Sunteți pe pagina 1din 3

Moromeţii

de Marin Preda

Este un roman realist, contemporan, modern şi obiectiv publicat după al doilea război
mondial, narator omniscient.
Pentru proza obiectivă a lui Marin Preda pot fi precizate câteva coordonate
fundamentale: istorie, realitate, adevăr. Aceasta înseamnă ca scrierile sale cu valoare de
document, chiar dacă se bazează pe ficţiune. Trăsătura dominantă a prozei sale o constituie
autenticitatea, reprezentarea adevărului social iar ficţiunea se leagă de verosimil.
Ca şi Liviu Rebreanu, Marin Preda anticipează întâmplările personajelor, conflicte
prezente în roman, prin nuvelele sale. Primul volum de nuvele intitulat Întâlnirea din
pământuri şi povestirele O adunare liniştită, Dimineaţă de iarnă, În ceaţă. Prefigurează
personaje şi episoade a romanului de mai târziu.
La baza romanului Moromeţii se află imaginea satului natal Siliştea – Gumeşti; este
lumea copilariei scriitorului care a purtat în suflet viaţa tăranului şi frământările sale sufleteşti,
legate de proprietatea asupra pământului. Tatăl romancierului a fost chiar prototipul eroului
de mai târziu Ilie Moromete. Autorul construieşte aşa dar imaginea unei lumi cunoscute,
trăite. Moromeţii aparţine realismului, prin inspiraţia din realitatea socială, respectarea
adevărului istoric şi politic, caracterul reprezentativ al personajului. De realism ţine şi
particularitatea monografică a scrieri cuprinzând date despre obiceiurile, tradiţii, organizarea
administrativă, munca pământului.
În orce scriere însă se regăsesc şi elemente specifice ale altor curente literare. De
romantism se leagă uneleepisoade cu valoare de simbol, dramatismul unor conflicte,
descrierile de natură unele scene de dragoste.
Romanul Moromeţii cuprinde două volume, primul a fost publicat în 1955, al doilea
după 12 ani în 1967.
Romanul cuprinde mai multe planuri ale acţiunii evoluţia familiei Moromeţilor,
familia lui Tudor Bălosu, evenimente sociale şi politice ale timpului.
Romanul prezintă viata satului român din Câmpia Dunării, Siliştea – Gumeşti şi
destrămarea simbolică a familiei Moromeţilor. Este evidentă în roman raportul individului la
istorie.
Acţiunea romanului este plasată cu puţin timp înaintea începerii celui de al II – lea
război mondial.
„Timpul avea cu oamenii nesfârşită răbdare, viaţa se scurge aici afară conflicte mari.”
Subiectul nu respectă succesiunea unor momente, ci începe dintr-un anumit punct al vieţii
familiei de tăran „Întoarcerea de la sapă şi cină”. Cei trei băieţi (Paraschiv, Nică, Achim) se
culcă; fetele pleacă la gârlă; Catrina şi Niculae pregătesc cina; Ilie Moromete iese la drum, pe
stănoagă podistei. Aici începe dialogul cu vecinul său Tudor Bălosu despre sapă şi despre
vinderea salcâmului.
Cina este o scenă memoriabilă accentuând caracterul monografic al romanului. Toate
elementele de detaliu au valoare simbolică: masă mică şi joasă şi scaunele cât palma
sugerează sărăcia, aşezarea în jurul mesei prevesteşte conflictele din sânul familiei: cei trei
fraţi vitregi doresc să plece cu oile la Bucureşti; Niculae vrea şcoală; Moromete stăpânea cu
privirea şi prin poziţia sa pe întreaga familie.
Copiii sunt încurajaţi în ideea plecării la Bucureşti de sora lui Ilie, Maria Moromente
(guica), care ura pe Catrina şi pe cele două fete. Strâmtorat cu banii, aşteptând ca a doua zi să
vină fonciirea Moromete se hotărăşte să-i vindă salcâmul vecinului său Tudor Bălosu. Este
simbolul începutului prăbuşirii familiei.
În poiană fierăriei lui Iocan au loc în fiecare duminică dimineaţa întâlnirile ţăranului
din sat adevărate dezbateri politice. Evenimentele.................... dezbătute în parlament sunt
înţălese diferit în lumea satului. Interesează mai ales alegerea primarului şi problema
agriculturii. Moromente citeşte şi alte articole din ziar, iar ţăranii discută în felul lor, făcând
apropiere între evenimentele prezentate în ziare şi viaţa din Siliştea. În timpul discuţiilor
Moromete este chemat de urgenţă acasă de Ilinca pentru că au venit după fonciere. Scena
întâlnirii cu agentul funciar şi însoţitorul său este o comedie veritabilă; ea vorbeşte însă despre
lipsa banilor, întârzierea plăţilor şi problema familiei. Disimularea atinge punctul culminant în
confruntarea lui Moromete cu cei doi : îi prosteşte să taie chitanţa dar le plăteşte, ca de obicei
cât vrea sau când poate. Polina, fica lui Tudor Bălosu fuge cu Birică, un flăcău sărac, spre
supărarea tatălui său. Polina îl înfruntă cu dârzenie şi seceră grâul dintr-o holdă a tatălui său
pentru a avea banii sa şi ridice casă.
Moromete se învoieşte cu plecarea lui Achim la Bucureşti, dar faptuit de guică
Paraschiv şi Nilă se pregătesc să fugă şi ei de acasă. Moromete împrumută bani de la primarul
satului promiţândui susţinerea în alegeri.
Şi familia Moromete este la secerat, unde are loc o întâmplare amuzantă „fasolea prea
caldă”, stârnind hohote de râs dezvăluind spiritul ironic al tatălui.
La serbarea de la sfârşitul anului şcolar Niculae primeşte premiul I. Suferind de friguri
are o criză chiar în timpul serbări. Bani cu care trebuia să-l dea pe Niculae la şcoală mai
departe îşi achită datoria la Iristide, primarul, tare supărat Moromete le trage copiilor
Paraschiv şi Nilă o bataie soră cu moartea că vor să plece de acasă. În cele din urmă fug şi
aceasta îl transformă într-un om ursuz şi însingurat.
Pentru că cei doi copii au fugit cu toţi banii şi caii Ilie Moromete se vede nevoit să+i
vândă lui Tudor Bălosu o parte din pământul familiei. Cu banii luaţi îşi cumpără doi cai,
plăteşte fonciirea, rata la bancă şi taxele de internat ale lui Niculae.
Vinderea pământului îl întristeză transformândul în alt om: nu mai stă pe prispă sau la
drum pe stănoagă, nu mai povesteşte şi nu mai participă la adunările din poiană: „Trei ani mai
târziu izbucnea ce-l de-al doilea război mondial. Timpul nu mai avea răbdare.”
Volumul al doilea aduce în prim plan transformarile istorice din viaţa satului românesc
petrecute după cel de-al doilea război mondial reforma agrară din 1945 şi colectivizarea
agriculturi de dupa 1949.
Ilie Moromete intră într-o simbolică tăcere. În prim plan trece fiul său mai mic
Niculae ca activist de partid, ca promotor al ideilor socieliste în agricultură.
Moartea lui Moromete prezentată în ultima parte a romanului are valoare de simbol;
este sugerată astfel dispariţia „ultimului ţăran adevărat”, adică dispariţia proprietăţi private
asupra pamântului.
Moromeţii este un roamn realist, caracterizat prin autenticitate. Scriitorul aduce în
prim plan imaginea satului a colectivităţii chiar prin simbolul unor personaje. Sunt câteva
scene în roman, episoade de mare întindere legate de viaţa satului: pregătirea pământului,
săpatul porumbului, seceratul grâului. În zilele de sărbătoare sunt surprinse adunările satului,
ale bărbaţilor mai ales dar şi petrecerile însoţite de cântece şi jocuri, mai ales de căluşi.
Romancierul insistă asupra unor amănunte din existenţa familiei cu toate datoriile şi
obiceiurile: cina după întoarcerea de la câmp, prânzul în mijlocul naturi, pe câmpie, vinderea
pământului, tăierea salcâmului. În evoluţia vieţi satului un moment simbolic îl constitue
transformarea produselor agricole în marfă, idee pentru care Moromete nu este încă pregătit,
intrând într-un aprig conflict cu cu fi săi, simboluri ale noi generaţii. Modalitatea în care se
produce colectevizarea se caracterizează prin autenticitate, scrierea dobândind valoare de
document. Nici pentru aceasta Moromete nu-i pregătit, nu înţălăgea sau nu vroia să înţăleagă.
Protagonistul primului volum este Ilie Moromete, pe care Nicolae Manolescu la numit
„ultimul ţăran”, aceasta pentru că el are valoare de simbol reprezintă ultima imagine a
proprietarului asupra pământului înaintea colectivizari agricole.
Pentru Moromete pământul însemna demnitate socială şi umană, bucuria de a fi liber,
independent. Obligat să renunţe la credinţa şi iluzia că modul tradiţional de existenţă a
ţăranului este cel mai bun cu putinţă va trăi cu intensitate drama sufletească. El vde că ţăranul
este atras într-o cursă, al căru-i sens nu-l înţălege, sau nu vrea să-l înţăleagă. Moromete
trăieşte cu iluzia că mica proprietate asupra pământului poate fi păstrată. Concepţia sa intră în
conflict cu cea a fiilor săi mai mari. Aceasta pentru că el nu acceptă ca producţia sa agricolă
să devimă marfă. Banul este de alt fel primul atat brutal la integritatea familiei sale.
Ilie Moromete este un disimulat ştiind să-şi ascundă prin vorbe şi gesturi adevăratele
gânduri. Aşa este dialogul despre vinderea salcâmului sau întâlnirea cu agenţii pentru funciire.
Îşi ascunde însă intenţile şi-n mijlocul familiei crezând că toţi îi înţăleg planurile. Arta
disimulări sale îl duce însă spre însingurare şi disperare. Este inexplicabil atitudinea sa
conflictuală cu toţi membri familiei: cu Niculae, pe care l-ar oprii de la scoală, Catrinei
refuzând să-i treacă pământurile şi casa, depărtarea de copiii plecaţi la Bucureşti, cărora nu
acceptă totuşi să le de-a averea. Finalul său este neaşteptat fiind părăsit chiat de Catrina.
Dacă în prima parte a roamnului Ilie Moromete domina familia şi satul prin isteţime,
inteligenţă, sociabilitate, dorul şi plăcerea de a vorbii, umorul, în ultima parte a volumui el
intră într-o simbolică muţenie, este începutul declinului, prăbuşirii sale.
În volumul al II – lea imaginea lui Moromete este ştearsă trecută în umbră pentru că el
intră în conflict nu numai cu familia şi satul, ci cu istoria. În ultimile capitole ale romanului
Moromete dispare ca personaj, intrând într-o lungă şi definitivă întunecare. Moare lent, ca şi
cum viaţa s-ar scurge din el nu înainte de a exclama cu o trufie pe care ar vrea să o păstreze şi
dincolo de moarte: „Domnule... eu totdeauna am dus o viaţă independentă”. Sfârşitul lui
Moromete este sfârşitul unei mentalitate e origine arhaică. Detronat cu brutalitate de timpul
care devine nerbăbdător el este „un rege fără ţară”.
Disperaţia lui Ilie Moromete este simbolul dispariţiei unei categoriei sociale, a micului
produsul agricol. Moromeţii devine astfel „romanul prăbuşirii unui mit”.