Vastul poem al "Iliadei", atribuit lui Homer, este una dintre cele mai vechi opere literare ale

civilizatiei grecesti care ne-au ramas in totalitate din mostenirea Antichitatii. In jurul ei s-au iscat multe discutii aprinse, ce implica atat data cand acest poem a fost scris, cat si autorul ei. Un lucru sigur il putem spune in privinta acestei opere, acela ca are radacinile implantate adanc in marea civilizatie mediteraneana. Atacata mereu de civilizatiile care o inconjoara, lumea greaca se formeaza secole de-a randul prin traditie orala si scrisa, concretizandu-se artistic in "Iliada" si "Odiseea". Numele de Homer provine de la termenul grecesc "homeros" care inseamna totodata: ostatec, orb si poet. Nici datele referitoare la autorul "Iliadei" nu sunt prea multe. Nu se stie cu precizie intre ce ani a trait si nici locul unde s-a nascut. Cercetatorii il localizeaza undeva intre secolele al VIII-lea si al VI-lea a.Ch., iar multe cetati faimoase se autoproclama locul natal al "parintelui istoriei" - pater hystoriae -, asa cum a fost supranumit Homer. Insa intotdeauna vor exista si sceptici. Aceia il numesc pe aed parintele minciunii. Argumentele lor se bazau pe anumite date eronate pe care ni le-ar fi transmis prin cele doua poeme. Si chiar daca ar exista un dram de fictiune in aceste poeme, sapaturile lui Heinrich Schliemann au dovedit pe deplin ca informatiile furnizate de poemele homeriene sunt exacte, caci cu nu mai mult de doua secole in urma, ramasitele cetatilor Troia si Micene au fost scoase la iveala de catre acest cercetator, care a scos la lumina farame din vasta si minunata comoara a cetatilor grecesti, ce nu mai vazusera lumina de prea multi ani. Dar cine erau aheii, care au dus razboaie sangeroase impotriva Troiei atatia ani? Desi civilizatia aheeana era de tip pastoral, practicand agricultura si mestesugul bronzului, inainte de toate, ei au fost un popor de razboinici. Dar nu Troia a fost prima cetate rapusa de ahei. Acestia au invadat Creta si au ocupat numeroase teritorii de-a lungul coastei Asiei Mici si o data cu cucerirea teritoriala, aheii au asimilat rafinamentul unor civilizatii cu trecut istoric, preluand ceea ce le-a convenit din ele. Insa nu au vrut sa recunoasca avantajele unui stat centralizat. Micene ramane un stat feudal si din aceasta cauza autoritatea regelui nu insemna prea mult, fapt dovedit de conflictul dintre el si Ahile, cand acesta din urma a refuzat categoric sa iasa in campul de batalie, doar din cauza unei dispute cu regele din pricina unei sclave. Dar pana acolo, povestea cetatii Troia - numita si Ilion sau Ilium - incepe la nunta lui Peleu, unde au fost invitati toti zeii Olimpului, mai putin Eris, zeita vrajbei. Infuriata peste masura, aceasta da portile la o parte si arunca un mar de aur, zicand doar: "celei mai frumoase". A doua zi, lupta pentru acest titlu se da intre Hera (sotia si sora lui Zeus, vesnica aparatoare a femeilor casatorite), Atena (dura zeita a intelepciunii) si Afrodita (suava zeita a frumusetii). Nici macar Zeus nu a indraznit sa jurizeze competitia. Tot greul a picat pe tanarul Paris. Fiecare zeita a promis cate ceva nechibzuitului muritor si, faptul ca Afrodita i-a promis-o pe Elena, sotia lui Menelau, care era de o frumusete nemaiintalnita, l-a manat sa-i dea marul de aur zeitei frumusetii. Si Paris o va avea pe Elena, dar cu ce consecinte? Troia va piere, doar renumele va supravietui zidurilor si comorilor ingropate de negura timpului, moartea tuturor fratilor sai, inclusiv a sa, transformarea unui camp altadata inverzit in unul udat zilnic de sange troian si de sange grecesc, moartea atator eroi ahei, printre care: Ahile, Aiax, Patroclos, Nestor, Ulise si multi altii. Paris o fura pe Elena si avutiile ei si se intoarce in Troia. Menelau, sotul celei furate, il starneste la lupta pe fratele sau, Agammemnon, care la randul sau cauta un pretext pentru a ataca Ilionul. De indata ce au ajuns pe plaja troiana, s-a observat ca razboiul nu era doar intre muritori, ci si intre zei. Fiecare zeu apara, proteja si incuraja pe adoratul sau, pana cand Zeus le-a poruncit sa nu se mai amestece in razboi. Atena, incurajata de Hera cea sireata, a incalcat impreuna cu mama sa aceasta porunca. Hera l-a adormit pe Zeus, iar astfel cele doua zeite au inceput sa isi apere iar protejatii. Infuriat, insusi Poseidon iese din apele sale reci si ii incurajeaza pe muritori si chiar lupta alaturi de ei. Intr-un razboi in care muritorii ranesc zeii, in care toti cei implicati cunosc doar

doua planuri - cel al razboiului si cel al durerii cauzate de acesta -, doar destinul ramane indiferent si stabil. Nici macar zeul zeilor nu este mai presus de fatum; Zeus chiar intreaba la un moment dat pe fatum, imaginat ca o balanta, care va fi soarta luptei dintre Ahile si Hector. Ceea ce e interesant la ceea ce Homer a infaptuit este urmarirea planului trairii interioare. El uraste razboiul, dar recunoaste puterea lui. Ahile nu a iesit in campul de lupta pana ce nu a fost ucis Patrocle, cel mai drag prieten al sau. In acel moment de furie oarba, Ahile si-a implinit culpa, a refuzat ca Hector sa treaca prin ritualurile obisnuite, pentru a ajunge pe taramul lui Hades. De fapt, de la inceput la sfarsit se pot observa rasplatile hybrisurilor. Paris o fura pe Elena, toti troienii sufera, dar nici unul nu indrazneste sa o trimita inapoi la Menelau si toti aproba intrarea in razboi cu aheii. Agamemnon fiind ingamfat insista sa o ia pe Briseis, o sclava luata din templul lui Apolo, in pofida cuvintelor grele si amenintarilor lui Ahile. In privinta lui Ahile nu cred ca a fost vorba in special de culpa, ci de o prezicere. Lui i-a fost scris sa aleaga: ori nu cunostea maretia invingerii unei astfel de cetati si numele sau ar fi supravietuit dintelui vremii, ori nu ar fi luat niciodata calea spre Troia si ar fi murit de moarte naturala, in patul sau de rege batran. El, evident, a refuzat calea anonimatului si a murit, dar nu inainte de a se lupta cu zeul unui rau, care fusese infuriat din cauza nenumaratelor crime savarsite de erou in apele sale. Din aceasta provocare, tot cu ajutorul zeilor a reusit Ahile sa scape. "Iliada" are un subiect inchegat, in centrul atentiei fiind mania lui Ahile. In centrul conflictului, straluceste eroul absolut, invingatorul necrutator, violent si curajos, dar si viteazul sacrificat, ce va raspandi moarte in jur. Numele lui Ahile este rostit de toti soldatii, iar Peleidul - tatal eroului este Peleu - este dorit si regretat de toti. Soarta aheilor atarna de el, iar ceea ce el va hotari va influenta mersul intregului razboi. Ahile a vrut sa piara in razboi, dar printr-o ironie, el cade rapus de cel mai simpatic dintre eroii lui Homer, de un nepriceput in treburile razboiului, de acel Paris, rusinea troienilor si napasta lor. Opera literara de mare anvergura, care a ridicat multe semne de intrebare devine poemul fortei, povestea luptei si a mortii. Atunci cand Hector este omorat nu se povesteste sarbatoarea din tabara aheilor, ci durerea Ilionului, a lui Priam - tata de prea multe ori indoliat - care se duce noaptea in cortul ucigasului fiului sau, ii saruta mana si il roaga sa il lase sa indeplineasca toate ritualurile de trecere a sufletului fiului sau pe taramul umbrelor. In sangerosul razboi ce se desfasoara, Homer pune accent pe darzenia luptatorilor, asociata cu ideea de onoare. Curajosi sunt cu totii. Chiar Paris se alatura pana la urma spiritului de sacrificiu, gaseste puterea sa mearga la lupta si infrunta moartea. Diomede, un razboinic foarte cunoscut printre ahei, loveste dezlantuit cu lancea doi zei: pe Afrodita si pe Apolo, impins de la spate de o alta divinitate insa. Poetul pune omul in centrul intregii actiuni, ca un simbol al recunoasterii suprematiei omului datorita sentimentelor pure si nobile ale eroilor. Acestia sunt, mai toti, personaje complexe. Au framantari interioare, sunt sortiti greselilor, se lasa inselati si se caiesc. Chiar si Elena, prea dur descrisa ca o "catea nerusinata" se dovedeste nobila si generoasa in sentimentele ei. Povestea caderii Iliadei este atat de incitant de citit, chiar si pentru ochiul critic al cititorului modern. Ea nu este doar redarea monotona a unei insiruiri de fapte. Este mult mai mult decat asta. Intre paginile ei vom regasi ritualuri vechi, jertfe, calitatile muritorilor in contrast cu defectele nemuritorilor, o poveste fascinanta care ne expune modalitatile si strategiile de lupta ale celor doua tabere, o poveste de iubire care a adus o cetate la pieire si ceea ce este cel mai impresionant lucru este originalitatea cu care Homer descrie personajele mitologice, cu toate ca aceste descrieri nu sunt obiective. Este un joc in care troienii sunt piesele albe de pe o tabla de sah, aheii piesele negre, iar zeii spectatorii care iti vand vreun pont. De ce ar trebui sa fie "Iliada" o carte de referinta? Fiindca in ea gasesti impletit geniul homerian, profetii ce intotdeauna se indeplinesc, zei, muritori, lupta

incrancenata dintre ei, iubire, compasiune, durerea pierderii cuiva drag, moarte, descrieri imbinate cu o doza zdravana de lirism - caci Homer este si un scriitor cu un stil elegant, ce profita din plin de constructiile simetrice - cu tragismul razboiului desfasurat pe o perioada atat de lunga si cu dramatismul redat prin multe dialoguri intre cei ce isi masoara puterile pe campul de lupta. In ea sunt prezente si Intreaga poveste redata in cele trei carti: "Iliada" si "Odiseea" ale lui Homer si "Eneida" a lui Vergilius, este repovestita de Quintus din Smyrna in "Razboiul Troiei sau sfarsitul "Iliadei" (Posthomerice) unde regasim ramasite din stilul celor doi mari aezi. Povestea caderii cetatii Troia este redata si preluata de foarte multi autori si regizori ce aduc in modernitatea goanei dupa tehnologie traditii si cutume, civilizatie si cultura, poezie si proza, ce reprezinta baza a tuturor lucrurilor fundamentale din ziua de azi.