M.

Petroveanu "Simbolistii cladesc din poezie o lume suficienta siesi, dotata cu virtuti compensatoare fata de o realitate ulceranta" Bacovia "Fiecarui sentiment ii corespunde o culoare. M-a obsedat [..] pictura cuvintelor sau auditie colorata"; cultul senzatiilor "instrument fragil, dar singurul adecvat unei lumi aflate sub primatul instantaneului, al perisabilului si al eterogenului" (M. Petroveanu) Mallarme "A numi un lucru inseamna a suprima 3 parti din placerea poemului. A sugera, iata visul" Emil Cioran "Muzica este nebunia tacerii" Poezia monocorda bacoviana are o determinanta constanta in simbolismul si mesajul sau: recurenta sentimentului mortii, al degradarii si al neantizarii lumii, urmata de dezintegrarea si pierderea eului liric. Situat in centrul lumii auditive, eul bacovian se simte invadat de stridente nevrozante. Dinspre afara sunetele il acapareaza prin asalturi de limbaje sinistre. Polarizate de acelasi eu, sunetele se uniformizeaza intr-un haos dizolvant. Melosul neantului se aude ca o chemare irevocabila, terorizanta. Plansul materiei, augmentat de sinistrele chemari se incorporeaza in spatiul eului, care devine el insusi o prezenta cutremurata de sonoritatile plansului. O "afinitate organica" intre Bacovia si simbolisti tine si de sugestia muzicala, cand efectele muzicale sunt foarte pronuntate ajungandu-se la instrumentalism. De sorginte simbolista sunt si procedeele retorice utilizate, cum ar fi repetitia, refrenul, simetriile de constructie, "reverberarile grafice". Muzica emisa de universul bacovian se aude ca un "ciudat lamento, de corpuri in destramare, ori ca zgomot produs de caderea insasi a materiei in abis". Cazand, componentele lumii par a se profila in halucinante instrumente jalnice", orchestrandu-se intr-un recviem dezolant, dominat de tipete, scartaituri, rafale, fosnete. In cadrul unui decor citadin plictisitor, fara conturi clare, societatea se degradeaza, isi pierde valoarea si consistenta. Decorul si absenta fizica a iubitei ii provoaca eului starea de spleen. Efluviile orasului dezarmeaza si deconcerteaza. Sfarseala, amorteala sunt sugerate de notele macabre pronuntate, pe sensibilitatea halucinatorie, maladiva, pe uratul funebru, pe tristetea provinciala. Valsul provincial reveleazaconditia sa tragica, damnatia la cadere, asumarea crepuscului. Bacovia confera toamnei rolul de bocitoare impersonala a lumii disparute sau pe cale sa dispara, ea este "zeita perpetuu despletita" (V. Fanache) pentru cei damnati din aceasta lume. Ea reprezinta chemarea neantului. In sunetului vantului rezoneaza ironic golul existentei. Acolo unde se aude sunetul stihinic se intinde pustiul, se ridica praful, peisajul se corupe, devine decadent, eul se posomoraste, iar talnetul dispare. Vantul pare sa reprezinte "vocea absolutului ompregnata in spatiul fictiunii, ca un fel de momento despre fugacitatea lucrurilor" (V. FANACHE), un simbol al cosmosului morbid aflat in declin. Se creeaza astfel o stransa legatura intre vant, temporalitate si plans. Ploaia are inainte de orice semnificatia de "verb al mortii", de continuu avans al tragicului; curgerea si greutatea, nesfarsirea ei si povara suprasaturatiei umide favorizeaza ideea de blestem cazut asupra lumii. Plansul poetelui ia acelasi inteles cu potopul distructiv, de descompunere a materiei.