturile catilinare” şi strânsura parlamentară. p. „Totul trebuie dacizat oarecum de acuma-nainte”. „un element etnic cu totul nou şi hibrid. şcoală) este contra acestor elemente neistorice. Iluzia. arată gazetarul. prezintă „panglicăria liberală şi vertebratele din sfatul ţării”. formează „demagogia României” şi elementul de disoluţie. prin negustorie de fraze şi făgăduinţi mincinoase de partid. Publicistica. la aşezarea istorică. Vatamaniuc explică termenii proprii şi figuraţi folosiţi aici de Mihai Eminescu: „Eminescu foloseşte expresia «naturi catilinare». catilinarii şi temperatorii sunt databili şi recognoscibili. jucând grăbiţi. Articolul Pătura superpusă a apărut în „Timpul” din 1881 şi în ediţia Opere. Sunt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă. vol. biserică. Modul de „plăsmuire a bugetului” îi arată ca pe nişte iresponsabili. Eminescu aparţine falangăi junimiste şi prin acest mod de a prezenta formele fără fond şi direcţiile greşite ale culturii române. vechea vânătoare de tron/ domnie va fi multiplicată de vânătoarea de funcţii şi arenzi ale stratului. novisimi. 210-211.Catilinari şi temperatori. În pornire. pe atunci la începuturile statuării normelor sale . din cea mai considerabilă parte a Ardealului şi a Ţării Ungureşti”. Nu este însă mai puţin adevărat că guvernarea liberală aduce în prim-plan destui oameni noi. „producte de baltă”. Moldova. Deputaţii (liberali) sunt comparaţi cu o „menajerie de curiozităţi etnologice şi zoologice. ci un prinţ care dormea cu sceptrul şi coroana alături”. Ei apar ca două embleme ale acestui timp. De aceea lupta de recâştigare a bunurilor naţionale (limbă. Recursul este la arhaic şi temeinicie. precum Mircea cel Bătrân şi Ştefan cel Mare… „Aşadar independenţa. organizare socială. cu oameni ca Giani. XII şi porneşte de la constatarea/ părerea că nu există „nicio deosebire între rasa română din Muntenia. a. Cariagdi. o „farsă constituţională”. Serurie ş. D. o realitate. la spartul târgului. vizând puterea şi câştigul. parvenirea socială şi flotanţa atitudinală.A. au devenit o ficţiune. Organele mediatoare între Coroană şi popor sunt false. nu este un copil găsit fără căpătâi şi fără antecedente. viciul. de o moralitate îndoielnică. Pherekydis. Rosetti. neapărat. De aici până la adjectivările lui Eminescu era distanţa cerută de lupta politică. Art. scrie Mihai Eminescu. Guvernul liberal şi responsabilităţile sale. precum o numim astăzi. scrie Mihai Eminescu. publicat în „Timpul”. Aceşti „fanarioţi”. 67. care ne-a furnizat generaţia actuală de guvernanţi”. 24 martie 1879 şi în ediţia Opere X. rasă cu aceleaşi închinări şi aptitudini. mare parte arivişti. S-a ivit însă. În condiţiile tranziţiei şi descentralizării. întâlnită şi în alte articole ale sale şi cum intenţiona să-şi intituleze şi romanul Geniu pustiu elaborat în epoca preuniversitară. C. Caracterizarea nu reprezintă. Carada. „bagajul literaţilor lucrativi de mâna a treia” şi „sforăitoare nimicuri”. un lucru însă le e comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic”. nr. În acest spaţiu catilinarul eminescian şi temperatorul caragialian se mişcă şi se exprimă asemănător. mulţi fără experienţă politică. „În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor.

problemele psihologice pe care le pune şi „fondul sufletesc al poporului”. iar gazetarul/ scriitorul Mihai Eminescu îl înregistrează în starea lui naturală. social şi naţional. Apreciind meritele „claselor pozitive”. Catilinarul eminescian face parte din viaţă şi literatură şi explicarea lui are în vedere rădăcinile creşterii (sănătoase) şi ale pieirii. primejduind „gustul public. „fineţea unui cunoscător al naturii omeneşti”. Mihai Eminescu publică în „Timpul” din 1878 (vol. stringente.204 Ioan DERŞIDAN şi de talentul polemic al unui ziarist cu adevărat de excepţie”… Ne preocupă desigur înregistrarea catilinarilor şi temperatorilor şi nu ne interesează (în ultimă instanţă) detaliul ilustrării politice/ exemplului partinic şi nici modul de „pisare a apei în piuă”. Parabola lui Eminescu. Mihai Eminescu compară trecutul cu prezentul folosind criterii economice şi condamnând formele fără fond în care era plasată clientela politică. În accepţia eminesciană catilinarul pătrunde în diferite straturi sociale. Cu oprelişti de tot felul. etnice. Caragiale şi cum îi aşează în jurul lui pe „temperatori”. în corpul uman. Naturile catilinare adiţionează alte ipostaze şi exemple politice (liberale. personaje factice şi „sentimente neadevărate sau simulate”. Catilinarul seamănă nestatornicie şi culege interes. la Eminescu. din 1881. pentru scriitor. aşa cum prevăzuse gazetarul şi cum îi conturase parcursul şi-i făcuse necrologul. electorale şi culturale. economice şi politice în publicistica scriitorului. vechi şi noi. explicându-l/ arătându-l şi combătându-l. Partidul – centru. Prezentând volumul Novele din popor de Ioan Slavici (456 pagini). din care făceau parte ţăranii. pervertindu-le şi îndepărtându-le de tradiţie şi de adevăr. stricându-le alcătuirea şi rostul. pornind de aici. Registrul catilinar este/ devine la Eminescu o măsură moştenită sau împrumutată şi asumată. istorice. catilinarul e prezent şi în disputele dintre vechi şi nou. politice şi culturale româneşti ale secolului al XIX-lea. n-a putut să crească în raport cu groaza de cheltuieli pe care le-au impus formele de civilizaţie străină introduse cu grămada în ţara noastră”. Important este însă. istorice. Frapează. în unele articole consacrate vieţii artistice şi literare româneşti. se va orienta spre liberali. după „Presa” lui V. între liberali şi conservatori şi care. Mihai Eminescu evidenţiază concepţia sănătoasă a nuvelistului. „Cea mai superficială socoteală din lume ar dovedi îndestul că puterea productivă a vieţii româneşti n-a crescut. Perspectiva polemică şi pamfletară corespunde realităţilor sociale. prezenţa unor secvenţe/ episoade/ caracteristici catilinare şi în gazetăria culturală. parlamentare etc. felul în care conturează Centrul I. Dar sunt şi trimiteri/ sugestii sociale.). de către Vasile Boerescu. „producătoare”. meseriaşii şi muncitorii. la modă. O legiune de scriitori scorneşte însă „cai verzi”. în care valorifică ştirea creării. L. a Partidului – Centru. Boerescu. dezvoltarea organică şi mediul „mlăştinos şi bolnav”. dintre tradiţie . Componenta polemică este vizibilă în atitudinea celor doi scriitori faţă de catilinari şi temperatori. fără o bază solidă. Opere X) un interesant articol de informare. „Naturile catilinare” eminesciene pot fi explicate mai bine dacă le asociem viziunea/ interpretarea scriitorului asupra „claselor pozitive”. Rezultă importanţa aspectelor sociale. distinge între centrul italian şi cel românesc şi vede alunecarea (la noi) spre dreapta şi liberali. sentimentul adevărului şi bunul simţ”. La Slavici actul intelectual al observaţiei şi viziunea sunt asociate cu „resumţiunea unor elemente preexistente din viaţa poporului”.

Farmecul adevărului şi al reprezentării naţionale constituie astfel obiectul artei. ca temei al dezvoltării şi consolidării economice şi al administrării. Mihai Eminescu publică în „Timpul”. în muncă”. întemeiată adecă pe baza largă a geniului naţional”. tinereţea etnică. Preotul şi beamterul austriac. Vastele poeme lirico-dramatice/ marile compoziţii teatrale imaginate de Mihai Eminescu cuprind nuclee literare de mare forţă. Influenţa austriacă asupra românilor din Principate (în „Convorbiri literare”. Seria astfel constituită a catilinarilor şi temperatorilor. stârnind reacţia scriitorului şi gazetarului Mihai Eminescu. care trebuie „să codifice datina ţării lui” şi să dea soluţii pentru trebuinţele şi aspiraţiile poporului. capabilă să determine spiritul unui popor. ci fac politică”. în care intră adesea catilinarul. „Căci omul are pe atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. dereglându-le şi impunându-le interesele proprii. la istoric. 1876 şi în Opere) a avut şi varianta unei prelecţiuni populare. a concepţiei social-politice şi a rolului statului şi al organismelor acestuia în viaţa publică. Caragiale. la omul politic”. Avocaţii. de Mihai Eminescu. periclitate de răul universal. L. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 205 şi modernitate. catilinarii şi temperatorii atacă şi strică tradiţia şi organizarea socială. în 1876. din 1877 şi Guvernul liberal şi responsabilităţile sale.Catilinari şi temperatori. două studii. Ca idei şi termeni. Mihai Eminescu lărgeşte dezbaterea culturală. Ca palimpseste. Ca emanaţie a unei pături/ categorii sociale interesate. pot măsura influenţa austriacă asupra românilor din Principate şi . Iar cel sărac e totdeauna sclav şi totdeauna neegal cu cel ce stă deasupra lui” (Icoane vechi şi icoane nouă). o componentă conflictuală care deschide textul şi-l aşează sub specia devenirii. din 1879. de Mihai Eminescu şi Ce este Centrul de I. în aceeaşi perioadă. din 1879. depărtaţi de terenul vieţii naţionale şi de popor şi pescuind „în promiscuitatea San Franciscului din America dunăreană”. ci iarăşi. sunt inteligenţe „stricate” şi elemente „nesănătoase” (Icoane vechi şi icoane nouă). scriitorul Ion Luca Caragiale. sub genericul Înrâuriri asupra poporului român. din 1879) are şi alte ilustrări complementare. scrie Eminescu. curăţia de moravuri şi seninul neamului românesc” şi sunt opuse literaturii „de spital” a „catârilor intelectuali”. arată gazetarul. considerate definitorii pentru înţelegerea ideologiei sale. pe baza accepţiilor stabilite de cei doi scriitori (prin articole precum Icoane vechi şi icoane nouă. aşa cum va proceda. cum sunt cele din Alexandru Ioan Cuza şi „sila de temporizare” din 1882 şi Partidul – Centru. politică şi viaţă naţională. apropiind-o de istorie. ele pot fi apropiate de articolul lui Ion Luca Caragiale. O civilizaţie autentică are un corelativ economic îndestulător. nu poate exista decât determinată ea însăşi la rândul ei de spiritul acelui popor. vituperând temperatorii şi denunţându-le procedeele parvenirii. „Credem că nicio literatură puternică şi sănătoasă. Situându-se în spaţiul catilinarului şi al catilinarelor. catilinarii îşi lasă urma în prefacerile şi disputele cu privire la formarea civilizaţiei române moderne. din 1878. din 1877 şi în „Convorbiri literare”. Creangă şi Nicu Gane arată „sănătatea sufletească. Ce este Centrul (scris la un an după articolul lui Mihai Eminescu despre centru). Ilustraţiunea administrativă folosită de scriitor se referă la muncă: „bogăţia unui neam stă nici în bani. Aceasta se aplică tot atât de bine la „legiuitor. Exemplele din scrierile lui Slavici. „Trântorii netrebnici” din învăţământ şi justiţie sunt criticaţi pentru că „nu învaţă nimic.

B. Unul dintre cele mai importante articole politice ale lui I. prin referinţele textului. abstrăgând de la împrejurarea că o asemenea interesantă chestiune nu este de nicio importanţă. indivizi/ cetăţeni şi activitatea economică pot fi apropiate de aprecierile lui Ioan Slavici făcute în această perioadă. ereditar. plătind dări. Bucureşti. Daci sau romani. Caragiale este Culisele chestiunii naţionale. Mihăilescu scrie că în Estul european „politicul domină copleşitor mentalul colectiv” şi că scriitorul I. presiune atmosferică şi influenţă a soarelui). iar ca dorobanţ „moare pe câmpul de război”. Caragiale a fost preocupat „divergent” de putere. Alături de preocuparea lui Caragiale de social (prin temperatori) şi de lumea organică. scrie Eminescu. Muncă. Mihai Eminescu prezintă. iar ţăranul român reprezintă singura clasă pozitivă. suntem români şi punctum” (Biserica şi şcoala românească sub dualism). Prioritatea este a muncii. „Constatăm mai înainte cu toate că românii nu sunt nicăieri colonişti. temperatură. de tragi-comicul lumii de la noi (Studiu introductiv la vol. el se speteşte. armonia intereselor în cadrul statului.206 Ioan DERŞIDAN compara soluţiile cu privire la acest raport/ această influenţă. în operă şi în documentele de însoţire a acesteia. în „Curierul de Iaşi”. aceasta atât în economia generală a statului cât şi cea individuală” … […]… Catilinarul individual şi colectiv e prezent astfel în corpul social. Dan C. Elogiul muncii şi al ţăranului caracterizează concepţia eminesciană cu privire la dezvoltarea societăţii şi rolul activităţii economice în această privinţă. argumentând ideea vechimii şi unităţii noastre culturale. Victor Hugo. Editura „Grai şi Suflet – Cultura Naţională”. „jucate cu artă şi ştiinţă”. Repertoriul nostru teatral. Eminescu susţine campania de presă a tinerilor şi (le) recomandă autori care prezintă poporul. Repertoriul şi actorii constituie direcţiile în care se poate acţiona pentru dezvoltarea teatrului românesc. 1999). viscole. scene carnavaleşti. Björnsen. În art. vanitate. adică excluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta silirea lor la o muncă productivă. Publicistică şi corespondenţă. studiul cuprinde însă şi accente polemice şi parodice şi episoade teatrale. politică. secvenţe de viaţă şi definire climatică pronunţată a unor personaje. cât şi prin elemente de durată (apă. situaţia românilor din Transilvania şi din Bucovina. romani sau daci: e indiferent. L. populaţie nepomenit de veche. dramaturgii spanioli. Holberg şi Fr. I. asigurarea stabilităţii şi autorităţii acestuia. atât prin manifestări accidentale (precipitaţii. oamenii nimănui. adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea./ … /. În 1876. etnie. Mărcile subiective şi expresive sunt pregnante. . Hebbel. De aceea. Nici mai este astăzi chestiunea originei noastre. scrie autorul. de viaţă. mai mult ori mai puţin absolut. Autorul apare ca un „analist” politic. mediu. iluzii şi relativisme. El a apărut în 1896. Caragiale. L. în „Ziua” şi într-o broşură şi poate fi citit ca un „studiu” politic. căldură excesivă). adică guvern monarhic. instituţii. Unele din părerile lui Eminescu cu privire la stat. Ediţie îngrijită de Marcel Duţă. mentalităţi. Intitulat simplu reportaj. Avem în vedere mai ales rolul statului. ci pretutindenea unde locuiesc sunt autohtoni. rolul breslelor şi al ţăranilor etc. mai veche decât toţi conlocuitorii lor. stă acest interes faţă de meteorologie. ne trebuie trei lucruri: „Stabilitatea. parveniţi. L. din 1870. venituri. precum Shakespeare. L. Economia.

a catilinarilor.. I. Eminescu M. cât şi modul de funcţionare diferit al temperatorilor caragialieni. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. ale scriitorului şi aparţin dezbaterilor din epocă printr-o calibrare a voinţei şi a instinctului de refacere a lumii şi de înţelegere a întregului. Bucureşti. Funcţiile şi misiunea sa. meteorologic şi temperamental (pentru nivelul lingvistic şi atitudinal al temperatorilor vezi şi Ioan Derşidan. note şi comentarii de D. I-V. Publicistică (IV şi V). dar exemplele sunt altele. vol. Bucureşti. Bucureşti. reactualizaţi/ reinventaţi printr-o identificare şi livrare contemporană. Vatamaniuc. Eminescu M. 2003. Poezii. 1977. Bucureşti. Poezii (I). Bucureşti. . 1985. Proză literară. Vatamaniuc. I-II... în epoca marilor clasici. 1987. Ediţie critică de D. 3. Note de lectură. Publicistică.. Eminescu M. vol. ale căror instincte şi manifestări îi diferenţiază în angrenajul social şi-i justifică tipologic. al angrenajului politic şi social din care fac parte.Catilinari şi temperatori. 1993.. catilinarii şi temperatorii ca dimensionări politice. prefaţă de Eugen Simion. Vatamaniuc. 1999. 1958. Note de curs. Personalitatea statului şi organele puterii. Editura Vestala. 1943.O. Statul. Dicţionar de rime. texte şi comentarii de D. istorice şi culturale ale acestui proces şi embleme ale celor doi scriitori. 1980. Excerpte (VII). deşi străbat/ ilustrează acelaşi algoritm al interesului personal în dauna celui colectiv. Transcrieri. Ediţia Grai şi Suflet – Cultura Naţională. Literatură populară (II). Teatru. I-VII. Note de curs. Ediţie îngrijită de D. Bucureşti.. în cazul celor doi clasici. de la personalul însărcinat cu „pisarea apei în piuă” şi de la „formele goale” se aseamănă cu cea a temperatorilor. Editura Saeculum I. Poezii. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II” (apoi Academia Română). Frapează. Corespondenţă (VI). Traduceri. 1999. Vatamaniuc. note şi comentarii de D.. cu numeroase achiziţii şi exemple referitoare la tradiţie şi imaginar. Antologie. 1952. Antologie. Editura Univers Enciclopedic. Eminescu M. Imaginarului caragialian îi aparţin temperatorii. Editura Univers Enciclopedic. ca motor al istoriei (uns bine). Transcrieri. gazetăreşti şi lirico-dramatice. Opere. 1983. 5. II. Excerpte. Eminescu M. 1995. Murăraşu. pregnantă. I-XVII. Ediţia Perspessicius (continuată de Dimitrie Vatamaniuc şi Petru Creţia). 6. Editura Cartea Românească. Note de lectură. 4. 2. prefaţă. 2002). Catilinarii eminescieni fac parte din amplele construcţii mitice şi sociale. Statul. 1989. prefaţă. I. 1999. 1999. Fragmentarium (III). Proză. Viaţa culturală românească (1870-1889). 7.O. Opere. Modernismul românesc îşi anexează. Eminescu M. Ediţie. Mihai Eminescu şi Ion Luca Caragiale. Studiu despre Eminescu şi Caragiale 207 Înregistrarea catilinarilor pornind de la „aparatul greoi şi netrebnic al semicivilizaţiunii”. Corespondenţă. Traduceri. vol.. Bucureşti. Bucureşti. Ediţie de Petru Creţia. în condiţiile falangei junimiste. 1984. 1963. atât proiecţia istorico-socială eminesciană.. Nordul caragialian. Eminescu M. 1939. Editura Saeculum. prefaţă. vol.

Vatamaniuc.. II. 1938.O. 1997. prefaţă. Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională. prefaţă şi note de D.L. Bucureşti... Bucureşti. Teatru. Editura Grai şi Suflet . Bucureşti. Ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu. . L.. Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”. Bucureşti. Reminiscenţe şi notiţe critice. VI. Bucureşti. L. Vatamaniuc. literatură şi versuri. VII. Mihăilescu. 1999. Basarabia – pământ românesc samavolnic răpit. Antologie.. Editura Humanitas. 1939. vol. 1931. 1963. 14. 11. note şi comentarii de D. Publicistică şi corespondenţă.Cultura Naţională. IV. Nimic fără Dumnezeu. 13. Selecţia textelor şi Cuvânt înainte de Dan C. 1997.. 1932. artă şi neamul românesc.O. 1997. 1930. L.. Bucureşti. Bucureşti.. L. Ediţie îngrijită. Caragiale I. 10. prefaţă şi note de Şerban Cioculescu. 15. Articole politice şi cronici dramatice. coordonator Marin Bucur. Editura „Cultura Naţională”. Românii din afara graniţelor ţării şi unitatea spirituală naţională. Despre lume. Eminescu M. Caragiale I. Editura Saeculum I. Editura Anastasia. Bucureşti. E. Ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu. Eminescu M. Opere. Mihăilescu. Caragiale I. I-VII). L. Nuvele şi schiţe. 1999. 1998. I-II. Antologie. Ediţie îngrijită de Paul Zarifopol. Caragiale I. 12. Corespondenţă. Notiţe critice. 1938.P. 1942. Cu o prefaţă de Alexandru Paleologu. V.208 Ioan DERŞIDAN 8. Opere (vol.. Caragiale I. I. Scrisori şi acte. Editura Saeculum I.. III. 9.. L. Ediţie îngrijită de Marcel Duţă. Studiu introductiv de Dan C. Bibliografie Caragiale I.

ce trebuie să reflecte o unitate sintactică care conţine două sau mai multe unităţi lexicale. Cu alte cuvinte. în diverse moduri substantivele moşneag şi greblă. primele enunţuri din fiecare pereche au structura gramaticală „subiect-predicat-complement direct”. e vorba de perechile de enunţuri de tipul Ioana dă cu var – Ioana văruieşte. dacă se consideră că semnificaţia cuvântului cu valoare de substanţialitate. de exemplu. Institutul de Filologie Taximonia bazată pe gramatica tradiţională nu vine să propună soluţii rezonabile pentru elucidarea unor probleme privind structura limbii. se exprimă sensuri diferite. Moşneagul are greblă. În parte. prin a treia – destinarea recipientului dat. de ce prin grupuri (/îmbinări) de cuvinte ce reproduc acelaşi tipar (/model) structural cu acelaşi indice gramatical (tip: căldare de lemn – căldare de vin – căldare de muls) se exprimă lucruri diferite: prin prima se indică materia din care este fabricată căldarea prin a doua – conţinutul căldării. printre care şi unităţi lexicale legate în mod mediat cu denotatul. Moşneagul . de exemplu. În parte. de ce prin structuri formal-identice. utilizând în acest scop unii indici gramaticali. nu explică faptul. iar cele de a doua – structura „subiect-predicat”. care porneşte în analiza structurii limbii de la aspectul ei formal. Moşneagul adună cu grebla. În gramatica tradiţională nu găsim răspuns nici la întrebarea de ce prin enunţuri cu structuri diferite se exprimă acelaşi conţinut. pe lângă semnificaţia lor referenţială mai exprimă ceva suplimentar ce nu se conţine în înţelesul acestora. iar în unele situaţii chiar şi anumite forme verbale personale. atunci apare întrebarea. gramatica tradiţională. de exemplu. vom obţine o informaţie mult mai bogată decât sensul referenţial al celor două substantive: Un moşneag cu greblă. Vorba e că îmbinând. cărui fapt datorăm situaţia că două sau mai multe cuvinte. Grebla moşneagului. Dar ceea ce urmează a fi subliniat în mod deosebit este faptul că în gramatica tradiţională nu aflăm răspuns clar la întrebarea. Petrea face praf – Petrea prăfuieşte. Numărul problemelor privind structura limbii care nu-şi găseşte soluţie în gramatica tradiţională poate fi continuat. Ion prinde peşte – Ion pescuieşte. Moşneagul repară grebla. În parte aici (în gramatica tradiţională) noi nu aflăm răspuns la întrebarea. îmbinate prin subordonare. de ce prin structuri formale similare se exprimă stări de lucru diferite.209 SUGESTII PRIVIND ACTUALIZAREA NUMELUI ÎN COMPONENŢA UNITĂŢILOR SINTACTICE ALEXANDRU DÎRUL Academia de Ştiinţe a Moldovei. Moşneagul a mai făcut o greblă. şi Ion mănâncă toată ziua. prin care se exprimă acelaşi înţeles în fiecare pereche. Sau. în gramatica tradiţională nu se răspunde la întrebarea. se prezintă drept o reflectare a denotatului (adică drept relaţie a semnificatului cu un obiect anumit din realitatea ambiantă). tip Ion mănâncă toată plăcinta. cu toate că în conformitate cu gramatica tradiţională.

stări. E ceea ce-i face pe cercetători să afirme că printr-o unitate sintactică se redă mai mult decât se exprimă prin unităţile lexicale îmbinate. De exemplu.210 Alexandru DÎRul vede grebla. cărţile lui Ion etc. După cum se poate uşor constata. ne sunt date nu ca ceva în sine. după cum subliniază Iv. capra vecinului. Pescarul pescuieşte cu undiţa. ca şi obiectele (/lucrurile) legate prin ele şi că „dezvăluirea” caracterului relaţiilor respective se poate obţine prin analiza obiectelor (/lucrurilor) corelate. ci şi prin numeroase grupări constând din „substantiv (la nominativ) + substantiv (la genitiv)”: găina babei. caracteristici etc.Moşneagul ţine grebla.. va trebui să se constate că avem comun aici diverse relaţii (raporturi) dintre o persoană (moşneag) şi un obiect (greblă). 6-7). Lemnarul ciopleşte cu barda.. Totodată se va ţine seama de faptul că relaţiile dintre obiecte sunt tot atât de reale. etc. Vorba e că obiectele din lumea ambiantă. p. . Raporturile de materie se vor exprima prin îmbinări substantivale constând din două substantive („substantiv (N-A) + de + substantiv [Acuz]”). la nivel de suprafaţă (/în planul expresiei) prin diferite moduri de îmbinare ale acestora.). ci prin anumite situaţii (sau stări de lucru) în care acestea apar drept elemente de sprijin (/temelie).)” (Meşterul bate cu ciocanul. reproduc acelaşi tipar (/model) structural şi exprimă acelaşi raport situaţional-semantic. sania unui prieten. utilizându-se în acest scop diverse mijloace suplimentare. Eleva scrie cu creionul etc. raportul de apartenenţă se va exprima nu numai prin îmbinarea grebla moşneagului. altul – reprezentat prin anunţul Moşneagul a făcut o greblă (raport actanţial-obiectual) şi al treilea – obţinut prin enunţul Moşneagul adună cu grebla (raport instrumental) etc. De exemplu. caietul elevului. dintre care primul numeşte un obiect fabricat (/confecţionat) şi cel de al doilea – materia (casă de bîrne. numeroasele raporturi ce se pot stabili între cele două substantive referenţiale se obţin. deosebirea dintre ele fiind marcată prin diferite modalităţi de îmbinare ale lor. Căci unul este raportul dintre obiectele respective reprezentat prin îmbinarea Grebla moşneagului (raport de apartenenţă). adică tot ce nu ţine de esenţele de sine stătătoare) determină modul de existenţă sau de manifestare a obiectelor (Сусов. raporturi. Faptul că cele două substantive fac parte dintr-un însemnat număr de diverse îmbinări (/grupuri) de cuvinte şi de enunţuri se datoreşte împrejurării că între obiectele numite de cele două substantive. Susov. prin îmbinarea Grebla moşneagului pe lângă semnificaţia referenţială a celor două substantive (fiinţă umană şi obiect) se mai arată că fiinţa (moşneagul) este posesorul obiectului (greblei). Moşneagul vinde grebla etc. (Сусов. 15). p.). raporturile instrumentale se vor exprima nu numai prin enunţul Moşneagul adună cu grebla ci şi prin numeroase structuri constând din „substantiv (Nom. inclusiv forme finite ale diverselor verbe. Calităţile (proprietăţi. acţiuni. Dacă s-ar încerca să se formuleze în două cuvinte ce este general pentru construcţiile sintactice înşirate.) + verb tranzitiv + prepoziţie + substantiv (Acuz. El poartă caracter generalizant: cuvinte de aceeaşi clasă categorial-semantică. îmbinîndu-se. în realitatea ambiantă se pot stabili numeroase şi diverse tipuri de relaţii. Totodată urmează a relata că un raport sau altul dintre două elemente referenţiale nu este strict individual doar pentru cazul concret dat.

De bună seamă. care se manifestă la toate nivelele. în principiu. o căldare de apă. vin de Cotnari etc. – raporturi partitive etc. dar. care. în cel de al doilea – între cele două substantive ce numesc un recipient (cană) şi un lichid (apă) se pot stabili doar raporturi de conţinut etc. pe care-l vom numi convenţional semiologic în continuare. cană de băut reproduc acelaşi tipar structural.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 211 gard de nuiele. este fondat pe conceptul de combinare. un sac de grâu. – raporturi generative. Aceasta se („proiectează”) „imprimă” în conştiinţă. Mulţimea unor asemenea imagini concrete senzoriale „se însumă” într-o imagine globală totalizatoare astfel că numeroaselor imagini ce corespund viziunilor senzitive li se opune la treapta logică o singură situaţie abstractă. De bună seamă. dar prin substantive de altă factură semantică se exprimă o serie de alte raporturi (a se compara: o cană de lapte. Această reflectare schematică apare drept rezultat al transformării de către conştiinţă a multiplelor imagini senzorial-individuale şi al sustragerii din ele a unor trăsături invariante (Сусов. Cazurile menţionate. la rândul său. 22-23). dispunând de o cantitate relativ neînsemnată de foneme (numărul acestora într-o limbă. sub aspectul structurii sale. ciorapi de lână. virtual. capacitatea de formare a unităţilor lexicale este inepuizabilă). acoperiş de casă. precum şi tipurile şi funcţiile acestor elemente. căpşune de munte. – raporturi de conţinut. de percepţie şi imagini ale unor mese aparte) se construieşte o imagine a obiectului (de exemplu. la fel precum din mulţimea de imagini concret-senzoriale ale obiectelor empirice concrete (de ex. obţinându-se pe calea aceasta o vădită economie de mijloace glotice. întrucât în primul grup de cuvinte între substantivul cană prin care este numit un recipient şi substantivul alamă prin care este numită materia din care poate fi confecţionat un vas se pot exprima doar raporturi de materie. noţiunea de masă în genere). vârf de munte. adesea. făină de grâu etc. limba se sprijină pe combinatorie. Spre deosebire de imaginea senzorial-concretă a unei anumite situaţii empirice. au la temelie principiul de actualizare a numelui. În ordinea aceasta de idei I.). fecior de boier. De exemplu. o canistră de benzină etc.). cât şi multe altele nemenţionate. cană de apă. nu depăşeşte 35-40 de unităţi). oală de lut. Prin acelaşi model de îmbinare. Susov relatează că în conştiinţa vorbitorului se reproduce fiecare situaţie empirică în totalitatea sa cu toate particularităţile sale mai importante şi mai puţin importante în întregul aspect concret al său. picior de masă etc. prin combinarea lor se obţine o cantitate infinită de cuvinte (cantitatea de cuvinte dintr-o limbă naturală la o anumită etapă de evoluţie poate fi finită. ouă de struţ. ele exprimă totuşi raporturi diferite. În determinarea tipului de raporturi semiologice situaţionale dintre cuvintele îmbinate un rol deosebit revine semnificaţiei conţinutale a cuvintelor îmbinate. ea se prezintă drept o reflectare schematică care reproduce doar segmentarea faptului obiectiv într-o anumită cantitate de elemente separate. deşi îmbinările cană de alamă. Noţiunea de raport semantic. având chiar două elemente comune (cană de). mijloc de sat.. p. este legat de situaţie (Susov) – ca fapt al conştiinţei. o garafă de vin. La fel prin combinarea unei cantităţi chiar limitate de cuvinte .

este determinarea obţinută prin corelarea obiectului dat cu alt obiect (sau cu alte obiecte) din realitatea ambiantă. Prin mijlocirea acestora se notează o calitate. spaţial. De altfel. construcţii prepoziţionale. relatând că „limba e alcătuită în aşa fel. care. final. în cercetările de gramatică esenţa trebuie să o constituie anume raporturile dintre obiectele numite de cuvintele îmbinate. în primul rând. ceea ce pare important. un obiect poate fi actualizat de asemenea printr-o caracteristică dinamică. Susov. posesivă. Combinarea în cadrul limbii are un specific al său.. p.). al. Mai cu seamă acest specific se manifestă la nivelul sintactic. prin aplicarea determinărilor. etc. rană sângerândă. numit de substantiv sunt multiple şi variate. Între determinanţii propriu-zişi şi determinantele atributive. ciubote de iuft. de regulă. Prin îmbinarea cuvintelor. a. După cum subliniază I. ea n-ar fi putut servi ca instrument utilizabil pentru atingerea scopului” (Hjelmslev. 89). p. inclusiv cele dinamice. Dacă limba n-ar fi fost alcătuită astfel. un semn.. Asupra acestei proprietăţi a limbii atrăgea atenţia Luis Hjelmslev. 89) „pentru a fi capabilă să-şi formeze oricând semne noi. mod bazat în fond pe principiul subordonării. o determinare cantitativă. dat fiind că sensul propriu-zis al cuvintelor în forma lor denominativă şi diversele clasificări ale acestora sunt puse pe seama lexicologiei. c. p. 176).. poate fi corelat cu diverse circumstanţe de ordin temporal. procedeu care se află la baza transformării unităţilor denominative în unităţi comunicative. călător obosit. p. există deosebiri vădite. Determinările cu ajutorul cărora se actualizează un obiect. copil alintat etc. (băiat cuminte. o cantitate infinită de propoziţii concrete (poate fi limitată doar cantitatea de tiparuri ale construcţiilor sintactice) etc. în felul acesta se determină modul de existenţă sau de manifestare a obiectelor (Сусов. o trăsătură. forme cazuale de substantive. Or. cuvinte noi sau rădăcini noi” (o. se obţine actualizarea numelui. deoarece limba este înainte de orice o combinatorie (Ducrot et.. acesta constituind esenţa structurii sintactice a limbii. cauzal etc. în special prin subordonare. iedul zburdă. Vorba e că actualizarea obiectelor desenate de cuvintele denominative se obţine. Asupra faptului dat se atrage atenţia în „Noul dicţionar enciclopedic a ştiinţelor limbajului”. 88). dimensională etc. p. încât într-un mănunchi de figuri aranjate în nenumărate feluri îşi poate construi o mulţime nesfârşită de semne. subliniindu-se că „Distribuţionaliştii <…> consideră că descoperirea relaţiilor sintagmatice constituie obiectul fundamental al investigaţiei lingvistice. Şi în continuare: „Suntem pe deplin îndreptăţiţi să presupunem că <…> în însuşirea de a-şi construi semnele dintr-un număr limitat de figuri – am găsit una dintre caracteristicile esenţiale ale structurii fiecărei limbi” (o. o proprietate.212 Alexandru DÎRul se pot construi. Odată ce se afirmă că din sarcina cercetării şi descrierii faptelor de limbă fac parte descrierea (exprimarea) obiectelor din lumea ambiantă şi a relaţiilor dintre acestea. poate fi considerat orice element cu funcţie determinant-atributivă (adjective de tot felul. realizându-se în modul de îmbinare a cuvintelor. modal. drept actualizator al substantivului şi deci drept integrator al acestuia într-un enunţ. prin calităţi. demonstrativă. dar adesea trecut cu vederea. articolele de tot felul) constituie un . Determinanţii propriu-zişi (dintre aceştia fac parte. după anumite modele. c. verbe la forme finite ş. 16).. la rândul său.

Actualizarea (/identificarea) cuvântului. Or. e. marcându-se funcţia atributivă a acestuia. făcând totodată legătură cu denotatele respective. Vorba e că limba îşi organizează astfel lexicul pentru ca să dispună. 19). circumstanţial etc. râpă adâncă. trenurile merg [astăzi]. În lingvistica contemporană.. suferinţă adâncă. după cum am relatat în câteva materiale publicate anterior. p. De exemplu în îmbinarea trăsura lui popa prin determinantul lui este marcată forma cazuală de genitiv a substantivului popa. rolul de integrator al substantivului în enunţ. dinamice. de unităţi lexicale prin care denumeşte obiecte. De exemplu.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 213 tot cu substantivul şi servesc drept indici ai funcţiilor sintactice ale acestora în cadrul unităţii sintactice. Determinanţii. am putea spune că acest mecanism se sprijină pe principiul corelării cuvântului cu referentul. în îmbinarea băiatul cel înalt. trebuie căutat în modul de stratificare categorială a vocabularului limbii. făcându-se dependente de acestea.. mecanismul de îmbinare a cuvintelor.). se mai deosebesc relaţii de dependenţă complementative . Vasile merge [cu noi]. În linii mari. lucruri (acestea constituie marea majoritate) şi pe de alta. fiind utilizate pentru actualizarea obiectelor numite de diverse substantive. obiectual. Or. fenomene. afară de relaţiile de dependenţă atributive propriu-zise caracteristice pentru îmbinările nominale. d. cuvintelecaracteristice adânc şi merge. casele celea înalte etc. ceasul merge. atunci trebuie să se admită că relaţia de dependenţă nu se reduce doar la relaţii atributive de tipul: munte înalt. determinările caracterizatoare dispun de un anumit conţinut semantico-sintactic: calificativ procesual. coniacul merge cu lămâie etc. iar cel de al doilea se alătură adjectivului determinant. pot „conlucra” cu determinantele atributive (bărbatul acela balcâz. este legată de îmbinarea cuvintelor. purtând caracter determinant.: respiraţie adâncă. fie la determinant. în fond. pe de o parte. au o funcţie deosebită de aceea a cuvântului determinat. întrucât numai în felul acesta îşi precizează propriul sens (cf. odată ce legătura de dependenţă (/de subordonare) care stă de fapt la baza organizării structurale a limbii.. De exemplu. câmp verde. De altfel. după cum s-a menţionat supra. determinanţii propriu-zişi nu sunt în stare să exprime asemenea funcţii: ele se alătură fie la determinat.). un copil sprinten. Din perspectivă referenţială numai cuvintele din prima categorie reflectă nemijlocit denotatul. după cum s-a putut observa. fiind definită drept relaţie (/raport) dintre două elemente lexicale. îndeplinind. predicativă (a se vedea: Долгова О. – unul din determinanţi (-l) face corp comun cu substantivul determinat. somn adânc etc. В. complementativă. caracterizându-se printr-o anumită autosuficienţă semantică şi funcţională. circumstanţiale). devin dependente de ele. dintre care utilizarea determinantului este solicitată (/impusă) de semantica elementului determinat (e vorba de fapt de compatibilitatea semantică-combinatorică a două unităţi lexicale). Spre deosebire de determinanţi care se prezintă drept nişte auxiliare utilizate numai împreună cu substantivul (mai larg – cu numele). lui Vasile îi merge. obţin legătura cu denotatul numai prin mijlocirea cuvintelor ce au legătură nemijlocită cu denotatul. Celelalte. dacă determinativul de tipul adjectivelor. copilul merge. rană adâncă.. copil deştept etc. caracteristici de diferită natură (imanent-statice. fiind corelate cu substantivul printr-un anumit tip de legătură: atributivă.

fiind destinată acestuia. şi caracter complementativ. 1957. acesta prezentându-se drept o caracteristică a stîncii. În lucrările de lingvistică întâlnim însă şi alte clasificări ale relaţiilor (raporturilor). Nivelul sintactic al limbii române. raporturi de posesie se exprimă în mod diferit (cf. patinele lui Petrea. prin grupul de cuvinte ciorbă sărată se exprimă un raport dintre obiectele ciorbă şi sare.: uşă de sticlă. relatându-se că ciorba se caracterizează printr-o concentrare ridicată de sare. actualizarea unui obiect reprezentat prin substantiv se obţine nu numai prin caracteristici exterioare sau interioare ale sale. p. ca de exemplu: raporturi de materie (стеклянная дверь). 164). harnaşament . specificându-se că mantaua face parte din echipamentul soldatului. mai detaliate. p. Sau. În limba rusă prin adjective categoriale se exprimă raporturi de posesie. El păstrează într-un anumit grad funcţia pe care o are în situaţia empirică ce a servit drept bază pentru apariţia unei noi situaţii (Сусов. I. în lucrarea lui Синтаксис английского языка. Prin grupul de cuvinte stîncă pietroasă este notat un raport de materie dintre stîncă şi piatră. Vasile are un cal). Majoritatea îmbinărilor construite în limba rusă cu adjective categoriale sunt redate în limba română prin îmbinări de cuvinte în care elementul determinant prin care se exprimă caracteristica raportuală dintre două obiecte este reprezentat prin substantive la formă cazuală sau substantive precedate de prepoziţii (cf. După cum s-a relatat de acum. ci şi prin corelarea lui cu alte obiecte. анютины ботики). Totodată raportul respectiv se prezintă drept o caracteristică a mantalei. raporturi de destinaţie (конская сбруя). şatră ţigănească. costum bărbătesc. M. Susov subliniază că în cazuri ca acestea adjectivul format de la substantiv nu pierde definitiv sensul de substanţialitate (de obiect). E vorba de raporturile actanţiale şi circumstanţiale care din perspectivă formal-sintactică pot purta şi caracter atributiv. inclusiv prin adjective formate de la nume proprii (васин кафтан. lui Vasile i s-a dăruit un cal. În cele ce urmează atenţia se va concentra asupra raporturilor situaţionalsemiologice care vin să refragmenteze clasificările formal-sintactice. În vocabularul acesteia un loc special ocupă aşa-numitele adjective relative (относительные прилагательные.. autobuz nemţesc. Prin acestea în limba rusă este redată o serie de caracteristici raportuale dintre două obiecte. De exemplu. 1998). de exemplu. la stabilirea cărora se iau în consideraţie şi o serie de alţi parametri (despre tipurile de relaţii în lingvistica românească a se vedea: Mihaela Secrieru. Modul de a reda (/a nota) prin adjective diferite raporturi dintre două obiecte este caracteristic mai cu seamă pentru limba rusă. şi caracter predicativ. 28). Iv. corelare care se simte chiar şi într-o structură unde determinantul este prezentat prin adjectiv.214 Alexandru DÎRul şi relaţii de dependenţă predicative (o asemenea clasificare întâlnim de acum la Smirniţky Al. prin îmbinarea de cuvinte manta soldăţească se exprimă raportul dintre manta şi soldat. drept echivalent în GALR este folosită locuţiunea terminologică adjective categoriale). În limba română exprimarea caracteristicilor raportuale dintre două obiecte prin mijlocirea adjectivelor relative determinante este limitată la un număr neînsemnat de tipuri structurale de felul: glugă ciobănească. De exemplu. raporturi temporale (яровой ячмень) etc.: Calul vecinului.

devenind verbe în care implicit se conţin şi unele compliniri şi deci un anumit raport. De exemplu. Susov socoate că acesta conţine în sine. Vorba e că actualizarea numelui (în fond a substantivului) se face atât prin determinări (/caracteristici) statice (imanente). călător obosit – călătorul obosise. Iv. Complementele în asemenea situaţii sunt organic legate de verb. verbul este acela care prin semantica sa determină tipul raportului semiologic dintre obiectele numite de substantive. bocanci de soldat. a da o palmă etc. Vorba e că verbul determinant al substantivului la rândul său. orz de vară). De altfel.: a da cu var. Astfel că fiind un determinant al unui subiect verbul-predicat este totodată şi mijlocul prin care acesta este corelat cu alte obiecte. fapt ce-l face să între în corelaţie cu o serie de substantive la o formă sintactică sau alta. fiind un determinant al numelui-subiect exprimă totodată un raport de „sustragere” la care sunt implicate trei obiecte (Ion. p.). verbul a da în funcţie de sensul elementului extensor sau complementativ exprimă diverse raporturi semantice în componenţa construcţiei din care face parte (de ex. se arată totodată o relaţie dintre trei „figuranţi” (bunică – nepoţei – bomboane). Aceasta se vede din compararea îmbinărilor nominale cu enunţurile ce conţin substantivele îmbinărilor date. S-ar putea presupune că determinanţii reprezentaţi prin anumite forme sintactice ale substantivului (forme cazuale cu sau fără prepoziţie) au putut lua naştere în construcţii predicative (enunţuri). un munte înalt – muntele este înalt). o poziţie pentru denumirea semnului (atribut). A se compara: Casă din bârne.: sportivul aleargă → alergătorul. Ion din Frumuşica. formând împreună un fel de frazeologism. un copil bolnav → bolnavul). are nevoie de anumite precizări pentru a concretiza un sens al său sau altul. – un semnificat (означающее) prin care este redat sensul de existenţialitate (predicator) (Сусов. Bere de Chişinău. De exemplu: Ion scoase pupăză din scorbură. se confirmă şi de faptul că de la un verb determinant al substantivului poate fi derivat un substantiv tot aşa cum se poate forma un substantiv de la un adjectiv determinant. I. cât şi prin determinări (/caracteristici) dinamice (a se compara: ied zburdalnic – iedul zburdă. a se da în vânt.Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 215 pentru cai. Că prin verb se exprimă o caracteristică individualizatoare a obiectului determinat de acesta. De altfel. . 60). pupăza şi scorbura). a da cu piciorul. În construcţiile cu substantive în funcţie de determinante este mai bine sesizat caracterul raportual al adjunctului (al atributului). La baza univerbului se află. astfel încât unele îmbinări constituite din verb şi compliniri se univerbalizează. Considerând verbul-predicat o categorie complexă cu două etaje (двухэтажная категория). – Casa a fost construită din bârne. iar pe de alta. pe de o parte. 27). În cel de al doilea enunţ prin verbul determinant (împarte) exprimându-se un raport de distribuţie. Susov tratează verbul (având în vedere în fond verbele tranzitive prin care se exprimă relaţiile dintre obiectul-agent şi obiectul-pacient) drept semnraport (признак-отношение) (Сусов. Bunica împarte bomboane nepoţeilor. p. figurând aici drept compliniri ale sensului verbului-predicat. a da din mână. obiectul numit de acesta conţinând implicit şi o caracteristică (cf. În primul enunţ verbul-predicat. – Berea este fabricată la Chişinău. a da dovadă. – Ion locuieşte în Frumuşica. la fel cum se face aceasta printr-un adjectiv. – Bocancii sunt destinaţi soldatului/soldaţilor. a da de lut.

organic legate cu semantica verbului (tip: Vasile strică nuci. începând cu raporturile obiectuale. pe lângă acţiunea de [a afâna solul] se mai arată că agentul acţiunii foloseşte drept instrument grebla. reprezentate prin nume la diferite forme sintactice. Vecinul dă cu grebla → Vecinul greblează etc. sunt extrem de numeroase şi foarte variate sub aspect semantic. E vorba de situaţii ca în enunţul: Dulgherul ciopleşte o doagă cu barda. Denumirea generală a subclasei de verbe respective este adesea şi denumirea raportului generalizant obţinut. varietatea în cauză fiind determinată de parametrii aflaţi la baza clasificării. a preface. fie aceea a substantivului-complinire (cf.). De exemplu. Lucrează în câmp). De exemplu.216 Alexandru DÎRul fie rădăcina verbului-predicat. Mai mult. astfel. E vorba de tipurile semiologice ale verbelor predicative. dar în cazul acesta actualizarea se obţine prin corelarea obiectului determinat cu alte obiecte. în enunţul Vecinul afânează stăruitor cu grebla în fiecare zi terenul după casa sa verbul a afâna este elementul pe care „se sprijină” toate raporturile din enunţ: un . evenimente (vecina cheamă câinele. Vasile cântă o melodie → Vasile cântă. a. În cazul nostru ne vor interesa nu toate verbele existente în limbă ci doar acelea care prin semantica lor stabilesc relaţii între obiecte. pe de alta. fenomene. S-ar putea afirma. printre altele. că prin verbele tranzitive se actualizează un nume. În parte. a schimba. Se trezeşte în zori. De exemplu: Apa s-a transformat în gheaţă. Trebuie relatat. prin care se indică rama desfăşurării acţiunii în spaţiu şi timp (tip: Doarme pe prismă. a transforma. prin univerbul a grebla. Vasile a prefăcut cocioaba într-un palat etc. Bunica povesteşte nepoţeilor o poveste etc. că raporturile exprimate de îmbinările verbale. Dar nu totdeauna sensul verbului predicativ este decisiv în determinarea (/fixarea) tipului de raport al obiectului agent (respectiv a subiectului) cu alte obiecte din realitate în vederea actualizării primului. exprimarea raporturilor transgresive se obţine prin structurile predicative ce conţin verbe care fac parte din grupul verbelor transformării (a preschimba. Lebăda se preschimbă într-o fată.). Primarul s-a întors după adunare. a modifica. pe de o parte. adică din enunţuri. fapte. Aceasta o dovedeşte şi faptul că acelaşi verb-predicat. Popa se duce la biserică.). inclusiv în situaţiile când acestea din urmă fac parte din structuri predicative. verbul prin semantica sa determină tipul de raporturi. Atenţia se va concentra asupra verbelor predicative care exprimând o acţiune. Băiatul cere un toc) şi terminând cu raporturi spaţiale şi temporale. a metamorfoza ş. fiind un factor definitoriu în privinţa aceasta. şi de rolurile semantice ale substantivelor cerute de capacitatea valenţială a verbului. Clasificările semantice ale verbelor sunt destul de variate. prin care sunt denumite diverse obiecte şi lucruri din realitatea ambiantă serveşte pentru redarea mai multor caracteristici raportuale în vederea actualizării numelui-subiect. Petre bea vin → Petre bea.: Ion prinde peşte → Ion pescuieşte. mai implică şi semnificaţia de relaţie dintre două sau mai multe obiecte. Două momente pare să ne poată ajuta la explicarea caracteristicilor raportuale privind actualizarea obiectelor prin structuri predicative. putând avea mai multe compliniri şi extensiuni. unde prin verbul a ciopli se exprimă nu numai acţiunea de [a tăia aşchii] realizată de un agent (în cazul nostru de dulgher) ci şi raportul acestuia cu un obiect [doagă] şi totodată cu un instrument [bardă].

Prolegomena… 3. 1980. destul de variate sub aspect semantic. Синтаксис английского языка. В. Hjelmslev Louis. 4. Синтаксис как наука о построении речи. important fiind aici semnificaţia de existenţă (cf. Noul dicţionar enciclopedic al ştiinţelor limbajului. – Bucureşti. raporturi ablative (Vasile cade de pe acoperiş) etc. un raport spaţial (Vecinul afânează după casă). 1998. И. reprezentate de regulă prin substantive cu funcţie de compliniri şi / sau de extensori ai verbului predicativ. – Тула. iar pentru acestea importă sensul de acţiune în genere şi nu înţelesul concret al verbului. De exemplu.: Vasile se află [/doarme /citeşte /cântă/mănâncă /plânge/scrie/învaţă etc. 6. – Bucureşti. Semanticii verbului predicativ îi revine sarcina de a diferenţia sub aspect semnificativ tipurile de raporturi necircumstanţiale între ele. 2005. Schajefer Jean-Marie. 2.. 7. Cele de mai sus vin să confirme teza că mijloacele de actualizare a numelui (în fond. Secrieru Mihaela. raporturi transgresive sau translative (Vasile prefăcu cocioaba sa într-un palat). Printre acestea un loc special ocupă raporturile obiectului determinat (acesta îndeplineşte de regulă rol de subiect al enunţului) cu alte obiecte din realitate. . Gramatica limbii române.. 1998. 1973. I. Сусов И. Смирницкий А. un raport temporal (Vecinul afânează în fiecare zi) şi un raport modal (Vecinul afânează stăruitor). 1957. de exemplu.] în casă. raporturi ilative (Vasile pătrunde în încăpere). Situaţia s-ar putea explica prin faptul că în enunţul dat majoritatea raporturilor o constituie raporturile circumstanţiale. raporturi deliberative (Vasile povesteşte despre război). un raport instrumental (Vecinul afânează cu grebla). П. – Moscova. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. – Moscova. Ducrot Oswald. a substantivului) în enunţ sunt destul de numeroase şi variate. Înţelesul concret al verbului este important la exprimarea unor raporturi necircumstanţiale actanţiale ca. 5.. Stabilirea şi descrierea tipurilor de determinări raportuale drept actualizatori ai numelui pare a fi o sarcină actuală a lingvisticii contemporane. Долгова О. Семантическая структура предложения. Nivelul sintactic al limbii române. circumstanţa în casă prin care se exprimă un raport spaţial se poate îmbina cu un număr însemnat de verbe. – Iaşi. raporturi distributive (Bunica împarte colivă nepoţeilor).Sugestii privind actualizarea numelui în componenţa unităţilor sintactice 217 raport obiectual (Vecinul afânează terenul).

pentru că […] la această implicare universală a orizonturilor umane în începutul acesta de mileniu. la marele roman englez sau sud-american – într-un fel oarecare şi într-un anumit grad – chiar dacă imperfect” [apud 1. exactă şi eficientă şi pentru ca omul să participe la circuitul valorilor culturale. chiar dacă imperfect. când traducerea este cvasiimposibilă. IRINA TERGUŢĂ Academia de Ştiinţe a Moldovei. ale Irinei Mavrodin şi ale altor traductologi/traducători. De exemplu. p. aceasta nu înseamnă că interesul pentru echivalenţă va dispărea. ci că prioritatea modernă s-a schimbat în funcţie de criteriul „potrivirii cu ţinta”. e singurul fel în care se poate institui comunicarea pe mapamond. care este traducerea. atunci când intervine obstacolul „traducerii intraductibilului”. care trebuie într-un anumit mod comunicat. în recenta sa lucrare Traducerea şi lexicul fără echivalent român-englez. altfel spus. distanţa ce se deschide acolo unde nu există un corespondent identic sau acolo unde traducerea pare imposibilă din cauza „lacunelor lingvistice”. se constată o scădere a interesului pentru echivalenţă în traducere. […] tot ar trebui încercată. Specialiştii încearcă să găsească diverse soluţii care să reducă dificultăţile transpunerii dintr-o limbă în alta a termenilor consideraţi „intraductibili”. Problemele pe care le ridică traducerea trebuie tratate adecvat din perspectiva mai largă a comunicării. deoarece un adevăr unanim acceptat este acela conform căruia orice act de comunicare reprezintă. şi e minunat să participi la universul lui Dostoievski. Chiar în cazurile excepţionale. Ea are nevoie vitală de acest basic al comunicării. Traducerile realizate pentru un anumit .218 TRADUCTIBIL VS INTRADUCTIBIL DIN PERSPECTIVA COMUNICĂRII INTERCULTURALE INGA DRUŢĂ. este nevoie în mod imperios de „traducerea intraductibilului”. intenţionăm să abordăm unele puncte de vedere referitoare la conceptul de traductibilitate/intraductibilitate în contextul comunicării interculturale. 14]. Judith Moise. în momentul în care este recepţionat. [Ea are nevoie] inclusiv […] de traducerea intraductibilului. Institutul de Filologie În cele ce urmează. în primul rând. Unul dintre efectele paradoxale ale dezvoltării explozive în domeniul comunicării interculturale este acela că. introduce în discuţie noţiunea de „grade de echivalenţă”. Astăzi. dacă lucrul este dus conştiincios până la capăt. relevate de experienţa de traducere a autoarei [1]. în prezent. un act de „traducere” în adevăratul sens al cuvântului. Această concluzie se desprinde. din postulatele teoretice ale lui Eugene Nida. pentru o intercomunicare rapidă. „traducerea chiar şi în eventualitatea că ar fi de-a dreptul imposibilă. filosoful şi eseistul Mihai Şora afirmă întrun interviu că. De fapt. ea devine totuşi cumva posibilă. Există diverse opinii privind echivalenţa lingvistică drept mijloc de accedere la o traducere cât mai apropiată de original. care trebuie într-un fel oarecare comunicat. să micşoreze. Omenirea nu se mai poate dispensa de traduceri.

ceea ce înseamnă că definiţia echivalenţei va suferi schimbări în funcţie de fiecare text şi chiar în cazul aceluiaşi text. echivalarea la nivel conotativ (semnificaţii metaforice şi simbolice) a textelor poetice „rezistente la traducere” poate fi un obstacol de netrecut. de răbdare. Conotaţiile pot fi social-politice. iar găsirea echivalenţelor este problema centrală a traducerii. Misiunea traducătorului devine astfel nu numai o problemă de competenţă lingvistică. dacă este tradus la intervale de timp mari sau cu scopuri diferite. Aşa cum nu există sinonimie perfectă nici în interiorul unei limbi (sinonime absolute există numai în nomenclatura tehnică). În nenumărate situaţii. asemenea unităţi lexicale sunt. în general.). De aceea. Însă pentru a respecta. imaginaţie. Pentru a fi echivalent. spre exemplu. care poate fi văzut. ceea ce a fost produs la nivelul de traducere este esenţial pentru menţinerea actelor de comunicare interculturală. ci şi să funcţioneze la fel cu originalul. Cea mai importantă dintre ele este. O altă categorie de cuvinte cu conotaţii etnogeografice sunt exotismele. porridge. Astfel. fiind explicate la subsolul paginii sau în glosare speciale. estetice etc. dor în română. etice. p. textul tradus trebuie să aibă nu numai acelaşi conţinut informativ. traducerea înseamnă şi recurgerea la resursele conotative ale termenilor. Astfel. într-o traducere. etnogeografice. a. kilt în engleză ş. având un pronunţat specific naţional (cf. apple-pie. desigur. echivalenţa devine ceea ce se regăseşte în orizontul de aşteptare al publicului-ţintă şi în funcţie de acesta se va realiza traducerea. doină. de obicei. Dacă echivalarea la nivel denotativ în general nu pune probleme. stilistică. . transcrise în forma lor originală. sunt necesare mereu alte versiuni ale Bibliei care să răspundă cât mai bine nevoilor fiecărei epoci [4]. nu au echivalent în alte limbi. horă. ci şi de competenţă biculturală. dar nu şi atins. În cazul operelor literare. autoarea propune termenul aproximare. deoarece acestea sunt mărci specifice culturii unei comunităţi. Mary Snell-Hornby [3] nuanţează discuţia privind „iluzia echivalenţei”. spiritul şi litera textului original. 22-29] ar trebui să fie o reprezentare a acelei părţi a textului-sursă ce are valoare în situaţia care interesează. având în vedere componenta semantică. sensibilitate. p. 23] precizează că e vorba de un transfer al unui conţinut cu obligaţia de a găsi echivalenţe care să păstreze trăsăturile originalului. o traducere ar putea fi evaluată în următorii termeni: cea mai bună traducere este cea care răspunde cel mai bine nevoilor publicului-ţintă şi perioadei în care a fost realizată. fictivă.Traductibil vs. lingvistul englez Roger Bell [5. custard. componenta lexicală. Chiar dacă echivalenţa este uneori artificială. comparând-o cu Sfântul Graal. care reprezintă atât alte forme. gramaticală sau fonetică. Problema echivalenţei sau cea a corespondenţei şi a adecvării în traducere poate fi discutată la diferite niveluri ale limbii. Se afirmă că echivalenţa este o formă de manifestare a sinonimiei bilingve. Referindu-se la traducerea din limba-sursă în limba-ţintă. cât şi sensuri care nu coincid total. vor fi sacrificate unele aspecte în favoarea altora. Cuvintele care dezvoltă conotaţii etnogeografice în interiorul unei limbi. Acest lucru explică de ce. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 219 public-ţintă sugerat de Guadec [2. deoarece cuvântul este principalul purtător al informaţiei denotative şi al celei conotative în procesul transferului interlingvistic. e cu atât mai dificilă sarcina traducătorului de a pune în relaţie de sinonimie echivalentele din două limbi diferite.

fiecare comunitate lingvistică structurează realitatea într-un mod diferit. iar unii cercetători din domeniu presupun . c. cu posibilitatea exprimării conceptelor experienţei umane în orice limbă omenească. care pot transforma traducerea într-un proces foarte dificil.220 Inga DRUţă. propria experienţă de traducător a lui Humboldt l-a făcut să avanseze ipoteza conform căreia diferenţele structurale dintre limbi nu ar fi obstacole în calea traducerii: fiecare comunitate lingvistică are un potenţial de expresie ce poate genera resurse de verbalizare a fiecărei zone extralingvistice. a fost introdus conceptul de traductibilitate potenţială. orice este exprimat într-o limbă. Sinteza acestei idei a fost exprimată de Nida astfel: „Ceea ce uneşte omenirea este mai important şi de dimensiuni mai mari decât ceea ce o separă” [4]. b. Pentru a realiza un text-ţintă satisfăcător. astfel. Nida. lingvişti şi filosofi precum Humboldt. Convingerea existenţei unor universalii lingvistice a devenit baza gramaticii generativ-transformaţionale a lui Noam Chomsky. existenţa unor concepte comune pentru două sau mai multe comunităţi lingvistice. adică punte de legătură între comunităţi lingvistice distincte. dar cu conotaţii diferite în fiecare din ele. Steiner ş. Adepţii celei de-a doua abordări susţin că fiecare comunitate lingvistică interpretează realitatea în modul ei particular şi că acest fapt poate avea consecinţe în planul traductibilităţii. În secolul al XIX-lea. Existenţa incompatibilităţilor între limbi este în general acceptată. corespunzător propriului cod lingvistic. Adepţii noţiunii de traductibilitate universală a literaturii au folosit teoria lui Chomsky pentru a-şi fundamenta ştiinţific punctul de vedere. Irina TERGUţă În opinia cercetătorului Steiner.) acceptă teoria conform căreia. traducătorii trebuie să fie conştienţi de existenţa acestor lacune. Unii dintre cei mai importanţi lingvişti ai secolului al XX-lea (Jakobson. Există două puncte de vedere din care traductibilitatea a fost abordată în mod tradiţional: cel universalist şi cel monadist. au considerat limba ca pe un instrument imposibil de măsurat în propria ei individualitate. poate fi exprimat şi în alta. un studiu al traducerii este un studiu al limbii. Hugo Friedrich ş. existenţa unor termeni specifici fiecărei comunităţi lingvistice. Aceşti factori trebuie luaţi în vedere la traducerea unui text. care pun sub semnul întrebării noţiunea de traducere ca transfer al sensurilor [7]. cel al deconstrucţioniştilor. Acest fapt presupune următoarele accepţii: a.). a. Schlegel ş. Oettinger. ale căror cauze pot fi explicate admiţând ipoteza conform căreia fiecare limbă condiţionează modul în care vorbitorii ei percep şi interpretează lumea. traducerea este „o operaţie cu un succes discutabil. p. Astfel. Alţi teoreticieni nu aderă la teoria traductibilităţii universale (André Martinet. dar ei nu implică intraductibilitate. Susţinătorii primei abordări afirmă că numai existenţa universaliilor lingvistice face posibilă traducerea. variabilă la nivelele comunicării pe care o atinge” [8. în principiu. Incongruenţele de natură lingvistică propriu-zisă şi cele extralingvistice au generat dezbateri aprinse între teoreticienii traductologiei referitoare la posibilitatea sau imposibilitatea traducerii. comunicarea înseamnă traducere [6]. 19]. de dată mai recentă. Există şi al treilea punct de vedere. a. a. Percepţia şi organizarea mentală a realităţii diferite poate explica existenţa unor anumite lacune lexicale. fără a respinge însă conceptul de traductibilitate. Totuşi. iar în cadrul limbilor sau între limbi.

fie lingvistică. traducerea fiind posibilă până la o limită datorită identităţii spiritului uman. fără pierderi faţă de original. articole de îmbrăcăminte. Ceva se pierde în transferul din limba-sursă în limba-ţintă. noţiunea de intraductibilitate este relativă. Astăzi. mâncăruri naţionale. Începând cu anii ’70. în accepţia terminologiei lui Chomsky. deoarece traducătorii pot apela la diverse strategii şi „valori compensatorii ale limbii” pentru a rezolva disensiunile generate de diferenţele dintre două limbi sau două culturi. ceea ce înseamnă că comunicarea este. totuşi. La sfârşitul anilor ’60. Niciuna dintre teoriile propuse cu privire la traducere până acum nu este pe deplin satisfăcătoare. fie culturală. nu se poate realiza nicio traducere perfectă. jocurile de cuvinte. Originalitatea devine o problemă de calitate a traducerii. care va revoluţiona teoria traducerii. note marginale sau o prefaţă care să ofere explicaţiile necesare pentru a recupera pierderile. Derrida sugerează note de subsol. publicaţii. universalităţii formelor de cunoaştere şi a gândirii. se pare că tendinţa generală este de a accepta că toate textele pot fi traduse. Elemente ale intraductibilităţii culturale sunt numele unor instituţii. p. prin note de subsol sau prin transliterarea unor termeni în textul-ţintă.Traductibil vs. 98]. Pe de altă parte. de obicei. Constatarea duce la concluzia că problema traductibilităţii este acum considerată şi evaluată prin prisma culturii căreia îi aparţine textul original şi că textul trebuie echivalat „dinamic”. aceasta este o idee fundamentală pentru literatura postmodernistă. Exemple de intraductibilitate lingvistică ar fi ambiguităţile. Cu toate acestea. Andrew Benjamin şi Jacques Derrida au propus o nouă abordare a traducerii. 312]. ca urmare. cultura nu poate fi tradusă. dezbatere iniţiată de Catford [9. dar uneori se . Trecând în revistă dezbaterile în jurul acestei dispute. ci numai explicată sau interpretată în manifestările ei specifice. După Derrida. zicătorile etc. Derrida respinge noţiunea nucleelor sau a structurilor de adâncime. în Franţa apare un nou curent de gândire. Astfel. se poate conchide că nu există intraductibilitate absolută. posibilă [10. noţiuni abstracte etc. definită prin autonomia şi autoreflexivitatea limbajului. se impune în discuţie şi problema pierderilor şi a câştigurilor în procesul traducerii. limba dobândeşte o nouă identitate proprie. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 221 existenţa unui dezacord cu privire la intraductibilitate. Pentru Georges Mounin. mai ales în cazul unei traduceri literare. 11]. deconstrucţionismul. Aceste cazuri se rezolvă. se accentuează latura pragmatică a traducerii. sărbători. al căror sens poate fi dedus din context. cu un succes discutabil. între intraductibilitatea lingvistică (diferenţă mare între limba-sursă şi limba-ţintă) şi intraductibilitatea culturală (diferenţe între cultura-sursă şi cultura-ţintă). oricât de diferită ar fi înţelegerea naturii traducerii de către lingvişti. controversele dintre lingvişti referitoare la traductibilitate–intraductibilitate îşi pierd o parte din valabilitate. p. Ideea de a ţine seama de elementul cultural este esenţială. susţinând că traducerea unui text afectează modul în care acesta este perceput şi. este o rescriere a originalului prin traducere. Aşa cum nu există simetrie între două limbi [cf. Odată cu expansiunea conceptului de traducere în secolul al XX-lea. proverbele. Conştient de pierderile survenite în transformarea textului-sursă în text-ţintă cu fiecare semn. pentru a realiza comprehensiunea din limba-ţintă.

uciderea duşmanilor. 12. E. Leiden. p. 3. Steiner George. Toward a Science of Translating. vorbită în sudul Venezuelei. p. 1983. 4. Iaşi. ci modul în care reuşim să realizăm o comunicare cât mai fidelă a intenţiilor iniţiale din textul-sursă. 6. Editura Universităţii de Vest. . în consecinţă. Translations Studies. 10. în cazul căreia este dificilă găsirea unui echivalent pentru crimă. „o traducere nu este opera însăşi. Păstrarea şi redarea integrală a valorilor conotative nu este posibilă. 1988. Teoria şi practica traducerii. 5. în opinia cercetătoarei Judith Moise [1. prin virtuţile compensatorii ale limbii în care se traduce. Irina TERGUţă poate câştiga ceva – traducătorul poate clarifica unele confuzii din text sau poate îmbogăţi unele semnificaţii [cf. uciderea unui apropiat. 2006. 1964. În ultimă instanţă. chinuirea soţiei pentru ca aceasta să fie supusă. Toate limbile naturale se caracterizează prin universalitate. 6. orice mesaj este traductibil la nivel denotativ. iar. acestea sunt uneori obstacole greu de rezolvat în traducere. furtul de la un membru al familiei. Traducerea şi lexicul fără echivalent român-englez. fără o echivalare deplină la nivel conotativ. Polirom. Considerentele prezentate susţin două atitudini extreme: traductibilitatea absolută şi intraductibilitatea totală. 2. 68]. se încearcă redarea spiritului şi reconstituirea originalului”. AFNOR Gestion. Bell Roger. fiind în esenţă inteligibile şi traductibile. folosirea moderată a frunzelor de coca. nu posibilitatea sau imposibilitatea traducerii. sunt dovezi de netăgăduit în favoarea traductibilităţii. Prin urmare. ci un drum spre operă. traductibilitatea este posibilă datorită factorilor care ţin de natura universală a omenirii şi de limbaj. furtul de la străini. mai ales atunci când traducătorul se confruntă cu termeni sau concepte în limba-sursă care nu există în limba-ţintă.J. Problema esenţială e. Traducerea este o căutare necontenită. John Benjamins. Autorul citează cazul limbii guaica. adică trăsăturile generale comune ale tuturor limbilor. Editura Univers. în cele din urmă. iar termenii pentru bun sau rău au semnificaţii diferite în comparaţie cu cele din idiomurile europene: bun – mâncare bună. Paris. Bucureşti. Moise Judith. Gouadec Daniel. „o operă literară nu este o tălmăcire. Aceste asimetrii de sensuri pot confrunta traducătorul cu problema imposibilităţii de a traduce sau cu aceea a redării exacte a semnificaţiilor parţiale şi generale din textul-sursă. la traduction et l’entreprise. la care ulterior s-a alăturat şi teza traductibilităţii relative. 13]. ci o nouă creaţie” [1. După Babel. Brill. Nida Eugene. Amsterdam. mai ales în cazul poeziei. de aceea. Conform acestei teze. rău – fructe stricate. 2000.222 Inga DRUţă. Timişoara. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Snell-Hornby Mary. în Integrated Approach. furt. mai ales în cazul valorilor specifice legate de contextul cultural şi. le traducteur. minciună. Exemplele oferite de Nida sunt o sursă valoroasă cu privire la pierderile inerente procesului de traducere. orice obiect deteriorat. Universaliile lingvistice. 68].

1999. 11. nr. 13. Nida Eugene. 1999.Traductibil vs. Catford J. les problemes théoriques de la traduction. 1959. Nida. Pedro Raquel de. Bantaş Andrei şi Croitoru Elena. în Anwar S. p. în Meta. XLIV. Language Structure and Thought. 12. Paris. K. Principles of Translating as exemplified by Bible Translating. Mounin Georges. Mizeria şi splendoarea traducerii. Stanford University Press. 10. Oxford University Press. în Secolul 20. Routledge.). 1963. The Translatability of Texts: A Historical Overview. 9. . Ortega y Gasset Jose. Gallimard. 8/1972. 1965. 2000. Dil (ed. Didactica traducerii. Stanford. Essays by Eugene A.. intraductibil din perspectiva comunicării interculturale 223 7. London/Oxford. 117-127. 4. Linguistic Theory of Translation. Translations Studies. 8. London & New York. Bassnett Susann.

adesea fiind chiar mai puţin numeroşi decât confraţii lor. existau şi valahi de credinţă romană” [1]. IOSIF TAMAŞ Universitatea „Al. Satele catolice cu o vechime considerabilă sunt relativ puţine. serviciile religioase fiind asigurate de 810 preoţi. episcop al cumanilor. 139 de parohii. de sora acestuia. putem constata că. avea să se înfiinţeze Episcopia catolică de la Siret. s-a remarcat printr-o activitate neobosită pe linia propăşirii acestei confesiuni. Ioan Cuza” din Iaşi Toată baza informaţională istorico-geografică despre comunităţile romano-catolice este de dată recentă. La o cercetare amănunţită. Episcopia de Milcov (1227) îl avea în fruntea sa pe Teodoric. prima soţie a lui Alexandru cel Bun. toţi aparţinând Episcopiei de Iaşi. Trimiterile numeroase din bibliografia de specialitate pentru localizarea ariei de răspândire a catolicilor crează o imagine restrictivă asupra spaţiului antopogeografic în care aceştia pot fi întâlniţi. care depindea direct de Roma. Gioseni. Ringala. Interesele catolicismului au continuat să fie apărate şi sub domnia lui Alexandru cel Bun. Trebeş şi Valea Seacă . în 1371. 1. pe care oficialii Bisericii Ortodoxe o foloseau cu plăcere la adresa romanocatolicilor. În primele decenii ale veacului al XIII-lea. Două secole mai târziu (1607) lua fiinţă Episcopia de la Bacău. NADIA ELENA VACARU. cu şi mai mare grijă. Acesta era trimis de papa Grigore al IX-lea să numească un episcop-vicar de naţiune valahă. la sfârşitul anul 2008. Cleja. Mai târziu. dacă ne raportăm la numărul total al aşezărilor din întreaga dieceză. Lespezi. sunt multe sate în care aceştia au convieţuit cu fraţii ortodocşi. ridicase biserica lângă care va fi înmormântată. Documentele anterioare primei jumătăţi a secolului al XVII-lea reţin. Ei sunt organizaţi în 10 decanate. De aici s-a născut ulterior expresia minoritari. acţiunea de ocrotire a catolicilor fiind continuată. oraşul în care Margareta. întemeietoarea dinastiei muşatinilor [2]. verişoara lui Vladislav al Poloniei. Gherăieşti. acolo unde avea să-şi redacteze celebrul Codice arhiepiscopul italian Marcus Bandinus [3]. printre altele. nume precum Faraoani. Margareta-Muşata. În anul 1418 s-a înfiinţat Episcopia catolică de la Baia. existenţa a 243 411 credincioşi romano-catolici. Soţia sa. ceea ce „înseamnă că pe teritoriul acestei episcopii. Documentele administraţiei bisericeşti consemnează.224 „MIREASA GREŞITĂ” – TRADIŢII ŞI FOLCLOR CREŞTIN CATOLIC ÎN MOLDOVA IOSIF ENĂŞOAE. în afara aşezărilor locuite în exclusivitate sau în proporţie majoritară de credincioşii romano-catolici. Aspecte istorico-geografice ale comunităţilor romano-catolicile din Moldova Prezenţa catolicilor în Moldova este atestată încă de timpuriu. pe vremea lui Laţcu-Vodă.

fără ca cei care se aflau în postură de „gazde” să încerce a-şi impune supremaţia în vreo formă sau alta. descoperită şi publicată de istoricul ieşean Mihai-Răzvan Ungureanu. după care a trimis manuscrisul la Budapesta în anul 1843. Curba ascendentă a mişcărilor demografice a populaţiei romano-catolice a continuat şi în secolul al XIX-lea. Observaţii etnologice Satele cu populaţie catolică din Moldova ilustrează prin identitatea românească toate datinile şi obiceiurile străbune păstrate în spaţiul cultural românesc. Sub multe aspecte. împroprietărite de stat [5]. iar după un timp ceva mai îndelungat. timp de mai multe sute de ani. ajungând la un moment dat la o amploare deosebită. Preotul paroh Incze Petras a alcătuit o colecţie de cântece populare locale. aceştia din urmă văzându-se nevoiţi să admită că „folclorul românesc a dăruit poeziei populare maghiare o baladă care-i face cinste” [6]. Eroarea avea să fie corectată de specialiştii români şi recunoscută de cercetătorii unguri. Catolicii moldoveni i-au primit cu generozitate şi pe coloniştii secui. precum şi în câteva localităţi situate în vestul Transilvaniei. Un interes cu totul aparte îl constituie obiceiurile funebre. satul Lucăceşti de pe valea Tazlăului. Conservarea şi transmiterea lor din generaţie în generaţie s-a făcut întotdeauna cu o grijă sporită. polonezi. având aceleaşi drepturi şi îndatoriri. Acestea se remarcă prin asemănările cu creaţiile folclorice întâlnite în satele din zona Năsăudului. Este identică până şi modalitatea de interpretare a acestor „cântece . saşi. reamintim că din satul Cleja (judeţul Bacău) a fost culeasă prima variantă a Mioriţei. dar sunt suficiente indicii că populaţia catolică a dezvoltat folclorul străvechi localizându-l în spaţiul moldovenesc. ceremonialul nupţial se revendică din spaţiul transilvănean. Prin urmare. atestă prezenţa catolicilor într-un număr de 178 de localităţi din Moldova. care ne reţine atenţia prin enumerarea multor practici familiale integrate în cele mai semnificative momente ale marii treceri [7]. în urma măcelului de la Madefalău (1764). Nu vom intra în detalii. 2. Acest lucru îl menţionează Dimitrie Cantemir. au fost publicate toate drept variante maghiare ale capodoperei folclorului nostru. veniţi din ţinuturile Ciuc şi Trei Scaune. Multe dintre satele noi s-au format prin fenomenul „roirii”. catolicii de pe aceste străvechi meleaguri româneşti au convieţuit cu maghiari. Corni-Huşi din actualul judeţ Vaslui.„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova 225 din zona Bacăului. Tămăşeni şi Săbăoani din preajma Romanului. caracteristici autohtone. tot din împrejurimile Clejei. tradiţiile şi folclorul bucurându-se şi astăzi de o preţuire unanimă. Adjudeni. pentru că nimeni nu se gândea atunci că cineva ar putea să le conteste apartenenţa etnică românească sau dreptul asupra locurilor de obârşie [4]. Ulterior s-au adunat şi alte versiuni ale baladei. acestea fiind întemeiate de familiile care şi-au cumpărat pământ în acest scop la distanţe apropiate de aşezările-matcă. între acestea figurând şi Mioriţa. Referitor la creaţia folclorică. Cotnari din părţile Iaşilor. dar şi de familiile nou întemeiate. călăuzite de ospitalitate şi frăţietate. În satele catolicilor din Moldova s-au păstrat foarte bine şi riturile de trecere sau obiceiurile ciclului familial. O hartă întocmită de inginerul italian Josef Anton de Bayardi. Vorbim despre reacţii fireşti ale vremurilor.

nedrept. Mireasa greşită Potrivit mentalităţii tradiţionale. fiinţele stihiale. Nu putem decât să constatăm că despre cultura populară a catolicilor din Moldova au scris mai ales cercetători unguri. efectul benefic resimţindu-se însă într-un plan mult mai larg al vieţii de familie. Pare greu de crezut că după mulţi ani.226 Iosif ENăSOAE. bătându-i. Pentru a înţelege semnificaţia hamurilor rupte ce se folosesc în secvenţa nupţială amintită. din păcate. Ample spectacole folclorice sunt scoase în evidenţă prin intermediul formelor arhaice de colindat. mai ales în mediile ţărăneşti. El spune că rudele mirelui „pregătesc o căruţă foarte proastă. Cu totul remarcabile sunt şi documentele etnologice pe care le conservă satele catolicilor din Moldova în sfera obiceiurilor calendaristice. Şi totuşi. 3. Dacă această stare nu se îndeplinea. relaţiile matrimoniale erau compromise încă de la început. în care alaiurile colindătorilor şi ale jocurilor cu măşti s-au bucurat de cea mai mare atenţie din partea specialiştilor. Ialomiţa şi Muscel. Obiceiul este atestat într-un număr impresionant de localităţi (aproape în toată dieceza) şi se numeşte Prunci mărunţi. Desfăşurarea etică a ceremonialului nupţial era echivalentă cu un act de magie albă ce putea influenţa prosperitatea gospodăriilor din comunitatea rurală. atârnă de îndurarea lui Dumnezeu” [9]. o serie de factori care. să-şi suie fata într-însa şi să şi-o ducă acasă. soacra cea mare să o întâmpine „cu un căpăstru (frâu) cu care o trăgea după ea în casă”. Caraş-Severin. puritatea miresei constituia o garanţie pentru trăinicia căsătoriei ce se înfăptuia. încât adevărul greu de identificat se regăseşte firesc în ideea că toţi catolicii din Moldova formează un grup etnic distinct. Obiceiul trecerii miresei şi uneori chiar a ambilor miri peste prag cu un frâu pe cap era înrădăcinat în toată partea centrală şi sudică a Moldovei. se precizează că în multe regiuni ale ţării era obiceiul ca la sosirea miresei în casa părinţilor viitorului ei soţ. în Dobrogea. păstrate cu grijă din generaţie în generaţie. prunci nevinovaţi [8]. cu hamurile rupte şi când vin părinţii îi înhamă pe ei în locul vitelor şi-i silesc. asupra identităţii obârşiei populaţiei catolice din Moldova. Există. Dimitrie Cantemir prezintă această modalitate de a pedepsi miresele greşite în Moldova secolului al XVIII-lea. apoi prin multe sate brăilene. vedenia de slavă a esenţei tuturor lucrurilor. Fecioria fetelor aflate în pragul căsătoriei asigura cele mai bune perspective cuplurilor ce se constituiau. Cheia acestei certitudini o găsim la Mircea Vulcănescu. Cultura materială şi spirituală a catolicilor din Moldova se integrează firesc civilizaţiei noastre rurale. ne aflăm în faţa unei astfel de situaţii. Nadia VACARU. Astfel de caiete au fost identificate la Cleja. Somuşca şi Valea Mică din judeţul Bacău. acestea au fost înscrise în caiete înnegrite de vreme. care vorbeşte despre puritatea românului ancorată în veşnicie: „Exigenţele mărunte impuse de condiţiile de fapt. în mod inevitabil. Iosif TAMAŞ morţăşti”. au alimentat şi continuă să întreţină starea de ambiguitate ce se răsfrânge. În unele din aceste zone obiceiul era cunoscut sub numele de „robirea ginerilor” [11]. de-a lungul istoriei. ca pe o femeie stricată” [10]. să apară o variantă de colindat necunoscută încă. .

Legile tradiţionale acţionează spontan şi adesea necruţător în apărarea familiei. Căsătoria este prea importantă pentru împlinirea destinului individual.„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova 227 La originea unor astfel de reacţii violente din partea familiei mirelui şi adesea a întregului sat. Adam şi Eva. de dăruite totală în iubire castă. a viitoarei soţii. în virtutea necesităţii de a se limita cât mai mult cu putinţă asemenea abateri comportamentale. datorită vocaţiei şi misiunii sale minunate şi specifice. aceea . este o realitate atât de complexă şi de enigmatică. Or. ca o garanţie solidă a unei familii trainice şi fericite. în primul rând. Lipsa purităţii spirituale şi fizice a miresei devine un pericol grav ce ameninţă fundamentul şi stabilitatea familie creştine. Întrucât iubirea umană. spirituală şi fizică. sentiment. cel de agape – iubire conştientă şi responsabilă. la spectacolul degradant al punerii pe cap al hamurilor rupte sau al purtatului pe grapa întoarsă cu cuiele în sus. necesitatea purităţii şi a integrităţii morale şi fizice. în misterul ei. se află concepţia arhaică. plenar deschisă şi deplin generoasă. măcar o dată. a viitoarei soţii? Desigur. În situaţiile în care se constata că mireasa nu şi-a păstrat castitatea. evitau cu orice preţ să repete o astfel de experienţă. a viitorului soţ. cere puritate totală. ci cu spirit de angajare responsabilă. privită ca un sâmbure de viaţă cu multiple resorturi personale şi colective. potrivit căreia lipsa de moralitate ori conduita sexuală necuviincioasă periclitează recoltele.instinct. cerute pentru realizarea autentică a familiei ce se constituie. pedepsirea miresei greşite s-a mai păstrat pe alocuri. 4. iubirea umană şi creştină este o iubire exigentă. purtătoarea binecuvântării divine primordiale. binevoitoare şi disponibilă. de castitatea miresei. nucleul şi sămânţa marii familii a umanităţii. Adulterul şi imoralitatea fetelor erau deosebit de sever pedepsite la toate popoarele lumii. dar cu un efect educaţional sporit. puritatea apelor. ca să fie abordată cu uşurinţă şi lipsă de maturitate. biserica intervenea cu acţiuni punitive mai puţin ofensatoare decât cele amintite. sănătatea copiilor etc. care trebuie să fie fundamentul solid şi statornic al familie. la o pasiune oarbă sau la un pur sentiment efemer. De ce se pune accent pe această puritate totală a miresei. Afirmând necesitatea purităţii totale a miresei. ori în genunchi la uşa de la intrarea în biserică. cel de philia – prietenie profundă interpersonală. Familia creştină Prima familie umană edenică. Efectul nu întârzia să apară. Ecou al unor etape cutumiare. mai multe aspecte: aspectul de eros . Or. ţinând în mână crucea (majoritatea localităţilor). nu înseamnă că excludem. din partea mirelui. încât include. în viziunea învăţăturii şi a experienţei bimilenare creştine. specifică tuturor comunităţilor tradiţionale. pentru că tinerele fete care asistau. supusă dezaprobării întregului sat. cere dăruire plenară necondiţionată şi fidelă [12]. pasiune. Bacău). a înţeles minunata sa menire de a transmite viaţa şi de a o multiplica. întrucât ea nu poate fi redusă la o simplă atracţie senzuală. dar nu oricum. o asemenea iubire atât de exigentă şi angajantă pentru realizarea unei familii fericite este asigurată. Mireasa greşită era obligată să asculte Liturghia cea mare stând în genunchi şi „cu o cunună de urzici pe cap” (Prăjeşti şi Valea Seacă.

mai rău. şi promovează cu responsabilitate această valoare inestimabilă. Familiile bine închegate. pun mare preţ pe curăţenia spirituală şi fizică a tinerei femei. ispăşind astfel. Comunitatea eclezială locală. delicateţea şi gingăşia propriei sale persoane. ci intervine sancţionând această atitudine prin dezaprobare şi prin exprimări plastice. Această realitate s-a observat. Dacă viaţa umană este văzută de creştini ca o realitate sacră şi intangibilă înseamnă că şi femeia. în care s-a înrădăcinat profund respectul pentru valoarea castităţii şi a fecioriei tinerilor ce se îndreaptă spre căsătorie. Dacă în fiinţa şi mâinile ei de femeie este încredinţată cea mai mare comoară. până aproape de zilele noastre. stabile şi realizate. izvorul şi „templul sacru” al vieţii. aceştia trebuiau să se prezinte la biserică şi să stea cu o lumânare aprinsă în mănă. prin acceptarea de către autoritatea bisericească a îmbrăcării de către mireasa curată a rochiei albe. prin semne evidente. ca şi pedepsirea tinerilor care au greşit înainte de căsătorie. Atitudinea uşuratică de care dă dovadă o domnişoară. jud. în cele mai multe cazuri. şi devenind o atenţionare pentru ceilalţi tineri pentru a nu ajunge în situaţia lor (În comunităţile compact catolice din zonele Roman şi Bacău). este observată şi stigmatizată de opinia publică. a viitoarei mirese şi soţii. în faţa altarului. terfelită comunitatea nu rămâne indiferentă şi insensibilă. în vederea întemeierii unei familii creştine solide. exprimată prin zicala din folclorul românesc: „Ieri o fluiera băiatul. Iar în cazul în care valoarea purităţii este neglijată ori. Iosif TAMAŞ a maternităţii. Lipsa de respect a femeii faţă de propria sa demnitate precum şi neconştientizarea nobilei sale misiunii. pe lângă faptul că permit miresei feciorelnice şi caste să se prezinte în faţa altarului îmbrăcată în rochie albă. păcatul lor. atitudinea corectă a tinerelor care intră în căsătorie cu aureola purităţii spirituale şi fizice. care se lasă prea uşor sedusă şi cucerită de un flăcău. cât şi în corpul ei. înrădăcinate în creaţia folclorică. pentru a fi văzuţi de toţi credincioşii veniţi la biserică. azi o fluieră tot satul!”. cea a maternităţii. înseamnă că pe drept se aşteaptă de la ea un atât de mare respect faţă de puritatea. poate s-o ocrotească în propriul ei trup.228 Iosif ENăSOAE. mireasa greşită îmbrăcată în rochie albă. prin aceea că i se aduce la altar steagul alb al comunităţii locale parohiale (Siret. în cazul nostru mireasa. prin ruşinea pe care o îndură. care au greşit. îi acordă o onoare suplimentară. Recompensarea de către comunitatea bisericească a tinerilor care şi-au păstrat fecioria şi castitatea. În cazul unei tinere greşite sau a doi tineri. apreciază şi recompensează. înainte de căsătorie. şi prin refuzul de a primi. prin educaţie. este observată şi sancţionată prompt şi sever de comunitatea umană şi de cea creştină. denotă înalta conştiinţă şi . Suceava). Ea este constituită şi capacitată psihic şi fizic în aşa fel încât poate accepta zămislirea unei noi vieţi umane. să o crească şi să o ducă spre maturitate. Unele comunităţi creştine. viaţa umană. trebuie să fie pură şi nealterată. fie la intrarea în biserică fie în faţa altarului. să o nască. fecioară curată atât în sufletul. Nadia VACARU. este ca un „izvor” al vieţii. băiat şi fată. Oamenii au considerat şi continuă să considere că femeia este cea care are cea mai strânsă relaţie cu viaţa umană.

Trecute vieţi de doamne şi domniţe. p. Editura Ştiinţa. 1991. 5. Papa Benedict al XVI-lea. cuvânt introductiv de I. zicând: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi!»” (Gen. 9. 369. Ion H. Catolicii din Moldova – Universul culturii populare. Descrierea Moldovei.„Mireasa greşită" – tradiţii şi folclor creştin catolic în Moldova 229 convingere creştină cu privire la valorile castităţii şi ale fecioriei pentru realizarea unor familii creştine autentice. Gane. 2006. Contribuţiuni documentare la istoria românilor în secolele XIII şi XIV. vol. 11. p. revistă de cultură. I. 3. ediţie îngrijită de Marin Diaconu. comentarii şi note de Grigore Botezatu şi Andrei Hâncu. Originea ceangăilor din Moldova. studiu introductiv. nunta din comunităţile catolicilor moldoveni păstrează şi astăzi funcţia şi intenţionalitatea rituală. nr. I. Ştefănucă. Iaşi. Bucureşti. . 16-17. 4. p. prin gesturi apotropaice. Petre V. Destinul fiecăruia se împlineşte în această trecere ceremonială. p. p. Bucureşti. 1944. Folclor şi tradiţii populare. Bucureşti. 1991. Ciubotaru. 147. 325-327. Ştefan Pascu. p.M. . nr. Mircea Vulcănescu. Editura Presa Bună. Dimensiunea românească a existenţei. Ion Muşlea. Dumitriu-Snagov. 1. Bucureşti. bibliografie. 5. Cf. Ovidiu Bârlea. 1996. ediţie îngrijită de Ionel Maftei. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Metamorfoza din finalul ceremonialului marital pregăteşte mereu un nou cuplu de gospodari pentru lumea angajată în lupta vieţii. 1985. vol. Emil Dumea.. 28). 1961. chiar dacă o seamă de secvenţe acordă o atenţie sporită laturii spectaculare. Cf. ediţie îngrijită de Ion Coja şi V. alcătuire. fertilizatoare şi augurale. 7. anul XXXI. „Şi Dumnezeu i-a binecuvântat. Ibidem. 15-24. Iaşi 2006. Deus caritas est 3-6. 10. 250. Chişinău. Editura Fundaţiei Culturale Române. Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică. Dumitru Mărtinaş. 19-20. Iaşi. Încheiere Ca pretutindeni în satele româneşti tradiţionale. 124. Istoria Bisericii Catolice din Moldoiva. 1991. I. p. Dimitrie Cantemir. 5. Editura Minerva. 44. 6. 441. 12. Chişinău. Ibidem. Editura Presa Bună. 10. Tipologia folclorului. 1998. p. 1970. p. Sibiu. Editura Sapientia. Ion H. Scrisoarea enciclică. p. 2. p. Ungureanu. „Limbă şi literatură”. C. Catolicii din Moldova în „Cronica”. Editura Universitas. Ciubotaru. 8-13. 8. vol.

cât şi pentru triftongii ascendenţi (doar 2 în limba română). Cercetările experimentale. (Z. O simplă analiză auditivă demonstrează că structura conţine 7 elemente vocalice. aceste trei elemente fonice rostite corect. în mod incontestabil. ternare. hiaturi binare. . La oscilograf. propunem analiza câtorva structuri. triftongi. iar forţa minimă pe semivocale. iar la [a] este compact. Bazându-ne pe un bogat material faptic. 14 la număr în limba română.230 INTERACŢIUNEA TRIFTONGILOR ŞI ALE ALTOR SUCCESIVITĂŢI VOCALICE ÎN ROSTIREA LIMBII ROMÂNE GABRIELA FRUNZĂ Academia de Ştiinţe a Moldovei. p. intonograf şi spectograf am stabilit trăsăturile acustice ale structurii. adică înregistrările efectuate la aparate de înaltă precizie (sonagraf. Semivocalele şi vocala. am căutat şi excerptat un enunţ din romanul scriitoarei Zully Mustafa Strugurii s-au copt în lipsa ei. Triftongii. pentru a stabili în mod obiectiv existenţa acestei structuri. spectrograf) au demonstrat că în timpul rostirii forţa maximă a organelor articulatorii este concentrată pe vocala din cadrul triftongului. La [i] şi [u] spectrul e difuz. sporesc. formează un segment ritmomelodic. Institutul de Filologie Sunetele vocalice formate dintr-un complex armonios de tonuri şi obertonuri constituie baza intonaţională. formaţi din două semivocale constitutive şi o vocală [1]. Aceste argumente sunt valabile atât pentru triftongii echilibraţi care au o structură echilibrată Sv + V + Sv (în număr de 12 în limba română). unităţi fonologice compuse din două semivocale şi o vocală rostite într-o singură silabă. Mustafa. 38). Sunetele vocalice existente în limbă formează structuri evidente: grupuri de diftongi (ascendenţi. Strugurii s-au copt în lipsa ei. Structura [ei i-au ieşit] este formată din diftongul descendent [ei]. În procesul rostirii triftongii interacţionează cu aceste grupuri vocalice existente în vecinătatea lor. cvintinare. De ce natură sunt aceste interacţiuni? Ce caracter au? Şi care sunt consecinţele lor? Pentru a le determina specificul. Videograma triftongului [iau] demonstrează că energia fonică a elementelor triftongului este distribuită în trei spectre: două difuze şi unul compact. triftongul echilibrat [iau] şi diftongul ascendent [ie]. literar. Cu timpul Adei i-au ieşit din cap gărgăunii de măritiş cu Gelu. sonoritatea şi muzicalitatea limbii. cantabilă a limbii. intonograf. cvadrinare. descendenţi).

i]. tonul – 80Hz. e] şi patru semivocale [i. intensitatea 90 db. F2 – 2100. durata – 40 ms. la alterarea diftongilor şi triftongului din componenţa ei. intensitatea – 70 db. F3 – 1650. F3 – 2800. [e] – F1 – 200Hz. tonul – 80Hz. durata – 120ms. Aici triftongul este intercalat de hiaturi binare. când elementele prezentei structuri sunt supuse unor modificări fonetice negative. semivocala [i] are valoarea formanţilor cuprinsă între 40 şi 2100 Hz. durata – 40ms. intensitatea – 70db. i. iar vocala [a] printr-un nivel maxim. Şi diftongul ascendent [ie]: [i] – F1 – 40Hz. F2 – 1600. F2 – 950. F3 – 2200. F3 – 2100. durata -116 ms. Formantul 1 al mediolingualei [a] are 900 Hz. iar diftongul ascendent [ie] se monoftonghează: ii i-o işît. intensitatea şi formanţii acestei structuri. durata – 110ms. Tendinţa de a simplifica duce la denaturarea structurii. F3 – 2100. durata – 95ms. F2 – 1800. a. F2 – 1800. intensitatea – 140db. Aşadar. [e] – F1 – 110Hz. tonul – 70Hz. Formantul 1 al vocalei [e] din cadrul diftongului descendent [ei] are valoarea de 110 Hz. Semivocala [i] – F1 – 40Hz. intensitatea – 70 db. F1 – 40 Hz. durata – 110 db. tonul – 70Hz. F3 – 2050. [i] – F1 – 70Hz. triftongul [iau] se diftonghează în ascendentul [io]. F3 – 3100. La rostirea structurii o parte din aerul expirat se scurge prin narine şi alta prin cavitatea bucală. durata – 40ms. tonul -101Hz. În aceste condiţii intensitatea diftongului descendent [ei] descreşte. [e] – F1 – 180Hz. F3 – 1600. . F2 – 1300. tonul – 96 Hz. F2 – 840. intensitatea – 70 db. F2 – 1800. durata – 95ms. La aparatele destinate analizei acustice am primit informaţii exacte privind trăsăturile fiecărei unităţi fonice: [u] – F1–110Hz. Primul element al triftongului [iau]. intensitatea – 70db. F3 – 2110. Semivocalele [i] şi [u] se caracterizează printr-un nivel minim de energie fonică. [u] – F1 – 40Hz. în structura [ei iau ie] se percep 3 vocale [e. durata – 40 ms. F3 – 3050. tonul – 80Hz. tonul – 90Hz. Constatăm o altă situaţie în rostirea accelerată. triftongul [iei] şi hiatul binar [io] realizat din anterolinguala [i] şi posterolinguala [a]. tonul – 110Hz. Probele obiective obţinute prin intermediul aparatelor electroacustice au stabilit durata. vocala [e] se închide în [i]. intensitatea – 70db. Pentru a examina interacţiunea dintre triftongi şi hiaturi am selectat o structură mai specială: nu o iei ionizată. F3 – 2800. F2 – 2100. u. tonul – 96Hz. F2 – 1200. durata – 40ms. tonul – 90 Hz.Interacţiunea triftongilor şi ale succesivităţii vocalice în rostirea limbii române 231 Pe spectrogramele triftongului [iau] apare un contrast vădit la distribuirea energiei fonice. F2 – 1100. tonul. intensitatea – 90 db. intensitatea -111db. Componenţii structurii sunt hiatul binar [uo] format din posterolinguale. intensitatea – 70db.

Aceste fenomene fonetice negative falsifică substanţial pronunţia. tonul – 70Hz. Energia fonică a sunetelor din structura <iau u> este distribuită în trei formanţi cu următoarele particularităţi acustice: Pentru [i] – F1 – 140Hz. La analiza perceptivă informatorii (studenţi şi profesori ce posedă o pronunţie corectă) au distins 3 vocale [i. Analizăm altă structură în care triftongul [iau] este precedat de vocala anterolinguală [i] şi urmat de posterolinguala [u] şi iau un bilet. F2 – 2200Hz. durata – 40ms. În rostire are loc un proces activ de demelodizare a limbii literare. durata – 100ms. F3 – 1600. u] şi două semivocale [i. ce păreau oase vii. F2 – 1800. tonul – 110Hz. F3 – 2000. Al doilea hiat binar se diftonghează în ascendentul [io] şi triftongul [iei]. tonul – 70Hz. intensitatea – 70db. şi iau urma-i etc. tonul – 89Hz. reducerea cantităţii şi modificarea calităţii unităţilor fonice care alcătuiesc logoforma. durata – 80ms. vocala posterolinguală [u] cade. [o] – F1 – 110Hz. mişcându-şi mătăniile de la Athos. durata – 80ms. intonaţia – 60db. durata – 238ms. În sprijinul acestei afirmaţii am extras un exemplu convingător din romanul lui E. F2 – 2300. Petrescu Patul lui Procust: Sting ţigara şi iau un scurt bilet. (C. valorile medii ale formanţilor se prezintă astfel:[u] – F1 – 90Hz. cinci vocale şi două semivocale. intensitatea – 40db. Barbu Principele: – Nu o iei. intensitatea – 60db. Petrescu. F3 – 3200. În limba vorbită calitatea sunetelor structurii se denaturează. mai rezistent. Ion? – întrebase monarhul. La analiza perceptivă au fost sesizate şapte elemente fonice. p. u]. anterolinguala [i]. F2 – 140. F2 – 1600. F2 – 1300. F3 – 3000. durata – 86ms. intensitatea – 90db. se constată denaturarea formei fonetice a cuvântului. intensitatea – 70db. F3 – 2200. După examinarea interacţiunii dintre triftongul [iei] şi hiaturile binare. Asemenea structuri sunt frecvente în limba română literară. Primul element al hiatului binar. pentru [a] – F1 – 1800Hz. tonul – 80Hz.232 Gabriela FRUNZă [i] – F1 – 60Hz. [i] – F1 – 200 Hz. durata – 60ms. Aducem un exemplu elocvent din romanul lui C. tonul – 70Hz. Pentru primul element al triftongului. tonul – 80Hz. durata – 95ms. vocala posterolinguală [u]. se menţine: n-o iei ionizată. tonul – 60Hz. F3 – 2100. Drept consecinţă hiatul se monoftonghează. Structura pierde din cantitate prin dispariţia unor elemente constitutive şi calitate prin diftongarea hiatului. intensitatea – 70db. Timbrul vocalelor se modifică şi se reduce numărul de silabe în detrimentul aspectului normat al limbii române. intensitatea – 110db. F2 – 1200. şi pentru posterolinguala [u] [u] – F1 – 140Hz. Patul lui Procust. 196). . [i] – F1 – 130Hz. a. F3 – 3300. F2 – 1100. Ultimul element al structurii. F3 – 2600.

Bucureşti. 2001.. toate structurile. Editura Gramar. Lombard A. 2. Patul lui Procust. în cuvinte. care denaturează unul sau două componente din cadrul triftongului. 1936. Editura Minerva. disociabile. Mustafa Z. 5. îmbinări de cuvinte. . la alterarea lui prin diftongare. 4. 2007. monoftongare. ş’ieu urma. limba română pierde din esteticul. 3. ele existând ca entităţi integrale.. Bucureşti. Lombard [2]. Prin păstrarea timbrului fiecărui element fonic din cadrul logoformei se respectă modelul literar. Gogin G. Fenomenele fonetice negative frecvente în rostire au fost numite printr-un termen comun devocalizare. se rostesc în cadrul unui cuvânt fonetic. vocala mediolinguală [a] din cadrul triftongului [iau]. În condiţiile de rostire clară şi răspicată a grupurilor vocalice se respectă tradiţia literară. Strugurii s-au copt în lipsa ei. hiaturi. Ca rezultat al modificărilor. În procesul comunicării corecte.. iar vocala [u] aflată sub accente şi bogată în energie buică. autenticul rostirii. eliziune. monoftongi. Bucureşti. Chişinău. fraze. se închide în anterolinguala [e]. Primul element al structurii. La prononciation du roumain. Petrescu C. rezistă: ş’ieu un bilet.. În rostirea care cadrează cu normele limbii române literare (avem în vedere persoanele care vorbesc o limbă impecabilă). Limba română literară este bogată în structuri vocalice care. toate vocalele din componenţa triftongilor. îşi menţin particularităţile. în rostire tabloul e cu totul altul: grupurile vocalice sunt supuse unor modificări care duc la simplificarea triftongului. literare se menţine cantitatea şi calitatea fiecărui element fonic din cadrul cuvântului fonetic. contracţie.. Ortoepia. 2008. se pierde structura melodică şi intonaţională. Prin urmare. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Ştiinţa. Barbu E. Uppsala. Editura Tritonic. normele limbii române. Toţi vorbitorii limbii române trebuie să adopte un model normat de rostire. 1977. a tendinţei de simplificare a vocalelor din cadrul structurilor formate din triftongi şi alte succesivităţi vocalice: diftongi. vocala [i] cade. Principele. deşi cea mai bogată în energie fizică îşi schimbă locul de articulaţie. Rostirea corectă menţine latura estetică.Interacţiunea triftongilor şi ale succesivităţii vocalice în rostirea limbii române 233 În rostire structura <i iau u> se denaturează. structura intonaţională şi ritmomelodică a frazei. termen lansat de lingvistul suedez Alf.

Naço. a. am citit şi articolul despre activitatea lui ca muzicolog şi compozitor. scriitorul ş. păstrat acum ca denumire a unor grupuri regionale ale albanezilor [1. a. analog al primului ca formă şi ca sens. omul de stat. Dino. Rusu. Armanu. în ciuda asimilării de către albanezi a diferitor grupuri etnice de origine slavă. a. dar şi cele ce nu se lasă identificate ca foste etnonime chiar la prima vedere (ca. la nivel de presupunere. Cunoaştem totuşi. Vesho. Dado. Sârbu. face ca cele două presupuneri împreună să se susţină reciproc. Kambo. aromână ş. prea bătătoare la ochi ca să nu le acordăm atenţie. Ardeleanu. Deci. reflex al vechiului autoetnonim. Cipo. rom. de aceea. a. Muntean(u). familia Arbnori. În schimb. e admisibilă presupunerea că şi alb. Ungureanu. că amintirea originii străine nu e prestigioasă între albanezi). popor ce a jucat şi el un rol în (pre)istoria albanezilor. citind cartea consacrată renumitei figuri din istoria nouă a Albaniei. incluzând cele mai uşor de etimologizat nume de către oricine (cum sunt. numai din cele întâlnite de noi până acum Bedo. p. a. Geço. cf. Moldove(a)nu. Sako. Zaporojean(u). potrivit altora mai însemnat (vezi mai jos despre relaţiile dintre (stră) albanezi şi traci). are drept la existenţă. de exemplu. rol. Arvat(u). Ce e drept. Sejko. deoarece există (deocamdată?) puţine date care ar confirma-o. De notat şi faptul că dacă relevarea unuia din cele două cuvinte în cauză ar provoca un anumit scepticism. Mitko. Melo. Zoto ş. Totuşi aici dăm şi de factorul contrar: în albaneză. Cazacu.). chiar admiţând că presupunerea noastră poate să nu se coroboreze. deci să provoace mai puţine îndoieli.. articol semnat de compozitorul albanez Kostandin Trako („Fan Noli. Arnăutu. Meto.234 UNELE ANTROPONIME DEMNE DE ATENŢIA LINGVIŞTILOR (alb. Turcu. Fan Noli.. deja am căutat în sfera de care e vorba fapte ce ar putea contrazice ideea noastră. ca formă. 227). Grameno. Ndër bashkëkohasit”. Prishtinë. Pasko. Trako ar fi un reflex al etnonimului tracilor. de ex. dar nu le-am găsit. numele de familie de acest fel nu sunt răspîndite. Lazu. Vreto. Lako. 68-70]. socotim că presupunerea aceasta. Marko. chiar ca atare.). până la o eventuală găsire a lor. Şi totuşi faptele care ne-au îndemnat să scriem prezentul articol sunt. găsirea celui de-al doilea din ele. kristo. potrivit unora mai puţin însemnat. Aşadar. . Trako şi Dako) MARCU GABINSCHI Academia de Ştiinţe a Moldovei. bine-cunoscută existenţă a unui strat de nume de familie româneşti postetnonimice (le-am fixat în număr de mai mult de douăzeci). 1968. Tăutu. În sprijinul acestei presupuneri ar veni. familia Trako se include într-o serie lungă (imposibil de adus aici în întregime) de nume de familie sfârşite în -o: cf. Dobrogeanu ş. după cum ne dăm bine seama. (poate de atâta. cel puţin la prima vedere. de ex. Antroponimul Trako n-a putut decât să ne atragă atenţia ca un posibil reflex al denumirii tracilor. Grecu. p. Neamţu etc. Institutul de Filologie Ideea promovată mai jos o prezentăm. Hăbăşescu ş. Coman. ca o posibilă paralelă. Qano.

Ni s-ar putea obiecta că în redarea greacă şi latină a etnonimului tracilor e prezentă aspirata θ. Adică. -centhos. contrar altor păreri (de exemplu [7. deci putea să-l imite. nu th. pe care albaneza tot îl are. a. radicalul trak. credem. Thunmann [2. ca cea a lui N. Selişcev (1931) şi alţii despre presupusul tracism al albanezei [3. Thraex şi var. motivată deja în 1774 de către J. deoarece „Cazurile numeroase de redare a lui t prin th (Athrys. 114. 240 urm. Nopcsa) [4. a şi e. resp. . bulg. [4. Iorga. antroponimul Trako conţine un t. a limbii albaneze. Deci. ë. th (cf. toponimele aduse încă de J. 63-65]. Weigand. ъ. t). discuţie în care nici până în prezent nu s-a ajuns la un rezultat univoc). Dată fiind sărăcia faptelor păstrate din ambele limbi antice în discuţie se prea poate că vechea problemă a originii limbii albaneze nu-şi va găsi niciodată soluţia. ă.. gr. care pentru cazul în care dacicul* bal ar fi fost înrudit cu alb. sau ca cea a lui N. amândouă de pe teritoriul vechi ilir. ar fi vorba de alternanţa de tipul rom. în care fonologia „daco-moesiană” e prezentată fără aspirate). p.a putut să fie preluat (împrumutat sau moştenit. despre albanezi ca iliri tracizaţi. dar nu a făcut-o. resp. Dar după cum reiese din restabilirea foneticii traco-dace.Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor (alb. părere susţinută şi de F. Thyni) au aceeaşi semnificaţie ca şi k – ch. plac – a plăcea sau sat – sătuc. Dintre faptele concrete în cazul nostru sunt. α şi ε.] a predominat până la cunoscuta ipoteză a lui G. admite că Decebalus ar fi însemnat ceva ca „Fruntea dacilor” [4. Deja în 1907 K. cele mai ilustrative. în funcţie de originea limbii albaneze) din tracă sau dacă direct. p. p. 27]. Totuşi şi în aceste împrejurări ne putem bizui cel puţin pe următoarele fapte sigure. p.. car – a căra. Nu lipsesc nici teorii. Acest -dava era. în sprijinul presupunerii noastre vorbesc următoarele fapte (ne referim la cele strict necesare fără să ne adâncim în lunga discuţie despre originea iliră sau tracă. p. Părerea despre originea iliră a albanezei. Mai e de relevat conjectura lui G. resp. 124]. lat. M. deci nu τ. Thunmann şi relevate nu odată după el: e vorba de numele de oraşe Thermidava de lângă Şcodra din Albania de astăzi şi Quimedava din Dardania (aproximativ corespunzând Macedoniei de nord contemporane). Oricum. 27-30]. inclusiv în poziţie iniţială înainte de r (cf. resp. admiţînd eventual o uşoară pronunţare ca spirantă postdentală a lui t(h). Θρāξ şi var. sunet a cărui existenţă în tracă a fost presupusă pe baza oscilaţiei dintre lat. Aici se porneşte de la premiza că şi în traco-dacă a aton trecea în ceva ca rom. Bithyni. Weigand (1927). 114]. p – ph(f). Patsch a găsit urme trace pe malul Mării Adriatice (pe baza cărora a ajuns la concluzia existenţei superstratului ilir de pe substratul trac. p. mare – mărişor. p. fără mijlocirea greacă sau latină. Trako şi Dako) 235 Tot odată. 148]. ballë „frunte” (şi în sensul direct şi cel figurat). după cum ştim. 30]. la redarea numelor proprii trace în latină şi greacă [8. Jokl şi a altora despre situaţia aproximativ echidistantă a albanezei dintre iliră şi tracă ş. frecvent pe teritoriul fostei Dacii şi prezent (deşi în varianta mai rară -deva sau -deba) şi pe cel al Traciei [5. daco-moesiană. acolo consoanele „tenues” surde aspirate ale strălimbii trecuseră în „tenues” simple. p. unde nu ar fi cazul unei simple grecizări a grafiei sau pronunţării numelor trace” [8. 33-37]. denumirile de plante thrashegër şi thrumbe > thrumbishtë). gr. Tharsa. p. susţinută de A. alb.

vezi mai jos). Am dat de el recent. греков. Nicio etimologie a lui nu ne este cunoscută. presupunerea moştenirii sau a împrumutului vechi pe cale orală a etnonimului denotând odată persoane de etnie respectivă. Totodată. a. însemnând „track. date ce. Немцов. în care se dă alb. bilingv sau etimologic (spre deosebire de Dako. Поляков. 174] şi explicat ca având acelaşi sens de bază [11. ca un posibil reflex al etnonimului dacilor. în albaneză există apelativul dako de gen feminin. despre care se cere spus. Mann. Sârbu. cu excepţia dicţionarului lui S. Ar fi taman. am întâlnit pe p. următorul pasaj: andej kalojnë në Bashki. Jokl. Aici. mark”. mutatis mutandis. amândouă dicţionarele caracterizând cuvântul ca regionalism. semn” [9. însemnând „tocător. nelipsite de verosimilitate şi singure. dacă nu cumva acest Dako provine dintr-un apelativ albanez ce n-are nimic comun cu etnonimul în discuţie. 521]. deoarece în Albania predomină (independent de provenirea limbii ei) ideea tocmai a originii ilire a poporului albanez. trak (articulat traku. butucul măcelarului” ar fi devenit un nume de familie. Татарский. Adică. Grecu. ai căror urmaşi au devenit ulterior albanezi. Волошин. ca o eventuală obiecţie s-ar putea pune întrebarea. deoarece lipseşte până şi în cele mai mari dicţionare ale albanezei). Citind ziarul albanez „Mësuesi” („Învăţătorul”) din 16 mai 2009. p. e greu de închipuit. Rămâne. Oricum. Pe baza acestor date. Dintre cuvintele posibil omorizice cu dako (şi ele de etimologie necunoscută nouă) . a. Astfel. ku i pret kryetari Vangjush Dako „acolo trec [ei] în Primărie. Литвинов ş.236 Marcu GABILSCHI La întrebarea dacă nu cumva Trako ar proveni de la un apelativ albanez nelegat cu vechii traci. adică „urmă. Турчанинов. 3. se confirmă prin datele următoare ce ni s-au făcut cunoscute recent de tot. butucul măcelarului”. un caz de paralelism cu rom. cum un cuvânt însemnând „tocător. atâta timp cât nu vor fi aduse fapte mai sigure în sens contrar. N-am găsit nicio informaţie etimologică despre acest apelativ în niciuna din operele fundamentale privind etimologia şi istoria lexicului albanez (cele ale lui G. cuvânt rar. Un asemenea apelativ nu l-am găsit în niciun dicţionar albanez explicativ. N. ceea ce s-a spus mai sus despre Trako. când cele referitoare la Trako erau deja scrise. Turcu. 4. Rămâne în vigoare tot ce s-a menţionat mai sus referitor la relaţiile tracodaco-albaneze în genere. Meyer. Mann. p. Çabej). col. De data aceasta nu apare problema lui th şi t. deci. Arnăutu ş. la rândul său. ne-a atras atenţia numele de familie Dako. referitor la albanezi şi limba lor în genere. E. Credem că din cauza aceasta el lipseşte în primul dicţionar explicativ al albanezei [12] şi în mai multe alte dicţionare ale ei. E. avem temeiuri să presupunem că alb. sunt confirmate prin cele referitoare la Trako. p. ele privind şi următorul fapt. argument important în apărarea autohtoniei albanezilor în locurile lor actuale de trai. E. răspunsul pare a fi negativ. ca cea mai probabilă. Trako e un reflex al etnonimului tracilor. Nu ne închipuim cum un asemenea cuvânt ar putea sta la baza unui nume de familie. se înţelege. 284]. tradus aşa în româneşte [10. Cele spuse mai sus. S. există însă unele fapte ale lexicului albanez ce se cer examinate ca o eventuală bază a obiecţiilor contra presupunerii noastre. nu avem niciun temei pentru a presupune că Trako ar fi împrumutat pe cale savantă. vezi mai sus sau rus. unde îi aşteaptă preşedintele Vangjush Dako”.

a vechiului gr. denumire ce acum pare a fi un derivat al turcismului albanez çam „brad”. perfidie” [13. Numele Trako şi Dako nu sunt acolo ipocoristice ale formelor pline şi. dar şi Trache. Trako şi Dako) 237 putem aduce doar din dicţionarul albanez-sârbocroat dakë „ticăloşie. 65) regionalul dak ca „viţel” (în sensul direct şi în cel figurat dezmierdător). p. De aceea le-am şi relevat ca obiect al unei posibile viitoare discuţii. dedus acum din borş ca denumire a unui fel de mâncare. În afară de cele spuse despre Trako şi Dako aparte. un sens cu totul nou (în cazul dat cel al lui dako ca „tocător”).Unele antroponime demne de atenţia lingviştilor (alb. cu paralele albaneze Borshi şi Borsha. viteaz”. Thyamis). Θύαμιs (> lat. V. putem conjectura doar o eventuală legătură a lui dakol „erou. deci. îndrăzneţ”. legăturile dintre toate cuvintele ce încep cu dak nefiind clare. În lumina acestor date considerăm. Ar mai fi de adăugat. Trako şi Dako ca foste etnonime ai căror purtători s-ar fi asimilat odată în mediul albanez. acelaşi dicţionar dă tot acolo cuvântul dakol „erou” şi „viteaz. E. a cărui sens primar ar fi demult uitat. şi Balşa – alb. Leake pentru regiunea limitrofă albano-greacă Çamëria. Studime gjuhësore. . că unui sens uitat i s-ar fi putut suprapune în acelaşi fonocomplex.. viteazul mamei”). un argument în favoarea ipotezei noastre este apariţia lor ca elemente analoge dintr-o serie onomastică. Trache şi Dacu. cf. dar şi dakol ca „erou. Dako (< давид sau / şi Йордан) e bine cunoscută. ipocoristic românesc propriu al lui Dumitrache [15. cunoscut din antichitate. nu sunt personale. tot ca o presupunere. noi aducând acest fapt ca un precedent pentru rom. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. S. spre deosebire de rom. Dar pentru albaneză n-am găsit analogii. dar probabil suprapus numelor proprii mai vechi rom. Ce e drept. Şi. dar care în realitate este o reinterpretare. 1975. 39-40]. Ceva cert în acest caz nu se poate spune în prezent. Çabej E. oricare ar fi rezultatele unei eventuale cercetări ulterioare în această problemă. ci nume de familie. „Vino încoace. Un fapt de acest fel a fost fixat încă în 1814 de către M. Acesta e dat în acelaşi sens şi în dicţionarele citate mai sus. poate să suscite un anumit interes. Thunmann J.. Balshi şi Balsha [14. se corelează cu rom. la rândul lor. Borş şi Borşa. Über die Geschichte und Sprache der Albaner und der Wlachen. şi traducerea românească (2003) „voinicel”. 1774 (reprodus: Hamburg. p. Mann dă (p. Borş. 2. Balş. cele două fapte descrise sunt de aşa natură că un lingvist balcanolog n-ar putea să treacă indiferent pe lângă ele. 1976). ca etimologie populară. că până la prezentarea argumentelor mai sigure în sens contrar presupunerea noastră despre numele de familie alb. ceea ce se exclude ca baza unui nume de familie. a cărui provenire din bulg. În sfârşit. 50]. care. viteaz” cu etnonimul dacilor. constatându-se în cel din 1980 şi întrebuinţarea dezmierdătoare („Eja dakoli i nënës. Aşadar. Prishtinë. Emrat nacionale të shqiptarëve // E. Ni s-ar putea obiecta că în româneşte avem Dacu. Çabej. 105]. Leipzig. altfel spus susţinerea lor reciprocă. p.

Fjalor i gjuhës shqipe. Москва. 1954... 1963. 1. 10. I. Fonetika historike e shqipes. Melonashi A. Hyrje në historinë e gjuhës shqipe. Fjalor shqiprumanisht. 33-37. La valeur phonétique de l’oscillation graphique thrace a/e à la lumière des donnés des langues balkaniques modernes // Studii clasice. Bucureşti. 4. 1995. В. 11. Сергиевский М. London – New York – Toronto. Дуриданов И. . Fjalor i gjuhës së sotme shqipe. 8. Numele propriu Borş // Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară. Dicţionar onomastic românesc. София. Limba traco-dacilor. Albansko-srpskohrvatski rečnik. An historical Albanian-English dictionary. 13. 14. I. 1948. 2... 3.. Sofia. Bucureşti. Constantinescu N. III (1961). Введение в романское языкознание. 7. Topciu L. 1967. 2. 12. Fjalor shqip-serbokroatisht.. E. Tiranë. 9. Çabej E. Gabinschi M.238 Marcu GABILSCHI 1954. 6. 1980. Introduction to the history of the Indo-European languages... 1976.. Езикът на траките. 1981. Topciu R. Tiranë... Mann S. Dicţionar albanez-român. Prishtinë. Bucureşti. Poghirc C.. A. 15. 1976. 2003. Russu I. Tiranë. p. Bucureşti. Ndreca M. 1960. 5. Georgiev V..

un povestitor. de fapt. Şklovski). ci două concepţii polar opuse. Relaţia dintre termen. a. psihologic. subsumabile aceleiaşi noţiuni generale [3. cuvânt propriu. noţiune şi concept este mai complexă şi contradictorie decât cum este prezentată în dicţionarele de terminologie literară. domeniu în care a avut contribuţii originale la dezvoltarea filosofiei dialogului [3]. în tendinţa de a da glas viziunii omului din popor. în majoritatea cazurilor.). skazul se bazează în primul rând pe vorbirea altcuiva şi abia după aceea. Eihenbaun. cuvânt străin. ea fiind creată în mişcarea de democratizare a literaturii. Or. Este introdus. V. adică al unui ansamblu individual de concepte. skazul este introdus mai cu seamă de dragul vocii străine. o voce determinată sub raport social. lexicul corespunzător etc. Noţiunea şi-a găsit o definiţie mai completă în cartea lui B. autor. conţinutul semantic al termenului căpătând o structură bipolară: monologismul propriu formalismului rus. Această modalitate stilistică are o semnificaţie socială şi umanistă. logic. pe limbajul vorbit şi pe particularităţile de limbă corespunzătoare acestuia (intonaţia orală. din popor (lucrul cel mai important pentru autor) – aduce cu el limbajul vorbit” [1. subiect al vorbirii. Bahtin îl redefineşte integrându-l în contextul conceptelor sale cuvânt-voce. dialog. Vinogradov. noţiunea generală fiind identificată cu conceptul. iar povestitorul – un om fără legătură cu lumea literelor. cronotop ş. cum şi-a definit el însuşi domeniul său principal de cercetare interdisciplinară. V. metafizic). 185-186]. în consens cu concepţia formalistă despre „artă ca procedeu” (V. Eihenbaum ignoră cu desăvârşire faptul că. Eihenbaum „Literatura” (1927). p. V. ca o consecinţă. sociologic. Sklovski. 266]. cuvânt bivoc. B. p. M. comunicarea existenţială şi creaţia verbală. provenind în majoritatea cazurilor din păturile sociale de jos. „El consideră că skazul are drept caracteristică exclusivă faptul că se bazează pe forma orală de povestire. elaborate după modelul dicţionarului lexicografic. . Institutul de Filologie Prin sintagma stilul oralităţii traducem termenul rusesc skaz lansat în anii ’20 de formaliştii ruşi I.239 STILUL ORALITĂŢII ÎN REINTERPRETAREA DIALOGICĂ A LUI BAHTIN ANATOL GAVRILOV Academia de Ştiinţe a Moldovei. În noţiunea desemnată prin skaz se întâlneşte şi se confruntă nu doar două opinii personale. ca şi oricărui formalism (lingvistic. şi dialogismul concepţiei bahtiniene despre „estetica creaţiei verbale”. 266-267]. Skazul nu este în concepţia lui Bahtin doar un procedeu compoziţional al artei narative. acesta este un element al unei concepţii. p. Eihenbaum a definit skazul ca un procedeu. pe limbajul vorbit” [1. Tîneanov. care aduce cu ea o serie de puncte de vedere şi de aprecieri necesare autorului. „Noi vedem că în majoritatea cazurilor. Anume definiţia acestuia este luată de Bahtin ca punct de plecare pentru redefinirea termenului în consens cu concepţia sa dialogică despre om. construcţia sintactică specifică exprimării orale.

ca şi primul tip. Alături de relaţia cuvântului direct al autorului despre obiectul său apare o relaţie nouă dintre cuvinte. Individualizarea socială şi caracterologică a limbajului eroului se produce treptat. Însă. ca şi în cazul primului tip. Nu oralitatea ca atare a povestirii. Pe măsură ce se dezvoltă diferenţierea stilistică a limbii literare. deoarece manifestă numai subiectivitatea personajului (structura lui tipologică sau caracterologică). plasticizant. cu alt sens. drept cuvânt omofon (monologic). cuvântul autorului. ci o relaţie dintre cuvântul propriu. ci vorbeşte în acelaşi limbaj lipsit de individualitate cu autorul – limbajul retoric. ci percepţia ei ca vorbirea altcuiva defineşte sensul skazului. personajul este reprezentat deja ca o persoană privată. şi acest tip de cuvânt este definit. dar limbajul lui nu este încă individualizat. Eminescu). noi funcţii artistice ale cuvântului românesc. Skazul este doar o formă concretă a stilului oralităţii – un fenomen literar mult mai larg care cuprinde şi alte forme stilistice de interacţiune dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin. Ultima instanţă semantică. Textul în care domină acest tip de cuvânt se caracterizează printr-o omogenitate stilistică totală. Odată cu creşterea interesului scriitorului faţă de particularizarea cuvântului străin al eroului şi nuanţarea atitudinii autorului faţă de limbajul străin se produce şi individualizarea stilului auctorial. de reflectare a unuia în altul. şi cuvântul străin. În text apar „zone ale cuvântului autorului” şi „zone ale cuvântului eroului” care aduc o diferenţiere stilistică în construirea fiecărui cuvânt. Acest cuvânt auctorial nu cunoaşte sau nu recunoaşte încă existenţa cuvântului străin despre obiect. pluralitatea limbajelor neliteraturizate. În funcţie de evoluţia istorică în roman a modului de reprezentare artistică a raporturilor dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin Bahtin distinge trei tipuri principale de cuvânt. Stilul oralităţii este o formă de interacţiune a două limbaje. O caracteristică esenţială a monologismului este tocmai aceea că el „neagă existenţa în afara sa a altei conştiinţe egale în drepturi şi cu răspunsurile ei proprii. neoficializate pătrund în roman ca rezultat al creşterii interesului autorului faţă de limbajul străin al personajului. Cuvântul lui nu este încă un cuvânt cu valoare semantică plenară („полнозначное слово”). Etapele acestui proces şi-au găsit expresia artistică în varietăţile celui de-al doilea tip de cuvânt. II. în romanele antice. arată el. figurat. figurant. Această percepţie a străinătăţii vorbirii nu se poate realiza printr-o reproducere a particularităţilor ei. Cuvântul direct al autorului despre obiect. Personajul reprezentat prin cuvântul obiectual nu este un subiectpersonalitate. dar nu exprimă o altă conştiinţă de sine. plasticizat. nu una lingvistică sau una logică. adevărul despre obiect îl exprimă. ci printr-o structură stilistică care să facă evidentă distanţarea ei alienantă de stilul autorului. altfel spus. Cuvântul obiectual este cuvântul străin care a devenit obiect al figurării artistice al cuvântului auctorial. . Cuvântul obiectual se deosebeşte totuşi de cuvântul direct al autorului despre obiect. el nu are un limbaj propriu. este cuvântul întruchipat al personajului caracterizat prin vorbirea lui.240 Anatol GAVRILOV astfel încât să se facă auzită vocea lui străină în raport cu limbajul literaturizat al autorului. nu este „cuvântul ce exprimă adevărul” (M. I. De exemplu. el fiind o formă monologică a vorbirii indirecte* a autorului.

De la el nu se aşteaptă un răspuns care ar putea să producă o schimbare în lumea conştiinţei mele. ca oricare altă formă stilistică a naraţiunii (stilizarea. ci au loc mutaţii funcţionale. p. voce. dar lesne confundabilă cu acestea din urmă. Cu alte cuvinte. 257]. <…> Monologul pretinde a fi ultimul cuvânt. Bahtin include skazul în „grupul de fenomene artistice ale vorbirii” care „toate au o trăsătură comună: cuvântul are aici o dublă orientare – după obiectul vorbirii. cu o singură voce („одноголосое слово”) sau monologic.). îl tratează ca o formă stilistică a cuvântului bivoc care este o sinteză o experienţei cognitiv-artistice milenare acumulate în formele artistice ale primelor două tipuri de cuvânt. Reprezentarea artistică a relaţiei dialogice dintre autor şi erou. Icherzählung (forma egonorativă). idee. Relaţia dialogică dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin îşi găseşte expresia artistică (plenară) în romanul polifonic odată cu schimbarea calitativă a atitudinii creatoare a autorului faţă de eroul reprezentat. în prozele . dacă sunt tratate ca simple procedee generale şi convenţionale. În viziunea monologică (în puritatea ei extremă) altul este numai obiectul conştiinţei [autorului]. replica dialogului compoziţional ş. două răspunsuri diferite la aceeaşi întrebare privind o valoare existenţială fundamentală) a rezultat o nouă „structură intraatomică”. ale discursului auctorial monologic. după vorbirea celuilalt [1. fiindcă el. cu propria lui conştiinţă de sine. p. III. dar şi toate celelalte modalităţi stilistice. poate avea un conţinut diferit în funcţie de caracterul relaţiei dintre cuvântul propriu şi cuvântul străin pe care o exprimă în contextul concret. indizolvabilă într-o „conştiinţă umană generală” atotcuprinzătoare. acesta fiind conceput ca subiect-personalitate. ca alt eu. la nivelul inferior. de bază al câmpului semantic. ca orice cuvânt obişnuit şi după cuvântul altuia. poziţie axiologică. ca manifestări ale unei alte existenţe individuale obiective. 318]. p. Între tipurile de cuvânt şi varietăţile lor nu există graniţe tranşante. „Skazul poate avea uneori doar o singură orientare – după obiect” [1. adică poate trece de la tipul III la tipul I. interpretări axiologice ale semnificaţiei obiectului comunicării. devenind cuvânt omofon. În varietăţile acestuia se produce progresiv activizarea semantică-axiologică a cuvântului străin şi pogorârea cuvântului autoritar al autorului stilizat sau parodiat la statutul „cuvântului între cuvinte”. îşi găseşte expresia artistică tot mai plenară în varietăţile celui de-al treilea tip de cuvânt. Această structură nu poate fi înţeleasă şi definită adecvat numai în planul relaţiilor dintre semnificaţiile obiectuale ale cuvântului. Din relaţia dialogică între două cuvinte cu valoare semantică plenară (care exprimă două idei diferite despre obiect. Acest aspect semiotic nou ale cuvântului bivoc care implică şi un aspect hermeneutic corespunzător l-am tratat mai concret în alt loc [5]. Skazul nu poate fi definit ca procedeu. bipolară. a comunicării lor dintre doi subiecţi autonomi ai vorbirii. este o formă nouă ireductibilă la cele anterioare. Cuvântul bivoc (difon). a conţinutului semantic al cuvântului artistic. Comunicarea dialogică dintre subiecţii vorbirii prin cuvânt se realizează la nivelul semantic superior. parodierea. cea a scriitorului monologist sau cea a „cititorului ideal” (sau model) ca o dublare a autorului.Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 241 existenţa altui eu egal în drepturi (tu). Prin analize comparate ale conţinutului diferit (monologic sau dialogic) pe care îl are forma skazului. 257]. ci nu altă conştiinţă. El cuprinde întrun cerc închis lumea reprezentată şi oamenii reprezentaţi” [4. acela al confruntării dintre două sensuri-evaluări. a. fiecare categorie de cuvânt şi varietate stilistică putând să treacă în alta.

ca partener egal al comunicării intersubiectuale. Leskov şi Dostoievski. care conţine ca o componentă indispensabilă atitudinea autorului faţă de personalitatea umană a eroului. p. Un aspect concret al polemicii îl constituie modul diferit de a concepe determinarea specificităţii literaturii ca artă a cuvântului de către natura verbală a limbajului ei artistic. 79]. care pune de fapt două probleme indisolubile şi totuşi neidentice: 1) raportarea . Structura imaginii artistice a „omului din om”. Turghenev. hermeneutica etc. Tolstoi. cum relevă el însuşi într-o notă din ultimul său manuscris: „Atitudinea mea faţă de formalism: înţelegerea diferită a specificităţii. că întreaga cultură nu este altceva decât un fenomen de limbă. lingvistica. împreună cu alţi reprezentanţi ai ei. Atribuirea unui conţinut estetic imanent cuvântului ca material al creaţiei literare are o tradiţie metafizică veche – „metafizica cuvântului”. cu filosofia limbii. În polemica sa cu Eihenbaum în problema concretă a skazului iese la iveală o divergenţă principială. cu formalismul în ceea ce priveşte modul de a concepe limbajul. stilistica. Adepţii nedeclaraţi ai acesteia. p. izolat de conţinutul specific al operei de artă – obiectul estetic care poate fi definit şi evaluat adecvat doar printr-o analiză estetică a operei literare în întregul ei. că savantul şi poetul au de a face în egală măsură numai cu cuvântul” [7. Toate aceste aspecte problematice converg ca într-un focar în controversa asupra modului de a concepe specificul literaturii. este cheia principală pentru dezvăluirea. o problemă mai complexă. specificitatea literaturii este. înţelegerea şi explicarea tuturor calităţilor estetico-artistice ale formei literare. estetica creaţiei verbale. Or. Atribuind cuvântului tot ceea ce e propriu culturii. „consideră elementul estetic ca aparţinând esenţei cuvântului însuşi şi prin aceasta îl transformă într-o entitate mitică ori metafizică. Această polemică este axa principală a cărţilor şi manuscriselor lui postume. adică toate semnificaţiile culturale – cognitive. mult mai largă. cuprinzând o vastă arie problematică privind raporturile poeticii. cum este întitulat capitolul-cheie din studiul Discursul în roman. Nucleul generator al acestui întreg îl constituie caracterul poziţiei autorului faţă de erou. Acesta este punctul de plecare şi de continuă reîntoarcere a lui Bahtin în demersul său privind definirea contribuţiilor revoluţionare ale lui Dostoievski la dezvoltarea istorică a romanului şi umanismului european. etice şi estetice – foarte lesne se ajunge la concluzia că în general în cultură nu există nimic în afară de cuvânt. forma lui reală de existenţă şi rolul lui în viaţa omului. Păcatul originar al poeticii formale constă în modul de a concepe forma artistică ca un procedeu de sine stătător. semiotica. Bahtin demonstrează insuficienţa metodei formale de tratare a problemelor concrete de poetică şi stilistică. în primul rând al formei de reprezentare artistică a vorbirii mai exact a „omului vorbitor în român”. relevă Bahtin. La temelia teoriei formaliste despre limbajul artistic stă „estetica materială” ce ascunde o filosofie a cuvântului – „metafizica cuvântului”. modul de a concepe şi reprezenta artistic imaginea omului în literatură: ca obiect al cunoaşterii autorului sau ca subiect-personalitate. 372]. formaliştii ruşi. ignorarea conţinutului conduce la «estetica materială» <…>” [6. în toate activităţile umane creatoare. Prin „estetică materială” Bahtin defineşte acele concepţii estetice care reduc creaţia artistică la tehnica prelucrării materialului specific propriu fiecărei arte şi identifică forma materială exterioară a operei de artă cu forma ei artistică deducând calităţile estetice ale formei artistice direct din calităţile fizice ale materialului modelat artistic.242 Anatol GAVRILOV lui Puşkin. ştiinţei literare în general.

analiza lexicală şi gramaticală a particularităţilor limbajului vorbit. Această depăşire. constituie depăşirea acestuia. perfecţionându-l din punct de vedere lingvistic.]. ei au confundat-o cu materialitatea sonoră a cuvântului cercetată de fonetica experimentală. Spre deosebire de toate celelalte limbaje verbale. Poezia nu constituie o excepţie de la principiul comun pentru toate artele: creaţia artistică.Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 243 limbajului poetic la celelalte limbaje verbale ale limbii şi 2) raportarea lui la alte limbaje artistice nonverbale. numai anumite funcţii ale ei. nu intră în obiectul estetic al artei literare” [7. fiindcă aici cerinţele faţă de el sunt maxime: toate aspectele lui sunt intensificate la culme. obligă limbajul. ci şi în toate celelalte arte” [Ibidem]. nici corelaţia dintre forma materială exterioară a operei literare şi forma ei artistică internă. p. se precizează. de fiziologia producerii şi perceperii sunetelor ş. „are un caracter imanent: artistul se eliberează de limbaj în determinarea lui lingvistică nu prin negare. necesară „pentru a înţelege tehnica creaţiei poetice. Cuvântul. este supus de asemenea unui proces creator de învingere. n. adică sistemul de mijloace de comunicare. care aici se întrece pe sine” [7. Prima vizează modul specific de folosire a limbii în creaţia literară. ca şi celelalte ştiinţe concrete despre limbaj. în determinarea sa lingvistică. depăşire a lui ca material: „poezia îl depăşeşte ca limbaj. pornind de la înţelegerea justă a locului materialului în creaţia artistică. Cu toate acestea cuvântul. ca obiect lingvistic. şi a specificului obiectului estetic. ca şi toţi reprezentanţii „esteticii materiale” de dinaintea lor şi de după. de acustică. cea de-a doua – anumite legităţi estetice ale modelării artistice a materialului comune creaţiei artistice în general. . deşi este un material diferit de materialul fizic al artelor neverbale. care utilizează limba unilateral. definită prin raportare la material. 83]. p. nu poate fi pentru estetica creaţiei literare decât o disciplină auxiliară. limbajul uman. De aici iluzia că analiza fonetică sau fonologică a cuvântului. Limbajul. nu este decât materialul creaţiei estetico-artistice a scriitorului. ci doar aspectul lui lingvistic. poezia stoarce toate sucurile din limbaj. În creaţia literară. care este forma estetic creatoare a artistului. limbajul artistic ia cuvântul în toată plenitudinea lui: „Poezia are nevoie de limbaj în întregimea lui. Or. forma artistică şi forma materială. De aceea lingvistica. ştiinţa lingvistică nu are ca obiect limbajul în toată complexitatea lui funcţională. să se autodepăşească. Formaliştii. 82]. n-au reflectat teoretic nici corelaţia dintre conţinutul estetic şi forma artistică. pe de o parte. ca şi în oricare altă creaţie artistică. ajungând la limita extremă. ci prin desăvârşirea lui imanentă: artistul învinge limbajul chiar cu propria lui armă lingvistică [în original: языковое – n. ci nu formele înseşi ale actelor de comunicare în domenii concrete de activitate creatoare. ar putea oferi poeticii o temelie ştiinţifică sigură pentru cercetarea limbajului poetic. are loc o triplă relaţie dintre conţinut. <…> Depăşirea imanentă înseamnă definirea formală a atitudinii faţă de material nu numai în poezie. multilateral şi în toate elementele sale <…> Numai în poezie limbajul îşi dezvăluie toate posibilităţile. Izolând forma literară de conţinutul ei estetic imanent şi tratând-o în calitate de obiect aparte de cercetare. pe de altă parte. a.

imaginea fiind o rezultantă a interacţiunii dintre autoexprimarea personajului prin cuvântul propriu şi fundalul dialogizant creat de cuvântul auctorial. Cuvântul se deosebeşte de alte semne (semnelucruri sau semne artistice nonverbale) prin calitatea sa specifică de a fi „semn pur”. 86]. determinarea extraestetică a formei. îşi recapătă şi îşi revigorează toate potenţele expresive ale graiului viu. Atitudinea autorului faţă de cuvântul personajului este o componentă indispensabilă a imaginii artistice a vorbirii lui. în . desigur nici de psihologie şi nici de lingvistică: aceasta este o existenţă estetică originală ce apare la frontierele operei prin depăşirea determinării ei materialconcrete. chiar şi atunci când cuvântul auctorial nu se manifestă explicit în text. auzit. pronunţat expresia atitudinii noastre axiologice. Cuvântul amuţit în celelalte limbaje scrise. Intonaţia personajelor. orale sau scrise. 95]. De exemplu. conţinutul estetico-artistic al imaginii muzicale nu derivă direct din însuşirile fizice. realitatea ei…” [7. p. apreciind „caracterul pur narativ” al talentului lui Brătescu Voineşti. Orice limbaj utilizat de scriitor pentru crearea imaginii artistice a omului capătă o funcţie nouă de comunicare estetică artistică. Exagerarea importanţei laturii sonore a vorbirii echivalează cu identificarea degradantă a cuvântului cu semnalul. reînvie în opera literară. Această calitate a limbajului artistic de a crea imaginea vie a vorbirii în limbajul scris a fost observată şi mai înainte. este respinsă ca o formă goală. Însă aceste limbaje. ca o rostire fără noimă. în scris le traduce printr-un echivalent stilistic al intonaţiei şi gestului” [8.244 Anatol GAVRILOV <…> Obiectul estetic în calitate de conţinut şi arhitectonică a viziunii artistice este o formaţie existenţială cu totul nouă. artă care are ca material nemijlocit sunetul. textualizate a vorbirii poate fi percepută pur senzorial. Bahtin însă a dezvăluit conţinutul dialogic al imaginii artistice a vorbirii personajului. trebuie să facem din ceea ce e văzut. forma lui materialsonoră nu are nicio valoare proprie şi nu mai este percepută. într-adevăr. Ea nu este produsul unei reproduceri naturaliste cât mai exacte a materialităţii sonore a vorbirii orale. p. Limbajul artistic este. nu sunt pur şi simplu incorporate în opera literară. ticurile lor. pronunţat şi prin aceasta să depăşeşti materialitatea. Coşeriu). un „limbaj absolut” (E. Cu atât mai puţin forma artistică a imaginii literare. Nici în muzică. acustice ale sunetelor. p. explica „farmecul deosebit al nuvelelor şi schiţelor sale” prin faptul că „artistul reuşeşte să rămână <…> povestitorul prin viu grai. care nu ţine de ştiinţele naturii. cât şi în sensul că el este un spaţiu în care se întâlnesc şi comunică între ele toate limbajele unei limbi. extraestetice” [7. auzit. aici ele îşi pierd autonomia lor funcţională devenind elemente ale unui nou ansamblu funcţional – limbajul artistic prin care opera literară îşi găseşte forma ei artistică de existenţă ca obiect estetic. însăşi existenţa sa semiotică fiind determinată de ceea ce semnifică: el nu poate fiinţa decât ca semn. gesturile lor. atât în sensul că limbajul în opera literară se manifestă în totalitatea potenţelor expresive ale cuvântului întreg. trebuie să intri ca creator în ceea ce e văzut. Percepţia de către cititor a formei estetice trebuie să reproducă actul de creare a obiectului estetic prin depăşirea imanentă a materialului şi să pătrundă dincolo de suprafaţa materială exterioară a imaginii artistice: „A vedea sau a auzi ceva pur şi simplu încă nu înseamnă a percepe forma artistică. G. Ibrăileanu. dacă el nu comunică un sens. Nici în pictură imaginea plastică nu poate fi percepută pur vizual ca o combinare de culori. 241].

A vedea în skaz doar limbajul vorbit înseamnă a nu vedea esenţialul” [1. Terminologie poetică şi retorică. redusă. Esenţialul este profunzimea cu care îşi găseşte expresie artistică în vorbirea naratorului „încrucişarea a două voci şi a două accente care îi este proprie <…> Nu găsim asemenea fenomene la Turghenev. dimpotrivă. 1997. În acest context mai larg al criticii noţiunii formaliste de skaz devine clar de ce Bahtin considera „absolut necesară diferenţierea riguroasă în skaz dintre axarea pe cuvântul altuia şi axarea pe limbajul vorbit. Criterii de ştiinţificitate a terminologiei literare. Prin conceptul său de cuvânt-voce. când două voci-conştiinţe se confruntă în acelaşi cuvânt (identic numai din punct de vedere lingvistic) cea de-a doua voce. vădită şi la Tolsoi. a personalităţii lui integrale şi a concepţiei lui despre lume. şi anume vocea autorului care este o voce redusă. centrată pe analiza elementelor lui materiale. i-a împedicat pe cercetătorii poeticii lui Dostoievski să observe în operele lui cuvântul bivoc. Concepţia dialogică a comunicării intersubiectuale // Idem. Concepţia fonetică despre cuvânt. Bahtin a înarmat percepţia estetică a cuvântului artistic cu un concept-microscop care permite observarea mutaţiilor de sensuri în „structura intraatomică”. Această tendinţă de reproducere cât mai realist-naturalistă a limbajului vorbit.. Cuza”. fizice şi fiziologice.. 1994. p. bunăoară. Relaţiile dialogismului bahtinian cu „filosofia dialogului” abia în ultimul timp au început să fie cercetate: Махлин В. М. Univers. 11 şi 12. Cuvântul bivoc presupune. adică prin suprapunere a unui ton nou pe tonul primei voci.. se soldează cu obiectualizarea cuvântului naratorului şi al personajului vorbitor. Chişinău.Stilul oralităţii în reinterpretarea dialogică a lui Bahtin 245 spiritul teoriei fiziologice reflexologice asumate de psihologia sau lingvistica behaviouristă (comportamentalistă). În româneşte de S. a câmpului semantic al cuvântului. de intonaţie. Л. pe care l-au supus unei interpretări monologizate. vol. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Bahtin M. Я и другой (истоки философии «диалога») . ca expresie a atitudinii intonaţional-evaluative a vorbitorului faţă de obiect.. În formele stilistice ale cuvântului bivoc. Bucureşti.. pentru că el nu poate fi reprodus prin rostirea lui orală: aceasta ar privilegia o voce în detrimentul celei de-a doua. I. bipolară. Editura Universităţii „Al. 2005. Coordonator Val. Problemele poeticii lui Dostoievski. . deşi povestitorii săi vădesc o tendinţă mai puternică pentru limbajul vorbit decât povestitorii lui Dostoievski” [Ibidem]. 2. Goncearov. Я и другой: k истории диалогического принципа в философии ХХ в. împlicit şi a conştiinţei umane. prin „obertonuri” (armonice). îşi găseşte expresie doar prin schimbări de accent axiologic.СПб. a. Această monologizare s-a produs şi în tratarea skazului. Uspenski ş. Panaitescu. 2007. Gavrilov A. Iaşi. 1970. Gavrilov A. Recevski. 1995. 268].. lăuntric dialogizat. Махлин В. ce nu poate fi percepută ca în dialogul în forma compoziţională a schimbului de replici rostite cu voce plină de ambii parteneri. Л. Subtextul filosofico-estetic al conceptului bahtinian de dialog // Metaliteratură.. o lectură în regim mut. lăuntric dialogizat. 3.

a materialului şi a formei în creaţia literară. sens şi valoare în dialogismul lui Bahtin // Filologia modernă: realizări şi perspective în context european.246 Anatol GAVRILOV * Nu e vorba de noţiunea lingvistică „vorbirea indirectă”. Vol. Эстетика словесного творчества – Москова: Искусство. Ibrăileanu G.. Verebceanu. 2009. Эстетика словесного творчества. М. S. К переработке книги о достоевском // Бахтин М. К методологии гуманитарных наук // Бахтин М. 4. Univers. 5. Chişinău. a. Inga Druţă. dialog narativizat ş. memoria involuntară. Berejan. Semiotica şi hermeneutica textului. G. Coordonatori: Gh. fluxul conştiinţei. Ediţie critică de Rodica Rotaru şi Al. Probleme de literatură şi estetică. In memoriam acad.. 2. Piru – Bucureşti: Minerva. jurnal. 8. 6. Opere. Problema conţinutului. Prefaţă de Marian Vasile // Bahtin M. A. 1982.. Bucureşti. Semnificaţie. 7. De Nicolae Iliescu. Prefaţă de Al. М. Popa. .. Trad. Gavrilov. Structura semantică bipolară a cuvântului în dialogismul lui Bahtin // Filologia modernă: Realizări şi perspective în context european. Gavrilov Anatol. Coordonatori: Aliona Grati. 1975. Piru. formă epistolară. 1979. Vorbirea indirectă a autorului proprie cuvântului obiectual capătă expresie artistică tocmai prin vorbirea directă a personajului şi prin toate formele stilistice ale acesteia: monologul inferior..

Heidegger). Axa principală a problematicii acestui . ci cel literar. Înainte de a intra în subiect trebuie să precizăm o distincţie pe care o vom face între fantezia religioasă şi fantezia artistică. religioasă artistică etc. islamică etc. creată de propria lui imaginaţie creatoare. dar poate fi implică exigenţe specifice de creare şi receptare a operei literare. literaturii şi artelor: miturile antice (păgâne) care invadează literatura şi artele îşi pierd caracterul lor religios şi devin forme simbolico-fantastice de ample generalizări artistice ale unor experienţe şi destine umane de mare valoare general-umană. Adevărul artistic instituie un alt raport dintre ceea ce este (realitatea empirică dată) şi ceea ce este necesar şi posibil (Aristotel). Acest raport dual între ceea ce este şi ceea ce încă nu este. creştină. Obiectul comunicării noastre este raportul dintre aceste două din urmă. plenar provenirea genurilor şi speciilor literare din anumite forme folclorice sincretice ale creaţiilor mitice.247 MIT ŞI FICŢIUNE ARTISTICĂ (DUALITATEA IMAGINII ARTISTICE) OLESEA GÎRLEA Academia de Ştiinţe a Moldovei. Institutul de Filologie Omul trăieşte din totdeauna în zona de interacţiune a două lumi: una reală. în special. Istoria literaturii greceşti ne demonstrează cel mai clar şi. ci unul de unitate dialectică a contrariilor real şi imaginar. Imaginaţia participă la toate activităţile creatoare ale omului: practică. în procesul de tranziţie multiseculară de la fantezia religioasă (mitică. fapt ce trezeşte proteste şi acţiuni punitive din partea capilor bisericilor creştine. când începe laicizarea ştiinţei. ci se reflectă şi se completează reciproc. Miturile greceşti şi romane. Aici ne interesează însă nu aspectul istorico-cultural. a neoumanismului european. În imaginea artistică nu domină un raport de identitate. mai ales în societăţile tradiţionale neliberale. în general. empirică şi alta fictivă. Conflicte dintre biserică şi artist reizbucnesc şi astăzi. raport în care aceşti termeni nici nu se identifică. şi anume noua structură a imaginarului artistic ce se constituie în procesul de emancipare de stringenţele impuse de fantezia religioasă. şi a mitului literaturizat. adică „putinţa-de-a-fi” a fiinţei (M. Ce schimbări calitative au intervenit în structura internă a imaginarului uman. care caută să îngrădească libertatea imaginaţiei artistice în limitele credinţei canonizate în produsele fanteziei religioase.) la cea artistică? Metamorfoza a demarat în epoca Renaşterii. teoretică. determinate de situarea cronotopică a autorului şi cititorului la graniţa dintre „lumea reprezentată” (creată) şi „lumea reflectată” (creatoare) în opera literară (Bahtin). Acest proces de ficţionalizare şi convenţionalizare simbolizantă se extinde apoi şi asupra legendelor şi personajelor biblice. nici nu se exclud. apoi şi creaţiile folclorice medievale ale unor popoare europene (de exemplu legenda despre Faust) au continuat să fie o bogată sursă de inspiraţie pentru creaţia literară propriu-zisă.

Încă din Antichitate Platon îi „expulza” pe poeţi din cetatea ideală. Un text sacru nu-i poate permite autorului prea multe licenţe pentru că relevă U. Bărbatul din Nazareth de Anthony Burgess. având astfel un raport dialogic cu textele anterioare. Multă vreme cărţile profane (adică literare) erau considerate o formă de erezie faţă de adevărurile Scripturii. Hristos răstignit a doua oară de Kazantzakis. Atitudinea aceasta tendenţioasă împotriva textelor literare are o istorie multiseculară. textul său fiind un dialog continuu cu alte texte anterioare operei sale. Codul lui Da Vinci de Dan Brown. priveşte evenimentele pe care le prezintă din contemporaneitatea sa. ele nu impun cititorului credinţa în identitatea imagine-real. dar şi cele posterioare. Nikolai Hartmann este unul dintre esteticienii care a surprins acest raport specific al artelor faţă de religie: „artele au luat naştere în viaţa religioasă. Creştinismul timpuriu şi cel al Evului Mediu condamna literatura pentru caracterul ei profan. 332]. distanţându-se de anumite filoane tematice ale textelor canonice religioase. Această libertate a interpretării textelor sacre a devenit posibilă prin literaturizarea lor. Mesi@ de Andrei Codrescu. care spunea că produsele (operele) imaginaţiei artistice nu pretind a fi luate drept realitate obiectivă. Această contemporaneitate include nu numai domeniul literaturii contemporane. Textul este pentru Bahtin „o monadă în care se reflectă toate textele” [1. p. cel puţin câteva texte literare au pus pe jar majoritatea confesiunilor religioase de pe glob. Arhanghelii care nu mor de Anca Maria Moşora. care înregistrează o luptă acerbă între textele canonice religioase şi cele literare (fictive). Este necesar ca orice discuţie despre libertatea interpretării temelor sacre să facă referire inclusiv la situaţia conflictuală a istoriei contemporane. p. Periodic. Operele definite metaforic „sacre” au intensificat necesitatea abordării acestei probleme: Versetele satanice de Salman Rushdie. Atitudinea autorului faţă de evenimentele pe care le reprezintă (atât cele din trecut. H.248 Olesea GÎRLEA articol este corelaţia „adevăr”/„ficţiune”. Interogaţia asupra normelor religioase şi interpretarea miturilor sacre din perspectiva contemporaneităţii cititorului se impune tot mai frecvent în literatura contemporană. relevă Bahtin. Evanghelia după fiul de Norman Mailer. Evanghelia după Isus Cristos de José Samarago. aceste două forme ale imaginarului (cel religios şi cel literar). Această tendinţă persistă şi în epoca contemporană. Cel dat morţii de D. Ele au fost trecute mai mult sau mai puţin printr-un filtru de inhibare a ficţiunii artistice. pentru că prin creaţiile lor tulbură sufletele ascultătorilor şi slăbesc sentimentul religios. Eco „există în genere o autoritate şi o tradiţie religioasă care-şi revendică cheile propriei interpretări” [2. Punctul de plecare în tratarea problematicii propuse îl constituie delimitarea făcută de Feuerbach. prezentând zeităţile cu toate viciile şi slăbiciunile omeneşti. o listă cărţilor interzise. totuşi ele şi-au atins înflorirea cea mai mare când aceasta se afla deja la începutul . aflându-se pe tangenta realităţii pe care o înfăţişează. Lawrence. Disputa asupra sensului sau a pluralităţii sensurilor rămâne mereu deschisă dialogului. între gândirea colectivă şi cea individuală. şi anume acest caracter dialogic accentuează activismul scriitorului. Evangheliştii de Alina Mungiu-Pippi. Autorul. biserica alcătuia un Index librorum prohibitorum. 102]. Această diversitate a preluării temelor sacre dovedeşte actualitatea lor. declarate nocive pentru gândirea unui bun creştin. cât şi cele din prezent) are un caracter dialogic. dar şi al celei din trecut care continuă să trăiască şi să se reînnoiască în contemporaneitate.

personal. Conceput pentru a lămuri evenimentele sacre. deoarece concepţia imaginarului religios este bine structurată. Acesta atribuia originea divină vechilor regi. în special cea care privilegiază diversitatea şi schimbarea textului sacru. Respinsă iniţial. supusă unor regularităţi care nu pot fi ignorate. ci este sanctificat. subiectele. n.. pentru a-l face inteligibil. ea necorespunzând imaginii religioase a lumii. au rămas însă autonome în forţa lor sensibilă de modelare şi au prefăcut idealurile religioase în idealuri intuitive” [3. În aceste împrejurări orice altă formă de imaginar. capacitatea lor de a genera variante a dus la descreşterea aderenţei societăţii la veridicitatea şi la ficţionalizarea lor lucru care a fost posibil în câteva etape: a) individualizarea personajului – prezentarea lui dintr-o perspectivă strict personală.e. ca fiinţe tentate şi de ispitele trupeşti. Totuşi interpretul textului religios nu se poate distanţa de conţinutul sacru. Este necesar să avem în vedere o transformare semnificativă a relaţiilor mitului cu realitatea şi a relaţiei . care nu admite citirea sau interpretarea acestuia în mai multe moduri. teza euhemeristă a fost mai târziu adoptată şi intens propagată de către apologeţii creştini spre a demonstra nerealitatea zeilor greci. supranumit părintele viziunii istoriste a mitului. Autoritarismul discursului religios se manifestă prin supravegherea respectării anumitor teze doctrinare şi canonice. Ele şi-au primit ideile (temele. transcendentă. un exemplu în acest sens ar putea fi cazul imaginii domnitorului Ştefan cel Mare devenit succesiv legendă populară. nu mai putem face acelaşi lucru în epoca noastră. Termenul „euhemerizare” vine de la numele lui Euhemeros. personajele n.Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 249 declinului. adică la ficţionalizarea ei. care corespund unei singure imagini a lumii. 407]. climatul social şi politic. d) problematizarea situaţiei mitice – marchează punerea sub semnul întrebării a logicii mitului. Dacă mitul originar era considerat în societăţile tradiţionale drept o realitate divină (supranaturală şi supraomenească) adevărată. inaccesibilă cunoaşterii raţionale. el nu aparţine propriu-zis sferei divine. este sortită respingerii ei. b) demistificarea miraculosului sau a sacrului – prezentarea acestuia dintr-o perspectivă pur-raţională a prezentului pentru a înţelege o istorie în timpuri şi vremuri aproape inaccesibile. tendinţele estetice dominante. textul religios este un „document” univoc. ci este însuşi responsabil de faptele sale. de-idealizată. De-a lungul evoluţiei literare flexibilitatea miturilor. p. năzuinţele. mit naţional.) din viaţa religioasă. f) desprinderea mitului de semnificaţiile religioase. Sfânt. prin care acesta nu mai este privit ca o simplă marionetă pe care Dumnezeu se complace s-o manipuleze. e) înzestrarea mitului cu semnificaţii noi în funcţie de idealurile unor epoci. îşi manifestă libera voinţă şi gândire. cea a identificării textului sacru cu realitatea absolută. derealizarea şi transformarea lui în alegorie şi simbol. curentul dominant. concepţiile şi personalitatea scriitorului sau artistului. c) umanizarea zeilor sau euhemerizarea lor – prezentarea zeilor dintr-o perspectivă pur-umană. condiţiile istorice. Această umanizare poate atinge inclusiv cotele divinizării omului. un sicilian care a trăit în secolul IV î. Imaginarul religiilor pretinde a fi mai adevărat decât lumea terestră. Hartmann relevă faptul că arta a devenit o formă de sine stătătoare a fanteziei creatoare când a „purces la derealizarea produselor acesteia”.n.

ca fiind unul care militează în favoarea pluralităţii opiniilor. cardinalul Decourtay. p. Scriitorul Baal. pentru a pune capăt desfrâului. care recunoaşte deschis faptul că nimeni nu-l poate lipsi de dreptul moral al liberei exprimări: „Nu cunosc nici o altă jurisdicţie în afară de aceea a muzei mele” [7. de către marile personalităţi ale Franţei (primarul Parisului de atunci Jaques Chirac. ta. Ele devin cunoscute sub formă de „document” literar şi artistic.250 Olesea GÎRLEA noastre cu mitul. Cele douăsprezece metrese sunt judecate şi ucise prin lapidare împreună cu mentorul lor spiritual.). rezervându-şi clandestin dreptul de autor. ne antrenează dincolo de religia islamică. care au mers mult prea departe până la condamnarea la moarte a autorului şi editorului. Realitatea originară este înălţată la rangul de simbol: „Mitul tinde să devină o imagine a realului care se oferă într-o manieră ambiguă. p. mai în glumă. scribul oficial al profetului Mahound. 146]. unul dintre personajele romanului Versetele satanice. fiind preocupaţi de efectul vorbelor lor. a. Soseşte momentul când locul de incontinenţă sexuală este închis. Todorov apreciază romanul lui Rushdie. în acelaşi timp ca expresie a realităţii şi ca ficţiune conţinându-şi propria sa realitate” [4. Miturile se apropie astfel de simboluri şi alegorii. care s-au comportat ca nişte politicieni „care nu vroiau să-şi înstrăineze populaţia musulmană a Franţei. este urmărit de oamenii profetului Mahound pentru a fi ucis. evident ei „n-au deschis niciodată cartea lui Rushdie” [6. 148]. la ordinul lui Mahound. Faptul că acest roman este o operă literară şi nu una apologetică. dar şi a dreptului individului de a-şi pune întrebări cu privire la tradiţii. Iată de ce mitul literar nu mai este aşa cum îl explicitează textele sacre. Îngrădirea dreptului la libera exprimare este reflectată şi în interiorul romanului lui Rushdie. 224]. Scriitorul prin ficţiunea sa artistică este angajat şi el într-o căutare de adevăr chiar dacă e de natură diferită. obligaţia romancierului este de a prezenta în loc să afirme sau să infirme. 451]. care modifică versetele sacre. preşedintele confederaţiei episcopilor din Franţa ş. Profanarea liberei exprimări este redată. iar nu ca „expresie a unei experienţe religioase solidară cu un rit” [5. ci aşa cum îl vede şi îl construieşte scriitorul din perspectiva contemporaneităţii sale. p. Acesta îşi găseşte adăpost în bordelul hijab (termen care semnifică în limba arabă „vălul purtat de femeile musulmane”). Chiar ai crezut că nu îmi voi da seama? Să-ţi pui propriile cuvinte împotriva cuvintelor lui Dumnezeu?” [7. Salman nu poate fi iertată. Evoluţia mitului trece prin ruperea sa de conţinutul lui religios. prin acţiunea personajului Salman. Enunţurile ficţionale presupun o anumită detaşare . simulează împreună cu cele douăsprezece curtezane viaţa profetului Mahound. p. În literatură contemporană fenomenul cenzurării libertăţii scriitorului în problemele de natură religioasă începe cu romanul lui Salman Rushdie Versetele satanice (1988) care a fost calificat ca fiind „cartea ucigaşă” a secolului XXI. Tzvetan Todorov în eseul său Omul dezrădăcinat analizează procesul condamnării cărţii sus-menţionate. în primul rând. 470]. El este capturat în cele din urmă de către slujitorii profetului pronunţându-i-se sentinţa morţii: „– Blasfemia. Baal le dedică „muzelor” spirituale şi trupeşti o întreagă activitate literară. inclusiv. Cartea a atras atenţia întregii lumi occidentale anume prin imixtiunea autorităţilor religioase în ficţiunea literară. păgân. scriitorul Baal. mai în serios. nu de adevărul acestora”. p. unde.

încercând să-i abată de la credinţa Ayeshei. pe care acesta o iubeşte în taină. Autorul explorează mitul biblic al exodului. idee conturată prin afirmaţiile personajului Bhupen Ghandhi: „– Nu putem nega ubicuitatea religiei. Ayesha fiind o reactualizare a figurii lui Moise care-i scoate pe izraeliţi din Egipt (aici din oraşul Titlipur cu scopul pelerinajului spre Mecca) prin aceiaşi tactică asupra puterii apelor mării. 638]. Există anumite tangenţe între evenimentele reprezentate în Versetele satanice şi Islamul istoric. 447]. p. care se dau în lături spre a mijloci traversarea ei: „Îngerul mi-a explicat toate acestea. vom intra cu picioarele în spuma valurilor. iar noi vom păşi pe fundul oceanului până la Mecca” [7. conduce spre o apologie a conflictului ca orizont inevitabil al desfăşurării argumentelor . Dacă scriem în aşa fel încât să condamnăm din start o astfel de credinţă ca fiind amăgitoare şi chiar falsă nu ne facem vinovaţi de elitism. 283]. 96].Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 251 de enunţurile autentice. Într-un final prorocirea ei se confirmă adevăraţii credincioşi trec marea. magnatul oraşului Titlipur (cuvânt care în hindi înseamnă „oraşul fluturilor”) şi clarvăzătoarea Ayesha. a spectatorului autor cu autorul real a distrus perceperea estetică a operei literare. Talazurile se vor despărţi. Mioara Caragea. La apariţia sa acest roman a stârnit manifestări de protest în mediile catolice şi o uriaşă polemică peste graniţele Portugaliei. neagă recunoaşterea unei stări de beligeranţă între ficţiunea religioasă şi cea literară. de încercarea de a le impune maselor propria noastră viziune asupra lumii?” [7. în această problemă. minunile pe care le face Isus: opreşte furtuna pe mare. dimpotrivă ea ancorează cititorul în maşinăria validării fenomenelor mistice: dialogul dintre Maria şi Înger. poziţia atacatorilor contramitului care condamnă libertatea totală a imaginaţiei în problemele de natură religioasă. iar apele se vor da la o parte în faţa noastră. Vom merge pe jos trei sute de kilometri şi când ajungem la ţărmul mării. marcat de preocupările de adevăr sau de convingere” [8. însă decizionismul între permisivitate şi represiune. tratează bolnavii. Rămâne la discreţia fiecăruia să decidă dacă şi până la ce punct aceste ficţiuni literare îi par acceptabile. traducătoarea romanului în limba română şi postfaţatoarea cărţii. îi ajută pe pescari să prindă cât mai mult peşte. Romanul Evanghelia după Isus Cristos de José Saramago (1991) reconstituie viaţa lui Isus dintr-o perspectivă pur umană. p. întrucât: „A intra în ficţiune înseamnă a ieşi din câmpul obişnuit al exercitării limbajului. cum e şi firesc. transformă apa în vin. a spus ea încet. p. Ficţiunea lui Saramago nu demistifică miracolele şi nu-l elimină pe Dumnezeu. Mirza îi urmăreşte pe pelerini din mercedesul său. autorul fiind invitat la dezbateri publice cu teologi dominicani şi iezuiţi pentru a-şi „explica” şi „justifica” viziunea asupra vieţii lui Hristos. conversaţia dintre Isus şi Dumnezeu. afirmând că acest roman: „nu a fost scris pentru a întemeia o erezie sau pentru a-i îndepărta pe credincioşi de la ortodoxie: o credinţă autentică şi sinceră nu are a se teme de o ficţiune literară” [9. dar acest fapt nu confirmă şi dreptul de a fi tratată pe picior de egalitate ficţiunea artistică (care este o interpretare a istoriei Islamului de către Salman Rushdie) cu adevărul istoric. Diverşi recenzenţi au criticat cartea. p. Această suprapunere a lumi creatoare cu cea reprezentată. Romanul Versetele satanice surprinde. iar cei care au dezertat în tabăra lui Mirza îşi consemnează dezamăgirea şi înfrângerea. Conflictul dintre adevărurile sacre şi cele lumeşti este celebrat prin confruntarea celor două personaje Mirza Saeed.

de fapt. Mitul antic (biblic) îşi continuă şi confirmă vitalitatea în contramit (contramitul nefiind decât receptarea prin negare a mitului care aduce. Dacă religiile politeiste antice admiteau posibilitatea divinizării regilor şi eroilor. proteste ample în stradă (în Rusia. Umanizarea textului sacru (desacralizarea lui) prin afirmaţiile personajului Teabing Leigth. care-i ameninţă existenţa şi esenţa doctrinară. Romanul a fost ţintuit de la bun început la stâlpul infamiei. Dialogul continuu al scriitorilor cu mitul biblic a generat multiple disocieri de la simpatia (copia fidelă a mitului). aici contează doar adevărurile imaginarului” [11. 37]. Oamenii tind să îşi conceapă existenţa după dezastruoasa paradigmă prieten/ duşman. care creează senzaţia . formată din două componente: realitatea similară celei înconjurătoare şi imaginaţie (ficţiune). Biserica. un istoric al religiilor. p. care consideră că: „Biblia nu a venit prin fax direct din rai. Prin aceasta se explică inerţia şi negarea de către religie a oricărei alte forme de imaginar. Romanul Codul lui Da Vinci (2006) de Dan Brown şi filmul după acelaşi text realizat de regizorul Ron Howard au fost apreciate de către reprezentanţii bisericii ortodoxe şi catolice ca un atentat împotriva bisericii creştine şi au stârnit reacţii diferite. deşi compania Sony Pictures. 138-139) Este firesc ca în aceste condiţii să apară întrebarea referitoare la veridicitatea ficţiunii literare. recompunearea acestuia sub alte forme. 3. monoteismul creştin a ridicat o barieră ontologică de netrecut între creatură şi creator. prin convingerile personajului Teabing Leight şi Robert Langdon. până la negarea totală a mitului. noutatea postmodernă a lui). Singapore ş. idee mediatizată cel mai mult de către presă: căsătoria dintre Isus şi Maria Magdalena şi rezultatul acestei relaţii: fetiţa Sarah. în opinia personajului Teabing Leight. a. 3]. Această temă a conflictului dintre cele două ficţiuni (religioasă/literară) tinde în anumite cazuri să devină un război deschis dintre diverse sisteme imaginare. responsabilă de realizarea filmului. Polonia. inclusiv. atacurile dure în ceea ce priveşte derularea filmului Codul lui Da Vinci au fost privite de către apărătorii contramitului. Republica Moldova). Iordania. îl transformă pe autor în adversar. Umanizarea divinităţii: coborârea lui Isus la rangul unui simplu muritor de rând. om şi Dumnezeu: „Trăirile mitice religioase reflectă o structură schizoidă adică o rupere de lumea concretă. până la metodele inchiziţiei medievale: interzicerea filmului şi a publicării cărţii. p. 248]. Înclinarea balanţei în favoarea realităţii factice într-o operă literară se datorează pătrunderii masive a materialului extraliterar. cel puţin 3 momente ale ipostazei actualizante a contramitului Codului… au dat fiinţă „mărului discordiei”: 1. iar recunoaşterea unui contramit. Biblia e un produs al omului. de la rezerve critice (în România. ar fi ascuns această taină timp de 2000 de ani. ca strategii defensive ale unei forţe care-şi simte ameninţate poziţiile. Prezentarea religiei creştine ca un agent al discriminării sexelor: în special discriminarea femeii de către biserică (pentru detalii vezi 12. 2. p. Opera literară este în primul rând un produs al gândirii umane.252 Olesea GÎRLEA şi contraargumentelor. a precizat în repetate rânduri că acesta este „o poveste fictivă şi nu are un caracter religios” [10. p.” [12. Ameninţată de proliferarea sectelor şi de destrămarea esenţei religiei creştine.). De cealaltă parte se află demolarea imaginarului. Grecia.

Numărul de aur. discreţie. Ne raliem opiniei lui Tzvetan Todorov: „Eu nu sunt totuşi pentru cenzurarea acestor publicaţii. James Park. ceasul Big Ben. Jocul anagramelor. turnul Eifel. avion. Sfâşierea aurei intangibile a mitului prin respingerea şi negarea lui şi crearea unei variante proprii. Cine va câştiga această luptă de idei ficţiunea artistică sau textul sacru este greu de spus. Amintim câteva elemente extraartistice ale romanului Codul lui Da Vinci de Dan Brown: a) Amplasarea într-un spaţiu geografic concret (real): Franţa (muzeul Luvru din Paris. Scriitorul evaluează mitul. Genette. microfoane miniaturale. 2. afirmă G. simbol religios păgân. simbolul feminităţii). staţia King’s College. trecându-l prin filtrele gândirii sale critice. ea poate fi şi o armă împotriva judecăţilor comune. satelit.) nu ar trebui cenzurate şi nici autorii lor târâţi prin justiţie. dispozitiv cu localizare GPS. cipuri cu memorie RAM. cheie cu matriţă laser. Cazurile prezentate dovedesc încă o dată faptul că mitul literar nu e făcut ca să renască din cenuşă şi să redevină la nesfârşit ceea ce a fost. se pare că el a şi început” [8. fiecare împrumut pe care îl face (mereu) (…) se transformă în element de ficţiune” [8. Susţinem ideea că mitul artistic nu trebuie luat ca parametru al validităţii mitului religios. 138]. acumulatori fotoelectronici. în simbolistica Prioriei şi la romani semnifica tăinuire. inclusiv faptul că aceste opere cu subiect de inspiraţie mitologică (creştină. fiindcă mă tem să nu se producă încă odată «efectul Baudelaire» (interzis. b) Apelul la tehnologiile de ultimă performanţă: fax. Trandafirul cu cinci petale (1. Cert rămâne faptul că la nivelul subliminal al interpretării funcţionează continuu un mecanism insidios de cenzură. el este o interpretare proprie a concepţiei şi a viziunii scriitorului. 618. . inclusiv instituirea unui vast sistem articulat pe opoziţia dintre ficţiunea religioasă şi cea artistică. În concluzie putem spune că ficţiunea artistică câştigă credibilitate în situaţia când destinatarul nu percepe ficţionalizarea actului de ficţiune quod erat demonstrandum. un text narativ are ontologia sa proprie care trebuie respectată.Mit şi ficţiune artistică (Dualitatea imaginii artistice) 253 unui sentiment al veridicităţii absolute. proporţia divină: 1. p. deci bun). banca elveţiană din Paris. pune în funcţiune mecanismul atroce al cenzurii. Şirul Fobinaci: 13-21-1-1-8-5. în ultimă instanţă. surprinde reacţia tensionantă a atacatorilor lui care-şi manifestă rezervele cu privire la validarea estetică a acestei noi forme fictive. personalitatea autorului şi dreptul lui la atitudinea axiologică faţă de conţinutul miturilor. 2. Se neagă. computer. gara…). nanodiscuri etc. St.. vehicule blindate. celebra progresie matematică: 1-1-2-3-5-8-13-21. Chapter House). Miturile masive de pe vremuri au tendinţa de erodare. c) Încifrarea simbolică (mistică) care menţine cititorul în suspans: Pentagrama (1. Marea Britanie (Temple Church. Mona Lisa. degradând în noi forme de a-religioase. şi că libertatea cuvântului artistic este un drept care trebuie mereu recucerit. d) Pictura şi biografia reală a lui Leonardo Da Vinci (în special lucrările Omul Vitruvian. Ficţiunea artistică respinge orientarea unilaterală şi impune textului o atitudine axiologică proprie. criptex. „nu conduce la nici o realitate extratextuală. 180]. legenda despre Graal. simbol sacru al zeităţii Venus). Cina cea de taină). p. musulmană etc. Forma artistică de imaginar – contramitul – „se hrăneşte” din confruntarea cu textul sacru. Totuşi textul de ficţiune. În aceste condiţii scriitorul trebuie să fie conştient de faptul că orice formă de survolare a spaţiului religios. Hors Gards Parade. Or.

Bucureşti. traducere şi postfaţă de Caragea Mioara. p. Бахтин Михаил.254 Olesea GÎRLEA REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Москва. Genette Gerard. 3. 3. 9. Samarago José. Chişinău. 1978. Aspecte ale mitului. traducere din limba engleză de Crăciun Dana. Pentru o istorie a imaginarului. 2006. 2007. traducere din limba engleză de Adriana Bădescu. Suntem liberi să decodăm „Codul lui Da Vinci”. limitele interpretării. 12. Boia Lucian. 11. 1982. 2006. Codul lui Da Vinci. 1999. 5. 6. Versetele satanice. Hartmann Nikolai. Rushdie Salman. Eliade Mircea. 8. Bucureşti. Estetica. Todorov Tzvetan. Iaşi. 4. 1994. Umberto Eco. Ficţiune şi dicţiune. . Bucureşti. în Flux. 1974. Evanghelia după Isus Cristos. Эстетика словесного творчества. Versetele satanice. 17 mai. Introducere în arhitext. 2007. Bucureşti. Brown Dan. Bucureşti. 2. Bogatu Petru. p. Afacerea Rushdie: duşmanii şi prietenii. Mucchielli Alex. 7. 145-151. Dicţionar al „metodelor calitative” în ştiinţele umane. 10. 2001. Bucureşti. Bucureşti. în Omul dezrădăcinat. Bucureşti. 2006. 2003. Iaşi.

Totodată. POLIFONIE. examinată de Umberto Eco în studiul său În căutarea limbii perfecte. Gabriel Troc defineşte postmodernismul ca având o altă raţiune decât modernismul: „…consecvent cu sine. În dorinţa de a depăşi consecinţele „pedepsei”. ci «lateral». confirmată în DEX („babelic” înseamnă „de o confuzie extremă”) şi în Larousse (spaţiul „babelic” este „locul unde se vorbeşte un număr mare de limbi diferite. revizuind modernul pentru a experimenta o altă faţă a lui. conţinut. Prefixul post. romanul este cel mai abilitat a figura această lume.din «postmodernism»: nici ca anti. unde lumea vorbeşte fără a se înţelege”). În acest sens trebuie înţeles. povestea Turnului Babel sugerează cu claritate cercetătorului modern al limbajului trei ipoteze şi. cu semnificaţia de alter. care explică simbolic trecerea de la unicitatea limbajului la diversitatea lui. Potrivit cercetătorului Traian D. postmodernismul nu a intrat în logica modernă a depăşirii. o deplasare nu înainte. mitice. acel post. Semioticianul italian propune o răsturnare de semn în lectura mitului babelic.255 ROMANUL CA LUME POSTBABELICĂ. implicit. loc unde domneşte o mare confuzie.şi nici ca dincolo. corelată cu pedepsirea de către divinitate a unui orgoliu uman excesiv. în modernul însuşi” [1. care a îngrozit şi a fascinat spiritele de-a lungul secolelor. unitare şi universale. Institutul de Filologie Am ales arhetipala poveste a Turnului Babel. pre-adamice. dar rămas neexplorat. HETEROGLOSIE ŞI CARNAVALESC ALIONA GRATI Academia de Ştiinţe a Moldovei. pentru a trimite la un conţinut pe care modernul l-a lăsat neexplorat: necesitatea plurilingvismului şi. p. ci ca un alter. trei conotaţii: „1) Oamenii timpurilor protoarhaice au dispus de un limbaj unic . Acest prefix are aproximativ nuanţele de semnificaţie acordate în ultimul timp prefixului post. care permite interpretarea „socialmente pozitivă” a fenomenului de înmulţire şi diferenţiere a limbilor. Şi eu am optat pentru acest post-. în sens matematic. exilate de modernism. De menţionat că modernul a dezvoltat în linii generale conotaţia negativă a ceea ce s-a întâmplat după catastrofa babelică. după simbolicul eveniment soldat cu babelica confusio linguarum. DESPRE DIALOGISM. de altfel. implicit.semnifică temporal „ceea ce s-a întâmplat după Babel”.în noţiunea de postmodernism. a dialogismului ca structură a lumii artistice. Stănciulescu. 342]. În studiul Postmodernismul în antropologia culturală. în cele din urmă. pentru a desemna evoluţia limbajului romanesc în secolul al XX-lea. dar şi restabilirea unor valori respinse. acest prefix are rolul de a indica „reevaluarea fenomenului Babel”. Spiritul nou se vrea în acelaşi timp continuitate. ci a reprezentat un «punct de întoarcere». operele artistice imaginau itinerare orfice regresive în spaţiul pre-babelic şi de reconstituire a unei limbi originare. Fiind un proiect esenţial dialogic. semnificaţie.

Limbajul este o „copie a gândirii”. specific fiinţei umane deja diferenţiate cultural şi caracterizat prin trăsături etnolingvistice specifice”. Şi a treia ipoteză: „3) Unicitatea şi puterea cuvântului s-au pierdut treptat în urma unui proces de diferenţiere a limbajului”. p.256 Aliona GRATI (…). Trecerea de la un stadiu la altul. care se dezvoltă în timpul şi în istoria umană. resursele creatoare ale limbajului uman au fost absolut indispensabile. p. trebuie să recunoaştem) şi a lui însuşi” [2. generat de rezonanţa omului cu «limbajul cosmic». Efectul benefic pe care această „încurcătură a limbii şi a sensurilor” l-a generat a fost acela al apariţiei unei culturi umane nuanţate în nenumărate chipuri. Opera literară. „perfect”. Limbajul uman „răspunde nevoii de a da nume prim lucrurilor şi lumii. de la unitate la diversitatea lingvistică este o trecere de la geneza naturală a cuvintelor (faza pre-Babel) la cea convenţională (faza post-Babel) [ibidem]. ei sunt un singur popor. stadiul limbajului Babel. absolvit de necesitatea „dreptei sale potriviri cu lucrul numit”. care a activat-o permanent prin miturile sale arhetipale. limbajul modern. în calitate de instrument esenţial al culturii. Pogorându-se pentru a le vedea fapta. se află într-un permanent dialog cu schimbările în atitudinile generale ale unei . 11: 6]. Dumnezeu a decis „încurcarea limbii” ca un act profilactic necesar. a stocării şi transmiterii valorilor spirituale (culturale) realizate de omenire de-a lungul timpului. Resursele creatoare ale limbajului uman sunt enorme. prin forţa cunoscătoare a limbajului. Stănciulescu. stadiul „limbajului pre-Babel. contribuind la transformarea «creatoare» a acesteia (nu întotdeauna benefică. satisface nevoia socială a comunicării lingvistice. Domnul a zis: «Iată. Constatând efectele profanatoare pe care înzestrarea cu „puterea cuvântului” (aparţinând unui „limbaj perfect”) le-ar putea avea asupra evoluţiei spirituale a speciei umane. ele în primul rând „asigură trecerea de la imagine la imaginar. şi iată de ce s-au apucat. omul deţinea „puterea cuvântului” într-o manieră similară cu cea a creatorului divin. stadiul limbajului post-Babel. O asemenea idee este adânc implantată în subconştientul fiinţei umane. 9-15]. 2) Limbajul arhetipal al fiinţei umane este încărcat de o specială putere acţională a cuvântului (…). şi toţi au aceeaşi limbă. limbajul creator a parcurs câteva etape de la unitatea iniţială a limbajului la marea varietate de limbi ale pământului: „1. să se opună tendinţelor entropice (de dezorganizare şi uniformizare) ale naturii. comun tuturor oamenilor şi care constituie primele manifestări semantice ale comunicării umane (trecerea de la limbajul «fără cuvinte» (limbaj interior) la cel articulat. Pentru definirea unei atari culturi. de la natură la semnificarea ei. „aflată într-o fază de corespondenţă mai apropiată sau mai depărtată de natură”. După Traian D. de la conştiinţa reprezentării la conştiinţa resemnificării”. care la rândul ei este o „copie/reflectare a realităţii gândite” [2. 9-15]. Această evoluţie ne face să înţelegem o dată în plus că limbajul constituie modelul unei reprezentări a lumii de către o anumită colectivitate umană. de prevenire a unor posibile catastrofe. Deţinând limbajul „unic”. 2. verbal). 3. acum nimic nu i-ar împiedica să facă tot ce şi-au pus în gând»” [Geneza. Graţia divină constă în acordarea omului a liberei utilizări a limbajului. permite omului ca. de la biologic la psihic.

Romanul ca lume postbabelică. respectiv. Radu Cosaşu. spre sfârşitul deceniului şapte scriitorii scot romane de factură psihologică. Constantin Ţoiu.a. urbanizarea. protoarhaic. afirmând un principiu al totalizării. Vasile Vasilache ş. revoluţia sexuală. polifonie. avionul. iar Mallarmé o duce până la marginea tăcerii. Laurenţiu Fulga. început. Vasile Vasilache. mit. radioul. Faptul că limbajul romanului contemporan românesc reprezintă o lume „postbabelică” este evident. Revoluţia industrială. probând de fiecare dată capacitatea sa dialogică cu operele precedente şi cele viitoare. Trecerea de la dimensiunea pre. care îşi asumă actul critic. preocupată fiind de propria sa natură. în continuă efervescenţă. Augustin Buzura. socialul rămânând un cadru aproape abstract. Alexandru Ivasiuc. Urmuz cu ingenioasele sale miniconstrucţii din „prefabricate” pare să anticipeze trecerea de la o proză auctorială la una autoreflexivă. Are loc o deplasare a centrului de gravitaţie al romanului de la social la psihologic. increat. Fănuş Neagu. în general. Freud şi Einstein. Se poate vorbi astfel de o eroziune bruscă a realului. unilingv şi monostilistic.şi babelică la cea postbabelică se face resimţită şi în morfologia romanului secolului al XX-lea prin afirmarea tot mai pregnantă a cronotopului oraşului. Romanul românesc. matrice etalează interesul pentru ceea ce se ascunde dincolo de suprafeţele aparente ale lumii. alături de cel european modern. Dumitru Radu Popescu. Romulus Guga. Literatura începe să abandoneze treptat reprezentarea realului şi să ia parte. Flaubert eliberează literatura de lanţurile mimetice. prin care devine posibilă o integrare a diferenţei şi a contradicţiilor realităţii. Oamenii se trezesc deodată în lumi mecanice care le destramă rapid concepţiile tradiţionale. în plin roman psihologic şi experienţialist. Ceea ce începe să se profileze în romanul modernist interbelic şi se conturează mai ales în romanul care a evoluat după „obsedantul deceniu” proletcultist. simbolică. Romanul în secolul al XX-lea este. de la realismul canonic spre straniu. George Bălăiţă. inspirat şi reflectă schimbările generale de viziune asupra lumii moderniste şi postmoderniste. dar mai arbitrar şi deci mai convenţional decât cel fundamental. prefigurând un spaţiu uman de fierbere şi dislocare. o coordonată neutră. constituie în secolul al XX-lea un vast ansamblu. automobilul.. Până la fantastic transfigurează realul Ştefan Bănulescu. a fost critica ordinii sociale burgheze din secolul al XIX-lea şi viziunea acesteia asupra lumii. heteroglosie şi carnavalesc 257 culturi. de mijloacele prin care se constituie ca atare şi cu deosebire de posibilităţile şi limitele limbajului. Nicolae Breban. Începând prin a introduce în realism varii modalităţi artistice. parabolică. alegorică. el este un limbaj propriu culturii moderne. cele două războaie mondiale. onirică. Romanul tinde să fie poetic. Vladimir Beşleagă. puritate originară. revoluţia sovietică. . credinţa în progres înlocuiesc pe nesimţite aproape vechiul ritm istoric. fantastică. de o criză a sa care marchează şi un impas al artelor. Aureliu Busuioc). Regresiunea spre arhetip. Alexandru Ivasiuc. Sorin Titel. supranumit „tardo-” sau „neomodernist” (Dumitru Radu Popescu. al unor structuri capabile a exprima diverse posibilităţi existenţiale umane. Fănuş Neagu. despre dialogism. cinematografia şi. spre fantastic. mult mai nuanţat. mitice. care presupune o abandonare a categoriilor ce marchează gândirea logică şi înălţarea judecăţii la altitudinea unei gândiri paralogice. La noi. să anticipeze chiar crizele şi contradicţiile realului prin tehnicile de limbaj. spre halucinant.

anunţând o perioadă de tranziţie la un alt tip de literatură. proliferarea limbajelor. Artistul marginalizat îşi exprimă faţă de puterea-centru primele semne de nonconformism. Personajele inadaptate şi nonconformiste din romanele lui Dumitru Radu Popescu. frustrarea aşteptărilor în ceea ce priveşte unitatea şi coerenţa intrigii şi personajului. Paul Goma. George Bălăiţă. El are doar un fel de a spune”) şi Roland Barthes în Gradul zero al scriiturii rezumă pierderea „inocenţei” şi a „conţinutului” tradiţional în romanul modernist. În literatura română. opoziţia între conştiinţa interioară şi discursul raţional. Nicolae Breban (Don juan). Norman Manea etc. figuri carnavaleşti din subterana marginalizaţilor a căror ţintă este Centrul. tendinţa de a arăta permanenta distorsiune subiectivă a faptelor spre a sublinia astfel caracterul efemer al lumii sociale obiective. Modelul carnavalului devine de la un autor la altul tot mai expresiv. Carnavalescul prin puterea lui de re-haotizare. cât şi în planul metanaraţiunilor legitimatoare şi unificatoare moderniste (autonomia artei. Avangarda occidentală a anilor ’60 pune întreaga literatură sub obedienţa lingvisticii şi elimină din discuţie tot ce ţine de semnificatul operei. strategii dialogice. fragmentarism. re-cosmicizare. a „reprezentării” conştiente de sine şi autoreflexive a moderniştilor. germenii „crizei”. Paul Goma (Din calidor) sau Vasile Vasilache (Povestea cu cocoşul roşu). având o bizară măreţie. Dumitru Radu Popescu (ciclul F). recursul la juxtapuneri ironice şi ambigue care să pună sub semnul întrebării „semnificaţia” morală şi filosofică a activităţii literare. Augustin Buzura (Drumul cenuşii. La George Bălăiţă (Lumea în două zile). Ei sunt totodată şi cavalerii utopiei. carnavalescul se realizează prin relativizarea radicală a perspectivelor narative. spre exemplu). Nicolae Breban. obiectiv. Afirmaţiile notorii ale lui Flaubert din 1852 („…ceea ce mi-ar plăcea să fac ar fi să scriu o carte despre nimic…”). atât a celei manifestate în planul istoriei (dictatura socialistă). public. într-un climat de subversivitate. polifonia stilurilor. romanele din perioada postbelică nu mai sunt aceleaşi. adoptarea perspectivismului şi a simultaneităţii. creând o ficţiune care se preocupă din ce în ce mai mult de sine şi de procesele ei interne. sunt profeţii viitorului. această linie a estetismului şi a autoreferenţialismului se .258 Aliona GRATI Deşi preiau formula romanului modernist. adoptarea unui ton de autoironie epistemologică ce vizează pretenţiile naive ale raţionalităţii burgheze. promitea soluţii pentru escaladarea crizei şi exorcizarea demonilor puterii. Ceea ce fac scriitorii modernismului târziu este tocmai reactivarea. căci ascund forţele centrifugale. Se poate vorbi despre existenţa unei culturi subversive a carnavalului în romanul anilor ’60-’70. Vasile Vasilache. culturî care aducea cu sine şi construcţia utopică. Pe lângă parabolă şi aluzie esopică. tehnica şi procesul literaturii. Proliferarea tehnicilor menţin însă distanţa mare între persona şi persoana autorilor menţionaţi În evoluţia sa de la perioada interbelică la cea postbelică. chiar dincolo de clovnescul pitoresc şi masca grotescă. Refugii). Alain Robbe-Grillet din 1957 („…artistul adevărat nu are nimic de spus (…). aceşti scriitori afirmă în abundenţă strategii şi tehnici artistice menite a răsturna convenţiile realismului „burghez”: întreruperea bruscă a fluxului narativ linear. diacronic şi secvenţial. romanul etalează tendinţa tot mai nuanţată a moderniştilor de a pune în prim-plan limbajul. revolta camuflată împotriva Puterii. în detrimentul „conţinutului” tradiţional.

Dumitru Ţepeneag. Mircea Nedelciu vorbeşte şi despre un „nou realism”. Modificările de atitudine şi de mentalitate în conceperea raporturilor text-realitate. George Cuşnarencu (Tangoul Memoriei. heterogenitatea limbajelor. Costache Olăreanu. 2007). 1971. 1974. 1983). în romanul românesc se relevă o tendinţă de recâştigare a valorilor umane. cititor – şi nu admite „simpli asistenţi”. Bedros Horasangian (Sala de aşteptare. personaje. Odată cu acceptarea ideii de artificiu şi simulacru şi cu interesul faţă de „ingineria textuală”. care trebuie să „renaturalizeze dialogul” şi să restabilească „funcţiile sociale ale artei literare” prin „transmisiunea directă a unui eveniment petrecut în realitate”. 33-68]. Tratament fabulatoriu. Mircea Horia Simionescu (Ingeniosul bine temperat. Cu o poetică antimimetică care îndreaptă atenţia noastră mai degrabă spre modul de funcţionale a mai multor limbaje literare şi nonliterare se afirmă romancieri ca Radu Petrescu (Matei Iliescu. 1983). Aceste reflecţii sunt dovada faptului că scriitorul regândeşte proza în alţi termeni decât aceia de proză exclusiv autoreferenţială. p. 2002. 287-289]. Se întrevede la ei o anumită polemică faţă de spiritul formalizant şi o nedorinţă de copiere docilă a procedeelor telqueliste. această literatură face din cititor „personajul principal”. Radu Ţurculescu. consemnând şi emanciparea romanului de sub tutela comandamentelor „realismului socialist” şi a propagandei de partid [3. 1993). Emilian Galaicu-Păun. Potrivit cercetătoarei Carmen Muşat. autorul îşi poate expune părerile şi concepţiile de pe poziţii egale cu cele ale personajelor sale. la noi Vitalie Ciobanu (Schimbarea din . o nouă deschidere către real. Orbitor. Bedros Horasangian. 1968). Pasărea şi umbra. 1977). cărora li se alătură basarabenii Vasile Gârneţ. Gabriela Adameşteanu. despre o certă diferenţiere a romancierilor români opzecişti de textualismul ortodox francez. Ştefan Agopian (Tache de catifea. Mircea Nedelciu (Zmeură de câmpie. Drept consecinţă. 1970). Ioan Groşan. Mircea Cărtărescu. Mircea Horia Simionescu. deci. autor-personaj determină dialogismul noii literaturi. Se poate vorbi. despre dialogism. 1993. căci. „personaliste”. acestui tip de literatură îi este caracteristică o conştiinţă a pluralităţii manifestată în impuritatea genurilor. 1981. ţara îndepărtată. În acelaşi timp. 1987).Romanul ca lume postbabelică. este angajant” [4. 1984. Ceea ce încearcă să evite scriitorul este acea „autenticitate globală”. prin faptul că autentifică orice lectură. Tobit. reciclarea tolerantă a trecutului cultural şi reluarea stilurilor anterioare. Gheorghe Crăciun (Compunere cu paralele inegale. „scrisul literar devine consubstanţial cu numeroase alte activităţi sociale din societatea în care el se produce şi. heteroglosie şi carnavalesc 259 afirmă în romanele scriitorilor din Şcoala de la Târgovişte şi ale celor din grupul oniric: Radu Petrescu. ale scriitorilor din generaţia anilor ’80: Mircea Nedelciu. 1988). Frumoasa fără corp. În plus. Gheorghe Crăciun. 1976). Matei Vişniec (Cafeneaua Pas-Parol. p. Mircea Cărtărescu (Nostalgia. Sorin Titel (Lunga călătorie a prizonierului. Constantin Ţoiu (Galeria cu viaţă sălbatică. către autenticitatea lumii. 1986). Vitalie Ciobanu. În planul atitudinii auctoriale. 1996. 1988. opera literară reprezintă un „dialog natural” între toţi participanţii – autor. polifonie. transpunându-se în text (metalepsa). evaziunile fanteziste şi experimentele estetizante în literatura ţărilor Europei de Est şi respectiv în cea română au avut semnificaţia unei veritabile fronde politice. 1969-1983) şi mai ales scriitori ca Mircea Ciobanu (Martorii.

a Vieţii. Acest umanism e „pe potriva stadiului actual – postindustrial – de evoluţie a societăţii. cât şi poeticienii. ci propune o mai puternică polifonizare a celor două lumi: textuală şi existenţială. întoarcerii exclusiviste către sine îi ia locul deschiderea către lume. pe atât de restrictive în spaţiul de exprimare a eului. revine la problematica fiinţei umane concrete. fizic senzoriale. interpretarea. al cărui complex metodologic era orientat spre un univers lingvistic exclusivist. A devenit evident că „Revoluţia tehnică i-a oferit civilizaţiei mari înlesniri. p. După câteva decenii de fascinaţie manifestată faţă de resursele estetizante. al apolinicului. reflectând „enunţarea”. pornită dintr-un impuls vital de reaşezare în normalitatea omenescului. ci a întregii memorii culturale. se întoarce din nou către natură. Schimbarea de accent se datorează viziunii social-culturale şi antropologice pe care postmodernitatea o aduce în câmpul ştiinţei literare. 1991). o încercare a deplasării accentului de pe locutorul uman pe realitatea producătoare a textului. declanşate în perioada modernismului. postmoderniştii revin la resursele conştientului. ostracizând tendinţele abstractizante şi utopice ale modernismului. subiectivitatea. opunându-i o teorie a comunicării literare ce presupune din start relaţia dialogică dintre cel puţin doi parteneri. un umanism care deschide perspectiva unei contopiri a omului cu viaţa şi care nu este în esenţă decât proiectul pentru o filosofie a Forţei. 132]. . 15]. dar i-a şi creat o tot atât de mare primejdie. ci al unei intersubiectualităţi interactive creatoare. Premisa noii paradigme constituie poziţia critică faţă de obiectivismul şi empirismul logic. ruperea de realul însuşi. redescoperă în cele din urmă forţa de iradiere creativă a subiectivităţii umane. spre deosebire de cel modernist. p. ambii dornici de a-l cunoaşte pe celălalt în alteritatea sa. primejdia ruperii omului de ceea ce se află dincolo de minunatele mecanisme moarte create de el. nici în haos. se situează din nou în spaţiul ei şi învaţă s-o perceapă în relaţie cu propria sa fiinţă” [5. Experimentul textualist nu se reduce la simple tehnicisme şi gratuite lucidităţi formale. După cultul inconştientului întreţinut de moderni. Această viziune generează experimente romaneşti în care perspectiva narativă ar aparţine în exclusivitate textului însuşi ca instanţă „impersonală”. lărgind şi noţiunea de lume a romanului. Astfel că paradigma postmodernistă este văzută în general atât ca încoronare a unor evoluţii pe linie estetică. sub semnul dionisiacului. atât romancierii. El nu se mai simte bine nici în vid. Emilian Galaicu-Păun (Gesturi. Societatea postmodernă. Faţă de această stare de lucruri artistul actual simte de câţiva ani încoace nevoia să reacţioneze. De aceea. Se vorbeşte tot mai mult despre întemeierea unui nou umanism. a Marelui Text. fragmentarul: toate ca alternative ale depăşirii unor limite formaliste pe cât de securizante în plan ontologic. care nu mai este considerată rezultat al unei obiectivităţi ontologice riguroase. În acelaşi timp.260 Aliona GRATI strajă. autogeneratoare şi autoreferenţiale ale limbajului şi de experimentare a reprezentării lumii ca text. cât şi ca o reacţie vehement polemică la adresa acestuia. propune dialogul. deci nu unei conştiinţe individuale. 1996). Noile posibilităţi de existenţă. romanul generaţiei anilor ’80 consacră postulatul autenticităţii şi al prezenţei nedisimulate în text a autorului. ca societate a comunicării generale. a devenirii” [6. Se atestă la aceşti scriitori o insistentă punere în abis a enunţării.

«de piaţă». heteroglosie şi carnavalesc 261 variante ale mereu posibilului se manifestă acut surprinzând necesitatea găsirii noilor posibilităţi de expresie nu doar la nivelul scriiturii. Postmodernismul nu trece numai peste orice opoziţii ci le pune în discuţie. Astfel că realul „va fi supus unor acţiuni textuale. el va fi „interesat de propria sa inserţie în concretul lumii”. . între registrul grav. Ovidiu Verdeş ş. p. efectul ei se răsfrânge asupra referinţei. Adrian Oţoiu. un picior în imaginaţie. Deşi resuscită interesul pentru banalitatea cotidiană. între realism. plurilingvă. înlăturând de pe ea „pelicula de livresc ce o acoperă”. altul în realitatea obiectivă” [7. romanul se vrea unul relaxat şi dialogic. Spre sfârşitul secolului al XX-lea. în structuralismul parizian de azi. cu multe reţele de comunicare simultană între exprimarea directă şi artificiu. de apropierea de lume cu viaţa şi cu limbajul propriu. naraţiunea tradiţională italiană a lui Boccaccio. iar nu – ca în romanul realist – reprezentat” [5. fragmentat. de bambini şi de femei fascinante zărite o clipă şi apoi pierdute pentru totdeauna. al discursului narcisist care se contemplă şi se comunică pe sine. Florin Sicoie. Caius Dobrescu. Romanul românesc nouăzecist renunţă tocmai la caracterul autoreflexiv şi metaficţional al romanului optzecist. şi anume: „disputa dintre realism şi irealism. romancierii optzecişti nu au renunţat cu totul la autoreferinţă. am putea spune. înalt şi cel umil. al metalimbajului. el tinde să reprezinte o lume postbabelică. vrea să depăşească ruptura milenară – justificată teoretic şi canonizată de Curtius sau de Bahtin – între creaţia aulică şi cea carnavalescă. Radu Aldulescu. arătând ca un oraş globalizat. insistă în a de-textualiza realitatea. „îşi agrementează opera cu detalii locale. comentat. transformându-le în subiect de conversaţie – filosofică sau/şi funcţională – le aşază «între ghilimele» (vorba lui Eco). consonanţa şi complementaritatea estetică. Această paradigmă propune confluenţa. încorporat. literatura nu se mai poate întoarce la realism. Daniel Bănulescu. Scriitorul nu mai poate cerceta legile realului în spirit balzacian. plurivocitatea. Locul corului de anonimi este luat de polifonia vocilor distincte. despre dialogism. „Post-dichotomică şi post-reducţionistă. pasiune politică şi artă pură neangajată. Conform imaginii-robot făcute de John Barth. al cărui autor. Marco Polo sau a basmelor italiene – şi celălalt. tangibile: alături de nebuloase. Pluralismul perspectivei postmoderne postulează carnavalescul bahtinian alături de hibridizarea care se referă în mod specific la amestecarea culturii înalte cu cea joasă. Ambiţia scriitorilor este să simultaneizeze şi să pună în dialog fragmente diferite din care e compusă realitatea. Calvino păstrează întotdeauna un picior în naraţiunea tradiţională – în general. umor şi teroare etc.Romanul ca lume postbabelică. susţine Monica Spiridon. literatură pură şi angajată. întâlnim o bună cantitate de pasta. şi rezultatul este o artă «duminicală» şi «gravă»” [8. în care se dialoghează lejer în stiluri şi maniere diferite. găuri negre şi lirism. «noua sensibilitate». Italo Calvino. p. 15].a. p. polifonie. romanul postmodernist caută să depăşească opoziţiile tranşante din trecut. Ca şi un adevărat postmodernist. 167-168]. trivial. dintre formă şi conţinut. După experienţa textualistă. a perceperii lumii reale. creaţie şi caricatura ei. magie şi mit. Un model ideal de un astfel de roman este Cosmicomics (1965). 22]. ficţiune de elită şi ficţiune de serie”.

Vlasie. 1986. 1986. Polirom.. 8. 1986. nr. 11th year 2001. în revista „Caiete critice”. 2006.. Presupuneri despre postmodernism. Descriere şi naraţiune în proza postmodernă românească. Piteşti. Bucureşti. autori. Bucureşti. nr. în volumul Competiţia continuă: generaţia ’80 în texte teoretice. Stănciulescu Traian D. 6. 2002. nr. 3. traducere de Mihaela Simion Constantinescu. 1994.. 9-15. personaj. în revista „Caiete critice”. 1-2.. 180. 35. 7. Bucureşti. De la intuiţia religioasă la raţionalitatea ştiinţifică.262 Aliona GRATI REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. Autenticitate. 4. Iaşi. Dialogul în proza scurtă (III). în revista „Caiete critice”. Nedelciu M. Barth J.. Ciocârlie L. Cluj-Napoca: Paralela 45. nr. Troc Gabriel. Muşat C. Ipostaze semio-logice ale limbajului creator (II). vol. 5. VI. traducere de Mihaela Simion Constantinescu.. Mitul ieşirii din criză. Bucureşti. Petrescu L. Spiridon M. 1-2. Poetica postmodernismului. în revista „Inventics Review”.. 1-2. Piteşti. p. Cluj: Paralela 45. Strategiile subversiunii. p. Postmodernismul în antropologia culturală. Literatura Reînnoirii: Ficţiunea postmodernistă. 2. .

este logică identificarea grupului de factori pragmasemantici. în componenţa structurii semantice a enunţului se evidenţiază elemente legate de alegerea actantului în rolul de subiect care manifestă un grad înalt de independenţă faţă de accentul pragmatic al vorbitorului din cauza legăturii lor strânse cu standardul lingvistic suficient. este mai puţin independentă în comparaţie cu semantica şi pragmatica. în particular. aspecte care se axează pe un accent anume al vorbitorului. iar creativul va fi manifestat de aspectele pragmatic şi semantic. şi de aceea stabil. a cărui natură schimbătoare este un izvor de variere şi de modificare a particularităţilor semantice şi pragmatice ale unităţilor glotice fixate în limbă. Astfel. structura se defineşte printr-o dependenţă de standardul limbii mai mare şi. respectiv. corectarea acestor norme. dat fiind că toate aceste trei aspecte sunt strâns legate între ele. fiecare se va caracteriza în parte prin general şi prin creativ. chiar dacă relaţionează cu componentul structural. mai exact. sintactic şi pragmatic –. În pofida gradului înalt de interdependenţă/ interdeterminare a semanticii şi pragmaticii. dar şi cel care participă activ la schimbarea. legat nemijlocit de manifestarea potenţialului creativ al vorbitorului. atunci se poate trage concluzia că generalul. Această caracteristică a componentului pragmatic al enunţului se explică prin particularitatea distinctă a izvorului accentului pragmatic – omul. în unitatea lor alcătuind baza oricărei formaţiuni verbale/ oricărui act verbal. La aceste . Institutul de Filologie Cele trei aspecte ale propoziţiei – semantic. independenţă faţă de semantică şi pragmatică. relativ stabil în limbă. dacă e să examinăm caracterul distribuţiei generalului şi a creativului între aspectele enunţului. Aspectul pragmatic. de reprezentarea componenţei acestuia (cu repartizarea rolurilor semantice în cadrul lui) şi. va fi reprezentat prin/ de structură. pe care el intenţionează să-l realizeze în enunţ. Libertatea relativă a aspectului structural al subiectului faţă de aspectele semantic şi pragmatic permite examinarea grupului de factori structurali într-o relativă. care este nu numai cel ce păstrează normele fixate în limbă. de selecţia unui actant sau a altuia în rolul de subiect al enunţului. respectiv. antrenează în cea mai mare măsură aspectul semantic: oricare ar fi accentul pragmatic al vorbitorului. Însă. deosebindu-se numai prin gradul de exprimare a acestora. Pornind de la legătura strânsă dintre aceste două aspecte – semantic şi pragmatic – care participă în egală măsură în procesul de deplasare a rolurilor semantice. acesta totdeauna va fi legat de structura semantică a enunţului.263 FACTORII SEMANTICI CARE DETERMINĂ SELECŢIA ACTANTULUI ÎN ROLUL DE SUBIECT AURELIA HANGANU Academia de Ştiinţe a Moldovei. la fel ca şi cele trei grupuri de factori ce determină selecţia actantului pentru diferite roluri sintactice. se caracterizează printr-un grad diferit de dependenţă faţă de standardul sistemului limbii. De aceea.

şi nu subiectul în calitatea sa de component al structurii semantice a propoziţiei. Consecutivitatea examinării acestor grupuri de factori reflectă consecutivitatea etapelor pe care le trece vorbitorul în construirea enunţului. În acest caz. care dictează condiţiile lui. p. caracteristicile lor semantice prototipice. Respectiv. W. De aceea grupul de factori structurali se examinează în ultima instanţă. Probe ale poziţiei centrale a verbului (predicat) în enunţ servesc. fiind centrul grupului verbal. este elementul central care dictează caracterul distribuţiei rolurilor semantice între alte componente ale propoziţiei. fixate în limbă. trebuie să fie în acord cu sistemul de cerinţe structurale faţă de reprezentarea subiectului. în opinia autorului. iar sfera substantivului – ca fiind una periferică [2. conform lui Teniere. În investigaţia noastră privind factorii semantici care determină selecţia actantului pentru rolul de subiect pornim de la concepţia verbocentrică a lui L. se va începe de la grupul de factori semantici dat fiind că anume structura semantică a enunţului. determinată de factori semantici şi pragmasemantici. care cuprinde obiecte. Mulţi lingvişti fac trimitere la această proprietate a verbului-predicat: astfel. este primul element care se formează în conştiinţa vorbitorului la receptarea situaţiei – este un fel de fundament al construirii enunţului. 118]. p. în calitate de element care dirijează întreaga propoziţie verbală [1. situaţii. reprezentând reflectarea situaţiei din realitatea obiectivă. calităţi şi evenimente. reprezintă acel standard de la care porneşte vorbitorul în alegerea actantului pentru rolul. în cazul nostru. 114]. vorbitorul ordonează/ distribuie rolurile semantice în cadrul structurii semantice a enunţului şi. determinarea de către verb a caracterului substantivelor . Alegerea vorbitorului. semantica predicatului şi a subiectului. – descrie sfera verbului ca fiind una centrală. Astfel. adică să se alinieze şi la caracteristicile structurale ale subiectului enunţului. De aceea. Particularităţile de structură reprezintă astfel baza în care se „toarnă” preferinţele semantice şi pragmatice ale vorbitorului – acesta este etapa finală în construirea enunţului. în particular. anume predicatul. apare. care cuprinde stări. înţelegând întreaga lume noţională a omului ca pe o lume împărţită iniţial în două sfere: sfera verbului. două lucruri: în primul rând este vorba de prezenţa semantică a verbului în aproape toate enunţurile marginale în fiecare limbă şi. vorbitorul nu este în stare să excludă sau să modifice ceea ce este deja fixat în sistem şi este protejat prin această fixare faţă de schimbări.264 Aurelina HANGANU elemente ale structurii semantice ale enunţului se referă caracteristicile semantice ale subiectului şi predicatului care reprezintă per se caracteristici de esenţă ale unităţilor limbii ce nu se lasă influenţate de accentul pragmatic al vorbitorului. se poate delimita o grupă aparte de factori semantici reprezentată de caracteristicile semantice ale predicatului şi subiectului prototipic. În baza acestor caracteristici semantice şi în corespundere cu accentul pragmatic pe care îl pune vorbitorul pe anume componente ale situaţiei din realitatea obiectivă. ci de sistemul limbii. în continuă modificare. în al doilea rând. Astfel. în care rolul primordial în organizarea structurii enunţului este acordat verbului. Cheif. mai exact. Teniere. după grupul de factori semantici urmează să fie examinat grupul de factori pragmasemantici. selectează actantul pentru rolul de subiect al enunţului. Ele există în afara şi independent de vorbitor dat fiind faptul că nu sunt determinate de el. În baza acestor raţionamente. şi sfera substantivului. de subiect al enunţului. Verbul.

verbele care desemnează procese (a schima. În prima grupă de verbe (acţionale) intră. verbele evenimenţiale (a ajunge. sau structura de roluri a verbului – garnitura de roluri semantice care permit a reflecta adecvat situaţia –. după Quirk. a creşte). delimitate în mod tradiţional: verbele stării sau verbe statale (statice) şi verbele de acţiune. p. a privi) [idem. astăzi este general acceptată ideea că ocurenţa semantică a verbului. a ruga. 95-96]. a deteriora. Distribuţia actanţilor în poziţiile destinate lor este direct dependentă de caracteristicile semantice ale predicatului pe care îl definesc drept reprezentant al unei clase semantice de verbe sau al alteia. a încânta. Această particularitate a verbului este menţionată şi de către Pr. o leagă pe aceasta cu rolul de bază. în funcţie de care se construieşte activitatea verbală a omului la nivelul sintactic. în terminologia lui Quirk [8. 284]. Nikitin consideră predicatul centru constructiv al unităţilor sintactice şi element purtător al structurii propoziţiei [5. care se transferă asupra caracteristicilor predicatului ca un component . Grupul al doilea de verbe (statale) cuprinde verbele stării (a fi. Pentru noi nu este principială.). a costa. a bucura) [8. verbele percepţiilor fizice (a durea). Potebnea numea perspectivă sintactică [A. Aşadar. a depinde. Langaker. verbele existenţei şi ale posesiei (a aparţine. a conţine. a bea etc. 115]. Iu. p. la moment. triactanţiale etc.Factorii semantici care determină selecţia actantului în rolul de subiect 265 care îl însoţesc şi care formează cadrul lui actanţial sau semantic [idem. 96]. 95]. a muri. a sări. care specifică faptul că caracterul distribuţiei rolurilor semantice în cadrul lui actanţial reflectă specificul semanticii lui proprii. a vrea. p. care reflectă marea parte a nuanţelor de sens ce pot fi redate de către verb. după părerea autorului un vârf organizatoric al enunţului. a urî. Norman. iar predicatul – dirijor al sintaxei [4. p. p. a dori. a înţelege. verbele capacităţii nonactive de cunoaştere şi de percepţie senzorială (a crede. a cere. În funcţie de numărul de locuri / poziţii care urmează să fie completate în structura lui. p. p. biactanţiale. [3. 122]. a trăi). a lovi) şi verbele influenţei (a aminti. Verbul este. Stepanov numeşte verbul dirijor al orchestrei gramaticale. p. a visa. care se opun celor din prima clasă (termenii aparţin lui N. diferenţierea verbelor de acţiune şi ale procesului. M. a ajuta. a înfricoşa. Boldârev [7. Anume caracteristicile de esenţă ale verbelor (capacitatea lor de a descrie stări statice sau acţiuni dinamice) conferă întreg spectrul de roluri semantice care pot fi cuprinse în structura lor de roluri/actanţială în genere şi întreg spectrul de roluri capabile să ocupe poziţia de subiect în particular. B. Potebnea apud 6. Acestea sunt reprezentate respectiv de două grupe de verbe – ale acţiunii şi ale procesului. sunt determinate de însăşi semantica verbului sau a predicatului semantic. 102-103]). a calma. 459]. care le împart în două grupuri: acţionale şi statale sau dinamice şi statice. a chema. p. Există o sumedenie de clasificări semantice ale verbelor. caracterizând tendinţa centrifugă ca pe una dintre tendinţele de bază intralingvistice. verbele care desemnează o acţiune dinamică (a lucra. se deosebesc predicate monoactanţiale. care determină ceea ce A. a cădea. Drept bază pentru investigarea noastră vom lua două clase semantice de verbe. Mai importante sunt aşa-numitele caracteristici „de activitate” a verbelor. a avea). central a verbului în structura propoziţiei. 598]. Dat fiind faptul că criteriul de clasificare a acestor verbe îl constituie caracteristicile lor semantice.

p. Această particularitate a predicatelor mentale decurge din particularităţile procesului de gândire. În astfel de enunţuri accentul se pune pe reprezentarea unei stări sau ocurenţe. la rândul lui. Pentru desemnarea stării adesea se poate întâmpla să lipsească orice rol semantic – acest lucru se urmăreşte în enunţurile existenţiale în care lipseşte orice agent. în primul rând. circumstanţialele – roluri semantice secundare. mai des decât altele se asociază cu subiectele „egocentrice” reprezentate de om. anumite stări statice. ci şi roluri secundare care sunt determinate anume de particularităţile semantice ale acestei clase de predicate. proprietate. ci şi celor neînsufleţite. . informaţii sau emoţii/sentiment ca aparţinând unui om anume. în limba engleză sau franceză locul subiectului este ocupat de „viduităţile” there sau it. schema generalizatoare a situaţiei din realitate descrise în enunţ cu participarea unui asemenea predicat poate fi reprezentată în felul următor: „cineva sau ceva (rolul semantic al experimentatorului animat şi rolurile semantice secundare) experimentează ceva (pacient) sau se află într-o anume stare în anume circumstanţe (locativ. tezaurul lui propriu. este punctul de pornire în examinarea grupurilor de factori semantici. [10. Dahl. care denumesc omul. pacientul (în cazul verbelor receptării – al doilea actant în terminologia lui L. în cadrul actanţial al verbelor statale intră: rolul semantic prototipic al experimentatorului. Subiect-temporal: Primavara a venit pe neaşteptate. după cum stabileşte O. De exemplu: Subiect-experimentator: El era de statură medie. Funcţie semantică prototipică au. faptul devine posibil prin amplasarea substantivului sau a pronumelui. 20]. de aceea unicul mod ideal de reflectare a acestui proces de deţinere este reprezentarea unei cunoaşteri anume. Teniere). periferice (locativ. adică. cel mai mare grad de egocentrism. 243]. Totul despre ce gândeşte omul sau ceea ce trăieşte el emoţional. de aceea. or.266 Aurelina HANGANU al structurii semantice a enunţului. Anume din această cauză predicatele activităţii mentale şi a percepţiei emoţionale cer pe lângă sine un subiect care îndeplineşte rolul semantic prototipic de experimentator. Aşa-numitele predicate mentale au. temporal etc. simte. pornind de la caracteristica semantică definitorie a predicatelor statale.)”. Astfel. Teniere). sau il. în poziţie de subiect. temporal etc. O dovadă în acest sens o constituie utilizarea termenului predicat în expunerea cercetătoarei G. de regulă. este. care. Astfel. pe care o putem determina drept o stare statică. reprezentat prin persoană (primul actant în terminologia lui L. p. [9. este întemeiată opţiunea de a înlocui termenul verb cu termenul predicat în continuarea expunerii. pot fi atribuite nu numai obiectelor însufleţite. Fiecare dintre aceste două grupuri de predicate se caracterizează printr-un anume set de actanţi care intră în cadrul lor actanţial. sau caracteristici. Subiect-locativ: Italia este o peninsulă în sudul Europei. care formează baza caracteristicilor lor esenţiale. Subiectul de pe lângă un predicat statal poate să îndeplinească nu numai un rol semantic prototipic. subiectele care se combină cu predicatele activităţii mentale şi ale receptării emoţionale.) care de asemenea sunt capabile să ocupe poziţia de subiect. Astfel. vom studia caracteristicile semantice ale două clase de predicate: statale şi acţionale. Zolotova atunci când este vorba despre descrierea semantică a verbelor.

Gândurile şi emoţiile exprimate de om se află pe un „teritoriu” apărat ale cărui hotare se interzice de trecut. în opinia noastră. Se cere de menţionat că sunt posibile cazuri de utilizare atipică a subiectelor în rolurile semantice secundare pe lângă predicatele în cauză. reprezentate de comuniunea elementelor acţiune şi proces. De aceea o consecinţă a sferei de subiect închise a verbelor statice mentale şi ale emoţiei este natura deosebită funcţională a subiectului de pe lângă astfel de predicate. mai multe posibilităţi . care este inactiv. Subiectele de pe lângă alte predicate statale se caracterizează prin absenţa rolurilor semantice exact prestabilite. descrie activitatea orientată spre interior. Ele pot varia în măsură esenţială în funcţie de caracterul subiectului descris şi de starea în care acesta se află. faptul că sfera de subiect este una închisă. care. temporativ etc. Rezultatul acestui fapt este. se contrapun predicatelor acţionale. Astfel. raportate de G. se poate reduce în funcţie de particularităţile structurii situaţiei redate): „cineva (rolul prototipic agent – primul actant în terminologia lui Teniere) realizează o acţiune îndreptată asupra cuiva/ceva (rolul prototipic pacient – al doilea actant în terminologia lui Teniere) cu ajutorul a ceva (instrument) în folosul cuiva (beneficiar – al treilea actant în terminologia lui Teniere) în anumite condiţii (circumstanţialele – locativ. schema generală a situaţiei descrise în enunţ prin participarea unui asemenea predicat poate fi reprezentată astfel (această schemă reflectă toate componentele posibile ale situaţiei. o structură de roluri mai bogată care presupune. p. 247]. [9. bineînţeles. Predicatele acţionale au. adică aşa-numita variantă ideală/plină. atunci subiectul acestei activităţi închide lumea sa şi nu permite penetrarea ei de către alte sfere de subiect. respectiv. Din contul activismului său. Predicatele acţionale au o sferă a subiectului deschisă. dar dimpotrivă. aceste verbe se caracterizează printr-o structură de roluri mult mai bogată în comparaţie cu verbele statice. inactiv al existenţei sale. are rolul semantic prototipic de experimentator. sau metaforă gramaticală. după cum se vede din această schemă. Dat fiind faptul că predicatul static nu presupune trecerea de la o stare la alta. subiectul în acţiune este capabil să penetreze sferele de subiect ale altor verbe. La etapa dată e de menţionat că subiectul verbelor activităţii mentale şi ale receptării emoţionale sunt subiecte prototipice. determinată de caracteristicile semantice ale predicatelor statale. se studiază în cadrul grupului de factori pragmasemantici.Factorii semantici care determină selecţia actantului în rolul de subiect 267 G. În consecinţă. care presupune prezenţa unui subiect orientat spre un anumit scop şi a cărui activitate este garantul deschiderii sferei lui. imposibilitatea de a selecta un reprezentant al unei alte sfere de subiect/personale pentru rolul de subiect în asemenea enunţuri. este un element restrictiv decisiv în reprezentarea structurii de roluri a predicatelor în discuţii în genere şi în alegerea componentului acestei structuri pentru rolul de subiect în particular. [9. adică nu presupune mişcarea orientată spre viitor. p. Zolotova la sufletul omului ca „element” al fiecărui individ. spre deosebire de subiectul care simte. Zolotova caracterizează sfera subiectului amplasat pe lângă astfel de verbe statice ca pe o sferă personală închisă.)”. comparate cu corpul. Acest fenomen. fapt prestabilit de însăşi semantica verbelor din grupul dat. care. care formează aşa-numitul component inert. Predicatele statale. calificat de lingvişti ca animism. 280]. Ţinând cont de particularităţile semantice esenţiale ale verbelor acţiunii. de regulă. capabil să realizeze acţiuni dinamice.

. Москва. Москва. 1998. periferic şi să-l înzestreze cu particularităţi prototipice. 1991. Основы структурного синтаксиса. London. Totodată.. Теньер Л. Язык и метод. 1998. Langaker R. Dahl O. trebuie să fie o entitate personalizată şi însufleţită. 9.. Норман Б. Stockholm University. Uneori însă semantica predicatului acţional este neputincioasă în faţa influenţei accentului pragmatic variabil al vorbitorului capabil să accentueze într-o situaţie reală un component secundar.. pentru deplasarea rolurilor semantice periferice.268 Aurelina HANGANU de înlocuire reciprocă a elementelor ei în genere şi care. Тамбов. de om. Москва. 2000. caracteristicile semantice ale subiectului prototipic nu numai că determină posibilitatea/imposibilitatea combinării lui cu un tip de predicat sau altul.ling. Quirk R.. Степанов Ю. department of linguistics. De aceea locul subiectului pe lângă un predicat acţional nu este „rezervat” doar pentru rolul semantic de agent. în situaţia ideală.. A Grammar of Contemporary English. Когнитивная семантика. Greenbaum S. a focusului de conştiinţă. în particular. Stanford. de cele mai multe ori. Золотова Г... are un rol important în alegerea subiectului pentru îndeplinirea rolului semantic necesar în enunţ. 1978. 5. Коммуникативная грамматика русского языка.. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. reflectând caracterul stării. Foundation of Kognitive Grammar. 1975. Svartvik J. Онипенко Н. dar şi servesc drept punct de pornire în alegerea de căre vorbitor a actantului necesar pentru realizarea intenţiilor lui comunicative. 1997 pe <http://www. Leech G. Aceasta este o consecinţă directă a esenţei acţionale a predicatului care presupune realizarea unei acţiuni a cărui izvor. Синтаксис речевой деятельности. 1986. Минск. К современной философии языка. Москва. 4. extinde spectrul de roluri semantice îndeplinite de subiect. Курс лингвистической семантики. Egocentricity în Discourse and Syntax. Сидорова М. Rolul prototipic de subiect pe lângă un predicat acţional este exercitat de agent – fiinţă animată sau participantă la proces. 3. acţiunii sau procesului descrise. semantica predicatului. el poate fi folosit pentru o subliniere pragmatică... astfel. 1972. 8.se/staff/osten/ egocentric> . 2. reprezentată.. Москва.. Aşadar. 1996. Болдырев Н. astfel situându-l în poziţia de subiect... Значение и структура языка. 6. 10. Никитин М. 7. 14 may.su. Чейф У. cu un rol important în transmiterea schimbului de accent al vorbitorului.

fie la nivel formal.Caelum. Horaţiu. nu îşi schimbă şi sufletul. Cel mai adesea.3]. este pus în gardă chiar de pe prima pagina. Înainte.269 . la editura Secker & Warburg).CE MICĂ-I LUMEA! O POVESTE DIN MEDIUL UNIVERSITAR”: ASPECTE ALE IRONIEI POSTMODERNE ÎN ROMANUL LUI DAVID LODGE CLAUDIA IONESCU Institutul de Lingvistică . p. propune un sistem de cinci categorii ale trascendenţei textuale intertextualitatea în sens restrîns. 42]. 1 2 Titlul complet în engleză Small World: An Academic Romance.. Julia Kristeva duce mai departe termenul bahtian de dialogism şi propune conceptul de i n t e r t e x t u a l i t a t e (în sens larg) definită ca .Iorgu Iordan – Al. [1. Ea presupune existenţa unui model numit hipotext (declarat sau nu) şi a unui text posterior acestuia. tehnica hipertextuală devine parodie sau metaficţiune [5. 468-470].. de analiza propriu-zisă a romanului indicat. Opera postmodernă nu se mai poate raporta la viaţa reală. se cuvine să trasăm unele repere teoretice ale demersului nostru critic. p. Se postulează astfel ideea că autorul contemporan şi-a pierdut capacitatea de a reprezenta realitatea într-un mod mimetic (discutabil dacă a avut-o vreodată) şi calitatea de demiurg. Dintre aceste categorii. . împreună cu Schimb de dame (1975) şi de Meserie (1988) formează ceea ce critica literară numeşte .interacţiunea textuală care se produce în interiorl unui singur text” [4. hipertextualitatea şi arhitextualitatea. . Un citat celebru – celebru în lumea literară. 226].toate cărţile vorbesc mereu despre alte cărţi şi orice întâmplare povesteşte o întâmplare deja povestită” [2. ci doar cerul de deasupra lui”. metatextualitatea.trilogia academică”.Cine traversează marea. Bucureşti Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze modalităţile de manifestare a ironiei postmoderne în cartea Ce mică-i lumea!1 O poveste din mediul universitar (apărut în 1984. p.. Lectorul avizat al cărţilor lui David Lodge. roman care. 91]. non animum mutant. însă. se-nţelege –. Rosetti”.. odată cu citirea celor trei motouri: . p. Gerard Genette. pe lângă intertextualitate. relaţia hipertextuală ne interesează în mod deosebit. paratextualitatea.. spune că . ci se autoreprezintă sau îşi găseşte reperele în alte texte... Acest tip de referenţialitate mediată devine o strategie predilectă de producere de sens şi un concept esenţial pentru discursul literar ironic postmodernă [3. cel care are acces la palierele superioare de lectură. pe care sa îl ordoneze. fie la nivel teoretic. p. Încadrându-se în această direcţie. qui trans mare currunt2”.

. mai aproape de înţelesul acesteia. 2 „Şşşt! Păzea! Tărâmul zvonurilor. deliberately alluding to the genre of romance. aşadar. luat în contextual cărţii. deşi nu acoperă în totalitate sensurile din terminologia englezească. 3]. O altă cheie de lectură este dată de citatul din Joyce . cu-nmiresmata-i boare. când păsări ‘nalţă cântec în desiş. Citatul horaţian. după cum a remarcat şi poetul Geoffrey Chaucer cu mulţi ani în urmă. Cheia de lectură. pelerinii moderni caută adevărul final despre literatură (fără a neglija aspectele mai plăcute ale întreprinderilor lor). sunt pelerinajele lumii moderne. autorul însuşi explica alegerea acestui citat: “I thought about writing a novel.. când şi Zefir. Paşti şă devine imitaţie.” [6.lib. specialiştii le-au botezat conferinţe. “Hush! Caution! Echoland!”2 James Joyce. totuşi. cu scopul final de a obţine iluminarea. Identitatea textuală are aici rolul de a ilustra 1 „Când un scriitor îşi intitulează scrierea poveste. nu se modifică pe parcursul cărţii. mai degrabă. să purceadă în pelerinaje. Propunem. Aluzia la Poveştirile din Canteburry este transparentă. iar soarele-l petrece în ultima lui goană pe Berbece. cam pe-atunci. 11]. pare să facă trimitere la caracterul de anti-Bildungsroman al întregului text. p.. de data aceasta în cheie postmodernă. sintagma roman cavaleresc.” [6.” [6. sintagma care. nu se încruntă . p.270 Claudia IONESCU “When a writer calls his work a Romance. atât în ceea ce priveşte materialul. naratorul deschide povestea cu un incipit-sinteză a ideilor pe care se bazează cartea: întâlnirile ştiinţifice.tragicul nu poate exista într-o lume în care totul este luat à la légère.htm . cât şi modul de tratare ale acesteia. Paşti şînd tradiţia clasică. Traducătorul versiunii romîneşti a preferat. cu dulci şiroaie. 3 http://www. în ciuda aventurilor prin care trec. Dar naratorul zâmbeşte ironic. iar noaptea dorm cu ochii mari deschişi (de-atât fior li-i inima năucă).edu/camelot/intrvws/lodge. se simte de la o poştă că prin acest gest el doreşte să-şi asume o anumită libertate. tot aşa Lodge reia un mit clasic al medievalităţii. la rândul ei. p. Aşa cum . este. în cazul citatului din Hawthorne. îi prinde pe oameni un dor de ducă. Într-un interviu.”1 Nathaniel Hawthorne. it need hardly be observed that he wishes to claim a certain latitude. Motivul ar fi. which would licence me to contrive all kinds of coincidences and twists in the story that might otherwise be too hard to swallow”3. până-n rărunchi pământul îl înmoaie şi scaldă tot ce-i lujer în licoarea din care prinde vlagă nouă floarea. termenul poveste ca substitutul al englezescului romance. both as to its fashion and material. 3]. Nimeni nu învaţă nimic pentru ca nu mai există nimic ce merită învăţat. în zilele noastre. libertate pe care nu s-ar fi simţit îndreptăţit să şi-o aroge dacă ar fi pretins că scrie un roman. după cum se observă cu uşurinţă prin punerea în oglindă a celor două expoziţiuni. Eroii romanului rămân neschimbaţi de la început până la sfârşit. Numai că.LAVREMEA când Prier.Ulise” reprezintă refacerea în cheie modernă a unui mit antic.rochester. which he would not have felt himself entitled to assume had he professed to be writing a Novel. permisivitatea picarescă a acestui tip de naraţiune care permite istorisirea unor peripeţii extraordinare şi situarea lectorului într-un alt orizont de aşteptare. Dacă pelerinii Angliei medievale se reuneau pentru a face schimb de idei şi de poveşti. mai precis conferinţele. a-nsufleţit prin crânguri şi ponoare mlădiţe noi.

central poemului The Waste Land. iar noaptea dorm cu ochii mari deschişi (de-atât fior li-i inima năucă) îi prinde pe oameni un dor de ducă. ”April is the cruellest month” este un vers esenţial literaturii engleze moderniste. Această intuiţie nu va fi dezminţită de restul cărţii al cărei hipotext principal este consituit de legenda Sf. and the young sun has run half his course in the sign of the Ram. profesoara marxistă Fulvia Morgana este un avatar al lui Morgan Fay. Prima propoziţie a primului capitol. folk long to go on pilgrimages. la celebrul poem The Waste Land al lui T. Pocal (Holy Graal). fără pagină]. rostită de unul dintre personajele principale nu este. then people long to go on pilgrimages to renowned shrines in various distant lands. aluzie dublă la legendele arturiene şi la legenda regelui pescar. has breathed life into the tender new shoots in every copse and on every heath. and little birds make melody and sleep all night with an open eye. as the poet Geoffrey Chaucer observed many years ago. eroul negativ. se dezvoltă pe două paliere: motivul lunii aprilie. with its dulcet breath. Un altul. neamţul Von Tupitz nu-şi scoate niciodată mănuşa pe care o poartă pe mâna stângă. Personajul care invocă acest vers poartă numele de Persee McGarrigle.” [8.”1 [1. too. these days. cu-nmiresmata-i boare. 1 . (nume Joycean din Finnegans Wake). 1]. and palmers to seek foreign shores. când păsări nalţă cântec în desiş. însumând în acelaşi timp şi alte rezonanţe culturale – Perceival/Perseus. “When the sweet showers of April have pierced to the root the dryness of March and bathed every vein in moisture by which strength are the flowers brought forth. masa rotundă a profesorilor (termen folosit chiar de autor în interviul citat). Pentru tânărul Persee aceasta reprezintă dragostea. then. castă şi idealistă pe care o poartă Angelicăi Pabst. catedra UNESCO de critică literară. and bathed every vein of earth with that liquid by whose power the flowers are engendered. inocenta sau întâmplătoare. până-n rărunchi pământul îl înmoaie şi scaldă tot ce-i lujer în licoarea din care prinde vlagă nouă floarea. atât de prezent în literatura britanică şi motivul Sf.47]. Sybil Maiden. când şi Zefir. Trimiterile medievale sunt uşor de reperat unul dintre personaje. and the little birds that sleep all night with their eyes open give song (so Nature prompts them in their hearts). and the young sun has run half his course through Aries the Ram. o profesoară americană specializată în legendele arturiene. trimitere la mâna neagră dintr-o versiune a legendelor arturiene. are calităţile la care prenumele ei face aluzie. să purceadă în pelerinaje. Pentru celelalte personaje ale cărţii.LAVREMEA când Prier. when the zephyr. iar soarele-l petrece în ultima lui goană pe Berbece. Graal.” [7. so nature pricks them in their hearts. p. professional people call them conferences. a-nsufleţit prin crânguri şi ponoare mlădiţe noi. nici ea.„Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge 271 conceptul postmodern al necesarei referenţialităţi a unei opere faţă de un text deja existent: “When April with its sweet showers has pierced the drought of March to the root. Eliot. . when Zephyr also with his sweet breath has given spirit to the tender new shoots in the grove and field. profundă. Only. p. S. dar si tuturor legendelor arturiene. Această nouă trimitere. cu dulci şiroaie. cel care va şi obţine postul poartă numele de Arthur Kingfisher..

and of St. streaptease – Lily. Northop Frye atrăsese atenţia asupra frecvenţei acestei teme în literatura medievală tânăra domniţe pare vinovată de un păcat carnal. Lodge vorbeşte despre folosirea ironică a acestui motiv. George and the Dragon. Peţitorul ei. Fulvia prezintă la congresul de la Noul Ierusalim o lucrare intitulată . Traducătorul japoney Akira Sakazaki lucrează la cartea lui Ronald Frobisher “Could Try Harder” şi îi scrie constant autorului pentru a-i cere acestuia lămuriri în legătură cu unele expresii colocviale englezeşti. the girl is usually naked or very flimsily dressed. fie fizică.htm . majoritatea referitoare la sex. and the dragon is coming for her. când în ipoteze explicit erotice: filme. She is tied to a stake. Angelica pare a fi sterilă din punct de vedere emoţional. întocmai ca modelul ei renascentist din Orlando Furioso. iar Persee nu are capacitatea de a obţine ceea ce doreşte. a cărei acţiune are loc în Amsterdam. a cincia. Un rol esenţial în această dualitate fertilitate/sterilitate îl are motivul striptease-ului. dar îşi dovedeşte inocenţa la final. Acesta ridică o problemă esenţială criticilor literari prezenţi.lib. de altfel classic. sub ochii deziluzionaţi ai tânărului îndrăgostit. ce dezbăteau problema superiorităţii unei şcoli de critică asupra celorlalte: “What follows if eveyone 1 http://www. “The classical legend also had in it the element of striptease. which is also cognate. sub o formă sau alta în literatura europeană. That was an image I wanted to use and it appears in travesty form in the striptease club. Leitmotivele se învârt în jurul antinomiei fertilitate sterilitate. În interviul amintit.rochester. Toate personajele principale sunt prezente. Toate personajele suferă de un soi de incapacitate. în buna tradiţie pastişată a romanelor cavalereşti si a legendelor arturiene abundă în răsturnări de situaţie. este cea în care fertilitatea este reinstaurată cu prilejul conferinţei Asociaţiei de limbi moderne de la New Zork. cea de la Universitatea din Rummidge). Angelica dispare întotdeauna în momentele cheie. însă. Cel care îndepărtează sterilitatea este chiar Persee. când în postură academica – Angelica. Cele două apar succesiv în faţa lui Persee. Morris Zapp foloseşte dansul erotic comparându-l cu nevoia criticului de a dezgoli de înţelesuri orice operă. Ultima parte a cărţii.”1 În partea a patra a romanului. la sfârşitul anului 1979.Criza semnului”. naratorul folosind tehnica circularităţii (romanul se deschisese cu o altă conferinţă. acest mit antic. Naratorul foloseşte această idee prin introducerea cuplului de gemene Angelica/Lily. interesul amoros al lui Persee Perceival pare că lucrează într-un club de striptease unde pune în scena in regim erotic. because in iconographic representations of Perseus and Andromeda. creând o confuzie sporită.. Arthur Kingfisher suferă de impotenţă la nivel fizic şi creativ.edu/camelot/intrvws/lodge. proces sortit eşecului prin însăşi natura lui. se specializează în literatură cavalerească subiect pe care îl priveşte cu multă detaşare. capătă calităţile unui erou picaresc în călătoriile pe care le face în jurul lumii cu scopul unic de a o regăsi pe aleasa sa. fie creativă.272 Claudia IONESCU Angelica. interesul amoros al lui Persee. Intriga romanului.

3 . că a şi început alta. nu se va termina niciodată cu un deznodământ ci cu un final aperto şi cu incipitul unor noi aventuri. unul dintre personajele recurente lucrează ca hostess la o agenţie de escorte numite Climax. Aceasta este. Cele mai importante şi cele mai reprezentative romane cavalereşti sunt adesea neterminate . Problemele naraţiunii se deschid şi se închid. la un moment dat. De pildă. lung pînă la umeri. in contrast. ci mai multe.cu părul blond. is not structured in this way. the starry. Noi peripeţii se prefigurează: On to the surface of the board. însă. he projected his memory of Cheryl’s face and figure .1 Este momentul în care Persee capătă pentru un moment calitaţi eroice reale.„Ce mică-i lumea! O poveste din mediul universitar”: aspecte ale ironiei postmoderne în romanul lui David Lodge 273 agrees with you?” [1. Romance is a multiple orgasm. p. Nu înregistrează un singur climax. asemenea contracţiilor muşchilor vaginali în timpul actului sexual. Naratorul se joacă şi cu noţiunea de climax (orgasm in engleză.Pe suprafaţa panoului. ce o să urmeze după ce toată lumea o să fie de acord cu domniile voastre [6. romanul cavaleresc este altfel structurat. proaspăt concediată de la postul pe care îl ocupa şi nimeni nu ştie unde se află. Un ultim punct pe care am vrea să îl atingem în această scurtă lucrare ţine de deconstrucţia ideii de roman şi de romancier explicitată în text. 445]. unfocused look of her blue eyes – and he wondered where in all the small. p. as a woman’s capacity for orgasm is limited only by her physical stamina. No sooner is one crisis in the fortunes of the hero averted than a new one presents itself. la nesfârşit. no sooner has one adventure been concluded than another begins. lui Persse îi apărură chipul şi silueta lui Cheryl. lecuit de amorul pentru Angelica îşi dă seama ca este indragostit de Cheryl Summerbee. iar acest proces ţine.. strălucitori – si se întrebă de unde să-si înceapă căutările în lumea asta mică şi strâmtă.. narrow world he should begin to look for her. The narrative questions open and close. nici nu a fost dezlegat un mister. It has not one climax but many. 450]. the pleasure of this text comes and comes and comes again. Romanul cavaleresc este un orgasm multiplu. se redeschid şi se reînchid. The greatest and most characteristic romances are often unfinished they end only with the author’s exhaustion. like the contractions of the vaginal muscles in intercourse. nu s-a terminat bine o aventură. p.ele se încheie doar când autorul şi-a epuizat resursele. open and close. plăcerea provocată de acest gen de text renaşte iar şi iar. Morris Zapp declara.” [6.” [6. dar si punctul culminant al unei opere). Iar punctul culminant al romanului nu este niciodată unic sau finit – fiind o parodie a romanelor cavalereşti. Nici nu se stinge bine o criză cu care s-a confruntat eroul. 473].the blonde. ca pe ecranul unui cinematograf. că s-a şi conturat altul. 339]. the highstepping gait. Angelica Pabst. aşa cum îi rămăseseră întipărite în minte .”2 [1. că la orizont a şi apărut una nouă. and this process is in principle endless. as on to a cinema screen. când este prins cu garda jos: 1 Aş dori să-i întreb pe toţi vorbitorii. . p. shoulder-length hair. Suspiciunea este confirmată de sfârşitul carţii – Persee. 2 . aşa cum capacitatea femeii de a avea orgasm este îngrădită doar de vigoarea ei fizică. reluă Persse. o tânăra amatoare de romane de dragoste ce joaca rolul unei peţitoare cu ajutorul meseriei pe care o are la Aeroportul Heathrow. 319]. in cadrul unei lecturi expune aceste idei: “Romance. cu privirea puţin saşie a ochilor ei albaştri. în principiu. cu mersul săltăreţ. 323]. no sooner has one mystery been solved than another is raised.3 [1.Prin contrast. p. p.

1980. Acestea sunt doar câteva dintre observaţiile pe care am dorit să le expunem în legătură cu formele intertextualităţii în romanul Ce mică-i lumea!.L. 135]. They change things around. 4. în . 194]. 6. Hoinărescu Liliana. Denaturează. 1 . 1983. E.U. Structuri şi strategii ale ironiei în proza postmodernă românească.274 Claudia IONESCU “Novelists exaggerate. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1.. Sunt nişte creaturi lipsite de orice etică. white black. p. Bucureşti. 2. 1958. Small World! An Academic Romance. Iaşi.” [6. 3. Kristeva Julia.– Minciuni. 8-9-10. Editura Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă. 5. Chaucer Geoffrey. They make things up. Problemele structurării textului Pentru o teorie a textului. Crawley A. 7.. C. They are totally unethical beings”1 [1. p. Bucureşti. 8. “Novelists are terrible liars. 2006. Chaucer Geoffrey. Marginalii şi glose la . Hutcheon Linda. Editura Polirom. 1964. 1978. Black becomes white. antologie de Adriana Babeţi şi Delia Şepeţean-Vasiliu. Editura Univers. Dutton.. Ce mica-i lumea! O poveste din mediul universitar. Ironie et parodie: stratégie et structure. Eco Umberto..Poétique”. New York. 2003. (…) – E adevărul adevărat. Povestirile din Canterbury..Secolul 20”. Romancierii sunt nişte mincinoşi. The Canterbury Tales. . 36.Numele Rozei”. în . all lies!” said Morris desperately”.” “Lies. Lodge David. 1995. Lodge David. cu precizarea că ele constituie mai degrabă repere de lectură decât o analiză exhaustivă din motive ce ţin de restricţii textuale. Fac din negru alb şi din alb negru. Duţescu Dan. Bucureşti. astea-s toate minciuni! strigă Morris deznădăjduit.. Inventează. Penguin Publishing House. London: Dent & Sons.

Institutul de Filologie Literatura. Ştrempel. autorul ediţiei critice [4]. ţară în care Nicolae Costin a petrecut destulă vreme” [2. acest gen. ale cărei numeroase ediţii au fost concurate doar de cele ale Bibliei. după părerea sa. dar şi în Polonia (la Piotrkow. Cartea se va retipări de încă nouă ori. ar fi fost mai aproape de tradiţiile şi mentalitatea semenilor săi. adică ceva mai mult de jumătate. Astfel se explică influenţa acestei cărţi. a procedat la o rearanjare. Foarte explorat. 318]. se fructifică într-o traducere-adaptare [1] singulară în spaţiul sud-estic european. detaşate de scolastica medievală. LXX] sau abia înainte de 1709. Demersul analitic îi este propriu lui Nicolae Costin (1660-1712). dar pătrunsă de . şi în epoca ulterioară. tălmăcirile aglomerându-se în veacul al XVI-lea. după alţii [2. Costin intervenind substanţial în corpusul lucrării. Ceasornicul domnilor (traducere a cărţii scriitorului spaniol Antonio de Guevara. N. VALENŢE DISCURSIVE SVETLANA KOROLEVSKI Academia de Ştiinţe a Moldovei. îşi află în opera scriitorului spaniol o realizare consistentă. pune ea însăşi necontenit întrebări şi provoacă mereu la chestionarea domeniului investigat. Panoramă cu largi implicaţii în istoria filozofiei morale a vechilor greci. în contextul acestei popularităţi. polonă). erudit scriitor şi om de cultură din secolul al XVIII-lea (s-a bucurat. cu vaste lecturi în slavonă. p. reproiectează această operă într-o viziune proprie. Nu putea să lipsească. larga ei utilizare în viaţa publică şi particulară devenind. din totalul de 153 de capitole ale versiunii latineşti au fost traduse 85. Costin. graţie viziunii moderne. Tălmăcirea. în 1615 şi 1636). Aurelii imperatoris – şi o va tipări la Torgau în anul 1601. Libro aureo del gran emperador Marco Aurelio con el Relox de principes) este un volum de succes. element component în procesul de constituire a unei etici naţionale. în epocă. de faima celui mai învăţat bărbat. şi la Cracovia. ca şi Istoria. realizată pe la 1684-1685. în care Guevara vedea un model de înaltă moralitate. care e acela al vieţii umane în ansamblul ei. se naşte din interogaţie. Ceasornicul domnilor descrie viaţa romanţată a principelui Marcus Aurelius. p. după unii cercetători [3. în timp. 321]. N. anulând o bună parte a povestirilor religioase apusene şi lăsând ceea ce. în Evul mediu. în cele mai multe rânduri în Germania.275 „CEASORNICUL DOMNILOR” DE NICOLAE COSTIN. Bogatele sale lecturi merg mai departe şi. p. O va da Johan Wanckelius – Horologium principum sive de vita M. în 1612. integrând-o în spaţiul cultural autohton. o versiune în limba cărturarilor europeni. numit „oglinda principilor”. fapt absolut remarcabil pentru acea dată. şi au rămas netraduse 68 de capitole. După informaţia lui G. latină. după Dimitrie Cantemir. „Aproape toate culturile Europei de Apus au ţinut să-şi aproprieze cartea.

Un interes aparte îl suscită manuscrisul românesc din Biblioteca Apostolică a Vaticanului. Un fenomen similar este remarcat de către Alexandru Duţu şi în cultura germană: „mulţi cărturari au crezut acolo. preluată din lumea romanică. Iar acum de iznoavă cu porunca şi cu cheltuiala mârii-sale luminat domnului nostru Io Nicolae Alexandru voevod şi oblăduitoriu ţărâi Moldovei s-au scris în oraş în Iaş. extindea considerabil tematica genului. care moştenise de la tatăl său admiraţia pentru antichitatea cea plină de spirit. fost nr. scrisă şi aleasă cuvinte frumoasă din multe cărţi a filosofilor. Ceasornicul domnilor a devenit foarte populară în epocă. În cultura română. textul căreia îl reproducem şi noi [7]. Se număra printre lucrările ce răspundeau aplecării atât de vădite spre „cartea de înţelepciune” pe care o cunoaşte lumea românească la sfârşitul veacului al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului următor. găsea în paginile acestei cărţi o amplă descriere a timpurilor antice. Nicolae Costin. menite a educa vlăstarele voievodale. a autorităţii principelui în raport cu aristocraţia. la îndemnul lui Nicolae Mavrocordat (Carte ce să chiamă Ceasornicul domnilor. În raport cu operele tradiţionale bizantine. încorporând o multitudine de elemente pedagogice. din aceste scrieri cititorii şi ascultătorii desprinzând multe elemente pentru a-şi forma ideea de om şi imaginea omului exemplar. Adevărată „enciclopedie” a antichităţii. discutând despre potestas” [6. Nu era. însă. în anul de la zidirea lumiei 7222 [1713]. Până în prezent se cunosc doar cinci manuscrise ale Ceasornicului. în anul 7240 [1732] fev. îl va afla catalogat în Vatican Rumeno I. că este mai util să desăvârşeşti persoana guvernantului vorbindu-i despre virtus. ce-au fost vel-log [ofăt]. această scriere. din cărţi streine scos pre limba moldoveniască de răpăosatul Neculai Costin. iar de la naştéria lui Hristos 1700. 82]. după patru ani de căutări intense. într-o scrisoare adresată lui Ion Bianu. prima scriere parenetică în cultura română. Semnalat pentru întâia dată de către Vasile Lucaciu în primăvara anului 1899. patru dintre care sunt cópii ale aceluiaşi original. actualmente cota VI-I. în zilele Măriei sale Luminatului Domn Io Grigore Ghica Voievod. cu un titlu mai mult decât sugestiv: Carte românească ce se cheamă Ceasornicul domnilor. ms. decât să reformezi tot timpul organele puterii. 75]. 204. exercitând influenţe considerabile asupra contemporanilor. traducerea atinge o efuziune a cererii pe timpul domniei lui Grigore al II-lea Ghica. În baza lor a şi fost alcătuită ediţia critică. documentul în cauză a fost redescoperit în 1986 de cercetătorul Ion Dumitru Snagov. de Dumnealui răposatul Neculaiu Costin Biv Vel Logofăt. când demnitarii se complăceau în societatea oamenilor învăţaţi şi instruiţi.276 Svetlana KOROLEVSKI cunoaşterea profundă a lumii antice greco-romane şi a ideilor ei. în al treile an de a doua domnie a mării sale. care. ca şi în cultura română. Vel Vornic de ţara de Sus. prin sublinierea rolului pe care-l au în societate învăţaţii şi filosofii [5. izvodit întâiu den vechile a Râmului istorii. care acum au izvodit cu cheltuiala Dumnealui Ion Neculce. Biblioteca Universitară Iaşi). p. acest gen de literatură a fost „gustat” până târziu în secolul al XVIII-lea. prin abordările privind administrarea dreptăţii. p. la acea oră circulând deja celebrele Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie. în luna lui oct [omvrie] dzi I. Copiată imediat după moartea traducătorului (1712). 29 cu mâna iubitorului de .

Cartojan. O samă de cuvinte din Ceasornic îşi demonstrează anterioritatea şi constituie arhetipul din care şi-a contaminat cea de-a doua. ca să ne limităm doar la un singur exemplu. mult să va îndulci şi să va înştiinţa de învăţătura aceştii cărţi. au ajuns la concluzia că N. pentru că cine va citi. p. „Fidelitatea traducătorului faţă de operă trebuie înţeleasă şi ca o fidelitate faţă de timpul său. datate istoric şi exprimate într-o limbă aflată într-o anume etapă a istoriei sale” [9. cu mulţimea elementelor pedagogice incluse în paginile sale. caracterul gnomic al textului a şi determinat alăturarea lui „cărţilor de înţelepciune”. Valenţe Discursive 277 osteneală Pavel Grămăticul de Vamă. fără îndoială. la care cercetătorii încă urmează să răspundă. consideră Dan Horia Mazilu [2. Pornită din mediul curţii. remarca. o carte de educaţie. care i-au analizat adaptarea cu toată competenţa. pe care în 1732 Neculce îl avea încă în lucru. moment marcat de o mentalitate. de o sensibilitate colective. iar cine a lua-o fără voia dumisale sau e-a fura-o. cu excepţia celei din 1750). în cele mai largi pături de cititori. treptat. p. după cum remarcă I. spaniolul Guevara îl ajută pe moldoveanul de la începutul secolului al XVIII-lea să-şi înnobileze momentele de cugetare asupra desfăşurărilor omeneşti şi a mersului treburilor politice”. faţă de limba. Dumitru Snagov. Este o carte cu destinaţie exactă: a-l învăţa pe domnitor. cât şi detalii despre stări de lucruri din Moldova. consemnând în studiul introductiv la ediţia critică: „Prezenţa marginaliilor. Fără îndoială. a-l ajuta să-şi facă educaţia cetăţenească. este. intitulat O samă de cuvinte ce sânt culese dintr-acest Ceasornic al Domnilor care s-au scris aice. sau a fost preluat textul manuscrisului original al lui N. glosarelor inundă textul românesc şi stabilesc fără . se desprind din aceste pagini. aforisme.Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. pentru letopiseţ” [8. a timpului său”. osăbi. indicând că „traducerea nu fixează numai o lectură posibilă făcută de o individualitate. a-i atrage atenţia asupra limitelor puterii sale. cartea ajunge. Ceasornicul Domnilor. alăturându-se înţeleptului din Divanul lui Dimitrie Cantemir. ci şi un moment anume al acestei lecturi. ce s-au scris aice…. să fie afurisit de Domnul Isus Cristos. scrisă şi vorbită. 159]. Iorga. la antologica O samă de cuvinte ce sânt auzite din om în om de oameni vechi şi bătrâni.. Gabriel Ştrempel stăruie asupra unui detaliu nelipsit de importanţă. a citatelor. Cercetări mai recente atestă însă că traducerea cuprinde o serie de completări în spiritul limbii române şi al concepţiei de viaţă autohtone. 132]. Lucrarea poartă un titlu deosebit de celelalte cópii. şi în letopiseţu nu sânt scrise. acest capitol a fost realizat la sugestia lui Neculce şi. punând la dispoziţia acestora norme de comportare. Samă de cuvinte. Costin (neatestat până astăzi)? O întrebare. a lui. Costin nu a adăugat nimic de la sine. „faţă de letopiseţ. cu privire la actul traducerii. care lărgeşte sfera literaturii parenetice româneşti. maximelor. Să fi fost Neculce novatorul. Surpriza cea mare a acestui manuscris o constituie însă un capitol separat (lipsă în celelalte cópii. De altfel. Gândul aleargă imediat la Letopiseţul lui Ion Neculce. Reflecţii personale. p. asigurându-i o circulaţie de certă vitalitate. şi N. traducătorul vădindu-se şi un ingenios strateg al receptării operei pe care o pune în circulaţie. de curând. 54]. „Prin mijlocirea lui Nicolae Costin. digresiuni. Irina Mavrodin. Şi N.

dar şi pacea „lăuntrică” – spre ele suntem îndemnaţi. sfaturi strâns legate de viaţa şi condiţiile istorice ale societăţii. Ceasornicul domnilor. dar valoarea lui umană rămâne nealterată cât timp nu neagă prioritatea înţelepciunii şi exprimă voinţa unui popor . Iară acésta arată lucrurile. tot mai accentuat. „Cine va citi această carte va afla învăţături înţelepte”. pe care îi vrea puternici. de aceea opera şi-a prelungit prezenţa în viaţa culturală. la rândul lor. vrând să să ducă dentr-această lume (să să suie la ceriu). mai avuţi şi mai aleşi la inimă. filosoful cunoaşte o evoluţie. anunţă autorul. cu cât sintu mai puternici. cu carii să vorovească. 16]. căci cesornicul de ceasuri arată cursul soarelui în dzi şi a lunii de noapté. Că nu-i nice o zugrăvitură în lume. Pacea ca victorie a raţiunii. unde ĭaste verdiaţa cărĭa să o pască ochii şi poame care să se apuce cu mânule. Costin de textul latinesc al lui Wanckelius. viaţa. care şi aceĭa carii fac de-ntreg [ă] grădina care o samănă şi o răsădeşte cu trandafiri. şi aceasta nu numai pre vremi fericite. 37-38]. cu atâta le trebuie lângă dânşii buni sfetnici. Cărturarii. Aceste marginalii sunt rezultatul muncii fastidioase a învăţatului neamţ şi ele nu figurează decât în ediţiile latineşti şi în traducerile efectuate după textul latinesc” [4. Căci „Mântuitorul lumii Hristos. poate fi să greşăscu ca un om şi să nu scriu spre voĭa scoposul oamenilor. ideile şi sugestiile pe care a ţinut să ni le indice cărturarul N. fapte mari şi istorii prea vechi. gĭudeţe înţălepte şi sporĭu prea bun. ele rezumând. spre încercarea de a perfecţiona relaţiile dintre oameni. p. şi cărţi de cetit să aibă. Chiar în prefaţă. care nu o ar putea tocmi altu zugrav…” [7. asupra direptăţii” [7. să mărturisescu adevărat. p. 36]. dar cele tălmăcite de el nu le consideră adevăruri absolute. pentru să fie învăţătura veche am făcut nevoinţă feciorului tânăr cu voroava: pentru ce am dzis. îndreptată. susţine Costin. aflăm anunţată una din marile teme ale cărţii. p. continuând să călăuzească politica secolului al XVIII-lea şi sfetnicii acelui timp. dzic şi voĭu dzice.278 Svetlana KOROLEVSKI echivoc dependenţa traducerii lui N. trebuie să-i îndrume pe principi. n-au dzis războiu las vouă. pacia mea dau vouă”. după cum s-a observat [10. p. această voroavă au fostu. Că. concis şi plastic. p. cu tot deadinsul. pe urmele lui Guevara. A păcii în genere şi a „păcii cu megiaşii”. ocârmuirĭa şi adétiurile şi cătră dânşii şi altor ispravnici şi diregători. 38]. Ochiul naratorului este îndreptat către posteritate. ca întru trebile lor să aibă coapte sfaturi şi liacuri. către dómnii ce vor veni. nu vor avea decât de câştigat. iar aceştia. războiu dau. va afla sfaturi de folos. lăsând deschisă libertatea de opţiune: „Măcar că şi noaă într-această carte a noastră. cesornicile. Costin: „Oricine va ceti cartea aceasta. adică ceasornicul vieţii. Aceste marginalii au un rost aparte în contextul lucrării. carii să dea cuvios miros nărilor. XXXVIII]. În cultura română. scrisă de un zugrav.” [7. îi va zice Costin. înţeleptul. ce pace vă las vouă. Că domnilor şi oamenilor celor mari. Sunt. o condiţie inerentă acestui deziderat fiind însă sfetnicii cu care să vorovească şi cărţile din care să înveţe. Iară că sintem oameni şi că oamenilor scriem. socotele foarte alese. ce şi împotrivnice să facă. cărturarul. mai ales decât altor ceasuri. oameni mari. „…care cesornic ĭaste a domnilor. tema păcii. în Ceasornic. aceşti depozitari ai înţelepciunii.

Alexandru cu sine avea pe Aristotel. construită pe un ton înalt. demersul ne face. anume lipsa acesteia. pe lângă demnitarii care doresc să formeze într-un anume fel mentalitatea societăţii pe care o guvernează. pe care ţine să le accentueze: „Şi mulţi domni. pentru că nimic pe lume nu este mai de preţ decât volnicia. p. fugind de ea. de pururi în sân o purta. În mâna monarhului trebuie să se adune întreaga autoritate. pe cât de multe virtuţi. Filipe . cănd se deştepta. pre cei lini a-i învrăjbi. Traian pre Plutarh. patetic. Andriĭan pre Secundu. de ar fi îmblat dumnedzăi între oameni”). La care împăratul i-ar fi răspuns: de ţi-i dragă viiaţa. desprindem încă din Predoslovie. să fie un cumpănit administrator al dreptăţii. monarhul trebuie să păzească rădăcina cea adevărată a vieţii. Cartea lui Homer. p. în mână o avea şi. de altfel. pre cei nevinovaţi a-i jecui. pe atât de multă răbdare: O babă săracă s-au rugat lui Filip. 324]. 322]: „Şi dacă l-am văzut întrând în divan. căreia nu-i lipseşte însă luciditatea – un discurs superb despre „direptate” şi „nedireptate”. Antonie pre Apolonie. concluzie pe care autorul o întăreşte. aş vrea a fi Dioghen” [7. Avgustu pre Fist. cu imprecaţii profetice. citea. să înţelegem că modelul de umanitate propus nu presupune numai elemente lipsite de conflict. ceea ce îl face pe marele împărat să exclame: „De n-aş fi Alexandru. marcat de contradicţii şi slăbiciuni. despre justiţie şi abuz. Concentrând în sine problematica omului. prin citatele. socotiĭam a fi un dobitoc cu chip de om. Theodosie pre Clavdie. sublimul cu grotescul. este doar un exemplu. adică nedreptatea. Valenţe Discursive 279 Dialogul lui Diogenes cu Alexandru Macedon. de Cesar). Darie pre Ploten. romanilor. tensiunea dintre real şi ideal. autoritatea stăpânitorului fiind oglinda pe pământ a unicităţii împărăţiei cereşti. nu sinteţi fără numai a năroadelor odihnitoare turburători şi apucători sudorilor şi ostenélilor streine” [7. În această ipostază. Omul apare în întreaga sa complexitate. Dreptatea este de la Dumnezeu. 57]. Or. muĭare. Portretele prind viaţă. de multe ori sub cap o punea [7. este o clasică acuzare. grandilocvenţa cu firescul. lumea supunând. p. artificiul se îmbină cu autenticul. lasă-mă că n-am vreme să dau ascultare jalobei tale. căci spre ea suntem îndemnaţi continuu. despre lege şi fără de lege: „Voi. când mergea Alexandru la odihnă. o „secvenţă de rezistenţă a Ceasornicului” [2. Tit pre Plinius. tot odată. Iară baba să fie dzis lui Filip: dară. şi cei ce o împart nu trebuie să uite acest lucru. Că nemică altă. convieţuiesc şi alte modele. despre război şi pace. Efigia exemplarităţii. Siver pre Fabat…” [7. de ataşament şi respect pentru înţelepţi. ascunde. dispuse marginal. voi romanilor. 57]. den vacul cel vechĭu. dintre multele. ai agonisit nume mare. eu. din Epistola lui Seneca şi De bello gallico. este tema în jurul căreia îşi construieşte discursul acel rusticus de la apa Dunării. pré stiagurile şi sĭamnele voastre în loc de simvol aveţi acéste cuvinte: a romanilor datorie ĭaste a erta pre cei supuşi şi a supune pre cei mândri. să-i asculte jaloba ei. mi-am agonisit nume de bun filosof. considerat. tatăl lui Alexandru. Dar prefer această soartă. Iar dacă audziĭu voroava lui. Iară mai dreptu aţi dzice: a romanilor datoriĭa ĭaste. p. dimpotrivă.Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. memorabil (primul îi spune celuilalt: tu. p. socotiĭam a fi unul den dumnedzăi. 142]. Pompiĭu pre Plavtu. au avut prietenie şi dragoste cătră vreun filosof vestit. în orice societate. Voroava ţăranului venit la Roma „să să jăluiască” (la fel de elocventă ca şi portretul acestuia.

cine ar fi acela de care să jăluĭaşte? Şi trebue să ne învăţăm ce ar fi lumĭa aceasta. că te vădzu pre tine neavând dreptate. deşertarea deşertărilor. de unde ar fi. în lumină. de cele mai multe ori. că să par? Ce încă şi în lucrul sângur deşărtaré sânt. Patosul tiradelor despre instabilitatea şi efemerul existenţei. p. Nicolae Costin şi-l construieşte pe niveluri ascendente. de nu ai vreme să mă asculţi pre mine şi să-mi faci dreptate. unde s-ari afla. p. p. nice răutate… Aşeadară această ĭaste limĭa. nice ĭaste tristire. vrăjmaşul nostru cel de cap. Şi acĭastĭa ce dzic. căci îţi ĭaste drag războiul. 490]. Alexandre. de vréme ce urmedzi ostenélii şi turburărilor. piatra să zideşte. 94]. mirându-să Filip. nestătătoare lume! Că aşĭa nice noi de dânsa a ne jălui nu facem hotar. nu să pot înţălége de lumĭa ceastă făcută den materie. pentru ce petreci în lume părăsit de acéle bunătăţi. în câteva rânduri. alternând nuanţe care iradiază pe toată suprafaţa temei atinse. priĭatenul viclian şi fără credinţă. socotescu. ce rău şi mincĭunos. răsipitorĭu bunurilor străine şi celor alor sale foarte bun şi blându. dince ar fi. „prieten viclean şi fără de credinţă”. viaţa să hotărăşte… În fulminaţia acestor mistuitoare metafore. nu numai pre dânsa. în pietre. ca nice pentru céle multe desfătări ce le petrec în viaţă să nu părăsască a cugetare de céle ce s-ari face după moarte. tălmăcitorul îşi încheie amalgamul de sfaturi („ştiinţa vieţii aceştiĭa”).care celor buni groaznic şi celor răi drag să arată. în pământu. în planete. al deşertăciunii lumii. în caré toate deşarte mirosăscu. ce şi pre alţii. că în foc în văzduh. care de pururĭa a ne osteni ne supără şi odihna noastră o turbură. nenărocită lume! Vai. cu mare nevoinţă îi asculta [7. de altfel. 222-224] – esenţializată. deloc întâmplător. săracă lume! Vai. ce sănătos şi adevărat ca când ar dzice că în cerĭu nice un lucru nu-i stătătorĭu. sintetizate pe o mică tăblie („piatră scumpă”) descoperită de împăratul . Discursul. hicliană lume! Vai. Nicolae Costin reia. care pre ai săi cu blândéţe şi cu mincĭuni agĭutoriadză. Te vădzu pre tine că nu ai pace. subiectul de meditaţie pe tema „deşertăciunii” efortului omenesc. alteori pe segmente juxtapuse. săraci. dar şi al încheierii pilduitoare: „Vai. aflător tuturor răutăţilor şi a tuturor bunătăţilor calo. Te vădzu părăsit de priĭateni. nice vicleşug. cine ar putĭa să tălmăcească. culminează în cuvântul rostit de înţeleptul garamanţilor în faţa lui Alexandru Macedon: „Şi mie îmi ĭaste milă de tine. 233]. care de vistĭarĭul nostru ne pradă pre noi. De mincĭunoasă materie s-ari lega acela ce ar dzice că nice un lucru într-această lume nu-i scornit. de vréme ce cu calea defăimării alergi la dânsa. de vréme ce i-ai făcut pre dânşii vrăjmaşi… Care fiind aşea. nice lipsă. în lémne. [7. de vréme ce lumea o ai sărăcit. cine ar fi stăpânul ei. De care cuvântu a muĭarii. precum nu trebue domnilor să se tiamă de moarte. de vréme că toate câte-s într-însa toate sintu întrestăcĭuni. în care toate să par deşarte! Ce dzic. somnul să deştiaptă. aţa să rupe. Te vădzu pre tine că nu eşti bogat. căci ĭubeşti tirăniia. Soseşte ceasul în care spiţa să frânge. p. pândza să tae. Arăta-să-vor într-acest cap socotéle foarte de ţinut minte. nu fii împărat. Te vădzu pre tine că nu ai odihnă. nice ĭa spre noi a ne vicleni niceodată nu părăsĭaşte. pre cei streini cu desfătări amăgéşte. nestătătoare.” [7. care acelor morţi numele îl fură şi a celor vii numele şi viaţa pradă… O. Te vădzu pre tine că nu ai laudă. pentru care ĭaste să se poftiască viaţa?” [7. Că câţi de puţini ar fi de aceiĭa carii a lumii să jăluescu. sună.280 Svetlana KOROLEVSKI împărate. în apă. ca titlu de capitol (20): Datori sântu domnii şi cei mari a-ş aduce aminte că sintu muritori. mincinoasă şi réle.

încâtu-i sărac. Traducerea cunoscând o extraordinară popularitate în epocă (aminteam mai sus cazul lui Ion Neculce).E. Chişinău: Hyperion. poate chiar obscurităţile. după mai mulţi cercetători. Îi dă un titlu lung: Aici învaţă pre domni şi oamenii cei mari cu cât îmbătrânesc de ani. Coordonator principal: Virgil Cândea. Studii şi materiale. sună pilduitor şi în limba română: Nice pre bogatul tiran nu l-am înălţat săvai în căftan. pag. care. suficient de individualizate ca să-l facă pe Mihail Kogălniceanu să le editeze separat. – Chişinău-Bucureşti: Î. iată. îndrăzneaţă sub raportul sintaxei şi topicii. reia. se caracterizează prin claritate. Dan Horia Mazilu. ceea ce imprimă un farmec personal operei. crezându-le o completare ulterioară” [2. Erau stihuri cu slove greceşti. nota reflexiv-discursivă a Ceasornicului. ca şi cel al Letopiseţului de la 1709-1711. . expresie neaoşă. 609]. cu atâta de răutăţi să se lase şi înşiră tacticos câteva pagini de „învăţături”. Letopiseţul ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1601. ce rămân încă în aşteptarea cercetătorilor. individualizând-o. înglobând o mărturie a unei mentalităţi şi a unei stări de civilitate. pe care o stăpânea în chip desăvârşit.… Extrage din cartea lui Guevara un adevărat (şi foarte nimerit) „Cod de comportare a voievozilor bătrâni”. pune în lumină aspecte ale preocupărilor şi aspiraţiilor generaţiilor ce ne-au precedat.P. însă. în multe rânduri. care caracteriza originalul. Bucureşti: Editura Universităţii. 1996. Costin. Nice am apărat gĭudeţul săracului. 142-151. Selecţie: Pavel Balmuş. Partea a II-a: Genurile literare. p. încâtu-i bogat [7. 2. p. elaborat. stilul Ceasornicului. 158]. Pavel Balmuş. Contribuţii la studiul culturii şi literaturii române vechi. Nice pre cel sărac am urât săvai în sucman. Ştiinţa. Un cititor scrupulos i-ar depista. 1990. 1998. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 9-24. Şi „era acel ţăran la faţă micşor…” (Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara în tălmăcirea lui Nicolae Costin) // Ca două gemene surori… „Episoade” spaniole în literatura moldovenească. Nice am dat ertare bogatului. Prin Ceasornicul domnilor Nicolae Costin se înscrie în dialogul cultural al secolelor trecute. Sergiu Pavlicencu. p. desigur. Presat de inflexibila sintaxă a limbii latine. este rezultatul unui efort lingvistic absolut conştient. Prelucrarea lui N. Creează o suită de neologisme. şi întorsăturile forţate.Ceasornicul domnilor de Nicolae Costin. Recitind literatura română veche. cercetătorii înclină să vadă şi în Pseudo-Muste (de care se va arăta foarte interesat acelaşi Neculce) pasaje cu caracter etico-moral extrem de apropiate de prelucrarea lui Nicolae Costin: „Citind Ceasornicul Domnilor. în ultima perioadă a vieţii (1700-1712). Ceasornicul Domnilor de Nicolae Costin: traducere sau prelucrare-adaptare? // Un veac de aur în Moldova (1643-1743). autorul caută şi găseşte echivalentul acelei armonii speciale. acest scriitor – care n-a vrut să spună viitorimii cum îl cheamă – s-a simţit îndemnat să-şi „împodobească” scrierea cu numeroase extrase din impunătorul op tălmăcit de fiul lui Miron Costin. în genere. Valenţe Discursive 281 Aureliu în casele călugărilor egipteni şi lăsată moştenire fiului.

I. Lăzărescu. Meridiane. Manuscriptum. 6. În două volume. 1976. Constantin A. 7. 1972. Cărţile de înţelepciune în cultura română. Traducere din limba latină de Nicolae Costin. Ediţie critică şi studiu introductiv de Gabriel Ştrempel. Alexandru Duţu. Bucureşti. 2006. Craiova. Scrieri. Despre traducere: literal şi în toate sensurile. 1984. Alexandru Duţu. Ceasornicul domnilor de Antonio de Guevara. Minerva.282 Svetlana KOROLEVSKI 3. Bucureşti. 9. Cătălina Velculescu. 1986. 8. Bucureşti. Opere. Bucureşti. 5. 1976. Stoide şi I. vol. Editura Academiei. Dimensiunea umană a istoriei. Cărţi populare şi cultură românească. nr. 1991. vol. Irina Mavrodin. Chişinău: Hyperion. 4. . Bucureşti. 4. 1986. 2. 10. Iaşi: Junimea. Scrisul românesc. Nicolae Costin. Nicolae Costin.

They are also connected with the understanding of the human thought as it is situated beyond the frames of the pure linguistic phenomena. Romance (Romanian) and Slavonic (Russian). Universalien und andere Fragen. Von großer Bedeutung sind diese Probleme auch für eine maschinelle Übersetzung auf dem tiefen semantischen und syntaktischen Niveau. în this case the linguistic . e. Die Untersuchung von diesen Problemen ist sehr wichtig für unsere Kenntnisse sowohl von der Sprache als menschlichen Phänomens. It is also necessary to understand whether the universal is a part of the sphere of the typological features. The above stated fact (Passive) în the given work is performed on the material of three Indo. die viele Sprachforscher von Platon und Aristoteles bis heute berühren. Suppose that the universals are evidentiated from the linguistic facts of real languages which are raised to the abstract category. ZINAIDA CAMENEV Universitatea Liberă Internaţională din Moldova Im vorliegenden Artikel werden solche Probleme betrachtet. because there is no clearly determined definition of “linguistic universals” satisfying. Passiv.283 UNIVERSALS AND TYPOLOGY (ON THE MATERIAL OF THE PASSIVE VOICE) IURIE KRIVOTUROV. die damit eng verbunden sind. Geistesanlagen.European groups of languages: Germanic (English. the understanding of this phenomenon is essential for the more successful teaching of the native and foreign languages as well as for the creating of the possibilities of the deep semantic level of the machine translation. In our work Passive is taken as the hypothetic brain unit of typology. Typologie.psycholinguistischen Mechanismen des Redensproduzierens. Universalien. analytische und synthetische Besonderheiten der vier indoeuropäischen Sprachen. Schlüsselwörter: Typologie. Maugly-Phänomen. i. the problem of universals get more and more significance în the researches dedicated to the problems of language and speech because they are connected with the necessity of understanding of such a phenomenon as the human language (the human speech). Taking into consideration that the above – mentioned languages are ontologically different all the same they have similar linguistic characteristics. almost all the scientists.h. als auch von den neuro. The typological description of the language phenomena. d. is a unit of typology or it is beyond the set of the typological characteristics of the languages. German). The linguists are being guided by their linguistic intuition and their empirical knowledge. as the hypothetic universal that can be recognized as a real or unreal universal only after the most complete description of this language event on the basis of different cognate and unrelated language materials. at least. Besides.

The system of the Passive Voice în the English language [4. emotions and în general with the human mentality [1. The theory of John Lakoff`s language images (German: Gestalt) is interesting for us because J. 65]: Present Past Future Absolute Only a few letters will be written tomorrow (a simple fact în the future) Future Relative I said that …only a few letters would be written (a simple fact în the future as viewed from the past) (is not used) S i m p l e Letters are generally written în ink (a simple fact în the present) Many letters were written by the secretary that day (a simple fact în the past) Some important letters were being written at the time (the action continuing at a given moment în the past) C o n t i n. Lakoff “understands the images as the deep language units of the contents constituting the basis of the perceived by the man activity (this is as if the essence of the universal images of the deep layers of the human psychics as a whole is behind the categorical frames of the human language and is itself the expression of the transcendental experience)” [2. the correlation of the lexical units within the lexical complex. The linguistic universal cannot be acquired în such a (purely abstract) state until their “lowest” levels – the purely linguistic parameters – would not be completely investigated: the lexical units proper [3. Important are also the problems about: 1) the correlation of some universals with the others and the correlation of universals with non-universals. p. and 2) whether the “boundaries” of the investigated language phenomena are closed în different languages or they can be extended due to the new given languages that are investigated very poorly. 26]. p. To our mind. As it has an existential status it must reveal its connection with the logics. their functions. it is necessary to find out also those relations that appear among the linguistic units. p. p.284 Iurie KRIVOTUROV. bigger units than the sentence as the investigated lexical unit and lexical complex directly or indirectly influence the subsequent text development. the significance of the lexical units. (is not used) . Zinaida CAMENEV universal as the highest abstract unit cannot limit itself only to the linguistic sphere. “dead” and artificial languages. 200] or the set of lexical units which represent the unique semantic integrity. the relation to other lexical units and lexical complexes and to the utterance itself as a whole (to the sentence). 3]. Some important letters are being written by the secretary (the action continuing at a given moment în the present).

Будущее время Дом будет строиться нашей бригадой. etc. Explicaţia se va da de (către) profesor (Explicaţia va fi dată de către profesor) The system of the Passive Voice în the Russian language [8. Futurum I Der Brief war von mir geschrieben worden Der Brief wird von mir geschrieben werden Futurum II Der Brief wird von mir geschrieben worden sein Der Brief Der Brief wird von mir wurde von geschrieben mir geschrieben The system of the Passive Voice în the German language [6. 115-118]: The Passive Voice of the “Zustandspassiv” Präsens Präteritum Perfekt Plusquamperf. Дом построен нашей бригадой Прошедшее время Дом строился нашей бригадой. Explicaţia se dă de (către) profesor (Explicaţia este dată de profesor) Trecut El (ea) a fost laudat(ă). Futurum I Futurum II Das Fenster Das Fenster ist geöffnet war geöffnet Das Fenster Das Fenster Das Fenster Das Fenster ist geöffnet war geöffnet wird geöffnet wird geöff net gewesen gewesen sein. Explicaţia s-a dat de (către) profesor Viitor El (ea) va fi lăudat(ă). Дом будет построен нашей бригадой. p.Universals and typology (on the material of the passive voice) 285 P e r f e k t Some letters have been written today. Passive Voice în all the four languages concerned expresses such a relation between the agent of the action and the object of the action. The system of the Passive Voice în the German language [5. p. All the letters had been written by the end of the week All the letters will have been written by the end of this week. p. Дом был построен нашей бригадой. p. suffers the action which comes from the performer of the action acting în the function of an object. when the person or object that acts în the function of the subject. 414]: Настоящее время Дом строится нашей бригадой. … only a few letters would have been written by that time. 220-221]: Präsens Präteritum Perfekt Der Brief ist von mir geschrieben worden Plusquamperf. gewesen sein The system of the Passive Voice în the Rumanian language [7. 243]: Prezent El (ea) este lăudat(ă). . Thus.

Der Himmel ist blau. Similar means are used în the above-mentioned languages to form the Passive Voice of state (in English – das Zustandspassiv în German): the auxiliary verb (the link verb) în the necessary tense plus Partciple II (Partizip II). Cerul este albastru./ The letter is written. a cunoaşte .286 Iurie KRIVOTUROV. Acest museu ne este cunoscut – Romanian. “bekannt”. The resultative Passive according to its lexical and grammatical semantics is close (different grade of closeness) to the nominal predicate consisting of the linking verb “to be. Воздух прохладен./ Note./ Such type of Passive obligatorily implies the action that the person or object suffered but the very process of action remains “ behind the frame”. that the personal forms of the verb “to be” – «быть» are not used în the Present tense în Russian although they are implicitly present în such utterances. Aerul este răcoros. Ion este chemat de Gheorghe. But the signs. . быть + the predicative expressed by the adjective: This museum is known to us . Музей открыт с 10 часов утра. the distant parts of which create some psychological tension în the German language connected with the solution of the culmination semantic tension of the German frame construction (Rahmenkonstruktion). a fi. If we suppose that the adjectives “known”. symbols that represent it are material. Auf den Flügeln sind… Antonius und Sebastian dargestellt [9. Die Luft ist kühl.English. Scrisoarea este scrisă. The differences concerning the structural organizing of the sentences with the Passive do not influence the voice (passive) of the predication. The given variety of the Passive shows în what state the subject of the utterance at the present moment is. The closely situated parts of the predicate în the other mentioned languages either eliminate such a tension or reduce it to the minimum.known. Dieses Museum ist uns bekannt – German. Such a variety of the Passive can be named “the resultative Passive” because în this case the final point of action is expressed to which the person and the object is a subject. în the form of the Past and Future tense such a structure of the predicate is preserved correspondingly to the norms of the mentioned above languages (see the table). bekennen – bekannt. известить – извещенный – известный. The sky is blue. Этот музей нам известен – Russian. în German such a similar final point of action is called “Zustandspassiv” – “state Passive”: în which the person or the object that suffered the action appeared. sein. în the mentioned above Germanic languages such a property is missing. the adjectives do not come from the verbs and there is no Passive în such structures./ I am asked to come în time. p. Der Brief ist geschrieben. The result of the action is namely the state în which the person or the object is during the moment of utterance at the level of the plane of expression. “cunoscut” and “известный” may be of the “verb” origin: to know . Письмо написано.cunoscut. Zinaida CAMENEV Passive as a category is ideal. în order to express this idea we use both similar and diverse lexical means în different languages. (in the given article we do not consider the fact that during the movement from the verb to the adjective and vice versa the lexical meaning may be changed). 22]. then în the sentences:/ The air is cool. As to the divergences it is necessary to pay attention to the generic relativity of the Participle în the structure of the predicate în the Romanian and Russian languages. Небо голубое/. Therefore în different languages there are different symbols that appear according to the laws of the given language.

The verb is also used în the corresponding form of the person. The reflexive pronoun “se” has the main role în creating the Passive because without it the verb expresses the Active Voice. In the Romanian language the Passive of the process is formed by means of the reflexive pro-noun “se”. the result of this long-lasting action is not always known. the reflexive pronoun “se” as a rule precedes the verb. în this case different lexical means may be used în order to express the result of the action în the sentence. Оно (письмо) писалось … The verb paradigm în this case în the present tense both the Singular and Plural numbers is accompanied by the changing of the variants of the suffix – „ся/ сь”. they show the person and number of the subject (El se orientează bine în limba germană). Оно (письмо) пишется… As for the form of the Past tense then the category of gender is present here: Он (манифест) писался…. în this case the sense of the expression is deteriorated.: Я приглашаюсь нашими коллегами…. Она (история) писалась …. f. every personal pronoun has its reflexive pronoun form. /This shifting depends on the final sound of the conjugated form: if the root of the conjugated form ends în a vowel then the variant „сь” is used . although each component has its function: the verb werden shows the person. în this case the resultative Passive is supported by the contextual background of a bigger text than the sentence. The Passive of the process în German is formed by means of the auxiliary verb werden and the Participle II. It is necessary to note that the suffix „ся” goes out of the frames of the category of person and number. Ты приглашаешься нашими коллегами…. As to the gender correlation. the morpho-syntactical picture of the Passive în the Romanian language significantly differs from the similar Passive în the mentioned above German languages (Cartea se citeşte greu). In the Russian language the grammatical meaning of the Passive Voice showing the process is connected with the morphological construction of the verb: these are the transitive verbs with the suffix „ся”. Она (история) пишется …. they have only a précising function: i. and so on.Universals and typology (on the material of the passive voice) 287 The organization of the Passive of the process în the mentioned-above languages takes place în another way (Vorgangspassiv).e. number and tense and also the continuity of the performed action and the Participle II shows the action suffered by the person or object. The Passive of the process differs from the resultative Passive by the duration of action în time. The paradigms of the components of the Passive of the process în the Romanian language do not influence the expression of the Passive. Both components forming the Passive of the process are equal în the creating of the grammatical “sense” of Passive. The forms of the suffix „-cя” – „-cь” are only a variant of the mentioned above suffix. If there are no such features în the sentence then the resultative Passive (with werden) is confirmed by the context. However we ought to note that Passive with the verb werden în the Past tense can designate the result of the action. The category of person is present în both the components forming the Passive (the reflexive pronoun “se” and the verb). then the verb expressing the Passive of the process în the present (and Future) tenses în the Russion language does not express the gender: Он (манифест) пишется …. This type of the Passive în English is organized by means of continuous forms of the predicate: I am being surprised by the news. Thus.e.

der Baum wurde mit einer Säge zersägt). The forming of the Passive by the lexico-grammatical means is important în the designation of the source of action which acts în the sentence as an object: în English the preposition by: (f.288 Iurie KRIVOTUROV. în such sentences the subject is expressed by the impersonal pronoun es: Es wird în jedem Auditorium gearbeitet. The structural components must be necessary and sufficient for the expression of language and.: The exercise is done by the students at once).: Die Stadt wurde von den Feinden zerstört. Здесь громко смеются – în Romanian and Russian correspondingly are not în the Passive Voice. în German the prepositions mit. Another type of Passive în the German language is the Impersonal Passive. în Russian the elements of the Passive are morphological. that: 1) this type of Passive may be formed from intransitive verbs. în the German language the Passive is formed by means of two different auxiliary verbs: sein for Zustandspassiv and . Die Stadt wurde durch ein Erdbeben zerstört.e. that doesn’t eliminate Passive as such. It is natural that the sentences of the types: . The peculiarities of such Passive consist în the fact. von. (Besides. Zinaida CAMENEV (Я приглашаюсь нашими коллегами …).Se va dansa în seara aceasta. the analysis shows that the Passive as a grammatical category (also as other language phenomena) has two main features: structurality and functionality. speech idea. Thus. that doesn’t confirm the axiom of the given definition. Thus. thus. if it ends în a consonant then the variant „ся” is used (Он приглашается нашими коллегами … and so on)/. The absence of the subject în the sentence places such sentences beyond the frame of the normative rule: sentence = subject + predicate. în Russian the analogical forms may be expressed în the following form: “Здесь дышится легко”. We see the variety of language means for the expression of one language phenomenon – the Passive – on the basis of examples from four languages of three language groups. în both the sentences the contents may be expressed în the Romanian language în the following way: Se va dansa în seara aceasta. în this Russian sentence we also used the reflexive form (with “ся”). 2) The other peculiarity consists în the fact that such sentences may be also without a subject if the sentence begins with an adverbial modifier: Im Nebenzimmer wurde gelacht. But în the last sentence the contents is expressed not în the Passive but with the help of the reflexive pronoun “se” and the infinitive – a dansa. morphological and syntactical elements are present. further on. The absence of one of these global components makes impossible the speech communication: the language structure remains dead without functionality. also makes impossible the understanding of the speech expression. without structurality the functionality gets a chaotic character and. în Romanian the preposition de (către): (f. German and Romanian the lexical. în Russian by the Instrumental case of the noun and pronoun: (Книга пишется известным автором). The senteces with the impersonal Passive în the German and Romanian languages may differ by the absence of oppositional confronting: ACTIVE – PASSIVE.e.e. And if there is no such a form în the English language then the Romanian has such variants: Es wird heute abend getanzt – va fi astă seară dansat (se va dansa în seara aceasta).: Cartea este citită de studenti acum). în order to form the Passive în English. durch: (f.

that în the process of child’s becoming a grown up are able to develop în structures under the influence of the language environment. biology. Nevertheless. inborn features have a universal character as they can develop into the semanticalgrammatical structures depending on the language medium characteristic to that language (or those languages) that act în the given language community. from the physiological point of view. tool. that the child can master at once to the same degree some languages present în the given society. probably. While mastering another language the learner must correct those lexical-grammatical phenomena of the already learned language (languages) that are observed during the real contacts of the people. 23]. for example în wolf groups “Maugli phenomenon” [12. Namely the potential of such sets of neurons – matrices or. the languages being learned by the child can belong to completely different language groups. According to the observations data over the children taken from the community of wild animals and introduced into the human society it appeared that these children . representing the reflection of the semantic – grammatical structures. It is known. universal from the point of view of the language and the (oppositional) constant (universal) of the potentioal development from the psycholingvistical point of view. further development of the inborn features under the influence of external factors (of the real language environment) begins its perfection immediately after the birth when pronouncing the first sounds heard by the newly born child. în other words. p.The object în the English. the prepositions and the Instrumental case în the above-mentioned languages as the characteristics of Passive express one and the same idea: instrumentality. This development continues some years and by the school age (6-7 years) the child possesses practically all the lexical-grammatical phenomena inherent to the language (languages) of that language environment where the development of the man as a personality takes place. Every normal person is able to learn any language namely due to the universals which are laid în the people’s genotype. în other words. Passive represents (the opposition: Active-Passive) the constant. families. în the Russian language such an object is în the Instrumental case. This is also characteristic to the grown-up persons. This certifies that besides the differences în the formatin and expression of instrumentality. German and Rumanian languages as a source of action has a preposition. corresponding to those structures that exist în the given language environment. are. The ability of mastering a language (languages) so to say. 23]. 3]. physics. Language universals are deep structures and. Namely în these frames the most time active forming of neuron micro sets of the cortex of the human brain takes place. And we observe quite another result at those children that from the early childhood developed în the society of wild animals. în order to understand the given phenomenon the following concept is interesting: “The natural bilingualism is organically inscribed în the communicative hierarchy of the individual`s values forming în the structure of the human brain a specialized “limbical” structure” [10. p.Universals and typology (on the material of the passive voice) 289 werden for Vorgangspassiv). p. “… if the second language is mastered through the conscious learning then în the cortex of the human brain such mechanisms are implied as those which are used during the learning of such subjects as mathematics. chemistry when the cortex structures of the human brain are included” [11. based în certain sets of neurons of the human brain – (matrices). the type and group of the language playing no role for this development.

Why is the period for the genetic development of the human features so short? The answer to this question can be given by the results of the research works of those scientific trends that are engaged în the investigations of the human being. Zinaida CAMENEV couldn’t survive to a full extent among the people. Там же. Chişinău. for the transformation of linguistic universals into full language systems was completely lost for these human beings.. Tulei Angela.narod. Editura Orizonturi. Там же. 11. Фонетика и морфология.. В: Языковые универсалии и лингвистическая типология. Bibliographisches Institut Leipzig. due to its deep universality and potential possibilities to development it can be transformed into a lexical-grammatical structure of another language not losing its essence. Мoscova. Мoscova. BIBLIOGRAPHY 1.. Leipzig. 1960. Difficulties în Teaching/ Learning English Grammar. П. DUDEN. 1982. 1995. 6. С. Проблема доминации членов предложения и система абстрактных синтаксических структур.. Besides. 2006. http://www. 1988. Grammatik der deutschen Sprache. Феномен Маугли. 7. Хотинская Г.). etc.htm . http://waukongress. Энтелехия и герменевтика мультилингвизма: пролегомены к истории проблемы. 9.290 Iurie KRIVOTUROV. Albrecht Dürer. Popescu Ştefania. 3. Методологический смысл проблемы лингвистических универсалий. 10. 8.ru/gp/biblio/rus/65. Bucureşti. 12.ru/mauglicomm.ru/Entelechie2.htm. Хотинская Г. Наука. Passive (in its semantic and grammatical integrity) în its essence is a mental element (alongside with other elements) of the harmonious language system. грамматика русского языка. Gramatică practică a limbii române cu o culegere de exerciţii. 2. besides they couldn’t master the human behavior to the full. Храковский В. Щедровицкий Г. 4.fondgp. Camenev Zinaida. 1962. Ullmann Ernst. 1969. exact sciences. The time of development for the “unvailing” of the inborn features (this also concerns the domain of art. 5. Том 1. Leipzig. Stoian Otilia. Jung Walter. Grammatik der deutschen Gegenwartssprache. http://showlive.

Cuvintele greceşti ajung în lexicul limbii române pe diferite căi: prin biserică. în lexic. ci numai limbi în interacţiune” [1. Influenţa limbii greceşti asupra limbii române s-a manifestat pe o durată lungă de timp. Nu există popoare şi limbi izolate. 104]. р. ca şi bulgara. prin traduceri şi prin contacte directe cu cărturarii greci. Galdi. dregător sau domn în Ţările Române care provenea din această pătură înstărită” [5. prin cancelaria domnească. când la conducerea lor s-au aflat mai mulţi domni fanarioţi. numit direct de sultan. fanarioţi erau numiţi grecii care locuiau în cartierul Fanar din Constantinopol. morfologia. Universitatea de Stat din Moldova Unul dintre factorii importanţi care contribuie la îmbogăţirea lexicului unei limbi îl constituie împrumutul lexical. când cultura greacă pătrunde masiv în Ţările Române. de obicei. de asemenea. VII-XV). Dimpotrivă. din păturile orăşenilor înstăriţi. Influenţă greacă medie (bizantină) (sec. când se vorbea koine. acesta fiind mai flexibil şi mai uşor penetrabil în comparaţie cu celelalte compartimente ale limbii (fonetica. Influenţă greacă veche (sec. fapt care a generat evidenţierea a trei etape: 1. prin şcoală. de regulă. până la sosirea slavilor” [2. p. 2. 15] cu ale acestor limbi. termenul fanariot va fi utilizat pentru a denumi „demnitarul Porţii Otomane. Influenţă greacă modernă (neogreacă) (sec. sunt atestate cele mai multe împrumuturi din limba greacă. p. р. în special. 23]. 322]. Corlăteanu afirmă că nu este un fapt întâmplător: „… el nu trebuie considerat. drept un fenomen patologic. 120]. Iniţial. sintaxa). respectând împrumuturi din greacă în română au contribuit la îmbogăţirea lexicului românesc din diferite domenii: . albaneza.291 ELEMENTE GRECEŞTI PĂTRUNSE ÎN LExICUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA FANARIOTĂ ADELA MANOLII. În etapa fanariotă. epoca fanariotă este numită perioada din istoria Moldovei (1711–1821) şi a Ţării Româneşti (1716–1821). XVI-XIX). Ulterior. cercetată mai ales de L. mai ales că româna este o limbă balcanică. în special după 1770. influenţă atestată. 3. neogreaca [3. р. Intenţionăm să urmărim în prezentul articol influenţa limbii greceşti asupra limbii române în perioada fanariotă. Cuvintele care datează din perioada fanariotă. respectiv ea „are particularităţi similare sau chiar identice” [4. Un rol important în formarea limbii române îi revine limbii greceşti. Aşadar. care „a fost un adstrat pentru limba latină vorbită în regiunile dunărene din epoca augustiniană. I-VI). despre care academicianul N. prin cărţile greceşti copiate sau chiar tipărite aici. fiind rezultatul legăturii reciproce între popoare. împrumutul de cuvinte se prezintă ca un element esenţial în viaţa oricărei limbi.

– protipendadă < πρώτη πεντάδα. În epoca modernă termenul se utilizează pentru a denumi „vârfurile clasei privilegiate” [5. cancelarie. tot de origine greacă: analfabet (< αναλφάβητος). De exemplu: – anafora < αναφορά. De exemplu: – agramat < αγράμματος. tipografie. – călimară < καλαμάρι. – schiptru < σκήπτρον. ştiinţă. 746]. p. condică” [5. numai că este un împrumut european. administraţie. Termenul a pătruns în română prin filiera limbii latine. 27]. – politie < πολιτεία. p. καλαμαριά ş. sens preluat din limba de origine. p. c) viaţa intelectuală: includem în această categorie termenii ce ţin de şcoală. la rândul lui. Agramat este numită persoana care „face greşeli elementare de limbă. a. devenind arhaism. catastiv. iar derivatul agramatism este considerat un împrumut european de origine greacă. diplomaţie. p. politică. pătrunzând în limba română prin filiera limbii franceze. ajungând să fie utilizat şi în limbajul religios. arhondologia este ştiinţa care se ocupă de istoria nobilimii sau poate denumi o „carte cuprinzând repertoriul familiilor nobile dintr-o ţară” [5.292 Adela MANOLII a) politico-administrativ: în această categorie includem lexemele care se referă la viaţa de stat. armată. Cuvântul călimară denumeşte un „vas mic de sticlă. incultă” [5. 144] şi este un împrumut din limba greacă. în special medicină. – catastih < κατάστιχον. 141]. Acesta şi-a extins aria de întrebuinţare. Termenul protipendadă este un împrumut din limba neogreacă având la bază expresia πρώτη πεντάδα „prima cincime” (utilizată în greacă mai ales la cazul genitiv: της πρώτης πεντάδας „al (a) primei cincimi”). Termenul politie a dispărut din limbajul vorbitorilor de limbă română contemporană. fiind înlocuită cu termenul sceptru. unde denumeşte „partea centrală a liturghiei ortodoxe în timpul căreia se săvârşeşte prefacerea sfintelor daruri în Sfânta Taină a împărtăşaniei” [5. Acest termen este compus din substantivele άρχοντας „arhonte. Acesta. ştiinţă”. pentru lexemul agramat. este un împrumut din limba greacă (< κατάστιχον) şi înseamnă „registru. având la bază grecescul αγράμματος „care nu ştie literele. biblioteconomie. care cu timpul s-a arhaizat. Substantivul catastih. de metal etc. care nu ştie să citească şi să scrie” (< α „fără” + γράμμα „literă”). guvernator” şi λόγος „cuvânt. καλαμαράς. 41]. baston” forma scheptru. b) social: – arhondologie < αρχοντολογία. are la bază acelaşi cuvânt grecesc (σκήπτρον). cetate. protipendadă înseamnă „elită (socială)”. Astfel. p. În limba română există şi un sinonim. Totuşi el a circulat fiind utilizat de către români cu sensul de „oraş”. în care lexemul πολιτεία înseamnă „oraş. 61]. instituţii juridice. În limba neogreacă termenul αναφορά înseamnă „raport. limba română împrumută de la grecescul σκήπτρον „toiag. substantivul protipendadă se referă la aristocraţii din orânduirea feudală care se bucurau de anumite privilegii. în care substantivul καλαμάρι are mai multe derivate: καλαμαράκι. . 41]. p. În perioada fanariotă. care a pătruns în română prin intermediul limbii franceze. stat”. în care se ţine cerneala” [5. atestat şi cu formele catastif. iar în română anafora este numit „genul de act emis sau primit de domnitor (în sec. iar prin extensiune semantică. XVIII-XIX)” [5. p. În limba română. cerere”.

Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă 293 – condei < κονδύλιον. Şi în cazul substantivului fundă. p. în Ţările Române. Românescul condei este un împrumut din grecescul κονδύλιον „pană. Substantivul fidea denumeşte „pasta făinoasă cu aspect de fire lungi şi subţiri” [5. cărămiziu ş. substantivul cămară are sinonimul odaie. dar şi de genul neutru: το κεραμίδι. – a (se) molipsi < μολεύω. Lexicul limbii române cunoaşte câteva derivate de la substantivul cărămidă: cărămidărie. În limba greacă lexemul are la bază latinescul fides. p. κεραμιδόχωμα. p. 144]. de pânză etc. sinonim cu a (se) contamina. şi sensul: „nod în forma aripilor unui fluture. derivat din condei. în limba greacă numărul derivatelor de la κεραμίδα (κεραμίδι) fiind mult mai mare: κεραμέας. p. în care χρυσόβουλον „bulă de aur” este un substantiv compus din adjectivul χρυσός „de aur” şi substantivul βούλλα „bulă”. 863]. Cuvântul cărămidă face parte din lexicul ce se referă la construcţii şi este un împrumut din limba greacă (< κεραμίδα). 330] şi este un împrumut direct din grecescul φιδές „λεπτό νηματόδες ζυμάρικο για παρασκευή σούπας” [6. Verbul a silabisi (influenţat de substantivul silabă) a pătruns în lexicul limbii române direct din limba greacă. 193]. 413]. p. a căpăta sau a transmite o deprindere. care numesc condei prăjina ce formează cârma unei plute împreună cu lopata fixată la capătul său. având două sensuri: „veniturile domniei” şi „monetărie”. În vocabularul limbii române există şi substantivul condeier. de unde a preluat şi forma. d) comerţ şi meserii: – cămară < κάμαρα. în care termenul poate fi atestat şi cu forma de feminin: η κεραμίδα.” [5. o atitudine” [5. a citi rar”. κεραμιδαριό. κεραμίδωση ş. astfel fiind numită orice persoană care face parte din branşa scriitorilor. însemnând „a pronunţa sau a citi cuvintele despărţindu-le în silabe” [5. un text etc. κεραμίδωμα. în Ţările Române a fost cunoscută expresia cămară domnească. făcut dintr-o fâşie de mătase. a. κεραμιδής. p. – fundă < φούντα. κεραμιδάς. care denumeşte o „unealtă de scris compusă dintr-un beţişor şi o peniţă” [5. În vorbirea curentă este utilizat cu sens direct „a (se) îmbolnăvi prin contaminare” [5. Treptat. Acest cuvânt şi-a extins aria de întrebuinţare. În româna contemporană. p.. şi servind ca podoabă” [5. p. 548]. a. 863]. κεραμευτική. Substantivul cămară este un împrumut direct din grecescul κάμαρα „cameră”. – fidea < φιδές. În Evul Mediu. 548]. fiind atestat şi în limbajul pescarilor. 354]. – hrisov < χρυσόβουλον. a silabisi îşi extinde sensul însemnând „a pronunţa. creion de ardezie”. κεραμιδάδικο. – a silabisi < συλλαβίζω. În anumite contexte acest verb poate fi utilizat şi cu sensul figurat „a descifra cu greutate o inscripţie. – cărămidă < κεραμίδα. În Evul Mediu. Cuvântul fundă este un împrumut din limba greacă (< φούντα). dar şi cu sens figurat: „a fi influenţat de cineva sau a influenţa pe cineva (în rău). Verbul a (se) molipsi are la bază forma de aorist (μόλεψα) a verbului μολεύω „a murdări”. κεραμιδώνω. κεραμείο. hrisov era numit un „act emis de cancelaria domnească. p. care înseamnă „coarde ale unui instrument muzical”. p. 818]. Sensul primar al acestui cuvânt în limba română este „încăpere în care se păstrează alimente” [5. limba neogreacă este cea care . prin care se acordau sau se confirmau cuiva anumite privilegii sau drepturi” [5. Cuvântul hrisov este un împrumut din limba greacă.

situaţie în care capătă sensul de „urmaş. 1020]. για τον άνθρωπο” [6. περίσκεψη. gustos”. Adjectivul nostim este un împrumut direct din neogrecescul νόστιμος. căci greaca bizantină a împrumutat cuvântul φούνδα din latinescul funda.294 Adela MANOLII a intermediat trecerea termenului dintr-o limbă în alta. p. – nostim < νόστιμος. de diferite culori. Fructul arborelui este numit castană. Cuvântul alandala nu face parte din lexicul activ al limbii române literare. acesta se utilizează în calitate de adverb şi înseamnă „în dezordine. – pronie < πρόνοια. p. e) viaţa religioasă: – antologhion < ανθολόγιον. sensul figurat al lexemului lăstar fiind „copil”. Acest împrumut poate fi atestat în română şi cu varianta lăstar. Termenul s-a adaptat atât de bine în lexicul limbii române. de cele mai dese ori schimbându-şi sensul faţă de cel original. De la substantivul trandafir în română s-a format adjectivul trandafiriu „care are culoarea trandafirului. Substantivul vlăstar se utilizează şi cu sens figurat. Această denumire de arbore este împrumutată din limba greacă (< κάστανον). p. cu lăstari spinoşi. Cuvântul trandafiriu poate fi utilizat şi cu sens figurat. la întâmplare. De altfel. Totuşi. denumind. În limba română însă are loc modificarea sensului faţă de limba de origine. p. plăcut mirositoare. g) limbajul curent: cuvintele care fac parte din această categorie au pătruns în limba română pe cale orală. descendent. De exemplu: – alandala < άλλ’ αντ’ άλλα. 641] (grija lui Dumnezeu pentru lume şi în special pentru om). fără sens. 489]. precauţie. foaie”. florilegiu. p. 641] (grijă. în care expresia άλλ’ αντ’ άλλα semnifică „unul în locul altuia”. p. În limbajul curent se utilizează termenul antologie care are un sens mai larg. – vlăstar < βλαστάρι. roz”. mai ales în expresia Θεία Πρόνοια „η μέριμνα του Θεού για τον κόσμο και ιδ. astfel fiind numită specia de plante perene din familia rozaceelor. nostim însemnând „plin de haz. 28]. dar şi în calitate de cuvânt comun „φροντίδα. senin. p. culegerea de texte reprezentative. Grecescul τριαντάφυλλον este un compus din τριάντα „treizeci” + φύλλον „filă. Limba română a împrumutat lexemul alandala din neogreacă. cumpătare). ambele însemnând „ramură tînără care se dezvoltă dintr-un mugure aflat pe rădăcina sau pe tulpina unei plante” [5. în limbajul familiar. limba română a preluat din limba de origine şi forma şi sensul („συλλογή που περιέχει εκλεκτά λογοτεχνικά κείμενα ή αποσπάσματα κειμένων” [6. Termenul religios antologhion denumeşte o culegere de texte cu caracter religios şi astăzi are valoare arhaică. pe dos” [5. crestomaţie” [5. În limba greacă termenul πρόνοια este utilizat şi ca termen religios. iar părul de culoarea castanie se mai numeşte păr castaniu. însemnând „plăcut la gust. p. optimist” [5. dumnezeire. însemnând „luminos. 63]). – trandafir < τριαντάφυλλον. . 963]. coborâtor al unei familii” [5. 742] şi este un împrumut direct din limba neogreacă (< πρόνοια). În limba greacă lexemul νόστιμος se referă la simţul gustului. selectate din operele unuia sau ale mai multor autori. încât este utilizat şi în onomastica românească în calitate de nume (Trandafir). f) floră şi faună: – castan < κάστανον. În limba română substantivul pronie are sensul de „providenţă. σύνεση” [6. 49]. p. Dumnezeu” [5.

reuniune de invitaţi (în familie)” [5. Această situaţie poate fi explicată şi prin autoritatea limbii greceşti. ajungându-se chiar la aspecte mixte. parigorie „mângâiere”. necaz”. psihimu „sufletul meu”. cuvintele greceşti erau la modă. Se cunoaşte şi derivatul nostimadă (< νοστιμάδα) „întâmplare caraghioasă. filotimie „dărnicie”. latinizant. p. p. agasant” [5. are sensul „care arată. atestat şi cu forma a se sinhisi. are sensul de „a deranja. a. De exemplu: adiafor „indiferent”. supărător. franţuzit ş. demonstrează politeţe” [5. p. a face pe cineva să se sfiască. a incomoda” [5. a se nelinişti. locuitorii Ţărilor Româneşti foloseau şi un jargon mixt greco-turc [7. acest cuvânt denumeşte şi totalitatea invitaţilor la o petrecere de familie. jargon turcizant. Prin extensiune.. Uneori jargoanele au coexistat. amabilă. που προκαλεί πλήξη” [6. 319]. care are o atitudine binevoitoare. – politicos < πολιτικός. simpatic” [5. 704]. Atunci când se referă la oameni. 868].Elemente greceşti pătrunse în lexicul românesc în perioada fanariotă 295 amuzant. iar ca verb tranzitiv. însemnând „petrecere. . plictisit. Limba română a împrumutat acest cuvânt din aoristul verbului πλήκτω (πλήκτησα). – sindrofie < συντροφία. p. plictiseală. Substantivul sindrofie este un împrumut care se utilizează mai ales în limbajul familiar. cu valoare de superlativ pentru adjectivul nostim. Astfel. grecizant. a supăra. pătrunzând în şcoală şi în biserică. iar în unele regiuni sindrofie este sinonim cu prietenie. delicat cu cei din jur. a se îngrijora” [5. deşi a avut un pronunţat caracter de clasă.). – plicticos < πληκτικός. oriste „poftim”. atrăgător. spiritual”. Este interesant faptul că multe cuvinte din jargonul grecizant au pătruns şi în limba scrisă. schepsis „deliberare” ş. a irita”. Românescul plicticos „care plictiseşte. p. utilizat îndeosebi în locuţiunea adjectivală de toată nostimada. ridicol” sau „plăcut (la aspect. Astfel. denumite după elementele lexicale străine utilizate. graţios. care a cunoscut o deosebită înflorire sub domniile fanariote. a rândui”. enervant. fiind atestate mai ales în lucrările primilor scriitori români moderni. de exemplu. – a plictisi < πλήκτω. adică „foarte nostim”. p. evghenie „nobleţe”. dar şi în timpul domniilor regulamentare. – a se sinchisi < συνχύζω.). În anumite contexte. Ba chiar a existat şi un jargon grecizant (în evoluţia lexicului limbii române s-au conturat mai multe jargoane. a metahirisi „a folosi. 319]. 868]. iar atunci când califică gesturi sau manifestări ale oamenilor. îndatoritoare faţă de cineva” [5. Cu timpul însă jargonul grecizant. p. 589]. În calitate de verb reflexiv. p. Verbul a plictisi este productiv şi contribuie la crearea unui şir de derivate: plictis. adjectivul politicos înseamnă „care se poartă cuviincios. fos mu „lumina mea”. a. p. unele elemente fiind viabile până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. se utilizează mai ales în construcţii negative şi înseamnă „a-i păsa cuiva de cineva. p. 869]. 704]. glumă plină de haz”. a căzut în dizgraţie. cu aoristul σύγχυσα. folosită de aproape toţi reprezentanţii protipendadei. plictisitor. la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. [7. adjectivul nostim poate fi utilizat şi cu sensul de „caraghios. folosit mai rar. a oferit limbajului familiar al limbii române verbul a se sinchisi. 691] a împrumutat din limba de origine atât forma. Grecescul συνχύζω „a încurca. 613]). în comportări etc. în primele decenii ale secolului al XIX-lea. respectuos. fiind substituit treptat de jargonul franţuzit. paparon „tânguire. cât şi sensul. adjectivul πληκτικός (sau πληχτικός) în greacă însemnând „care provoacă plictiseală” (.

Ф.. ετυμολογικό. ερμηνευτικό. κυρίων ονομάτων. Корлэтяну Н.296 Adela MANOLII Deşi numărul grecismelor în limba română este destul de mare. Robu Vl. Кишинэу. Limba română contemporană. 4. συνωνύμων. Ορθογραφικό. Αθήνα. Iordan I. nr. în „Проблеме де лингвистикэ”. fiind înlocuite de neologisme romanice sau ruseşti. prosop.. 7. Лексиколоўия. Wolf D. în „SCL”. 1982. Кишинэу. p.. Недов А. tiran etc. Ελληνικό λεξικό. 1993. 103-112. 1973. 6. Проблеме привинд интерференца лексикалэ. în cea mai mare măsură. Numărul cuvintelor cunoscute şi utilizate şi de oamenii de rând. influenţa grecească din perioada fanariotă are un caracter cultural. Кишинэу. Cele mai multe cuvinte greceşti însă au dispărut din limba română după anul 1821. se reduce la circa 100 (agale. Individualitatea limbii române întemeiată pe influenţa morfosintactică a limbii greceşti vechi şi bizantine asupra latinei vulgare balcanice. politicos. Dicţionar enciclopedic. αντιθέτων. Г.. 1960. 2. totuşi. 1988. p. 1. Лимба молдовеняскэ контемпоранэ. 1997.. Chişinău. aceste grecisme s-au bucurat de popularitate în păturile înalte ale societăţii. Τεγόπουλος Φυτράκης.).. Лимбиле романиче дин суд-естул Еуропей ши лимба националэ а РСС Молдовенешть. de popor. В. . Шишмарьов В. 2003. 120-126. 5. Bucureşti. fiind utilizate de protipendadă. anapoda. Aşadar. REFERINŢE BIBLIOGRAFICE 1. 3. costisitor.

rămasă de timpuriu orfană. De această dată. după ce eroina trăise un episod sentimental autentic. în orice condiţii. introduse în noua variantă editorială. plecând de la textul propriu-zis. În acelaşi timp. De la început. întrucât. Bucureşti 1. mijlocindu-i o căsătorie dezastruoasă. s-a realizat o formulă mai extinsă. dar şi importanţa lucrării recent descoperite1 pentru literatura română. . 2 Ipotezei avansate şi retrase. pentru imposibilitatea de a explica necesitatea publicării romanului. după prima apariţie din 1996. criteriu diagnostic pentru apartenenţa teritorială a romancierului anonim. 3. Pavel Balmuş. în acelaşi timp. într-un fel înscriindu-l în problematica însemnătăţii unei astfel de opere. În acest sens. ca instrument de cultură. lăsând chestiunea paternităţii pe seama specialiştilor în istorie literară. Comunicarea de faţă se datorează reeditării recente a romanului anonim Aglaia. este de a discuta valoarea romanului menţionat ca document lingvistic. el rămâne reprezentantul provinciei de origine în istoria limbii şi literaturii române.297 VALOAREA DOCUMENTAR-LINGVISTICĂ A ROMANULUI ANONIM AGLAIA IULIA MĂRGĂRIT Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. şi sub îngrijirea aceluiaşi editor. în Arhiva de Politică Externă a Imperiului Rus. cu profesorul particular angajat la domiciliu. romanul indică de la prima pagină locul şi timpul de desfăşurare a acţiunii „la anul 185… iulie/ 7 zile. Dan Mănucă. fără pagina cu titlul acestuia şi numele autorului. Structurat în 18 „capuri”. 3 Romanul prezintă cazul unei tinere. p. în raport cu dezvăluirea numelui corespunzător. ne afiliem poziţiei cvasiunanime care consideră Aglaia opera unui autor basarabean. în principal. urmărind particularităţile lingvistice proprii unui scriitor originar din. în prezentul demers. atribuirea fermă a acesteia unui scriitor basarabean. pe la bariera mormintelor intra în Chişinău …”3 Conform acestor indicaţii. fie el şi necunoscut în momentul de faţă. la aceeaşi editură (ARC). putem ajunge la o reprezentare a limbii române vorbite într-o regiune desprinsă din ansamblul comun de aproape o jumătate de secol. 1. De aceea. din perspectiva mijlocului de comunicare. tot la Chişinău. pe chestiuni privind paternitatea. ni se pare prioritară. Intenţia noastră. axate. fondul Consulatului Rusiei la Bucureşti. la Chişinău (cf. dar şi trăitor în Basarabia. precizăm faptul că. spoliată de averea moştenită de acelaşi unchi îndepărtat care a transferat-o de la Iaşi la Chişinău. dar şi de la comentariile în jurul acestuia. firesc este ca limba 1 Ion Varta. îi adăugăm unul decisiv: cunoaşterea limbii ruse. la data de elaborare a lucrării. ştiut sau neştiut. Rosetti”. prin includerea intervenţiilor ocazionate de eveniment. episod încheiat tragic prin moartea neaşteptată a acestuia. istoric basarabean este descoperitorul romanului în discuţie. ne bazăm pe argumente de ordin lingvistic care scot în afara discuţiei potenţiala paternitate a unui autor exterior provinciei amintite2. scris de un autor de la Iaşi sau de la Bucureşti. 162). fie şi necunoscut. 2.

p. înv. etimologice. de acuma „deja”: De epitropii Aglaiei. pentru început. p. postpoziţia acestuia: nişte ochi căprii colorul cărora … [1. foarte „foarte mult”: Nişte bagabonzi care acuma s-a-nmulţit . Astfel cortegiu < it. v. 103]. „repede”: Degrabă vom vedea noi pe papa şi pe mama? 2. „în curând. În acest proces. – locuţiuni adverbiale specifice prin distribuţie: numai ce „abia”: A început iarăşi numai ce curmata vorba [1. injuria în adaptarea hipercorectă ingiurie: A nu uita greşalele cuiva e o ingiurie [1. cortège apare în varianta locală cortej: Se înşiră un lung cortej funerar spre ţintirimul oraşului [1. 32]. mătuşică. curge): în curgere de vreo trei luni [1. 67]. degrabă 1. selectiv. niciodată”. regularisi „aranja” (DLR înv. 1. la pers. rolă. 32]. v. 4. pronumele de politeţe 2 sg. constând în modificarea fricativei palato-alveolare sonore [j]. 42]. 4. p. 1. prin raportare la etapa contemporană a limbii: color.1. animală: Omul nu-i decât o animală [1. curgere. frecvent în varianta dumeta. p. costisi „costa”: Ştiinţa aceasta a costisit viaţa mea [1. În domeniul foneticii amintim „una dintre caracteristicile consonantismului. ca formă specifică din paradigmă: Mia îmi este jele de d-ta şi n-oi lăsa ca să te dezbrace un tălgari [1. p. 122]. exclusiv. în scurt timp”: Mă voi mântui degrabă de copila aceasta [1. p.3. mai mult „de acum încolo. faţa căreia a primit un color rumen [1. Organizând expunerea pe compartimente. în topica pronumelui relativ. în Psaltirea Scheiană: Aglaia a îngenuncheat lângă aşternutul său [1. – pronumele personal.): Tu ai citit o lecţie despre un destrămat [1. fapt ce atestă anvergura fenomenului. 30). „îndată. p.v. p. 48]. fr. restrictiv în contexte negative: Nu ne vom despărţi mai mult [1. siguripsi „asigura”. [n].1. v.298 Iulia MăRGăRIT naraţiunii să corespundă momentului şi teritoriului. sunt atrase şi neologismele. tot în chip firesc. p.2. p. s. 39]. p. 4. 107]. – pluralul arhaic mânule: Viitorescu a slobozit mânule în gios [1. astăzi percepute. sub aspectul rezultatului [n] şi. trecerea africatelor [ĉ] şi [ĝ] la [ŝ]. ca învechite şi regionale. p. de elemente legate de epoca fanariotă. 61]. 4. căci degrabă am să plec la Chişinău [1. 33]. în provinţiile acelea. Alături de arhaisme lexicale de felul destrămat „destrăbălat” (v. 111]. menţionăm. mai ales. să mistui cuvintele dumeta [1. 118]. DLR. în [ĝ]. geste. hotarul cărora se poate însemna ca haos [1. prin pierderea elementului oclusiv” (7. i-au dat a înţelege că timpul culcării a sosit de-acuma [1. corteggio. p. 47]. a pus mânule cruciş [1. minută. de care s-a vorbit de-acuma (1. la fel de firesc este ca textul să exceleze în elemente caracteristice epocii şi locului de apartenenţă a scriitorului. în ambele laturi. iar injurie < lat. 96]. gest (< fr. p. În domeniul morfologiei semnalăm următoarele: – la categoria substantivului. sistemă. p. lat. genul diferit al unor împrumuturi neologice. 18]. imediat”: Gătiţi copila de drum. 68]. mia. dativ sg. DA s. de aici înainte. 213). p. gestum) > jest: A făcut un deosebit jest cu mâna dreaptă [1. s. considerată ca cea mai importantă pentru graiurile moldoveneşti. p. şi reg. 99]. p. 35]. unul dintre sunete [ĝ] (celălalt fiind evitat.): clironomisi „moşteni”: Boalele care le clironomisim [1 p. p. din motive lesne de înţeles).3. 1): Datoria mea este a te regularisi în viaţă [1. s. p. 1. p. în ~ „în decursul” (v. a intrat Aglaia. al reacţiei de hipercorectitudine declanşate. ale cărei ecouri persistau în limbă (v. Prin urmare. În cazul de faţă ne interesează. p. p. 3. DLR înv. Lexic 4. apar foarte mulţi termeni cu semantism arhaic: aşternut „pat” atestat. câteva elemente specifice fiecăruia dintre ele. nedeclinabilă: Eu nu pot. 72]. 55].. 135].

p. 36]. p. p. Creaţiile auctoriale reflectă aceeaşi necesitate lexicală pe care vocabularul din epocă nu o putea satisface. decide: Moşul dumitale nu ocârmuieşte alegerea cărţilor? [1. Asachi: Alt feliu de rezoane n-aş vrea să mai ascult niciodată [1. răsufla (refl. culesătură „culegere”: Puteţi întâlni numai o culesătură de idei … clădite la un loc şi această neregulată clăditură … [1. p. să văd cum mişcă pulsul la omul cel bolnav [1. favorable şi simpatizant . 78]. pune. slab. 53]. p. 87]. deopotrivă. înmulţi [fig. respectiv. 3. va fi. atestat cel dintâi la Gh. 33). employé. opintire/ efort: Orişicare opintire în cazul acesta este de prisos [1. vecinică/ definitivă: La Arhivele Statului spre vecinică păstrare [1.+ greutate + suf. p.3. 106]. p. p. îngreutăţi „îngreuna” < în. 92]. ambele substitute pentru neologismele impuse ulterior. 100]. indirect. foarte slab”: spinarea cam săcoasă … [1. pipăitoare [1. p. scârbă „necaz. 17]. DA s. caracteristică stadiului de evoluţie a limbii. nelegiuit/ ilegal: Să intervină nelegiuit [1. după DEX: „ieşit din uz”: Acesta era un biet nenorocit amploaiat [1. raison. slobozi. I încerca > încercătoriu. scârbi (refl. pentru secolul al XIX-lea. 36]. p. p. deverbale de la bazele derivative favoriza.4. din perspectiva actuală. 71]. (refl. care scrie în conformitate cu epoca sa. 4. neatârnat/ nedependent: autorul vorbeşte de un bine absolut. gata chiar să verse pâraie de lacrimi [1. v. 51] (model probabil chiar deverbalul din text: clăditură).]. nevoia de terminologii noi.)/ înclina: Cumpenele dreptăţii se slobozeau când într-o parte. 63]. -i poate după înrăutăţi: Toate aceste idei îngreutăţise [ră] capul Aglaiei [1. p. simpatizatoriu. 119]. favorabil < fr. în egală măsură. slobod/ curent: Cetea d-acuma destul de slobod în limba română (1.3. 99]. când în alta [1. după DA „cuvânt întrebuinţat tot mai rar” (1913 – anul de apariţie a dicţionarului).) „a se întrista. pipăitor/ concret: Iubirea mea către tine.3. p. „a accentua. Între elementele învechite întâlnim şi foste împrumuturi neologice. rezon „argument” < fr. a ~ la cale/ a programa: Aţi pus la cale despre lecţiunile viitoare [1. ocârmui/ dirija. 59]. p. Prezenţa acestora în text atestă. fără a constitui un reproş la adresa autorului. secos < sec. derivatul corespunzând unui grad de comparaţie. 4. 4. p. a suferi”: Se scârbea de omenirea cei săracă şi nenorocită. îndeplini/ completa: Voi vă veţi îndeplini unul pe altul [1. pe care dicţionarele le înregistrează cu menţiunea corespunzătoare: amploaiat „funcţionar” < fr. p.): Asprimea se înmulţea prin repegiune bărbătească [1. La impactul cu termenul vechi. 60].Valoarea documentar lingvistică a romanului anonim Aglaia 299 foarte 88. elemente neologice de facturi diferite: împrumuturi din franceză şi din rusă sau creaţii de autor din fondul limbii române. p. cf. p. învoi/ permite: Învoiţi-mă. Necesitatea stringentă a neologismului rezultă. ~ într-o parte. timpuri/ momente: Erau timpuri când Aglaia era gata să-şi mărturisească inima [măcar] pereţilor [1. Pe lângă lexemele arhaice se întâlnesc. neatârnat nici de un princip [1. suferinţă”: Cei mai mare parte dintr-înşii era [u] adânciţi într-o adâncă scârbă despre moartea amicului lor [1. în raport cu baza: „uscat. îndestulare/ satisfacere: Spre îndestularea curiozităţii! [1. mă rog. din prezenţa copleşitoare a arhaismului. p. curajos „cu. a spori” (cf. în aceeaşi situaţie. favorizatoriu. 98].2. p. 57]. 81]. absente din dicţionarele limbii române: atenţios „cu atenţie” (poate prin analogie. cititorul contemporan este tentat să-l substituie cu termenul neologic actual: fiinţa/ exista: Părea că sara trecută nici nu fiinţase [1. 33]. foarte uscat. 100]. simpatiza. prin analogie cu verbe de conj. Autorul creează cuvinte noi. p. 59]. 93]. p. pot să zic.3. având curaj”: Observând mai atenţios [1. p. p.)/ respira: Nu-i da voie să se răsufle slobod [1.

p. Pătrunderea neologismului generează. din franceză în limba română: Simţea ceva ce dezaranjează nervele [1. proces firesc pentru epocă.1. Multe dintre neologismele neoromanice apar în combinaţii cu fonetisme sau lexeme dialectale. p. etimologia populară. 45]. 73]. prémediter. atunci când este vorba de substantive defective. verbul prosterna apare receptat prin corelare cu aşterne. 4. pentru împrumutul ulterior deranjament < dérangement. după fr. 42]. întâlnim organizări proprii. 71]. 4. un val fatal l-a acufundat în adâncul mării [1. ideea mizerabilei creaturi [1. 158]: dezaranjează după fr. 34]. un tânăr adâncit în meditaţii. p. autorul recurge la calc. subînţelegând. În acelaşi scop. o acţiune de mare anvergură. iar cazurile surprinse aici ilustrează regula: enumăra a fost adoptat prin raportare la număra. p. p. având în vedere numărul de morţi înregistraţi de omenire de la începuturile ei. p. 61] în loc de înger ~. p. fapt evident în formă: Se proşternea în genunchi înaintea . perceput ca sinonim în raport cu acesta din urmă: Nu mă pot enumera în rândul celor care … [1. pentru sintagme astăzi fixate în limbă. Frecvent. prin raportare la prototipul impus: geniul păzitoriu [1.). p. prin semicalc de structură [5. 25]. pregândi după fr. în parte ezitante ca formă (perfecsiona: firea trebuie să se perfecsioneze [1. p. p. déranger.5. niciodată n-a întâlnit de la o fiinţă slabă un protest aşa de energic [1. 159-162]: discompoziţie pentru descompunere < descompune. 66]. 137]. p. inevitabil. p. amicii copilăriei mele [1.3. p.300 Iulia MăRGăRIT < fr. 44]. 96]. p. Din aceeaşi limbă a fost transpus şi dezaranjament. Se impune să menţionăm şi numeroasele situaţii în care neologismele. ce întrebare bizară! [1. calc de structură [5. de pildă. Aşa. 32] pentru învierea morţilor. care fără nicio jele zătrea lemnele şi le prefăcea în cenuşă [1. p. p. 18]. adaptat într-o variantă personală. va veni timpul oportun [1. 44]. la autorul anonim. acel sentiment îl voi nutri etern pentru tine [1. Alteori. cu valoare de substantiv. sympathisant. se limitează la completarea categoriei numerice. cunosc şi variante adaptate.5.3. p. corespunzând exprimării actuale absolut remarcabile pentru un nativ român din afara ţării. ţie etc. p. Alăturarea acestora pune în evidenţă incompatibilitatea dintre elemente eterogene ca provenienţă şi registru stilistic: îmboldirea de a se perfecsiona [1. evident. p. originale.2. greşeli nepregândite [1. 52]: A crede el că înmânarea aceea a decurs dintr-un sentiment simplu nu cu pregândire? [1. 4. la diferite modalităţi ale procedeului: parţial [5. 51]. deranja. 38]. 77]. p. 54]. apare pluralul aproapii mei: Mă intereseşte a şti de aproapii mei [1. p. capriz: capriz prea ordiner [1. 108]. iertaţi-mă că vorbesc aşa de franc! [1. asimilate specificului limbii noastre. autorul. introdusă în limbă prin Biblia de la Bucureşti (Să iubeşti pre aproapele tău ca pe tine). 161]. în sintagma aproapele meu (tău). Doreşti la toţi aproapii dumitale binele (ibid. p. fără să creeze termeni noi.3. ordiner: fizionomie nu prea ordineră [1. 100]. într-o anumită structură. p. 70]. iubitele mele cărţi. tăi etc.). p. învierea generală [1. 73]. 63]. înger mic al inocenţei [1. e o încălcare flagrantă [1.5. limba standard foloseşte fie construcţia cu articolul adjectival cei de aproape (mie. p. p. pentru adverbul aproape. şcolit într-o altă limbă: creatură exaltată [1. împrumutat ca atare. Uneori. pălăria sta-ntr-o poziţie mizerabilă gios [1. p. 81]. de exprimare a pluralului. 68]. fie participiul corespunzător apropiaţii (mei.). p. p. nu ştia ce pretext să găsască [1. décomposer: procesul discompoziţiei [1.

4. p. p. în persoana autorului se ascunde un intelectual basarabean de acum mai bine de un secol. de altfel. reproduce mot à mot aceeaşi expresie din rusă до свидания. o cunoscută expresie românească apărând în variantă gârleţul şi lopata [1. p. în loc de „la revedere”. evoliuţie. 4. 56]. o variantă regională. ceti (în var. p. Varianta rusească a împrumutului se recunoaşte după anumite fonetisme. sl. himie. astfel sunetul corespunzător pentru laringala [h] din română în rusă îl reprezintă velara [g]. Astfel verbul a avea.2. p. pentru limba română. 205]. galiuţinaţii. zău. pentru a exprima posesia. el . æåðòâà dobândeşte. formula consacrată în limba română. având corespondente distincte în cele două limbi: română şi rusă. p. a nota. Negruzzi. 50]. 39]. O altă serie reprezintă calcuri semantice după termenii corespunzători din limba rusă: amesteca < lat. 37]. conform verbului corespunzător din limba rusă.1. „a consacra”. p. 4. laboratorie (Natura nu-i alta decât o laboratorie 1. sfinţi. ca rezultat” după в результате: În rezultat rămâne numai oboseala [1. 19]. iar {g}oropsitoriu reproduce horopsitoriu. мешать semnificând deopotrivă „amesteca” şi „împiedica”: A stat cam {g}orizontal. 99]. 45].4. pop. şi de o putere străină [1. i-aş face curte [1. a zis Mărşăvescu. посвятить „a sfinţi”. verbul susţine în var. a ~ ştiinţi „a preda o disciplină şcolară”: Dumneata eşti poftit la noi spre a ceti câteva ştiinţi [1. în procesul acesta. conform modelului din limba rusă: mijloace de viaţă la dânsu nicidecum nu era [1. De asemenea. p. este înlocuit cu a fi. Unele dintre neologismele de provenienţă franceză au fost preluate prin mijlocirea limbii ruse. tif „tifos”: somnul … neliniştit dovedea că tiful începuse a se dezveli în tot organismul [1. p. după материальные средства у него не были. generalizată: îngămaţi. Eminescu. în textul romanului constatăm unele construcţii străine sistemului limbii române. s-a îmbogăţit cu un nou sens: Timpul sfinţit învăţăturii [1. p. 88). însă poziţia aceasta nu i-a amestecat ca să feliciteze pe stăpânul său [1. de unde rezultă că însuşi autorul avea uzanţa terminologiei ruseşti: în rezultat „în consecinţă. limba română a încetăţenit construcţia casa de nebuni. preluată din franceză şi atestată mai întâi la C.4. 67]. spre revedere [1. a reţine” apare cu accepţia „a remarca. şcaf „dulap”: Şcaful acela plin de cărţi [1. pentru citi. înţelesul „victimă” după жертва: Era făcut d-a privi cum jertfa lui se zbuciumă [1. de origine slavă se reîncarcă semantic după rusă: jertfă < v. p. 91]. iliuzie. În pofida acestui detaliu. da. de origine veche slavă). Alături de termenii împrumutaţi din rusă. indulgenţie. p. 5. situaţie. a observa” după rus. p. p. ochii ~ de ochelari [1. însemnând venirea guvernantei [1. aşa cum apare în poezia lui M. înregistrată la Gh. Scene istorice [1. atestat la C. p.Valoarea documentar lingvistică a romanului anonim Aglaia 301 chivotului [1