[RO]

Daţi-i
o dragoste
fericită
sau nefericită,
dragoste să fie….
 Limbajul nu este doar o reprezentare a lumii, sau un mijloc care dă posibilitatea
subiectului să intre în contact cu lumea înconjurătoare. Este organul care ne permite
să ne contopim cu lumea, să deschidem un flux personal, inanimat şi circular cu
mediul inconjurător.
În momentul în care limbajul devine motorul lumii, în loc de a se limita la a-i oferi
o oglindă, desfiinţează contrapuneri de tipul eu/celălat, public/privat: în acest fel
rezultă posibile noi forme de cunoaştere, care duc cu gândul la globalitatea existenţei
în lumina unui salt continuu de registru între aproape şi departe.
Intrând în lume şi făcând-o să vorbească prin prisma propriei practici: artistul,
mediul (fie că sunt locuri sau writers necunoscuţi sau persoane dragi) şi limbajul
însuşi contribuiesc la o lectură continuă pe mai multe planuri a sinelui sau a celorlalţi,
care tinde să reformuleze nu doar un raport, ci conceptul insuşi de identitate.
O asemenea lectură este posibilă prin prisma manipulării mesajelor anonime de
pe ziduri, readresate la randul lor persoanelor familiare, care le primesc în dar, ca
broderie pe o piesă vestimentară sustrasă în precedenţă. Mesajul original, introdus
într-un circuit care nu ne permite să ajungem la cei care l-au facut şi nici la conţinutul
real al acestuia, se transmite din mană în mană, încontinuu tradus şi repropus.

Opera constă nu atat într-o anumită lectură a subiecţilor, într-un portret al lor, cat
în a sugera un comportament şi în a-l propune ca obiect într-o dezbatere. Artistul
devine cel care dă nume, printr-o continuă interogare a prezentului, nefăcând apel la
cunoştinţe sau tehnici anumite. Lumea devine un interlocutor şi artistul citeşte orice
stimul ca pe un posibil răspuns, transformând totul în semnal, în metafora unui
altceva.
Diferenţa între eu şi exterior se subţiaza pană aproape a se confunda, datorită
limbajului, care în acelaşi timp constituie o ultimă limită de netrecut. Această
deschidere constituie însă o expansiune a propriei sfere private, nu o depăşire sau o
anulare a acesteia. Cercetarea îndreptată spre folosirea limbajului ca acţiune mai
degrabă decat ca reprezentare, se amestecă cu sentimente personale, reformulându-
le. Diferenţa, în aparenţă banală, este semnificativă: nu comunicarea stării lucrurilor,
ci mai curand descoperirea unui nou sens al acestora; în locul căutării unei semnificaţii
general împărtăşite şi definitive, ci a uneia personale. Mesajul intim, personal – în
mod paradoxal public, în acelaşi timp – la care nu se poate avea acces, este digerat
printr-un proces care, trecandu-l prin propriul corp şi experienţă, îl trasformă, îl
traduce. Orice stimul, pe de altă parte, în momentul în care este perceput, este
transformat în percepţie “subiectivă”.

Concentrându-se pe procesul de traducere, pe inevitabilele pierderi de semnificat

presupuse de aceasta, devine problematică ideea unei confruntări pozitive. Pentru o
adevărată împărtăşire a sensului, e necesară înainte de orice altceva conştientizarea
imposibilităţii unui raport complet transparent şi mulţumitor.
În lumina celor afirmate anterior rămâne speranţa şi încrederea în valoarea
schimbului: opera în cauză este constituită din toate discuţiile posibile declanşate de
reprezentarea unei astfel de practici. Aceasta înmulţeşte contradicţiile, complică mai
degrabă decat să ofere soluţii. Provocarea este tocmai a începe un dialog chiar din
punctul în care de obicei se întrerupe, depăşind bariera personală şi a nespusului.

Traducere în limba română de Mihaela Ganovici şi Marcela Martinaş