P. 1
Statutul Functionarului Public Militar(2)

Statutul Functionarului Public Militar(2)

|Views: 611|Likes:
Published by Ady Jucuti

More info:

Published by: Ady Jucuti on Nov 04, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/10/2013

pdf

text

original

ROMÂNIA MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII “UNIVERSITATEA DE VEST” “FACULTATEA DE DREPT şI şTIINTE ADMINISTRATIVE” “DOMENIU DE LICENŢĂ : ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ” “SPECIALIZAREA

: POLIŢIE COMUNITARĂ”

LUCRARE DE LICENŢĂ STATUTUL FUNCŢIONARULUI PUBLIC MILITAR

Îndrumător ştiinţific, Lect. dr. Cristian CLIPA

Absolvent, Adrian - Ioan JUCUŢI

1

2011

CUPRINS Introducere...............................................................................................................................pag.4 Capitolul I
1.1. 1.2.

Consideraţii introductive..................................................................................pag.7

Natura juridică a funcţiei publice.................................................................................pag.7 Categorii de funcţii publice..........................................................................................pag.8 Dobândirea calităţii de cadru militar................................................................pag.10 Naşterea raportului juridic de serviciu al functionarului public militar...........pag.10

Capitolul II Secţiunea I
1.1. 1.1.1. 1.1.2. 1.2.

Dobândirea calităţii de cadru militar în activitate........................................................pag.14 Condiţii generale pentru dobândirea calităţii de cadru militar.....................................pag.16 Condiţii specifice pentru dobândirea calităţii de cadru militar....................................pag.18 Acordarea gradelor militare.........................................................................................pag.26 Evoluţia profesională ......................................................................................pag.31 Statutul juridic al cadrelor militare..................................................................pag.40 Drepturile şi obligaţiile.....................................................................................pag.40

Secţiunea II Capitolul III Secţiunea I
3.1.

Drepturile cadrelor miltare...................................................................................................................pag.40 Concediile cadrelor militare.................................................................................................................pag.45 Alte drepturil ale cadrelor miltare........................................................................................................pag.53 Interzicerea şi restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi................................pag.56 Obligaţiile/îndatoririle cadrelor militare......................................................................pag.58 Răspunderea juridică a cadrelor militare.........................................................pag.60 Răspunderea disciplinară.............................................................................................pag.60 Abaterea disciplinară...................................................................................................pag.62 Sancţiunile disciplinare................................................................................................pag.65 Răspunderea materială a cadrelor militare...................................................................pag.69 Răspunderea contravenţională a cadrelor militare.......................................................pag.73 Răspunderea penală a cadrelor militare.......................................................................pag.74

3.1.1. Salarizarea cadrelor militare şi alte drepturi băneşti..........................................................................pag.40
3.1.2. 3.1.3. 3.2. 3.3.

Secţiunea II
2.1. 2.1.1. 2.1.2. 2.2. 2.3. 2.4.

Concluzii şi propuneri.........................................................................................................................................pag.77 Bibliografie...........................................................................................................................................................pag.80

2

ABREVIERI

alin. art. C.muncii H.G. lit. M.Of. O.U.G. nr. op.cit. p. urm. vol.

-

alineatul articolul Codul muncii Hotărârea Guvernului litera Monitorul Oficial Ordonanţa de urgenţă a Guvernului numărul opere citate pagina următoarele volumul

3

INTRODUCERE
Funcţia publică şi funcţionarul public sunt instituţii juridice ale dreptului public, în general, şi ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudenţă şi reglementare1. Principalul rol al acestei dispute l-a constituit, doctrina, care a analizat sub toate aspectele şi sub toate valenţele lor aceste instituţii juridice, cel mai adesea criticând modul în care ele au fost reflectate în norme juridice şi argumentând, adeseori, rigorile normative cărora şi aceste concepte ar trebui să le răspundă.2 Această dispută se poate întâlni atât în teoria şi practica unor ţări cu administrare publică eficienta din Europa, precum Franţa, Spania, Anglia, Germania, Italia, în ciuda diferenţelor de sistem juridic care le caracterizează, dar şi în doctrina, jurisprudenţa şi legislaţia română, chiar dacă acestea s-au conturat şi dezvoltat, ca un sistem coerent, ceva mai târziu, după constituirea statului naţional unitar român. Punerea problemei funcţiei publice şi funcţionarului public s-a făcut mai întâi, în ştiinţele juridice de profil, reglementările legale, mai mult sau mai puţin reuşite, apărând ceva mai târziu, şi s-au succedat în timp tocmai ca expresie a disputei dintre ele, adoptându-se soluţii care să răspundă, cel puţin parţial, criticilor şi propunerilor formulate de doctrină. Primele legiuiri din Europa care au instituţionalizat, cât de cât într-o formă unitară, multitudinea de aspecte care ţin de funcţia publică şi de funcţionarul public, au fost: Statutul general al funcţiei publice din Spania, adoptat în anul 1852, urmat de o reglementare cu acelaşi obiect de Luxemburg, în anul 1872 şi Danemarca în 1899. După anul 1900, au mai fost adoptate reglementări (statute) de profil în Italia (1908), Irlanda (1922), Belgia şi Olanda (1929), Germania (1937), Franţa (1946), Grecia (1951).3 La noi în ţară, primele legiuiri care tratau într-o formă mai dezvoltată şi coerentă problema funcţionarilor publici au fost Regulamentele organice, din Moldova şi, respectiv, din Muntenia (1831 - 1832) urmate de alte reglementări, între care menţionez:

Constituţia din 1866 care conţinea unele prevederi referitoare la „funcţiile publice”

1 2

Mircea Preda, Drept administrativ. Partea generală, Ediţia a IV-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, p. 63 Ibidem, p. 63 3 Ibidem, p.63

4

Însă, acestea nu au determinat şi, mai ales, nu au grăbit adoptarea unor reglementări mai de detaliu în această privinţă, deşi dispoziţiile art. 131 alin. (5) din Constituţie statuat expresis verbis adoptarea unei legi speciale „asupra condiţiilor de admisibilitate şi înaintare în funcţiile administratiei publice”.

La nivel de doctrină, în anul 1904, apare Tratatul de drept administrativ al prof. Paul Negulescu, care analizează, pe criterii ştiinţifice, aspectele referitoare la funcţia publică şi funcţionarii publici. Prima reglementare unitară în această materie a fost adoptată în anul 1923, Legea statutului

funcţionarilor publici -care a reflectat principiile stabilite prin Constituţia din 1923, şi care a reprezentat o bună perioadă de timp dreptul comun în materie.4 Pe baza acestei legi, a fost adoptat în acelaşi an, Regulamentul legii statutului funcţionarilor publici, care a detaliat multe din prevederile legii. Însă, la aceste reglementări s-au mai adăugat şi altele, care au apărut în anii următori şi priveau anumite categorii de funcţionari publici. Aici am în vedere Legea pentru unificarea administrativă, din anul 1925, care conţinea reglementări referitoare la funcţionarii din administraţia locală şi Legea pentru organizarea ministerelor din 1929, care conţinea dispoziţii cu privire la funcţionarii din administraţia centrală şi la demnitari. Statutul funcţionarilor publici, adoptat în anul 1923, s-a aplicat până în 1940, când a fost adoptat Codul funcţionarilor publici care, după mai multe modificări, a fost abrogat imediat după 1944, adoptându-se în anul 1946, Legea pentru statutul funcţionarilor publici, nr. 746 din 22 septembrie, dar şi aceasta a fost abrogată în anul 1949.5 Perioada care a urmat după 1949 şi mai ales după adoptarea în anul 1950 a Codului muncii se caracterizează printr-un regim juridic bazat pe raporturi de natură contractuală aplicabil şi funcţionarilor publici, chiar dacă în unele sectoare de activitate, cum sunt: transportul pe CFR, poşta şi telecomunicaţii, sistemul bancar ş.a., au fost adoptate şi reglementări speciale. Cât priveşte modul în care problema funcţiei publice şi a funcţionarilor publici este în prezent reglementată în Constituţiile unor ţări europene, trebuie subliniat existenţa a două sisteme distincte: într-un sistem, Constituţiile consacră competenţa exclusivă a puterii legislative, a Parlamentului, în stabilirea regulilor aplicabile funcţiei publice şi funcţionarilor publici (este cazul Constituţiilor Danemarcei, Germaniei, Greciei, Spaniei, Italiei, Portugaliei), în alt sistem se prevede şi competenţa

4 5

Ibidem, p.64 Ibidem, p.64

5

executivului, alături de legislativ, delimitându-le competenţele (cazul Belgiei, Angliei, Olandei, Franţei şi Norvegiei). În Constituţia României, adoptată în anul 1991, revizuită în anul 2003, sunt cuprinse unele dispoziţii care constituie cadrul principial de reglementare a acestor instituţii juridice, între aceste prevederi menţionez:

art. 16 alin. (3), potrivit căruia funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoane care au cetăţenia română şi domiciliul în ţară, statul român garantând egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea funcţiilor şi demnităţilor publice; art. 40 alin. (3), care instituie interdicţia de a face parte din partide politice a unor anumite categorii de funcţionari publici cum sunt judecătorii Curţii Constituţionale, avocaţii poporului, magistraţii, membrii activi ai armatei, poliţiştii precum şi alte categorii de funcţionari publici stabilite prin lege organică; art. 73 alin. (3) lit. j), potrivit cărora reglementarea Statutului funcţionarilor publici se face numai prin lege organică. Sunt şi alte prevederi constituţionale care se referă la anumite categorii de funcţionari publici.

6

CAPITOLUL I CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
1.1. Natura juridică a funcţiei publice

Pe plan doctrinar, în disputa cu modalităţile de consacrare pe plan legislativ a funcţiei publice şi funcţionarului public şi cu jurisprudenţa vremii, s-au conturat două concepţii fundamentale cu privire la natura juridică a funcţiei publice şi, implicit, a funcţionarului public. Una dintre aceste concepţii consideră că funcţia publică este de natură contractuală, având la bază contractul de mandat, sau „contractul administrative”.6 Într-o altă concepţie, cea a fundamentului legal al funcţiei publice, pun la originea funcţiei publice legea, ca act de autoritate al statului. Ca atare, deţinătorul funcţiei publice exercită autoritatea statală, nu drepturi şi obligaţii ce-i revin dintr-un contract. Această ultimă concepţie a fost agreată şi de doctrina română. După intrarea în vigoare a Codului muncii, în anul 1950, doctrinarii vremii au încercat să explice „funcţia publică” şi prin prevederile principiale ale acestuia. Specialiştii în dreptul muncii considerau contractul individual de muncă unicul temei al raportului juridic de muncă, inclusiv al celui privind funcţia publică, în acest sens considerând că: a) actul de numire, de alegere sau de repartizare într-o funcţie publică nu reprezintă altceva decât condiţii speciale la încheierea unor raporturi juridice de muncă; b) regimul administrativ se manifestă numai în perioada care precede încheierea contractului individual de muncă, după care nu mai este posibilă revocarea actului administrativ de repartizare în muncă; c) răspunderea funcţionarilor nu se deosebeşte cu nimic de răspunderea oricărei persoane încadrate în muncă. În esenţă, partizanii acestei concepţii considerau că raportul de serviciu este un veritabil raport juridic de muncă, iar normele care reglementează acest raport sunt normele dreptului muncii. Autorii de drept administrativ şi-au fundamentat concepţia pe ideea dublului raport juridic al funcţiei publice. În acest sens se considera că „funcţionarul de stat apare ca subiect a două feluri de raporturi juridice. În primul rând, el apare ca subiect al unui raport de serviciu ce se naşte prin actul de numire
6

Ibidem, p.65

7

sau

alegere

în

funcţie

şi,

în

baza

acestui

raport,

funcţionarul

îşi

exercită

atribuţiile legate de funcţia respectivă acţionând în numele statului. Dar funcţionarul de stat mai apare şi ca subiect al raportului juridic de muncă în care intră cu instituţia care-l angajează, raport care formează obiectul dreptului muncitoresc.”7 Cele două categorii de raporturi juridice, cel de drept administrativ şi cel de dreptul muncii formează o unitate dialectică indestructibilă, întrucât funcţionarul care îşi exercită în concret atribuţiile sale de serviciu nu încetează în acest timp a mai fi subiect al raporturilor juridice de muncă, după cum funcţionarul (autoritatea) care îşi exercită atribuţiile de autoritar disciplinară (în cadrul raporturilor juridice de muncă) faţă de cei din subordine continuă să fie un subiect supraordonat al raportului de drept administrativ. Această unitate dialectică indestructibilă este numită „situaţie juridică”.8 1.2. Categorii de funcţii publice Funcţiile publice pot fi împărţite, după anumite criterii, în mai multe categorii. Un asemenea demers nu are numai importanţă teoretică ci şi practică. În literatura de specialitate sunt utilizate diverse criterii9. Cele mai importante, cu o anumită relevanţă de ordin metodologic şi practice par a fi următoarele criterii de clasificare10:  După importanţa funcţiei: funcţii publice de conducere şi funcţii publice de execuţie;

După natura juridică şi conţinutul funcţiei: funcţii publice politice, funcţii de specialitate (profesionale); După modul în care pot fi ocupate: funcţii publice ocupate numai prin

alegere, funcţii publice ocupate prin numire.

După modul de retribuire: funcţii salarizate, funcţii pentru care se prevăd indemnizaţii (deputat, senator, consilier). Desigur că pot fi făcute şi alte clasificări ale funcţiilor publice. La rândul lor, chiar şi

categoriile de mai sus pot fi şi ele clasificate în altele mai de detaliu, asupra cărora nu ne oprim însă în mod special. O anumită importanţă teoretică şi practică o reprezintă problema ierarhizării funcţiilor publice, întâlnită în toate cele trei puteri ale statului dar, mai ales, în puterea executivă, unde sistemul funcţiilor publice fiind mai amplu şi mai diversificat, este şi ierarhizat. Organizarea în sistem
7 8

Mircea Anghene, Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1958, p.127 Antonie Iorgovan, Drept administrativ, Editura Hercules, Bucureşti 1993, p. 626 9 Paul Negulescu, op. cit., p.561 10 Mircea Preda, op. cit., p.75

8

ierarhizat a funcţiilor publice asigură în condiţii mai bune unitatea de scop şi acţiune, buna funcţionare a serviciului public respectiv, în ansamblul său. Pe baza acestui sistem ierarhic, titularii care deţin funcţii publice ierarhic inferioare sunt obligaţi să se supună dispoziţiilor date, în condiţiile legii, de funcţionarii care ocupă funcţiile publice ierarhice superioare. Ierarhia funcţiilor publice se stabileşte fie prin acte de înfiinţare, organizare şi funcţionare a serviciilor publice în cauză, fie prin acte normative distincte. Prin aceste acte se stabilesc, de regulă, şi ierarhii în cadrul aceleiaşi funcţii publice, respectiv gradele şi clasele profesionale, care prezintă importanţă practică pentru numirea şi avansarea funcţionarilor publici, ori pentru sancţionarea lor. În ceea ce priveşte categoriile de funcţionari publici, gruparea acestora a făcut mai mult obiectul doctrinei, decât al normelor juridice. Ea a fost, în principiu, asemănătoare cu cea referitoare la categoriile de funcţii publice.11

CAPITOLUL II DOBÂNDIREA CALITĂŢII DE CADRU MILITAR
11

Ibidem, p.76

9

Secţiunea I
1.1.

Naşterea raportului juridic de serviciu al functionarului public militar

În contextul procesului de instituire şi perfecţionare a regimului politic democratic, practic de instituire a statului de drept, s-a impus cu necesitate şi constituirea unui nou cadru constituţional şi legal privind statutul profesional al cadrelor militare, care să reglementeze relaţiile de muncă specifice ale acestora, drepturile şi îndatoririle (obligaţiile) izvorâte din aceste relaţii, inclusiv după încetarea activităţii, adică cele aflate în sfera securităţii sociale. Astfel, analiza statutului profesional al cadrelor militare în activitate din punct de vedere al accesului în profesie şi al evoluţiei ulterioare în carieră este firesc să fie abordată pornind de la bazele constituţionale ale profesiei de militar, care se regăsesc, în principal, în conţinutul art. 16 alin. 3 şi art. 118 alin. 2 şi alin. 3 din Constituţie, potrivit cărora: „Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenie română şi domiciliul în ţară. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi”12. „Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică. Prevederile alineatelor 1 şi 2 se aplică, în mod corespunzător şi celorlalte componente ale forţelor armate stabilite potrivit legii.”13 Din analiza celor două prevederi constituţionale, se poate desprinde o primă concluzie şi anume faptul că, întocmai ca şi în cazul funcţionarilor publici „propriu-zişi” raporturile juridice de muncă ale cadrelor militare în activitate îmbracă forma raporturilor de serviciu, legiuitorul constituant consacrându-le un regim statutar. Cea de-a doua concluzie este aceea că şi în legislaţia română, întocmai ca în toate ţările Uniunii Europene14, anumite tipuri de funcţii, destinate, în sens larg funcţionarilor publici, sunt exercitate în cadrul unor reglementări statutare specifice, cum este şi cazul cadrelor militare, alături de magistraţi, poliţişti, diplomaţi etc. Chiar dacă au un statut special, reglementat prin Legea nr. 80/1995, cadrele militare fac parte, în sens larg, din categoria funcţionarilor publici, funcţiile militare pe care le ocupă fiind investite cu prerogative de putere publică sau atribuţii de satisfacere a interesului general, în acest sens,
12 13

A se vedea art. 16 alin. 3 din Constituţia revizuită A se vedea art. 118 alin. 2 din Constituţia revizuită 14 Jacques Zilier, Administrations comparées. Les sistemes politico-administratifs de L'Europe des Douze. Editions Moutchrestien - E.J.A., Paris, 1993, p. 349-379

10

impunându-se a fi menţionată şi prevederea constituţională de la art. 118 alineatul 4, potrivit căreia: „Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este interzisă.” Pornind de la prevederile constituţionale menţionate, Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare15 defineşte profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer ca fiind o activitate menită să asigure funcţionarea, perfecţionarea şi conducerea organismului militar în timp de pace şi de război,16 iar cadrele militare ca cetăţeni români aflaţi în serviciul naţiunii, cărora li s-a acordat grad de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, în raport cu pregătirea lor militară şi de specialitate, în condiţiile prevăzute de lege17. Având în vedere prevederile constituţionale şi legale la care am făcut referire, în ceea ce priveşte natura juridică a raportului de serviciu specific cadrelor militare în activitate, problema intră sub incidenţa dezbaterii existente în doctrină privind apartenenţa acestuia la dreptul muncii sau la dreptul administrativ18. În opinia autorilor de dreptul muncii19 munca prestată de funcţionarii publici intră, cel puţin într-o interpretare stricto-sensu, a relaţiei angajator-angajat sub incidenţa acestei ramuri de drept. În susţinerea acestui punct de vedere sunt aduse, în principal, următoarele argumente:

raportul de serviciu se întemeiază pe acordul de voinţă al părţilor-instituţia publică, respectiv persoana care va ocupa o funcţie publică. Chiar nematerializat într-un contract individual de muncă, acest acord este manifestat expres (de către instituţia publică, în calitate de angajator, prin actul administrativ de numire într-o anumită funcţie publică iar, de către funcţionar, treptat - pe timpul procedurilor de angajare, faza finală fiind depunerea jurământului); obiectul şi cauza raportului de serviciu sunt identice cu cele ale oricărui raport juridic de muncă. Practic, funcţionarul se obligă să presteze munca (determinată de atribuţiile şi responsabilităţile funcţiei publice ocupate) în schimbul unei remuneraţii; raporturile de funcţie publică (de serviciu) au caracter intuitu personae, oneros, sunt cu executarea succesivă, au caracter de continuitate şi se caracterizează prin raportul de subordonare dintre funcţionar şi instituţia publică angajatoare (raport care, în cazul

15 16

Publicată în M. Of. al româniei, Partea I, nr. 155 din 20 iulie 1995, modificată şi completată ulterior A se veda art. 5 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 17 A se veda art. 1 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor milita 18 Dimitrie Dan Raiciu, Raporturile juridice de muncă ale cadrelor militare în activitate, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011, p.36 19 I.T.Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2003, p.33-41

11

funcţionarilor publici şi cu atât mai mult în cazul cadrelor militare, este chiar mai puternic decât cel care se naşte pe baza unui contract individual de muncă). În opinia autorilor de drept administrativ 20 aportul de serviciu este un raport contractual de drept administrative, principalele argumente invocate în susţinerea acestui punct de vedere fiind:  raportul de serviciu este indisolubil legat de prerogativele şi atribuţiile funcţiei publice ocupate, devenind astfel un raport de funcţie, din sfera dreptului administrativ;  calitatea de funcţionar public este dată de actul de numire în funcţie, care este un act administrativ de autoritate şi nu de dreptul muncii;

întreaga „filozofie” de reglementare cuprinsă în Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici este axată pe ideea de autoritate, de decizie, în selecţie, unilaterală, de condiţii impuse, de litigii de contencios administrativ, deduse în faţa secţiilor respective. Este evident că această confruntare de opinii, existentă şi în ţările Uniunii Europene, poate fi

susţinută şi de alte argumente pertinente, de substanţă, în favoarea uneia sau a alteia dintre părţi. Însă se apreciază că21 nu se poate face abstracţie de faptul că atunci când instituţia publică angajatoare, fie ea Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Mediului sau Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, acordă drepturi corelative, corespunzătoare muncii prestate de către funcţionar (civil sau militar), în principal, salariul şi alte drepturi băneşti (sporuri, premii, prime, indemnizaţii etc), dar şi alte drepturi cuvenite angajaţilor (concedii de odihnă, de maternitate, pentru creşterea copilului - la cererea expresă a angajatei, concediu medical, concediu paternal - tot la cererea expresă a beneficiarului, concediu de studii, etc.) nu îşi exercită prerogativele de putere publică sau atribuţiile de interes general, ci obligaţiile ce-i revin ca parte într-un raport juridic de muncă intuitu personae. Fără a tăgădui caracterul preponderent legal al poziţiei funcţionarilor publici22, se impune menţionat că într-o situaţie similară este şi „personalul contractual” din sectorul bugetar. De altfel, în aceeaşi idee, nu se poate face abstracţie de faptul că Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici reglementează în mod expres dreptul acestei categorii de salariaţi de a se constitui în sindicate sau de a adera la acestea, precum şi dreptul la grevă. Ori, atât „sindicatul” cât şi „greva” sunt instituţii proprii dreptului muncii care, potrivit legii, au ca scop apărarea şi promovarea intereselor profesionale, economice şi sociale ale membrilor de sindicat, drepturile lor colective şi individuale.
20 21

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a 4-a; Editura All Beck, Bucureşti 2005, p.580-585 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.38 22 În sensul că drepturile şi obligaţiile funcţionarilor publici sunt stabilite, în principal, prin acte normative, nu negociate

12

Distincţia dintre raporturile de muncă (specifice salariaţilor, în sensul de personal contractual) şi raporturile de serviciu (specifice salariaţilor, în sensul general al funcţionarilor publici şi/sau special de cadre militare în activitate) este utilă pentru identificarea şi delimitarea celor două categorii de personal care se supun unor reglementări legale evident diferite. Însă se apreciază că acest fapt nu trebuie să conducă în mod automat la concluzia că este vorba de două instituţii complet independente, între care nu există niciun fel de puncte de confluenţă.23 În această idee, în literatura de specialitate se consideră că, în esenţă, „în ambele situaţii avem de-a face cu un raport juridic de muncă, întrucât acestei noţiuni i se pot atribui două sensuri: un sens restrâns, cu referire exclusivă la raporturile dintre angajatori şi salariaţi (personal contractual) şi un sens larg, vizând toate raporturile juridice dintre persoanele care prestează o muncă în vedere obţinerii unui salariu şi cele în folosul şi în subordinea cărora se realizează munca; sfera acestei ultime accepţiuni cuprinde şi raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici-în general şi ale cadrelor militare în activitate-în special”24. În concluzie, prin raport de serviciu, se înţelege raportul juridic de muncă care a luat naştere, în condiţiile legii, în urma realizării acordului de voinţă dintre autoritatea sau instituţia publică angajatoare şi funcţionarul public/cadrul militar încadrat25. Având în vedere cele prezentate, alături de alte opinii conciliante din doctrină26 apreciem că nimic nu se opune ca raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici, în general, ca şi cele ale cadrelor militare în activitate, în special, să fie abordate atât în dreptul muncii cât şi în dreptul administrativ, din perspectiva specifică fiecăreia dintre aceste ramuri de drept. Însă, în realizarea dreptului, se desprinde o concluzie cu o deosebită importanţă practică, constând în faptul că Statutul funcţionarilor publici reprezintă dreptul special-în raport cu prevederile legislaţiei muncii, în principal, ale Codului muncii şi dreptul comun-în raport cu statutele speciale, cum este şi cazul Statutului cadrelor militare. Cu alte cuvinte, Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare se întregeşte cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sau, după caz, cu cele ale Codului muncii.27
23 24

Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.38 Ibidem, p.39 25 Ibidem, p.39 26 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p.284 27 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.39

13

1.2.

Dobândirea calităţii de cadru militar în activitate

Potrivit prevederilor art. 5 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare: „Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate sunt militari profesionişti. Profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer este o activitate menită să asigure funcţionarea, perfecţionarea şi conducerea organismului militar în timp de pace şi război. Accesul în profesie, precum şi evoluţia ulterioară pe treptele ierarhiei militare au la bază principiile şi normele cuprinse în prezenta lege. În aplicarea acestora, pentru cadrele militare ale Ministerului Apărării Naţionale se elaborează Ghidul carierei militare, aprobat prin hotărâre a Guvernului.”28 Din analiza textului de lege o primă concluzie care se desprinde este că ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate sunt militari „profesionişti”, constituiţi, potrivit gradelor militare pe care le au, în trei corpuri.29 Trebuie precizat că legea stabileşte grade militare corespunzătoare fiecărui corp. Astfel, conform prevederilor art. 2 şi art. 2¹ din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, potrivit gradelor pe care le au, cadrele militare sunt constituite în corpul subofiţerilor, corpul maiştrilor militari şi cel al ofiţerilor. În ordinea lor ierarhică, gradele militare sunt:

corpul subofiţerilor-sergent30 sergent major, plutonier, plutonier major, plutonier adjutant, plutonier adjutant şef, respectiv plutonier adjutant principal; corpul maiştrilor militari-maistru militar clasa a V-a31, maistru militar clasa a IV-a, maistru militar clasa a III-a, maistru militar clasa a II-a, maistru militar clasa a I-a, maistru militar principal;


corpul ofiţerilor ofiţeri cu grade inferioare-sublocotenent, respectiv aspirant, pentru cei din arma marină, locotenent, căpitan;

28

Hotărârea Guvernului nr. 582/2001-Ghid privind cariera militară, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 371 din 10 iulie 2001 29 A se vedea art. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 30 Gradul de sergent se regăseşte doar în Ministerul Apărării Naţionale, în celelalte instituţii militare acest grad nu face parte dintre gradele aferente corpului subofiţerilor 31 Gradul de maistru militar clasa a V-a se regăseşte doar în Ministerul Apărării Naţionale

14

ofiţeri cu grade superioare-maior, respectiv locotenent-comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină, locotenent-colonel, respectiv căpitan-comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină, colonel, respectiv comandor, pentru cei din arma aviaţie şi arma marină; generali şi amirali-general de brigadă cu o stea, respectiv general de flotilă-cu o stea, pentru cei din arma aviaţie şi contraamiral de flotilă-cu o stea, pentru cei din arma marină, general maior-cu două stele, respectiv contraamiral-cu două stele, pentru cei din arma marină, general locotenent-cu trei stele, respectiv viceamiral-cu trei stele, pentru cei din arma marină, generalcu patru stele, respectiv amiral - cu patru stele, pentru cei din arma marină. În afara acestor grade, pentru merite militare excepţionale, în timp de război, Preşedintele

României poate acorda generalilor şi/sau amiralilor gradul de mareşal, care este cel mai înalt grad militar.32 În conformitate cu prevederile art. 3 din Legea 80/1995, gradul militar este un drept al titularului şi reprezintă recunoaşterea în plan social a calităţii de cadru militar. Gradul de ofiţer, maistru militar sau subofiţer nu se poate pierde decât în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, fiind avute în vedere, în primul rând, prevederile legii penale cu privire la condamnarea prin hotărâre judecătorească a unor cadre militare la pedeapsa complimentară cu degradarea. O altă situaţie în care legea prevede pierderea gradului militar-degradarea-este reglementată la art. 70 din Legea nr. 80/1995. Potrivit acestor prevederi, cadrele militare în activitate, în rezervă şi retragere cărora „li s-a aprobat renunţarea la cetăţenia română ori au dobândit altă cetăţenie şi s-au stabilit în străinătate, se scot din evidenţa militară”.33 Însă, indiferent de cauza legală pentru care se dispune, degradarea se face:
a)

prin ordin al şefului Statului Major General, pentru cei care au avut grade de generali sau amirali; prin ordin al comandanţilor stabiliţi de şeful Statului Major General, pentru cei care au avut alte grade de ofiţeri decât cele menţionate la lit. a), grade de maiştrii militari sau subofiţeri. Din punct de vedere practic un interes deosebit îl prezintă prevederile art. 72 din lege: “În cazul în care intervine o altă hotărâre judecătorească, prin care s-a pronunţat achitarea

b)

sau prin care nu se mai aplică pedeapsa complimentară a degradării militare, cei în cauza sunt reluaţi în evidenţa militară, cu gradul avut, prin ordinul celor care au dispus scoaterea din evidenţă. În această situaţie, timpul cât au fost degradaţi se include în calculul stagiului în grad, iar cadrele
32 33

Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p. 42 A se vedea art. 70 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare

15

militare respective pot cere prin instanta judecătorească reparaţii morale şi materiale pentru prejudiciile ce li s-au adus. Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii cărora li s-a aplicat degradarea militară şi care au fost amnistiaţi sau gratiaţi de pedeapsa complimentară a degradării militare, precum şi cei care au fost reabilitaţi se reiau în evidenţa militară şi, în raport cu nevoile forţelor armate, li se poate reda orice grad militar, până la gradul avut inclusiv.” Importanţa practică de care aminteam anterior rezidă din faptul că, se poate afirma, fără excepţie, că instituţiile militare înregistrează, relativ, numeroase cereri imperative ale unor cadre militare degradate şi ulterior, amnistiate, graţiate sau reabilitate (de drept sau pe cale judecătorească) de a li se reda gradele militare avute şi chiar de a fi rechemate în activitate34. Pornind de la faptul că reabilitarea nu operează în planul pedepsei complimentare, în literatura de specialitate se apreciază că textul de lege prezentat “nu instituie nicidecum dreptul celor în cauză de a li se reda gradul militar pierdut şi, cu atât mai puţin de a fi rechemaţi în activitate, ci doar vocaţia acestora pentru rechemarea în activitate, în raport cu nevoile forţelor armate” 35, cu alte cuvinte, în raport cu interesul/voinţa instituţiei militare în care şi-a desfăşurat anterior activitatea. De altfel, concluzia apare ca firească în condiţiile în care, în momentul în care raportul juridic de muncă/de serviciu stabilit, în condiţiile legii, pe baza acordului de voinţă al părţilor, a încetat, reluarea lui presupune, cu necesitate, acordul ambelor părţi. 1.2.1. Condiţii generale pentru dobândirea calităţii de cadru militar Pentru accesul în profesie, condiţiile generale pentru chemarea în activitate în calitate de cadru militar, indiferent de corp (al ofiţerilor, maiştrilor militari sau al subofiţerilor), sunt prevăzute la art. 4 lit. a) alin. 2 din statut şi constau în a avea “cetăţenie română şi domiciliul în ţară”. Însă textul a fost modificat prin Legea nr. 286/200436, în acord cu noile prevederi ale art. 16 alin. 3 din Constituţia României, revizuită, în sensul că a fost eliminată condiţia de a avea numai cetăţenie română pentru ocuparea unei funcţii militare. Chiar dacă nu sunt menţionate în mod expres ca fiind condiţii pentru chemarea în activitate în calitate de cadru militar, pe cale de interpretare, din economia Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, rezultă că îndeplinesc acest rol şi cerinţele legale pe care le voi prezenta în cele ce urmează.
34 35

Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.43 Ibidem, p.43 36 Publicată în M. Of. nr. 586 din 30 iunie 2004

16

Din studiul acestora, se desprind ca fiind condiţii generale pe care trebuie să le îndeplinească persoanele ce fac obiectul chemării în activitate în calitate de cadru militar şi următoarele37:  să nu facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice. Din moment ce este prevăzută pentru cadrele militare în activitate38 este firesc să devină şi o condiţie de admisibilitate pentru persoanele care fac obiectul chemării în activitate. De altfel, nimic nu se opune ca o persoană cu statutul de membru al unui partid politic să renunţe la această calitate în situaţia în care face obiectul chemării în activitate, devenind astfel compatibilă cu calitatea de cadru militar. În această idee, pot fi menţionate şi prevederile art. 31 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, conform cărora „Ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în rezervă, pe timpul cât sunt concentraţi sau mobilizaţi în unităţi militare, pot rămâne membrii ai partidelor, formaţiunilor sau organizaţiilor politice, precum şi ai sindicatelor din care fac parte.”, dar le este interzisă desfăşurarea oricăror activităţi cu caracter politic sau sindical în unităţi militare. Per a contrario, în situaţia în care o persoană devine cadru militar în activitate, nu îşi poate păstra calitatea de membru al unui partid politic.

să nu fie adept al unor culte religioase, care, potrivit legii, contravin normelor de păstrare a ordinii publice, precum şi al celor care încalcă bunele moravuri sau afectează exercitarea profesiei39 . Dacă, în ceea ce priveşte acele culte religioase care sunt în afara legii, nu sunt probleme

deosebite deoarece avem de-a face cu un cadru juridic clar (reglementat prin lege), cu privire la cultele religioase care „afectează exercitarea profesiei” se impune menţionat că, deşi recunoscute de lege, dacă practica cultului respectiv aduce atingerea exercitării în bune condiţii a profesiei de militar (ex.: stabilirea unor zile în care nu se lucrează sub niciun motiv, propovăduirea unei atitudini pacifiste duse la extrem etc.), situaţia de a fi adepţi ai unui astfel de cult religios conduce la imposibilitatea chemării în rândul cadrelor militare în activitate pentru persoanele în cauză, întrucât intră în contradicţie, în mod evident, cu însăşi raţiunea existenţei profesiei de militar.40 Această prevedere legală nu contravine dispoziţiilor Directivei Consiliului Uniunii Europene nr. 78/2000 CE de creare a unui cadru general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă. Şi aici se are în vedere că la punctul (23) din preambulul Directivei
37 38

Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.45 A se vedea art. 28 lit. a din Legea nr.80/1995 39 A se vedea art. 29 lit. a din Legea nr. 80/1995 40 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.46

17

nr. 78/2000 CE se menţionează că „în circumstanţe foarte limitate, un tratament diferenţiat poate fi justificat atunci când o caracteristică legată de religie sau de convingeri, de un handicap, de vârstă sau orientare sexuală constituie o cerinţă profesională esenţială determinată, atâta timp cât scopul este legitim, iar exigenţele rezonabile... „41

să nu fie asociat unic sau să participe direct la administrarea sau conducerea unor organizaţii sau societăţi comerciale42. Nici în acest caz nimic nu se opune ca persoana în cauză să renunţe la această poziţie anterior chemării în activitate.

 să nu fi fost condamnat prin hotărâre judecătorească, pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie. Raţiunea precizării acestei condiţii printre condiţiile generale pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a fi chemată în activitate, derivă din prevederile art. 87 din Legea nr. 80/1995, conform cărora un cadru militar în activitate împotriva căruia s-a pronunţat o hotărâre judecătorească irevocabilă pentru infracţiuni săvârşite cu intenţie este trecut în rezervă, norma fiind imperativă. Pe cale de consecinţă, pentru identitate de raţiune şi de tratament, o persoană aflată într-o situaţie identică cu cea pentru care un cadru militar este trecut în rezervă, nu poate fi chemată în rândul cadrelor militare în activitate.43 1.2.2. Condiţii specifice pentru dobândirea calităţii de cadru militar Pentru accesul în profesie, condiţiile specifice, care în mod firesc trebuie îndeplinite cumulativ cu cele generale îşi au sediul de reglementare în Capitolul III-Provenienţa ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor, din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. Astfel, aşa cum reiese chiar din titlul Capitolului III, aceste condiţii sunt structurate corespunzător corpurilor în care sunt împărţite cadrele militare, în raport cu gradele pe care le deţin. Aşadar, în conformitate cu prevederile art. 36 din lege, ofiţerii în activitate provin din:  absolvenţi cu diploma de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor, cu excepţia celor prevăzuţi la art. 37 lit. c);  absolvenţi ai anului IV din instituţiile militare de învăţământ superior cu durata studiilor mai mare de 4 ani;

absolvenţi ai instituţiilor militare de învăţământ din alte state, similare celor prevăzute la lit. a), trimişi la studii de către Ministerul Apărării Naţionale;

41 42

Ibidem, p. 46 A se vedea art. 30 alin. 2 din Legea nr. 80/1995 43 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.47

18

ofiţeri în rezervă care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau al şefilor instituţiilor componente ale sistemului apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale, în vederea chemării sau rechemării în activitate; maiştri militari şi subofiţeri în activitate, absolvenţi cu diploma de licenţă ai instituţiilor civile de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor militare, care au vârsta de cel mult 35 de ani; maiştri militari şi subofiţeri care, în timp de război, îndeplinesc cel puţin 3 luni, cu rezultate foarte bune şi bune, funcţii prevăzute a fi încadrate cu ofiţeri în unităţile militare aflate în zona acţiunilor militare; persoane care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor componente ale sistemului apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale şi care sunt absolvente cu diplomă de licenţă ale unei instituţii de învăţământ superior. Pentru chemarea în activitate, în anumite arme sau servicii şi specialităţi militare, stabilite prin

ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor în cauză, bărbaţii trebuie să aibă serviciul militar îndeplinit;  maiştri militari şi subofiţeri în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor militare de învăţământ superior În cadrul analizei textului de lege, voi face precizări suplimentare asupra acelor prevederi care necesită anumite observaţii, cel puţin, din perspectiva aplicării dreptului. Astfel, o primă problemă este cea generată de prevederile art. 36 lit b. Raţiunea acestei dispoziţii legale este ca cei care urmează instituţii militare de învăţământ superior cu durata mai mare de patru ani (ex.: Institutul Medico-Militar-cu durata de 6 ani) să nu fie dazavantajaţi în raport cu studenţii celorlalte instituţii militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor44, care au durata studiilor de 3 sau 4 ani. Deşi, la o primă vedere, apare că legea instituie un regim echitabil între toţi studenţii instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor, în sensul de a fi chemaţi în activitate şi de a li se acorda primul grad de ofiţer după aceeaşi perioadă de timp, unii autori consideră că textul este criticabil din următoarele considerente “de principiu” şi „de ordin practic”45:
44

Aici sunt avute în vedere academiile de forţe ale armatei, ai căror absolvenţă constituie principala sursă de provenienţă a ofiţerilor în activitate 45 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.49

19

în virtutea dreptului constituţional de a-şi alege în mod liber profesia, fiecare persoană optează pentru o instituţie de învăţământ sau alta, luând în considerare şi durata studiilor respective. Altfel spus, cei care urmează o instituţie militară de învăţământ cu o durată mai mare o fac pentru că au optat, cu bună ştiinţă, pentru acest lucru, iar în aceste condiţii, este evident că, principial, a susţine că cei în cauză ar fi dezavantajaţi de faptul că dobândesc statutul de ofiţeri în activitate mai târziu, este, cel puţin, discutabil; prevederea legală în discuţie ridică şi inconveniente de ordin practic în procesul de aplicare a dreptului. În contextul unui învăţământ performant, la cote înalte de exigenţă, este foarte posibil ca, spre

exemplu, un student la Institutul Medico-Militar, care a promovat anul IV de studii şi a fost chemat în activitate, în corpul ofiţerilor, cu gradul de sublocotenent, prin aplicarea prevederilor art. 36 lit. b), să nu poată absolvi facultatea.46 În această situaţie, în loc ca cel în cauză să părăsească instituţia de învăţământ potrivit regulamentului universitar, întrucât a dobândit deja calitatea de ofiţer în activitate, Ministerul Apărării Naţionale a trebuit să identifice alte soluţii legale pentru a-l trece în rezervă deoarece cel în cauză nu avea pregătirea necesară pentru a îndeplini o funcţie de ofiţer medic şi nu putea fi folosit nici într-o altă specialitate militară. De „legea ferenda”, având în vedere considerentele prezentate se apreciază că prevederile art. 36 lit. b) din lege ar trebui abrogate, astfel încât, indiferent de durata studiilor instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor pe care le urmează cei în cauză, statutul de ofiţer în activitate să se dobândească numai de către absolvenţii acestor instituţii, în condiţiile art. 36 lit. a) din lege.47 Un alt aspect asupra căruia se impun menţiuni este cel privind vârsta maximă de 35 de ani, impusă de lege la art. 36 lit. e), pentru ofiţerii în activitate proveniţi din rândul maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate care au absolvit cu diplomă de licenţă o instituţie civilă de învăţământ superior, cu profil corespunzător specialităţilor militare. Un prim aspect asupra căruia se impune a face precizări este că, în acest caz, nu se pune problema verificării condiţiilor generale pentru chemarea în activitate a unei persoane întrucât cei în cauză au deja calitatea de cadre militare în activitate (aflate în corpul maiştrilor militari sau al subofiţerilor) care doar trec în corpul ofiţerilor.48
46 47

Ibidem, p.49 Ibidem, p. 50 48 Ibidem, p.50

20

În ceea ce priveşte limita superioară de vârstă-35 de ani, pe care legea o stabileşte pentru trecerea maiştrilor militari şi subofiţerilor în corpul ofiţerilor în activitate, din analiza sistematică a legii reiese că nu are nicidecum un caracter arbitrar, ci este într-o legătură „tehnică” (din punctul de vedere al celui abilitat să aplice norma) cu prevederile privind gradul militar acordat la trecerea în corpul ofiţerilor, stagiul minim stabilit de lege şi acest grad şi limita de vârstă prevăzută pentru gradul militar respectiv.49 Aici se are în vedere faptul că potrivit prevederilor art. 49 din Legea nr. 80/1995, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate trecuţi în corpul ofiţerilor în activitate, li se acordă gradul de locotenent.50 Potrivit prevederilor art. 94 din acelaşi act normativ, stagiul minim în gradul de locotenent este de 5 ani, iar potrivit prevederilor art. 92 lit. b) din lege, limita de vârstă în gradul de locotenent în activitate este de 40 ani51 respectiv 38 ani52, în raport cu instituţia militară în care cei în cauză sunt încadraţi. Din coroborarea acestor prevederi legale reiese că, adunând stagiul minim în gradul de locotenent (5 ani) la vârsta maximă stabilită de lege pentru trecerea în corpul ofiţerilor (35 de ani), se atinge sau chiar depăşeşte limita de vârstă prevăzută pentru acest grad în activitate, ceea ce, conform prevederilor art. 85 alin. 1 lit. d), coroborate cu cele ale alin. 2 ale aceluiaşi articol, impune trecerea în rezervă din oficiu a celor în cauză53. Se impune a fi făcută o menţiune şi asupra prevederii de la art. 36 lit. g), potrivit căreia “pentru chemarea în activitate în anumite arme sau servicii şi specialităţi militare, stabilite prin ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor în cauză, bărbaţii trebuie să aibă serviciul militar îndeplinit”. Această prevedere a fost introdusă prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 60/2005, înlocuind prevederea conform căreia, în toate cazurile, la chemarea în activitate, bărbaţii trebuiau să aibă serviciul militar îndeplinit. Din perspectiva Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, în condiţiile renunţării la serviciul militar obligatoriu pentru bărbaţi, textul de lege apare însă ca o „discriminare pozitivă” în favoarea femeilor, pe acest segment de pe piaţa muncii. Având în vedere cerinţele Uniunii Europene privind necesitatea implementării principiului egalităţii de şanse între femei şi bărbaţi, de lege ferenda, în literature de specialitate se propune
49 50

Ibidem, p.51 Ibidem, p.51 51 În toate instituţiile cu personal militar, cu excepţia Ministerului Apărării Naţionale 52 În Ministerul Apărării Naţionale 53 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.51

21

abrogarea acestei condiţii legale, potrivit căreia, pentru anumite arme sau servicii şi specialităţi militare, stabilite prin ordin al ministrului sau al şefilor instituţiilor în cauză, bărbaţii să aibă stagiul militar îndeplinit.54 În ceea ce priveşte accesul în corpul maiştrilor militari şi în cel al subofiţerilor în activitate, potrivit prevederilor art, 38 şi art. 40 din lege, aceştia pot proveni din:
• 

În cazul maiştrilor militari: absolvenţii cu diplomă ai instituţiilor de învăţământ pentru formarea maiştrilor militari, cu excepţia celor prevăzuţi la art. 39 lit. b). Excepţia are în vedere absolvenţii instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea maiştrilor militari, şcolarizaţi la solicitarea aviaţiei şi marinei civile sau a altor beneficiari, care la absolvire devin maiştrii militari în rezervă, nu în activitate; subofiţeri în activitate, în vârstă de cel mult 45 de ani, care au un stagiu neîntrerupt de cel puţin 5 ani, în funcţii de exploatare, întreţinere şi reparare a tehnicii militare, au promovat examenul de trecere în corpul maiştrilor militari şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin dispoziţie a şefului Statului Major General; maiştri militari în rezervă care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, în vederea chemării sau rechemării în activitate

În cazul subofiţerilor:

 absolvenţi cu diplomă ai instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea subofiţerilor;  militari angajaţi pe bază de contract care au promovat testele de aptitudini şi concursul sau examenul susţinut în acest scop şi îndeplinesc condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale;  subofiţeri în rezervă care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, în vederea chemării sau rechemării în activitate;  gradaţi care, în timp de război, îndeplinesc cu rezultate bune, cel puţin 3 luni, funcţii prevăzute a fi încadrate cu subofiţeri, în unităţile militare aflate în zona acţiunilor militare.

militarii angajaţi pe bază ce contract care au absolvit cursul de formare subofiţeri în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale

54

Ibidem, p. 52

22

 militari angajaţi pe bază de contract, absolvenţi ai, şcolilor postliceale de specialitate corespunzătoare specialităţilor militare, pentru care nu sunt organizate cursuri de formare pe filiera directă şi indirectă;  persoane care au promovat testele de aptitudini şi îndeplinesc celelalte condiţii stabilite prin ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor componente ale sistemului apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale şi care au pregătire de nivel liceal, postliceal sau superior. Pentru chemarea în activitate, în anumite arme sau servicii şi specialităţi militare, stabilite prin ordin al miniştrilor sau şefilor instituţiilor în cauză, bărbaţii trebuie să aibă serviciul militar îndeplinit. Un caracter oarecum inedit îl au prevederile art. 41¹ din Legea nr. 80/1995, articol introdus prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 90/200155, cu aplicabilitate numai în Ministerul Apărării Naţionale conform cărora: „Persoanele care urmează să devină cadre militare în condiţiile art. 36 alin. 1 lit. a)-c), ale art. 38 lit. a) şi ale art. 40 alin. 1 lit. a), la admiterea într-o instituţie militară de învăţământ pentru formarea ofiţerilor, maiştrilor militari sau subofiţerilor în activitate, încheie cu Ministerul Apărării Naţionale contracte cu durata pe 8 ani de la numirea lor în prima funcţie”. În condiţiile prevăzute la art. 36 alin. 1 lit. d) şi e), art. 38 lit. b) şi c), precum şi art. 40 alin. 1 lit. b) şi c) persoanele în cauză, înainte de a urma cursul de formare ca ofiţeri, maiştri militari sau subofiţeri în activitate, în condiţiile Ghidului carierei militare, încheie cu Ministerul Apărării Naţionale contracte cu durata de 4 ani. După expirare, contractele pot fi reînnoite, în funcţie de opţiunea părţilor, pe perioade succesive cu durata de până la 4 ani, potrivit normelor aprobate prin ordin al ministrului apărării naţionale. Cadrele militare care au o vechime ca ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate de cel puţin 15 ani pot încheia cu Ministerul Aparării Naţionale contracte până la împlinirea limitei de vârstă în grad. Cu 6 luni înainte de expirarea contractului părţile sunt obligate să se încunoştinţeze reciproc asupra intenţiei de reînnoire a acestuia. În ipoteza în care, înainte de expirarea duratei stabilite, cadrele militare reziliază contractul potrivit art. 85 alin. 1 lit. h), ele sunt obligate să anunţe Ministerul Apărării Naţionale cu cel puţin 30 de zile înainte, iar în cazul în care rezilierea intervine pe durata primului contract, cadrele militare
55

Publicată în M. Of. nr. 349/29 iunie 2001

23

sunt obligate şi să restituie cheltuielile de întreţinere pe timpul şcolarizării, proporţional cu perioada de contract rămasă neexecutată. Potrivit art. 85 alin. 1 lit. i) - l), art. 87 şi art. 88 aceeaşi obligaţie de restituire a cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării revine cadrelor militare, dacă sunt trecute în rezervă de către Ministerul Apărării Naţionale înainte de expirarea primului contract. Potrivit art. 85 alin. 1 lit. e) în situaţia în care cadrele militare sunt trecute în rezervă înainte de expirarea contractelor sau la expirarea contractelor din iniţiativa Ministerului Apărării Naţionale, acestea beneficiază de măsuri de protecţie socială conform prevederilor legale. Contractele pot fi reziliate prin acordul ambelor părţi în situaţia în care trecerea în rezervă a cadrelor militare se face potrivit art. 85 alin. 1 lit. f)56 şi g)57. În aceste cazuri, părţile nu au obligaţii una faţă de cealaltă, cu excepţia restituirii cheltuielilor de întreţinere pe timpul şcolarizării - în cazul în care sunt trecute în rezervă la cerere - art. 85 alin. 1 lit. g) din lege. Prevederile acestui articol se constituie într-o excepţie de la regula potrivit căreia raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici şi cu predilecţie ale cadrelor militare sunt pe durată nedeterminată ad probationem. Raţiunea acestor prevederi legale este susţinută de următoarele considerente:58

şi

nu

sunt

materializate

într-un

contract,

încheiat

în

formă

scrisă-

pe de o parte, este determinată de aşa-numita “piramidă a funcţiilor”, întâlnită de altfel la orice angajator de anvergură. La bază se află practic funcţiile de execuţie prevăzute cu grade militare mai mici (exemplul

clasic ar fi funcţiile de comandant de pluton), iar, pe măsură ce se înaintează în carieră, se întâlnesc funcţii prevăzute cu grade militare superioare, însă mai reduse numeric, ceea ce conduce, în mod firesc, la o selecţie profesională a celor care vor promova în funcţii. Celelalte cadre militare rămân încadrate în funcţiile de execuţie de la „baza piramidei”;

spre deosebire de alte instituţii publice sau, generic, de alţi angajatori, armata, prin însăşi raţiunea ei de a exista este menită să asigure apărare ţării şi a intereselor naţionale prin „forţa armelor”, cadrele militare în activitate, în calitate de militari profesionişti, fiind principala categorie de personal care asigură „funcţionarea, perfecţionarea şi conducerea organismului militar, în timp de pace şi de război”59.

56 57

Cadrele militare sunt trecute în rezervă pentru a îndeplini o funcţie publică Cadrele militare sunt trecute în rezervă pentru motive bine întemeiate 58 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.56 59 A se vedea art.5 din legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare

24

Pe cale de consecinţă, este absolut firesc ca, din considerente biologice de necontestat, ţinând de sănătatea, forţa şi vigoarea necesară celor care îndeplinesc funcţii de la baza ierarhiei militare, meniţi să desfăşoare/conducă nemijlocit acţiuni de luptă, aceştia să nu poată îndeplini funcţiile respective până la pensionare. Este şi raţiunea pentru care Legea nr. 80/1995 stabileşte limite de vârstă în grad, pentru fiecare dintre gradele militare, lunile de vârstă care se regăsesc şi în legislaţia privind cadrele militare din armatele ţărilor membre NATO. Însă ceea ce aduce nou acest articol este faptul că prin statuarea obligativităţii încheierii unor contracte pe durată determinată (8 ani în cazul cadrelor militare în activitate provenite din rândul absolvenţilor instituţiilor militare de învăţământ şi 4 ani în cazul celor provenite din rândul unor persoane chemate în activitate), pe de o parte, încă de la stabilirea raportului juridic de muncă, cadrele militare sunt sensibilizate asupra posibilităţii încetării lui înainte de pensionare, iar, pe de altă parte, sa creat o bază legală clară şi, unii autori60 o consideră „suplă” pentru soluţionarea unei situaţii a cărei existenţă a fost demonstrată de practică-aceea în care un cadru militar în activitate, în mod obiectiv, fără a fi bolnav, nu-şi mai poate îndeplini atribuţiile funcţionale şi nici nu poate fi încadrat într-o altă funcţie (din cauze obiective ca lipsa pregătirii corespunzătoare, a aptitudinilor, lipsă de funcţii etc). Cu privire la trăsăturile caracteristice ale acestui contract dintre Ministerul Apărării Naţionale şi cadrele militare care îşi desfăşoară activitatea în acest minister, trebuie menţionat că:
• •

este un act bilateral, fiind încheiat cu respectarea principiului libertăţii de voinţă a părţilor; este un contract consensual, încheindu-se prin simpla exprimare a acordului de voinţă a părţilor, forma scrisă cerută de lege fiind ad probationem nu ad validitatem; este un contract oneros întrucât presupune primirea de către cadrul militar în activitate a unei remuneraţii-sub forma soldei, pentru activitatea desfăşurată. În acelaşi timp, statul, (în cazul nefinalizării primului contract) este îndreptăţit să recupereze cheltuielile efectuate cu şcolarizarea celor în cauză, în situaţia în care aceştia trec în rezervă prin demisie sau din motive imputabile;

este un contract încheiat intuitu personae, întrucât calitatea de cadru militar în activitate a persoanei care ocupă o funcţie militară de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, nu poate fi cedată altcuiva, iar activitatea nu poate fi executată prin intermediari;

este un contract cu executare succesivă, întrucât plata remuneraţiei - în speţă a soldei - se face succesiv, la intervale bine determinate, în raport cu timpul în care cadrul militar şi-a desfăşurat

60

Dimitrie Dan Raiciu, op. cit, p. 57

25

activitatea, iar modul de încetare a contractului este rezilierea acestuia-prin trecerea în rezervă a celui în cauză, modalitate specifică contractelor cu executare succesivă, care produc efecte numai pentru viitor;

este afectat de un termen extinctiv, limita termenului fiind precis determinată de lege. Nu poate fi afectat de un termen suspensiv şi nici de o condiţie suspensivă sau rezolutorie; este un contract care, în principiu, nu permite negocierea clauzelor sale, drepturile şi îndatoririle părţilor fiind în qvasitotalitatea lor stabilite prin acte normative În ceea ce priveşte obligaţia cadrelor militare în activitate care demisionează înainte de

expirarea contractului, de a anunţa despre aceasta Ministerul Apărării Naţionale cu cel puţin 30 de zile înainte de data încetării raportului de serviciu (a trecerii în rezervă) se poate spune că este un veritabil termen de preaviz, deoarece legea specială, în speţă Statutul cadrelor militare, nu dispune, potrivit dreptului comun în materie61, cele 30 de zile sunt calendaristice. 1.3. Acordarea gradelor militare Prima problemă care se impune a fi lămurită este individualizarea acestei instituţii „acordarea gradelor militare”, prin comparaţie cu cea a „înaintării cadrelor militare în gradele următoare”. Sediul materiei se găseşte în Capitolul IV din Legea nr. 80/1995-Acordarea gradelor şi înaintarea cadrelor militare în gradele următoare. Faptul că avem de-a face cu două instituţii de drept diferite reiese încă din titlul capitolului menţionat, iar din analiza sistematică a conţinutului său se desprinde concluzia că gradele militare în activitate se acordă în condiţiile legii la chemarea în activitate/absolvirea instituţiilor militare de învăţământ sau la trecerea dintr-un corp inferior într-un corp superior 62, în timp ce înaintarea în gradul militar următor se face, în condiţiile legii, în ordinea ierarhică a gradelor, în cadrul aceluiaşi corp de cadre militare. Reglementările legale privind acordarea gradelor militare în activitate pot fi structurate pe trei categorii vizând: a) competenţa materială de acordare a gradelor militare; b) periodicitatea acordării gradelor militare
c)

stabilirea gradelor militare ce se pot acorda sau, după caz, a condiţiilor în care aceste grade pot fi acordate.

61

Aşa cum este prevăzut în art. 84 alin.6 din Legea 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sau art. 79 alin.4 din Legea nr. 53/2003-Codul muncii 62 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p. 59

26

În ceea ce priveşte competenţa materială de acordare a gradelor militare în activitate, potrivit prevederilor art. 45 din lege:

gradele de general şi amiral, în timp de pace şi de război, se acordă prin decret al Preşedintelui României63, la propunerea ministrului apărării, după consultarea colegiului ministerului;

 gradele de ofiţer, cu excepţia celor date în competenţa Preşedintelui României, se acordă prin ordinul ministrului apărării  gradele de maiştri militari şi subofiţeri se acordă prin ordin al ministrului apărării sau al comandanţilor stabiliţi de acesta (prin acte normative cu caracter intern, emise în aplicarea legii). În ceea ce priveşte periodicitatea acordării gradelor militare în activitate, la art. 46 din lege, se prevede că în cazul absolvenţilor instituţiilor militare de învăţământ şi al celor care au promovat anul IV din instituţiile militare de învăţământ pentru formare ofiţerilor cu durata studiilor mai mare de 4 ani se face, de regulă, o dată pe an, la data stabilită de ministrul apărării, iar în celelalte cazuri se poate face în tot cursul anului. În ceea ce priveşte gradele care se pot acorda cadrelor militare în activitate, legea prevede următoarele situaţii:

Gradul de sublocotenent, respectiv de aspirant, pentru cei din arma marină64 se acordă: absolvenţilor instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor din ţară şi absolvenţilor unor instituţii militare similare din străinătate, care au fost trimişi la studii de către Ministerul Apărării Naţionale (sau, după caz, de o altă instituţie din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională);

• •

celor care au promovat anul IV de studii din instituţiile militare de învăţământ pentru formarea ofiţerilor cu durata studiilor mai mare de 4 ani; maiştrilor militari sau subofiţerilor care, în timp de război, îndeplinesc cel puţin 3 luni, cu rezultate foarte bune şi bune, funcţii prevăzute a fi încadrate cu ofiţeri, în unităţile militare aflate în zona acţiunilor militare. Gradul de locotenent65 se acordă maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate, absolvenţi cu diplomă de licenţă ai instituţiilor civile de învăţământ superior, cu profil

63

Textul din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare este expresie a prevederilor art. 94 lit.b) din Constituţia României 64 A se vedea art. 48 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 65 A se vedea art. 49 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

27

corespunzător specialităţilor militare în care urmează să îşi desfăşoare activitatea, care au vârsta de cel mult 35 de ani

în cazul persoanelor care îndeplinesc condiţiile legale pentru a fi chemate în activitate,

însă nu au grade militare în rezervă corespunzătoare corpului în care urmează să-şi desfăşoare activitatea, art. 52 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare menţionează că li se acordă grade militare (bineînţeles corespunzătoare corpului ofiţerilor, maiştrilor militari sau subofiţerilor, după caz) în funcţie de pregătirea lor, vechimea în specialitatea dobândită pe timpul studiilor, raportată la stagiile minime în grad, precum şi la vârsta acestora. În legătură cu aceste prevederi legale, se impune menţionat că, în practică, au existat cazuri în care instituţiile militare au „neglijat” criteriul vechime în specialitate raportată la stagiul minim în grad, în favoarea celui referitor la vârsta persoanelor în cauză.66 Atitudine este, evident, în contradicţie cu prevederile legale menţionate, care impun luarea în considerare a ambelor criterii, în mod cumulativ şi corelativ, nicidecum alternativ. Deşi legea nu face referiri la gradele militare care se acordă cadrelor militare în rezervă la chemarea în activitate, întrucât, în principiu, nu se pune problema acordării unui grad militar, deoarece cei în cauză au deja un astfel de grad, în rezervă, se impune menţionat că, în practică, într-un mod unitar de interpretare, instituţiile militare, de regulă, nu cheamă în activitate rezerviştii cu gradele pe care le au ci le acordă grade pe baza criteriilor menţionate în lege pentru persoanele care nu au statut de rezervişti (în speţă, pregătirea pe care o au şi vechimea în specialitatea dobândită pe timpul studiilor, raportată la stagiile minime în grad şi vârstă).67 Acest mod de acţiune este justificat de următoarele considerente. De exemplu, unei persoane care a absolvit o instituţie civilă de învăţământ superior şi ulterior a satisfăcut serviciul militar obligatoriu în calitate de militar cu termen redus, la lăsarea la vatră, i s-a acordat gradul de sublocotenent în rezervă. După lăsarea la vatră, din motive independente de persoana în cauză, nu mai este chemata la concentrări de instrucţie şi rămâne timp de 13 ani cu gradul de sublocotenent în rezervă acordat iniţial iar, la 37 de ani, cu o vechime în specialitate de 13 ani face obiectul chemării în activitate. Însă, este evident că nu poate fi chemat în activitate cu gradul militar pe care îl avea în rezervă, întrucât a depăşit limita de vârstă în gradul de sublocotenent în activitate prevăzută de lege, respective 35 ani.

66 67

Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p. 61 Ibidem, p.61

28

Într-o astfel de situaţie, îşi găseşte deplina aplicare principiul logico-juridic a fortiori, în sensul că dacă în cazul unei persoane care nu a satisfăcut serviciul militar şi nu are un grad de ofiţer în rezervă, la chemarea în activitate i se acordă un grad militar de ofiţer în raport cu vechimea în specialitate, raportată la stagiile minime în grad şi la vârsta pe care o are, în exemplul dat gradul de maior, cu atât mai mult se justifică aplicarea aceloraşi reguli şi în cazul unei persoane care a îndeplinit serviciul militar şi are un grad de ofiţer în rezervă.68

în ceea ce priveşte acordarea gradelor de maistru militar şi de subofiţer în activitate: absolvenţilor instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea maiştrilor militari, respectiv pentru formarea subofiţerilor, li se acordă gradele de maistru militar clasa a V-a 69 respectiv de sergent70 (art. 51 alin. 2 din lege), dacă urmează să îşi desfăşoare activitatea în Ministerul Apărării Naţionale, sau de maistru militar clasa a IV-a (art. 50 alin. 1 din lege), respectiv de sergent major, dacă urmează să îşi desfăşoare activitatea în celelalte instituţii care au cadre militare în activitate în cadrul personalului propriu. După cum reiese şi din conţinutul Anexei nr. 1 privind gradele cadrelor militare, diferenţa este

determinată de faptul că în Ministerul Apărării Naţionale, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2001, la baza ierarhiei gradelor militare corespunzătoare corpului maiştrilor militari şi al subofiţerilor s-a introdus câte un nou grad (maistru militar clasa a V-a, respectiv sergent). Demersul, deşi cu un pronunţat caracter formal, se înscrie în linia apropierii legislaţiei române în domeniu de cea din armatele statelor membre NATO. Însă, indiferent de motivele care au creat această diferenţă, ea trebuie eliminată, prin stabilirea gradelor militare corespunzătoare corpului maiştrilor militari şi corpului subofiţerilor în mod unitar pentru toate instituţiile care au cadre militare în activitate în cadrul personalului propriu. Gradul de sergent sau, după caz, de sergent major se acordă şi militarilor angajaţi pe bază de contract71 care au promovat testele de aptitudini şi concursul sau examenul susţinut în scopul chemării în activitate ca subofiţeri şi îndeplinesc condiţiile stabilite prin ordin al ministrului72 Persoanelor care îndeplinesc condiţiile legale pentru chemarea în activitate în corpul maiştrilor militar sau al subofiţerilor, după caz, întocmai ca şi în situaţia chemării în activitate în
68 69

Ibidem, p.62 A se veda art. 50 alin.5 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 70 A se veda art. 51 alin.2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 71 Categorie de militari distinctă de cea a cadrelor militare în activitate, care este destinată să îndeplinească funcţii de gradaţi şi soldaţi profesionişti 72 A se veda art. 51 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

29

corpul ofiţerilor, li se acordă grade militare în funcţie de pregătirea lor, vechimea în specialitatea dobândită pe timpul studiilor, raportată la stagiile minime în grad, precum şi de vârsta acestora.73 Potrivit prevederilor art. 50 alin. 2 din lege subofiţerilor în activitate care trec în corpul maiştrilor militari, li se acordă grade de maistru militar, în raport cu gradele de subofiţer pe care le au, astfel: 
  

gradul de maistru militar clasa a III-a, plutonierilor; gradul de maistru militar clasa a II-a, plutonierilor majori; gradul de maistru militar clasa a I-a, plutonierilor adjutanţi; gradul de maistru militar principal, plutonierilor adjutanţi şefi; Pentru a li se acorda gradele de maistru militar clasa I sau de maistru militar principal,

subofiţerii în activitate trecuţi în corpul maiştrilor militari trebuie să fi promovat şi examenul prevăzut de lege pentru înaintarea în gradul de maistru militar clasa I; celor care nu promovează acest examen, la trecerea în corpul maiştrilor militari li se va acorda cel mult gradul de maistru militar clasa a II-a, chiar dacă au grade de plutonier adjutant sau plutonier adjutant şef, care i-ar fi îndreptăţit să li se acorde gradele de maistru militar clasa I ori, după caz, maistru militar principal.74 Secţiunea II 2.1. Evoluţia profesională Potrivit prevederilor art. 1 din Hotărârea Guvernului nr. 582/2001-Ghidul carierei militare, „evoluţia în cariera militară înseamnă promovarea în funcţie şi înaintarea în grad pentru cadrele militare performante, menţinerea în aceeaşi funcţie sau numirea în funcţii succesive prevăzute cu acelaşi grad pentru cele competente şi trecerea în rezervă pentru cele care au încheiat contractul şi nu există posibilitatea reînnoirii lui sau nu corespund cerinţelor ori nevoilor Ministerului Apărării Naţionale”75. În statele de organizare ale unităţilor funcţiile destinate cadrelor militare sunt prevăzute cu grade militare, se poate spune că sunt ierarhizate pe grade militare. Pornind de la acest fapt, cu privire la relaţia promovare în funcţie/înaintare în grad, legea statuează trei posibilităţi:

73 74

A se veda art. 52 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p. 64 75 Deşi actul normativ invocat este aplicabil doar în Ministerul Apărării Naţionale, în principiu, evoluţia în cariera militară vizează aceleaşi aspecte şi în cazul cadrelor militare care îşi desfăşoară activitatea în celelalte instituţii din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională.

30

când înaintarea în grad este în mod obligatoriu simultană cu promovarea într-o funcţie corespunzătoare gradului în care a fost înaintat cadrul militar respectiv76; când înaintarea în grad se face independent de promovarea în funcţie; când promovarea în funcţie se face independent de înaintarea în grad.

 

Înaintarea în grad a cadrelor militare

Conform prevederilor art. 53 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, înaintarea în grad a cadrelor militare în activitate se poate face la termen, înainte de termen şi în mod excepţional. Reglementările legale privind înaintarea în gradul următor a cadrelor militare în activitate, ca şi în cazul acordării gradelor militare, pot fi structurate pe trei categorii vizând:
a)

competenţa materială de înaintare în grad, respectiv cine este abilitat să emită ordinul respectiv; periodicitatea înaintării în grad; condiţiile legale care trebuie îndeplinite pentru înaintarea cadrelor militare în activitate în gradul următor. În ceea ce priveşte competenţa materială de înaintare în grad a cadrelor militare în activitate,

b) c)

potrivit prevederilor art. 45 din lege, este aceeaşi cu cea de acordare a gradelor militare. Referitor la periodicitatea înaintării cadrelor militare în activitate în gradele următoare, potrivit prevederilor art. 46 din lege, se face, de regulă o dată pe an, la data stabilită de ministrul apărării, în cazul înaintării în grad la termen şi în tot cursul anului, în cazul înaintării în grad înainte de termen şi în mod excepţional. Cu privire la condiţiile care trebuie îndeplinite pentru înaintarea cadrelor militare în activitate în gradele următoare, legea distinge în raport cu felul înaintării în grad (la termen, înainte de termen sau în mod excepţional) şi de instituţia militară în care îşi desfăşoară activitatea cadrele militare respective. În ceea ce priveşte înaintarea în grad la termen, indiferent de instituţia militară în care lucrează cei în cauză, şi de corpul din care fac parte (ofiţeri, maiştrii militari sau subofiţeri) trebuie îndeplinite următoarele condiţii77:

au împlinit stagiul minim în grad prevăzut la art. 94 si 95 sau împlinesc acest stagiu în cursul anului calendaristic respectiv; La calculul stagiului minim în grad nu se ia în considerare

76 77

Situaţie reglementată de lege, exclusiv, pentru cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale A se vedea art. 54 alin. 1 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare

31

timpul în care cadrele militare în activitate au absentat de la program datorită concediilor medicale, de maternitate, risc maternal şi pentru creşterea sau îngrijirea copilului, dacă absenţele însumează 365 de zile pe parcursul a 2 ani calendaristici consecutivi78 Având în vedere condiţiile speciale în care îşi desfăşoară activitatea, la art. 96 din lege, se menţionează că stagiul minim în grad se reduce cu un an pentru cadrele militare în activitate care, pe întreaga durată a stagiului, îndeplinesc funcţii de personal navigant din aviaţie, de paraşutişti, de personal ambarcat pe submarine, pe vedete torpiloare sau pe alte nave similare, stabilite prin ordinul ministrului apărării, precum şi pentru scafandrii. Timpul cât ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate au fost condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei ori au fost condamnaţi cu executarea acesteia însă au fost amnistiaţi sau graţiaţi înainte de începerea executării pedepsei, nu se ia în calculul stagiului minim în grad, cu excepţia cazurilor in care, în urma rejudecării cauzei, instanţa competentă a pronunţat achitarea79. În timp de război, stagiul minim în grad al cadrelor militare în activitate se reduce la jumătate, iar timpul în care sunt încadraţi în unităţi în zona acţiunilor militare se socoteşte dublu la calculul stagiului minim în grad.

au fost apreciaţi pe întreaga perioadă a stagiului minim în grad, iar cei care au depăşit acest stagiu, şi în anul premergător înaintării în grad, cel puţin cu calificativul „corespunzător"; anii în care li s-au acordat calificative-inferioare acestuia nu se socotesc la calculul stagiului minim în grad.80 Dacă prima condiţie, în practică, nu a ridicat probleme de interpretare, cea de-a doua impune

anumite clarificări. Se are în vedere indeplinirea, sau nu, a condiţiei de a fi apreciat pe întreaga perioadă a stagiului minim în grad cu calificativul „corespunzător” sau calificative superioare acestuia, de către un cadru militar în activitate care, deşi are numai calificative pozitive pe perioada stagiului minim în grad, nu este evaluat pentru întreaga perioadă. Aprecierea cadrelor militare în activitate se face anual, prin urmare, spre exemplu, un ofiţer-femeie cu gradul de locotenent, pentru a fi înaintat în gradul de căpitan, ar trebui să aibă 5 calificative pozitive (întrucât stagiul minim legal în gradul de locotenent este 5 ani).

78 79

A se vedea art. 95 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare A se vedea art. 99 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare 80 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p. 68

32

Însă, în mod firesc instrucţiunile privind aprecierea cadrelor militare menţionează că în cazul în care un cadru militar nu a lucrat cel puţin 8 luni într-un an calendaristic, cel în cauză nu va fi apreciat în anul calendaristic respectiv. În această ipoteza, ofiţerul a desfăşurat activitate numai 5 luni într-un an calendaristic (absentând 7 luni - 4 luni concediu de maternitate, 2 luni concediu de risc maternal şi o lună concediu de odihnă) şi pe cale de consecinţă nu este apreciat în anul respectiv. Ca urmare, la împlinirea stagiului minim în grad are numai 4 calificative pozitive. Într-o primă interpretare, s-a considerat că şi în acest caz este îndeplinită condiţia de a fi apreciat pozitiv pe întreaga perioadă a stagiului minim în grad, întrucât, chiar dacă ofiţerul respectiv are numai 4 calificative, toate sunt pozitive.81 Într-o altă interpretare, care se apreciaza a fi cea corectă, se consideră că ofiţerul în cauză nu îndeplineşte condiţia legală în discuţie. Argumentul de logică juridică pe care se întemeiază susţinerea este că potrivit primului mod de interpretare se ajunge la concluzia absurdă conform căreia este favorizat cel care absentează şi nu poate fi evaluat pe toată perioada stagiului şi, ca urmare, potrivit exemplului prezentat are doar 4 calificative în loc de 5 calificative - corespunzătoare celor 5 ani de stagiu în grad, faţă de cel prezent, care este evaluat în toţi cei 5 ani de stagiu în grad dar obţine un calificativ inferior celui prevăzut de lege. În afara condiţiilor generale de înaintare în grad la termen pe care le-am menţionat, atât pentru ofiţeri cât şi pentru maiştrii militari şi subofiţeri există şi condiţii suplimentare specifice.  În Ministerul Apărării Naţionale Conform prevederilor act. 75 alin. 282 din Legea nr. 80/1995, cadrele militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale se numesc în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grade egale sau mai mari cu cel mult o treaptă decât cele pe care le au. Numirea în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grade mai mari cu o treaptă decât cele pe care le au se poate face numai în situaţia în care ofiţerii, maiştrii militari sau subofiţerii în cauză îndeplinesc condiţiile privind studiile, stagiul în funcţii şi alte criterii necesare, stabilite în Ghidul carierei militare, pentru a fi înaintaţi în grad odată cu numirea în funcţie. Din analiza prevederilor legale invocate se desprind două concluzii specifice pentru Ministerul Apărării Naţionale şi anume83:

81 82

Ibidem., p. 69 Prevedere legală introdusă prin O.U.G nr. 90/2001, piblicată în M. Of., Partea I, nr.349/29 iunie 2001 83 Dimitrie Dan Raiciu, op. cit., p.70

33

cadrele militare în activitate nu pot ocupa funcţii prevăzute cu grade superioare celor pe care le au; înaintarea în grad a cadrelor militare şi promovarea într-o funcţie prevăzută cu grad superior cu cel mult o treaptă decât cel pe care îl au sunt simultane, indisolubil legate, presupunându-se cu necesitate una pe alta, într-un demers unitar. Acest mod de reglementare în care noţiunile de înaintare în grad şi de promovare într-o

funcţie prevăzută cu un grad superior cu o treaptă, practic, se identifică este propriu tuturor armatelor ţărilor membre NATO, tradiţionale, prezentând diferenţe de fond, faţă de reglementările din Legea nr. 80/1995, referitoare la înaintarea în grad şi promovarea în funcţii a cadrelor militare în activitate din celelalte instituţii componente ale sistemului de apărare, ordine publică şi securitate naţională. Conform prevederilor art. 75 alin. 1 din Legea nr. 80/1995, în celelalte instituţii militare ofiţerii se numesc, de regulă, în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grade egale sau mai mari cu cel mult două trepte faţă de cele pe care le au, iar în mod excepţional, cu aprobarea conducătorilor acestor instituţii, mai mari chiar cu trei trepte decât gradele pe care le au. Fapt care practic conduce la individualizarea/separarea noţiunilor de înaintare în grad şi promovare în funcţii prevăzute cu grade superioare84. De exemplu un maior din cadrul trupelor de jandarmi subordonate Ministerului Administraţiei şi Internelor, cu o vechime în grad de 2 ani este promovat într-o funcţie prevăzută în statul de organizare cu gradul de colonel (două trepte mai mare decât gradul pe care îl are), iar înaintarea sa în gradul următor (cel de locotenent-colonel), în condiţii normale-la termen se va face abia peste 3 ani (când împlineşte stagiul minim în gradul de maior, care este de 5 ani). Cu alte cuvinte, înaintarea în gradul următor şi promovarea într-o funcţie prevăzută cu grad superior sunt, în această situaţie, instituţii independente, necondiţionate una de alta.85 Din analiza sistematică a prevederilor Legii nr. 80/1995, pornind de la prevederile legale specifice, aplicabile cadrelor militare din Ministerul Apărării Naţionale privind statutul cadrelor militare şi ale Ghidului privind cariera militară, aprobat prin H.G. nr. 582/2001, se impun unele precizări privind armele, serviciile şi specialităţile militare, necesare înţelegerii procesului de înaintare în grad la termen/promovare în funcţii a cadrelor militare în activitate:
o

în raport cu corpul din care fac parte, cadrele militare sunt structurate astfel: A. Corpul ofiţerilor

84 85

Ibidem, p.71 Ibidem, p.71

34

a.

ofiţeri de arme-ofiţerii aflaţi în stadiul carierei inferioare, care au dobândit o specialitate militară într-o armă prin absolvirea cursului de baza din şcoala de aplicaţie a armei respective; ofiţeri de logistică-ofiţerii aflaţi în stadiul carierei inferioare şi medii, care au absolvit o instituţie de învăţământ superior de lungă durată şi s-au specializat în unul dintre următoarele servicii:

b.

serviciul administrativ-specialităţile intendenţă, finanţe, carburanţi-lubrifianţi şi construcţii-cazare; serviciul transporturi militare-specialităţile auto, căi ferate, aeriene, navale, căi de comunicaţie, controlul şi îndrumarea circulaţiei; serviciul tehnico-ingineresc - specialităţi specifice structurilor militare; serviciul medical şi sanitar-veterinar - specialităţile existente pe plan naţional;

 
c.

ofiţeri specialişti-ofiţerii care, prin absolvirea unor instituţii de învăţământ superior specifice, au dobândit anterior intrării în profesia militară sau pe parcursul carierei militare specializarea necesară pentru a exercita ocupaţii de jurist, muzician, jurnalist, istoric, personalul didactic din învăţământul militar şi cercetare ştiinţifică, precum şi ofiţerii care îşi desfăşoară activitatea în domeniul informaţiilor militare;

d.

ofiţeri de comandă şi stat major-ofiţerii aflaţi în stadiul carierei medii şi superioare, proveniţi din ofiţeri de arme, ofiţeri de logistică şi ofiţeri specialişti care, printr-o pregătire complementară adecvată, au dobândit specializarea necesară pentru a îndeplini funcţii în statele majore de unităţi - batalion, regiment sau similare - şi de mari unităţi sau în structuri superioare acestora, precum şi funcţia de comandant al unei unităţi militare de tip batalion sau similare acestuia;

e.

ofiţeri de conducere-ofiţerii aflaţi în stadiul carierei superioare care ocupă funcţii de conducere: comandant sau şef al unei structuri ori microstructuri militare, locţiitor/adjunct sau şef de stat major, în toate domeniile de activitate. B. Corpul maiştrilor militari şi al subofiţerilor

a.

maiştri militari şi subofiţeri luptători - maiştrii militari şi subofiţerii aflaţi în prima parte a carierei militare, care ocupă funcţii de comandanţi/şefi de microstructuri - echipe, echipaje, posturi, grupe, grupuri, plutoane/similare, aflate în compunerea batalioanelor şi a regimentelor sau a unităţilor şi formaţiunilor similare acestora;

35

b.

maiştri militari şi subofiţeri specialişti - maiştrii militari şi subofiţerii care ocupă funcţii de specialişti tehnici şi şefi de structuri tehnice - şef grupă reparaţii, şef atelier, şef secţie, cei din domeniul informaţii militare, precum şi subofiţerii sanitari, veterinari şi instrumentişti din muzicile militare;

c.

maiştri militari şi subofiţeri de stat major - provin din maiştri militari şi subofiţeri luptători şi specialişti şi ocupă funcţii în comandamente de batalion şi superioare acestora, în toate domeniile activităţii de stat major, precum şi funcţii de consilieri ai comandanţilor/şefilor;

d.

maiştri militari şi subofiţeri de administraţie-provin din maiştri militari şi subofiţeri luptători şi specialişti şi ocupă funcţii în domenii ca: gestiune materială, financiară, administrare cazărmi, aprovizionare şi altele. În cadrul corpurilor şi categoriilor menţionate, potrivit prevederilor art. 83 din lege, ofiţerii,

maiştrii militari şi subofiţerii fac parte din arme sau servicii şi au specialităţi militare, în raport cu profilul pregătirii lor profesionale. Ghidul privind cariera militară, pe lângă cele două condiţii generale pe care le-am prezentat (împlinirea stagiului minim în grad şi obţinerea de calificative pozitive pe toată durata acestuia) stabileşte şi condiţii de pregătire/studii şi de stagiu în funcţii, pentru înaintarea în gradul următor şi ocuparea unei funcţii corespunzătoare, pentru fiecare dintre categoriile de cadre militare.86 O menţiune aparte se impune în legătură cu situaţia cadrelor militare în activitate care prin natura studiilor absolvite şi a funcţiilor pe care le îndeplinesc au un dublu statut profesional. În legătură cu acest aspect, Legea nr. 80/1995, conţine la art. 79 un text de principiu conform căruia: „încadrarea şi promovarea în funcţii a ofiţerilor de justiţie se fac potrivit actelor normative specifice acestora. Încadrarea şi promovarea ofiţerilor în funcţii didactice se fac potrivit prevederilor prezentei legi şi ale actelor normative aplicabile instituţiilor militare de învăţământ. Medicilor şi farmaciştilor militari li se acordă grade profesionale conform normelor legale.” În aplicarea acestor prevederi legale, Ghidul privind cariera militară cuprinde reglementări menite să armonizeze statutul de militar profesionist cu statutele profesionale aplicabile unor cadre militare în activitate specializate. Însă, o problemă de coerenţă în reglementare se ridică cu privire la condiţiile pentru înaintarea coloneilor/comandorilor la gradul de general de brigadă-cu o stea (pentru armata de uscat), general de flotilă aeriană - cu o stea (pentru cei din arma aviaţie), respectiv contraamiral de flotilă - cu o stea
86

Ibidem, p.73

36

(pentru cei din arma marină) şi pentru înaintarea generalilor şi amiralilor în gradul următor. Se are în vedere că, potrivit prevederilor alin. 2 al lit. A a art. 94 din Legea nr.80/1995, pentru înaintarea coloneilor/comandorilor în gradele de general/amiral este stabilit un stagiu în grad de 2 ani, întocmai ca şi în cazul înaintării generalilor şi amiralilor în gradele următoare (de la o stea la două şi trei stele). În dezacord cu aceste prevederi legale, la art. 30-31 din Ghidul privind cariera militară (act normativ cu forţă juridică inferioară) se menţionează un stagiu în gradul de colonel de 3 ani. În aceeaşi idee, la alin. 2 lit. A a art. 94 din Legea nr. 80/1995 nu se prevede, un stagiu minim în gradul de general locotenent-cu trei stele, pentru a putea fi înaintat în gradul de general-cu patru stele, iar în „Ghid”, la art. 34, se prevede un stagiu minim de un an. De lege ferenda se impune armonizarea prevederilor legale în discuţie eventual prin includerea la alin. 2 al lit. A a art. 94 din Legea 80/1995 a unei norme de trimitere la condiţiile de stagiu minim în grad prevăzute în „Ghid”. Pe timp de pace, în Ministerul Apărării Naţionale, nu sunt aplicabile prevederile legale privind înaintarea în grad a cadrelor militare în activitate înainte de termen şi în mod excepţional. Astfel, conform prevederilor art. 60 din lege, aceste modalităţi de înaintare în gradele următoare a cadrelor militare sunt posibile numai pe timp de război.  În celelalte instituţii în care, potrivit legii, îşi desfăşoară activitatea cadre militare, în calitate de personal propriu Pornind de la faptul că în aceste instituţii, legea permite numirea ofiţerilor în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grade mai mari cu două trepte (în mod excepţional, chiar cu trei trepte) decât cele pe care le au, un prim aspect specific este faptul că pentru înaintarea în gradul următor la termen a ofiţerilor în activitate, (prevederi care nu se aplică în Ministerul Apărării Naţionale) cei în cauză, pe lângă condiţile de stagiu minim în grad şi de calificative, trebuie să fie încadraţi cu cel puţin un an înainte de data la care se fac înaintările în grad în funcţii prevăzute în statele de organizare cu grad superior celui pe care îl au.87 În principal celelalte condiţii specifice pentru înaintarea în grad la termen88 a cadrelor militare din aceste instituţii se referă la:

pentru înaintarea în gradele de maistru militar clasa I şi plutonier adjutant se cere şi promovarea examenului de grad organizat în acest scop;

87 88

A se vedea art. 55 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare Reglementate la art. 56-59 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

37

pentru înaintarea în gradele de colonel şi comandor, pe lângă studiile superioare de bază, se cere absolvirea unei instituţii militare de nivelul Academiei de Înalte Studii Militare (studii de nivel postuniversitar) ori a unei instituţii civile de învăţământ superior şi să fi absolvit cursul de capacitate pentru aceste grade ; De la această ultimă condiţie se exceptează cei care deţin titlul de doctor ori au absolvit o

formă de învăţământ postacademic sau postuniversitar, în ţară ori în străinătate;

pentru înaintarea coloneilor/comandorilor la gradul de general, respectiv amiral - cei în cauză trebuie să promoveze examenul organizat în acest scop. Participarea la examen este condiţionată de deţinerea unei funcţii prevăzute cu grad de general, o vechime de cel puţin 2 ani în gradul de colonel şi obţinerea, cel puţin a calificativului „foarte bun” în aprecierile de serviciu din ultimii 5 ani de activitate. Candidaţii la examenul de grad se propun de conducerea instituţiei din care fac parte şi se aprobă de Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; pentru înaintarea generalilor şi amiralilor în gradele următoare, cei în cauză trebuie să deţină cu cel puţin un an înainte de data la care se face înaintarea în grad o funcţie cu grad corespunzător celui la care vor fi înaintaţi (sau mai mare) şi să “aibă rezultate remarcabile în îndeplinirea atribuţiilor”. Şi în acest caz înaintarea în grad se face cu aprobarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,

la propunerea conducerii instituţiei din care fac parte. Un alt element de specificitate pentru cadrele militare din aceste instituţii îl constituie posibilitatea legală (reglementată la art. 63 din lege) de a fi înaintate în grad, pe timp de pace, înaintea expirării stagiului minim în grad. Cadrele militare care se disting prin modul de îndeplinire a atribuţiilor funcţionale şi îndeplinesc toate condiţiile legale de a fi înaintate în gradul următor, cu excepţia stagiului minim în grad, pot fi înaintate în grad, dacă până la data când se fac astfel de înaintări au îndeplinit cel puţin jumătate din stagiul respectiv. Conform prevederilor art. 64 din lege, cadrele militare în activitate din aceste instituţii pot fi înaintate în gradul următor, în timp de pace, şi în mod excepţional, dacă în executarea misiunilor sau în alte situaţii săvârşesc fapte de eroism şi/sau acte exemplare de curaj. În această situaţie, singura condiţie care se cere îndeplinită este ca cel în cauză să fie încadrat într-o funcţie prevăzută cu grad corespunzător celui la care va fi înaintat, sau cu grad mai mare.

38

CAPITOLUL III STATUTUL JURIDIC AL CADRELOR MILITARE
Secţiunea I Drepturile şi obligaţiile

În ceea ce privesc drepturile şi obligaţiile/îndatoririle cadrelor militare, art. 7 din lege conţine un text de principiu conform căruia îndatoririle, drepturile şi libertăţile cadrelor militare, sunt stabilite de Constituţia României şi legile ţării, cu menţiunea că profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer în activitate „incumbă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea sau restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii.” Trebuie precizat faptul că un text similar există şi în legislaţia franceză89, legislaţie care, în acord cu dezideratul României de aderare la NATO şi de revenire la valorile tradiţionale ale armatei române din perioada interbelică, a constituit unul dintre principalele modele avute în vedere la elaborarea Statutului cadrelor militare - aprobat prin Legea nr. 80/1995.90
3.1. 3.1.1.

Drepturile cadrelor miltare

Salarizarea cadrelor militare şi alte drepturi băneşti

89 90

A se vedea art. 6 din Legea nr. 72-662/1972 cu privire la statutul general al militarilor Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.96

39

În conformitate cu prevederilor art. 28 lit. d) din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariului de bază în sistemul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică91, pentru personalul militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi securitate naţională, salariile se stabilesc prin „lege specială”. În acest sens sunt şi prevederile art. 157 alin. 2 din Codul muncii, potrivit cărora salarizarea personalului autorităţilor şi instituţiilor publice se stabileşte prin lege. Până în ianuarie 2010, sediul materiei în ceea ce priveşte salarizarea cadrelor militare a fost Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi securitate naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariate personalului civil din aceste instituţii, cu modificările şi completările ulterioare, această lege reprezentând primul act normativ fără caracter clasificat referitor la salarizarea cadrelor militare în activitate, după aproape jumătate de secol în care salarizarea cadrelor militare a fost reglementată prin acte normative nepublicate, transmise numai instituţiilor interesate-menite să le aplice. O primă remarcă, cu caracter general, este aceea că salarizarea cadrelor militare se supune principiilor sistemului de salarizare exprimate în literatura juridică de specialitate, respectiv:         la muncă egală, salariu egal; diferenţierea salariilor după nivelul studiilor; diferenţierea salariilor în raport cu funcţia îndeplinită; diferenţierea salariilor după cantitatea şi calitatea muncii; diferenţierea salariilor în raport cu condiţiile de muncă; confidenţialitatea salariilor; indexarea salariilor; prestabilirea salariilor din unităţile bugetare, instituţiile şi autorităţile publice, prin acte normative. Astfel, potrivit prevederilor art. 3 din Legea nr. 138/1999, solda lunară (salariul) cadrelor militare se compunea din: solda de funcţie, solda de grad, solda de merit, indemnizaţia de comandă, gradaţii şi indemnizaţia de dispozitiv.

91

Modificată radical prin OUG nr. 24/2000, cu modificarile ulterioare, Legea nr. 154/1998 a fost în vigoare până la 1 ianuarie 2010

40

În încercarea de a analiza elementele constitutive ale soldei cadrelor militare, comparativ cu cele ale salariului angajaţilor din sectorul bugetar, se remarcă cu uşurinţă corespondenţa dintre acestea, astfel:  soldei de funcţie şi celei de grad îi corespunde salariul de bază;

soldei de merit - salariul de merit;

 indemnizaţiei de comandă - indemnizaţia de conducere;  gradaţiilor - sporul de vechime. Însă, de la 1 ianuarie 2010, sediul materiei privind salarizarea cadrelor militare îl constituie Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice nr. 330/2009 92, cu precădere prevederile Anexelor nr. IV-IV/V la lege, care menţin dispoziţii specifice personalului militar încadrat în instituţiile publice de apărare, ordine publică şi securitate naţională. Însă, noile prevederi legale preiau, în mare măsură, dispoziţiile Legii nr. 138/1999. Potrivit prevederilor art. 3 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009, solda lunară a cadrelor militare în activitate se compune din: solda funcţiei de bază (în locul soldei de funcţie), solda de grad, gradaţii şi, după caz, indemnizaţia de comandă. În ceea ce priveşte solda funcţiei de bază, aceasta este stabilită pe baza unor coeficienţi de ierarhizare, în raport cu nivelul studiilor, pregătirea profesională, atribuţiile funcţiei, solicitările la efort, complexitatea şi gradul de răspundere cerut de îndeplinirea funcţiei şi eşalonul la care se desfăşoară activitatea. Coeficienţii de ierarhizare al soldelor funcţiilor de bază corespunzători gradelor militare aferente funcţiilor sunt prevăzuţi în Anexa nr. IV/I A la lege (pentru principalele funcţii, pentru celelalte, legea abilitând Guvernul să emită o hotărâre în acest scop). Însă, spre deosebire de Legea nr. 138/1999, noul act normativ privind salarizarea, în speţă, Legea-cadru nr. 330/2009, numai stabileşte solda de grad pe bază de coeficienţi de ierarhizare, ci în cuantumuri fixe prevăzute în Anexa nr. IV/IB, care se actualizează în funcţia de evoluţia valorii coeficientului de ierarhizare 1, stabilită de lege. În ipoteza schimbării din funcţie, cadrele militare au dreptul la noua soldă a funcţiei de bază, de la data menţionată în ordinul de numire. În mod similar, în cazul înaintării în grad, solda corespunzătoare gradului militar la care au fost înaintate se acordă de la data menţionată în ordinul emis în acest scop.93
92 93

Publicată în M. Of. al României, Pareta I, nr. 762/9 noiembrie 2009 Dimitri-Dan Raiciu, op. cit., p.99

41

În ceea ce priveşte solda de merit-alt element component al soldei lunare- în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 138/1999)-trebuie amintit că aceasta se acorda în aceleaşi condiţii ca şi în cazul salariaţilor bugetari, diferind însă cuantumul acesteia (20% din solda de funcţie, faţă de 15% din salariul de bază) şi numărul potenţialilor beneficiari (30% din numărul total de posturi de cadre militare prevăzute în statele de organizare ale unităţilor, faţă de 20% din numărul total de posturi prevăzute în statele de organizare, în cazul salariaţilor bugetari şi al funcţionarilor publici). În conformitate cu prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009, solda de merit nu se mai regăseşte între elementele constitutive ale soldei lunare, fiind inclusă în solda funcţiei de bază - punctul 1 al „Notei" din Anexa nr. IV/IA la lege. Gradaţiile-echivalentul sporului de vechime-potrivit prevederilor art. 11 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009, se acordă din 3 în 3 ani şi sunt în număr de 7, remarcându-se aşadar că ultima gradaţie se acordă după 21 de ani de activitate, vechime apropiată de cea prevăzută în legislaţia în domeniu din sectorul bugetar - în vigoare până în ianuarie 2010, unde ultima tranşă a sporului de vechime era acordată după 20 de ani de vechime în muncă. Cuantumul unei gradaţii reprezintă 6% din solda funcţiei de bază. Însă, în practică, o anumită problemă a ridicat-o aplicarea prevederilor alin. 3 al art. 11 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009, potrivit cărora persoanele chemate sau rechemate în activitate beneficiază de gradaţii în raport cu vechimea în serviciu avută/stagiul de cotizare realizat, potrivit legii94. Trebuie avut în vedere că prin noţiunea de “stagiul de cotizare realizat, legal stabilit” se face trimitere la stagiul de cotizare care se ia în considerare la stabilirea pensiei în sistemul public. Altfel spus, se însumează perioadele de stagiu de cotizare-în înţelesul Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale95, cu modificările şi completările ulterioare (inclusiv perioadele asimilate stagiului de cotizare, prevăzute la art. 38 din acest act normativ). Sporurile de vechime în muncă aferente perioadelor în care persoanele în cauză şi-au desfăşurat activitatea în condiţii care, potrivit legii, le-au dat dreptul la încadrarea în grupe superioare de muncă nu se iau în considerare la stabilirea vechimii în muncă efectivă, în raport cu care, la chemarea/rechemarea în activitate se va acorda gradaţia corespunzătoare. Indemnizaţia de comandă96, poate avea un cuantum de 10 -50% din solda de funcţie-stabilit concret prin norme interne, emise în cadrul instituţiilor publice din sistemul de apărare, ordine publică
94 95

Ibidem, p.100 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000 96 Dimitri-Dan Raiciu, op. cit., p.101

42

şi securitate naţională, în raport cu nivelul funcţiilor de comandă deţinute de cadrele militare). Se remarcă valoarea apropiată a indemnizaţiei de comandă faţă de cea a indemnizaţiei de conducere, care era prevăzută în Anexa nr. 9 la Legea nr. 154/1998, pentru salariaţii din sectorul bugetar (15 55% din salariul de bază). Pe lângă solda lunară, cadrele militare în activitate beneficiază de sporuri, în situaţia în care lucrează în locuri de muncă sau desfăşoară operaţiuni periculoase (sporuri reglementate şi în legislaţia în domeniu privind salarizarea personalului din sectorul bugetar). În cuprinsul art. 13 din Anexa nr. IV din Legea-cadru nr. 330/2009 se disting trei niveluri de pericol: locuri periculoase, foarte periculoase şi deosebit de periculoase, în raport cu care se stabileşte şi cuantumul sporului acordat, care poate fi de maximum 50% din solda funcţiei de bază. Totodată, legea prevede şi alte sporuri specifice, cum sunt cele pentru titlurile de clasificare obţinute în specialitate (între 6 -10% din solda funcţiei de bază - pct. 15 din Anexa nr. IV/2 la lege), pentru activitatea desfăşurată în zone izolate ori unde atragerea personalului se face cu greutate (20% din solda funcţiei de bază -pct. 7 din Anexa nr. IV/2 la lege), pentru condiţii de muncă speciale şi riscuri suplimentare (personalul aeronautic din aviaţia militară şi paraşutiştii, personalul navigant-de marină-din unităţile de nave şi submarine, ambarcaţiuni, precum şi scafandrii, etc). Toate categoriile de personal militar beneficiar şi sporurile corespunzătoare sunt prevăzute, în principal, în Anexele nr. IV, IV/3 A şi IV/3 B la Legea-cadru nr. 330/2009. Însă, Legea salarizării militarilor cuprinde şi norme cu caracter special, proprii instituţiei militare, prin care sunt reglementate drepturi băneşti specifice, un prim exemplu fiind modul de salarizare al ofiţerilor care, în condiţii de excepţie, strict delimitate de Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare97 îndeplinesc funcţii prevăzute cu grade militare inferioare celor pe care le au. Potrivit art. 10 din Anexa nr. IV la Legea-cadru nr. 330/2009 aceşti ofiţeri în activitate primesc solda funcţiei de bază minimă corespunzătoare gradului pe care îl deţin. În situaţia în care cadrele militare sunt, după caz, numite în funcţie, mutate ori transferate, în interes de serviciu, dintr-o localitate în alta, individual sau împreună cu unitatea, acestea au dreptul la:  indemnizaţie de mutare egală cu solda lunară cuvenită pentru noua funcţie;

97

A se vedea art. 81 lit a i b, din Legea 80/1995

43

o indemnizaţie pentru fiecare membru de familie, aflat în întreţinere legală, egală cu ¼ din solda lunară a cadrului militar în cauză. Această indemnizaţie se acordă însă numai după schimbarea efectivă a domiciliului membrilor de familie; rambursarea costului transportului pentru cadrele militare, membrii de familie şi gospodăria lor;

 o permisie de 5 zile lucrătoare, în vederea mutării efective, acordată la cerere. În cazul absolvenţilor instituţiilor militare de învăţământ pentru formarea cadrelor militare, la prezentarea în unităţi se acordă o indemnizaţie de instalare egală cu solda lunară şi li se decontează cheltuielile de transport, pentru ei, membrii de familie şi gospodăria lor. Datorită faptului că pe timpul cât sunt în activitate, cadrele militare pot lucra şi pot fi nevoite să-şi stabilească domiciliul în localităţi de interes pentru armată, fără a-şi putea impune opţiunea, la trecerea în rezervă/retragere, din motive neimputabile, în situaţia în care îşi schimbă domiciliul în termen de 12 luni de la data schimbării poziţiei de activitate, acestea au dreptul la rambursarea cheltuielilor de transport pentru ele, membrii lor de familie şi gospodărie, până la localitatea unde îşi stabilesc domiciliul (pct.8 alin. 14 şi alin. 16 din Anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009). Potrivit prevederilor pct. 3 din Anexa nr. IV/2 Ia Legea-cadru nr. 330/2009, cadrele militare în activitate trecute în rezervă fără drept de pensie, în condiţiile art. 85 alin. 1 lit. c) - e) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare (ca urmare a clasării „apt limitat”, la împlinirea limitei de vârstă în gradul pe care îl au, respectiv în urma reorganizării unor unităţi şi a reducerii unor funcţii din statele de organizare, precum şi pentru alte motive sau nevoi ale instituţiilor militare în care lucrează) au dreptul la un ajutor egal cu 10 solde lunare nete, stabilit în raport cu solda lunară avută la data trecerii în rezervă. În ipoteza în care aceste cadre militare, fără drept de pensie, sunt apte de muncă dar nu se pot încadra din lipsă de locuri corespunzătoare pregătirii pe care o au, potrivit prevederilor legii, mai beneficiază de plata unui ajutor, începând cu data de întâi a lunii următoare celei în care a avut loc trecerea în rezervă şi până la încadrarea în muncă, fără a depăşi durata maximă prevăzută de lege pentru acordarea ajutorului de şomaj98. Ajutorul se stabileşte în raport cu vechimea efectivă ca militar şi ca salariat civil în cadrul acestor ministere şi instituţii centrale, fiind calculat astfel:  50% din solda lunară netă avută în luna schimbării poziţiei de activitate, pentru cei care au o vechime efectivă de până la 5 ani inclusiv, dar numai puţin de un an;
98

A se vedea Legea 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea forţei de muncă, publicată în M. Of., Partea I nr. 103 din 6 februarie 2002

44

 55% din solda lunară netă avută în luna schimbării poziţiei de activitate, pentru cei care au o vechime efectivă de la 5 la 15 ani inclusiv  60% din solda lunară netă avută în luna schimbării poziţiei de activitate, pentru cei care au o vechime efectivă de 15 ani. La alin. 2 al pct. 2 din Anexa nr. IV/2 la Legea-cadru nr. 330/2009 se menţionează dreptul cadrelor militare trecute în rezervă/retragere “cu drept la pensie de serviciu, înainte de împlinirea limitei de vârstă de pensionare prevăzută de lege”, de a mai beneficia, pentru fiecare an rămas până la limita de vârstă, de un ajutor egal cu două solde lunare nete.
3.1.2.

Concediile cadrelor militare

În ceea ce priveşte concediile la care au dreptul cadrele militare în activitate sediul materiei se regăseşte în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi în hotărârile Guvernului emise în aplicarea legii. Potrivit prevederilor legii99 pe timp de pace, cadrele militare în activitate au dreptul la concediu de odihnă, concediu de odihnă suplimentar pentru activitate în locuri de muncă cu condiţii deosebite - vătămătoare, grele sau periculoase - şi la concediu de studii, precum şi la permisii100. Toate aceste drepturi sunt suspendate101 la declararea stării de război sau a mobilizării, precum şi în situaţii deosebite stabilite de miniştrii/conducătorii instituţiilor din domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale.

Concediul de odihnă şi cel de odihnă suplimentar pentru cadrele militare în activitate este reglementat de Hotărârea Guvernului nr. 442/1992 privind concediul de odihnă al ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor în activitate din forţele armate. Acest act normativ a fost emis în aplicarea Legii nr. 6/1992 privind concediul de odihnă şi alte

concedii ale salariaţilor102-act normativ care, până la abrogare, a reprezentat legea cadru în domeniul concediului de odihnă pe plan naţional. Ulterior, alin. 2 al art. 14 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare s-a constituit într-un al doilea temei juridic de emitere a acestei hotărâri de Guvern, printr-o normă de trimitere, potrivit căreia „regulile privind durata şi acordarea concediului de odihnă, concediului de odihnă suplimentar, precum şi compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat se stabilesc prin hotărâre a Guvernului”103.
99

A se vedea art. 14 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare A se vedea art. 17 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 101 A se vedea art. 19 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare 102 Publicată în M. Of., Partea I, nr. 16 din 10 februarie 1992 şi abrogată prin Legea 53/2003 103 Dimitri-Dan Raiciu, op. cit., p.106
100

45

Datorită acestui considerent, la abrogarea expresă a Legii nr. 6/1992, nu s-a pus în discuţie rămânerea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 442/1992-spre deosebire de Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare. Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin 1 din Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, cadrele militare în activitate au dreptul, în fiecare an calendaristic, la un concediu de odihnă plătit, a cărui durată se stabileşte în raport cu vechimea lor în serviciu, în zile calendaristice, astfel:  32 zile, pentru cei cu o vechime de până la 10 ani;  38 zile, pentru cei cu o vechime de peste 10 ani. Se poate remarca că durata concediului de odihnă al cadrelor militare este foarte apropiată de cea a salariaţilor din administraţia publică (21 zile lucrătoare, pentru cei cu o vechime în muncă/stagiu de cotizare de până la 10 ani, respectiv - 25 zile lucrătoare, pentru cei cu o vechime în muncă/stagiu de cotizare de peste 10 ani) .104 La art. 1 alin. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, se menţionează că vechimea în serviciu “ce se ia în considerare la determinarea concediului de odihnă este aceea pe care ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii o împlinesc în cursul anului calendaristic pentru care li se acordă concediul şi se stabileşte potrivit legii pensiilor militare”. Altfel spus, vechimea în serviciu efectivăfără sporurile prevăzute de lege pentru cei care şi-au desfăşurat activitatea în condiţii deosebite ori speciale de muncă-care se ia în considerare la stabilirea pensiei este avută în vedere şi la stabilirea duratei concediului de odihnă. În situaţia în care cadrele militare în activitate lucrează în condiţii deosebite, întocmai ca şi în dreptul comun-art. 142 din Codul muncii - aprobat prin Legea nr. 53/2003 cu modificările şi completările ulterioare-beneficiază anual de concediu de odihnă suplimentar, plătit, stabilit în condiţiile art. 2 din Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, astfel105:  20 de zile calendaristice, dacă fac parte din personalul navigant de pe aeronavele turboreactoare şi turbopropulsoare şi din cel ambarcat pe submarine, scafandrii, precum şi ofiţerii şi maiştrii militari, instructori de zbor din instituţiile militare de învăţământ;

104 105

Hotărârea Guvernului nr. 250/1992-art. 1 alin.1 itri-Dan Raiciu, op. cit., p.106

46

16 zile calendaristice, dacă fac parte din personalul navigant de pe aeronavele cu piston şi din cel ambarcat pe vedete torpiloare sau alte nave similare stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, precum şi paraşutiştii; 3-14 zile lucrătoare, dacă lucrează în condiţii de muncă grele sau periculoase, altele decât cele prevăzute la lit. a) şi b). Pentru cadrele militare care fac parte din personalul navigant de pe aeronavele turboreactoare

şi turbopropulsoare, din personalul ambarcat pe submarine, vedete torpiloare şi vedete purtătoare de rachete, scafandrii, paraşutiştii şi personalul care execută nemijlocit misiuni de protecţie şi intervenţie antiteroristă este prevăzut dreptul de a efectua, gratuit, 15 zile calendaristice din concediul cuvenit (concediul de odihnă cumulat cu cel de odihnă suplimentar), la centre de refacere a capacităţii de muncă şi întărire a sănătăţii.106 În cazul în care aceste centre nu dispun de locuri suficiente, cadrele militare în cauză pot fi trimise pentru refacere în staţiuni balneoclimaterice, cu suportarea cheltuielilor aferente de către ministerele sau serviciile în care îşi desfăşoară activitatea. În conformitate cu prevederile art. 42 din Legea nr. 138/1999, pe timpul concediului de odihnă, cadrele militare primesc soldele lunare şi celelalte drepturi băneşti cuvenite. Cu privire la efectuarea concediului de odihnă reglementările specifice cadrelor militare în activitate sunt în esenţă similare cu cele din dreptul comun şi aici avem în vedere că se efectuează pe bază de programare, integral sau fracţionat, de regulă în anul calendaristic pentru care se cuvine iar, dacă din motive întemeiate, nu a putut fi efectuat în cursul anului respectiv, va fi acordat în anul următor, cu toate drepturile aferente. Însă, deosebirea dintre reglementările din dreptul comun şi cele aplicabile cadrelor militare vizează compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat. Dacă în dreptul comun în materie compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este permisă numai în cazul încetării contractului individual de muncă, în dreptul special, aplicabil cadrelor militare, pe lângă această situaţie, compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat este posibilă, cu aprobarea comandantului eşalonului superior celui în care lucrează cadrul militar respectiv şi în alte „situaţii cu totul deosebite” în care concediul de odihnă nu a putut fi efectuat nici în anul următor celui pentru care se cuvine.107
106 107

Ibidem, p.108 A se vedea art. 4 alin.1 din H.G.nr. 442/1992

47

Însă plecând de la unul dintre principiile fundamentale care caracterizează reglementările legale privind dreptul la concediu de odihnă, în speţă, cel potrivit căruia, de regulă, concediul de odihnă se efectuează în natură108-scopul acestuia constând în refacerea forţei de muncă-în mod firesc, justificat de însăşi raţiunea pentru care se acordă concediul de odihnă suplimentar, acesta nu poate fi compensat în bani nici în cazul militarilor, decât în situaţia încetării raporturilor de serviciu sau al decesului. Se impune o menţiune aparte cu privire la prevederile art. 3 din Hotărârea Guvernului nr. 442/1992, conform cărora „ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii care au absentat de la program întregul an calendaristic datorită incapacităţii temporare de muncă, iar cadrele militare femei, datorită unor concedii de maternitate şi pentru îngrijirea copilului sau numai a uneia dintre aceste cauze, nu au dreptul la concediu de odihnă pentru acel an. Dacă incapacitatea temporară de muncă sau concediile respective au fost de 12 luni, ori mai mari şi s-au întins pe doi ani calendaristici consecutivi, se acordă un singur concediu de odihnă, în anul reluării activităţii, în măsura în care acesta nu a fost acordat în anul precedent”. În contextul prevederilor legale supuse analizei un prim aspect, cu o deosebită importanţă practică, este lămurirea înţelesului pe care îl are sintagma „concedii.... pentru îngrijirea copilului”, în demersul de a determina „concediile” care intră sub incidenţa normei în discuţie, interpretul este necesar să identifice de fapt absenţele care, însumate, pot conduce la neacordarea concediului de odihnă cuvenit pentru perioada respectivă. Demersul de interpretare trebuie început de la unul dintre principiile legiferării şi anume cel al „asigurării unui raport firesc între dinamica şi stabilitatea dreptului”109, conform căruia actele normative trebuie să aibă un caracter deschis care să le confere o cât mai mare stabilitate, rezistenţă la presiunea modificatoare. În aplicarea acestui principiu, trebuie precizat că sintagma „concedii....pentru îngrijirea copilului” trebuie înţeleasă în sens larg, sub imperiul ei intrând atât concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, de până la 3 ani, cât şi „concediul pentru îngrijirea copilului bolnav”, în vârstă de până la 7 ani-cu durata de până la 45 de zile pe an calendaristic, pentru un copil, precum şi concediul pentru creşterea copilului cu handicap, cu vârsta cuprinsă între 3 şi 7 ani.

108 109

Ion Traian Ştefănescu, Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2003, p. 81-84 Nicoale Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti 1996, p. 224-227

48

La aceeaşi concluzie se ajunge şi pe calea interpretării logice a textului, găsindu-şi aplicabilitatea în acest caz cel puţin două argumente110:

argumentul a fortiori, în sensul că dacă nu se acordă concediul de odihnă cuvenit datorită unor absenţe de la program determinate de cauze independente de voinţa beneficiarului (cum este cazul concediilor medicale) cu atât mai mult nu se va acorda în situaţia unor absenţe de la program determinate de voinţa expresă a acestuia (cum este cazul concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani - care se acordă la cererea celui îndreptăţit); argumentul ad absurdum, în sensul că dacă se au în vedere absenţele determinate de concediul pentru îngrijirea copilului bolnav, care, de regulă, nu pot depăşi 45 de zile calendaristice pe an pentru un copil111 este nefiresc să nu se aibă în vedere absenţe de ani întregi (cum este cazul concediului pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani), invocându-se faptul că nu este în mod expres menţionat în textul de lege. În ceea ce priveşte concediul de risc maternal-cu durata maximă de 120 zile-de asemenea,

trebuie făcută menţiunea că absenţele de la program generate de acest concediu, însumate cu cele determinate de alte cauze, pot conduce la neacordarea concediului de odihnă cuvenit pentru anul calendaristic respectiv, deşi nici acest concediu nu este menţionat în mod expres de textul art. 3 din H.G. nr. 442/1992. În susţinerea acestui punct de vedere, precizăm că în cazul acestui concediu, îşi găseşte aplicabilitatea argumentul logico-juridic a pari, funcţionând identitatea de raţiune dintre absenţele generate de concediul de maternitate sau de concediile medicale şi cele generate de concediul pentru risc malernal. Dreptul cadrelor militare în activitate la concediu medical este reglementat de art. 9 lit. b) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi Hotărârea Guvernului nr. 270/1999 privind stabilirea condiţiilor de acordare a asistenţei medicale, medicamentelor, concediilor medicale şi scutirilor medicale cadrelor militare în activitate112, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit prevederilor anterior menţionate, pe timpul unor absenţe de la program, din motive medicale, de până la 180 de zile într-un interval de 365 de zile, cadrele militare în activitate primesc drepturile de soldă cuvenite. Însă, după împlinirea a 90 de zile de absenţe din motive medicale, este necesară pronunţarea comisiilor de expertiză medico-militară în vederea clarificării situaţiei celor în

110 111

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.110 A se vedea art. 29 din OUG nr. 15872005 112 Textul iniţial a fost publicat în M.Of., Partea I, nr. 163 din 19 aprilie 1999

49

cauză, în sensul prelungirii concediului medical până la 180 de zile sau al clasării medicale a celor expertizaţi şi încadrării lor într-un grad de invaliditate.113 În situaţia în care caracterul şi evoluţia bolii conduc la concluzia că sunt posibilităţi de recuperare, comisiile de expertiză medico-militară pot face propuneri de acordare a unor concedii medicale de recuperare de până la 120 de zile, în continuarea celor 180 de zile.114 În cazul unor boli speciale, durata concediilor medicale de recuperare este mai mare şi se diferenţiază astfel115:  un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară şi unele boli cardiovasculare, stabilite de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, cu acordul Ministerului Sănătăţii Publice şi al Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale;  un an, cu drept de prelungire, la propunerea comisiilor de expertiză medico-militară, până la un an şi jumătate în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză meningeală, peritoneală şi urogenitală, inclusiv a glandelor suprarenale precum şi pentru SIDA şi cancer de orice tip, în funcţie de stadiul bolii;  un an şi jumătate în intervalul ultimilor 2 ani, pentru tuberculoză pulmonară operată şi osteoarticulară;

6 luni cu posibilitate de prelungire până la maximum un an, în intervalul ultimilor 2 ani, pentru alte forme de tuberculoză extrapulmonară, la propunerea comisiilor de expertiză medico-militară. Prelungirea concediului medical peste 180 zile, într-un interval de 365 de zile şi acordarea

unor concedii medicale mai mari, pentru bolile speciale menţionate, precum şi plata în continuare a drepturilor de soldă în aceste condiţii se fac numai cu aprobarea conducătorilor ministerelor sau ai celorlalte instituţii din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în care îşi desfăşoară activitatea cadrele militare în cauză. Pe timpul acestor concedii medicale cu durate mari, cadrele militare în activitate pot fi eliberate din funcţiile pe care le deţin şi puse „la dispoziţie” până la clarificarea situaţiei lor medicomilitare. În raport cu evoluţia bolii, în caz de recuperare urmează să fie reîncadrate, iar în caz de clasare să beneficieze de pensie militară de invaliditate, în condiţiile legii.

113 114

A se vedea art.6 din H.G. nr. 270/1999 Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.112 115 Ibidem, p.112

50

Dreptul cadrelor militare la concediu de studii este reglementat la art. 14 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi art. 67 din Legea nr. 138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi securitate naţională, precum şi acordarea unor drepturi salaríale personalului civil din aceste instituţii. Spre deosebire de concediul de studii de care pot beneficia salariaţii din sectorul bugetarreglementat în principal prin H.G. nr. 250/1992-cadrele militare în activitate „care urmează cursurile instituţiilor de învăţământ superior, precum şi doctoranzii au dreptul anual la un concediu de studii, plătit, de 30 de zile calendaristice”.116 Faptul că acest concediu este plătit, constituie şi raţiunea pentru care prevederile referitoare la durata sa şi la cei care pot beneficia de el, au fost introduse în Legea nr. 138/1999, care reglementa/reglementează drepturile băneşti cuvenite cadrelor militare. Legat de textul art. 67 din Legea nr. 138/1999, în practică s-a pus problema dacă acesta constituie temei legal pentru a beneficia de concediul de studii şi cadrele militare care au calitatea de masteranzi. Analizând această problemă, prin prisma textului de lege menţionat,trebuie menţionat că răspunsul este negativ.117 Se are în vedere faptul că, în mod similar se acordă concediul de studii şi în cazul salariaţilor din sectorul bugetar. Astfel, potrivit prevederilor art. 25 alin 1 lit. a) şi b) din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992-act normativ care reprezintă dreptul comun în materie în ceea ce priveşte concediul de studii în sectorul bugetar şi la care se raportează interpretul în situaţia în care norma specială nu dispune altfel-se acordă concediu de studii, fără plată, salariaţilor care urmează cursurile instituţiilor de învăţământ superior în calitate de student - pentru examenul de admitere, de an universitar şi de licenţă, precum şi doctoranzilor. Conchizând se impun câteva consideraţii cu privire la prevederile art. 15 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare. În forma iniţială, acest articol avea următorul text: „Femeile, cadre militare în activitate, au dreptul la concediu de maternitate şi la concediu pentru îngrijirea copilului, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale, pe baza dispoziţiilor legale aplicabile pe plan naţional. De asemenea, femeile, cadre militare în activitate, beneficiază de pauze pentru alimentarea şi îngrijirea copilului, precum şi de alte drepturi prevăzute de lege pentru femeile salariate din administraţia publică”.
116 117

A se vedea art. 67 din Legea nr. 138/1999, care nu a afost abrogat prin Legea-cadru nr. 330/2009 Dimitre-Dan Raiciu, op. cit., p.113

51

Alineatul 1 al acestui articol a făcut obiectul sesizării Curţii Constituţionale, care prin Decizia nr. 90 din 10 februarie 2005, decizie adoptată cu majoritate de voturi, a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând că prevederile în cauză contravin dispoziţiilor art. 16 alin. 1 din Constituţie.118 În esenţă, critica adusă textului de lege a vizat faptul că în cazul cadrelor militare bărbaţi nu sunt aplicabile prevederilor din dreptul comun, conform cărora părinţii asiguraţi pot beneficia opţional (mama sau tatăl) de concediul pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani. Curtea Constituţională şi-a întemeiat decizia pe considerentul că nu se justifică instituirea unui tratament diferenţiat între femeile şi bărbaţii cadre militare în activitate, categorii de persoane cu acelaşi statut profesional, pe considerente de sex. Ca urmare a Deciziei nr. 90/2005 a Curţii Constituţionale, prin Legea nr. 18/2006, articolul 15 din Legea nr. 80/1995 a fost modificat în sensul că alineatul 2 (nemodificat) a devenit alineatul 1, iar alineatul 1 (care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate) a devenit alineat 2, în următoarea formă:„Cadrele militare în activitate, femei şi bărbaţi, au dreptul la concediu şi indemnizaţie pentru creşterea copilului până la împlinirea vârstei de 2 ani şi, în cazul copilului cu handicap, până la împlinirea vârstei de 3 ani, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare”. Având în vedere precedentul creat prin Decizia nr. 90/2005 a Curţii Constituţionale, trebuie menţionat că şi în formularea actuală textul de lege supus atenţiei creează premisele unor noi litigii vizând dreptul cadrelor militare la concediu pentru îngrijirea copilului bolnav şi la concediul paternal. În această idee, de lege ferenda, se propune119 ca acest alineat să redevină alineatul 1 al articolului 15, cu următorul conţinut: „Cadrele militare în activitate, au dreptul la concediu paternal şi concedii pentru creşterea şi îngrijirea copilului, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare aplicabile asiguraţilor din sistemul public”. În forma propusă textul are un caracter mai general şi deschis modificărilor legislative care ar putea surveni în domeniu pe plan naţional.
3.1.3.

Alte drepturil ale cadrelor miltare

În conformitate cu prevederilor art. 9 litb) din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, acestea au dreptul şi la echipament, hrană şi locuinţe de serviciu gratuite. Normele de echipare şi de hrană sunt stabilite în raport cu arma sau specialitatea militară pe care o au cadrele
118 119

Ibidem, p.114 Ibidem, p.115

52

militare şi/sau situaţia în care îşi desfăşoară activitatea (pace/război, tabere de instrucţie, aplicaţii, etc). În condiţii de normalitate (când desfăşoară activitatea curentă la unităţi), cadrele militare în activitate nu beneficiază de alimente în natură - potrivit normelor de hrană la care au dreptul, ci de valoarea financiară neimpozabilă a acestora120. În ceea ce priveşte drepturile de echipament, trebuie menţionat faptul că, potrivit prevederilor art. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 51/1994, cadrele militare în activitate care prin natura activităţii lor sunt obligate să poarte, în majoritatea timpului, ţinuta civilă, precum şi cele care, în anul la care se referă echiparea, împlinesc cel puţin 10 ani de la acordarea gradului de ofiţer, maistru militar sau subofiţer, pot primi drepturile de echipament sub formă bănească sau numai o parte din acestea. De asemenea, restanţele de echipament se pot acorda sub formă bănească. Valoare financiară a normelor de echipare se stabileşte în funcţie de preţurile la care se aprovizionează articolele respective la data acordării. În cuprinsul art. 3 alin. 3 din ordonanţă se mai menţionează că drepturile cadrelor militare trecute în rezervă sau în retragere, precum şi al urmaşilor celor decedate pe timpul cât se aflau în activitate, de a primi valoarea echipamentului restanţă pe ultimii 3 ani, precum şi valoarea cotei - părţi anuale din drepturile cuvenite, aferente timpului trecut de la începutul anului până inclusiv în luna când sunt trecute în rezervă, în retragere sau când a intervenit decesul. Dacă valoarea articolelor de echipament primite până la data trecerii în rezervă, în retragere sau a decesului este mai mare decât cota valorică stabilită pentru perioada din an lucrată, diferenţa nu se restituie de către cadrele militare trecute în rezervă/retragere sau, după caz, de către urmaşii celor care au decedat pe timpul cât se aflau în activitate. În ceea ce priveşte dreptul la locuinţă de serviciu gratuită, menţionăm că acest drept nu trebuie înţeles în sensul asigurării obligatorii a unei locuinţe de serviciu. În limita posibilităţilor instituţiilor din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, în garnizoanele (localităţile) în care au dislocate unităţi militare, aceste locuinţe sunt repartizate cadrelor militare care nu au domiciliul în localitate121.

120

Valoare, aprobată prin hotărâre a Guvernului, care se stabileşte şi se actualizează, în mod unitar de către Ministerul Apărării Naţionale, împreună cu celelalte instituţii din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională - art. 4 şi art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/1994 privind drepturile de hrană, în timp de pace, ale personalului din sectorul de apărare naţională, ordine publică şi securitate naţională, cu modificările şi completările ulterioare 121 Gratuitatea constând în scutirea de plata unei chirii, nu şi de cea a întreţinerii

53

În situaţia în care nu se poate asigura locuinţă de serviciu-situaţia cel mai des întâlnită în practică, acestea beneficiază de o compensaţie lunară pentru chirie de până la 50% din solda lunară, dacă au fost numite în prima funcţie sau mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană decât cea în care îşi au domiciliul şi „nu deţin locuinţă proprietate personală în acea garnizoană, nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora”122. Compensaţia lunară pentru chirie se acordă şi cadrelor militare în activitate numite în prima funcţie sau mutate în interesul serviciului într-o garnizoană în care îşi au domiciliul, dar care nu deţin locuinţă proprietate personală, “nici ei şi nici soţiile sau soţii acestora”, în cazuri justificate, pe baza rezultatelor anchetei sociale efectuate de comisii constituite prin ordinul ministrului apărării (respectiv, al conducătorilor celorlalte instituţii din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională - pentru cadrele proprii). Cuantumul concret al compensaţiei pentru chirie şi condiţiile de acordare a acesteia sunt stabilite prin Hotărârea Guvernului nr. 1867/2005 privind stabilirea cuantumului şi a condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare. Potrivit acestui act normativ, cuantumul compensaţiei poate fi maxim (50% din solda lunară), dacă locuinţa închiriată se află în municipii, staţiuni turistice ori balneare sau în localităţi cu situaţii deosebite şi de 40% din solda lunară dacă locuinţa închiriată se află în alte localităţi decât cele menţionate în prima categorie. Însă, în ambele situaţii compensaţia nu va putea fi acordată peste cuantumul chiriei stipulat în contractul respectiv. În situaţia în care atât soţul cât şi soţia sunt cadre militare în activitate, având dreptul la compensaţie lunară pentru chirie, în condiţiile legii, dacă aceştia locuiesc împreună, se acordă o singură compensaţie, raportată la solda lunară cea mai mare. Compensaţia lunară pentru chirie123, se acordă şi cadrelor militare în activitatea care au deţinut o locuinţă corespunzătoare (proprietate, de serviciu, de intervenţie) şi ulterior, au pierdut beneficiile folosinţei acestei locuinţei în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive sau ca urmare a partajului convenţional sau judiciar. Însă se impune a fi menţionat faptul că şi în cazul compensaţiei pentru chirie sunt întâlnite cazuri în care, din neglijenţa instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea cadrele militare, se emit ordine de mutare sau de transfer „la cerere”-în loc de „în interesul serviciului”-ajungându-se în situaţii paradoxale, în care, prin mutarea unui cadru militar de la o unitate la alta în aceeaşi
122 123

A se vedea art. 20 alin. 1-3, din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare A se vedea art. 4 din Hotărârea Guvernului nr. 1867/2005 privind stabilirea cuantumului şi a condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare

54

garnizoană, fără a i se schimba în niciun fel situaţia locativă, acesta să piardă dreptul la compensaţia lunară pentru chirie. Un caracter pecific instituţiei militare îl au şi prevederile art. 20¹ - alin. 4 şi 5 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, potrivit cărora soţiile sau soţii cadrelor mutate în interesul serviciului într-o altă garnizoană, care au fost încadrate în muncă şi au întrerupt activitatea datorită mutării împreună cu soţii sau soţiile, au dreptul la o indemnizaţie lunară de 50% din solda lunară a cadrelor militare pe care le-au urmat, până la o nouă angajare sau până la prestarea unei activităţi autorizate aducătoare de venituri, dar nu mai mult de 9 luni de la data mutării cadrului militar. Această prevedere legală este justificată de faptul că sunt situaţii în care soţiile cadrelor militare, pentru a-şi urma soţii mutaţi în alte garnizoane, sunt nevoite să-şi prezinte demisia de la locurile de muncă în care sunt încadrate, şi, pe cale de consecinţă, nu beneficiază de prevederile Legii nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea ocupării forţei de muncă. Plecând de la realitatea că schimbarea localităţii reprezintă, de regulă, un „handicap” în găsirea şi accederea într-un loc de muncă corespunzător, potrivit legii, indemnizaţia se acordă şi soţiilor/soţilor care la data mutării cadrelor militare pe care le-au urmat erau înscrise ca şomeri la agenţiile pentru ocuparea forţei de muncă, dar numai după expirarea termenului legal de plată a indemnizaţiilor de şomaj.124
3.2.

Interzicerea şi restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi

La art. 7 alin. 2 statutul cadrelor militare conţine un text de principiu, potrivit căruia profesia de ofiţer, maistru militar sau subofiţer „incubă îndatoriri suplimentare, precum şi interzicerea ori restrângerea exercitării unor drepturi şi libertăţi, potrivit legii”. Analiza prevederilor legale menţionate arată faptul că legiuitorul român a fost călăuzit în demersul de legiferare de două deziderate şi anume respectarea prevederilor constituţionale, în sensul ca restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti să se facă în limitele prevederilor legii fundamentale125 şi armonizarea legislaţiei române în domeniu cu cea aplicabilă cadrelor militare din armatele statelor membre NATO, alegându-se, în mod tradiţional pentru armata română, în principal, modelul oferit de legislaţia franceză. Astfel, conform prevederilor art. 28 din lege, cadrelor militare în activitate le este interzis:

124 125

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p. 120 A se vedea art. 53 din Constituţia revizuită

55

a)

să facă parte din partide, formaţiuni sau organizaţii politice ori să desfăşoare propagandă prin orice mijloace sau alte activităţi în favoarea acestora ori a unui candidat independent pentru funcţii publice;

b)

să candideze pentru a fi alese în administraţia publică locală şi în Parlamentul României, precum şi în funcţia de Preşedinte al României;

c) să declare sau să participe la grevă. Dacă prevederile art. 28 lit. a) şi c) din lege sunt similare cu cele din legislaţia franceză, cea de la lit. b) este expresia unei realităţi româneşti, în sensul asigurării garanţiei neutralităţii politice a instituţiilor militare, printr-o atitudine deosebit de prudentă faţă de ceea ce ar putea constitui, sub o formă sau alta, un pericol pentru ordinea şi principiile unui stat de drept.126 Cadrelor militare în activitate le este restrânsă exercitarea unor drepturi şi libertăţi, astfel127:

opiniile politice pot fi exprimate numai în afara serviciului; permisă;

 exprimarea în public a unor opinii contrare intereselor României şi forţelor armate nu este  condiţiile în care cadrele militare în activitate vor putea să prezinte public informaţii militare se vor stabili prin ordin al ministrului apărării naţionale;  aderarea la culte religioase este liberă, mai puţin la cele care, potrivit legii, contravin normelor de păstrare a ordinii publice, precum şi la cele care încalcă bunele moravuri sau afectează exercitarea profesiei;  constituirea în diferite forme de asociere cu caracter profesional, tehnico-ştiinţific, cultural, sportiv-recreativ, sau caritabil, cu excepţia celor sindicale ori care contravin comenzii unice, ordinii şi disciplinei specifice instituţiei armatei, este permisă în condiţiile stabilite prin regulamentele militare;  participarea la mitinguri, demonstraţii, procesiuni, sau întruniri cu caracter politic ori sindical este interzisă, cu excepţia activităţilor la care se participă în misiune;  cadrele militare în activitate se pot deplasa în străinătate în condiţiile ce se stabilesc prin ordin al ministrului apărării naţionale.

126 127

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p. 121 A se vedea art. 29 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare

56

Din perspectiva dreptului comparat, trebuie menţionată similitudinea dintre legislaţia română şi cea franceză, în speţă dintre prevederile Statutului cadrelor militare, la care am făcut referire şi textele corespunzătoare din „Statutul General al militarilor”francezi.128 O prevedere cu o deosebită importanţă practică este cea cuprinsă la art. 30 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare şi vizează condiţiile în care acestea pot exercita cumulul de funcţii pe timpul cât sunt în activitate. Astfel, „ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate au obligaţia de a nu efectua activităţi care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea lor de cadre militare.”129 Per a contrario, în principiu, legea nu interzice cumulul de funcţii în cazul cadrelor militare. Alineatul 2 al aceluiaşi articol conţine prevederi care, în acord cu principiul enunţat la primul alineat: sunt menite să dea un caracter mai concret textului de lege. Interpretând prevederile art. 30 alin. 2 lit. a) împrejurările social-juridice avute în vedere la elaborarea şi adoptarea legii, trebuie observat că potrivit Statutului cadrelor militare, acestea pot exercita „cumulul prevăzut de lege”, însă „în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale”. Legea la care se făcea trimitere, în ceea ce priveşte cumulul de funcţii raportându-ne la anul 1995, anul adoptării Legii nr. 80 privind statutul cadrelor militare era Legea nr. 2/1991 privind cumulul de funcţii, cu alte cuvinte dreptul comun în materie.130 În condiţiile în care Legea nr. 2/1991 a fost abrogată în mod expres, prin Codul muncii aprobat prin legea nr. 53/2003, prevederile art. 30 alin. 2 lit. a) şi b) din Legea nr. 80/1995 se vor raporta la textul art. 35 din Codul muncii, „noul” drept comun în materia cumulului de funcţii. Conchizând se poate desprinde că ofiţerii, maiştrii militari şi subofiţerii în activitate pot cumula mai multe funcţii, cu excepţia celor stabilite în mod expres la art. 30 alin. 2 lit. b) ca fiind incompatibile cu calitatea de cadru militar şi a celor care contravin demnităţii, prestigiului şi normelor de comportare ce decurg din calitatea de militar, însă cumulul se poate exercita numai în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului apărării naţionale (respectiv, al conducătorilor celorlalte instituţii din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională, pentru cadrele militare proprii).
3.3.

Obligaţiile/îndatoririle cadrelor militare

Principalele îndatoriri/obligaţii ale cadrelor militare, potrivit prevederilor art. 8 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare sunt:

128 129

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p. 121 A se vedea art. 30 alin. 1 din Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare 130 Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p. 124

57

a) să fie loiale şi devotate statului român şi forţelor sale armate, să lupte pentru apărarea României, la nevoie până la sacrificiul vieţii, să respecte şi să apere valorile democraţiei constituţionale; b) să respecte jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate. Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor; c) să preţuiască onoarea şi gloria de luptă ale forţelor armate ale României, ale armei şi unităţii din care fac parte, precum şi demnitatea gradului şi uniformei militare pe care le poartă; d) să-şi perfecţioneze pregătirea profesională, să asigure instruirea temeinică şi educarea subordonaţilor şi să apere drepturile acestora; e) să acţioneze pentru întreţinerea regulamentară şi menţinerea în stare de operativitate a tehnicii şi armamentului şi pentru folosirea şi administrarea eficientă a bunurilor din dotare; f) să păstreze cu stricteţe secretul militar, de stat şi de serviciu, precum şi caracterul confidenţial al unor activităţi şi documente. Dintre îndatoririle prevăzute de lege, se distinge ca având un caracter aparte, cea înscrisă la lit. b), pe care o voi prezenta, pe larg, în continuare, în scopul evidenţierii unor aspecte specifice. Astfel, într-o primă constatare, obligaţia cadrelor militare de a executa „întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi şefilor” şi cea corelativă, în sarcina celor din urmă, de a nu da ordine „contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte” sunt în esenţă o expresie specifică a obligaţiei, consacrată în dreptul comun, potrivit căreia, în virtutea raporturilor de subordonare dintre salariat şi angajator, salariatul trebuie să respecte nu numai obligaţiile generale de muncă prevăzute în actele normative care reglementează un domeniu sau altul de activitate, dar şi dispoziţiile date de angajator prin ordine, scrise sau verbale. Principalele reguli internaţionale care trebuie respectate pe timpul luptei armate/războiului sunt cuprinse în „Normele şi regulile de comportare pe timpul acţiunilor de luptă rezultate din cuprinsul Convenţiilor de la Geneva şi al celor două Protocoale adiţionale la acestea”.131

131

Ibidem, p. 127

58

Problema corectitudinii ordinelor, atât din punct de vedere al legalităţii lor, cât şi din cel al competenţei de emitere, în sensul de a fi emise de autoritatea/şeful abilitat/abilitat legal în acest sens, este, de asemenea, abordată întocmai ca în dreptul comun.132 Având în vedere aspectele prezentate, se desprinde concluzia că şi în cazul cadrelor militare nu poate fi angajată răspunderea disciplinară în situaţia în care acestea nu execută un ordin vădit ilegal sau care provine de la o autoritate care nu are competenţa legală de a-l emite. De lege ferenda, în literatura de specialitate133 se vehiculează ideea completării prevederilor lit. b) de la art. 8 din Legea nr. 80/1995, menţionându-se că neexecutarea ordinelor în asemenea condiţii nu atrage răspunderea penală, civilă şi disciplinară a cadrelor militare în cauză. Secţiunea II Răspunderea juridică a cadrelor militare În cadrul organizării statale, relaţiile sociale, interumane sunt reglementate prin norme juridice.134 Răspunderea juridică intervine în cazul încălcării normelor juridice şi punerii în pericol a valorilor sociale pe care acestea le apără, în sensul că persoanele care se fac vinovate de săvârşirea unor fapte ilicite trebuie să suporte anumite consecinţe juridice, adică să fie pasibile de aplicarea unor sancţiuni juridice.135 Însă, identificarea/stabilirea unei anumite forme de răspundere juridică pentru săvârşirea unor fapte antisociale depinde de importanţa valorilor sociale periclitate, potrivit evaluării/voinţei şi intereselor-guvernanţilor, celor aflaţi la conducerea statului.136 Din perspectiva raporturilor de muncă/de serviciu specifice cadrelor militare în activitate, în cele ce urmează mă voi opri asupra următoarelor forme de răspundere juridică: răspunderea disciplinară, răspunderea materială (reparatorie), răspunderea contravenţională şi răspunderea penală. 2.1. Răspunderea diciplinară Răspunderea disciplinară intervine în situaţia încălcării de către cadrele militare în activitate, cu vinovăţie, a obligaţiilor de serviciu, a ceea ce constituie abateri de la disciplina militară, antrenând aplicarea sancţiunilor disciplinare.137

132 133

Ibidem, p. 127 Ibidem, p. 127 134 Dumitru Brezoianu, Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti 2004, p.114 135 Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2004, p.175 136 Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.128 137 A se vedea art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

59

Practic, în esenţă, răspunderea disciplinară a cadrelor militare în activitate se caracterizează prin următoarele trăsături138:

este o răspundere juridică de natură administrativă, pentru că numai existenţa unor raporturi de serviciu în executare are ca urmare obligaţia cadrului militar de a respecta toate regulile care configurează disciplina militară;

 subiectul activ este întotdeauna o autoritate/instituţie publică, iar subiectul pasiv este determinat printr-o persoană care are calitatea de cadru militar în activitate;

pentru a fi angajată este necesar ca abaterea disciplinară să fie săvârşită cu vinovăţie şi să nu existe o cauză de exonerare de la răspunderea disciplinară; sancţiunile propriei răspunderi disciplinare, deşi se transpun într-o constrângere de ordin material şi/sau de ordin moral, nu sunt privative de libertate, Legea nr. 80/1995, cu modificările şi completările ulterioare, nu mai prevede pedeapsa cu arest; are un caracter exclusiv personal, în sensul că nu este permisă sub nicio formă răspunderea pentru fapta altuia;

 exercită atât o funcţie sancţionatorie, cât şi una preventivă şi educativă Cauzele de exonerare de răspundere disciplinară se aplică prin analogie cu cele din materia penală, în măsura în care corespund specificului raportului juridic de muncă139. Astfel, sunt cauze de exonerare următoarele: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau constrângerea morală, cazul fortuit, forţa majoră, eroarea de fapt, executarea ordinului de serviciu emis în mod legal. Aşa cum s-a subliniat în mod constant în doctrina de specialitate, executarea unui ordin vădit ilegal, emis cu încălcarea normelor juridice privind competenţa organului emitent, conţinutul şi forma ordinului respectiv, nu-l exonerează pe salariat de răspunderea disciplinară.140 În acest sens, legislaţia aplicabilă cadrelor militare în activitate conţine mai multe reglementări specifice. Astfel, potrivit prevederilor art. 8 lit. b) din Lege nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, acestea au îndatorirea de a respecta „jurământul militar şi prevederile regulamentelor militare, să execute întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabile de modul în care îndeplinesc misiunile ce le sunt încredinţate. Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor
138 139

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.133 Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p.642-645 140 Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.134

60

internaţionale la care România este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă a subordonaţilor”. Într-o primă analiză, obligaţia cadrelor militare de a executa „întocmai şi la timp ordinele comandanţilor şi şefilor” şi cea corelativă, în sarcina celor din urmă, de a nu da ordine „contrare legilor obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România este parte” sunt în esenţă o expresie specifică a obligaţiei consacrate în dreptul comun, potrivit căreia, în virtutea raporturilor de subordonare dintre salariat şi angajator, salariatul trebuie să respecte nu numai obligaţiile generale de muncă prevăzute în actele normative care reglementează un domeniu sau altul de activitate, dar şi dispoziţiile date de angajator prin ordine, scrise sau verbale. Având în vedere acest aspect, se desprinde concluzia că şi în cazul cadrelor militare în activitate, ca şi în cel al salariaţilor încadraţi în temeiul unui contract individual de muncă, nu poate fi angajată răspunderea disciplinară în situaţia în care acesta nu execută un ordin vădit ilegal sau care provine de la o autoritate care nu are competenţa legală de a-l emite. Cu privire la regulile de drept internaţional aplicabile în conflictele armate, inclusiv unele aspecte privind modul în care trebuie să se comporte militarii aflaţi în captivitate (prizonierat), trebuie precizat că, spre deosebire de regulamentul român, regulamentul francez conţine-la art. 9 şi art. 9bisprincipalele reguli care trebuie cunoscute şi respectate de către militari. Având în vedere că respectarea acestor norme/reguli presupune în primul rând cunoaşterea lor, de lege ferenda unii autori ai literaturii de specialitate propun ca şi Regulamentul Disciplinei Militare-aplicabil în armata română, să fie completat în mod similar.141 2.1.1. Abaterea disciplinară Potrivit prevederilor art. 263 alin. 2 din Codul muncii, abaterea disciplinară reprezintă o “faptă în legătură cu munca şi care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, contractul individual de muncă sau contractul colectiv de muncă aplicabil, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.” Potrivit prevederilor art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare pentru abateri de la disciplina militară, neîndeplinirea îndatoririlor, încălcarea normelor de conduită militară, a regulilor de convieţuire socială, ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor li se pot aplica sancţiunile disciplinare prevăzute de lege iar, în Regulamentul Disciplinei Militare, abaterea
141

Ibidem, p.138

61

disciplinară este definită ca „faptă în legătură cu atribuţiile de serviciu care constă într-o acţiune sau inacţiune săvârşită cu vinovăţie de către militar, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentele militare, ordinele şi dispoziţiile legale ale comandanţilor ierarhici.” Pornind de la prevederile legale enunţate, se poate concluziona că, în cazul cadrelor militare, elementele constitutive ale abaterii disciplinare sunt, cu unele nuanţări specifice, similare cu cele din dreptul comun142, astfel:  obiectul - îl constituie relaţiile sociale de muncă/serviciu, ordinea şi disciplina militară, demnitatea şi onoarea militară, principiile şi normele statuate prin legi şi regulamentele militare;  latura obiectivă - respectiv fapta - acţiune sau inacţiune -care înfrânge obligaţiile izvorâte din raportul de serviciu;  subiectul - întotdeauna o persoană fizică, în calitate de subiect calificat, respectiv un cadru militar;  latura subiectivă - vinovăţia - intenţia, directă şi indirectă şi culpa din uşurinţă sau nesocotinţă - care trebuie să se aprecieze concret în funcţie de pregătirea profesională, capacitatea, aptitudinile şi experienţa cadrului militar respectiv. Abaterea disciplinară trebuie să se afle într-o legătură cauzală cu un rezultat nociv pe plan disciplinar. Întrunirea elementelor abaterii disciplinare-cauza-declanşează efectul, respectiv răspunderea disciplinară. Dacă sunt probate elementele constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv înfrângerea obligaţiilor de serviciu izvorâte din calitatea de cadru militar şi vinovăţia, rezultatul dăunător şi legătura cauzală se prezumă. Întocmai ca şi dreptul comun disciplinar, Legea 80/1995 privind statutul cadrelor militare, spre deosebire de Statutul funcţionarilor publici, nu prevede în mod expres faptele care constituie abateri disciplinare. Generic însă, folosindu-se sintagma „principalele abateri săvârşite de militari”, abaterile disciplinare sunt prevăzute la art. 42 din Regulamentul Disciplinei militare. În raport cu valorile/normele încălcate, abaterile disciplinare săvârşite de militari sunt structurate în trei categorii:  abateri care conduc la compromiterea sau lezarea onoarei şi demnităţii militare;  abateri în exercitarea atribuţiilor funcţionale;  abateri de la regulile de îndeplinire a misiunilor/ activităţilor.

142

Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p.647-649

62

Astfel, principalele abateri disciplinare prevăzute în regulament, structurate pe cele 3 categorii enunţate sunt:

Abateri care conduc la compromiterea sau lezarea onoarei şi demnităţii militare sunt: subordonaţilor;

 acordarea de recompense nemeritate sau aplicarea de sancţiuni disciplinare nejustificate  împrumuturi de bani şi/sau bunuri materiale de la subordonaţi;  dezinformarea sau tăinuirea unor fapte de indisciplină săvârşite în unitate sau subunitate;  lipsa de sinceritate sau a curajului răspunderii pentru faptele comise;  prezentarea de rapoarte, scrisori, cereri şi sesizări individuale/petiţii în grup neconforme cu realitate;  ascunderea sau nedeclararea identităţii în cazul comiterii unor abateri sau refuzul de a se legitima la cererea comandanţilor şi superiorilor în grad sau a organelor militare de control;  prezentarea la program sau la intrarea în serviciu sub influenţa băuturilor alcoolice/drogurilor sau consumul acestora în timpul programului, serviciului, exerciţiilor şi misiunilor; consumul de băuturi alcoolice în unitate este permis doar în cadru organizat şi aprobat, în condiţiile stabilite de reglementările în vigoare;  lipsa de respect manifestată faţă de comandanţi, superiori, egali sau inferiori în grad;  participarea voluntară la manifestările unor comunităţi religioase sau organizaţii prin care se aduc atingere demnităţii militarului, statului sau naţiunii române şi emiterea unor opinii discriminatorii, faţă de grupuri de persoane sau entităţi sociale;  participarea la activităţi cu caracter politic care au ca efect implicarea instituţiei militare;  portul neregulamentar al uniformei, gradelor şi însemnelor militare;  nerespectarea regulilor de igienă individuală şi colectivă;  instigarea altor militari sau favorizarea cu intenţie a acestora la săvârşirea de fapte care constituie abateri disciplinare.

Abateri în exercitarea atribuţiilor funcţionale:încălcarea normelor de evaluare a performanţelor subordonaţilor, nerespectarea atribuţiilor de serviciu sau superficialitate în îndeplinirea acestora, neexecutarea la timp a controalelor stabilite prin reglementările în vigoare, din cauze care ţin de persoana respectivă, neacordarea la timp a drepturilor legale ce se cuvin militarilor, dezinteresul în pregătirea personală, neîntreţinerea armamentului şi

63

tehnicii din dotare, încălcarea reglementărilor privind protecţia informaţiilor clasificate naţionale, N.A.T.O. şi U.E., ruperea de sigilii sau deschiderea neautorizată a corespondenţei, introducerea sau deţinerea fără aprobarea persoanelor în drept într-o unitate militară, la bordul unei nave ori aeronave sau în orice alt loc unde staţionează militari, a băuturilor alcoolice, drogurilor sau a materialelor periculoase, introducerea uneia sau a mai multor persoane, fără aprobare, într-o unitate militară, la bordul unei nave sau aeronave, în raionul de dispunere/tabere sau cartiruire, manifestarea de slăbiciune şi părtinire faţă de subordonaţii care comit abateri de la disciplina militară, încălcarea normelor de conduită militară în unitate.

Abateri de la regulile de îndeplinire a misiunilor/activităţilor: neîncadrarea în

programul orar al unităţii, devierea, fără motiv, de la itinerarul fixat, absenţa nemotivată de la serviciu, până la 24 de ore, neraportarea despre executarea ordinelor primite, întârzierile în executarea sau transmiterea ordinelor primite, încredinţarea vehiculului, navei sau aeronavei altei persoane ori părăsirea acestora fără aprobare, neîndeplinirea misiunilor în condiţiile ordonate, sustragerea de la activităţi ordonate pe linie de garnizoană; părăsirea fără aprobare a unităţii sau a locului de dispunere/ cartiruire sau a taberei; pătrunderea fără autorizare într-un loc cu acces limitat, semnalizat sau cunoscut în acest sens, sustragerea de la îndeplinirea serviciului sau de la desfăşurarea activităţilor specifice, fumatul sau aprinderea focului în locuri nepermise, nerespectarea normelor de protecţie a mediului, sănătate şi securitate în muncă şi P.S.I. La alineatul 4 al articolului 42 din „Regulament” se precizează că faptele prevăzute la alin. 1-3 constituie abateri numai dacă modul de săvârşire şi conţinutul lor nu constituie infracţiuni sau contravenţii. 2.1.2. Sancţiunile disciplinare Potrivit prevederilor art. 33 din Legea nr. 80/1995, cadrelor militare li se pot aplica următoarele sancţiuni disciplinare: avertisment; mustrare scrisă; consemnare; retrogradare în funcţie şi amânarea înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani. Sancţiunile disciplinare se pot aplica potrivit regulamentelor militare-în speţă,-Regulamentul Disciplinei Militare.143 Noul Regulament al disciplinei militare, în mod inexplicabil nu defineşte şi sancţiunea amânării înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani, deşi o menţionează între sancţiunile
143

A se vedea art. 34 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare

64

aplicabile cadrelor militare în activitate. Însă si mai surprinzător este faptul că nu se mai face referire la posibilitatea consemnării ca sancţiune disciplinară, deşi aceasta este prevăzută de lege. Pe timpul consemnării, cadrele militare îşi desfăşoară activitatea în unitate, zilnic, de la începerea programului cadrelor până la orele 21, îndeplinind atribuţiile funcţionale şi misiunile precizate de comandant, în restul timpului, inclusiv pe timpul sărbătorilor legale, se găsesc la domiciliu, pe care nu au voie să îl părăsească fără aprobarea comandantului sau a ofiţerului de serviciu pe unitate dacă acesta este egal sau mai mare în funcţie decât cel sancţionat. Dacă nedefinirea sancţiunii cu amânarea înaintării în grad pe timp de 1-2 ani ridică probleme de coerenţă a actului normativ, în condiţiile în care celelalte sancţiuni aplicabile cadrelor militare au fost definite, nemenţionarea sancţiunii cu consemnarea, în condiţiile în care aceasta este prevăzută în mod expres în Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările şi completările ulterioare, unii autorii o consideră ca „o atitudine evident contrară legii, greu de justificat”.144 Aplicarea sancţiunilor disciplinare se face de către comandanţi, potrivit competenţelor disciplinare stabilite în regulament şi se stabileşte în mod individual aplicându-se numai după ce s-a dovedit vinovăţia celui în cauză. Regulamentul prevede, sub sancţiunea nulităţii absolute, cu excepţia avertismentului, că nicio sancţiune nu poate fi dispusă mai înainte de cercetarea şi judecarea faptelor de către consiliile de onoare sau consiliile de judecată, după caz. În regulamentul anterior, se dispunea că pentru stabilirea vinovăţiei cadrelor militare, comandanţii dispuneau efectuarea unei cercetări disciplinare de către comisii stabilite expres în acest scop. Unii autori ai literaturii apreciază că „soluţia din vechiul regulament, răspundea într-o măsură mult mai mare prevederilor Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, în sensul că nu se punea în sarcina consiliilor de onoare/consiliilor de judecată cercetarea tuturor faptelor care puteau constitui abateri disciplinare.”145 Potirvit dispoziţiilor art. 50 din regulament abaterea de la disciplina militară este singurul temei al aplicării sancţiunii disciplinare. În cuprinsul art. 50 alin. 3 din Regulamentul Disciplinei Militare se prevede că abaterile de la disciplina militară se sancţionează numai dacă s-a luat cunoştinţă de acestea în termen de 6 luni de la săvârşire, iar la art. 60 se menţionează că decizia de sancţionare se ia în termen de cel mult 30 de zile calendaristice de la data luării la cunoştinţă de abaterile disciplinare. Primul termen apare ca un termen de decădere.146
144 145

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.144 Ibidem, p. 144 146 Ibidem, p.144

65

Principiul non bis în idem îşi găseşte aplicarea în mod expres în regulament, prin prevederile art. 51, conform cărora pentru abaterea săvârşită, militarului i se stabileşte o singură sancţiune disciplinară. Astfel, dacă au fost săvârşite mai multe abateri concomitent care presupun sancţiuni disciplinare diferite se va aplica o singură sancţiune, respective cea mai aspră. Cu privire la competenţele de aplicare a sancţiunilor disciplinare147, acestea sunt următoarele:
a)

sancţionarea disciplinară cu avertisment-poate fi dispusă de către toţi comandanţii/şefii de la comandantul de pluton/similar la ministrul apărării naţionale; sancţionarea disciplinară cu mustrare scrisă-poate fi dispusă de către toţi comandanţii/şefii, de la comandantul de batalion/similar la ministrul apărării naţionale; sancţionarea disciplinară cu amânarea înaintării în gradul următor-poate fi aplicată numai de şefii de stat major de categorie de forţe armate, de şeful Statului Major General şi ministrul apărării naţionale;

b)

c)

d)

sancţionarea disciplinară cu retrogradarea în funcţie-poate fi aplicată de către toţi comandanţii/şefii de la comandantul de unitate la ministrul apărării naţionale, fiecare potrivit competenţelor/ drepturilor de numire/eliberare din funcţii a cadrelor militare, pe linie de personal În celelalte instituţii din sistemul de apărare, ordine publică şi securitate naţională,

competenţele/drepturile de aplicare a sancţiunilor disciplinare cadrelor militare, prevăzute în Regulamentul Disciplinei Militare, sunt adaptate prin ordine interne aprobate de conducătorii instituţiilor respective, la eşalonarea ierarhică proprie. În situaţia în care, un cadru militar consideră că a fost sancţionat disciplinar pe nedrept, întocmai ca şi în cazul funcţionarilor publici, are dreptul de a se adresa, verbal sau în scris, comandantului ierarhic următor, care este obligat să analizeze şi să cerceteze cazul respectiv. Este o soluţie firească pentru instituţiile militare caracterizate printr-o ierarhie riguroasă; acest lucru nu înseamnă însă că militarul în cauză, ca expresie a accesului liber la justiţie, statuat de Constituţia României, nu are deschisă calea spre instanţa de contencios administrativ, solicitând, dacă este nemulţumit de sancţiunea aplicată, anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare. De regulă, sancţiunile disciplinare se execută imediat după ce au fost stabilite, cu excepţia următoarelor situaţii:
147

Prevăzute în Anexa nr. 2 la Regulemnatul Disciplinei Militare

66

a)

când militarul sancţionat disciplinar se găseşte în curs de îndeplinire a unei misiuni, în acest caz, sancţiunea se va executa după înapoierea sa la unitate de care aparţine; când militarul se află în afara orelor de program, iar comandanţii de subunităţi lipsesc din unitate. În această situaţie ofiţerul de serviciu pe unitate, în funcţie de gravitatea abaterii săvârşite de militar, raportează comandantului unităţii, imediat sau la începerea programului;

b)

c)

când militarul se află sub influenţa băuturilor alcoolice, drogurilor sau manifestă tulburări de comportament. În acest caz, aplicarea sancţiunii disciplinare se amână până când acesta revine la starea normală, confirmată de medicul de specialitate;

d) sancţiunea amânării înaintării în gradul următor pe timp de 1-2 ani este adusă la cunoştinţă în termen de 30 de zile militarului sancţionat, urmând ca termenul efectelor sancţiunii să înceapă să curgă de la data când militarul sancţionat îndeplineşte condiţiile de înaintare în grad. Din analiza textului privind excepţiile de la regula executării imediate a sancţiunilor disciplinare de la lit. a)-c), reiese că acestea vizează, în exclusivitate, sancţionarea cu consemnare, care însă, deşi prevăzută de lege, nu a fost menţionată în Regulament În ceea ce priveşte excepţia prevăzută la lit. d), trebuie menţionat că modificarea adusă prin noul Regulament este cel puţin discutabilă din punct de vedere al principiilor care guvernează răspunderea disciplinară.148 Avem în vedere că aplicarea sancţiunilor disciplinare este menită să asigure o latură coercitivă în acelaşi timp cu una educativă, de prevenţie, în cazul în care, spre exemplu, din lipsă de funcţie prevăzută cu grad superior, un ofiţer sancţionat cu amânarea înaintării în grad, îndeplineşte condiţiile de înaintare după 6 ani de la data când a fost sancţionat, apare, cel puţin ca o curiozitate, aplicarea unei sancţiuni disciplinare pentru o abatere săvârşită cu mult timp în urmă. Este evident că, în acest caz, atât latura coercitivă cât şi cea educativă sunt lipsite de substanţă. Soluţia este ca această sancţiune să fie executată imediat după aplicare, aşa cum se proceda în cadrul Ministerului Apărării Naţionale până la apariţia noului Regulament şi cum se prevede în instrucţiunile în domeniu din alte instituţii cu personal militar propriu, ex. Serviciul Român de Informaţii. În cazul tuturor celorlalte sancţiuni disciplinare aplicabile cadrelor militare în activitate, se va respecta regula executării lor imediate. Concluzia are importanţă practică, cu precădere din perspectiva suspendării, amânării, anulării şi ridicării/radierii sancţiunilor disciplinare.
148

Ibidem, p. 147

67

Potrivit prevederilor regulamentare, sancţiunea disciplinară se poate amâna, suspenda, radia sau anula numai prin hotărârea persoanei care a aplicat-o. Înţelegând raţiunea acestei norme menite să conserve/întărească autoritatea fiecărui comandant de pe treptele ierarhiei militare, menţionăm că ea trebuie interpretată ca reprezentând regula, în sensul că, în anumite situaţii, temeinic justificate, cu titlu de excepţie, îşi găseşte aplicabilitatea principiul logico-juridic a minori ad minus, în sensul că şefii/comandanţii aflaţi pe trepte ale ierarhiei militare superioare celui care a dispus aplicarea sancţiunii disciplinare, pot amâna, întrerupe, reduce, anula sau chiar ridica o sancţiune disciplinară aplicată de un comandant/şef cu competenţe disciplinare inferioare. Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare nu conţine prevederi exprese privind cazul în care o faptă săvârşită de un cadru militar a fost sesizată atât ca abatere disciplinară, cât şi ca infracţiune, situaţie în care unii autori149 din doctrină apreciază că sunt aplicabile prevederile art. 65 alin. 6 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, potrivit cărora „procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale, scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau până la data la care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal”. În acest sens, trebuie înţelese şi prevederile art. 52 din Regulamentul Disciplinei Militare, conform cărora când fapta sesizată ca infracţiune constituie şi abatere de la disciplina militară, se pot aplica sancţiuni disciplinare militarilor faţă de care instanţa de judecată a pronunţat achitarea ori încetarea procesului penal sau dacă procurorul a dat o soluţie de încetare a urmăririi penale ori scoatere de sub urmărire, pe timpul cercetării penale procedura angajării răspunderii disciplinare fiind suspendată. Deşi Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare nu conţine prevederi similare cu cele din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici, referitoare la cazierul administrativ, în aplicarea prevederilor art. 100 din Legea nr. 80/1995, în Regulamentul Disciplinei Militare se prevede că aplicarea, anularea şi radierea/ridicarea sancţiunilor se înscriu în documentele de evidenţă ale acestora, cu alte cuvinte, conţinutul acestor documente de evidenţă include şi un „cazier administrativ”, chiar dacă nu este denumit astfel în mod expres de lege. 2.2. Răspunderea materială a cadrelor militare În dreptul comun răspunderea materială a fost înlăturată, fiind înlocuită cu răspunderea patrimonială, reglementată printr-un capitol distinct din Codul muncii, respectiv în 269-275.

149

Ibidem, p. 148

68

Răspunderea patrimonială reciprocă a părţilor raportului juridic de muncă (angajator şi salariat), are caracter reparatoriu şi se întemeiază, conform art. 269 şi 270 din Codul muncii, pe „normele şi principiile răspunderii civile contractuale”. Se poate deci afirma că răspunderea patrimonială reglementată de Codul muncii constituie, ca natură juridică, o varietate a răspunderii civile contractuale, având însă anumite particularităţi determinate de specificul raporturilor juridice de muncă.150 Pe cale de excepţie, de la prevederile dreptului comun la care am făcut referire, cadrele militare în activitate răspund material pentru pagubele, produse cu vinovăţie, în legătură cu formarea, administrarea şi gestionarea resurselor financiare şi materiale, precum şi în legătură cu îndeplinirea serviciului militar sau a atribuţiilor de serviciu în cadrul instituţiilor/autorităţilor publice în care lucrează. În ceea ce priveşte răspunderea materială a cadrelor militare în activitate sediul materiei îl constituie Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, act normativ cu caracter special, derogatoriu de la prevederile dreptului comun în domeniu, reprezentat de reglementările aplicabile salariaţilor angajaţi pe bază de contract individual de muncă sau celor care au, în condiţiile legii, calitatea de funcţionari publici. În conformitate cu prevederilor art. 12 şi 19 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998, răspunderea materială a militarilor este angajată în cazul producerii unor pagube, astfel:

în sarcina gestionarilor, pentru pagubele produse de aceştia în propria gestiune, sau: comisie şi se constată o pagubă, dacă nu se face dovada că aceasta s-a produs în absenţa gestionarului;

 când, potrivit dispoziţiilor legale, atribuţiile au fost exercitate de un delegat al lor sau de o

 când au primit bunuri în cantităţi mai mici decât cele înscrise în documentele însoţitoare sau cu vicii aparente, fără să fi întocmit proces verbal de constatare;  când nu au solicitat, în scris, asistenţă tehnică de specialitate la primirea bunurilor, deşi aceasta era necesară.

în sarcina militarilor, pentru pagubele produse atunci când primesc, transportă, păstrează şi eliberează bunuri materiale şi valori, fără a avea calitatea de gestionari în înţelesul legii. în sarcina comandanţilor sau şefilor unităţilor, când: nu au asigurat gestionarilor, la solicitarea în scris a acestora, în cazurile prevăzute de lege, asistenţa tehnica de specialitate la primirea,

150

Ion Traian Ştefănescu, op. cit., p.679-680

69

transportul, depozitarea, inventarierea şi distribuirea bunurilor materiale şi a altor valori, nu au luat măsurile necesare pentru remedierea deficienţelor sesizate în scris de către gestionari, sau substituit gestionarilor în exercitarea atribuţiilor acestora, au dat gestionarilor sau altor militari care răspund de bunuri materiale ordine ilegale sau greşite care au condus la producerea de pagube, au rezultat pagube, ca urmare a nevalorificării drepturilor la despăgubiri pentru cauzarea de prejudicii, pagubele au rezultat din neurmărirea unor sume cuvenite din orice cauză şi pentru care există titlu executoriu, nu au luat măsuri de siguranţă necesare pentru păstrarea în bune condiţii a bunurilor materiale şi a altor valori.

în sarcina autorului faptei, când pagubele sunt produse în alte situaţii decât cele prevăzute la art. 6 alin. 1. în sarcina persoanei vinovate, dacă fapta prin care paguba a fost pricinuită constituie infracţiune. În cazul constatării insolvabilităţii autorului direct al prejudiciului, răspund, în limita valorii

pagubei de recuperat, militarii vinovaţi de: nerespectarea prevederilor legale privind angajarea sau numirea în funcţia de gestionar, precum şi de neconstituire a garanţiilor de către gestionari, neluarea măsurilor de înlocuire a gestionarilor sau a persoanelor care gestionează bunuri materiale, fără a fi gestionari în înţelesul legii, deşi li s-a adus la cunoştinţă, în scris şi motivat, că nu îşi îndeplinesc atribuţiile în mod corespunzător, neefectuarea inventarierilor la termenele şi în condiţiile legii, dacă prin aceasta s-ar fi putut evita producerea pagubei, neluarea sau luarea cu întârziere a măsurilor de recuperare a pagubelor, prin constituirea ca parte civilă, neemiterea deciziei de imputare sau a altor măsuri asigurătorii, nerespectarea oricărei atribuţii de serviciu, dacă, fără încălcarea acesteia, paguba nu s-ar fi produs. Stabilirea şi recuperarea pagubelor151 se face de către o comisie de cercetare administrativă din unitatea în care s-a produs paguba, sau de la eşaloanele superioare ori de la organele de control specializate. Termenul pentru efectuarea cercetării este de 60 de zile de la data când comandantul sau şeful unităţii a constatat sau a luat cunoştinţă de producerea pagubei. Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau şeful eşalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.

151

A se veda arr. 22+29 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998

70

Însă, în toate situaţiile, cercetarea împrejurărilor în care s-a produs paguba se face cu chemarea celor în cauză, pentru explicaţii scrise şi prezentarea de probe în apărare. Termenele de decădere, privind angajarea răspunderii materiale a cadrelor militare sunt:

pentru pagubele produse instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea cel în cauză - 3 ani de la data producerii lor; în cazul obligării la restituirea sumelor încasate fără drept, a contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate - 1 an de la data primirii sumelor sau bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate. În cazul constatării pagubei după un an de la data primirii sumelor/bunurilor ori de când au beneficiat de serviciile nedatorate, dar nu mai târziu de 3 ani de la această dată, răspunderea materială se va stabili în sarcina celor din vina cărora s-a produs paguba; dacă nu a fost de bună credinţă, cadrul militar în cauză, va fi obligat la restituirea sumelor sau la plata contravalorii bunurilor ori serviciilor nedatorate, într-un termen de cel mult 3 ani. În situaţia în care cadrul militar respectiv nu consimte prin angajament de plată, în scris, să

acopere pagubele sau, după caz, să restituie sumele ori să plătească bunurile sau serviciile nedatorate, obligarea acestuia se face prin decizie de imputare. Decizia de imputare se emite în cel mult 30 de zile de la înregistrarea procesului - verbal de cercetare administrativă şi se comunică în termen de 15 zile celui obligat la plată. Comandantul sau şeful unităţii militare care a emis decizia de imputare ori al cărui organ financiar a primit angajamentul de plată, precum şi comandantul sau şeful eşalonului superior, atunci când constată că imputaţia este total sau parţial neîntemeiată ori nelegală, poate să o anuleze sau să o reducă, în termen de cel mult 3 ani, printr-o altă decizie, dacă între timp nu s-a pronunţat o hotărâre asupra contestaţiei făcute împotriva deciziei de imputare sau angajamentului de plată. Cadrul militar care consideră că imputarea sau reţinerea a fost făcută fără temei sau cu încălcarea legii, precum şi cel care, după ce a semnat un angajament de plată, constată că în realitate nu datorează, parţial sau total, suma pretinsă de unitate poate face contestaţie, în cel mult 30 de zile de la data comunicării sub semnătură a deciziei de plată sau de la data semnării angajamentului de plată.152 Contestaţiile se depun la unitatea care are în evidenţă debitul şi se soluţionează de comandantul sau şeful care a emis decizia de imputare sau a cărei comisie a efectuat cercetarea
152

A se vedea art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998

71

administrativă privind paguba pentru care s-a semnat angajamentul de plată. Hotărârea asupra contestaţiei se pronunţă în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării acesteia şi se comunică în scris, în termen de cel mult 15 zile de la pronunţare, unităţii care are în evidenţă debitul, precum şi celui în cauză. Ordonanţa prevede că temeinicia contestaţiei poate fi verificată de o comisie de verificare a contestaţiei, numită de comandantul/ şeful abilitat să soluţioneze contestaţia. Din compunerea acestei comisii, se menţionează în mod expres, că pot face parte şi membrii comisiei de cercetare administrativă care a stabilit iniţial valoarea pagubei.153 Într-o opinie154, aceste prevederi au fost criticate, apreciindu-se că „sunt într-o vădită contradicţie cu prevederile art. 6 pct.l din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale155. Pornind de la prevederile art. 6 pct.l din Convenţie, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, autorul criticii evidenţiază faptul că este nepermis ca acelaşi organ care a emis decizia de imputare să analizeze şi contestaţia, întrucât, în mod evident nu poate fi o instanţă imparţială. 2.3. Răspunderea contravenţională a cadrelor militare Răspunderea contravenţională constituie o formă de răspundere juridică de sine stătătoare, majoritatea specialiştilor156, considerând contravenţia o instituţie a dreptului administrativ cu trăsături specifice. Reglementările cu privire la răspunderea contravenţională prevăzute în dreptul comun, reprezentat de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor157, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002158, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele prevăzute în alte acte normative, cu caracter special, se aplică în mod corespunzător şi cadrelor militare, în măsura în care, în cadrul activităţii pe care o desfăşoară, intră sub incidenţa reglementărilor respective. Potrivit prevederilor art. 46 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, Ministerul Apărării Naţionale, precum şi celelalte “autorităţi ale administraţiei publice care au structuri militare vor stabili
153 154

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.192 Teodor Bodoaşca, Unele aspecte critice referitoare la noua reglementare privind răspunderea materaială a militarilor, în Dreptul nr. 2/1999, p.67-77 155 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost ratificată de România prin Legea nr. 30/1994 156 Antonie Iorgovan, op. cit., p. 379-392 157 Publicată în M. Of. , Partea I, nr. 110 din 25 iulie 2001 158 Publicată în M. Of. , Partea I, nr. 268 din 22 aprilie 2002

72

prin regulamente interne organele competente să constate şi să aplice sancţiunile în cazul contravenţiilor săvârşite de cadrele militare şi de angajaţii civili în legătură cu serviciul”. În aplicarea acestor prevederi legale, în reglementările interne ale instituţiilor publice menţionate, cu deosebiri nesemnificative, determinate de diferenţe structurale, se dispune că, în cazul săvârşirii unor contravenţii de către cadrele militare, acestea se constată în condiţiile actelor normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile, de către agenţi constatatori care, de regulă, pot fi: ofiţerii auditori, comandanţii sau şefii unităţilor militare şi locţiitorii acestora, pentru personalul din subordine, inclusiv de la eşaloane subordonate, cadrele militare din unităţile centrale cu activităţi de îndrumare şi control în domeniile asigurării materiale, financiare şi sanitare/medicale, pe linia activităţii de resurse umane, securitatea muncii, pazei bunurilor, prevenirii şi stingerii incendiilor etc, fiecare în domeniul său de activitate în unităţile în care, pe baza delegaţiei de serviciu, execută activităţi de îndrumare şi control. În ceea ce priveşte aplicarea sancţiunilor pentru contravenţiile săvârşite de cadrele militare, în conformitate cu prevederile art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, se face de către:  organul care constată contravenţia (agentul constatator), în situaţia în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel;  comandantul/şeful unităţii din care face parte agentul constatator, în situaţia în care, potrivit prevederilor actului normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor, agentul constatator nu este abilitat/îndreptăţit să aplice sancţiunea. 2.4. Răspunderea penală a cadrelor militare Răspunderea penală este o formă specifică, autonomă, a răspunderii juridice159-alături de răspunderea civilă, contravenţională, disciplinară, etc, instituţie fundamentală a dreptului penal. În considerarea importanţei sociale a activităţii cadrelor militare, în Codul penal sunt incriminate în mod expres infracţiuni care vizează, în principal, cadrele militare în activitate, cu alte cuvinte, care presupun ca subiectul activ să aibă această calitate. Infracţiunile săvârşite de militari, prevăzute în Capitolul I din Titlul IX al Codului penal, cele care prin conţinutul lor şi calificarea subiectului activ al infracţiunii sunt susceptibile a fi săvârşite de cadre militare în activitate sunt: dezertarea -art. 332 C. pen., încălcarea de consemn - art. 333 C. pen., insubordonarea - art. 334 C. pen., lovirea superiorului - art. 335 C. pen., lovirea inferiorului - art. 336 C. pen., capitularea - art. 338 C. pen., părăsirea câmpului de luptă - art. 339 C. pen., zborul
159

C.Bulai, Manual de drept penal, Parte generală, Editura All Beck, Bucureşti 1997, p.310

73

neautorizat - art. 340 C. pen., părăsirea navei militare - art. 341 C. pen., părăsirea comenzii - art. 342 C. pen., neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale - art. 343 .pen., coborârea pavilionului art. 344 C. pen. şi coliziunea - art. 345 C. pen. Potrivit prevederilor art. 347 C. pen. dispoziţiile art. 341-346 C. pen. se aplică în mod corespunzător şi în ceea ce priveşte aeronavele militare, bineînţeles înlocuind în toate aceste texte noţiunea de navă militară cu cea de aeronavă militară.160 În ceea ce priveşte punerea în mişcare a acţiunii penale, o menţiune se impune cu privire la prevederile art. 337 C. pen., potrivit cărora pentru infracţiunile prevăzute la art. 331-334 C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului. Sesizarea comandantului, în cazul infracţiunilor la care am făcut trimitere, îşi găseşte explicaţia şi justificarea în aceea că asemenea fapte comise de militari sunt strâns legate de modul de executare de către aceştia a atribuţiilor şi îndatoririlor de serviciu. Potrivit dispoziţiilor legale, comandantul poartă răspunderea pregătirii de luptă şi a îndeplinirii îndatoririlor de serviciu de către subordonat. Ca urmare, tot el trebuie să aibă şi posibilitatea legală de a aprecia asupra punerii în mişcare a acţiunii penale în asemenea situaţii. Punerea în mişcare a acţiunii penale pentru celelalte infracţiuni săvârşite de militari se face de organele competente fără a fi necesară sesizarea comandantului, la care face referire art. 337 C. pen. În practica instanţelor militare s-a ridicat problema dacă avizul dat de către comandant pentru punerea în mişcare a acţiunii penale mai poate fi retras ori nu în timpul judecării cauzei. Instanţa supremă a hotărât că o retragere ulterioară a sesizării comandantului nu poate determina instanţa de judecată să înceteze procesul penal, deoarece legea nu prevede o asemenea situaţie, aşa cum este posibilă, potrivit art. 131 alin. 2 C. pen., retragerea plângerii prealabile. Sesizarea comandantului este aşadar o condiţie legală necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale pentru infracţiunile arătate mai sus, însă, o dată această sesizare făcută, nu se mai poate reveni asupra ei.161 Potrivit prevederilor art. 207 C. pr. pen. organele de cercetare penală ale poliţiei judiciare efectuează cercetarea penală pentru orice infracţiune care nu este dată de lege, în mod expres, în competenţa altor organe de cercetare penală. Pe cale de consecinţă, acestea au o competenţă generală, fiind organe de cercetare de drept comun.
160 161

Dimitrie-Dan Raiciu, op. cit., p.199 Ibidem, p.200

74

Însă, la art. 208 C. pen. se prevede şi o competenţă specială destinată unor organe de cercetare penală speciale pentru anumite infracţiuni. Din perspectiva infracţiunilor susceptibile a fi săvârşite de către cadrele militare în activitate, trebuie menţionate următoarele organe de cercetare penală speciale:
a)

Ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare, pentru militarii din subordine. Cercetarea poate fi efectuată şi personal de comandant162 Ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor militare. Cercetarea se poate efectua şi personal de şefii comenduirilor de garnizoană163 În aceste cazuri cercetarea penală se face în mod obligatoriu de către organele speciale

b)

menţionate la art. 208 alin. 2 C. pr. pen.

162 163

A se vedea art. 208 alin. 1 lit. a) C. pr. pen. A se vedea art. 208 alin. 1 lit. a) C. pr. pen.

75

CONCLUZII ŞI PROPUNERI
În contextul de instituire şi perfecţionare a regimului politic democratic, de instituire a statului de drept, s-a impus cu necesitate şi constituirea unui nou cadru constituţional şi legal privind statutul profesional al cadrelor militare în activitate, care să reglementeze relaţiile de muncă specifice acestei categorii profesionale, drepturile şi îndatoririle/obligaţiile izvorâte din aceste relaţii. Această necesitate şi-a găsit expresia în prevederile constituţionale164, întrucât „statutul cadrelor militare” este nominalizat expresis verbis ca o materie pentru care trebuie adoptată o lege organică. Opţiunea legiuitorului constituent evidenţiază semnificaţia deosebită pe care a acordat-o instituţiei reprezentată de statutul profesional al cadrelor militare şi aici avem în vedere semnificaţia legilor organice în sistemul constituţional, în sensul că reprezintă acea categorie de legi care reglementează numai anumite instituţii, limitativ determinate de legea fundamentală şi care se aprobă cu o majoritate calificată, respectiv cu votul majorităţii membrilor organului colegial - reprezentat de fiecare Cameră. Este bine cunoscut faptul că militarii constituie un grup social distinct, cu un rol bine definit în structura şi funcţionarea generală a societăţii.Astfel, grupul social al militarilor are caracteristici specifice, conferite de activitatea de un tip deosebit pe care o desfăşoară şi în acelaşi timp, are un loc aparte în viaţa socială, în activitatea statului. În susţinerea acestei idei, referitor la caracterul special al raporturilor juridice de muncă ale cadrelor militare în activitate, se impune a fi menţionate prevederile art. 185 din Codul muncii -aprobat prin Legea nr. 10/1972, în vigoare până la data de 10 aprilie 2003, potrivit cărora „Drepturile şi obligaţiile militarilor sunt prevăzute prin acte normative speciale”. În acelaşi sens, în actualul Cod al muncii - aprobat prin Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare, la art. 1 alin. 2 se dispune că „Prezentul cod se aplică şi raporturile de muncă
164

A se vedea art. 118 alin 2 din Constituţia României, cu modificările aduse prin Legea de revizuire a Constituţiei României

76

reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii. “, iar la art. 295 alin. 2 din acelaşi act normativ se stipulează că prevederile sale „se aplică cu titlul de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective”. În contextul politic anterior anului 1990, într-o mare măsură actele normative privind reglementarea drepturilor şi obligaţiilor izvorâte din raporturile juridice de muncă ale cadrelor militare au avut un regim strict, accesul la acestea fiind limitat, în general, la instituţiile militare menite să le aplice. Din acest considerent, probabil nici în perioada respectivă, nici după anul 1990, doctrina de specialitate nu a abordat decât tangenţial şi/sau secvenţial aceste raporturi juridice de muncă speciale (ex.: răspunderea materială a militarilor, salarizarea acestora). Abordarea sistematică a prevederilor legale privind raporturile juridice de muncă ale cadrelor militare în activitate, din punct de vedere al realizării dreptului, prezintă importanţă atât din punct de vedere teoretic cât şi, mai ales, practic. Prin Constituţia României se statuează, în acord cu principiile care guvernează toate democraţiile autentice, subordonarea instituţiei militare faţă de autorităţile publice ale statutului de drept. Această subordonare se exercită, în principal, prin:

Parlamentul României-ca organ reprezentativ suprem, este investit cu dreptul de a adopta legi, hotărâri şi moţiuni în domeniul militar, impunându-se a fi menţionat şi controlul parlamentar realizat prin comisiile speciale ale celor două camere; Consiliul Suprem de Apărare a Ţării-ca organ strategic de conducere politico-militară, prezidat de către preşedintele ţării, cu sarcini de organizare şi conducere a activităţilor care privesc apărarea şi siguranţa/securitatea naţională; Preşedintele României-are o seamă de atribuţii constituţionale, inclusiv în ceea ce priveşte acordarea unor grade militare, numirea în funcţii a anumitor categorii de militari (ex.:magistraţi militari), trecerea în rezervă sau direct în retragere a generalilor şi amiralilor, conferirea de decoraţii, etc.;

77

 Guvernul - ca organ administrativ este abilitat să vegheze la respectarea legalităţii de către instituţiile militare şi, în temeiul dreptului constituţional de iniţiativă legislativă, poate interveni în schimbarea cadrului legislativ aplicabil militarilor;

Curtea de Conturi-ca organ de specialitate, exercită controlul asupra modului de întrebuinţare a resurselor financiare puse la dispoziţia instituţiilor militare, inclusiv cu privire la drepturile de personal;

 Instanţele judecătoreşti - abilitate să se pronunţe asupra legalităţii unor acte administrative sau subsecvente dreptului muncii, emise de instituţiile militare, care au ca obiect drepturile şi obligaţiile cadrelor militare şi salariaţilor civili (funcţionari publici sau, după caz, personal contractual) care lucrează în aceste instituţii. Pornind de la caracterul unitar pe care trebuie să îl aibă normele ce reglementează statutul profesional, una din principalele propuneri vizează necesitatea uniformizării reglementărilor legale privind statutul cadrelor militare, indiferent de instituţia/autoritatea publică în care aceasta îşi desfăşoară activitatea.

78

BIBLIOGRAFIE
I. Doctrină
1)

Anghene, Mircea 1958 Brezoianu, Dumitru Bulai, Costică Bucureşti 1997 Ionescu, Romulus 1970 Jacques Zilier Iorgovan, Antonie Iorgovan, Antonie Beck, Bucureşti 2005 Negulescu, Paul Popa, Nicolae Preda, Mircea Lumina Lex, Bucureşti 2006 Popescu Slăniceanu, I. Raiciu, Dimitrie Dan Ştefănescu, Ion Traian 2003 Ştefănescu,Ion Traian 2003 Tofan, Dana Apostol Tofan, Dana Apostol

Elemente de drept administrativ, Editura Ştiinţifică, Bucureşti Drept administrativ român, Editura All Beck, Bucureşti 2004 Manual de drept penal, Parte generală, Editura All Beck, Drept administrativ, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti Administrations comparées. Les sistemes politico-administratifs Drept administrativ, Editura Hercules, Bucureşti 1993 Tratat de drept administrativ, vol. I, ediţia a 4-a; Editura All Tratat de drept administrativ, Editura Marvan, Bucureşti 1934 Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti 1996 Drept administrativ, Partea generală, Ediţia a IV-a, Editura Teoria funcţiei publice, Editura Evrika, Bucureşti 1989 Raporturile juridice de muncă ale cadrelor militare în Tratat de dreptul muncii, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti Tratat de dreptul muncii, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti Drept administrativ, vol. I, Editura All Beck, Bucureşti 2003 Drept administrativ, vol. II, Editura All Beck, Bucureşti 2004

2) 3)

4)

5)

de L'Europe des Douze. Editions Moutchrestien - E.J.A., Paris, 1993,
6) 7)

8) 9) 10)

11) 12)

activitate, Editura Universul Juridic, Bucureşti 2011
13)

14)

15) 16)

79

II. 1)

Articole din reviste de specialitate Teodor Bodoaşca, Unele aspecte critice referitoare la noua reglementare privind răspunderea materaială a militarilor, în Dreptul nr. 2/1999 Legislaţie internă şi internaţională

III.

1) Constituţia din 1866 2) Constituţia de la 1923 3) Constituţia României revizuită 2003
4) 5)

Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare cu modificarile ulterioare. Legea pentru unificarea administrativă, din anul 1925 Legea pentru statutul funcţionarilor publici nr. 746 din 22 septembrie 1995 României, Partea I nr. 371 din 10 iulie 2001

6) Legea pentru organizarea ministerelor din 1929
7)

8) Hotărârea Guvernului nr. 582/2001-Ghid privind cariera militară, publicată în M. Of. al
9)

Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariului de bază în sistemul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale Hotărârea Guvernului nr. 1867/2005 privind stabilirea cuantumului şi a condiţiilor de acordare a compensaţiei lunare pentru chirie cadrelor militare în activitate din Ministerul Apărării Naţionale, cu modificările şi completările ulterioare

10) 11)

12)

Ordonanţa Guvernului nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor dificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare

13) Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu mo-

80

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->