P. 1
Flori de mucigai - comentariu

Flori de mucigai - comentariu

3.5

|Views: 14,841|Likes:
Published by Daniela

More info:

Published by: Daniela on Nov 01, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

11/09/2015

pdf

text

original

Flori de mucigai de Tudor Arghezi Titlul poemului este omonim cu titlul volumului apărut în 1931; reprezintă o construcţie oximoronică

ce trimite la Charles Baudelaire prin asemănarea cu „Les fleurs du mal”. Florile simbolizează frumuseţea absolută, feminitate, spirit, năzuinţă spre energiile cosmice, idealuri; mucigaiul (forma arhaică ne creează impresia unei lumi ancestrale a începuturilor) devine simbol al unei consecinţe a răului, un factor al degradării, o esenţă a întunericului. Incipitul este modern, de tip ex-abrupto, şi concentrează un „credo” literar al artistului care consideră arta sa încheiată definitiv fără a mai exista vreo posibilitate de corectare, de ameliorare (atitudinea este reflectată cu ajutorul perfectului compus „am scris”). Opera este o artă poetică (ars poetica) deoarece abordează o temă specifică – condiţia creatorului şi a artei –, clarifică modalităţile artistice, principiile estetice, idealurile care au stat la baza întregului volum. Efortul artistului şi opţiunea sa de a scrie „pe un părete” (forma arhaică creează atmosfera unui timp îndepărtat, a unui spaţiu damnat) aminteşte de mesajele rupestre, de manifestările ludice, infantile, de cuvintele pustnicilor sau ale întemniţaţilor. Ultimele două ipostaze presupun o nevoie de exorcizare sau o „artă a infamiei ce invocă demonii”. Este simbol al creatorului care fie nu are alternative, fie îşi doreşte durabilitate pentru arta sa. O altă condiţie a poeziei din acest volum este singurătatea; omul este părăsit de semeni şi de Dumnezeu; închis, pradă anxietăţilor, el nu se mai posedă, „e pradă demoniei” (N. Balotă, „Opera lui T. Arghezi”). Izolarea este accentuată de întuneric, iar absenţa luminii la T. Arghezi semnifică pierderea credinţei, „ruptura de divinitate”, renunţarea la dragoste, familie, virtuţi şi rodnicie. Spaţiul imaginarului poetic este strâmtat la extrem, ermetic, fără ferestre, căzut în imobilitate, claustrat, apăsător, sufocant. Experienţa omului care trăieşte aici devine o nekya, „coborâre în infern”, în noapte, întâlnire cu demonia. Toate aceste trăiri sunt specifice poeziei moderne (W. Blake, Baudelaire, Rimbaud), dar lirica argheziană este a damnării, nu a unui damnat, deoarece scrierea devine antilirică, antiromantică, antiestetică, cu „mâna stângă”. Poziţia creatorului din volumul „Flori de mucigai” este opusă psalmistului pentru că se renunţă la har, refuză inspiraţia divină sau îi este refuzată. Poetul are orgoliul de a se asemăna cu apostolii şi de a se considera la fel de important cu cei trei evanghelişti (Luca, Marcu şi Ioan). Poezia se transformă în carte de căpătâi ce sfidează cuvintele cărţii sfinte. Emilia Parpală remarcă două metafore centrale în poezia argheziană: metafora copacului (simbol al extrovertirii) şi metafora „odăii” (simbol al claustrării, al introvertirii, al alienării). Şi în volumul studiat, camera este un

teritoriu al depersonalizării, al intrării în contingent. A doua secvenţă lirică defineşte prin epitete metaforice stihurile plasate într-un gol de timp şi spaţiu, versuri căzute în imobilitate specifică „morţii în viaţă” – stihuri fără an. Între „heruvimi bolnavi”, ocnaşi, florărese, bătăuşi, hoţi, „oameni de plumb, oameni de cositor” nu există nici măcar promisiunea unui paradis. De aceea, Creatorul scrie „stihuri de groapă” substituindu-se preoţilor care nu le-au citit prohodul, bocetului nerostit. Versurile sale devin un „lamento existenţial”, o tânguire ce se naşte dintr-o jale cosmică, dar nu mai garantează liniştea celor dispăruţi, fiind mai mult un avertisment pentru aceia care trăiesc şi încă mai pot schimba destinul. Epitetul „foame de scrum” acceptă multiple conotaţii: poate fi înţeleasă ca o dorinţă de purificare prin ardere pentru o nouă renaştere din cenuşă (catharsis), o renunţare la credinţă fără a şti cu certitudine ce urmează; de asemenea, reflectă un gol existenţia, dorinţe neîmplinite, neantul care evadează formele şi făpturile. „Setea de apă” defineşte o condiţie a normalităţii; poezia se înscrie, astfel, în sfera cotidianului, pierzând orice superioritate, măreţia, fastul şi dimensiunea sacră. Versurile se amestecă urâtului şi frumosului, confundându-se cu ele. Ultima secvenţă lirică este construită pe baza motivului întunericului („Era întuneric”). Verbul la imperfect conferă caracter durativ şi evocator acestei coordonate care însoţeşte şi facilitează creaţia; caracterul iterativ (repetitiv) poate fi înţeles ca pe o perpetuare a lipsei de lumină; pare că nici nu mai există speranţa unei schimbări. Fiinţa umană pare încremenită într-un neant: acela dinaintea vieţii sau acela de după viaţă. Cezura (pauză la mijlocul unui vers) şi enunţurile scurte marchează încărcătura emoţională a discursului poetic. Exteriorul accentuează solitudinea fiinţei umane; nu se aude nicio voce, niciun semn al altei vieţi, doar ploaia percepută ca o forţă agasantă a unei lumi care ignoră orice suferinţă. Este evidentă opoziţia între fiinţă şi lume marcată prin deictice spaţiale („departe”, „afară”). Antiteza dinre „unghia îngerească” care se toceşte şi „unghiile de la mâna stângă” exprimă opoziţia între creaţia scrisă sub semnul divinităţii şi opera neîngerească. Topica modificată şi folosirea perfectului compus („nu o mai am cunoscut”) demonstrează faptul că pierderea este definitivă şi facilitează rima. Comparaţia „mâna ca o gheară/Neputincioasă” surprinde dezumanizarea, incapacitatea de a se mai apropia prin rugăciune de Dumnezeu sau de a scrie normal, cu un condei. Poate fi interpretată ca o imagine a încremenirii în moarte. Declaraţia finală reprezintă opţiunea creatorului de a scrie în ciuda oricăror oprelişti: „m-am silit să scriu”. Opera rămâne, deci, rezultatul unui efort permanent, chinuitor pentru fiinţa abandonată.

Le-am scris cu unghia pe tencuiala/pe un parete de firida goala/ pe intuneric, in singuratate/ cu puterile neajutate/ nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ care au lucrat imprejurul/ lui luca, lui marcu si lui ioan sunt stihuri fara an/ stihuri de groapa/ de sete de apa/ de foame de scrum/ stihurile de acum cand mi s-a tocit unghia ingereasca/ am lasat-o sa creasca/ si nu a crescut/ sau eu nu o mai am cunoscut era intuneric. ploaia batea departe, afara/ si ma durea mana ca o ghiara/neputincioasa sa se stranga/ si m-am silit sa scriu cu unghiile de la mana stanga

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->