P. 1
Predici la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

Predici la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

|Views: 485|Likes:
Published by SteaEmy
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii ne arată puterea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca putere de vindecare a oamenilor posedaţi de demoni.

Bunule Doamne, ne rugăm să strălucească în noi lumina feţei Tale!

Fie ca Mântuitorul să strălucească în inimile tuturor lumina Adevărului Său.

Minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o fiinţă vie şi raţională, unind la un loc trupul şi sufletul

“Nu mă chinui!”… Iubiţilor, ce însemna acest chin? Şi ce înseamnă chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluşeşte una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne dă aici un tâlc adânc Sfântul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de iubire e mai ascuţită decât orice chin din lume. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoştinţei adevărului, care, după mărturisirea de obşte, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au făcut cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau chinul din gheenă. Dragostea îmbată însă sufletele celor de sus cu desfătarea ei”.

Cel vindecat se apropie şi-L roagă să rămână cu El. Dar Iisus îi spune: “Mergi şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”. Mântuitorul l-a trimis să vestească, pentru că lumea de acolo, de bună seamă, avea să audă cum turma de porci se prăvălise în adânc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, să aibă în faţă taina binelui şi a răului. Şi trebuie să ştii, suflete, ce înseamnă binele, ca orice gând, cuvânt şi lucru al tău să fie închinat zidirii. După aceasta cunoşti că te afli în bine – când prin toate creezi, dai viaţă, salvezi.

Împărăţia lui Dumnezeu a fost adusă pe pământ de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a învăţat în acelaşi timp pe oameni, cum să se roage şi cum să se poarte, pentru ca această Împărăţie să sporească şi să cuprindă în ea toate marginile pământului. Ea este Împărăţia păcii, a dragostei şi a frăţietăţii între oameni; împărăţia în care fiecare dă semenului său ceea ce este al lui şi nu caută să-i fure nici munca, nici agonisita; împărăţia în care dragostea de Dumnezeu se măsoară cu dragostea şi jertfelnicia faţă de aproapele în suferinţă, şi în care toţi oamenii trăiesc în bună înţelegere, întocmai ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu.

Edward Sanford Martin spunea:
În templul meu pământesc e-nghesuială,
E unul care este umil, unul care e mândru;
E unul cu sufletul distrus de atâtea păcate;
E unul care nu se căieşte şi rânjeşte;
E unul care îşi iubeşte semenii ca pe el;
E unul la care nu-i pasă decât de faimă şi de el;
De-atâtea griji care mă rod eu aş fi liber
Dac-aş putea să ştiu care sunt eu.

Mintea unită cu dumnezeiescul Har este ca o ploaie la bună vreme care face să rodească sufletul omului care o are şi sufletele celor din jur.

Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să alunge patimile şi duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile şi să ne facă locaşuri ale Preasfintei Treimi. Amin.
Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii ne arată puterea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca putere de vindecare a oamenilor posedaţi de demoni.

Bunule Doamne, ne rugăm să strălucească în noi lumina feţei Tale!

Fie ca Mântuitorul să strălucească în inimile tuturor lumina Adevărului Său.

Minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o fiinţă vie şi raţională, unind la un loc trupul şi sufletul

“Nu mă chinui!”… Iubiţilor, ce însemna acest chin? Şi ce înseamnă chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluşeşte una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne dă aici un tâlc adânc Sfântul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de iubire e mai ascuţită decât orice chin din lume. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoştinţei adevărului, care, după mărturisirea de obşte, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au făcut cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau chinul din gheenă. Dragostea îmbată însă sufletele celor de sus cu desfătarea ei”.

Cel vindecat se apropie şi-L roagă să rămână cu El. Dar Iisus îi spune: “Mergi şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”. Mântuitorul l-a trimis să vestească, pentru că lumea de acolo, de bună seamă, avea să audă cum turma de porci se prăvălise în adânc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, să aibă în faţă taina binelui şi a răului. Şi trebuie să ştii, suflete, ce înseamnă binele, ca orice gând, cuvânt şi lucru al tău să fie închinat zidirii. După aceasta cunoşti că te afli în bine – când prin toate creezi, dai viaţă, salvezi.

Împărăţia lui Dumnezeu a fost adusă pe pământ de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a învăţat în acelaşi timp pe oameni, cum să se roage şi cum să se poarte, pentru ca această Împărăţie să sporească şi să cuprindă în ea toate marginile pământului. Ea este Împărăţia păcii, a dragostei şi a frăţietăţii între oameni; împărăţia în care fiecare dă semenului său ceea ce este al lui şi nu caută să-i fure nici munca, nici agonisita; împărăţia în care dragostea de Dumnezeu se măsoară cu dragostea şi jertfelnicia faţă de aproapele în suferinţă, şi în care toţi oamenii trăiesc în bună înţelegere, întocmai ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu.

Edward Sanford Martin spunea:
În templul meu pământesc e-nghesuială,
E unul care este umil, unul care e mândru;
E unul cu sufletul distrus de atâtea păcate;
E unul care nu se căieşte şi rânjeşte;
E unul care îşi iubeşte semenii ca pe el;
E unul la care nu-i pasă decât de faimă şi de el;
De-atâtea griji care mă rod eu aş fi liber
Dac-aş putea să ştiu care sunt eu.

Mintea unită cu dumnezeiescul Har este ca o ploaie la bună vreme care face să rodească sufletul omului care o are şi sufletele celor din jur.

Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să alunge patimile şi duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile şi să ne facă locaşuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

More info:

Published by: SteaEmy on Nov 05, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOCX, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

10/17/2013

pdf

text

original

Predici la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

Index
Apostolul şi Evanghelia din Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor ............................................................4 Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Despre oamenii demonizaţi ..................................................................................................7 Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri ....................................................................13 Sfântul Chiril al Alexandriei – Predică la Duminica a 23-a după Rusalii – Tâlcuiri ....................................................................................................................15 Predica Mitropolitului Augustin de Florina - Vindecarea demonizatului din Gadara .....................................................................................................................18 Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 23-a după Rusalii Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor ......................................22 Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii Demonizaţii din Gherghesa ...................................................................................33

Arhimandritul Teofil Pârâian - Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor - Războiul nevăzut. Cum să trecem de la răutate la bunătate? ......................................................................................39 Predica Părintelui Calciu – Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor – despre îndrăcire, cazul Tanacu şi războiul din inima noastră cu diavolul ...................45 Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Despre Iad .................................................................53 Rugăciune ............................................................................................................62 Pr. Dorin Octavian Picioruş – Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii ..63 Pr. Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Vindecarea omului stăpânit de demon ...................69 Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a V-a şi a XXIII-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor şi a demonizatului din ţinutul Gherghesenilor ..........................................................75 Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii - Îndrăcitul din latura Gadarenilor ..........................................................................................83 Traian Dorz - Am fost zidiţi în Hristos… ............................................................86 Rugăciune ............................................................................................................88 Traian Dorz - Nu Te duce de la noi! .................................................................89 Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Numele meu este Legiune….........................................91 IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Vindecarea îndrăcitului din ţinutul Gerghesenilor ...95 Pr. George Dimopoulos - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Nu îl alungaţi!................................................................98 Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Vindecarea unui îndrăcit ..........................................................100 Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) ..........................................................................................102 Pr. Olimpiu Todorean - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Îndrăcitul din Gherasa ...............................................106 Pr. Vasile Rob - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Căci mulţi demoni intraseră în el .............................................109

Pr. Vasile Florea - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Dumnezeu este stăpânul absolute ............................................111 Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Îndrăcitul din Gherasa....................113 Rugăciune ..........................................................................................................116 Părintele Dosoftei - Ne pasă unii de alţii? O predică de referinţă despre tâlcul Evangheliei demonizatului din Gadara pentru noi, cei de astăzi. “Mărturisirea adevărată se naşte din rugăciune şi rugăciunea se hrăneşte cu mărturisirea Adevărului” ...........................................................................................................117 Cuv. Paisie Aghioritul: Oamenii primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti126 Pr. Noël Tanazacq - Vindecarea demonizatului din ținutul gherghesenilor: O iniţiere în lupta împotriva demonilor.................................................................128 Ora de religie - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor - despre lumea nevăzută .....................................................................................................132 Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor) - Recunoştinţă şi misiune ...............................................................................................................136 Din scrierile Sfinţilor Părinţi – Mărgăritare duhovniceşti ..............................141 Istorioară - Rugăciunile drepţilor şi conlucrarea noastră ...............................142 Radu Gyr - Cântec deplin ...................................................................................143

Apostolul şi Evanghelia din Duminica a XXIII-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

Sfânta Evanghelie după Luca Ev. Luca 8, 26-39 26. Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. 27. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. 28. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui. 29. Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el, sfărâmând legăturile, era mânat de demon, în pustie. 30. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. 31. Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. 32. Şi era acolo o turmă mare de porci, care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. 33. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat.

34. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. 35. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat. 36. Şi cei ce văzuseră le-au spus cum a fost izbăvit demonizatul. 37. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gerghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat. 38. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: 39. Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus.

Apostol

Epistola către Efeseni a Sfântului Apostol Pavel Efeseni 2,4-10 4. Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit, 5. Pe noi cei ce eram morţi prin greşealele noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos - prin har sunteţi mântuiţi! 6. Şi împreună cu El ne-a sculat şi împreună ne-a aşezat întru ceruri, în Hristos Iisus, 7. Ca să arate în veacurile viitoare covârşitoarea bogăţie a harului Său, prin bunătatea ce a avut către noi întru Hristos Iisus. 8. Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu; 9. Nu din fapte, ca să nu se laude nimeni. 10. Pentru că a Lui făptură suntem, zidiţi în Hristos Iisus spre fapte bune, pe care Dumnezeu le-a gătit mai înainte, ca să umblăm întru ele.

Părintele Ilie Cleopa - Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii - Despre oamenii demonizaţi

Iar dacă Eu, cu degetul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu (Luca 11, 20) Iubiţi credincioşi, Dacă vom lua aminte cu dinadinsul la cuvintele Sfintei Evanghelii de astăzi, vom înţelege două lucruri de mare folos.  Întâi, cât de mare şi nemărginită este iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi,  al doilea, cât de mare şi cumplită este răutatea diavolilor faţă de om şi de celelalte zidiri ale lui Dumnezeu. Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând starea jalnică şi chinuirea amară a omului demonizat din Evanghelie, prin negrăita lui milă şi bunătate faţă de zidirea Sa, a poruncit demonilor să iasă din acel om chinuit de mulţi ani, zidit după chipul şi asemănarea Sa (Facere 1, 26); iar demonii, văzându-se izgoniţi de puterea cea fără de margine a Mântuitorului, după ce le-a dat voie, au intrat în turma cea mare de porci din apropiere şi îndată s-au aruncat în mare şi s-au înecat (Luca 8, 33).

Iată cât de mare este oceanul cel fără de margini al dragostei şi al milostivirii lui Dumnezeu faţă de om, că pentru slobozirea unui singur om din legăturile şi chinurile diavolului, a îngăduit să se dea pierzării ca la două mii de porci (Marcu 5, 13). Iar diavolii, având învoire de la Hristos şi vrând să-şi arate răutatea şi puterea lor blestemată, au intrat în turma de porci şi într-o clipă i-au înecat pe toţi în mare. La această Evanghelie Sfântul Ioan Gură de Aur, arătând câtă răutate au demonii asupra oamenilor, zicea: "Dacă asupra porcilor, cu care nu aveau nimic, au arătat diavolii atita răutate, apoi cu atât mai mult asupra ta, omule, dea pururea dă război neîmpăcat, luptă neîncetată şi vrajbă fără de moarte. Şi dacă pe porci, cu care nimic nu le era lor de obşte, nici un minut nu i-au suferit, apoi cu atât mai mult ne urăsc pe noi care suntem vrăjmaşii lor şi doresc să ne piardă şi să ne supună lor. Apoi câte rele am fi pătimit de la ei, dacă ar fi avut voie de la Dumnezeu asupra noastră. Căci pentru aceasta i-a lăsat Dumnezeu să intre în turma de porci, ca şi în trupul dobitoacelor să cunoaştem răutatea lor. Deci şi acum când vei vedea vreun om stăpânit de diavol, închină-te Stăpânului şi cunoaşte răutatea vrăjmaşului. Că iubirea de oameni a lui Dumnezeu îl ţine pe diavol şi nu-i dă voie să-şi arate puterea şi răutatea asupra omului cât ar voi el. Atât îi dă voie să-l muncească pe om cât să-l facă mai înţelept şi să arate răutatea diavolului asupra omului". Apoi zice acelaşi Părinte Ioan Gură de Aur: "Voieşti şi altă pildă despre răutatea diavolilor, când Dumnezeu îi dă voie să-şi pună în lucrare puterea sa? Socoteşte cirezile şi turmele lui Iov, cum într-o clipă pe toate le-a mistuit. Apoi socoteşte moartea cea ticăloasă a copiilor lui şi rană ce s-a adus asupra trupului său şi vei vedea cruzimea, asuprirea şi nemilostivirea răutăţii dracilor. Din aceasta vei înţelege minunat, că dacă lumea aceasta toată, ar fi slobozit-o Dumnezeu sub stăpânirea lui, în puţină vreme pe toate le-ar fi tulburat şi asemenea porcilor de care aţi auzit în Sfânta Evanghelie de azi şi cirezilor lui Iov, într-o clipă de vreme am fi pătimit, că nici o milă de noi nu ar fi avut" (Puţul Sf. Ioan Gură de Aur, Buzău, 1833, p. 108-109). Să ascultăm mai departe cuvintele Sfintei Evanghelii care zice: Iar păstorii, văzând ceea ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate şi au ieşit să vadă cele ce se făcuseră şi venind la Iisus, au aflat pe omul din care scosese demonii şezând lângă picioarele lui Iisus îmbrăcat şi întreg la minte şi s-au înfricoşat (Luca 8, 34-35).

Dar care era pricina temerii gadarenilor? Oare minunea omului chinuit de diavoli sau înecarea porcilor în mare? Nici una, nici alta, ci pricina temerii şi înspăimântării lor era călcarea Legii lui Dumnezeu. Căci Legea lui Moise oprea a se mânca carne de porc (Levitic 11, 7), iar ei creşteau porci şi mâncau din cărnurile lor. Deci, pentru călcarea Legii i-a cuprins atâta spaimă, ca nu cumva Dumnezeu, pentru această călcare de lege şi pentru alte răutăţi ale lor să-i pedepsească şi cu alte pedepse mai grele. Deci având această frică şi neîndrăznind a zice ceva asupra Domnului pentru paguba porcilor, Îl rugau cu toţii pe Iisus Hristos să se ducă din hotarele lor. Iar preabunul şi blândul Mântuitor, văzând împietrirea şi nemulţumirea lor, nu i-a certat, ci intrând în corabie S-a întors iarăşi în Galileea (Luca 8, 37). Iar bărbatul din care ieşiseră demonii se ruga să rămână cu El, iar Mântuitorul, eliberându-l, i-a zis: Întoarce-te la casa ta şi spune câte ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi s-a dus omul, propovăduind în toată cetatea, câte i-a făcut Iisus (Luca 8, 39). Vedeţi, fraţii mei, blândeţea, smerenia şi bunătatea cea negrăită a Domnului? După ce a făcut un bine aşa de mare cu vindecarea acelui om chinuit de diavoli, nu aşteaptă plată de la el spre a rămâne şi a-i sluji Lui. Ci i-a zis: Întoarce-te la casa ta şi spune câte ţi-a făcut ţie Dumnezeu (Luca 8, 39). Dacă ar fi zis "întoarce-te la casa ta şi spune câte ţi-am făcut Eu ţie", cărturarii, fariseii şi arhiereii cei plini de zavistie care pândeau învăţătura Lui, ar fi avut motiv să spună că Mântuitorul face minuni cu scopul de a fi lăudat de oameni. Dar aşa, la toţi le-a închis gura, zicând: Întoarce-te la casa ta şi spune câte ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Deci se cuvine ca în toate să avem pildă de urmat învăţătura şi viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar faptele noastre cele bune să le facem cu scopul de a plăcea lui Dumnezeu spre slava Lui, cum ne învaţă şi Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 10, 31). Iubiţi credincioşi, Să ştiţi că sunt trei feluri de oameni demonizaţi:  întâi sunt cei ce se chinuiesc cu trupul de duhurile cele rele, cum sunt epilepticii, lunaticii şi cei demonizaţi ca cel din Evanghelia de astăzi.  Al doilea sunt toţi ereticii şi învăţătorii mincinoşi şi răi care cu învăţăturile lor greşite schimbă adevărul Sfintei Scripturi şi duc la rătăcire de la dreapta credinţă, pe creştinii nelămuriţi şi neîntemeiaţi în adevăr.  Iar al treilea sunt cei stăpâniţi de grele patimi.

Despre primul fel de demonizaţi am vorbit pe scurt mai sus, despre al doilea aminteşte marele Apostol Pavel, zicând: Duhul vorbeşte lămurit că, în vremile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (I Timotei 4, 1). Dumnezeiescul părinte Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text al Apostolului Pavel arată că aceştia sunt toţi începătorii de erezii, care, povăţuiţi fiind de demoni şi mişcaţi de duhurile înşelăciunii vor grăi înşelăciuni către cei binecredincioşi, spre a-i înstrăina de la adevărata Biserică a lui Hristos. Deci, luaţi aminte, iubiţi credincioşi şi ţineţi bine minte cele auzite, că toţi cei ce vor să vă dezbine de la dreapta credinţă ortodoxă sunt oamenii demonizaţi şi minţile lor sunt mişcate şi înşelate de duhurile cele viclene ale iadului, mai ales de duhul mândriei. Pe aceştia Sfânta Scriptură îi numeşte fii ai diavolului şi vrăjmaşi a toată dreptatea (Fapte 13, 10) şi chiar diavoli ca pe Iuda (Ioan 6, 70). Aşadar, toţi cei ce învaţă erezii şi vor să propovăduiască altă învăţătură afară de cea ortodoxă şi care se împotrivesc învăţăturii adevărate a Bisericii lui Hristos dreptmăritoare, aceştia sunt fiii diavolilor (Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10). Aceşti învăţători mincinoşi şi înşelători, lucrează pururea sub stăpânirea demonilor (Fapte 10, 38; 26, 18; II Timotei 2, 26). Ei ca învăţători mincinoşi şi vicleni, în toată vremea lucrează sub înrâurirea lui Satan (Iuda 1, 9; 1, 23; II Regi 18, 10; Matei 16, 23; Luca 23, 23; Ioan 6, 70 ş. a.). Şi tot ca ei predicatorii rătăciţi fac voia diavolilor (Ioan 8, 44) şi sunt înşelaţi de ei (III Regi 22, 21-22; II Paralipomena 18, 20-21; Apocalipsa 20, 8). Aceşti propovăduitori ai minciunii sunt demonizaţi şi orbiţi de diavoli (Fapte 13, 10; II Corinteni 4, 4; I Timotei 4, 1). Al treilea fel de oameni demonizaţi sunt toţi cei stăpâniţi de patimi grele, ca: necredinţa, uciderea, ura, beţia, iubirea de arginţi, fermecătoria, desfrânarea şi altele care îi stăpânesc de multă vreme. Aceştia sunt numiţi de Sfânta Scriptură fii ai diavolului (Ioan 8, 44; Fapte 13, 10; I Ioan 3, 8-10; Ioan 6, 70). De aceea Sfântul Vasile îi arată pe toţi cei beţivi a fi mai rău decât cei îndrăciţi, zicând: "Cel ce se îndrăceşte este vrednic de jale, iar cel ce se îmbată fiind îndrăcit cu patima beţiei, este de râs şi mai rău decât cel îndrăcit şi nimeni nu-l

compătimeşte" (Sf. Vasile cel Mare, Exaimeron. Cuvânt împotriva celor beţivi. Buc., 1828). Tot demonizaţi sunt şi vrăjitorii care amăgesc pe oameni cu puterea duhurilor rele. Vrăjitorii, fermcătorii şi toţi cei care părăsesc pe Dumnezeu şi cer ajutorul diavolilor, sunt ei înşişi demonizaţi şi osândiţi la veşnicele chinuri ale iadului. Iubiţi credincioşi, De la primii oameni până la sfârşitul veacurilor, toţi suntem într-o neîncetată luptă cu diavolii, cu duhurile răutăţii, care încearcă fără odihnă să ne stăpânească, să ne tragă în adâncul iadului. Pe unii oameni îi chinuiesc cu îngăduinţa lui Dumnezeu numai în trup, cum sunt cei demonizaţi şi epileptici. Pe aceştia Biserica Ortodoxă îi vindecă, atât trupeşte cât şi sufleteşte, prin rugăciuni speciale numite exorcisme. Cele mai renumite sunt molitfele Sfântului Vasile cel Mare, ce se citesc de obicei în biserică, de preoţi evlavioşi, cu mult post, cu multă smerenie şi credinţă. Pe lângă exorcisme, bolnavii de duhuri rele sunt spovediţi, împărtăşiţi şi li se face de mai multe ori şi Sfântul Maslu. Cu cât se roagă şi postesc mai mult, cu atât se vindecă mai repede. Al doilea fel de demonizaţi sunt cei stăpâniţi de duhul mândriei, adică sectanţii care luptă pe faţă împotriva Bisericii, a Ortodoxiei şi dezbină pe mulţi creştini, răstălmăcind Sfânta Scriptură. Aceştia sunt mult mai greu de vindecat din cauză că sunt stăpâniţi de cei mai răi diavoli, ai mândriei şi neascultării. Dar dacă îşi recunosc păcatele şi le mărturisesc la preoţi şi se roagă mai mult pot fi eliberaţi de duhul mândriei şi al neascultării. Însă cei mai numeroşi oameni demonizaţi sunt cei stăpâniţi de patimi cumplite, cum sunt beţivii, desfrânaţii, ucigaşii, vrăjitorii, iubitorii de averi şi cei robiţi de ură şi răzbunare. Toţi aceştia pot fi izbăviţi de robia diavolului şi a patimilor care îi ţin legaţi cu lanţul deprinderii, numai dacă vor veni de bunăvoie la biserică, dacă vor să-şi mărturisească păcatele la duhovnici iscusiţi şi dacă îşi fac canonul de pocăinţă dat. Fără acestea, adică fără spovedanie, căinţă şi părăsirea păcatelor care îi robesc, nimeni din aceşti oameni demonizaţi, bolnavi la suflet şi la trup, nu se pot elibera de patimi, de diavoli şi de osânda iadului.

Grija noastră, fraţii mei, este să facem voia lui Dumnezeu şi să împlinim poruncile Lui, cu toată credinţa şi râvna. La aceasta ne ajută harul Duhului Sfânt, ne ajută sfinţii îngeri şi toţi sfinţii, în frunte cu Maica Domnului, care se roagă neîncetat pentru noi. Să fugim de păcate ca de moarte, căci prin ele, pierdem harul lui Dumnezeu şi în locul lui intră duhul diavolului. Să nu uităm că prin păcate, oamenii sunt loviţi de tot felul de boli, de necazuri şi suferinţe, ajung robi ai cumpliţilor diavoli şi-şi pierd mântuirea sufletului. Oare câţi creştini nu sunt astăzi robiţi de beţie şi desfrâu? Câte mame nu-şi ucid cu voia proprii lor copii? Câte familii nu se distrug prin divorţ ca urmare a acestor grele păcate?  Deci, să părăsim păcatele ca să scăpăm de diavoli şi să rămânem cu Hristos.  Să ne păzim inima curată de patimi şi mai ales de mândrie, ca să devenim scaun al Preasfintei Treimi.  Să ne păzim trupul curat de beţie şi desfrâu, ca să devină "templul Duhului Sfânt".  Să fugim de diavolul mândriei, care ucide pe cei mai mulţi oameni, ştiind că Dumnezeu, celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.  Să ne ferim de cursele Satanei, de patimile tinereţii, de vrăjitorie, de înjurături şi drăcuit, de beţie şi vorbe deşarte, ştiind că prin acestea ne înstrăinăm de Dumnezeu şi ajungem să păţim ca omul demonizat din Evanghelia de astăzi.  Să aveţi grijă mai ales de copiii dumneavoastră, ca nu cumva să cadă în păcate grele şi să ajungă robiţi de diavoli. Spovediţi-vă mai des, rugaţi-vă mereu, nu lipsiţi de la biserică, preţuiţi mai mult postul, iubiţi viaţa curată şi toate "poruncile lui Dumnezeu" şi veţi fi vii. Să ne rugăm Mântuitorului Hristos să alunge patimile şi duhurile rele din noi, să ne ierte păcatele, să ne vindece bolile şi să ne facă locaşuri ale Preasfintei Treimi. Amin.

Sfântul Teofan Zăvorâtul – Tâlcuiri

[Efes. 2, 4-10; Lc. 8, 26-39]. Indrăcitul gadarean, după tămăduirea sa, se lipeşte de Domnul şi doreşte să rămână cu El pentru totdeauna; după aceea însă, auzind voia Lui, merge şi propovăduieşte în întreaga cetate facerea de bine pe care a primit-o. Binefăcătorul atrage la Sine, voia Lui devine lege pentru cel miluit, iar limba acestuia nu se poate stăpâni să nu vestească ceea ce a primit de la El. Dacă am avea în minte toate bunătăţile pe care le-am primit şi le primim de la Domnul, n-ar mai fi printre noi nerecunoscători, n-ar mai fi călcători ai sfintei Lui voi, n-ar mai fi oameni care să nu-L iubească mai mult decât pe orişice. Prin botez, ne izbăvim de păcatul strămoşesc şi de pierzania pe care el o aduce; prin pocăinţă, ne curăţăm mereu de păcatele care se lipesc neîncetat de noi. Dumnezeiasca Pronie ne apără de rele - pe care de multe ori nu le vedem - şi ne îndreaptă paşii pe calea cea mai puţin lipsită de primejdii pentru noi şi mai prielnică ţelurilor noastre; şi, până la urmă, tot ce avem este de la Domnul.

De aceea, se cuvine să ne dăruim Domnului din tot sufletul, să plinim întru toate voia Lui şi să proslăvim numele Lui cel preasfânt, mai ales cu viaţa şi cu faptele, ca să nu fim mai prejos decât îndrăcitul gadarean, care dintr-o dată s-a arătat atât de înţelept, încât a devenit pildă vrednică de urmat pentru toţi. (din “Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an” Sfântul Teofan Zăvorâtul , Editura Sophia)

Sfântul Chiril al Alexandriei – Predică la Duminica a 23-a după Rusalii – Tâlcuiri

„Au sosit cu luntrea în ţinutul gadarenilor. “(8,26) Mântuitorul împreună cu sfinţii ucenici au mers în ţinutul gadarenilor şi aici le-a ieşit înainte un om care se făcuse sălaş al multor duhuri necurate fiind ieşit din minţi şi din dreapta cugetare şi care nu era deloc lipsit de asemănare cu cei morţi şi aşezat în pământ. Ba chiar, era poate într-o stare mai rea decât ei. Căci el umbla gol printre mormintele celor repausaţi şi era o dovadă şi o probă a lipsei de omenie şi a cruzimii demonilor. Căci Dumnezeul tuturor cu bună chibzuinţă a lăsat ca unii oameni să fie supuşi şi stăpâniţi de demoni, nu pentru ca ei să pătimească, ci pentru ca noi să învăţăm prin ei, în ce fel sunt duhurile rele şi cum se poartă cu noi şi astfel să ne dăm în lături de la dorinţa de a ne supune lor. Căci un singur om pătimeşte şi suferă de stăpânirea demonilor dar mulţi se zidesc şi se întăresc. Iar gadarenul (în textul sf. Chiril este = o gerghesinos) sau cetatea demonilor care

se ascundeau în el, a căzut înaintea lui Hristos şi a strigat următoarele: „Ce ai cu mine Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” Dar te rog, priveşte la aceste vorbe, că sunt arătătoare a unei temeri amestecate cu multă cutezare şi prostie. Căci este o probă a prostiei celei diavoleşti această îndrăzneală de a spune: „Ce ai cu mine, Fiul lui Dumnezeu?” Şi este o dovadă de înfricoşare, faptul că roagă să nu-1 chinuiască. Dar dacă ştii că El este Fiul lui Dumnezeu Celui Prea înalt, atunci mărturiseşti că El este Dumnezeu al cerului şi al pământului şi a celor din ele. Atunci cum de răpeşti tu cele ce nu sunt ale tale, şi care sunt ale Lui? Şi apoi zici: „Ce ai cu mine?” Care dintre împăraţii de pe pământ va răbda şi va suferi oare să lase până la sfârşit şi întrutorul pe oamenii supuşi sceptrului lor, sub stăpânirea barbarilor? Tu scoţi vomitând cuvintele ce ţi se potrivesc ţie. Şi acestea sunt: „Mă rog ţie nu mă munci?” Şi te rog cititorule, priveşte iarăşi slava cea neasemuită a Aceluia care este mai presus de toate, adică uită-te la puterea nebiruită a lui Hristos. El îl constrânge pe satana, voind că satana să nu păţească decât aceasta. Fiindcă pentru el sunt foc şi flăcări cuvintele lui Hristos! E adevărat ceea ce spune fericitul cântăreţ de psalmi: „Munţii se topesc ca ceara înaintea Domnului” (Ps. 96, 5). Desigur aici psalmistul compară şi asemuieşte munţii cei înalţi şi mândri cu puterile cele rele. Dar ele sunt date la o parte ca de un foc, de către puterea Mântuitorului nostru şi de tăria Sa, şi se topesc ca ceara. Hristos a întrebat şi a poruncit să-i spună care era numele Său. Dar oare El a întrebat aceasta fiindcă nu ştia, şi oare căuta El să afle acest lucru ca un om dintre noi? Nu e oare lucru prostesc să arătăm aceasta sau să cugetăm în felul acesta? Căci ştia toate ca Dumnezeu şi El cercetează inima şi rărunchii. Hristos a întrebat pe demoni, cu bună chibzuinţă, pentru ca să învăţăm că o mare mulţime de demoni a apucat şi a înhăţat un singur suflet omenesc. Căci Domnul cunoştea mulţimea demonilor care locuia în acel om, dar cei ce, stăteau în jur ca privitori, vedeau un singur om, şi auzeau glasul unei singure voci. De aceea Hristos spune: „Spune, care este numele tău”. Aceasta făcea El, pentru

ca să nu spună că sunt multe acele duhuri şi să nu fie crezut, ci pentru ca înşişi demonii să recunoască şi să mărturisească că sunt mulţi. „Şi Îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc.“ (8.31 ) Întrucât alte duhuri necurate fuseseră trimise mai înainte în adânc, cele care rămăseseră se temeau de aceastea. „ Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei. “(8.32) Turma duhurilor celor necurate a cerut turma de porci care era la fel şi deopotrivă cu ei. Iar Hristos le-a îngăduit - cu bună chibzuinţă, cu toate că ştia prea bine cele ce aveau să se petreacă cu ei. Căci Hristos le-a dat îngăduinţa aceasta, pentru ca acest lucru să fie pentru noi, împreună cu celelalte, prilej de folosinţă şi nădejde sigură. Căci demonii au cerut puterea porcilor desigur fiindcă nu o aveau. Dar cei care nu au această putere a unor vieţuitoare atât de mici şi de ieftine (nevrednice), cum ar putea să vatăme pe vreunul din oamenii care au primit pecetea de la Hristos, şi care sunt legaţi de nădejdea în El? Şi putem învăţa, în afară de acestea, şi următoarele din cele ce s-au întâmplat turmei aceleia de porci: că demonii cei mârşavi sunt răi şi uneltesc răutăţi împotriva celor ce au ajuns să fie supuşi. Căci acest lucru îl arată şi încă limpede, faptul că s-au aruncat în apă porcii şi s-au înecat în valuri, însă, pentru această pricină, Hristos le-a îngăduit lor cele ce cereau, pentru ca să învăţăm din cele petrecute, ce fel sunt demonii, cât de cruzi sunt şi de fioroşi. (Din „Comentar la Sfânta Evanghelie de la Luca”, Sfântul Chiril al Alexandriei, Editura Pelerinul Român, Oradea 1998)

Predica Mitropolitului Augustin de Florina - Vindecarea demonizatului din Gadara

„Şi s-a dus Iisus în ţinutul gadarenilor” (Luca 8:26) S-a dus, zice Evanghelia, s-a dus Hristos în ţinutul gadarenilor. Care era acest ţinut? Se afla la graniţele Israelului, aproape de închinătorii la idoli, pe malul răsăritean al Ghenizaretului. Ce erau gadarenii? Iudei erau. Dar deşi credeau în Dumnezeu, nu încercau să împlinească poruncile Lui. Aveau religie, dar o religie formală. Religia spunea că evreul nu trebuie să mănânce carne de porc. Gadarenii însă aveau turme de porci. Făceau comerţ, un comerţ nelegiuit, interzis de legea mozaică. Căutau doar la jalnicele lor interese şi nimic mai sus. În ţinutul gadarenilor nu împărăţea Dumnezeu; împărăţea satana. Şi dovezi sunt demonizaţii. Ţinutul lor avea mulţi demonizaţi. Unul dintre ei era fiară sălbatică. Îşi sfâşia hainele, rupea obezile cu care era legat, alerga prin munţi, intra prin peşteri, locuia în morminte în compania oaselor celor morţi, arunca cu pietre. Nu îndrăznea nimeni să treacă pe acolo. Era o frică şi o groază în acel ţinut. Şi totuşi, acest om sălbatic deodată s-a schimbat. Aşa ne spune Evanghelia astăzi. Cum s-a întâmplat asta? Cel care l-a schimbat a fost Hristos. Hristos a dezrădăcinat din inima sa demonul şi acel om sălbatic s-a îmblânzit şi a devenit cel mai liniştit om.

Hristos un astfel de bine i-a făcut. I-a făcut un bine şi familiei lui, a făcut un bine şi satului său. După asta ce-ar fi trebuit să facă gadarenii? Ar fi trebuit să iasă satul întreg şi să-I spună lui Hristos: îţi mulţumim. Dar ei au făcut contrariul. Au ieşit toţi afară şi i-au zis lui Hristos: Fugi, să nu te mai vedem! Şi Hristos a plecat. Aceştia au fost gadarenii despre care vorbeşte astăzi Evanghelia. Iubitori de argint, avari, individualişti, nerecunoscători, vrednici de milă şi de trei ori ticăloşi, oameni demonizaţi. *** Astăzi există demonizaţi? Există gadareni? Fericiţi am fi să nu existe demoni şi demonizaţi. Şi totuşi există. Dacă cineva se îndoieşte, să-l trimitem în Kefalonia. Acolo se adună toţi demonizaţii. Nu sunt nebuni, există o diferenţă: altceva este nebunul, altceva demonizatul şi altceva cel ce suferă cu nervii. Pe aceşti demonizaţi îi leagă cu lanţuri şi le rup ca pe nişte aţe. În clipa în care se scot sfintele moaşte (ale cuviosului Gherasim din Kefalonia, tocmai prăznuit pe 20 octombrie n.tr.) urlă ca lupii. Când apropie crucea de fier a Sfântului Gherasim, demonizaţii strigă: Ne-ai ars!... Demonul se zvârcoleşte şi spumegă. Mulţi din demonizaţi se vindecă acolo. Există aşadar demonizaţi. Dar în afară de demonizatul din Evanghelie, în afară de demonizaţii din Kefalonia, există şi alţi demonizaţi, într-adevăr demonizaţi. Şi aceştia sunt cei mai mulţi. Ca să-i vezi pe aceşti demonizaţi citeşte cartea unui scriitor rus - Dostoievski, carte care se numeşte „Demonii”. Fiţi atenţi şi judecaţi. Demonizatul din Evanghelie nu se duce noaptea acasă. Dar nu cumva şi astăzi există mulţi care nu se duc noaptea la casele lor? Odată am fost nevoit să trec cu maşina, noaptea târziu, printr-un sat şi văd deodată patru oameni că duceau pe un altul. Am crezut că este mort. Cobor şi văd o tânără de 25 de ani plângând. - E mort? - am întrebat. - Aaa, îmi zice, nu este mort. Este beat. Nu vine acasă. Merge la crâşmă şi după miezul nopţii se întoarce astfel, într-o stare jalnică. Iată demonizatul! Aşadar unul are demonul beţiei. Vreţi să vedeţi şi altul? Îl vezi pe altul?! S-a înroşit, deoarece a văzut în ziar că odrasla altuia a intrat primul la facultate. O vezi pe alta? Nu vorbeşte, îi vine să moară, deoarece vecina s-a

măritat şi a luat un soţ bun. Unul din cei mai mari demoni este demonul urii, al invidiei. Îl vezi pe altul care se află continuu în tribunale şi pune palma pe Evanghelie şi face jurământ mincinos?! Acesta are demonul răzbunării, demonul tribunalului. Îl vezi pe altul care se scoală şi-şi numără lirele? Trec văduve şi orfani şi nu dă nimic! Nici apă nu dă îngerului său. Acesta are demonul iubirii de arginţi şi al avariţiei. Îl vezi pe altul care îşi deschide gura şi scoate şerpi şi scorpii? Este cel care huleşte şi înjură pe Maica Domnului, pe Hristos, candelele, candelabrele, toate. Iată deci că există demonizaţi. Aceştia sunt demonizaţii societăţii umane. Trebuie să înţelegem că trăim nişte vremuri rele. Astăzi nu împărăţeşte Hristos şi nici Sfânta Lui Evanghelie! Astăzi împărăţeşte satana. Astăzi societatea noastră este condusă de satana de la o margine la alta. Satana în şcoli, satana în familie, satana în tribunale, satana pe drumuri, satana la teatre, satana pretutindeni. Stăpâneşte în lume. Acesta este stăpânitorul lumii, înaintea căruia cad şi se închină toţi. Într-o sută de creştini caută să găseşti unul şi care să împlineacă voia lui Dumnezeu. Astăzi oamenii sunt ca şi gadarenii şi mai răi. După cum aceia L-au izgonit pe Hristos, tot aşa Îl izgonim şi noi şi îl chemăm pe satana.  Unde este desfrânare şi adulter, acolo este satana.  Unde este lăcomie şi iubirea de argint, acolo este satana.  Unde este ură şi invidie, acolo este satana.  Unde sunt divorţuri şi paza de a nu face copii, acolo este satana.  Acolo unde se înjură, acolo este satana.  Acolo unde este jurământul mincinos, acolo este satana.  Acolo unde este ateismul, acolo este satana.  Unde este nemulţumirea, acolo este satana şi toate acestea există acum în lume. Prin urmare împărăţia iadului stăpâneşte. *** - Satana pretutindeni! Dar va zice cineva: Dar aşa, cum le zici, lucrurile sunt fără întoarcere, pline de deznădejde. Nu! Nu deznădăjduim. Hristos a venit să şteargă cuvântul ”deznădejde” şi să scrie „nădejde”. Pentru că cine este puternic să

schimbe omenirea? După cum pe demonizat nu l-a schimbat decât numai Hristos, astfel şi lumea doar Hristos poate s-o schimbe. Într-un sătuleţ aproape de graniţă erau treisprezece alcoolici. S-a dus medicul, le-a ţinut o predică minunată. Nu l-au ascultat. S-a dus poliţia, nu au ascultat. S-a dus primarul; nu l-au ascultat. Astăzi din treisprezece alcoolici au mai rămas doar trei. Cum s-a întâmplat minunea? Am trimis un preot. (Există două categorii de preoţi: preoţi-Iude şi preoţi care Îl iubesc pe Hristos). Am trimis acolo un preoţel neînvăţat. S-a dus în casele alcooliştilor. Şi s-a pocăit cu dânşii şi din treisprezece, zece şi-au spart paharele; nu mai beau. Adică unde există grijă şi lucrare duhovnicească, unde există predică şi cateheză, acolo lumea se îndreaptă. Exact acest scop îl are Biserica noastră. Biserica se numeşte liman, Casă a lui Dumnezeu, izgonitoarea demonilor. Da, nu este minciună;  cine intră în Biserică cu lacrimi, cu durere, cu credinţă, acela vede minunea.  Intră negru, dar iese alb ca zăpada.  Intră păcătos, dar iese sfânt.  Intră tâlhar şi devine mărturisitor al credinţei. Aceste minuni le face Sfânta noastră Biserică. Şi concluzia noastră care este? Că singura cale de a ne mântui este să credem cu sinceritate în Domnul nostru Iisus Hristos, Căruia I se închină toate, îngerii şi toţi sfinţii. Amin.

Părintele Constantin Galeriu - Predică la Duminica a 23-a după Rusalii Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru Iisus Hristos, Să ne împărtăşim mai întâi – ca întotdeauna în dumnezeiasca Liturghie a duminicii – din cuvântul lui Dumnezeu. Precum a zis Domnul: “Cel ce ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis pe Mine are viaţa veşnică”, aşa să ne împărtăşim şi astăzi pentru viaţa de veci, pentru viaţa deplină din dumnezeiescul cuvânt al Evangheliei: “În vremea aceea a ajuns Iisus cu corabia în ţinutul gherghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte. Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui! Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea, şi era legat în lanţuri şi în obezi, păzindu-l, dar el sfărâma

legăturile pentru că era mânat de demon, în pustie. Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care îţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el. ŞiL rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc. Şi era acolo o turmă mare de porci care păşteau pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi, ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a aruncat de pe ţărm în lac şi s-a înecat. Iar păzitorii văzând ce s-a întâmplat au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus, şi s-au înfricoşat. Iar cei ce văzuseră leau spus cum a fost izbăvit demonizatul. Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare. Iar El, intrând în corabie, s-a înapoiat. Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl rugă să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse spre binele lui, Iisus.” (Luca 8, 26-39). Iubiţilor, de atâtea ori am ascultat acest loc al Sfintei Evanghelii. Şi Bunul Dumnezeu ne-a împărtăşit înţelegere, lumină, spre zidirea sufletului fiecăruia dintre noi. Să-L rugăm şi acum ca, în lumina Lui, să vedem lumina sfântă din această tragedie a sufletului, a vieţii omeneşti (una dintre cele mai cutremurătoare), anume un om stăpânit de demoni mulţi, de legiune, fapt socotit adeseori de medici (şi de noi ceilalţi, profani) numai o boală mentală. Dar orice boală, văzută mai adânc, nu e de la om. Şi, mai adânc, nu e de la Dumnezeu. Ci, hotărât, de la cel rău. Cum a întâmpinat Iisus atunci – cum întâmpină şi astăzi – o asemenea cădere tragică a omului? Dacă noi am gândi şi ne-am cerceta în adânc, am simţi şi am recunoaşte că, într-un anume fel, fiecare este atins, puţin sau mai mult, de lucrarea celui rău, căci păcatul prin cel rău a intrat în lume. Originea răului nu e în om, ci în îngerul căzut. De aceea, cum vom vedea pe parcursul smerit al cuvântului, vom încerca să desluşim ispitele şi păcatele care vin de la noi (dar după cădere, după ispita demonului) şi cele care vin continuu şi în chip nemijlocit de la demon, aşa cum ne învaţă dumnezeieştii Părinţi. Am ascultat cum Sfântul evanghelist Luca ne descrie: mergând Iisus pe ţărmul celălalt al lacului Ghenizaret (sau Marea Galileii), deci spre răsărit, într-un ţinut care era numit “al gherghesenilor” şi “al gadarenilor”, L-a întâmpinat sărmanul demonizat. Cum îl descrie Sfântul evanghelist Luca – şi ceilalţi evanghelişti (în Evanghelia după Matei e vorba de doi demonizaţi) – cât de înspăimântător era pentru lumea înfricoşată de tot răul! Nu mai punea haina pe el, nu mai locuia în casă, ci prin morminte… . Moartea unde a fost provocată? Cum spune

dumnezeiescul Pavel: de aceea a trimis Tatăl pe Fiul Său, să surpe pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavol. Şi sărmanul demonizat îşi căuta, din timpul vieţuirii lui nefericite, locul mormântului. Oamenii încercau să-l ţină undeva, într-o casă, închis, legat; el sfărâma obezile şi alerga în pustie . Şi, văzându-L pe Iisus, a înaintat. Închipuiţi-vă, toată lumea se înspăimânta când îl privea, de departe. Se înţelege că Iisus nu se înspăimântă; se mâhneşte adânc şi îl întâmpină. Şi, uimitor, demonul din el Îi vorbeşte Mântuitorului şi-L recunoaşte de Fiu al lui Dumnezeu. Va spune mai pe urmă Sfântul Iacov: “şi demonii cred; şi se cutremură” (Iacov 2, 19). Cred, în spaimă însă. Să nu uităm, să luăm aminte – mai ales cei care sunt ispitiţi să nu creadă – căci el, demonul, care crede, îndeamnă pe oameni să nu creadă. Aceasta e una din cele mai grave ispite ale demonului. Atât de clară, de limpede pare credinţa lui, încât Îi spune Mântuitorului “cu glas mare, căzând înaintea Lui: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui! Căci poruncea duhului necurat să iasă din om, pentru că de mulţi ani îl stăpânea”. “Nu mă chinui!”… Iubiţilor, ce însemna acest chin? Şi ce înseamnă chinul lui Dumnezeu pentru orice suflet, pentru orice om? Aici se desluşeşte una din marile taine ale Dumnezeirii. Cum chinuie Dumnezeu? Ne dă aici un tâlc adânc Sfântul Isaac Sirul, care spune: “Iar eu zic că cei chinuiţi în gheenă vor fi biciuiţi de biciul iubirii. Adică cei ce simt că au greşit faţă de dragoste suferă acolo un chin mai mare decât orice chin. Căci tristeţea întipărită în inimă de păcatul faţă de iubire e mai ascuţită decât orice chin din lume. E nebunie să socotească cineva că păcătoşii se lipsesc în gheenă de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunoştinţei adevărului, care, după mărturisirea de obşte, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucrează prin puterea ei în două feluri: pe păcătoşi îi chinuieşte, iar pe cei ce au făcut cele cuvenite îi veseleşte. Şi aceasta este, după judecata mea, părerea de rău sau chinul din gheenă. Dragostea îmbată însă sufletele celor de sus cu desfătarea ei”. O, Doamne, înţelegem adâncul acestei mărturii! Judecata, osânda lui Dumnezeu, chiar cele şase întrebări ale Judecăţii (pe care le evocăm intodeauna la Evanghelia din Duminica Judecăţii: “Am fost flămând, însetat, gol, străin, bolnav, în temniţă… şi nu M-aţi slujit”) tot taină a iubirii sunt. Atunci, care este osânda lui Dumnezeu? Care e pedeapsa lui Dumnezeu? Să nu greşim în veci şi să nu hulim în felul acesta! Judecata, osânda, pedeapsa lui Dumnezeu este iubire. Atunci când auzim că vor merge cei păcătoşi în osânda veşnică, aceasta

înseamnă că vor suporta osânda iubirii. Nu este alta. Mulţi au aplicat Dumnezeirii gândurile, păcatele lor, judecându-L pe Dumnezeu, socotind că El este, în vreun fel, chiar autorul morţii. Doamne păzeşte! Dumnezeu n-a făcut moartea, spune Scriptura, şi nu se bucură de osânda şi de moartea celor vii. Căci vii le-a făcut pe toate. Acesta este unul dintre cele mai adânci adevăruri pe care trebuie să le gândim; şi să ne împărtăşim din el. Pentru că, împărtăşindu-ne din iubire, ne împărtăşim din veşnicia lui Dumnezeu. Acelaşi Părinte Isaac Sirul, spune: “Cel ce se hrăneşte cu iubirea se hrăneşte cu viaţa veşnică a lui Dumnezeu”. Simţi, în iubire, totdeauna, luminând în tine veşnicia, puterea vieţii de veci. Altfel, cum au spus şi Isaac Sirul şi alţi Părinţi, sărmanul om (şi nefericitul demon) nu pot suporta iubirea. Vai celui care nu poate suporta iubirea, care simte “cărbuni de foc aprinşi în inima lui”, cum spune Isaia proorocul! Sau: “Iadul e durerea celor ce nu pot iubi” (Dostoievski), şi încă: “Iadul este crimă împotriva iubirii” (Eugen Ionescu). Atunci, aceasta cerea demonul: “Nu mă chinui!” – Nu mă chinui cu iubirea! Şi, întrebând Iisus: “Care îţi este numele?”, demonul (omul, căci prin gura lui vorbea) a răspuns: “Legiune, că suntem mulţi”. Şi aici, la fel, se dezvăluie o faţă întunecată a tragediei demonizatului; a oricărui demonizat: nu omul a vorbit. A vorbit demonul din el. Şi-L rugau demonii pe Iisus: “De porunceşti cumva să ieşim, nu ne mâna în adânc!”. La Apocalipsă, dumnezeiescul Ioan vorbeşte de “adâncimile satanei” – invenţiile demonice cu care ispiteşte din adânc. Demonii nu doreau să meargă în adânc, întrun anume fel, la obârşia lor, la obârşia răului. Dar era acolo o turmă de porci; şi L-au rugat pe Mântuitorul: “Ingăduieşte-ne să intrăm în turma de porci!”. Nu în adânc să meargă ci – o, nefericiţii! – să-şi ducă mai departe slujba lor de distrugere. Iar, în taina mare a libertăţii şi, într-un fel, a “rugăciunii” lor (dacă o putem numi aşa), le-a îngăduit; revelator, ca să descopere lucrul lor, al demonilor, în lume. Aşa trebuie să înţelegem partea ultimă a acestei pericope (la care ne vom referi în final). Şi intrând în turma de porci, precum am auzit, legiunea de demoni, care pe sărmanul îndrăcit îl chinuia şi-l alerga, acum pe aceste nefericite necuvântătoare le chinuie, le aleargă, făcându-le să se arunce de pe ţărm în lac. Păzitorii se înfricoşează, totdeodată, şi de priveliştea care li se arată, de prezenţa lui Dumnezeu şi a lucrării Lui, dar şi de paguba pentru care socoteau că vor răspunde. Aleargă în cetate, vestesc, gherghesenii vin, află cum a fost vindecat demonizatul (ei îl cunoşteau), şi-l văd deodată la picioarele Mântuitorului, liniştit. Dar, uimitor, de

spaimă, de pagubă, Îl roagă pe Iisus să plece de la ei; să-i lase în lumea gândurilor lor. Scăpaseră de demonizat, însă pierduseră turma de porci. Iisus primeşte cuvântul lor. Se retrage. Cel vindecat se apropie şi-L roagă să rămână cu El. Dar Iisus îi spune: “Mergi şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”. Iisus se urcă în corabie, cel vindecat, redobândindu-şi chipul, zidit după chipul Celui care îl vindecase acum (al lui Iisus), vesteşte acolo, în cetatea, în casa lui, în tot ţinutul… De ce l-a trimis Iisus? Altădată, când vindeca orbi sau alţi bolnavi, le spunea: “Vedeţi, să nu spuneţi nimănui!”. Tainic. Acum, dimpotrivă, nu-l ia cu Dânsul. Avea ucenici. Îl lasă acolo să fie apostol, să spună ce-i dăruise lui. Îi redescoperise şi-i redăruise chipul lui, după chip divin. Mântuitorul l-a trimis să vestească, pentru că lumea de acolo, de bună seamă, avea să audă cum turma de porci se prăvălise în adânc, iar privindu-l acum pe cel vindecat, să aibă în faţă taina binelui şi a răului. A răului, care a intrat în lume prin demon şi care îl sluţise, făcând din sărmanul om – o, nefericitul de el! – un vas în care era legiune de demoni; şi a binelui, căci oamenii puteau să vadă cum răul care a pus stăpânire pe om poate fi scos, înlăturat de Dumnezeu, ca omul să-şi redobândească, să-şi redescopere chipul. Mai mult, să vadă că ţinta demonului nu este numai omul, ci întreaga făptură, opera divină . Pentru care pe atâţia dintre noi îi pătrunde cu gândurile lui distrugătoare, ca să facă această operă divină – Creaţia – irespirabilă, să o întineze. De aceea cel vindecat trebuia să stea mărturie şi, dacă vreţi, să fie cuvântul – am zice, definitoriu – al binelui şi al răului. Binele e Dumnezeu. Şi trebuie să ştii, suflete, ce înseamnă binele, ca orice gând, cuvânt şi lucru al tău să fie închinat zidirii. După aceasta cunoşti că te afli în bine – când prin toate creezi, dai viaţă, salvezi. Iar răul e ceea ce e lipsit de acest rost ziditor, tot ceea ce este deşertăciune şi, mai grav, tot ceea ce distruge. Aflându-mă la un moment dat în dialog cu o personalitate, un rector al unei universităţi, a venit vorba despre o asemenea temă. Şi am subliniat: “binele creează; răul distruge”. Pe bună dreptate, în dialog a apărut întrebarea: “dar dacă răul distruge, nu trebuie şi noi să-l distrugem?”. Iar eu am răspuns: “tocmai aceasta a făcut Hristos pe Cruce: a răstignit răul; a răstignit păcatul omului”. Şi n-a rămas la actul distrugerii răului. Răul l-a distrus, dar făptura a înălţat-o la Înviere. Căci Hristos, răstignindu-Se şi răstignind în El răul nostru, păcatul nostru, firea umană pe care Şi-a luat-o din sângiurile Fecioarei a dus-o la Înviere. De aceea zic Părinţii: “Iubeşte pe păcătos; urăşte păcatele lui!”. Iisus a izgonit păcatul, răul din cel demonizat, şi a redescoperit chipul divin din el,

chipul originar. În acel demonizat Iisus contempla în adânc chipul zidit de El. Căci aşa a lucrat Dumnezeu dintru început: l-a zidit pe om după chipul şi asemănarea Lui. Mai tâlcuit: l-a zidit pe om – şi aceasta-i definiţia noastră potrivit Scripturii – după chipul lui Dumnezeu şi în perspectiva nesfârşitei asemănări cu El. Şi atunci, Iisus aşa a vindecat: a distrus răul şi l-a salvat pe om. L-a trimis pe om să spună celor din jur, care cugetau înspăimântaţi la pieirea, la pierderea bieţilor porci, că a fost salvat omul; şi să le arate distincţia între bine şi rău. Aceasta e – atât de limpede – distincţia între bine şi rău; s-o ştim şi s-o mărturisim: atunci cunoşti că te afli în bine şi în adevăr, când orice gând, orice cuvânt, orice lucru al tău e închinat unui sens creator, binefăcător, de viaţă dătător. Tu poţi să creezi şi pentru distrugere. Să reţinem! Sunt încredinţat că aceasta este mărturia adevărului. Ce înseamnă a fi în adevăr? Aceasta înseamnă, repet: ca orice gând, orice intenţie a ta, orice cuvânt sau gest al tău, oriunde te afli – cu semenul tău, pe stradă, în piaţă, în şcoală – să fie ziditoare, să creeze. Pentru că suntem creaţi după chipul Creatorului. Şi, dimpotrivă, când gândul, cuvântul, fapta ta sunt distrugătoare de viaţă, nu eşti în bine. Aşadar, să distrugi numai răul! Aici două idei ne întâmpină. Erau faţă în faţă Mântuitorul – Fiul lui Dumnezeu făcut om – şi sărmanul demonizat. Cum s-a săvârşit vindecarea lui se înţelege: Mântuitorul a poruncit demonilor să iasă. Şi s-a redescoperit chipul. O, Doamne, de câte ori gândim la chipul nostru originar, să cugetăm ce a însemnat această hotărâre divină: “Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu «Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră»? Cui Altuia, zice el, dacă nu propriului Său Fiu şi Chip?”; Cel care este strălucirea slavei Sale; Cel care a zis: “Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Deci suntem făcuţi după chipul Fiului din veci. Şi gândeşte-te – o, creştine! – după chipul Fiului din veci al lui Dumnezeu, în Care iubirea şi lumina părintească s-au revărsat fiinţial şi Duhul Sfânt luminează faţa Lui. Căci “în Duhul Sfânt noi rostim «Domn este Iisus»”. Atunci, tu, omule, aşa ai fost plăsmuit: s-a insuflat în tine suflare de viaţă divină, prin care ţi se dă adevărul divin – şi, de asemenea, putere divină – să birui în tine ispita şi să dobândeşti cunoştinţa – duhul cunoştinţei, al dreptei credinţe, al temerii de a pierde lumina şi iubirea lui Dumnezeu, în sfârşit, toate aceste virtuţi.

Zice dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul că însuşirile dumnezeieşti – mai ales cele morale – adică spiritualitatea divină, înţelepciunea divină, bunătatea divină, ştiinţa divină, şi celelalte – le-a insuflat Dumnezeu în noi. Adam a primit aceste însuşiri divine, şi prin ele s-a sădit virtutea în noi. Reţineţi şi această idee teologică adâncă a Sfântului Maxim Mărturisitorul, anume că însuşirile Dumnezeirii insuflate în om devin virtuţile omului. A fi după chipul divin înseamnă a te împărtăşi din lumina divină, din înţelepciune divină, din înţelegere divină, din sfat dumnezeiesc, din puterea de a birui răul, din cunoştinţă. În toate să vezi legile lui Dumnezeu şi rosturile; în fiecare făptură să vezi semănată, întrupată acolo, o raţiune divină. Tot aşa cum sfinţii mergeau printre flori, le auzeau grăind despre măreţia lui Dumnezeu şi le mângâiau cu toiagul: “Nu strigaţi aşa tare! Nu-L preamăriţi cu atâta zgomot pe Dumnezeu!”. Noi nu auzim glasurile lor, dar sfinţii le aud. Sau alţii care aud glasurile astrelor cereşti, muzica sferelor cereşti… Şi, ca un adânc de taină, Adam dobândise toate acestea – fericitul Adam – fără un “înainte de”, fără ceea ce avem noi – un trecut. Când privim în trecutul nostru, vedem atâta întuneric, atâta umbră… Adam nu avea acest trecut. Căderea s-a produs mai târziu. Abia pe urmă a venit gândirea trecutului. Rogu-vă să cugetăm numai la aceasta: câtă frumuseţe insuflă chipului tău această lumină divină şi iubire divină, bunătate, pace şi înţelegere! E acea frumuseţe netrecătoare, căci dacă frumuseţea trupului trece, această frumuseţe divină, a darurilor dumnezeieşti, a virtuţilor, nu trece. Virtuţile, cum spun dumnezeieştii Părinţi, sunt mai bătrâne decât noi; pentru că sunt însuşiri dumnezeieşti. De aceea noi mărturisim lumina, harul dumnezeiesc necreat şi veşnic. Iar tu, vremelnicule, te împărtăşeşti atunci din veşnicia lui Dumnezeu. Aceasta este frumuseţea sufletească. Să cugetaţi la ea, iubiţilor! Ea te înfrumuseţează la orice vârstă; căci e din veşnicie; ea nu are timp, ea nu are ani. Cu această frumuseţe a fost zidit Adam, şi în adânc se păstrează în tot omul. Demonul a fost cel care îl urâţise. Cum lucrează demonul în cădere? Îi insuflă omului cele ale lui. Mai întâi: uitarea – uiţi de darul lui Dumnezeu; apoi nepăsarea, credinţa strâmbă, blasfemia, iuţimea, mânia,

amărăciunea, înfurierea (cu furie năpraznică), ura de oameni, pomenirea răului, vorbirea de rău, osândirea, întristarea (fără temei), frica, laşitatea, cearta, rivalitatea, pizmuirea, slava deşartă, făţărnicia, minciuna, necredinţa, zgârcenia, iubirea de materie, împătimirea, trândăvirea, micimea de suflet, nemulţumirea, cârtirea, înfumurarea, părerea de sine, trufia, îngâmfarea, dorinţa de a plăcea oamenilor, viclenia, neruşinarea, linguşirea, înşelăciunea, ironia (cu gând rău), duplicitatea, învoirea cu păcatele pătimaşe, gândirea deasă la ele, rătăcirea gândurilor, înmulţirea până la obsesie a gândurilor de la cel rău (obsesia că nu mai poţi scăpa; numai Dumnezeu te scapă).

Doamne, când ai în faţă aceste două lumi, abia atunci (dobândind şi înţelesul lor) simţi dorul de a te izbăvi. Desluşeşti atunci de unde vin aceste ispite, forme ale căderii, care te urâţesc, te schimonosesc. Dacă atât de frumos arată orice bătrân, străluminat dinlăuntru de virtuţi, în schimb, o, cât te urâţesc patimile! Dacă te-ai putea privi… Oamenii nu doresc să fie frumoşi la chip? Dar frumuseţea chipului doar cu sulemeneli – să mă iertaţi că o spun – nu e frumuseţe. Dacă dorim frumuseţe, să ne împărtăşim din darurile dumnezeieşti ale virtuţilor divine, care refac în noi chipul după care am fost urziţi – al Mântuitorului Hristos. Şi ori de câte ori, prin ispită, cel rău încearcă să ne întoarcă de la harul, de la lumina divină, să chemăm ajutorul lui Dumnezeu; căci, aşa cum spune Apostolul Iacov: “Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este” (Iacov 1, 17). Gândind la acest cuvânt, mi-am zis aşa: Doamne, de unde vine ceea ce numim noi progres, suiş continuu? Vine din lumea aceasta? Dacă progresul – reţineţi ideea! – ar fi din lumea aceasta, atunci, în chip firesc, cu fiecare copil al nostru – care e o unicitate şi o noutate – ar trebui să fie un progres; şi, totdeauna, copiii ar trebui să fie superiori părinţilor. Dacă unul e om de geniu, fiul lui ar trebui să fie şi mai genial. Dar, din nefericire, nu-i aşa. Atunci, Doamne, am înţeles cu adevărat că progresul nu este o taină a lumii acesteia. Nu e din lumea aceasta. Evoluţia nu produce un suiş din ea însăşi, aşa cum au încercat să ne amăgească, să ne smintească, să ne înşele cei din veacul trecut. (Am aflat că, în prezent, în America nu se mai predă Evoluţionismul. I-a luminat Bunul Dumnezeu.) Dacă progresul ar fi din lumea aceasta, neîncetat am spori noi de la noi înşine. Or, nu sporim noi; şi e bine. Un american, pe care l-am mai citat – Ian Tattersall –, în lucrarea lui L‟émergence de l‟homme. Essai sur l‟évolution et l‟unicité humaine , spune: “Constatăm evoluţia, dar numai retrospectiv. (...) Natura nu poate evolua din ea însăşi; ea e oarbă”. Şi încheie cartea cu următorul cuvânt: “Gândul de perfectibilitate (adică noi singuri de am vrea să ne perfecţionăm), ieri sau azi, nu-i decât o iluzie”. E uimitor! Dacă l-aş întâlni, l-aş îmbrăţişa. Pentru ce? Pentru cinstea, pentru onestitatea lui. Rar s-a scris atât de cinstit de către un om învăţat, care este însuşi directorul Institutului Naţional de Antropologie şi Istorie a Omului din Statele Unite. Când am săvârşit deunăzi Taina Sfântului Botez, simţeam, credeţi-mă, harul pe care-l primeşte pruncul. Şi acest har de la botez, Doamne, e slava, chipul Tău, viitorul şi progresul. Nu e cu putinţă, iubiţilor, schimbarea fără har. Oamenii reuşesc să transfigureze într-un fel (sau să întineze) natura; dar ei nu se schimbă. Şi nu se pot schimba decât atunci când Mântuitorul – aşa cum a apărut în faţa

demonizatului – se arătă în faţa noastră, chemat de noi. Chemăm harul Lui, să se oglindească în noi chipul Lui. Aici e taina progresului lumii. Trebuie s-o ştim şi s-o mărturisim copiilor noştri, elevilor noştri, studenţilor noştri şi tuturor. Astfel că, deşi demonul Îl mărturisea pe Hristos, blasfemia şi ateismul sunt operele lui. Zic Părinţii: de păcatele de la trup vom răspunde noi (desfrâul, avortul şi celelalte), dar păcatele hulirii lui Dumnezeu, ale despărţirii de Dumnezeu, acelea vin de la demon. Şi adăugă Părinţii alt cuvânt: “Omule, ia aminte! Totdeauna când eşti ispitit de îndoială , de hulă împotriva lui Dumnezeu, e de la demon. De acele păcate nu vei fi tu osândit, pentru că sunt de la demon”. E o mare taină, pe care o descoperă Patriarhul Petru al Alexandriei. El a primit pe un pustnic, care l-a întrebat: “Ce să mă fac, Părinte Patriarh? Gânduri de hulă, de necredinţă mă bântuie”. Atunci patriarhul i-a spus: “Fiule, linişteşte-te. De la demon sunt şi mai ales el va fi judecat pentru aceasta. Că şi eu eram frământat, şi am mers la Avva Pafnutie ...”. Acesta i-a spus patriarhului Petru: “Când m-au prins pe mine chinuitorii, m-au dus să mă muncească pentru mărturisirea lui Hristos. Când mă munceau (era ca o judecată a lui) – cu cârlige de fier strunjeau trupul meu – vicleanul diavol îmi aducea gânduri de hulă spre Dumnezeu, iar eu îi răspundeam cu mâhnire şi tristeţe: O, sărmane duh viclean şi necurat! Eu sufletul meu şi trupul şi toată viaţa mea îmi dau chinurilor şi morţii pentru Dumnezeu, iar tu îmi aduci mie gânduri de hulă? Păi de aş huli eu pe Domnul Dumnezeul meu după vicleanul şi vrăjmăşescul tău sfat, nu mi-aş da trupul şi sângele meu muncilor şi focului pentru Dânsul. Şi hula ta se va întoarce asupra ta” (aşa cum spusese Psalmistul: “Intoarce-se-va răutatea lui la capul lui”). Mulţi creştini au fost chinuiţi în timpurile din urmă, în toate ţările, de cel rău, pentru a-şi lepăda credinţa; e vorba de aceeaşi temă din vremea marilor prigoane. Şi au rezistat, au supravieţuit şi au mărturisit. Bunule Doamne, aşa ne rugăm: să strălucească în noi lumina feţei Tale! Aşa cum Tu, în faţa celui demonizat, ai strălucit asupra lui, demonii au fugit şi chipul celui zidit de Tine, după chipul Tău, l-ai arătat în faţa mulţimilor liniştit, senin, luminos, redobândind dragostea şi lumina cea dintâi.

Fă, Doamne, şi în noi să strălucească frumuseţea feţei Tale, lumina Ta, iubirea Ta, bunătatea Ta, pacea Ta, frumuseţea Ta! Fă, Doamne, ca ea să strălucească şi pe feţele acestor oameni, ale noastre şi ale tuturor celor care poartă în ei harul Duhului Tău şi sunt temple ale Duhului Sfânt – aşa cum tot Isaac Sirul spune: “Strălucirea Ta, Doamne, din adâncul inimii, este darul, plata pe care ne-o faci”! Iar bucuria divină – această ofrandă negrăită, biruitoare asupra oricărui rău din lume, mărturie a adevărului şi a luminii – să nu ne părăsească niciodată. De la Tine Părinte, Fiule şi Duhule Sfinte, cu Preacurata-Ţi Maică şi cu toţi sfinţii. Amin.

Părintele Arsenie Boca - Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii Demonizaţii din Gherghesa

Printre nenumăratele minuni, pe care le-a săvârşit Mântuitorul Hristos, în timpul cât a petrecut cu oamenii, este şi ceea cu vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gherghesenilor. Este vorba de doi oameni al căror trecut nu-l cunoaştem şi despre care Sfânta Evanghelie de la Matei ne spune numai că, stăpâniţi de această boală, locuiau prin morminte, că erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu se încumeta să treacă pe-aproape de ei. Vor fi plecat ei de bună voie dintre concetăţenii lor, gherghesenii, sau aceştia, văzându-i stăpâniţi de demoni, îi vor fi alungat ei, luând măsuri de apărare, ca şi în cazul cu bolnavii de lepră. Nu putem şti. Ceea ce putem bănui însă, este că răutatea lor împotriva oamenilor singuratici, trecători pe acolo, era cu atât mai mare, cu cât ea era sporită de setea de răzbunare împotriva comunităţii omeneşti în genere. Dacă istorisirea evanghelică despre minunea vindecării acestor doi demonizaţi nu ne-ar înfăţişa o seamă de fapte obiective, care să ne încredinţeze că cei doi nefericiţi erau cu adevărat stăpâniţi de demoni, am fi înclinaţi să credem că ar fi vorba doar de doi simpli nebuni, ajunşi în faza critică de furie. Căci medicina modernă nu cunoaşte o asemenea boală. Pe de altă parte, dată fiind starea cu totul

embrionară a medicinii antice, tulburările psihice, a căror consecinţă este starea de alienaţie mintală, nebunia, uşor s-ar fi putut confunda cu o stare de posesiune demonică. De aceea n-au lipsit oamenii care, pornind de la faptul că sugestia şi hipnotismul sunt întrebuinţate uneori cu rezultate pozitive în tratamentul stărilor de alienaţie mintală, au căutat să reducă minunea vindecării demonizaţilor, susţinând că aceia au fost doar simpli alienaţi mintal şi Domnul i-a vindecat prin sugestie. Dar toată boala de care sufereau cei doi oameni, descrişi de evanghelistul Matei, era mult mai gravă. Demonii puseseră stăpânire pe ei, torturându-i şi pe ei şi făcând printr-înşii mult rău şi altora. Astfel, dacă toţi evitau calea care ducea pe lângă mormintele în care se adăposteau cei doi demonizaţi, Mântuitorul Hristos, însoţit de ucenicii Săi, porneşte cu deplină cunoştinţă de cauză pe calea aceea. Demonizaţii Îl zăresc din depărtare şi nu numai că nu se încumetă să-I facă vreun rău, ci-L întâmpină strigându-I: „Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti mai înainte de vreme?”(Matei 8,29). Cuvintele acestea ne arată că nu cei doi demonizaţi grăiau aceste lucruri, ci demonii care erau intraţi în ei. Cei doi nefericiţi nu aveau de unde să cunoască pe Mântuitorul Iisus Hristos, deoarece ei, după cât se pare, trăiau de multă vreme în acele morminte, iar Mântuitorul era doar în trecere prin ţinutul gherghesenilor. Şi chiar dacă ar fi auzit despre Dânsul, mai înainte de a se fi îmbolnăvit, dacă L-ar fi cunoscut ca Prooroc şi binefăcător al mulţimii suferinzilor şi năpăstuiţilor, nu L-ar fi putut întâmpina acum cu aceste cuvinte. Mântuitorul n-a venit să amărască şi să chinuiască pe nimeni dintre oameni. Dimpotrivă, El a venit şi a adus oamenilor bucuria vieţii, încrederea şi nădejdea într-o viaţă mai bună. El a dăruit tuturor odată cu sănătatea sufletească şi sănătatea trupească, odată cu încrederea într-o viaţă mai bună şi puterea de a ajunge la ea şi calea prin care să o ajungă. De aceea cuvintele celor doi nefericiţi, nu sunt cuvintele lor, ci cuvintele demonilor care puseseră stăpânire pe ei şi care le nimiciseră cu totul voinţa şi puterea omenească de discernământ. Evanghelia ne spune mai departe că, la o depărtare oarecare de locul unde s-au întâlnit cu Mântuitorul, se găsea o turmă mare de porci, şi că demonii L-au rugat (pe Mântuitorul), zicând: Dacă ne scoţi din aceşti oameni, îngăduie-ne să ne ducem în turma aceea de porci”. Şi Mântuitorul le-a dat voie. Demonii au intrat în turma de porci, iar porcii s-au repezit la vale şi s-au aruncat în mare. Paznicii turmei, îngroziţi de întâmplare, au fugit în cetate şi au spus celor de acolo cele ce s-au petrecut, iar oamenii au ieşit cu toţii în întâmpinarea lui Iisus şi L-au rugat să plece din ţinutul lor, îngroziţi ei înşişi de cele întâmplate.

Sunt o seamă de lucruri în istorisirea evanghelică, pe care avem datoria să le înţelegem aşa cum trebuie. De aceea vom stărui asupra lor, căutând să înlăturăm greutăţile din calea tuturor celor plini de dorul de a asculta şi înţelege cuvântul lui Dumnezeu. Dacă am urmări cu atenţie toate aceste vindecări săvârşite de Mântuitorul Hristos, cuprinse în Evanghelii, am observa că de fiecare dată, Mântuitorul întreba pe cel bolnav: „Vrei să te faci sănătos?” şi numai la răspunsul afirmativ şi credincios din partea acestuia Mântuitorul îl vindeca. Vindecarea trupească, întocmai ca şi vindecarea sufletească, adică izbăvirea omului de robia păcatului şi mântuirea lui, nu se săvârşeşte fără dorinţa şi fără voia omului. Darurile şi binecuvântările lui Dumnezeu se găsesc la îndemâna noastră a tuturor. E destul să credem în puterea Lui cea mare şi să-I cerem cu credinţă cele de care avem nevoie şi vom auzi îndată: „Fie ţie, după credinţa ta”. Fără dorinţa noastră aprinsă de a ne împărtăşi de darurile lui Dumnezeu, care ne stau la dispoziţie în Sfânta noastră Biserică, aceste daruri rămân ca o comoară ascunsă, iar noi nu ne alegem cu nici un câştig sufletesc. Însăşi participarea noastră la Sfânta slujbă, dacă nu este făcută cu dorinţa vie de a deveni mai buni, mai bine plăcuţi lui Dumnezeu, de a ne apropia mai mult de Domnul şi de-a căuta să trăim ca nişte fii adevăraţi ai Lui, este lipsită de sens. De acea şi Sfântul Ioan Gură de Aur atrăgea atenţia credincioşilor din vremea sa, zicându-le: „În zadar se aduce (în Biserică) în biserică jertfă zilnică, în zadar ne-am mai găsit înaintea altarului, dacă nu este nimeni care să se împărtăşească”. Observăm însă, că cei doi nefericiţi demonizaţi, au primit vindecarea din partea Domnului fără ca ei să o fi dorit cu înflăcărare. Cum aceasta? Vindecă, oare, şi mântuieşte Domnul pe oameni şi cu de-a sila? Nicidecum. Cei doi nefericiţi, pe care demonii puseseră stăpânire, se găseau în neputinţă de a-şi mai da seama de ei. Nu mai erau stăpâni pe voinţa lor, nu mai erau în stare să-şi exprime nici o dorinţă proprie. Ei deveniseră pradă duhurilor rele, care se serveau de ei întocmai ca de nişte unelte, pentru a-i tortura şi pe ei şi pentru a unelti cu ei răul şi printre ceilalţi oameni. Domnul nu vine în întâmpinarea lor, ci a demonilor care intraseră în ei. Cei doi nefericiţi nu-L cunosc pe Domnul, dar demonii care erau în ei Îl recunosc şi-L mărturisesc îndată ca Fiu al lui Dumnzeu.

Mântuitorul Iisus care venise în lume ca să scape pe oameni de robia păcatului şi a diavolului. În persoana celor doi demonizaţi se oglindeşte întreaga omenire de până la venirea Mântuitorului Hristos, iar smulgerea lor din ghearele demonilor şi alungarea acestora din ei este oglinda mântuirii întregului neam omenesc din robia păcatului şi a diavolului, izbăvire ce avea să se săvârşească prin jertfa Mântuitorului pe cruce, jertfă ce avea să vie nu mult după această împrejurare. Mărturisirea pe care o fac demonii la vederea Mântuitorului Iisus Hristos: „Ce este nouă şi Ţie Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici ca să ne chinuieşti mai înainte de vreme?” este interpretată de sfinţii Părinţi în sensul că demonii se aşteptau la o pedeapsă din partea lui Dumnezeu, dar la sfârşitul lumii, iar nu acum, „mai înainte de vreme”. Pentru ce au cerut demonii să fie lăsaţi să intre în turma de porci şi de ce a îngăduit Mântuitorul aceasta, El ştiind mai dinainte cele ce aveau să urmeze? Demonii au cerut aceasta cu intenţia ca, alungaţi din cei doi nefericiţi oameni, să mai poată face totuşi încă un rău, încă o pagubă oamenilor; iar Mântuitorul le-a îngăduit aceasta, ca să facă pe toţi să înţeleagă că, oriunde s-ar afla, şi în orice împrejurări, demonii nu produc decât rău şi pagubă oamenilor. Istorisirea evanghelică ne spune mai departe că, auzind despre aceasta, cei din cetate au venit în întâmpinarea Domnului şi L-au rugat să plece din ţinutul lor. Faptele întâmplate fuseseră atât de uluitoare: vindecarea celor doi demonizaţi, apoi înecarea turmei de porci în mare, gherghesenii s-au îngrozit aşa de tare încât s-au temut să nu mai abată asupra lor şi alte nenorociri, socotind, probabil, pe Mântuitorul Iisus un mare vrăjitor. Ei nu cer de la El să-i despăgubească de porcii înecaţi în mare, dar pentru că nu mai auziseră până atunci de El, au găsit cu cale să se scape cât mai repede de El, rugându-L să plece din ţinutul lor. Iar Domnul pleacă de acolo, ştiind că lasă în cei doi vindecaţi, pe cei mai înflăcăraţi propovăduitori ai dumnezeirii Lui. Minunea vindecării celor doi demonizaţi din ţinutul gherghesenilor ne încredinţează pe deplin de puterea dumnezeiască a Mântuitorului Iisus Hristos. Într-o împrejurare asemănătoare, când Mântuitorul vindecase pe un alt demonizat, fariseii neputând tăgădui puterea cea mare a Mântuitorului, dar în acelaşi timp nevrând să-L recunoască drept Fiu al lui Dumnezeu, aruncară vorba că „scoate demonii cu Belzebuth, domnul demonilor”. (Matei 12, 24). Atunci, Mântuitorul

rostise cuvintele menite să vădească, pe de o parte, răutatea fariseilor, iar pe de alta, să încredinţeze pe toţi, mai mult, de dumnezeirea Sa. „Toată împărăţia ce se dezbină întru sine, se pustieşte, sau toată cetatea sau casa ce se dezbină întru sine, nu va sta. Şi dacă Satana scoate pe Satana, s-a dezbinat întru sine; deci cum va sta împărăţia lui? Şi dacă Eu scot demonii prin Belzebuth domnul demonilor -, fiii voştri prin cine îi scot? De aceea ei vor fi judecătorii voştri. Iar dacă eu scot demonii prin Duhul lui Dumnezeu, iată, a venit la voi Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei 12, 25-28) În adevăr, iubiţi credincioşi, Împărăţia lui Dumnezeu a fost adusă pe pământ de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a învăţat în acelaşi timp pe oameni, cum să se roage şi cum să se poarte, pentru ca această Împărăţie să sporească şi să cuprindă în ea toate marginile pământului. Ea este Împărăţia păcii, a dragostei şi a frăţietăţii între oameni; împărăţia în care fiecare dă semenului său ceea ce este al lui şi nu caută să-i fure nici munca, nici agonisita; împărăţia în care dragostea de Dumnezeu se măsoară cu dragostea şi jertfelnicia faţă de aproapele în suferinţă, şi în care toţi oamenii trăiesc în bună înţelegere, întocmai ca nişte fii şi moştenitori ai lui Dumnezeu. Pentru înălţimea morală la care trebuie să se păstreze cel ce voieşte cu tot dinadinsul să devină cetăţean al Împărăţiei lui Dumnezeu, împărăţia aceasta se întinde numai cu greu în lume. Dar cel ce izbuteşte să devină cetăţean al ei, atinge cea mai înaltă treaptă a trăirii: trăirea în Dumnezeu, scopul şi ţinta ultimă a oricărui suflet credincios. Cu toate că medicina modernă nu mai cunoaşte boala demonizării, de care sufereau cei doi oropsiţi, totuşi demonii mai fac ravagii şi astăzi, torturând cu aceeaşi putere pe anumiţi oameni, şi, prin ei, făcând un rău imens celorlalţi. Ne-am obişnuit atât de mult cu demonizaţii veacului nostru, încât am şi uitat să mai dăm bolii, de care suferă ei, adevărata ei denumire. Căci ce sunt tiranii, asupritorii oamenilor paşnici, vânzătorii de vieţi omeneşti, nemilostivii, dispreţuitorii dreptului la muncă, la pâine, la viaţa liberă şi demnă, decât oameni chinuiţi de legheoane de demoni? Căci e cu neputinţă să fie omenească şi nu demonică patima profesioniştilor urii faţă de om, cu care unii caută să-şi agonisească tot felul de avantaje, pe suferinţele semenilor lor. Demonizaţii din Gherghesa erau groaznici la înfăţişare şi atât de răi, încât nimeni nu cuteza să le stea înainte. Numai Mântuitorul Iisus Hristos vine în întâmpinarea lor, alungă demonii din ei şi-i vindecă, redându-i societăţii din care făcuseră şi ei

parte, ca elemente pe deplin sănătoase, capabili de muncă şi de dragostea de care demonii îi goliseră. Demonizaţii secolului nostru, asupritori ai fraţilor lor: oamenii, sunt tot atât de aprigi şi cred că nimeni nu le poate sta în cale. Învăţătura creştină ne încredinţează însă că „celor mândri Dumnezeu le stă împotrivă şi celor smeriţi le dă Har” (I Petru 5, 5). Conlucrarea credincioşilor cu acest Har, alianţa (sinergismul) cu Mântuitorul, (Cel) care a alungat pe demoni „mai înainte de vreme”, credinţa tare în purtarea de grijă a lui Dumnezeu pentru făpturile Sale, trebuie să ne dea convingerea că, chiar „înainte de vreme”, Mântuitorul va face să strălucească în inimile tuturor lumina Adevărului Său, sălăşluind între oameni pacea Sa, care covârşeşte toată mintea şi care zideşte mântuirea. (Filipeni 4, 7).

Arhimandritul Teofil Pârâian - Duminica a 23-a după Rusalii - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor - Războiul nevăzut. Cum să trecem de la răutate la bunătate?

Cauzele şi temeliile păcatului Iubiţi credincioşi, În Filocalie, volumul I, Sfântului Marcu Ascetul spune că înaintea oricărui păcat merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea. Aceşti 3 uriaşi, fie toţi 3 deodată, fie unul dintre ei, merg înaintea oricărui păcat pe care îl face omul cu deplină ştiinţă şi cu deplină voinţă. Sunt unii dintre oameni care fac păcate pentru că nu ştiu că e păcat lucrul pe care îl fac. Alţii pentru că au ştiut, dar au uitat că ceea ce fac ei nu-i bine. Şi alţii care ştiu ce să facă şi n-au grijă să facă binele, pentru că sunt nepăsători, le este tot una că fac bine sau fac rău. Nu iau aminte la lucrurile cele bune. Tot Sfântul Marcu Ascetul spune că, dintre cele opt gânduri ale răutăţii, dintre căpeteniile gândurilor rele şi a patimilor rele, trei sunt mai întărite şi pricină de alte păcate şi patimi, şi anume: iubirea de plăcere, iubirea de avere şi iubirea de slavă (de cinste, de putere). Din acestea îşi au pricina şi celelalte rele pe care le face omul.

Mai spune Sfântul Marcu Ascetul că pentru a scăpa de răutăţile de tot felul pe care le poate face omul, trebuie să ocolească şi pricina relelor, să ocolească toate împrejurările acelea care îl duc pe om la păcat. Pentru că omul care nu ocoleşte pricinile relelor, acela ajunge cu uşurinţă să facă rele. Mai ştim, tot de la Sfântul Marcu Ascetul, că diavolul nu dispreţuieşte păcatele mici, pentru că altfel nu-1 poate duce pe om să facă păcate mari. Omul care-i nepăsător la greşelile pe care el le socoteşte mici, acela desigur ajunge să facă şi păcate mari. Pentru că se întăreşte în nepăsare. După cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul: „ Omul creşte în ce porneşte “. Dacă faci lucruri rele, faci şi mai uşor lucruri rele, şi dacă faci lucruri bune, faci şi mai uşor lucruri bune. De aceea ne este cunoscut şi cuvântul pe care-1 spun părinţii, că tot ce se naşte începe de la ceva mic şi pe măsură ce-i hrănit creşte, deci şi binele şi răul încep de la ceva, de la un fapt pe care noi îl socotim neînsemnat. De pildă, focul începe de la o scânteie, oricât ar fi de mare focul, nu-i dintr-o dată mare. Un stejar, oricât ar fi de mare, nu-i de la început mare. Te uiţi la el cât este de mare şi te gândeşti de la ce a început - de la o ghindă mică. Tot aşa şi răutăţile omului, încep de la cele mici şi apoi se întăresc şi ajunge de nu le mai poate scoate omul din sufletul său, pentru că îl stăpânesc. Aceasta înseamnă să stăpânească diavolul peste sufletul omului, să ajungă omul îndrăcit, cum am auzit că s-a citit astăzi din Sfânta Evanghelie, despre un îndrăcit stăpânit de o mulţime de draci, de o mulţime de răutăţi, pentru că puterea diavolului este în răutatea pe care o purtăm noi în suflet - ne stăpâneşte cu răutatea pe care o purtăm în suflet. Fie că răutatea aceasta vine din neştiinţă, fie că vine din uitare, fie că vine din nepăsare, ea are la temelie:  fie iubirea de plăcere, pentru că ne place ceea ce facem, chiar dacă nu-i după voia lui Dumnezeu şi plăcerea ne este mai la îndemână decât gândul la Dumnezeu;  fie iubirea de avere, ca să adunăm mult ne străduim să facem tot ce ne stă în putinţă. Spunea cineva că averea se ţine cu minciună şi cu înşelătorie. Era o mărturisire a unei persoane care a avut avere;  fie iubirea de slavă, ca să aibă omul cinste, caută să facă şi răul şi orice ar face numai să aibă cinste de la oameni. Şi cinstea pe care o caută omul prin înşelăciune, cu minciună şi cu răutate, nu e după voia lui Dumnezeu. Sigur că este şi o cinste bună, cinstea pe care ne-o dă Dumnezeu pentru strădania în bine.

Iată, iubiţi credincioşi, diavolul stăpâneşte pe om prin răutăţile pe care i le aduce în suflet, începuturile sunt întotdeauna mici, neînsemnate, de multe ori nici nu le băgăm în seamă, în parabola cu semănătorul se spune că cei de lângă cale sunt aceia care primesc cuvântul, dar vine diavolul şi ia cuvântul din sufletul lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască. Aceasta este o lucrare a vrăjmaşului, să ne facă să pierdem cuvântul cel bun, cel sfânt, prin lucrarea sa. Să ne întărim în bunătate, înlăturând gândul rău cu gândul bun Ce este această „mântuire”, iubiţi credincioşi? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutăţile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întăreşte în răutate şi scapă de răutate numai prin puterea credinţei în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu şi în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale. Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e ruşine de răutate şi cui nu-i e ruşine de răutate, nu scapă de răutate şi diavolul îl stăpâneşte. Aceasta e învăţătura părinţilor bisericeşti şi a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie ruşine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subţire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ţi se pară că nu-i cine ştie ce dacă zici un cuvânt nepotrivit şi după ce 1-ai zis îţi mai aduci alt gând dinainte şi iarăşi te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine ştie ce şi te întăreşti cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă eşti cu luare aminte de la început, cu voinţă, poţi să scoţi gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari şi întărite. Cu un gând bun poţi să înlături din suflet un gând rău şi-i aşa de uşor ca şi când ai stinge o scânteie mică, iar dacă laşi ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poţi stinge şi poate că trebuie să vină şi alţii să-ţi ajute ca să poţi stinge focul cel mare. Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.

Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl 1-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Iată că temelia vieţii celei bune este credinţa. Poţi crede, ai pe Dumnezeu în ajutor şi cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate şi răutatea „pe cel rău îl ucide“, cum zice Psalmistul: „ Pe cel rău, răutatea îl ucide şi-l chinuie “. Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulţumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, aşa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciţilor, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei. Şi ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simţim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei şi ne face să fim nemulţumiţi, neliniştiţi. Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului şi vierme şi cui înfipt în suflet şi răutate de orice clipă şi păcat neîncetat şi fărădelege neadormită. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cuvintele acestea când le auziţi, ţi se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „ de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat? ” Şi Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredinţa voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăieşte o viaţă cum îi firea lui. Privegherea şi smerenia - arme împotriva diavolului Iubiţi credincioşi, A mai spus Domnul Hristos că: „Acest soi de diavoli nu pot fi scoşi decât cu rugăciune şi cu post” (Mt. 17, 21) şi aceasta ne aduce aminte şi de cuvintele: „ Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu cădeţi în ispită “. Domnul Hristos ne-a arătat calea prin care omul poate să scape de sub stăpânirea vrăjmaşului, ca să nu-1 stăpânească sau dacă 1-a stăpânit să nu-1 mai stăpânească, şi anume ne arată calea rugăciunii şi a luării aminte. „Privegheaţi” ce înseamnă? Fiţi cu luare aminte, fiţi ca omul treaz, că dacă nu eşti ca omul treaz, atunci te stăpâneşte. Se spune în Sfânta Evanghelie de la Matei parabola cu sămânţa şi cu neghina, când au mers slujitorii şi au spus că a apărut şi

neghină şi au întrebat de unde-i neghina, că ei au semănat sămânţă bună, stăpânul a spus: „ Un om vrăjmaş, pe când noi dormeam, a venit şi a semănat neghină “. Deci diavolul îşi seamănă semănătura când noi dormim, când dormim sufleteşte, când nu suntem cu gândul la Dumnezeu. Ne minte diavolul, iubiţi credincioşi, ne spune că mai avem vreme de pocăinţă, ne minte că adevărurile din Sfânta Scriptură nu-s adevăruri, cum i-a spus şi lui Adam, a minţit de-a lungul veacurilor, ne minte şi pe noi de atâtea ori, pentru că nu credem în puterea lui Dumnezeu, nu credem în adevărul găsit în dumnezeiasca Scriptură şi nu ne este ruşine să facem rău. Iubiţi credincioşi, „Privegheaţi” înseamnă „fiţi cu luare aminte”, ca omul care-i treaz şi ştie ce se întâmplă în jurul lui. Fiţi şi voi cu luare aminte, să nu vină diavolul să vă spună că binele-i rău şi răul e bine. Foarte mare ajutor, împotriva stăpânirii diavoleşti, a gândurilor celor diavoleşti, avem în smerenie. Dintre faptele cele bune pe care le face omul, parte din ele s-ar zice că s-ar putea să le aibă şi diavolul. Se spune în Pateric, că s-a întâlnit odată Cuviosul Macarie cel Mare cu diavolul, care i-a spus: „ Macarie, tu posteşti, eu nu mănânc niciodată, tu priveghezi, eu niciodată nu dorm, dar este una cu care mă biruieşti”. L-a întrebat sfântul: „ Care ? ” Şi i-a răspuns diavolul: „ Smerenia “. Omul smerit n-ajunge niciodată să facă rău, pentru că el se mulţumeşte cu întrebarea şi el nu caută mărirea lui, ci mărirea lui Dumnezeu, şi cine caută mărirea lui Dumnezeu, îl are pe Dumnezeu în ajutor. Se spune că smerenia îi arde pe draci. Ce este smerenia ? Este acea stare sufletească pe care având-o cineva, se pleacă cu mintea, nu se ţine că el ştie şi el poate, ci se pleacă cu mintea. Iubiţi credincioşi, După ce omul, despre care am auzit astăzi în Sfânta Evanghelie, a fost izbăvit de puterea drăcească, a dorit să fie cu Domnul. Dar Domnul i-a spus: „Du-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu ” (Lc. 8, 39). Deci, acolo unde-i casa ta, unde-i rostul tău, fii pildă bună, arată-le că eşti în legătură cu Dumnezeu şi atunci Mă urmezi pe Mine. Rostul nostru e să-1 mărturisim pe Dumnezeu prin ceea ce vorbim, prin ceea ce facem, prin ceea ce gândim şi să arătăm aceasta. Să se simtă că avem credinţa în Dumnezeu, că avem nădejde şi iubire clocotitoare în sufletul nostru şi că am scos ura din sufletul nostru. Şi atunci, într-adevăr, suntem mântuiţi de puterea cea drăcească. Să avem pildă pe Maica Domnului care a spus îngerului păzitor: „Iată

roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău “, să ne fie şi nouă exemplu de viaţă. Amin! (Din “Credinţa lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian)

Predica Părintelui Calciu – Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor – despre îndrăcire, cazul Tanacu şi războiul din inima noastră cu diavolul

Pentru cei care n-aţi fost prezenţi la Evanghelie, am să fac rezumatul evangheliei de astăzi care este la Luca (8, 25-36). Mântuitorul a trecut din Iudeea în Ţara Gadarenilor. Gadara era o provincie de neevrei şi în care erau păgâni. Şi Mântuitorul S-a dus acolo şi a predicat. În momentul în care a coborât pe ţărm, s-a îndreptat spre El un om. Era un om îndrăcit. Îndrăcirea e un fenomen extraordinar. Dacă vă duceţi la mănăstiri, dacă vă duceţi, să zicem la Frăsinei, unde femeile nu pot să urce până sus ci numai până la poalele muntelui, găseşti acolo tot felul de îndrăciţi care fac tot felul de zgomote. Când li se citeşte exorcizarea, adică moliftele Sfântului Vasile, se tăvălesc pe jos, urlă, se zbat… În vacanţă, când am fost în ţară, am fost la Peştera Sfântului Andrei din Dobrogea. Este o peşteră foarte mare – aminteşte de biserica noastră -, e tăiată la jumătate şi mai scurtă, care a fost săpată de Sfântul Apostol Andrei – care a trăit în România-, cu dalta. Să vedeţi cum e peştera tăiată în stâncă, o stâncă masivă! Peştera are şi o cupolă, acolo unde e Mântuitorul, sus, şi în această peşteră sunt duşi îndrăciţi. În momentul în care părinţii, sau familia, sau preoţii îi duc la Peştera Sfântului Andrei, se saprijina de uşi, de mânere, de marginea uşilor şi ţipă: “Nu ne băgaţi

înăuntru! Nu ne băgaţi înăuntru!”. Apoi îi bagă şi, mă rog, se întâmplă ce se întâmplă acolo. Acest îndrăcit, spune Sfântul Apostol şi Evangelist Luca, era foarte periculos, ataca oameni, locuia în morminte, îl legau în lanţuri şi obezi. Şi el rupea obezile şi ieşea la drumul mare şi făcea rău. (…) Şi, când a văzut îndrăcitul pe Iisus că vine a strigat la el: “ce cauţi aici Fiule al lui Dumnezeu? Ai venit să mă chinuieşti înainte de vreme? Te rog să nu mă chinuieşti!“ – pentru că Mântuitorul poruncea duhului cel rău să iasă din el. Şi l-a întrebat Dumnezeu Iisus Hristos pe demonul din el: “Care este numele tău?”. Şi a zis: “Legiune”, pentru că erau foarte mulţi. Şi atunci ei L-au rugat pe Iisus Hristios ca să nu-i alunge în întunericul cel dinafară, în fundul iadului, ci să-i lase pe ei să intre în turma porcilor care păştea pe câmp acolo, în apropiere de lacul Ghenizaret. Mântuitorul le-a dat voie, şi atunci toţi diavolii au intrat în porci. Şi porcii au sărit în apă şi s-au înecat, iar păstorii, când au văzut ce s-a întâmplat, s-au speriat că au pierdut turma porcilor – pentru că păzeau porcii comunei, ai oraşului -, şi au alergat în oraş şi au spus ce s-a întâmplat. Şi au venit locuitorii oraşului ca să vadă ce s-a întâmplat acolo. Şi L-au găsit pe Iisus vorbind oamenilor care erau în jurul Lui, şi l-au văzut şi pe îndrăcit. Era îmbrăcat normal, stătea la picioarele lui Iisus şi asculta ce spunea Mântuitorul. S-au speriat locuitorii acolo, mai ales că au pierdut porcii lor şi L-au rugat pe Iisus să părăsească localitatea lor şi să se întoarcă înapoi în Iudeea. Mântuitorul i-a lăsat acolo pe ei cu păcatul şi cu porcii lor şi S-a întors în Iudeea. Dar, înainte de a se urca în corabie, cel care era îndrăcit şi s-a vindecat, s-a rugat de Iisus să-l ia cu Dansul. Şi i-a zis: “Nu, rămâi aicea să spui tuturor ce ţi-a făcut ţie Dumnezeu!”. Cu aceasta, încheiem pericopa evangelica. Vreau să vă spun încă o dată, pentru că ştiu că anumite lucruri le ştiţi, că aceasta îndrăcire este reală, nu este o boală. Una este când ai o depresie sau mai ştiu eu ce, sau te doare capul, sau ai halucinaţii, dar aceşti oameni, o spun încă o dată, sunt cu adevărat îndrăciţi. Nu este o boală, ci este o osândire a diavolului! Accidentele sunt foarte multe. De aceea, când bolnavii vin la preoţi, de multe ori familia îi aduce legaţi. Am văzut la Părintele Cleopa unde se vorbeşte despre o vindecare, despre o dezdemonizare la Sfântul Mormânt, care a avut loc chiar în ziua Învierii. Când, la a doua Înviere, după amiază familia a dus-o pe femeia bolnavă (femeia îndrăcită) legată în lanţuri, rănită la mâini de lanţuri pentru că se agita foarte tare, era foarte furioasă. Şi au dus-o, şi au pus-o să ingenunchieze, şi au citit preoţii peste ea şi au dus-o în faţa icoanei Mântuitorului. Şi, în timp ce preoţii îi citeau

rugăciunile de dez-demonizare, ea s-a trezit, a devenit sănătoasă şi a cerut să i se scoată lanţurile. Sigur că familia a ezitat puţin, dar după aceea i s-au scos lanţurile şi au întrebat-o preoţii: “Ce s-a întâmplat?”. Zice: “Când stăteam în faţa icoanei, am văzut mâna lui Iisus cum se întindea spre mine şi m-atinge pe frunte şi mi-a spus: te-ai vindecat!” Şi, deci, aceasta e vindecarea. V-am povestit aceste lucruri pentru că sunt mărturii făcute de persoane demne de credinţă, autoritare. Pentru că s-a întâmplat în lume aşa ceva. Nu demult, câteva luni în urmă, aţi auzit ce s-a întâmplat la Tanacu. Că au avut acolo o soră care era îndrăcită, era foarte furioasă şi ea şi se zbătea şi striga lucruri murdare, şi atunci maicile au legat-o de o uşă. Toată chestia aia cu crucea a fost neadevărată. Au legat-o de o uşă pentru că erau câteva maici şi era un călugăr, părintele Daniel, care nu puteau să facă faţă acestei forţe extraordinare a femeii. Ştiţi că femeia era bolnavă, adică suferea de inimă. Au legat-o şi apoi, când femeia şi-a revenit a cerut să fie dezlegată. Au dezlegat-o, iau dat apă şi pâine şi a intrat repede în comă. Nu chiar în comă, ci inima a început să-i bată mai uşor, apoi a intrat în comă. Pe urmă, ei au chemat spitalul, a venit o doctoriţă care era foarte tânără, care habar n-avea despre ce este vorba şi despre ce trebuia să facă şi, când a văzut că inima îi bătea mai încet, ca să-i întărească inima i-a făcut adrenalină. I-a făcut o doză foarte mare, ea nu ştia că pentru un om care e bolnav de inimă, doza a fost de 6 ori mai mare peste normă. Au suit-o în maşină şi pe drum ea a sucombat. Doctorii, la spital, când au primito au spus: “Nu, e moartă de 24 de ore!” Ea murise pe drum. Adică au încercat să muşamalizeze, dar nu asta e foarte important. Important este că toată această presă îndrăcită, toţi demonizaţii din această ţară au sărit pe biserică! Au încercat să facă scandal, cred că aţi citit în presă, s-a scris şi pe internet toate lucrurile posibile, toate mârşăviile: că ne-am întors în evul mediu… Dar eu le spun aşa ceva: dacă astăzi mai avem un pic de credinţă şi mai avem nişte noţiuni de Dumnezeu, de credinţă, de biserică, de morală, toate sunt consecinţa evului mediu. Nu a fost evul mediu întunecat. A fost întunecat doar pentru biserica catolică, dar asta-i altceva. Dar toată credinţa noastră a început în evul mediu, pentru că a fost o perioadă de distrugere şi apoi, în evul mediu s-a restabilit, s-au reaşezat toate principiile bisericeşti. Cred că am vorbit despre evul mediu, el n-a făcut nici a mia parte faţă de crimele care se fac astăzi: din bombardamente, din bombe, din terorism, din invaziunea altor ţări – pe care le fac ţările mari, nu le fac ţările mici, nu? Nici a mia parte, să ştiţi, n-au fost crimele evului mediu, că acestea din biserica catolică, faţă de crimele care se fac acum.

Nici o clipă evul mediu nu a fost întunecat ca cel de-acum, acest ev modern. Numai datorită faptului că avem în inima noastră anumite credinţe… Maicile, (cele patru maici) şi călugărul au fost arestaţi pentru omor grav ca şi cum, în biserică se urmărea numai crime şi omoruri grave. Putea să fie omor din imprudenţa, dacă ea ar fi murit acolo, sau dacă ar fi consecinţa morţii din cauza asta. Poate să fie omor din imprudenţă, dar cum să vorbeşti despre nişte călugări, de nişte maici că au făcut omor grav, adică a fost cu intenţie, au premeditat toată crima, teroarea, torturile şi aşa mai departe? Toate astea au fost invenţii ale presei! Am vorbit cu cineva, nu demult, acuma şi i-am spus cum a fost. Eu m-am întâlnit cu părintele Daniel, a fost prin Ucraina, şi cu avocaţii lui. Şi au spus: “Dar totuşi, a omorât un om!”. “Cum a omorât un om? Ce-i chestia asta că a omorât un om?” (…) Dar toate astea au fost pentru a lovi în Biserică! Şi Biserica n-a răspuns. Partea cea mai tristă e că Biserica n-a răspuns! Ci, dimpotrivă, Biserica s-a grăbit să confirme toate minciunile demoniceşti ale presei: “Da, într-adevăr, dar ceea ce este la Tanacu nu este emblematic pentru biserica ortodoxă”. Ca şi cum noi, din când în când mai ucidem, mai crucificăm, dar nu asta e emblema noastră. Adică, na avut curajul, domnule! O Biserică adevărată, o Biserică care are sentimentul autorităţii, o Biserică care ştie că Îl are pe Hristos cu ea şi că într-o ţară ca aceasta cum este România are cea mai mare autoritate, aşa trebuie să vorbească cu presa, aşa trebuie să vorbească cu autoritatea, cu autoritate sacră: noi suntem cei mai buni. Nu ne lăudăm, dar atâta vreme cât Îl avem pe Hristos cu noi suntem cei mai buni! Am avut greşeli. Eu ştiu că-i timpul să regretăm ce-am făcut în trecut. Am făcut greşeli, dar Hristos are mântuire pentru toţi. Păcătoasa, desfrânata, Simon vrăjitorul, toţi aceştia s-au mântuit pentru că s-au întors la Hristos. Şi pentru ierarhi este mântuire, şi preoţii se mântuiesc şi diaconul şi credincioşii, toţi ne mântuim prin pocăinţă. Faptul că ea a fost legată, dacă vă uitaţi la cei nebuni, din cei care sunt cu adevărat nebuni, cel puţin 80% stau legaţi. Acuma s-a făcut cămaşa de forţă, dar înainte stăteau legaţi cu funii, cu lanţuri, aşa cum se face în mod obişnuit, dar oricum toţi sunt legaţi. Vedeţi, la biserică oamenii vin legaţi, aceşti îndrăciţi furioşi vin legaţi.

Un îndrăcit furios care a venit la Mănăstirea Petru Vodă şi a vrut să-l omoare pe părintele Iustin. (Între noi fie spus, cred că în momentul de faţă cel mai puternic călugăr din ţara românească este părintele Iustin. După moartea părintelui Cleopa şi a celorlalţi mari duhovnici, s-au ridicat nişte duhovnici noi, dintre care părintele Iustin este într-adevăr o stea a Bisericii ortodoxe pe cer). Şi acest demonizat a venit la mănăstire să-l omoare pe părintele Iustin. Demonul i-a pus lui în cap ca să-l omoare. Îl cunoştea pe părintele Iustin pentru că venise de multe ori pe acolo. A stat pentru o perioadă acolo ca frate, dar l-au trimis acasă pentru că era bolnav, adică nu era posibilitatea de confuzii. Din întâmplare, pe bancă era un călugăr, era un preot care venise de curând, stătea acolo undeva şi, Dumnezeu a făcut ca acest bolnav mintal să se înşele şi să bage cuţitul în preotul acela, în loc să-l omoare pe părintele Iustin. Evident că părintele Iustin a fost apărat pentru viziunea lui pe care o are de arătat în această ţară. Pentru că el este, şi mănăstirea lui, ca un fel de stea. Este ca o stea a magilor care ne arată nouă Cine este adevăratul Dumnezeu şi cum trebuie să ne închinăm Lui. Să depunem la picioarele Mântuitorului lacrimile pocăinţei noastre, aurul minţii, tămâia sufletului şi lumina inimii. Adică tot ceea ce ne-a dat nouă Dumnezeu: minte, credinţă, sentiment. Toate să le punem la picioarele Mântuitorului şi asemenea să fim toţi. Această misiune avea părintele Iustin şi a fost salvat de Dumnezeu. Şi încă ceva: acuma, când am fost în ţară, am fost la biserică la o unitate de rachete. Şi ne-a primit acolo un general, pentru că făcuse o mănăstire, o biserică nouă pentru unitatea militară de acolo. Şi am fost de am sfinţit-o. Este un călugăr, nişte călugăriţe care cântă la strană. E o biserică mică, atât cât să încapă oamenii unităţii, şi-am zis aşa: “Nici n-am visat când eram persecutat, şi în închisoare, cam să ajung să slujesc la sfinţirea unei biserici într-o unitate militară”. Am fost păzit de securitate, am fost păzit de ostaşi cu carabina şi cu arme, atâta vreme după ce m-am eliberat şi am stat un an în ţară, înainte de a mă expulza în America, dar ca să ajung să slujesc asfel de slujbă, nu mi-am închipuit! Dar Dumnezeu face minuni! “Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? Tu eşti Dumnezeu Care faci minuni!” Acolo, am întâlnit un preot militar şi care trăia în Chitila. În Chitila, acolo, este o zonă de ţigani şi de vrăjitoare. Că îşi şi spun mereu că-s celebre că toată lumea trece pe la ele. Adică oamenii care-s rătăciţi se ducă acolo şi se îndrăcesc şi mai rău. Că ea le spun acolo nişte minciuni sau “adevăruri”. Diavolul spune adevărul? Sau le spune anumite lucruri, atuncea pot să spună. Dar spunea părintele, zice:

“Părinte, când slujesc în biserică, simt influenţa răului! Când ies din biserică, mă întâlnesc cu vrăjitoarele care mi-au spus (vrăjitoarele-ţigăncile) au spus că au adus o mână de vrăjitoare egipteancă ferecată în aur, pe care o ţin, şi ştiu tot ce fac eu. Mi-au spus: “Ai adus în biserică ceva. S-arunci oasele alea de-acolo!” (Adusese nişte moaşte de la mănăstire). “S-arunci oasele alea de-acolo, că intrăm în luptă cu tine!” Şi eu stau în faţa lor şi nu mă tem. Şi, adeseori, când fac slujba sau înconjur biserica de Paşti, ele stau aşa de-o parte în jurul bisericii şi fac vrăji. Dar vraja lor nu se atinge de mine”. Aşa că fraţilor, nu vă lăsaţi duşi de idei greşite! Nu vă duceţi la vrăji! Toate aceste persoane care fac vrăji lucrează cu satana, nu lucrează cu Dumnezeu! Şi lupta care se dă între ele şi Biserică, adică între vrăjitoare şi Biserică, este o luptă pe viaţă şi pe moarte, pentru că e lupta care este de la începuturi, de la căderea îngerilor: între Dumnezeu şi demoni, între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între lumină şi întuneric. Ei sunt întunericul, ei sunt minciună! Tot ceea ce vi se pare că vă spun [vrăjitoarele], toate sunt invenţii demonice. Toate vrăjile pe care le fac ele, că întorc pe nu ştiu cine, sunt vrăji demonice. Veniţi la rugăciune aici la Dumnezeu, nu mergeţi la satana. Pentru că vă demonizaţi fără să ştiţi. Nu-i vorba doar că te demonizezi ca o formă violentă, ci intră în voi demonul şi amestecaţi: nu mai ştiţi unde e Dumnezeu şi unde e dracul, unde e adevărul creştin şi unde e minciună demonică, care este posibilitatea de a te mântui şi unde este aici sau dincolo. Toate aceste sunt extrase din pericopa evangelica de astăzi. Aţi văzut ce s-a întâmplat acolo? Mântuitorul a vindecat un om. Şi tot oraşul a sărit pe El: “Pleacă de-aici! Lasă-ne să ne creştem porcii. Lasă-ne să ne facem afacerea!” Ce caută Mântuitorul într-un oraş unde comerţul şi desfrânarea erau principiile care dominau? I-au spus “Pleacă!”…Şi aţi văzut că cel îndrăcit stătea la picioarele Mântuitorului. Când am venit acuma în România, l-am întâlnit pe părintele Daniel şi cu avocaţii apărării. Şi avocaţii apărării au cerut să fie dezgropată moarta – ca să vadă dacă moartea ei s-a petrecut din cauza asta sau din cauza dozei prea mari de adrenalină. Şi mi-au spus atâta, şi judecătorul care a vorbit acolo şi cineva din autoritari care au obţinut dezgroparea: după două luni, moarta, când au scos-o era neatinsă. Trupul ei era ca şi cum ar fi fost înmormântată de două zile: neinvineţit, necuprinsă de putrefacţie, de nimic. Şi mi-am adus minte când era bătălia cea mare, când presa voia să distrugă Biserica, un călugăr, nu părintele Iustin, ci altcineva, a spus aşa: “Sora Corina a fost mântuită de Iisus Hristos, aşa ca îndrăcitul din Gadaria. Şi aşa cum a stat îndrăcitul, după vindecare la picioarele Mântuitorului ascultând

cuvântul Lui, aşa stă şi sora Corina astăzi în cer pentru că a fost mântuită de suferinţă şi a fost alungată de demoni. Şi, poate va veni o vreme, a spus călugărul, când, deshumând-o pe sora Corina la 7 ani, vom găsi trupul ei neatins, şi vom avea nişte moaşte”. Şi m-am tulburat când mi-au spus avocaţii ceea ce a spus părintele Daniel. Şi a venit părintele Daniel la părintele Iustin să-l întrebe ce înseamnă asta. Şi părintele Iustin i-a zis aşa: trebuie să se facă rugăciuni peste ea pentru că şi îndrăciţii pot să nu putrezească. Să facă rugăciuni şi atunci trupul ei se risipeşte. Dar la 5 ani o mai dezgropaţi o dată şi dacă este întreagă, mai faceţi rugăciuni, la 7 ani dacă o mai găsiţi întreagă înseamnă că sunt cu adevărat moaşte. Şi atunci, iată că Dumnezeu iartă, Dumnezeu sfinţeşte, Dumnezeu primeşte în sânul Lui pe toţi care au greşit. Nimeni nu poate spune: “sunt exclus de Dumnezeu”. Dacă cineva gândeşte aşa, înseamnă că are în el un drac, un drac al orgoliului. Adică, dacă eu am greşit, acum eu să mă întorc la Dumnezeu? Dar nu este mai patern în iertare decât suntem noi în săvârşirea păcatelor? De aceea, fraţilor nu vă lăsaţi! Sunt convins că şi în biserica asta sunt multe… V-am mai spus povestea? Să vă spun ce spunea mama – o spun pentru cei care naţi auzit-o. Mama spunea aşa: Când eram copii ne ducea la biserică, ne era rău, ne dureau picioarele, eram copii mici. Mama ne ţinea acolo cât putea ea ca să stăm în biserică. Mai ieşeam pe-afară, dar acasă ne spunea: “voi nu ştiţi să vă rugaţi, voi nu ştiţi rugăciunea. Dar să ştiţi că picioarele voastre care vă dor, alea sunt rugăciunea voastră înaintea lui Dumnezeu. Asta-i rugăciunea voastră, o mică oboseală pentru Hristos. Să se obosească trupul pentru Hristos, că nu ştii să te rogi că eşti copil.” Într-un sat era o crâşmă, acolo unde bărbaţii se băteau, se înjurau, făceau lucruri urâte. Femei nu erau pe-atunci în crâşmă. Şi era un singur drac, stătea pe pervaz şi dormea, n-avea ce face, oameni făcea de la ei. Dar la marginea satului era o văduvă cu şapte copii care se ruga. Era noapte şi o legiune de îngeri o înconjurau pe această femeie care se ruga. Vă închipuiţi câte legiuni de îngeri sunt în jurul acestei biserici – sunt îngeri care intră şi-n biserică, sunt şi demoni care intră în biserică-, câte legiuni de draci sunt în jurul mănăstirilor? Sigur că ispitele sunt foarte mari! Ce să ispitească demonul ăla la noi, dacă noi facem ceea ce vedem la televizor? Cădem singuri, fără să ne ispitească diavolul. Îl ispiteşte numai pe credincios, nu? Dar acolo este rugăciune, este viaţă duhovnicească, acolo numele lui Iisus e chemat cu stăruinţă. Aşa că e o luptă foarte grea, este o luptă care se

duce pe plan personal, o luptă între Dumnezeu şi diavol, între bine şi rău. Care nu va înceta până la sfârşitul veacurilor! Şi să ştiţi că acest câmp de bătaie este aici, în inima noastră. Şi noi putem hotărî dacă biruieşte Dumnezeu sau biruieşte satana. Şi aşa cum îşi doreşte sufletul viu – că nu este câmp de bătălie mort -, aşa ne mântuim, fraţilor! Şi noi participăm, fraţilor la această bătălie, pentru că în spirit se întâmplă şi lucrul ăsta. (…) O decizie ca să nu mergeţi nicicând la vrăjitoare, care te amăgeşte că-ţi citeşte psalmii sau mai ştiu eu ce-ţi spune… Veniţi la Dumnezeu, rugaţi-vă! Cine se roagă cu credinţă, Dumnezeu îl aude. “Dacă ai credinţă-n Dumnezeu cât o grăunţă de muştar şi spui muntelui acesta mută-te, el se va muta!” Avem noi credinţa cât o grăunţă de muştar? Mă gândesc şi la mine, că zic: “Doamne, cineva este bolnav, foarte bolnav”. Şi zic: “Vindecă-l, nu-l lăsa să moară!”. Mă întreb: “Oare, va face Dumnezeu milă?”- am o îndoială. Dacă m-aş gândi fără nici un fel de îndoială: “Da, Dumnezeu face aceasta cu robul Său!”. Dar eu nu cred, pentru că am cu mine un demon care spune aşa: “Oare tu, în nevrednicia ta crezi că meriţi să fii ascultat de Dumnezeu?” Ăştia sunt îndoiala şi demonul îndoielii din mine. Să închidem porţile inimii pentru orice nedreptate demonică. Să credem în Dumnezeu cu toată puterea. Măcar cu o credinţă mare cât un grăunte de muştar! Amin!

Ierodiacon Visarion Iugulescu - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Despre Iad

Şi-L rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc (Luca VIII, 31). Fraţi creştini, Sfânta Evanghelie de astăzi ne prezintă o scenă cutremurătoare în care vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat un om îndrăcit în care se încuibaseră o legiune de demoni. Şi spune Sfânta Evanghelie, că acest om îşi avea locuinţa prin morminte. Nimeni nu-l putea ţine legat, nici chiar în lanţuri şi de multe ori fusese legat cu picioarele în obezi şi cu cătuşe la mâini, dar sfărâmase totul. El stătea mai mult printre morminte, alerga gol, striga şi se lovea cu pietre, aşa că nimeni nu se încumeta să mai treacă pe drumul acela. Dar deodată demonii simt că se apropie Fiul lui Dumnezeu şi-l scot afară pe om din groapă, care răcnind îl întâmpină pe Iisus cu glas puternic zicând: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” Ce descoperim în aceste cuvinte ale demonilor care vorbeau prin gura îndrăcitului?  În primul rând, vedem că ei L-au cunoscut că este Fiul lui Dumnezeu.  În al doilea rând, observăm că demonii fac şi ei o rugăciune către Fiul lui Dumnezeu, căci vedem cum se roagă ca să nu-i chinuiască.  În al treilea rând, descoperim că şi dracii care sunt duhuri necurate, se tem de chinuri şi de suferinţe, ceea ce ne face să înţelegem că există iad şi chinuri veşnice şi că sufletele oamenilor păcătoşi se vor chinui acolo

împreună cu demonii în veci şi nu cum spun unii că nu există iad, că nu există suflet şi că după moarte nu mai simţi nimic deoarece totul se pierde. Iată deci că duhurile necurate asupresc în lumea aceasta pe oameni, îi învaţă la rele, îi chinuie în diferite feluri şi le face plăcere să-i vadă căzuţi în cele mai mari necazuri şi să se târască ca şarpele pe pământ lipsiţi de sprijinul dumnezeiesc, iar apoi să meargă cu ei în chinurile iadului pentru păcatele lor. Iisus l-a întrebat pe demonizatul de astăzi: “Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demonii intraseră în el”. Sărmanul om, era încătuşat de vreo 6000 de draci, căci atâta înseamnă o legiune. Deşi erau atât de mulţi, la puterea dumnezeiască a lui Iisus, s-au cutremurat şi L-au rugat să nu le poruncească să meargă în adânc, adică să nu-i trimită în întuneric, în tartar, în iad, căci locul acesta este păstrat pentru demoni ca să fie judecaţi în ziua judecăţii. Ei se rugau ca să nu fie trimişi în acel loc unde sunt mulţi demoni legaţi, pentru că se temeau mult de chinuri şi nădăjduiau să mai facă şi alte rele între oameni. Toate popoarele pământului au credinţă despre chinurile veşnice ale iadului şi învaţă că după moarte pe cei răi îi aşteaptă aceste chinuri înfricoşătoare. Dar dintre toate religiile, credinţa ortodoxă ne descoperă clar din Sfânta Scriptură, existenţa chinurilor veşnice ale iadului de care pomeneşte însuşi Mântuitorul în Sfânta Evanghelie zicând: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor în focul cel de veci care este gătit diavolului şi îngerilor lui”.  Existenţa diavolului se poate vedea din pilda bogatului nemilostiv, care cere săracului Lazăr o picătură de apă să-i răcorească limba, ca şi  din parabola datornicului nemilostiv care a fost aruncat în întunericul cel mai din afară.  Existenţa iadului se poate deduce şi din rugăciunea demonilor din Evanghelia de astăzi care îl rugau pe Domnul Hristos ca să nu le poruncească să meargă în adânc, precum şi din alte locuri din Sfânta Scriptură. Iadul, n-a fost niciodată tăgăduit, nici de eretici, nici de evrei, nici de mahomedani şi însuşi păgânii au avut o credinţă despre iad. Sunt însă oameni în zilele noastre care râd când aud despre iad, îl pun la îndoială, iar alţii zic cu toată convingerea că nu există. Sărmanii oameni se lipsesc de suflet pentru comoditatea trupului. Unii tăgăduiesc doctrina despre iad pentru că sunt nedestoinici în materie de religie, sunt străini de această parte a ştiinţei, şi nu cunosc nici cele mai elementare chestiuni ale catehismului.

Mulţi caută să combată cu încăpăţânare existenţa iadului pentru ca să convingă cât mai multă lume, ca să aibă cu cine să se încurajeze şi să facă păcate fără frică. De aceea ar dori să nu mai existe iad şi o ţin aşa cu tărie. Dacă un hoţ ar fi nebun şi nu ar crede că există închisori, oare închisoarea ar înceta să mai existe, şi cei condamnaţi nu s-ar mai face părtaşi acelor locuri de amar? Dar oare trebuie să vină cei din închisori să ne spună că într-adevăr există închisori? Căci aşa pretind mulţi necredincioşi, că n-a venit nimeni de dincolo de mormânt care să vorbească despre iad! Dar e nevoie ca osândiţii din iad să vină şi să ne vorbească? Cu toate acestea Dumnezeu a îngăduit ca să vină de dincolo şi să ne vorbească despre cele văzute pe acolo cu sufletul. Domnul Hristos ne vorbeşte despre bogatul pe care-l vedea în focul iadului şi care cerea o picătură de apă ca să se răcorească. Sunt apoi cele trei suflete pe care le-a întors Mântuitorul înapoi în viaţa aceasta: fiul văduvei din Nain, fiica lui Iair şi Lazăr. Despre ei spun sfintele cărţi că sufletele le-au fost aduse pe pământ din iad şi au mai trăit mult timp învăţând şi spunând în lume cele ce-au văzut pe acolo. Dar diavolul care vrea să înşele pe toată lumea cu vicleşugurile lui, se ascunde şi nu vrea să se dea pe faţă nelăsându-i pe oameni să creadă că există el şi înşelăciunea lui. Aşa se povesteşte că de multă vreme trăia un hoţ foarte periculos şi viclean. El folosea vicleşugul ca şi diavolul, ca să-i poată trăda pe oameni. Lumea era speriată şi căuta fiecare să se apere, închizând ferestrele şi uşile, ca să nu poată pătrunde acest hoţ fioros în casele lor. Dar ce făcea hoţul? O vreme, el nu mai făcea nici o spargere şi plătea oameni pe care-i trimetea prin sate să spună, că a murit. Auzind vestea, oamenii se bucurau, răsuflau uşuraţi, stăteau liniştiţi, nu se mai păzeau şi astfel uitau uşile descuiate. Atunci hoţul nostru ieşea din ascunzătoare şi făcea cele mai grele prădăciuni. Jefuia şi omora, lăsând în urmă numai chin şi jale. În felul acestui hoţ acţionează şi diavolul, fraţi creştini. Astfel el pune pe anumiţi necredincioşi să spună în lume că nu există diavol şi nici iad. Cei cu credinţă puţină, cred această minciună. Astfel slăbesc în rugăciune, nu mai vin la biserică, nu le mai este frică de păcate, amână spovedania şi împărtăşania, se aşează pe petreceri şi trăiesc fără grijă de moarte. Aşa pe negândite îi prinde moartea nepregătiţi şi diavolul înfige ghearele în sufletele lor şi astfel ajung în muncile veşnice ale iadului. Aşa că, fraţi creştini, cum credem că există Dumnezeu, rai, îngeri şi suflet, să credem că există şi iad şi demoni care vor chinui sufletele, căci nu în zadar

spune Mântuitorul că tot pomul care nu face roadă bună se taie şi se aruncă în foc.  În altă parte tot Mântuitorul spune că va trimite Fiul Omului pe îngerii Săi şi-i vor aduna din împărăţia Sa, pe toţi cei care fac sminteli şi fărădelegi, care vor fi aruncaţi în cuptorul cel de foc, unde este plânsul şi scrâşnirea dinţilor.  Tot în Evanghelia Sa, Domnul Hristos mai zice: “Că mulţi vor veni de la Apus şi de la Răsărit şi se vor odihni cu Avraam şi cu Isaac în Împărăţia cerurilor, iar fiii Împărăţiei se vor arunca în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.  În altă parte ne spune că intrând împăratul, a văzut între cei ce şedeau la masă pe un om ce nu era îmbrăcat în haină de nuntă şi i-a zis: “Prietene, cum ai întrat aici fără haină de nuntă? Atunci a zis împăratul slugilor: Legaţi-i mâinile şi picioarele şi aruncaţi-l în întunericul cel mai din afară acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor”.  Nu în zadar Mântuitorul mai spune: “De te sminteşte mâna ta, tai-o; căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără o mână, decât cu amândouă mâinile în gheenă, în focul cel nestins, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge. De te sminteşte piciorul tău, taie-l, căci mai bine este să intri în viaţa veşnică fără un picior decât să te duci cu amândouă picioarele în focul cel nestins. Şi de te sminteşte ochiul tău, scoate-l, căci mai bine este să intri cu un ochi în Împărăţia lui Dumnezeu, decât să fii aruncat cu doi ochi în gheena focului, unde viermele nu doarme şi focul nu se stinge”.  În Apocalipsă, se spune că a fost prinsă fiara şi cu ea proorocul mincinos care a făcut semne înaintea ei cu care a amăgit pe cei care au luat semnul fiarei şi care s-au închinat chipului ei. Aceştia au fost trimişi într-o mare de foc, care arde cu piatră şi pucioasă. Iată deci că mintea omenească poate fi convinsă de existenţa iadului şi de învăţătura sfintei noastre Biserici, despre suferinţele care aşteaptă pe păcătoşi acolo. Pentru a ne imagina cât de puţin, iadul şi chinurile lui, să privim cu atenţie cu ochii sufletului la bietul om din Evanghelia de astăzi, încătuşat de 6000 de demoni, carel duceau prin morminte şi pustietăţi chinuindu-i şi sfărâmându-i în diferite chipuri trupul gol. Domnul Iisus, care-l cunoştea, a voit să facă milă cu el şi să alunge duhurile necurate căci de aceea a venit în ţinutul acela. Demonii când L-au văzut, s-au înspăimântat iar cel mai mare dintre ei, vorbind în numele tuturor demonilor încuibaţi în bietul om, ruga pe Iisus ca să nu le

poruncească, să meargă în adânc. Iată deci, câtă frică au demonii de acest iad înfricoşat, căci vedem cum se tem de mânia şi blestemul dumnezeiesc, iar noi nu purtăm nici o grijă de salvarea sufletului nostru. Este adevărat că fiecare om în viaţa aceasta gândeşte mai mult la fericire, mâncăruri şi băuturi alese, distracţii şi tot felul de plăceri dulci, frumoase, aromate şi gustoase. Dar să ne oprim o clipă şi să cugetăm mai adânc la viaţa noastră care se sfârşeşte cu fiecare zi ce trece şi să vedem cum ne apropiem de înfricoşata zi a morţii, de judecata lui Dumnezeu ca să dăm seama pentru faptele noastre; să vedem cum ne apropiem de iadul cu demoni care aşteaptă sufletele neîndreptate în viaţa aceasta. E cel mai folositor lucru pe care trebuie să-l facem fiecare, căci nimeni nu ca scăpa de moarte şi de judecată. Odată cu ieşirea sufletului vom vedea lucruri îngrozitoare, căci sufletul îşi va păstra toate darurile supranaturale, precum şi cele cinci simţiri ale trupului: auzul, văzul, gustul, mirosul şi pipăitul. Tot aşa se vor păstra cele trei puteri sufleteşti: judecata, voinţa şi aducerea aminte. Acolo în iad ne vom aminti toată viaţa noastră, toate faptele pe care le-am făcut, toate locurile unde am petrecut. Ne vom aminti de părinţi şi rudenii, de fraţi, surori şi de toate dezmierdările lumii în acel loc depărtat de Dumnezeu. Grozav va fi chinul când îţi vei aminti toate acestea. Un dor nebun va chinui sufletul copiilor pentru părinţi, al părinţilor pentru copii, al fraţilor de surori şi al soţilor între ei. Plângere nemângâiată va cuprinde sufletul, iar chinul va fi fără de sfârşit. Cu auzul vor auzi hulele, înjurăturile şi toate batjocurile demonilor, precum şi răcnetul celorlalte suflete chinuite. Vor auzi trosnetul focului veşnic şi şuierăturile balaurilor care se apropie de ei. Cu văzul vor vedea toate acestea şi vor vedea cum clocotesc sufletele întocmai ca bucăţelele în oala ce fierbe la foc. Acolo vor fierbe sufletele în smoală şi apă fierbinte. Vor vedea diavolii în toată urâţenia lor; vor vedea focul şi viermii cei neadormiţi; vor vedea şi vor cunoaşte pe mulţi cu care s-au distrat pe pământ, vor gusta spurcăciunile demonilor şi carnea pruncilor avortaţi. Vor gusta din plin amărăciunea şi putregaiul iadului. Vor mirosi cele mai scârnave mirosuri ale duhurilor necurate. Vor mirosi toată putoarea iadului şi tot puroiul sufletelor stricate de mulţimea păcatelor. Vor pipăi capetele balaurilor încolăciţi şi viermii cei neadormiţi pe care îi vor avea de aşternut.

Vai de sufletul păcătos, căci de mii de ori ar fi fost mai bine să nu se nască decât să ajungă în aceste locuri. O, ce bine ar fi ca odată cu ieşirea sufletului să dispară şi aceste simţuri! Dar durerea mare este că sufletul va avea dezvoltate toate simţurile acestea care vor lucra cu putere şi mai multă. Toate acestea fraţi creştini, trebuie să ne sfâşie sufletul când le auzim, căci sunt mai grele decât puterile trupeşti. Atunci copiii vor blestema pe părinţi căci nu i-au învăţat calea cea bună, vor blestema pântecele care i-au purtat şi laptele pe care lau supt. Atunci mulţi vor blestema pe prietenii care i-au îndemnat la păcate şi plăceri vinovate. Vor blestema băuturile, mâncărurile, muzica şi dansurile, desfrâurile şi toate plăcerile pe care le-au gustat în viaţă şi care acum s-au sfârşit şi le pricinuiesc atâta amar. Gândiţi-vă la îndrăcitul din Evanghelia de astăzi care fierbea de mânie întocmai ca o fiară sălbatică şi care dacă ar fi putut şi-ar fi scos şi ficaţii din el ca să-i mănânce. Gândiţi-vă la răutatea şi spurcăciunea dracilor, că nici porcii nu i-au putut suferi şi au preferat să se înece, decât să-i primească. Gândiţi-vă la chinurile unui bolnav de cancer pe patul morţii, care-şi varsă plămânii şi fierea pe gură şi care-şi rupe carnea de durere, strigând şi blestemând. Gândiţi-vă la usturimile celui care a fost ars de foc sau opărit, cum curge carnea de pe el în dureri sfâşietoare. Gândiţi-vă la durerea unei măsele şi la toate durerile trupeşti care te chinuie zile şi nopţi întregi. Cât este de greu! Dar acestea sunt trecătoare. Însă chinul iadului pentru suflet nu se mai sfârşeşte niciodată. Când vor trece mii şi milioane de ani, chinul iadului este tot la început. Râuri de lacrimi dacă se varsă, acolo nu mai este pocăinţă, nu mai este iertare. Se spune că regele Lisimah după ce a fost învins de sciţi, aceia au astupat toate fântânile, iar el era chinuit groaznic de sete. Nu mai putea suferi arsura setei şi simţea cum i se aprind plămânii. Bietul rege se predă duşmanilor, iar aceştia îi dădură o cupă mare de apă ca să-şi potolească setea. După ce bău regele zise: “Vai, ce repede trece plăcerea pentru care mi-am pierdut tronul şi libertatea!” A fost luat apoi legat şi dus în temniţele închisorii pentru executare. Aşa vor spune şi osândiţii iadului cu mare amărăciune, când vor vedea cum au trecut plăcerile vinovate pentru care au pierdut fericirea veşnică şi sufletul. Un sfânt părinte spune că cel mai greu va fi pentru nefericiţii din iad, când vor vedea că sunt osândiţi acolo pentru nişte păcate pe care puteau uşor să le ocolească şi să-şi salveze sufletul, câştigând fericirea cerească.

Sfântul Ioan Damaschin, povestind viaţa prinţului Ioasaf care a fost încreştinat de pustnicul Varlaam, spune că acest prinţ, pe când se afla expus la ispite violente, se ruga cu lacrimi lui Dumnezeu ca să-l scape. Rugăciunea fiindu-i ascultată, a fost răpit cu sufletul şi condus într-un loc întunecos, plin de groază cu vedere înfiorătoare. Era în faţa unui lac de pucioasă şi smoală cu foc, în care se găseau nenumărate suflete cufundate acolo pradă flăcărilor şi usturimilor mistuitoare. În mijlocul urletelor şi strigătelor de deznădejde auzi o voce cerească care-i zise: “Aici păcatul îşi primeşte pedeapsa, aici plăcerea unui moment e pedepsită cu o veşnicie de suferinţă”. Această vedenie îi dete puteri noi, iar sfântul Ioasaf învinse toate ispitele demonului. Noi auzim însă şi ştim că există iad, dar cu toate acestea mergem pe calea care ne duce la chinurile lui. Cine se pocăieşte cu adevărat? Cine se îndreaptă? Cine se întoarce din calea pierzării? Cei mai mulţi se lasă în nădejdea că Dumnezeu este bun şi ne iartă, dar uită că Dumnezeu e drept şi pedepseşte după dreptate. Ca să înţelegeţi cât de puţin suferinţa iadului, ascultaţi încă o întâmplare adevărată. Împăratul Zenon al Ţarigradului, a împărăţit ca un nevrednic şi păcătos peste supuşii lui. Din cauza vieţii lui scandaloase, a petrecerilor şi beţiilor a fost urât de popor, de boieri, de armată şi chiar de soţia lui Adriana. Ascultaţi ce i-a făcut într-o zi împărăteasa: după una din petreceri împăratul s-a îmbătat aşa de rău încât a căzut jos ca un mort. Împărăteasa a poruncit ca să fie băgat într-o groapă adâncă, să fie astupat şi nimeni să nu îndrăznească să-l scoată, pentru că un astfel de împărat nevrednic de viaţă şi de împărăţia lui trebuia îngropat de viu. După puţin timp, Zenon împăratul se trezeşte din beţia lui, în acel cavou întunecos. Vede întunericul, simte unde se află şi spaima îl îngrozeşte. Începe să bată, să strige, să plângă şi să se înfurie, dar nimeni nu îndrăzneşte şi nu i se face milă de el ca să-i deschidă. Piatra de pe uşa gropii era grea, iar ticălosul împărat îngrozit de fiorul morţii a început să răcnească ca fiarele sălbatice, să strige şi să se bată cu capul de pereţi, încât s-a zdrobit şi aşa în chinuri groaznice şi-a lepădat sufletul, căci după dezgropare a fost găsit sfărâmat cu totul. De la acest mormânt să ne ducem cu gândul la sufletul păcătos, osândit în întunericul dinafară. Câtă jale şi frică se simte în întunericul acela! Icoana aceasta a veşnicilor chinuri din iad s-o avem totdeauna în faţa ochilor noştri fraţi creştini şi să ne gândim şi cu mult mai mult interes sufletesc, cu mai multă atenţie, la

mântuirea sufletului nostru. Să facem tot ceea ce ne stă în putere numai să nu ajungem în acel loc înfricoşat, căci pentru păstrarea vieţii trupeşti facem orice. Ne ferim de orice primejdie, folosim orice leac, renunţăm la orice plăcere şi ţinem chiar un regim riguros numai să ne facem sănătoşi. Cheltuim pe la doctori, căutăm medicamente cât mai bune, numai să ne păstrăm viaţa aceasta trecătoare. Dar moartea tot nu putem să o ocolim şi de ea să fim siguri că nu vom scăpa. Judecaţi acum singuri dacă nu-i mai importantă ca orice asigurarea vieţii de dincolo de moarte, dar o cumplită urgie apasă pe capul multora, că trăiesc pe pământ ca în iad. Zadarnic au case mari şi maşini mici, dar n-au pace, n-au linişte, n-au mulţumire sufletească, fiindcă n-au pe Dumnezeu, sunt căzuţi în ghearele satanei. Mulţi sunt îndrăciţi, împătimiţi şi frământaţi de tot felul de pofte viclene şi scârboase şi nu pot jertfi nici cel mai puţin timp pentru suflet. Auzim multe persoane tânguindu-se şi spunând că se simt aşa de singure şi deznădăjduite, încât unele ajung până acolo să spună că sunt gata să-şi ia viaţa. Într-adevăr aceste persoane sunt singure, căci dacă ar avea pe Dumnezeu, ar avea totul, dar aşa zadarnic au celelalte lucruri trecătoare. Iată deci ce trebuie să facă: să-L caute pe Dumnezeu în casa Lui, în Sfânta Biserică, să asculte cuvântul şi să împlinească poruncile şi voia Lui. Să iubească pe Dumnezeu mai mult ca orice pe lumea aceasta şi atunci vor găsi liniştea sufletească şi nu se vor mai simţi singuri. Când auziţi pe cineva că nu poate suferi biserica, preotul, rugăciunea, icoana, să ştiţi că acela e necurat, e legat în lanţuri de demoni, e stăpânit de vrăjmaşul. Pentru asemenea suflet se cer rugăciuni puternice, cu jertfă, post şi milostenii, cu metanii şi ajunări. Din păcate s-au înmulţit astfel de cazuri că aproape nu există casă în care să nu fie cel puţin unul pe care satana îl ţine şi nu poate veni la biserică, întocmai ca îndrăcitul din Evanghelia de astăzi. Multe lacrimi varsă unele mame pentru copiii lor care suferă de necredinţă. Multe soţii sunt chinuite de soţii lor care le opresc să nu mai vină la biserică, pentru patima păcatului, căci nu se pot înfrâna niciodată, ca să se păstreze curaţi cu trupul şi să poată primi sfinţeniile din biserică. Nu se mai ţine seama de sărbători şi de sfânta duminică. Dar să înălţăm o clipă gândul nostru la cei nefericiţi care se află acum în osânda cea cumplită a iadului. Ce n-ar face ei dacă s-ar mai putea întoarce iarăşi pe pământ?! Ce n-ar da ei să se poată răscumpăra?! Câte n-ar îndura ei, aici în lumea

aceasta numai ca să scape?! Ar renunţa la orice, n-ar mai spune că e greu să se lase de drăcuit, de înjurat şi blestemat, de desfrânări şi de fumat. Nu le-ar mai fi greu să trăiască fără distracţii, chefuri şi atâtea plăceri păcătoase, dar pentru dânşii e prea târziu; soarta lor e pecetluită în iad. Zadarnic se roagă, rugăciunile lor nu mai sunt ascultate, pentru că o prăpastie mare este între cer şi iad. Numai noi, aceştia de pe pământ, cât suntem în viaţă mai putem face şi repara din trecutul acestor nefericiţi. Noi putem stinge şi flăcările care ne aşteaptă pe noi înşine dincolo în iad, prin lacrimile pocăinţei, prin spovedanie sinceră, prin fapte bune şi viaţă curată. Dar vai, stăm nepăsători, pasivi la cuvintele dumnezeieşti care ni se par glume. Această împietrire a inimii, vine de la demonul care nu ne lasă să auzim, să înţelegem şi să facem voia lui Dumnezeu. Zadarnic strigă la noi semnele cereşti, urgiile dumnezeieşti, căci nu auzim, nu vedem şi nu ne mişcă nimic, ci ne făurim mii de planuri pentru viitor. Iadul nu ne înspăimântă, soarta noastră în veşnicie nu ne preocupă, iar viaţa se scurge, moartea se apropie pe nesimţite şi noi stăm nepăsători mergând spre prăpastie cu ochii legaţi. Fraţi creştini, treziţi-vă din somnul păcatelor, unde vă duceţi? Sunteţi creştini! Unde vă e credinţa? Unde vă e mintea oameni buni? Când veţi cugeta la veşnicie? Dacă nu auziţi acum cât mai aveţi vreme, în viaţa cealaltă va fi prea târziu. Ascultaţi cuvintele înţeleptului Sirah, care spune, să aveţi milă de sufletele voastre, căci dacă voi nu aveţi milă cine să aibă şi să vă scape? Nu vă pregătiţi pieirea printr-o nepăsare de neiertat. Căiţi-vă de păcatele pe care le-aţi săvârşit, cât mai este vreme. Fugiţi de păcat şi trăiţi în sfinţenie, păstraţi-vă curaţi făcând fapte bune, iar când vă spovediţi cereţi canon pentru păcate fiindcă ele trebuie ispăşite, ori aici, ori în iad. De aceea vin suferinţe grele peste unii chiar spovediţi, pentru că nu fac canon pentru păcate şi trimite Dumnezeu înaintea sfârşitului vieţii noastre suferinţe grele, anii durerilor, ca să ne ispăşim de păcate şi să ne întoarcem la El. Să nu cârtim, ci mai bine să ne recunoaştem vina, şi să plângem cu lacrimi amare, să plângem că de multe ori am râs de câte ceva chiar cu lacrimi. Să vărsăm deci lacrimi cu părere de rău, ca să stingem focul iadului care ne aşteaptă, dacă nu ne îndreptăm. De câte ori vin ispitele, opriţi-vă şi ziceţi:

- Înapoia mea satano, există iad şi chinuri veşnice, mă tem şi vreau să nu mai păcătuiesc, vreau să ascult de Dumnezeu şi să mă las de toate păcatele. Vreau să slujesc Domnului meu, Stăpânului meu ceresc. Rugăciune Dumnezeule Prea Drepte, ca să pedepseşti păcatele noastre pe care le-am făcut, trimite-ne aici în lumea aceasta, boli, necazuri şi suferinţe pe care le merităm, după voia Ta cea sfântă. Ştim că după puţină vreme ele se vor sfârşi. Dar să nu ne pedepseşti Doamne în iad cu chinuri veşnice, fără de sfârşit. Fie-Ţi milă de noi păcătoşii şi dă-ne minte ca să înţelegem voia Ta cea sfântă, să Te iubim pe Tine, mai mult ca orice în lumea aceasta şi să-Ţi slujim Ţie acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Pr. Dorin Octavian Picioruş – Predică la Duminica a XXIII-a după Rusalii

Iubiți frați și surori întru Domnul, în Evanghelia zilei [Lc. 8, 26-39] e vorba despre demoni reali…Dar nu demonologie în scopul ei, ci tocmai vindecarea de patimi. Pentru că patimile atrag în noi demonii și ele sunt…pereții hotelului unde demonii preferă să locuiască. Și noi suntem niște „slugi supuse” în această afacere grețoasă, care îi încălzim pe demoni cu tot ce avem la îndemână… Ce să caute demonii acolo unde nu găsesc nimic de-al lor? Ei vin în oamenii cu o bună părere despre ei înșiși, care nu recunosc nimic mai presus de propriile lor gânduri, care contestă prezența lui Dumnezeu și normalitatea lor creaturală. Pentru că demonii asta și fac clipă de clipă: fug de propria lor vocație de creaturi ale lui Dumnezeu, nu vor să asculte de Dumnezeu ci vor să trăiască după mintea lor. O răutate conștientă, dorită…dar care îi nefericește continuu… După cum și noi, pe cât ne împotrivim lui Dumnezeu, pe cât credem că noi suntem singurii care știm ce trebuie…și nu ne trebuie altcineva să ne învețe…ne acumulăm suferință peste suferință în inima noastră.

Și pe cât ne împotrivim rațiunilor/ gândurilor lui Dumnezeu pentru noi…pe atât ni se înflăcărează ura, titanismul demonic, obrăznicia, cutezanța prostuță, dorința de libertate absolută, dramatică și caraghioasă în același timp, aia în care ne vrem binele netrecător…dar care e un bine fără Dumnezeu…și fără oameni. Nu v-ați întâlnit niciodată în inima dumneavoastră, cu demonul „deștept” de prost, care v-a spus că banii vă asigură liniștea mai presus de Dumnezeu? Nu a venit niciodată la dumneavoastră demonul, acela foarte grăbit și „prieten” cu dumneavoastră, să vă spună că sunteți „mai important” decât toți, „mai frumos” decât nimeni, că viața dumneavoastră „merită” să fie salvată cu mii de sacrificii, pentru că sunteți „singurul și unicul” important, „extrem de important” pentru umanitate? Cu siguranță…că da! Pentru că demonii nu își iau liber niciodată, nu pleacă în vacanță precum creștinii…ci fac muncă de pisălogi, de persoane care te bat la cap continuu…până reușesc să îi accepți sau…măcar…să te enervezi din cauza șicanelor lor. În filme…demonii au și sex, pot fi și „drăguți”, îți oferă „favoruri”…Iadul pare un fel de „salon” în care experimentezi „senzații hard”, într-un cuvânt nu par nici ei și nici Iadul o mare calamitate. În Evanghelia noastră însă demonii nu par cool, nu sunt deloc „agreabili”, nu îți garantează „prosperitatea”, nu te pun „în lumina reflectoarelor”…ci te fac de râsul curcilor. Pentru că demonizatul nostru de azi, prea-îndureratul demonizat vindecat de către Domnul în Evanghelia de față…era demonizat de multă vreme, mergea dezbrăcat, nu mai locuia în casă, precum oamenii, ci în morminte, și era ținut în lanțuri și în cătușe, „obezile” [v. 29] din edițiile sinodale românești fiind tocmai un corelativ al cătușelor. Deci nu era „de joacă” cu demonii din el…și demonii (atât de chemați astăzi, peste tot, unde auzi o drăcuitură la trei fraze) nu erau „agreabili”…ci îi făcuseră o viață demarginal, de om fără căpătâi, de „nebun”. Numai că nu era nebun!

Nebunul, în mod fundamental, nu e logic, nu e coerent, nu e liniștit și împăcat cu sine, ci el delirează, se înfricoșează, vede lucruri doar de el văzute, nu se poate controla… Nebunia e o urmare a vătămărilor la nivelul creierului. Creierul se îmbolnăvește și ne joacă feste. Demonizarea însă e luarea noastră în posesie de demoni, de ființe cu rațiune folosită rău, care intră în noi și vor să se lipească de mintea și de inima noastră, pentru ca să le trăim propriile lor intenții. E coabitare cu demonii…Și când începem să ne schimbăm viața, când tindem spre bine…ei, cei care ne parazitează interior, încep să țipe din noi, să se foiască în noi…pentru că vor altceva decât…am început să dorim noi, cei care, până atunci…ne-am complăcut în „amabilitatea” față de ei. Pentru că această coabitare/ viață împreună cu ei, care e demonizarea, ne-a făcut să fim un fel de „frați siamezei” cu demonii. Și ca să tăiem porțiunea de carne…care ne lipește de ei…avem nevoie de „medici specialiști” în domeniu. Acum, orice preot poate să slujească Molitvele de exorcizare…dar nu orice preot are și experiență reală în domeniul acestei vindecări duhovnicești. Pentru că exorcizarea nu este o joacă sau un hocus-pocus ci o slujbă de vindecare interioară a celui demonizat. În vechime, cei care veneau spre Botez, pentru că erau tineri sau adulți, erau exorcizați zile în șir…iar exorcizările de după Botez, când cineva se demoniza…se făceau de către oameni duhovnicești, care îi vedeau pe demoni în oameni…și știau ce vor, de ce acționează într-un anume fel, care le sunt gândurile… Însă când vine vorba de demoni…și de locuirea lor în noi…acest lucru se petrece ca o îngăduință a lui Dumnezeu, ca o lecție pedagogică spre îndreptarea celui în cauză…dar și a noastră. Din exemplul evanghelic de azi, vedem că demonii vorbeau din cel demonizat [v. 28 și 30] dar și că intrarea lor în oameni, ca și în porci [v. 33], s-a făcut cu îngăduința lui Dumnezeu, spre mustrarea și îndreptarea omului și nu spre omorârea lui.

Ce ar fi făcut această legiune [v. 30], de 5-6 mii de demoni, din acest biet om, dacă ar fi fost lăsată de Dumnezeu să își manifeste răutatea până la capăt? L-ar fi omorât într-o secundă… Însă, pe de altă parte, vedem și tăria de caracter a acestui om, rezistibilitatea lui extraordinară…că, deși era bolnav de demonizare de mult timp…deși trăia prin morminte…era legat în lanțuri, probabil și bătut bine de conaționalii săi…a putut să rămână cu mintea pe umeri…după asemenea torent zilnic de agresiuni interne. De aceea vă spuneam la început că nu e o lecție de demonologie, în primul rând (deși este și asta), Evanghelia de față…ci de luptă cu patimile și de vindecare de ele. Domnul ne arată că lupta cu demonii și cu patimile e inexprimabil de dură (și Biserica ne pune în față această Evanghelie tocmai acum…când se lasă frigul, când vine iarna…și suntem puși să rezistăm la tot felul de agresiuni externe ale vremii) dar că ea nu este imposibilă, pentru că Cel care ne ajută pe noi…e Același care L-a ajutat și pe el. Gheață, frig, apă intrată în ghete, viscol…lucruri venite din afară… Însă ce s-ar petrece cu noi, dacă, dinăuntrul nostru, am simți că ne sufocăm, după care că înlemnim de frig, că ne vine să ne aruncăm în fața trenului, că ne vine să ne culcăm cu oricine, că ne vine să mâncăm excremente, că ne vine să omorâm, că ne sfâșie interior prezența harului lui Dumnezeu, pentru că demonii din noi se mișcă ca niște porci, ca niște vite lovite pe spate? Am mai râde? Am mai glumi prostește, dacă s-ar petrece și cu noi așa ceva, măcar pentru 3 ore…și nu pentru 11 ani? Acum, privind din interior lucrurile, ni se zburlește pielea pe noi…Râsul ni se stinge…Și așa e normal să fie! Pentru că demonizarea e o problemă duhovnicească și ea trebuie rezolvată duhovnicește, în Biserică, prin rugăciunea și mila tuturor față de cei demonizați…așa cum trebuie să avem milă de cei cu handicap, de cei fără casă, de cei fără loc de muncă…

Mii de demoni într-un singur om…Domnul le îngăduie demonilor să intre în porci, ei își arată toată „intenția bună” față de porci…și îi îneacă în lac [v. 33]…vin stăpânii porcilor și se arată „băieți de zahăr” cu Domnul: adică „Îl invită” să plece [v. 35]. Și Sfântul Luca nu lasă lucrurile în uitare…ci subliniază: „toată mulțimea din ținutul Gherasinilor ”[v. 37, cf. GNT], I-a cerut „să plece/ să Se îndepărteze de la ei” [Ibidem]. Unul singur Îl întâmpinase [v. 27]: demonizatul care era de râsul lumii. Și tot el devine Apostolul Domnului, cel care a predicat întregii cetăți, despre „câte a făcut pentru el Iisus” [v. 39]. Și istoria în cauză are ironia ei, pentru că demonizatul i-a bătut la cap pe concetățenii săi cu Iisus…tocmai pe aceia care…I-au cerut să plece de la ei. L-au izgonit pe El, El a plecat…dar a rămas cel vindecat de demonizare…acum fiind „îmbrăcat și întreg la minte” [v. 35], care le-a propovăduit continuu, și prin cuvânt și prin persoana lui, despre Cel alungat. Iar cel vindecat de demonizare este imaginea fiecăruia dintre noi…dar și a Bisericii în lume. Înainte de Botez suntem exorcizați de demoni. Nu venim spre Botez ca niște „Sfinți”, ci ca niște „comunionali cu demonii”. Înainte de Botez ne lepădăm de demoni ca să ne unim cu Hristos, ca să devenim comunionali cu Hristos, pentru ca să fim plini de slava Treimii. Recăderea noastră, după Botez, în „păcate și în patimi grele” ne face să ne întoarcem acolo de unde am plecat: la comuniunea cu demonii. Așa că „a te face frate cu dracu” nu este doar o vorbă…ci o realitate dramatică. „Reînfrățirea” noastră cu demonii e spălată constant prin Spovedanie. Dar dacă nu apelezi la serviciile „spălătoriei” duhovnicești, care e Sfânta Spovedanie…rămâi cu „mașina” sufletului nespălată ani întregi. Și de aici…demonizarea ca realitate cotidiană!

Pe de altă parte, Biserica Ortodoxă, în postmodernitate, e o vindecată de Hristos, care propovăduiește adevărul și sfințenia în mijlocul unei lumi, pe care n-o doare nici în cot de Hristos. Unei lumi care, la recensământul național de anul acesta se poate declara „credincioasă” în Marele Arhitect, în Satana, în „Nimeni”, în zei și dumnezei de tot felul…pentru că nu o poate constrânge nimeni. Și de aceea Biserica este privită „cu ironie” și „cu indiferență” de către mulți…pentru că postmodernul nu are nevoie decât de bani și de mâncare, de sex și de distracție, și nu de Evanghelie, canoane, preoți, posturi sau donații pentru Biserică. El n-are nevoie de nimeni…și de aceea și atacurile, ironiile, evenimentele create din taste…care trebuie să mâzgălească sufletul credincioșilor Bisericii când le e praznicul mai dulce. Dar când și oamenii Bisericii sunt mai mult decât iresponsabili, bineînțeles că bășcălia ca „stare de spirit” și „gluma” printre șprițuri și semințe scuipate pe jos…gâlgâie din peisajul online, TV, citadin sau anodin. Pentru că noi ne rugăm, noi, oamenii Bisericii, sub o ploaie de săgeți ale nesimțirii și ale urii…tocmai pentru lumea care ne omoară cu o satisfacție rară. Rugăciuni…pentru drăcuituri, cântări…pentru nesimțire…fapte bune…pentru o lume curvară, ipocrită și demonizată. Așa că Evanghelia de azi, deplin actuală și actualizantă, vorbește mai degrabă despre prezent decât despre trecut. Pentru că în materie de demonizare nu ne-am „civilizat” deloc ci suntem mai „barbari” ca în vremurile de mult apuse. Să dezertăm cu totul din bine? Ajungem jalnici. Atunci ce să facem? Să ne opunem răului în noi și în jurul nostru…chiar dacă suntem slabi și păcătuim zilnic, pentru că Domnul e cu noi…chiar dacă toți sunt împotriva noastră. Amin!

Pr. Ion Cârciuleanu - Predică la Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Vindecarea omului stăpânit de demon

Evanghelistul Luca ne istoriseşte, prin pericopa evanghelică de astăzi, zguduitoarea minune cu vindecarea demonizatului din Gadara. Gadarenii, sau Gherghesenii, erau un popor care locuia în ţinutul dinspre răsărit de Iordan, deosebit de iudei. Îndeletnicirea lor, creşterea porcilor, cu totul străină iudeilor, îi arată a fi de alt neam. Domnul Iisus Hristos a venit în aceste părţi date uitării de cârmuire şi lăsate în afară de lumina oricărei bune propovăduiri, ca să binevestească şi acestora Evanghelia. Şi cum a sosit, “l-a întâmpinat un om din cetate care era stăpânit de un demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci în peşterile de îngropăciune” (Luca 8, 27). Văzându-l pe Iisus, demonul a răcnit şi a căzut înaintea Lui şi cu glas puternic a strigat: “Ce ai cu mine Iisuse, Fiule al lui Dumnezeu, rogu-Te nu mă chinui”. Din aceste cuvinte observăm că stăpânirea demonului asupra nefericitului om era atât de puternică şi deplină, încât el se folosea de glasul lui, ca şi cum ar fi fost una cu el. Demonul cere să fie lăsat să intre în turma de porci care păştea pe malul apei, ceea ce i se îngăduie. Porcii se aruncă în apă şi pier. “Iar păstorii văzând ceea ce se făcuse, au fugit şi au spus în cetate şi prin sate. Şi au ieşit să vadă ce s-a făcut şi au venit la Iisus şi au aflat pe omul din care ieşiseră dracii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând lângă picioarele lui Iisus şi s-au temut”. Locuitorii Gadarei cer lui Iisus să plece din hotarele lor

din pricina pagubei ce le făcuse cu porcii. Singur cel vindecat îl roagă pe Iisus să-l lase să stea mai departe lângă El, dar Iisus l-a slobozit zicându-i: “Întoarce-te la casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. Minunea din această evanghelie ne arată că în faţa lui Dumnezeu mântuirea, salvarea de la pierzanie chiar şi a unui singur suflet, valorează mai mult decât toate turmele pământului. Pentru că sufletul este scânteia de viaţă pe care Dumnezeu a sădit-o în om după ce l-a plăsmuit pe acesta din pământ, făcând o fiinţă vie şi raţională, unind la un loc trupul şi sufletul (Facere 2, 7), lucru pe care nu l-au înţeles locuitorii ţinutului Gherghesenilor. În suflet noi vedem chipul lui Dumnezeu. El este un bun de natură spirituală, care nu poate fi preţuit în bunuri materiale. El trebuie să lucreze împreună cu trupul, deoarece ajută la ridicarea şi înduhovnicirea trupului, pregătindu-l pentru fericirea viitoare. Din dragoste pentru suflet şi pentru mântuirea lui, Dumnezeu a jertfit pe unicul său fiu (Ioan 3, 16), şi, tot pentru mântuirea sufletului, a întemeiat Dumnezeu Biserica Sa. De suflet, cea mai înaltă valoare spirituală, ca şi de trup, a ţinut seama şi Mântuitorul când a săvârşit minunile Sale asupra firii omeneşti. Sfânta Evanghelie ne-a pus în faţa unui om al cărui suflet era ameninţat cu pierzania. Duhul cel rău intrase în el şi-l muncea cumplit. Omul, după ce a fost vindecat, era fericit pentru că nu mai era stăpânit de puterea diavolului, nu mai era robul acestui stăpân rău şi viclean. A devenit supusul lui Hristos, de care voieşte să fie nedespărţit, să stea mereu numai cu el. După învăţătura de credinţă creştină, diavolul este o fiinţă spirituală, un înger căzut. Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a făcut pe îngeri, duhuri luminoase şi inteligente, “duhuri slujitoare pentru cei ce vor moşteni mântuirea” (Evr. 1, 14). Unii dintre ei au rămas în bunătate şi frumuseţe. Alţii, însă, stăpâniţi de propria lor mărire, au încercat să uzurpe tronul Celui Preaînalt şi s-au răzvrătit împotriva Creatorului. Dar răzvrătirea aceasta a fost pedepsită după dreptate. Lucifer cu îngerii lui au fost loviţi de fulgerele mâniei divine, “au fost aruncaţi în adânc, unde stau înconjuraţi de întuneric” (II Petru 2, 4). Cu această descoperire a scripturilor, stăm în faţa celei mai mari taine a creaţiei, “taina fărădelegii”, pe care nu suntem în stare s-o pătrundem. Oricum, diavolul este o realitate dramatică a lumii, o forţă a răului care, începută din cer, continuă şi va continua în lume. Lucrarea duhurilor rele se arată între oameni sub formă de amăgire, ispită, momeală etc. Cuprinşi de mânie împotriva făpturii lui Dumnezeu, mânioşi pe oameni, care sunt chipul lui Dumnezeu, diavolii încearcă pretutindeni şi în toată vremea, să câştige ucenici de partea lor şi să desfigureze creaţiunea. Astfel, satana

a ispitit pe primii oameni în rai, a ispitit pe Iov în toate chipurile ca să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu. Până şi pe Domnul Hristos a cutezat diavolul să-L ispitească. Putem afirma că în întreaga lume este “un război nevăzut” de care vorbesc Sfinţii Părinţi şi care îşi are victimile lui, însângeraţii, mutilaţii lui. Demonizaţii care se zvârcolesc cu spume la gură, mânia care aprinde şi ridică braţul spre lovire sau omor, ura, minciuna, binefacerea răsplătită cu răutate, dragostea schimbată în trădare, răzbunarea, hoţia, beţia, desfrânarea etc., iată numai câteva din nenumăratele biruinţe cu care câştigă satana pe om. Prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, prin moartea şi învierea Sa, puterea diavolului asupra sufletelor noastre a fost slăbită mult. Sf. Apostol Pavel spune clar că Mântuitorul “s-a făcut părtaş sângelui şi cărnii, ca prin moarte să nimicească pe cela ce are puterea morţii, adică pe diavolul” (Evr. 2, 14). Fără îndoială, puterea satanei nu a fost distrusă definitivă pe pământ prin moartea de pe Golgota a Domnului Iisus. Judecata lumii, deci şi a diavolului, se va face la a doua venire a Fiului Omului. Pună atunci, Dumnezeu îngăduie ademenirile, ispitele duhurilor necurate pentru încercarea aleşilor Lui. Admirabil ne învaţă în această privinţă Sfântul Chiril din Ierusalim: “Dumnezeu îl îngăduie pe diavol pentru a împlini două lucruri: să fie făcut el de ruşine, fiind biruit de oamenii cei credincioşi, apoi să dea prilej credincioşilor să se încununeze”. Duhurile cele rele sunt ca păsările răpitoare (Mat. 13, 4-10), ca semănătorii de neghină (Mat. 13, 25), ca leul care răcneşte şi caută pe cine să înghită (I Petru 5, 8). Oamenii pătimaşi se fac slugi ale răului, fiindcă diavolul a furat cuvântul lui Dumnezeu din inima lor, ca nu cumva crezând, să se mântuiască (Mat. 4, 15). Dintru început, diavolul s-a dovedit cap al răutăţii, ispitind la rău pe oameni (I Cor. 7, 1), mincinos şi ucigător de oameni. Demonizatul din ţinutul Gherghesenilor, tămăduit de Mântuitorul, este unul dintre aceia pe care diavolul pusese, la un moment dat, stăpânire pe el. înţelepciunea omenească a căutat să dea un răspuns la întrebarea despre originea răului în lume. După învăţătura creştină, Dumnezeu l-a făcut pe om să stăpânească toată creaţia. Libertatea cu care a fost înzestrat nu a fost îngrădită de porunca de a nu gusta din pomul cunoştinţei binelui şi răului. Împlinirea acestei porunci l-ar fi întărit în bine; prin ascultare, el şi-ar fi dovedit iubirea faţă de creatorul său.

Călcarea poruncii lui Dumnezeu este dovada necredinţei şi a lipsei de iubire faţă de Creator. Răul urmează din înlocuirea existenţei şi a valorilor adevărate, rezultate din unirea noastră cu Dumnezeu, izvorul nesecat al bunurilor reale, cu năluciri, falsificări, cu bunuri relative. Aceasta o arată Sf. Apostol Pavel prin cuvintele: “au schimbat mărirea lui Dumnezeu celui nestricăcios, întru asemănarea chipului celui stricăcios şi a păsărilor şi a dobitoacelor… au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în loc să slujească Făcătorului” (Rom. 1, 23). Deci viaţa creştinului trebuie să fie o mărturie continuă şi vie despre Hristos şi despre prezenţa Lui în viaţa noastră de fiecare zi. Căci duhul cel rău nu-şi poate pune stăpânirea asupra cuiva, decât dacă acesta (omul) consimte într-un fel oarecare. “Împotriviţi-vă diavolului şi el va fugi de voi”, zice Sf. Apostol Iacob (4, 7). Sf. Ioan Gură de Aur spune că satana poate să ne strice atât cât ne poate vătăma un câine legat. Suntem muşcaţi numai atunci când ne apropiem de câine şi intrăm în cercul în care se mişcă. Aşa este diavolul: el ne poate birui numai în măsura în care noi consimţim la şoaptele lui, la ispitele lui. Fiul lui Dumnezeu a venit în lume, şi s-a făcut om ca noi, afară de păcat, ca să nimicească tirania diavolului şi lucrările lui: “Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrările diavolului” (I Ioan 3, 8). În lucrarea Sa mântuitoare, Mântuitorul Hristos a alungat demonii (Mat. 4, 24; Luca 3, 32; Fapte 10, 38) şi a vindecat bolnavii. Această putere de a alunga duhurile cele rele şi lucrarea lor, Mântuitorul Hristos a dat-o Sfinţilor Săi Apostoli. “Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat putere asupra duhurilor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă” (Mat. 10, 1). Ajutorul nostru şi tăria împotriva ispitelor de tot felul este Hristos care ne împărtăşeşte harul Său prin Sfintele Taine ale Bisericii, săvârşite de episcop şi preot. De ajutorul lui Dumnezeu nu poate fi lipsit decât cel ce s-a înstrăinat de El şi petrece în afara Bisericii lui Hristos. Nu poate sta în comuniune cu Dumnezeu creştinul căruia Evanghelia şi prezenţa lui Hristos în viaţă îi rămân străine. Pe acesta păcatul de tot felul a pus stăpânire, acuzându-l faţă de cuvântul lui Dumnezeu. El se simte înlănţuit şi mânat în locuri pustii, în afara cetăţii celorlalţi. El trăieşte în negaţii şi revolte împotriva lui Dumnezeu, împotriva semenilor, şi împotriva lui însuşi. Cel care vorbeşte şi lucrează nu mai este el, ci altul care s-a sălăşluit în adâncul fiinţei lui, punând stăpânire pe el: “Care îţi este numele, a întrebat Hristos pe bărbatul din Evaghelie. Iar el a răspuns: Legiune, căci demoni mulţi intraseră în el. Şi îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă la

adânc” (Luca 8, 30-31). Omul se înstrăinase nu numai de Dumnezeu ci şi de el însuşi, căci nu mai răspunde el întrebării Muntuitorului, ci duhurile care puseseră stăpânire pe el. S-ar putea ca într-o astfel de situaţie să se creadă că omul (credinciosul) pierde orice responsabilitate în faţa lui Dumnezeu, de îndată ce păcatul a pus stăpânire pe el. Lucrurile nu stau aşa. Sfunta Evanghelie ne spune că bărbatul demonizat (îndrăcit), văzând pe Muntuitorul, a căzut la picioarele Lui, şi a strigat cu glas mare: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui!” (Luca 8, 28). Deci nici cel mai înrăit păcătos nu pierde cu totul conştiinţa de Dumnezeu. Păcatul întunecă mintea omului şi îl lipseşte de bucuriile vieţii, dar nu-i poate ascunde cu totul faţa şi cuvântul lui Dumnezeu. El, omul rămâne chip al lui Dumnezeu chiar şi-n stare de păcat; desigur, un chip întunecat, desfigurat. în virtutea acestui chip, omul, oricât de păcătos ar fi la un moment dat, simte prezenţa lui Dumnezeu care îl caută şi-l cheamă la pocăinţă şi viaţa nouă. Dar nu numai că îl cheamă prin Evanghelia Sa, ci îi dă şi remediul întoarcerii sale, care este Sfânta Taină a Spovedaniei. La scaunul duhovniciei sunt chemaţi toţi, ca după mărturisire cu căinţă a păcatelor şi greşelilor săvârşite, să ia harul iertării acestora de la Hristos prin Duhul Sfânt. Aici, la scaunul spovedaniei, credinciosul se dezbracă de haina urâtă a păcatelor, iese de sub tirania diavolului şi se împacă cu Dumnezeu, unindu-se apoi cu Hristos prin Sfânta Taină a împărtăşaniei. Viaţa cea nouă trebuie să fie o mărturisire cu cuvântul şi cu fapta a lui Hristos mai întâi în propria noastră viaţă. Hristos trebuie să-şi reia locul în centrul fiinţei noastre şi să prindă formă şi să crească în noi pună la statura bărbatului desăvârşit (Efes. 4, 16). Vieţuirea cea nouă şi desăvârşit creştină nu este o îndatorire de moment, ci de durată lungă şi cu eforturi continue pe linia binelui, cu ajutorul harului dumnezeiesc. Cei care nu pot înţelege şi realiza acest lucru, vor cere lui Hristos, ca şi gherghesenii din Evanghelie, să plece de la ei cât mai departe. Mărturia noastră despre apartenenţa la Hristos şi la Biserica Lui trebuie să fie dată şi semenilor noştri prin fapte ale iubirii şi slujirii acestora după exemplul Muntuitorului care a venit să slujească lumii, pentru a o mântui. Faptele de slujire a semenilor noştri sunt mărturia noastră creştină în această viaţă şi criteriul judecăţii obşteşti de la sfârşitul veacurilor, în faţa Dreptului Judecător: “Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mat. 25, 40).

Credinţa noastră creştină ortodoxă ne cere să dăm mărturie despre cunoaşterea şi prezenţa lui Dumnezeu în fiinţa şi lucrarea noastră. Să arătăm această prezenţă prin fapte vrednice de El, fapte de slujire a semenului nostru, de aproape şi de departe. Bărbatul vindecat stătea la picioarele lui Iisus, dând mărturie celor care veniseră să-l vadă despre ce i-a făcut Dumnezeu, lui. Dar el a fost trimis de Mântuitorul să vestească acestea la ai săi şi la întreaga cetate. Asemenea acestuia, şi noi să mărturisim pe Hristos semănând fără întârziere, în jurul nostru, grâul curat al dragostei de oameni, al ajutorării, al cuvintelor bune, înţelepte şi ziditoare, al muncii cinstite şi al păcii cu toată fiinţa şi lucrarea noastră, ca să dobândim împărăţia cerurilor, gătită aleşilor săi. Amin. (Pr. Ion Cârciuleanu, Predici la duminicile de peste an, la praznicele împărăteşti şi la sărbătorile sfinţilor mari)

Preot Gheorghe Sălăgian - Predică la Duminica a V-a şi a XXIII-a după Rusalii – Vindecarea celor doi demonizaţi din ţinutul Gadarenilor şi a demonizatului din ţinutul Gherghesenilor

“Tu crezi că unul este Dumnezeu?: Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură…” (Iacob 2,19). Domnul nostru Iisus Hristos Care are “toată puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28,18), şi are în mână şi cheile iadului (Apocalipsă 20), Şi-a arătat puterea asupra iadului, slobozind pe îndrăciţi de sub stăpânirea dracilor. Evanghelia din Duminica a V-a şi Duminica a XXIII-a după Rusalii relatează vindecarea îndrăciţilor din ţinutul Gadarenilor şi a îndrăcitului din ţinutul Gherghesenilor. În aceste pericope evanghelice se vădeşte limpede duşmănia dracilor în general împotriva oamenilor, precum şi urmările lucrării dracilor asupra sufletului omenesc. Sfântul Evanghelist Luca, consemnând mai întâi locul săvârşirii acestei minuni, descrie în acelaşi timp şi starea tristă a bolnavului, după cum urmează: “Şi a ajuns cu corabia în ţinutul Gherghesenilor (Varianta toponimică este pentru ţinutul Gadarenilor. Gadara, oraş situat în sud-estul lacului Ghenizaret. Făcea parte din federaţia celor zece oraşe şi cetăţi autonome, cunoscută sub numele de Decapole. Populaţia era în majoritate non-iudaică, păgână, ceea ce şi explică îndeletnicirea de a creşte porci), care este în faţa Galileii. Şi ieşind El pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demoni; de multă vreme el cu haină nu se îmbrăca şi în casă nu mai locuia, ci în morminte” (Luca 8,26-27). Când duhurile rele pun stăpânire asupra unui om, îşi arată vrăjmăşia lor sălbatică prin diferite necazuri, boli şi răutăţi. Acest sărman îndrăcit nu purta haină, nici nu

locuia în casă. Sub influenţa duhurilor rele, era lipsit de două din cele mai comune mijloace de susţinere a vieţii: îmbrăcămintea şi locuinţa; şi astfel prezenta o privelişte neserioasă şi ruşinoasă; ba mai mult, locuia în morminte. Mormintele, însă, nu sunt locuinţe pentru oamenii vii, ci nişte locaşuri jalnice, spre care ne-a condus pricinuitorul păcatului şi al morţii, diavolul, iar acum conducându-l pe nefericitul îndrăcit în mormânt, înainte de moarte, a mărit necazul şi a întărit şi mai mult stăpânirea asupra acelui om prin lipsurile şi prin slăbirea trupului la care era supus. Ba încă diavolul îl înfăţişa trecătorilor îngrozitor şi înspăimântător, după cum relatează Sfântul Evanghelist Matei: “Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, ieşind din morminte şi atât de înfricoşători încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi iată că ei strigau, zicând: Ce este nouă şi Ţie (Expresie cu înţelesul: Ce ai cu noi? Ce vrei să faci cu noi? De ce te amesteci în treburile noastre? În fapt este vocea demonilor), Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici înainte de vreme ca să ne chinuieşti?” (Matei 8,28-29); căci mormintele inspiră o oarecare teamă îndeobşte, din pricina fricii de moarte a oamenilor; cu atât mai mult, când din morminte ies la lumina zilei astfel de oameni îngrozitori. “Şi văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înainte-I şi cu glas mare a zis: Ce-ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui-Preaînalt? Rogu-Te să nu mă chinuieşti… Că-i poruncea duhului necurat să iasă din om. Fiindcă de mulţi ani îl stăpânea; şi-l păzeau legat în lanţuri şi-n obezi, dar el, sfărâmând legăturile, era gonit de demon în pustiu” (Luca 8,28-29). De aici reiese căci diavolul de mulţi ani producea crize violente şi neaşteptate, duse până la nebunie, în acest sărman om (după Matei 8,28-34 – în cei doi oameni). De aceea îi legau mâinile şi picioarele cu lanţuri şi legături ca să-l facă neprimejdios. Îndrăcitul însă, rupea lanţurile acestea şi era gonit de diavol în locuri pustii. Iată de ce era foarte înfricoşător şi periculos acest îndrăcit din ţinutul gherghesenilor. Avem acum la îndemână o pildă de lucrare a satanei printre oameni. Satana vrea să-l facă pe om vrednic de ură, primejdios şi răufăcător printre oameni. Îşi atinge acest scop, când pune stăpânire pe sufletul vreunui om. Prin mijlocirea patimilor, a păcatului trufiei, invidiei, vrăjmăşiei, urii şi nedreptăţii, conduce şi stăpâneşte sufletul omului. În cazul acesta, omul care a fost creat ca să trăiască în pace şi dragoste cu aproapele şi semenii săi, devine cu desăvârşire incapabil să trăiască în comunitate, devine un distrugător al păcii şi al bunei rânduieli, cu mult mai primejdios decât nefericiţii îndrăciţi. Omul stăpânit de satana prin păcat, vrea să trăiască în paguba vieţii altora, el nu stă la îndoială să pună în aplicare dictonul vechilor latini: “Homo homini lupus est – omul este lup pentru oameni”.

După o lege frăţească, toţi câţi ies de sub stăpânirea rânduielii lui Dumnezeu şi leapădă conducerea prea dulce şi binefăcătoare a iubirii lui Hristos, ajung sub puterea spirituală a satanei, iar satana, prin patimi, îi împinge într-un pustiu, într-o viaţă lipsită de pace şi linişte, amară, pizmăreaţă, tulburată şi urâtă, aşa cum şi pe aceşti îndrăciţi îi gonea în pustie şi îi făcea să locuiască în morminte. La această acţiune rea, adesea se uneau mai mulţi draci. Iată, sărmanul om era bântuit de multă vreme de foarte mulţi diavoli. Acest adevăr reiese din următorul verset biblic: “Şi l-a întrebat Iisus: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Că demoni mulţi intraseră în el” (Luca 28,30). O legiune era un corp de armată format din cinci-şase mii de ostaşi. Cu numele acesta, dracii au arătat numărul şi puterea lor. Desigur, există certuri şi ură între draci, ca şi între oamenii răi, dar când este vorba să facă vreun rău cuiva, diavolii se unesc prin ura lor comună, pentru interesul lor comun şi dorinţa lor comună de a-şi păstra stăpânirea asupra oamenilor. De remarcat este următorul aspect: dacă Sfântul Evanghelist Luca relatează despre un singur demonizat şi Sfântul Evanghelist Matei – despre doi, aceasta nu este o contradicţie. Sfântul Evanghelist Luca vorbeşte numai despre un singur demonizat, pentru că îl avea în suflet pe cel mai furios. Practic minunea este una, care a avut loc între Gadara şi Gherghesa, Sfântul Evanghelist Matei arătând numărul îndrăciţilor – doi, iar Sfântul Evanghelist Luca arată gradul mare de îndrăcire a unuia dintre cei doi. De unde provine faptul că celor doi îndrăciţi le plăcea să locuiască printre morminte? Pentru a le introduce în sufletele oamenilor credinţa deşartă că după moarte, sufletele oamenilor devin diavoli. Aşa există şi la noi la români o practică păgânească, că dacă după moartea cuiva dintr-o familie, casa şi familia este bântuită de diavoli, ca cei rămaşi să creadă că sufletul mortului s-a întors să bântuie casa, oamenii dezgroapă mortul, îi bagă în inimă un fier înroşit, îl întorc în sicriu cu faţa în jos şi-l îngroapă din nou, iar duhurile rele încetează de a mai bântui casa. În realitate, lucrurile stau cu totul şi cu totul altfel. Sufletul după moarte nu poate bântui casa. Ea este bântuită de diavoli, ca cei rămaşi să se răzbune pe trupul celui decedat şi să-l profaneze în modul relatat mai sus, sau într-un alt mod. Să ne ferim de astfel de practici păgâneşti. După moartea unui om, o casă poate fi bântuită de diavoli pentru păcatele celui decedat, dar cei rămaşi trebuie să cheme preotul şi să facă sfeştanie cu rugăciunea pentru casa bântuită de duhuri necurate. Sigur că nu întotdeauna sfeştania are efectul dorit, aceasta şi din cauza unor preoţi care scurtează această slujbă – mare păcat în cazul acesta. Sfeştania şi Taina Sfântului Maslu, care sunt bune pentru aşa ceva trebuie făcute, respectând toată rânduiala din molitfelnic, fără ciuntiri şi fără adăugiri. Unii preoţi

obişnuiesc să ciuntească din slujbă şi să adauge “din burtă” tot felul de rugăciuni improvizate pentru a-şi face reclamă – mare păcat. “Şi văzându-L pe Iisus, a strigat şi a căzut înainte-I şi cu glas mare a zis: Ce-ai cu mine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui-Preaînalt? Rogu-Te să nu mă chinuieşti… Că-i poruncea duhului necurat să iasă din om. Fiindcă de mulţi ani îl stăpânea; şi-l păzeau legat în lanţuri şi-n obezi, dar el, sfărâmând legăturile, era gonit de demon în pustiu” (Luca 8,28-29). Cu toată stăpânirea în care îl ţineau dracii pe nefericitul om (în relatarea mateiană: pe nefericiţii oameni), cu toată puterea lor sălbatică, împotriva căreia nu rezistau nici lanţurile, de îndată ce S-a arătat Domnul, dracii au fost cuprinşi de un cutremur. Simţeau că se află sub nebiruita stăpânire a lui Hristos; şi precum o fiară sălbatică cade înaintea celui ce o domesticeşte, tot aşa şi diavolii cad înaintea lui Hristos. În acelaşi timp conducătorul legiunii de draci dă mărturie despre puterea Domnului şi afirmă că nu are nici o legătură cu El; căci Iisus este Fiul lui Dumnezeu, iar diavolii sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu, cărora El le-a dat o anumită libertate de acţiune, până în ziua Judecăţii, iar duhurile rele ştiau că va veni ziua Judecăţii şi că Judecătorul lor va fi Hristos. Deoarece ei se temeau că nu cumva a sosit Ziua Aceea, “…Îl rugau pe El să nu le poruncească să meargă în adânc” (Luca 8,31). Şi de la draci putem învăţa lucruri bune, dacă avem tact şi discernământ. Prin această rugăciune, diavolul se arată mai treaz decât acei oameni vrednici de plâns, care nu se tem şi nu primesc nici măcar acest adevăr înfricoşat, că îi aşteaptă o Judecată şi o răsplată. Dracii se tem şi se cutremură de cuvintele Mântuitorului care vor răsuna pentru păcătoşi la Înfricoşata Judecată: “Duceţi-vă de la Mine blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25,41). De aici reiese că focul cel veşnic nu a fost creat de la întemeierea lumii. Tot în această privinţă, Sfântul Apostol Petru zice: “Că Dumnezeu nu i-a cruţat pe îngerii care-au păcătuit, ci-n iad i-a zvârlit şi-n lanţuri de-ntuneric i-a dat să fie ţinuţi spre judecată” (2 Petru 2,4). De aici reiese că în acest foc, locul lor va fi adâncul, adică locul cel mai de jos, partea de pedeapsă cea mai rea şi mai îngrozitoare, care li se cuvine dracilor ca unor pricinuitori a toată răutatea. Iată, ei se roagă, nu să scape cu totul de chinuri, – căci acest lucru este cu neputinţă – ci să nu fie chinuiţi înainte de vreme, să nu înceapă chinul lor de pe acum. Noi oamenii, de multe ori suntem mai răi ca dracii. Dracii niciodată nu vor tăgădui existenţa lui Dumnezeu, căci nu au cum, căci de lângă Dumnezeu au căzut, dar

oamenii care se declară atei, tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu, aceştia fiind chiar nebuni, după cum zice Psalmistul David: “Zis-a cel nebun întru inima sa: Nu este Dumnezeu” (Psalm 13,1; 52,1). Sfântul Ioan Damaschin demonstrează că tăgăduirea existenţei lui Dumnezeu se opune gândirii logice. Ca atare, numai un nebun Îl poate nega pe Dumnezeu. Mai departe, tot psalmistul David zice: “Stricaţi au devenit şi urâţi s-au făcut în căile lor” (Psalm 13,1). Căile lor, înseamnă modul lor de viaţă, modul lor de a lucra. Lucrarea pe care a început-o Mântuitorul, izgonind duhurile rele din îndrăciţi şi lipsindu-le de desfătarea lor cea răufăcătoare, era o dovadă că se apropia vremea în care ei nu vor mai avea nici un fel de putere asupra oamenilor – aceasta fiind vremea osândei lor definitive şi veşnice. Un lucru este vrednic de luat aminte: duhurile rele se tem de iad şi de chinurile lui, dar nu doresc cerul şi sfinţenia lui. Ele vor numai atât: să aibă libertate în a face răul şi să nu fie chinuite, dar nu voiesc nicidecum să se schimbe, să se pocăiască şi să se mântuiască. Aceasta lămureşte pe deplin starea neschimbată pe care o vor avea cei osândiţi la chinurile veşnice. Este cu neputinţă ca aceştia să-şi schimbe poziţia, fiindcă ei nu pot să-şi schimbe starea sufletească şi caracterul. Ei s-au făcut răi pentru totdeauna şi de aceea nici nu doresc sfinţenia cerului şi de aceea nici nu vor avea loc în cer. Este firesc ca rugămintea conducătorului legiunii de draci nu putea fi primită, căci pentru ei, lucrarea cea rea asupra omului era o desfătare, iar izgonirea din om (din oameni după relatarea Sfântului Evanghelist Matei) le era un chin, iar pentru Hristos, acţiunea binefăcătoare asupra omului şi mai ales nimicirea lucrării diavolului era desfătarea şi lucrarea Lui cea sfântă. De aceea, când duhurile rele au văzut că şi-au pierdut nădejdea de a continua lucrarea lor cea rea asupra acelor nefericiţi (nefericit – în relatarea Sfântului Evanghelist Luca), au încercat modalitatea unei acţiuni rele: “Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci” (Matei 8,30); “Şi era acolo o turmă mare de porci care păştea pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit” (Luca 8,32). Porcii aceia erau crescuţi pentru vânzare şi păşteau pe munte în apropiere, iar dracii au cerut să intre în ei, fiindcă atunci când diavolul nu reuşeşte să vatăme de-a dreptul pe om, îi ajunge să provoace rele în averea materială a omului, ca astfel să-l ispitească. Cuvintele din cele două versete relatate anterior, arată clar adevărul că stăpânirea diavolului este mărginită şi că, fără îngăduinţa lui Dumnezeu, dracii nu pot vătăma, nu numai pe oameni, dar nici chiar pe porci. Prin urmare, credincioşii Domnului trebuie să ştie că nu au de suferit vreo ispită a diavolului, decât numai dacă Dumnezeu o îngăduie, dar şi în cazul când o îngăduie Dumnezeu, diavolul nu poate să treacă niciodată hotarele impuse de Dumnezeu. Credincioşii nu vor

suferi niciodată vreo pagubă substanţială, decât în măsura în care ei vor să se supună voinţei vicleanului. În această împrejurare, Domnul: “Le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Şi iată, toată turma s-a repezit de pe stâncă-n mare şi a pierit în apă” (Matei 8,32); “Şi era acolo o turmă mare de porci care păştea pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit. Şi ieşind demonii din om, au intrat în porci, iar turma s-a repezit de pe stâncă-n lac şi s-a înecat” (Luca 8,32-33). Numărul porcilor care s-au înecat, reiese din relatarea Sfântului Evanghelist Marcu: “Şi El le-a dat voie. Şi ieşind duhurile necurate, au intrat în porci, şi turma s-a repezit de pe stâncă-n mare. Şi erau cam la două mii şi se înăbuşeau în mare” (Marcu 5,13). Avântul acela al porcilor este o dovadă în plus a avântului cu care dracii se grăbesc şi împing la pierzanie pe oricine ajunge sub stăpânirea lor. Cu câtă grabă se dedau la desfrânare şi la tot soiul de nelegiuiri! Cu câtă pornire se împotrivesc adevărului evanghelic, logicii, cei ce au părăsit Biserica Ortodoxă şi au trecut la secte! Cu câtă ardoare doresc guvernanţii noştrii introducerea paşapoartelor, cărţilor de identitate electronice cu mult înaintea altor state din Uniunea Europeană, atentând prin aceasta la libertatea şi demnitatea umană, coborându-ne la nivelul necuvântătoarelor! Iată ce zice în această privinţă Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan: “Şi Fiara a fost prinsă; şi cu ea , Profetul Mincinos, cel ce-n faţa ei făcea semne prin care-i amăgise pe cei ce purtaseră semnul Fiarei şi pe cei ce se închinau chipului ei. Amândoi au fost aruncaţi de vii în iezerul de foc, unde arde pucioasă” (Apocalipsă 19,20). Sfântul Ioan Gură de Aur zăboveşte în mod special asupra acestui aspect, pentru a descrie starea celor care sunt stăpâniţi de cel viclean prin păcat. Oamenii cu fire de porci, zice el, foarte uşor se robesc lucrării diavolului. Am putea vedea mulţi astfel de locuitori ai mormintelor păcatului a căror nebunie nu o poate stăpâni nici fierul, nici lanţurile, nici nuiaua, nici frica, nici respectul, nici nimic de acest fel. Când cineva este imoral şi neînfrânat, el nu se deosebeşte întru nimic de un îndrăcit, ci umblă gol ca şi îndrăcitul. Aşa unul poartă veşminte pe trupul său, dar este descoperit de adevăratul acoperământ – care este slava menită omului. Ne punem întrebarea: De ce a îngăduit Domnul dracilor să intre în turma de porci?

 Mai întâi că saducheii din vremea aceia şi urmaşii lor, din toate timpurile, să aibă o dovadă limpede a existenţei duhurilor rele, căci ei afirmau că nu există draci, ci numai răul în sine. În această împrejurare se arată limpede existenţa dracilor, mulţimea lor, puterea şi lucrarea lor cea rău-făcătoare.  În al doilea rând Mântuitorul a făcut aşa, ca să pedepsească pe gadareni şi ghergheseni pentru căci creşteau porci împotriva Legii Vechiului Testament; căci Legea lui Moise interzicea iudeilor să mănânce carne de porc, chiar şi apropierea de porci. Însă gadarenii şi gherghesenii, pentru bani, încălcaseră Legea. Ei vindeau porcii vecinilor lor care erau închinători la idoli. Aşadar, ei făcuseră un lucru nelegiuit, aşa cum fac şi creştinii, care sunt total dezinteresaţi de Hristos, când este vorba să câştige bani şi favoruri. Câştigurile nelegiuite, oricât ar fi azi de îmbelşugate, mâine vor pieri toate şi vor lăsa în urmă goluri şi suferinţe. Este o regulă şi o lege generală a dreptăţii veşnice, că banii câştigaţi pe nedrept cu uşurinţă, vor fi cheltuiţi tot cu uşurinţă şi vor produce ruină şi cădere. Aceste pedepse date nedreptăţii, sunt iarăşi numai binefaceri ale lui Dumnezeu, căci, prin aceste pedepse şi pagube, Dumnezeu dă prilej de pocăinţă şi de mântuire celor nedrepţi, ca să nu ajungă la osânda pe care o aşteaptă oamenii nedrepţi, materialişti, dacă nu se întorc la Dumnezeu. Pierderea porcilor era un preaviz dat gadarenilor şi gherghesenilor, că legiunea de porci îi va scufunda pe ei, nu în adâncul lacului, cum i-a cufundat pe porcii lor, ci în pedeapsa cea mai mare – IADUL. Din această pericopă evanghelică trebuie să înţelegem că după învăţătura biblică şi patristică a Bisericii Ortodoxe, demonii făceau parte la început din legiunea puterilor îngereşti netrupeşti şi au fost zidiţi, ca toţi îngerii, de către Dumnezeu; adică Dumnezeu, din bunătatea Sa nesfârşită, i-a adus la existenţă, cu scopul de a se face şi ei părtaşi, ca fiinţe cugetătoare, la fericirea Lui. Au fost creaţi lipsiţi de răutate şi buni, cu voinţă şi dorinţă proprii. Nu exista urmă de viclenie şi necurăţie în firea lor, căci Dumnezeu n-a zidit demoni, ci îngeri. Despre finalitatea creaţie, referatul biblic ne spune următoarele: “Şi a văzut Dumnezeu toate câte făcuse; şi iată că erau foarte frumoase” (Facere 1,31). Căpetenia demonilor, LUCIFER, era cel mai strălucitor şi mai înţelept dintre toţi îngerii. Însă, cu toate aceste harisme cu care a fost înzestrat, a căzut într-o greşeală tragică şi totodată pierzătoare: s-a gândit cu trufie să urce pe tronul lui Dumnezeu, să se facă singur dumnezeu, asemenea Ziditorului său. N-a vrut să urmeze precum ceilalţi îngeri, calea desăvârşirii, ci a ales să se îndumnezeiască singur. Cugetul acesta al său a însemnat şi nimicirea lui: “a căzut ca un fulger din cer” (Luca

10,18), şi căderea lui a fost tragică. S-a prăbuşit din pricina mândriei lui. Şi-a pierdut rangul său înalt, ceresc. Din înger luminos a devenit demon întunecat. Să avem grijă să nu pună stăpânire pe noi demonii păcatelor şi să ne arunce în marea cea de foc, acolo unde este plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Amin.

Părintele Iosif Trifa – Evanghelia Duminicii a 23-a după Rusalii - Îndrăcitul din latura Gadarenilor

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte duhovnicească să înţelegem acest lucru. Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins“ şi e „legat“ şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc. Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da. Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie. Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cutremura sau „a se munci“, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!

Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului! Evanghelia ne spune că diavolii au cerut voie să intre în porci. Oare, de ce? Pentru că diavolii ştiau că nu-i mare deosebire între cel îndrăcit şi porci. „Dă-ne, Doamne, voie să intrăm în porci!…“ Diavolul îşi caută şi azi sălaş în suflete ticăloşite şi îndobitocite sau, mai bine zis, cu ajutorul patimilor, diavolul îl îndobitoceşte pe om, ca, apoi, să se poată aşeaza în el ca într-o casă plăcută. Văzut-aţi, spre pildă, cum îl îndobitoceşte pe om satan cu patima beţiei. Şi înfăţişarea din afară a omului beţiv se îndobitoceşte. Aşijderea se îndobitoceş-te şi desfrânatul, zgârcitul, lacomul, mâniosul etc. Dragă cititorule! Locul de plăcere şi de şedere al diavolului este murdăria, dobitocia şi ticăloşia cea sufletească şi trupească. Când un om începe a se ticăloşi cu sufletul – începe a se murdări – diavolul îndată se apropie, strigând cu bucurie: „Iacă, mi se deschide iar un loc plăcut de şedere… Aici e de mine!…“ Diavolului îi place şi azi de „porci“ şi cere şi azi să intre în „porci“, în cei îndobitociţi de patimile cele rele. De un suflet care se ţine curat, de un suflet ce-şi spală mereu veşmântul în Sângele Mântuitorului (Apoc. 7, 14), de acela satan nu se poate apropia. Un astfel de suflet ai şi tu? Plină de învăţătură sufletească este apoi şi purtarea gadarenilor. Înainte de a trece la aceasta, se ridică mai întâi întrebarea: de ce a înecat mai întâi Iisus o turmă întreagă de porci? De ce paguba aceasta, când putea să i trimită pe diavoli direct în apa mării? Mântuitorul voia, prin aceasta, să arate valoarea sufletului; voia să arate preţul unui suflet mântuit. Un suflet mântuit preţuieşte mai mult decât toată lumea, zicea Iisus. Dar nu aşa s-au gândit şi gadarenii. Ei s-au întristat foarte când au înţeles că li s-au prăpădit porcii. Izbăvirea celor două suflete din lanţurile diavolului pentru ei nu însemna nimic. Această izbăvire era pentru ei o „nenorocire“, o „întâmplare oarbă“; şi pe Cel Care le-a adus această nenorocire, pe Iisus, L-au poftit să iasă numaidecât din hotarele lor. O, nebunilor gadareni! Slabă judecată aţi avut! Domnul a pus înaintea voastră un suflet mântuit şi turma porcilor, şi voi aţi ales porcii! Dar să nu-i mustrăm pe gadareni, căci aşa suntem şi noi.  Orice creştin este pus să aleagă între porci şi suflet… între dobitoceştile patimi şi mântuirea sufletului…

 Orice creştin este pus să aleagă, din două, una: ori jertfeşte dobitoceştile patimi, ca să rămână cu Domnul, ori Îl pofteşte pe Domnul să iasă din hotarele vieţii sale, ca să poată rămâne cu dobitoceştile patimi… Şi, vai, creştinii de azi aleg, ca şi gadarenii, porcii, dobitoceştile patimi, de dragul cărora Îl poftesc pe Domnul să iasă din hotarele vieţii lor. Evanghelia cu gadarenii se petrece şi azi. Lumea de azi e o „Gadară“ uriaşă. Hotarele vieţii creştinilor de azi sunt pline de dobitoceştile patimi. De aceşti porci să nu te atingi, căci îndată se supără oamenii şi te poftesc să-i laşi în pace. De când eram preot tânăr la sat mi-aduc aminte că începusem a predica să lase oamenii datina de a face jocuri şi petreceri duminica şi în sărbători. Dar tot satul s-a sculat în capul meu cu vorbele: „Da’ ce, popa vrea să ne strice nouă datinile noastre?… Da’, el vrea să ne scoată din sat obiceiurile noastre din bătrâni?…“ Adică oamenii protestau ca nu cumva să li se înece turma dobitoceştilor patimi şi a năravurilor urâte. Gadarenii erau cuprinşi de duhul grijilor şi averilor acestei lumi, de aceea nu L-au înţeles pe Iisus; ei vedeau rosturile vieţii numai în turmele de porci şi în alergările lor, de aceea L-au poftit pe Iisus să-i lase în pace cu predicile Lui. O, câţi dintre creştinii de azi nu sunt tot aşa! Duhul cel rău al patimilor, al grijilor şi alergărilor acestei vieţi îi face pe oameni să n-aibă răgaz pentru Mântuitorul şi pentru cele sufleteşti. Porcii în care intraseră diavolii s-au înecat în valurile mării. Spre valurile pieirii veşnice aleargă şi azi toţi cei pe care satan i-a legat în lanţurile patimilor şi cărora le-a îndobitocit sufletul. Din această pieire numai singur Mântuitorul îl poate scăpa pe om. Să ne apropiem de El, să-L primim cu adevărat pe El, şi satan îşi va pierde îndată orice putere asupra noastră şi va fugi ruşinat.

Traian Dorz - Am fost zidiţi în Hristos…

Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Iisus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele. (Efeseni 2, 10) Dacă temelia este bună, bună trebuie să fie şi zidirea aşezată pe ea. Şi dacă temelia este neclătinată şi tare, tot aşa trebuie să fie şi ceea ce este zidit deasupra. Oricine a pus o temelie şi a zidit ceva deasupra acestei temelii a făcut aceasta cu un scop şi pentru o destinaţie sigură şi precisă. Marele Meşter şi Ziditor care ne-a pus temelia, Hristos, şi Care lucrează la Clădirea Bisericii Sale, alegând pietrele cele mai scumpe şi mai frumoase, ne-a chemat şi ne-a aşezat în această Lucrare pentru gândul cel minunat pe care L-a avut cu noi de a ne folosi spre Slava Sa şi spre rodirea şi propăşirea binelui pe pământ. …Am fost zidiţi în Hristos pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu, mai dinainte, ca noi să umblăm în ele. Şi cum nici o piatră sau cărămidă nu poate folosi la nimic înainte de a fi zidită întro clădire, tot aşa nici noi n-am putut face nici o faptă bună înainte de a deveni o lucrare a Domnului în Hristos Iisus. Dar, după ce am fost zidiţi în El, noi trebuie să fim folositori Stăpânului nostru la orice plan şi trebuinţă a Lui. Să poată să ne folosească în orice scop pe care Îl are El de împlinit în lumea asta pentru Numele Său şi Împărăţia Sa.

Dumnezeu are atâtea fapte bune în care să umblăm noi, atât fiecare în parte, cât şi toţi împreună. A pregătit o biserică şi o adunare la care să mergem, iar acolo, nişte datorii pe care să le împlinim ascultători. A pregătit săraci pe care să-i ajutăm, bolnavi pe la care să mergem, străini pe care să-i primim… A pregătit întâlniri frăţeşti la care să mergem, zile de post pe care să le ţinem, binefaceri pe care să le împlinim. A pregătit fiinţe dragi pe care să le iubim, suflete cărora să le vestim cuvântul mântuirii, drumuri frumoase pe care să le umblăm. A pregătit răbdarea pe care s-o avem, înţelepciunea pe care s-o dobândim, smerenia după care să umblăm. A pregătit lupte pe care să le câştigăm, încercări pe care să le biruim, cununa vieţii pe care să o dobândim şi Împărăţia cerească pe care să o cucerim, dând năvală pentru ea… Cum umblăm noi oare în toate acestea? Dumnezeul nostru ne-a pregătit tot mai dinainte şi mijloacele prin care să putem împlini aceste fapte bune. Nimeni nu se poate plânge că nu le are. Pentru drumurile frăţeşti ne-a pregătit picioare sănătoase, apoi maşini, trenuri, căruţe… şi tot ce este de lipsă, numai să mergem. Pentru rugăciune, pentru adunare, pentru post, ne-a pregătit ochi care pot să plângă, genunchi care pot să se aplece, buze care pot să se stăpânească. Pentru iubire, ne-a pregătit inima, cântarea şi sărutările sfinte. Pentru vestire, cuvântul; pentru îmbrăţişare, mâinile; pentru pace, tăcerea; pentru ispitiri, înfrânarea; pentru căderi, pocăinţa; pentru mântuire, sfinţirea… Cum le folosim noi oare pe toate acestea? Dumnezeu le-a pregătit pe toate, ca noi să umblăm în ele în fiecare zi şi potrivit cu fiecare cerinţă. Vino, dragul meu, să ne cercetăm pe noi înşine cum am umblat şi cum umblăm în ele! Şi să ne cercetăm fără părtinire şi cu necruţare, căci altfel aşa ne va cerceta mâine Judecata lui Dumnezeu faţă de care va trebui să răspundem fiecare din noi.

Şi dacă până acum n-am umblat în ele, în toate, măcar de azi înainte să facem acest lucru, prin harul şi cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos. Rugăciune Slavă veşnică Ţie, Marele nostru Ziditor şi Tată Ceresc, Care ne-ai zidit în Hristos tocmai spre a-Ţi fi Ţie nişte unelte şi vase sfinţite şi folositoare! Te rugăm să ne ierţi că până astăzi am fost nepăsători şi leneşi în orice ascultare de voia Ta şi de Cuvântul Tău! Iartă-ne că n-am umblat aşa cum ar fi trebuit în nici una din faptele bune pe care Tu le-ai pregătit cu atâta dragoste, ca noi să umblăm cu bucurie în ele, spre a fi asta un bine atât pentru noi, cât şi pentru alţii. Şi iartă-ne că nici mijloacele cu care ne-ai înzestrat pentru a face aceste fapte bune nu le-am folosit cum s-ar fi cuvenit spre slava şi fericirea Ta, ci spre folosul şi bucuria lumii şi a păcatului. Ne pare rău, Doamne, de toate acestea şi Te rugăm să ne ajuţi ca măcar pe viitor să le punem toate în slujba Ta, făcând tot binele pe care îl ştim şi îl putem. Spre Slava Ta şi mântuirea noastră. Amin. (Traian Dorz, din Hristos – Puterea Apostoliei)

Traian Dorz - Nu Te duce de la noi!

Gadareni suntem, Iisuse, plini de patimi şi nevoi, suntem inimi nesupuse, Te-am gonit, dar, o, Iisuse, nu Te duce de la noi! Plini suntem de fapte rele şi-al păcatului noroi, gemem sub necazuri grele, nu ne părăsi în ele, nu Te duce de la noi! Nu Te duce, fără Tine, suntem orbi, flămânzi şi goi, ia-ne tot ce-avem mai bine, toate n-au un preţ cât Tine, nu Te duce de la noi! N-asculta pe-aceia care şi-azi Te-alungă iar ‟napoi. Arse-n dor de vindecare, plâng atâtea răni amare, nu Te duce de la noi! Mii de inimi chinuite

varsă-al lacrimii şuvoi, cer cuvintele-Ţi iubite, nu le părăsi zdrobite, nu Te duce de la noi! Doamne, Oastea Ta umilă duce greutăţi puhoi. Le vom duce fără silă, dar ascultă-ne, ai milă, nu Te duce de la noi! (Traian Dorz, Cântări nemuritoare)

Pr. Anthony M. Coniaris - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Numele meu este Legiune… Într-o închisoare, un prizonier, datorită unei serii de evenimente nefericite, şi-a pierdut dinţii din gură, apendicele i-a fost scos, braţul drept amputat… Directorul închisorii, vizitându-l la infirmerie, îl priveşte acuzator şi îi spune: “Pe mine nu mă prosteşti! Ştiu ce vrei să faci! Încerci să evadezi bucăţică cu bucăţică.” Există perioade de timp, sunt sigur, în care simţim că în loc să fim o singură persoană, unificată, suntem sumă de bucăţi ale eului nostru, părţi contradictorii, opuse una faţă de alta. Familia ne trage într-o parte. Munca ne trage în altă parte. Iar ambiţia în alta. Ş.a.m.d. Ne întrebăm cum să ne strângem la un loc toate bucăţile în care suntem divizaţi. O femeie a văzut la un moment dat o pictură cu martiriul unui creştin. Acesta fusese legat de mâini de un cal şi de picioare de un alt cal, iar apoi caii au fost mânaţi să meargă în direcţii opuse, sfâşiindu-l pe creştin, iar în final omorândul. Ea i-a spus psihiatrului: “Aşa mă simt şi eu. Sfâşiată, dezmembrată în bucăţi.” Evanghelia de astăzi ne descrie un om care era efectiv dezmembrat în bucăţi. Când Iisus l-a întrebat “Care-ţi este numele?” el a răspuns: “Legiune”. În Evanghelia după Marcu, capitolul 5, versetul 9, răspunsul este: “Legiune este numele meu, căci suntem mulţi”. Legiune este termenul latin pentru o unitate de armată formată din şase mii de soldaţi. Personalitatea acestui om era atât de divizată de interese în conflict, încât nu mai era o persoană ci o mulţime de persoane, fiecare trăgând în altă direcţie. Evanghelia ne şi spune cine sunt aceste multe persoane înghesuite într-un singur om: “Căci demoni mulţi intraseră în el”. Astăzi noi nu negăm existenţa demonilor. Ba chiar le-am redescoperit existenţa. Până şi psihiatrii admit că există demoni: demoni ai urii, ai răzbunării, ai resentimentelor; demoni ai lăcomiei, ai vinovăţiei, ai fricii; demonul extrem de apăsător al competiţiei, al stresului, al conflictelor moderne. Există astăzi oameni care sunt locuiţi de mulţi astfel de demoni. Numele lor este “Legiune”. Poate vă amintiţi că Shakespeare a pus în gura unuia dintre personajele sale următoarele cuvinte: “Tu ţie însuţi să îţi fi fidel, cum noaptea zilei îi urmează, şi nu vei fi fals faţă de nimeni.” Până aici totul este bine. Dar rămâne întrebarea: la care eu să rămân fidel? Eului civic? Eului parental? Eului financiar? Eului religios? Eului social? Pentru că numele meu este Legiune!

   

Există eul despre care cred că sunt eu. Există eul pe care alţii îl văd în mine. Există eul pe care îl prezint lumii. Există adevăratul eu pe care îl ascund de toţi.

Sufletele noastre sunt ca nişte case bântuite de sfinţi şi de diavoli. Sau după cum spunea Edward Sanford Martin: În templul meu pământesc e-nghesuială, E unul care este umil, unul care e mândru; E unul cu sufletul distrus de atâtea păcate; E unul care nu se căieşte şi rânjeşte; E unul care îşi iubeşte semenii ca pe el; E unul la care nu-i pasă decât de faimă şi de el; De-atâtea griji care mă rod eu aş fi liber Dac-aş putea să ştiu care sunt eu. Aceasta este problema mea. Aceasta este problema fiecărui om. Nu sunt unul, ci mulţi. “Sunt larg”, se plângea Walt Whitman, “conţin multitudinea.” Aici este copilul, aici părintele, aici adultul, toţi în mine. Nu sunt atât o personalitate cât un câmp de luptă, în război cu mine însumi, tras în toate direcţiile. “Legiune este numele meu.” Cuvântul “scindat” este un cuvânt cheie astăzi. Avem personalităţi scindate, familii scindate, naţiuni scindate, atomi scindaţi, o lume scindată. Şi ne mai mirăm că avem dureri de cap. Avem o nevoie disperată de unitate, de ceva care să ne ţină la un loc, să nu spargem în bucăţi. Recent am dat peste această afirmaţie: “Încercăm să trăim mai multe vieţi într-una, fără ca eurile noastre să fie organizate de o singură viaţă care să conducă din noi.” Este doar un alt mod prin care gânditorul modern exprima ideea: “Mai multe euri! Nici unul nu conduce viaţa!” Iisus a spus-o altcumva: “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona” (Luca 16,13). Cu alte cuvinte, nu am fost făcuţi să servim la mai mulţi stăpâni. Nu am fost făcuţi să îi slujim lui Dumnezeu şi mamonei, lui Dumnezeu şi mulţimii, lui Dumnezeu şi satanei… nu putem sluji la mai mulţi decât sfărâmându-ne în bucăţi. Încercăm să punem la un loc lucruri care pur şi simplu nu merg împreună. Nitroglicerina este un explozibil deoarece constituenţii (acidul nitric, acidul sulfuric şi glicerina) în mod natural nu pot sta unul lângă altul: o uşoară lovitură şi fiecare constituent se va ciocni violent de celălalt, provocând suflul exploziei. La fel se întâmplă şi cu noi, când încercăm să îl slujim pe Hristos şi Biserica sa, dar şi

să slujim lumescul, mulţimea. “Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, spunea Iisus. Dumnezeu este Unul. Singurul de care avem nevoie în viaţă. Orice alte scopuri nu fac decât să ne împrăştie existenţa în bucăţi. Psihologia spune că pentru a ne dezvolta o personalitate matură, trebuie să ne structurăm viaţa în jurul unui singur scop. Iisus spunea în acest sens: “Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu…” Mulţi dintre cei cu personalitate scindată (“multiple” personalităţi) ajung aici datorită loialităţilor scindate: în parte lui Hristos, în parte eului propriu; parţial dăruit lui Hristos, parţial păstrat pentru mine; parţial pentru Împărăţia lui Dumnezeu, parţial pentru altceva decât Împărăţia lui Dumnezeu. Nu putem să găsim fericirea într-un astfel de stil de viaţă. Fericirea o găsim doar urmărind cel mai mare scop din Univers, Dumnezeu în persoana lui Hristos. În El toate lucrurile se unesc, în El toate sunt complete; doar El poate să ţină unită viaţa, să nu se spargă în bucăţi. În primul război mondial, aliaţii au încercat o nouă metodă, punând mai mulţi generali la comanda armatelor. Nu a mers. Apoi l-au făcut pe Foch comandat suprem al tuturor forţelor. Doar aşa au reuşit. În al doilea război mondial s-a decis că invadarea Europei s-ar putea face cu succes dacă şi numai dacă o singură persoană ar fi pusă în frunte. Această poziţie, o ştim cu toţii, a fost dată generalului Eisenhower. Ce s-ar fi întâmplat cu cauza aliaţilor dacă am fi fost supuşi divergenţelor, oscilaţiilor şi ezitărilor care apar invariabil în cazul controlului multiplu sau divizat? Confuzia ar fi dus la o situaţie fără speranţă. Principiul rămâne valabil şi pe câmpul de luptă personal al vieţii voastre şi a mele. Trebuie să avem un comandant suprem, un motiv deasupra celorlalte, o iubire, un Dumnezeu, un Scop ultim: Domnul Iisus Hristos. El devine principiul care controlează, asemenea unui poliţist de la circulaţie care stă la datorie la intersecţie şi controlează fluxul traficului. Atunci când poliţistul îşi abandonează postul din sufletul nostru, se produce un haos total, deoarece tendinţe şi nevoi interioare sunt scăpate de sub control şi se ciocnesc unele de altele, cauzând confuzie şi conflicte. Atunci când descriem o persoană imorală ca fiind o persoană “dezlânată”, nici nu ne dăm seama cât de corectă este această descriere. Un astfel de om nu este integrat sau unit eficient în interiorul său. Face anumite acţiuni nu pentru că le doreşte, ci pentru că mulţimea le face; sau asemenea Sf. Paul, simte în el o forţă demonică, ce îl împinge să facă lucruri pe care nu vrea să le facă. Nu este unul, ci mai mulţi. Numele lui este Legiune. Are nevoie de Cineva care să îl lege, să îl adune, să îi

organizeze şi unifice personalitatea. Are nevoie să îşi predea viaţa nu parţial ci total lui Hristos, să îl lase pe Hristos să stea pe tronul inimii lui, să îl lase pe Hristos să fie Organizatorul, Preşedintele executiv, Directorul vieţii lui. Cu ajutorul lui Hristos putem să depăşim şi să răstignim numeroasele euri care se dezlănţuie în interiorul nostru: eul ambiţios, eul mânios, eul gelos, eul păcătos. Fie că este vorba despre omul care locuieşte în morminte, ca în lecţia evanghelică, sau de bărbatul ori femeia care stau astăzi în biserică, problema este aceeaşi – o inimă împărţită, o loialitate împărţită, un eu divizat. Nu există altă ieşire din această stare divizată decât abandonarea în Hristos Domnul. “Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat”, continuă Evanghelia, “şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos, la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat…” A sta la picioarele lui Iisus, a învăţa de la El, a-l lăsa pe El să ne organizeze viaţa, înseamnă a pune capăt conflictului interior sufletesc, înseamnă a ne recupera sfinţenia, a câştiga conducerea unificată asupra imperiului personalităţii noastre pentru ca să putem spune cu Sf. Pavel: “Dar una fac: uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă, la răsplata chemării de sus, a lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus” (Filipeni 3,14). (Traducere: Oana Capan)

IPS Andrei Rymarenko - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Vindecarea îndrăcitului din ţinutul Gerghesenilor

“Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu. Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Luca 8,3839). Astfel se încheie, fraţilor şi surorilor, pasajul evanghelic de astăzi, acolo unde, după cum aţi auzit, Domnul îi spune omului vindecat să le vorbească tuturor gerghesenilor despre misterul vindecării sale. Şi aceasta a şi făcut. Evanghelia nu ne spune cum a relatat el ceea ce i s-a întâmplat; ne putem însă imagina ceea ce ar fi putut spune: Voi, gerghesenilor, mă cunoaşteţi din copilăria mea. M-am născut între voi şi am crescut între voi, în ţinutul vostru al Gerghesenilor, pământ al nelegiuirilor. Aţi văzut ce s-a întâmplat. Voi nu aţi trăit după legea pe care Dumnezeu v-a revelat-o, ci după propria voastră nelegiuire. În dorinţa voastră de bogăţii şi bunăstare, v-aţi implicat în comerţ păcătos, comerţ care nu este binecuvântat de Dumnezeu. Aţi crescut porci. Aţi avut turme întregi, deşi, potrivit Legii, sunt animale necurate. Dumnezeu v-a pedepsit şi v-a lăsat pradă puterii diavolului. Şi prin Providenţa de neînţeles a lui Dumnezeu, toate aceste puteri demonice şi-au făcut sălaş doar în mine – eu am purtat povara voastră. Am fost transformat dintro fiinţă umană într-o bestie. Nu puteam trăi în case – trăiam în loc pustiu, într-o peşteră în care erau îngropaţi cei morţi. M-aţi legat în lanţuri, şi le-am rupt. Nu era doar un diavol în mine, ci o întreagă legiune; după cum aţi văzut şi voi cu adevărat atunci când Cel care m-a vindecat le-a permis demonilor să intre în turmele voastre de porci, care s-au aruncat în lac şi s-au înecat. Da, acum vă puteţi într-adevăr imagina de ce am provocat atâta rău şi tulburare. În mine se

afla o putere îngrozitoare. Diavolii au pus stăpânire pe toate patimile mele umane şi le-au adus într-o stare monstruoasă. De aceea m-am purtat atât de sălbatic cu voi, am vrut să vă chinui, să vă distrug. Iar acum acea forţă a ieşit din mine. Vă rog să mă iertaţi. Vă iubesc acum ca un frate – doresc să devin confratele vostru. Şi cât de recunoscător îi sunt Aceluia care m-a eliberat – El este Mântuitorul meu, El este Dumnezeul meu! Vă chem pe voi toţi la El. Tot ceea ce căutaţi: pace, fericire, bucurie – toate acestea le veţi găsi în Ceruri. Toţi cei care plângeţi, mergeţi la El. Va şterge lacrimile voastre. Vă va da ceea ce nici o bogăţie lumească nu vă poate da. Aceasta le-a spus gerghesenilor fostul îndrăcit. Ne-ar putea spune şi nouă acelaşi lucru. Şi nu ar trebui să fim surprinşi, deoarece exact aceleaşi lucruri se petrec şi astăzi. Toate ziarele noastre ne relatează despre astfel de orori care nu pot fi explicate decât admiţând participarea puterii răului. Şi pe fundalul acestui coşmar pare că se aude vocea acestui om vindecat de Hristos: “Am pace şi linişte în sufletul meu. Hristos mi le-a dat acestea. Vi le va da şi vouă. Alergaţi la El. Inima mea este plină de dulce părere de rău”. Însă minţile noastre sceptice vor întreba: este adevărat? Şi chiar dacă este adevărat, cât va dura această stare? Aici ne dă răspunsul lectura de astăzi din Apostol: “Dar Dumnezeu, bogat fiind în milă, pentru multa Sa iubire cu care ne-a iubit pe noi cei ce eram morţi prin greşelile noastre, ne-a făcut vii împreună cu Hristos – prin har sunteţi mântuiţi! Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este DARUL LUI DUMNEZEU” (Efeseni 2,4-5.8). În aceste cuvinte ale Apostolului avem o întreagă revelaţie. Am auzit despre suferinţele celui posedat şi cum Harul lui Dumnezeu l-a scăpat de ele. Acelaşi Har poate face exact acelaşi lucru pentru noi. Însă Harul este dat prin credinţă. Ce este credinţa? Ca răspuns la această întrebare, vă voi relata un incident din viaţa mea de student. Am studiat la Institutul Politehnic. În acelaşi timp eram membru al unei societăţi studenţeşti creştine. Odată, noi studenţii am hotărât să invităm la întâlnirea noastră pe pr. John Egorov, faimos profesor de teologie. El trebuia să călătorească la Lesnoye, o suburbie a oraşului Sankt Petersburg, unde se afla institutul nostru politehnic. L-am rugat să vină să ne viziteze, dar el a răspuns: “Nu am fost niciodată acolo, şi nu ştiu cum să ajung”. Prietenul care a mers să îl invite i-a spus: “Părinte, este foarte simplu. Mai întâi, mergeţi la gară, şi acolo este staţia de tramvai. Aşteptaţi să vină numărul 20 şi urcaţi-vă. Fără să întrebaţi pe nimeni, mergeţi până la capăt. Şoferul va spune:

„Institutul Politehnic – ultima oprire‟. Coborâţi, şi cum veţi sta cu spatele la tramvai, înaintea dumneavoastră va fi o alee. Acolo căutaţi numărul 6, unde este o curte şi în curte o clădire. Mergeţi la etajul doi, şi acolo ne veţi găsi”. Părintele John a spus: “A trecut o săptămână şi a venit duminica. Mi-am luat carneţelul, m-am uitat la ceea ce am notat, şi am ştiut de îndată ce am de făcut. Mi-am amintit toate câte mi le-a spus prietenul vostru, şi le-am acceptat înlăuntrul meu, ca şi când le-aş fi făcut deja. Le-am făcut apoi pe toate în realitate, şi iată-mă aici cu voi”. Iată ce înseamnă credinţa: a accepta înlăuntrul tău ceea ce a fost spus, şi a pune în practică ceea ce a fost spus. În Sfânta Evanghelie ni se fac promisiuni, şi ni se dau şi instrucţiuni despre ce trebuie să facem pentru a primi aceste promisiuni. Să le acceptăm cu credinţă. Să realizăm tot ceea ce ni s-a spus să facem în vieţile noastre, şi vom primi acelaşi Har, aceeaşi pace, aceeaşi bucurie. Vom primi tot ceea ce a primit îndrăcitul vindecat de Hristos. Cuvintele lui Hristos se vor referi şi la noi: “Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu”. (Traducere: Oana Capan)

Pr. George Dimopoulos - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Nu îl alungaţi!

“Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare” (Luca 8,26-39). Una dintre cele mai distinse figuri ale lumii antice, dragi fraţi, este Aristides, numit cel Drept de către contemporanii săi. Aristides a trăit de la mijlocul secolului al VIlea îC până aproximativ la începutul secolului al V-lea îC. El a fost un oponent politic al lui Themistocles. Aristides dorea ca Atena să rămână un oraş agricol. Themistocles însă dorea să schimbe Atena dintr-un centru agricol într-o putere navală. Scriind despre viaţa lui Aristides, Plutarh ne spune că era un om cu multe virtuţi, şi că cea mai remarcabilă era înclinaţia lui spre dreptate… “dintre toate virtuţile sale, dreptatea lui impresiona cel mai mult mulţimea, din cauza exercitării ei continue şi generale. De aceea, deşi sărac şi un om din popor, el a dobândit supranumele regesc de „cel Drept‟”. Themistocles, împreună cu câţiva atenieni, a decis să îl exileze pe Aristides, acuzându-l de abolire a tribunalelor publice şi luând decizii după toanele lui. Atenienii au fost invitaţi să voteze scriind numele candidatului pentru exil. Dacă şase mii de voturi ar fi fost împotriva candidatului, el urma să fie trimis imediat în exil. Votarea a început… Plutarh spune: “pe măsură ce votanţii scriau biletele lor, se spune că un cetăţean analfabet i-a dat biletul său lui Aristides, despre care a crezut că este doar unul din mulţime, şi i-a cerut să scrie numele lui Aristides pe el. Acesta, uimit, l-a întrebat pe om ce rău i-a făcut lui personal Aristides. Nici un rău, a fost răspunsul, “nici măcar nu îl cunosc pe omul acesta, dar m-am săturat să tot aud peste tot cum este numit cel Drept”. Aristides a fost exilat doar pentru scurt timp. Atenienii au simţit absenţa lui cu mare remuşcare. “Şi L-a rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare”. Oamenii din ţinutul Gherghesenilor nu l-au

înţeles. Au fost cuprinşi de o frică fără Dumnezeu şi i-au cerut să plece. “Iar El, intrând în corabie, S-a înapoiat”. Unde a ajuns omul, permiţând să fie condus de interese şi de patima urii? Atenienii l-au exilat pe Aristides, un model de dreptate. Aristides este numit cel Drept, dar cuvântul este relativ. Era un om cu slăbiciuni umane. Nu ar fi trebuit să fie exilat, dar compatrioţii erau cuprinşi de invidie. Invidia deformează tot ce atinge. Este ca o oglindă concavă care desfigurează şi cel mai frumos chip. Dragi fraţi, în cazul lui Aristides, confruntarea a fost între oameni. Însă în cazul gherghesenilor, situaţia este foarte diferită. Într-o parte este omul, iar în cealaltă parte stă Dumnezeu. Hristos nu este dreptul Aristides, care, oricât de bun ar fi, rămâne un om. Este vorba de Hristos, care nu are nici un păcat, care nu a lăsat niciodată nici măcar un cuvânt în zadar să iasă de pe buzele Lui. Este Hristos care a pus cunoscuta întrebare “Cine dintre voi Mă vădeşte de păcat?” Pe acest Hristos gherghesenii l-au alungat din ţinutul lor, şocaţi de prezenţa Lui. El a distrus câştigurile lor ilegale, din comerţul cu porci. Nu erau preocupaţi de omul posedat de demoni, de vindecarea lui. Pierderea profitului comercial îi îngrijora pe ei. “Aşadar, Iisuse, pleacă de la noi. Nu te vrem aici. Astăzi ai distrus porcii noştri, poate mâine ne vei cere ogoarele noastre, şi mai apoi copiii noştri, registrele de casă, banii, proprietăţile etc. Şi, în cele din urmă, Doamne fereşte, ai putea chiar să ne ceri să te urmăm. Pleacă din cetatea noastră. Vrem ca totul să rămână aşa cum îl ştiam noi”. Şi după cum spune Evanghelia, El nu a mai făcut minuni acolo. Nu este suficient ca binele să îţi stea în faţă şi să îţi ceară atenţia şi aprecierea. Trebuie să recunoşti ceea ce este bine şi să mai ales să practici. Dumnezeu poate să te mântuiască, să te schimbe. Dar trebuie să doreşti să fii mântuit, să fii schimbat. De exemplu, atunci când un medic prescrie anumite medicamente şi tratamente pentru vindecarea bolii tale, trebuie fie să urmezi prescripţiile lui, fie să te pregăteşti poate să părăseşti această lume. Dragi fraţi, să nu încercaţi niciodată în vieţile voastre să îi imitaţi pe încăpăţânaţii ghergheseni. Nu vă închideţi casele, comunităţile şi inimile faţă de Hristos, ci deschideţi-le larg. Domnul nostru bate întotdeauna la uşă şi aşteaptă să îi deschidem, pentru ca să îl poată face pe orb să vadă, pe olog să umble, pe lepros să se cureţe, sufletul mort să învie, şi pe sărac să aibă speranţă (Matei 12,4-5). El aşteaptă ca uşile noastre să se deschidă: să intre în casele noastre, să ia masa cu noi. “Iată, stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine” (Apocalipsa 3,20). Să deschidem larg uşile – să nu îl alungăm. Amin. (Traducere: Oana Capan)

Pr. Mihai Tegzeş - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Vindecarea unui îndrăcit

Evanghelia ne spune că abia ce Iisus cu ucenicii au coborât în ţinutul Gherghesenilor au întâlnit, în afara oraşului, un om stăpânit de mulţi demoni şi de mult timp. Acest om “nici nu mai purta îmbrăcăminte, nici nu stătea acasă, ci prin morminte”. Îndată ce îl vede pe Iisus, strigă către Domnul să nu-l chinuiască, deoarece Iisus îi poruncea diavolului să iasă din acel om. Diavolii îi cer lui Iisus să nu-i trimită în adâncuri ci în turma de porci. S-ar părea că Iisus le face pe plac, dar odată în porci, diavolii, de fapt, cad în adâncuri, adică se duc la locul lor. Păzitorii porcilor merg să spună sătenilor cele întâmplate, iar ei, venind ca să vadă, îl “roagă” pe Iisus să plece de la ei. Locul acţiunii: “Afară din cetate”, adică departe cu inima şi cu fapta de Dumnezeu şi de cei dragi, omul este în pustiu sau în împărăţia Diavolului, a răului şi duce o viaţă chinuită în care comandă spiritele celui rău. Încă odată Iisus trece pe acolo pe unde durerea oamenilor din timpul Său era mai mare, ca să-i ajute. După ce l-a vindecat, Iisus îi cere omului să povestească şi la alţii ceea ce Dumnezeu a făcut pentru el (cerinţa lui Iisus e valabilă şi pentru noi). 1. Diavolul: este văzut de la începutul lumii ca mincinos, ca duşman al lui Dumnezeu şi al omului, ca cel capabil de-a înşela omul şi de a-l face să facă ce este rău. Este cunoscut şi ca: şarpele, cel rău, satana, dracul, ispititorul. Împărăţia lui este total opusă celei a lui Dumnezeu şi este dominată de: ură, dezbinare, chin şi moarte veşnică. De reţinut că mincinosul diavol îl recunoaşte de departe pe Iisus, dar a ales să i se împotrivească pe vecie. Prin urmare nu este îndeajuns să cunoaştem poruncile şi Biblia, dacă nu facem voia Domnului sau dacă ne împotrivim Domnului.

2. Esenţa pildei: constă în faptul că Iisus biruie şi cel mai mare rău care-l poate stăpâni pe om; Iisus este mai tare şi nu diavolul. 3. “Unul posedat de diavol”: oare lumea din timpul nostru nu este posedată de ură, violenţă, răutate, indiferenţă, înşelăciune… toate lucruri ce fac amară viaţa tuturor? Cine trăieşte în întuneric, nu mai vrea nici o schimbare a vieţii sale în bine, şi în acest sens îl alungă pe Iisus din calea lui şi din viaţa lui, spunându-i “Ce ai tu, Iisuse, cu mine? De ce vrei să mă chinuieşti şi nu mă laşi să trăiesc după bunul meu plac?” 4. În faţa diavolului, Iisus nu face compromisuri, îl alungă imediat. El arată că ţine la oameni, dar apoi oamenii nu-l vor şi-l alungă pe Iisus. Cel ce le-a făcut bine este acum alungat şi tratat cu răutate. 5. În acele timpuri diavolul era asociat cu patru lucruri: a. cimitirul = loc al morţii care distruge viaţa; b. porcul = simbolul necurăţiei ce desparte pe om de Dumnezeu; c. răul = simbolul haosului din văzduh ce era înainte ca Domnul să facă lumea; d. legiunea = simbolul romanilor care stăpâneau pe nedrept alte popoare, adică semnul asupririi omului de către om. Parabola vrea să spună că Iisus a biruit toate aceste 4 rele. Aceste rele mai sunt şi astăzi când omul le preferă în momentul în care îl alungă pe Iisus. 6. De ce Iisus acceptă să plece, după ce mai înainte s-a opus în mod radical răului? Deoarece arată că îl respectă pe om, iar Evanghelia Sa nu o impune la nimeni, ci rămâne o invitaţie pe care Dumnezeu o face omului ca să-L urmeze în mod liber. 7. Când cei din cetate, preocupaţi mai mult de pierderea porcilor decât de sănătatea aproapelui lor, l-au alungat pe Iisus, oare nu s-au comportat la fel ca cel îndrăcit, oare n-au ales să stea în afara împărăţiei lui Dumnezeu?

Pr. Gheorghe Neamţiu - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii)

După ce Mântuitorul, la sfârşitul celor patruzeci de zile de ajun, a biruit întreita ispitire din partea satanei, izgonindu-l prin cuvintele: “Du-te de la Mine, Satano, căci scris este: «Domnului Dumnezeului tău te vei închina şi Lui singur Îi vei sluji»”, principele întunericului a renunţat să se mai apropie de Iisus. Dar el nu a părăsit niciodată gândul de a se apropia, cu vicleniile lui, de oameni, aceste biete creaturi înclinate din fire spre păcat. Înfuriat pentru înfrângerea suferită şi ştiind că Iisus a venit să-i distrugă stăpânirea asupra sufletelor, el şi-a îndreptat cu toată furia atacurile împotriva omului, umblând “ca un leu răcnind şi căutând pe cine să înghită” (I Petru V, 8). Nu rare erau cazurile când el punea stăpânire pe trupurile bieţilor nenorociţi, cazuri cunoscute sub denumirea de îndrăciţi sau posedaţi de duhuri necurate. Unul dintre aceste suflete nenorocite, ajunse sub stăpânirea Satanei, formează spectacolul de groază din ţinutul Gadarenilor, relatat de fragmentul evanghelic citit azi. Agitat şi fără odihnă, îndrăcitul rupea lanţurile şi obezile cu care era încătuşat, şi nici o putere omenească nu era în stare să-l domolească. Devenise spaima locuitorilor de prin împrejurimi, astfel că nimeni nu cuteza să treacă prin acele părţi, nici chiar ziua. Îndrăcitul se comporta ca un nebun: umbla gol; facultăţile, deşi sănătoase, erau folosite de Satana după bunul său plac. Avem aci o dovadă despre teribila forţă pe care “cel tare” o poate exercita – desigur, cu îngăduinţa lui Iisus – pentru a chinui şi înrobi pe om. Dar, pe neaşteptate, “cel tare”, care pusese stăpânire pe acel sărman nenorocit, se pomeneşte faţă în faţă cu “cel mai tare”, cu Iisus Stăpânitorul atotputernic al creaţiunii. Simţindu-I prezenţa, duhurile se pleacă în faţa suveranităţii lui Iisus şi Îl roagă să nu le chinuiască şi să nu le trimită în iad, ci să le poruncească să intre în

turma de porci ce păştea prin apropiere, ceea ce Iisus le permite. Întreaga turmă sări în mare şi se înecă, iar cel eliberat redeveni într-o clipă omul normal şi liniştit de odinioară, stând blând la picioarele Binefăcătorului său. Copleşit, pe de o parte de recunoştinţă, şi, pe de altă parte, fiind încă sub imperiul fricii de Cel rău, “Îl ruga pe Iisus să-l lase să fie cu dânsul” (Marcu V, 18). Iisus însă avea alt plan cu el, căci îi zice: “Mergi în casa ta, la ai tăi, şi spune-le câte ţi-a făcut Domnul şi cum te-a miluit” (V, 19). Astfel completează, tot Sfântul Marcu, relatarea Sfântului evanghelist Matei. Iisus l-a lăsat deci acolo în mijlocul Gadarenilor, a acelei populaţii păgâne, ca să fie un monument viu al milei Sale divine şi un vestitor înflăcărat al dumnezeirii Sale. Acest fapt istoric, relatat de toţi cei trei evanghelişti sinoptici (Matei VIII; Marcu V şi Luca VIII), are, ca orice faptă a lui Iisus, pe lângă sensul istoric, şi un sens mai adânc, spiritual, dincolo de timp şi spaţiu, un mesaj, o chemare la mântuire, valabilă oricând şi oriunde. Să căutăm să descifrăm acest mesaj ascuns în vindecarea miraculoasă la care am asistat. Figura îndrăcitului este pentru noi o imagine vie a felului în care duhul necurat încătuşează, prin păcat, un suflet, deşi acest lucru nu se arată în afară, în chip dramatic, ca în cazul unor posedări trupeşti, adică al îndrăcirii propriu zise. Să plecăm de la Gadarenii care-L înconjurau pe Iisus. Aceştia, fiziceşte, erau liberi, dar sufletul lor era înrobit de Satana, prin ataşamentul lor dezordonat faţă de agoniseala vremelnică. Ca negustori de porci, ei erau preocupaţi exclusiv de câştigul material, neglijându-şi sufletul. De teamă ca nu cumva averea şi comerţul lor să aibă de suferit în cazul că Iisus ar rămâne în ţinutul lor, Îl roagă pe Iisus să părăsească acest ţinut, ca şi cum i-ar fi zis: “Du-te de la noi, căci ne omori animalele şi ne ruinezi afacerile”. Orbiţi de goana după bunuri vremelnice, ei nu au înţeles că Iisus, permiţând acea pagubă materială, voia să le deschidă ochii asupra unei bogăţii nevăzute, dar infinit mai importantă şi mai preţioasă decât toate avuţiile, decât tot aurul şi nestematele din lume, decât universul întreg, asupra propriului lor suflet. Ei n-au înţeles că Iisus, impresionându-i în gradul cel mai înalt prin această minune, voia să le demonstreze că pierderea bunurilor pământeşti nu trebuie luată în seamă când este vorba de salvarea de la pieire fie chiar şi numai un singur suflet, chiar dacă acela ar fi în aparenţă cel mai mizerabil şi cel mai neînsemnat om de pe pământ. Cele mai măiestrite şi mai impresionante cuvinte ori parabole nu ar fi fost în stare să producă în aceşti oameni, ataşaţi până la abrutizare de interese materiale, impresia zguduitoare produsă în inimile lor de pierderea turmei de porci. Înrobiţi însă materiei şi insensibili la realităţile lumii de dincolo de simţuri, ei au rămas

doar cu sentimentul spaimei şi durerii pentru pierderea suferită, ceea ce i-a determinat să-L roage pe Iisus să se retragă din ţinutul lor. Totuşi, pământul arid al acestor inimi, răscolite de minunea săvârşită de Iisus, îşi primea prima arătură, ca un prim impuls spre convertire, iar îndrăcitul vindecat, sortit din porunca lui Iisus să rămână pe mai departe printre ei ca o permanentă mărturie vie a puterii şi iubirii milostive a lui Iisus, avea să fie fermentul care va face ca în sufletul lor răscolit să încolţească, încetul cu încetul, înţelegerea şi interesul pentru imensa valoare a sufletului, valoare ce li se va dezvălui mai târziu, când Iisus îşi va dovedi pe Cruce infinita Sa iubire faţă de suflete. Dar să nu ne lăsăm amăgiţi. Puterea duhului infernal ce pusese stăpânire pe trupul îndrăcitului, ca şi pe sufletele Gadarenilor, lucrează şi astăzi, şi va continua să lucreze asupra sufletelor care resping lumina harului lui Iisus, şi Îl izgonesc din viaţa lor. Bunăoară, când cel lipsit respinge cu revoltă gândul purtării de grijă a lui Dumnezeu, dorind şi râvnind cu orice preţ să posede ceea ce nu este al său; când bogatul, absorbit cu toată fiinţa de idolul mamonei, îşi zice ca bogatul din Evanghelie: “suflete, ai multe bunătăţi, strânse pentru ani mulţi, odihneşte-te, mănâncă, bea şi te veseleşte”; când omul se lasă fascinat de iluzia unei fericiri redusă la această viaţă, uitând de acel “unic necesar”, adică de sfinţirea şi mântuirea sufletului, pentru care toate celelalte sunt exclusiv mijloace puse în slujba acestui scop -, oare nu dovedeşte, toată această stare de lucruri, că oamenii sunt, şi astăzi, dominaţi de Satana? Sau, când ştiinţa pozitivă – care prin definiţie trebuie să se limiteze la fenomenele supuse experimentului – îşi depăşeşte competenţa, negând orice realitate transcendentă, orice adevăr suprasensibil; când, în numele raţiunii şi al unei false libertăţi, se profesează amorul liber desmăţat, care urmăreşte plăcerea ca scop în sine, concepţie ce stă la originea atâtor dezordini individuale şi sociale, oare toate acestea nu ne amintesc de lucrarea distrugătoare a aceleiaşi puteri satanice care teroriza pe îndrăcitul din Gadar? Fără îndoială, această putere nu lucrează cu aceeaşi intensitate pretutindeni şi în toate sufletele. Uneori ea se strecoară subtil – chiar şi într-un suflet evlavios – sub forma unei afecţiuni dezordonate faţă de o anumită persoană, afecţiune legitimă, în aparenţă, dar născută dintr-o pornire senzuală, alteori se insinuează sub forma unui ataşament exagerat şi înrobitor faţă de lucruri, ori, dimpotrivă, sub chipul unei aversiuni pentru o persoană -, tot atâtea încercări ale duhului diabolic de a ne scoate de sub stăpânirea lui Iisus şi de a-I lua, el, locul.

Iată de ce, iubiţii mei, trebuie să veghem mereu asupra noastră înşine, să ne studiem prin meditaţie şi examen zilnic de conştiinţă mişcările ascunse ale inimii, înclinaţiile, preocupările şi ataşamentele dezordonate mascate, resorturile adevărate ale gândurilor, sentimentelor şi acţiunilor de fiecare zi, şi să facem ordine în suflet; să eliminăm tot ce nu e conform voinţei lui Dumnezeu, adică tot ce nu izvorăşte din iubirea adevărată şi nu e condus de ea, şi să ne orientăm toată viaţă spre Dumnezeu. În prezenţa lui Dumnezeu şi în lumina harului cerut de la El, să ne privim în faţă scăderile, să ne recunoaştem aşa cum suntem, chiar dacă acestea ne costă, umilindu-ne înaintea lui Dumnezeu, căci umilinţa este temelia sfinţeniei. Apoi să luăm hotărâri ferme de a ne corecta, hotărâri concrete, practice, reînnoite zilnic. Să ne spălăm sufletul, ori de câte ori simţim nevoia, în baia Sfintei Spovedanii şi să ne împrospătăm puterile sufleteşti prin nutrirea cu trupul şi sângele lui Iisus, pâinea cea vie, rugându-L să rămână cu noi. Astfel, influenţa celui Rău asupra noastră va slăbi tot mai mult, pe măsură ce vom progresa în unirea cu Dumnezeu prin iubire, spre a deveni potire pline de viaţă divină. Amin.

Pr. Olimpiu Todorean - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Îndrăcitul din Gherasa

“Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeului celui preaînalt” (Lc. 8,28) Iubiţi credincioşi, Episodul vindecării îndrăcitului din Gadara (doi, în aceeaşi relatare făcută de evanghelistul Matei) din pericopa Evangheliei de astăzi ne pune în prim plan, nu atât persoanele care au fost posedate, ci pe diavolii înşişi care vorbesc şi acţionează prin ei. Ne aflăm în teritoriu păgân şi asistăm la prima mare opoziţie între Iisus şi Satana, după ispitirile din deşert. În întreaga pericopă se află un singur cuvânt al lui Iisus, acela prin care el permite diavolilor să intre în turma de porci şi să sfârşească în adânc: “Mergeţi!” Abia liniştită furtuna care i-a înspăimântat pe ucenici, Iisus învinge rădăcina fricii: îl reduce la neputinţă pe cel care are puterea morţii, adică pe diavol şi îi eliberează pe cei care, din cauza fricii de moarte, erau sclavi pentru toată viaţa: aşa cum se spune la Evrei 2,14 “s-a făcut (Iisus) părtaş cu ei, ca prin moartea sa, să-l nimicească pe cel care avea puterea de moarte, adică diavolul, şi să-i elibereze pe cei care întreaga lor viaţă erau ţinuţi în sclavie de frica morţii”. Domnul care “doarme şi se trezeşte” linişteşte marea, alungă teroarea morţii şi îl trimite în adânc pe cel care tulbură apele. Abia sosit Iisus la ţărm, s-a apropiat de el cel îndrăcit. Răul, nu numai că nu poate să învingă, dar nu poate nici să fugă din faţa Domnului, îi aleargă înainte, este atras de Dumnezeu aşa cum sunt atraşi fluturii noaptea de lumină. Dar cine este acest om? Din cauză că era stăpânit de diavoli, era constrâns să trăiască în afara oraşului, izolat de comunitatea umană, de multă vreme, fără haine pe el şi fără un adăpost

asupra capului, în afara mormintelor din cimitir. Diavolul l-a luat din casa lui şi l-a trecut în umbra morţii, luându-i totul, potrivit celor spuse în Cartea Înţelepciunii lui Solomon: “Prin pizma diavolului a intrat moartea în lume şi cei ce sunt de partea lui vor ajunge să o cunoască”(2,24). Prin acest om suntem reprezentaţi fiecare dintre noi, fiecare dintre cei care sunt de partea diavolului. Răul îl vede pe Iisus, îi cade înainte, strigă. Duhul, care prin minciună alungă pe om de la casa Tatălui, îşi strigă propria neputinţă înaintea Celui care ne aduce credinţa în Tatăl. “Ce este între noi şi Tine Fiu al lui Dumnezeu?” Răul declară separarea dintre el şi Iisus aşa cum sunt separaţi necuratul de cel Curat, moartea de Viaţă, adâncul de Cer, minciuna de Adevăr. Trebuie să notăm aici “rugăciunea” pe care o face răul, şi în evanghelistul Marcu chiar în numele lui Dumnezeu (5,7). Binele este prezentat ca şi o tortură. Există şi rugăciuni care nu sunt ale lui Dumnezeu, ci ale Răului. Apariţia Mântuitorului este o tortură pentru cel care trebuie să fie salvat, pentru că el se identifică cu răul care îl stăpâneşte. Bolnavul îl crede duşman pe medic. În aceste reacţii negative trebuie să vedem acţiunea lui Dumnezeu care intenţionează să ne salveze. Este prima regulă a discernământului spiritual: cine este stăpânit de rău îl arată pe Dumnezeu ca pe un duşman şi nu ca pe un prieten care salvează. Apoi se întâmplă un lucru straniu şi, din multe puncte de vedere, tulburător: o cerere făcută de un duh necurat acceptată de Hristos. Pentru ce motiv? Nu cumva pentru un bine mai mare? Înainte de plinirea vremii, în care răul va fi aruncat în adânc – şi nu va mai fi lac, apă, Apocalipsă 21,1 – căci va fi un cer şi un pământ nou, există un timp în care răul operează încă în locuri cu oameni necredincioşi: Fap. Ap. 13, 6-11, 16,16, 19,13, 1 Ts. 2,18. În aceste locuri, creştinul este chemat să mărturisească pe Domnul său, împlinind cea ce lipseşte pătimirii lui Hristos (vezi Coloseni 1,24). Şi astăzi pentru noi: lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor, împotriva stăpânitorilor întunericului, împotriva duhurilor răutăţii, răspândite în văzduhuri (Efeseni, 6, 12) Iubiţi credincioşi, Există o asemănare între această pericopă evanghelică şi cea a naşterii lui Iisus Hristos având chiar multe expresii şi cuvinte comune. Paznicii prin fuga lor, chiar dacă fug de frică, devin ca şi păstorii din noaptea Naşterii, vestitori a ceea ce au văzut. Aşa cum, în capitolul 2 al Evangheliei lui Matei, ni se povesteşte naşterea lui Iisus în Israel, aici, astăzi, ni se povesteşte naşterea Sa în teritoriu păgân, prin vestea celor care au văzut ceea ce el a făcut. La auzul veştii lor, lumea iese să vadă

ce s-a întâmplat: vin, găsesc, dar le este frică, pentru că omul ce se află la picioarele lui Iisus în poziţia ucenicului, cel care mai înainte era dezbrăcat, la fel ca Iisus, (23, 11.34) acum este îmbrăcat şi însănătoşit. Celor care, veniţi în baza primului anunţ, văd un om salvat, martorii oculari le explică cum s-a întâmplat. Şi atunci, cuprinşi de frică îl roagă să plece. Iisus este alungat. Nu a sosit încă momentul de a face misiune între păgâni, misiunea va fi rezervată apostolilor. Ei vor continua opera pe care Iisus a împlinit-o în Israel deja începută din acest moment. Omul vindecat se comportă însă în alt mod. Ne spune pericopa evanghelică de astăzi, la fel şi în Marcu, că acesta vroia să-l urmeze pe Învăţător, dar Învăţătorul îl trimite să mărturisească în mijlocul familiarilor lui, comunităţii din care face parte, milostivirea lui Dumnezeu. Iată, două atitudini diverse, opuse, înaintea acestui miracol: un om fascinat de Iisus şi o mulţime care îl respinge preocupată fiind doar de paguba materială care ar putea veni din partea lui Iisus. Iubiţi credincioşi, Chiar şi pentru noi, faptul de a-L urma pe Domnul nu se împacă cu toate: poate să ne ceară despărţiri curajoase şi renunţări: (la un post obţinut cu multe compromisuri…. la afecţiuni dezordonate … la o bunăstare obţinută foarte uşor….etc.). Dacă ar trebui să facem şi noi această alegere, să-L rugăm pe Iisus să “plece din ţinutul nostru”, excluzându-l din viaţa noastră, El ar respecta decizia noastră. Dar ar fi prea trist pentru noi ca pentru bunuri pământeşti, trecătoare să pierdem adevăratul Bine şi Împărăţia Cerului. Amin.

Pr. Vasile Rob - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Căci mulţi demoni intraseră în el

În Evanghelia de astăzi ni se spune cum a vindecat Iisus un om care era plin de demoni, fiecare trăgându-l în altă parte. Şi în noi sunt astăzi o mulţime de demoni care ne distrag atenţia de la menirea noastră, cum sunt: demoni răului, demoni urî, a răzbunări, ai lăcomiei, a vinovăţiei, al stresului, al conflictelor, etc. ce fac din om o epavă. Avem apoi familii scindate, personalităţi scindate, naţiuni scindate şi chiar o lume scindată, de aceea este o nevoie foarte mare de demnitate, de cineva care să uniformizeze toţi aceşti demoni din noi pentru a putea exista ca o entitate unică. După cum Iisus l-a vindecat pe acel demonizat din Evanghelie, acelaşi lucru îl poate face şi pentru noi dacă vom dori să conlucrăm cu Dumnezeu şi avem credinţă. Dacă nu vom folosi uneltele mântuiri, pe care Dumnezeu ni le-a pus la îndemână şi învăţătura lui Hristos pentru apărarea sufletului, atunci îşi vor face loc în noi şi ceilalţi demoni: lepădarea de biserică, de Dumnezeu, beţia şi durerea pentru că, aşa după cum ştim, bolile au cauza comună, păcatele noastre, fie ele materiale sau spirituale. Evanghelia ne spune că omul posedat şi vindecat de Iisus, devine vestitorul Împărăţiei lui Dumnezeu: “şi, a plecat, vestind în toată cetatea, câte i-a făcut lui Iisus” Lc 8,39. În schimb oamenii din acel ţinut nu erau interesaţi de vindecarea semenilor lui, ci îngrijoraţi de faptul că şi-au pierdut porcii, de comorile pământeşti. Cu toate că, salvarea sufletului, este ceva cu totul nepreţuit, aşa după cum tot Iisus ne explică. Iisus dorea să le transmită faptul că pierderea lucrurilor pământeşti nu trebuie luată în seamă când este vorba de salvarea de la pieire a unui singur suflet, chiar dacă acel suflet ar fi al celui mai neînsemnat om de pe pământ. Dumnezeu cere recunoştinţa noastră şi prin fapte bune, dar şi prin cuvânt, pentru că; unuia Dumnezeu i-a dat avere, dar el din nefericire îşi cheltuie avuţia în desfrânări şi

destrăbălări. Pe altul l-a înălţat într-un anume post, ca şef peste semeni săi, însă el se mândreşte ca Nabucodonosor şi-i asupreşte. Celuilalt i-a dat frumuseţe şi podoabă, dar el nu se păzeşte să rămână curat şi prin acest har, pe mulţi îi coboară în adâncul iadului. Altuia i-a dat înţelepciune, ca să înveţe şi pe alţi, ca Solomon, însă el o foloseşte numai pentru a face alte păcate. Şi astfel vedem cum cei mai mulţi folosesc darul binfacerilor dumnezeieşti ca un mijloc de batjocorire a legilor lui Dumnezeu prin păcatele pe care le fac. Pe toate celelalte păcate le spovedim şi-i cerem iertare lui Dumnezeu, dar pentru păcatul nerecunoştinţei, nu vărsăm nici o lacrimă, nu facem nici o rugăciune de iertare şi nici mustrare de conştiinţă nu avem. Trebuie să facem în aşa fel ca sufletul nostru să fie întotdeauna curat şi deschis către fapta bună pentru ca, atunci când Iisus va voi să vină să sălăşluiască în el, să-l primim cu iubire pentru că el ni l-a salvat distrugând răul şi dăruind lumi viaţa veşnică. Amin.

Pr. Vasile Florea - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Dumnezeu este stăpânul absolute

Evanghelia acestei duminici ne istoriseşte o vindecare a unui posedat de diavol. După ce duminica trecută, prin pilda semănătorului, am fost îndemnaţi să ne pregătim cu răbdare pământul sufletului nostru pentru ca sămânţa cuvântului dumnezeiesc să rodească îmbelşugat, astăzi suntem chemaţi să ieşim de sub influenţa stăpânului acestei lumi, diavolul, şi să încercăm să pătrundem logica mântuirii. Posedatul din ţinutul Gherghesenilor pe care ni-l prezintă Evanghelia este reprezentantul omenirii care nu-l cunoaşte pe Dumnezeu, reprezentantul omului care trăieşte într-un mediu lipsit de orice interes pentru mântuire. Cel posedat are anumite simptome şi este într-o situaţie fără ieşire. Viaţa persoanei posedate nu este una normală: “Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte” (Luca 8,27). Persoana posedată este neintegrată în societatea în care trăieşte. Normalitatea se instaurează imediat după vindecare: “Şi au ieşit să vadă ce s-a întâmplat şi au venit la Iisus şi au găsit pe omul din care ieşiseră demonii, îmbrăcat şi întreg la minte, şezând jos¸ la picioarele lui Iisus şi s-au înfricoşat” (Luca 8,35). Superioritatea Dumnezeului creator asupra puterii malefice este evidentă şi recunoscută: “Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui” (Luca 8,28). Creat de Dumnezeu ca oglindire a chipului Său treimic, omul are mereu nevoie de vindecare atunci când este ştirbită oglindirea chipului dumnezeiesc în persoana sa. Păstrarea însuşirilor umane presupune sănătatea integrală a omului. Sănătatea înseamnă funcţionarea tuturor organelor în mod normal şi regulat. Pentru menţinerea sănătăţii sufletului este necesar ca omul să intre în logica mântuirii adusă de Iisus Hristos.

Despre superioritatea lui Dumnezeu depun mărturie cuvintele şi faptele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vindecă firea omenească cuprinsă de rău şi posedată de diavol. Întâlnindu-l pe Iisus Hristos şi vindecându-se, omul îndepărtat de Dumnezeu devine vestitor al împărăţiei sale: “Şi a plecat, vestind în toată cetatea câte îi făcuse Iisus” (Luca 8,39). Acesta este mesajul Evangheliei pentru noi: să-L căutăm pe Iisus, să-i ieşim în întâmpinare pentru ca El să ne ajute să ne convertim, pentru ca El să ne întărească, să ne întremeze. Dacă îl întâlnim pe Iisus Hristos cu adevărat, el ne va da energia, încrederea şi curajul, însuşiri absolut necesare, pentru a putea experimenta bucuria vocaţiei noastre creştineşti. Nelinişte, suferinţă, violenţă, nebunie, moarte, toate acestea sunt realităţi cu care fiecare dintre noi se confruntă în viaţă. Este dureros să nu poţi face nimic pentru semenul tău aflat în suferinţă. Familia creştină trebuie să fie solidară urmând exemplul lui Hristos. Solidaritatea creştină implică şi responsabilitatea tuturor creştinilor pentru realizarea interesului comun: mântuirea. Să ne întoarcem mereu la Hristos, deoarece numai prin El şi cu El vom putea învinge greutăţile vieţii. După vindecare posedatul doreşte să rămână cu Iisus: “Iar bărbatul din care ieşiseră demonii îl ruga să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu” (Luca 8,38-39). Şi noi suntem îndemnaţi să fim pildă bună acolo unde este casa noastră, acolo unde este rostul nostru, arătându-le celor de lângă noi legătura noastră cu Dumnezeu. Să-L mărturisim pe Dumnezeu prin vorbe, fapte şi gânduri, făcând cunoscută credinţa noastră în El şi având în suflet speranţă şi iubire intensă.

Pr. Ioan Abadi şi Pr. Alexandru Buzalic - Duminica a VI-a după Înălţarea Sfintei Cruci (a XXIII-a după Rusalii) - Îndrăcitul din Gherasa

Încă din cele mai vechi timpuri, posesiunea demonică şi bolile psihice au înspăimântat omenirea. La fel şi lucrarea lui Blett trezeşte în oameni spaime şi nelinişti ancestrale, exagerând însă prin accentuarea unor aspecte ale exorcismelor. Interesantă este şi imaginea mamei, care rămâne atee. În anul 1971 a apărut în USA cartea autorului William Blett, intitulată Exorcistul, iar câţiva ani mai târziu, pe baza acestei cărţi, s-a realizat filmul cu acelaşi nume. Conţinutul acestui film este înfiorător: demonul, duhul cel rău, posedă o fetiţă, acţionează asupra ei în aşa măsură, încât aceasta trece prin chinuri infernale. Doi părinţi iezuiţi, cu aprobarea autorităţilor bisericeşti, au îndeplinit ritualul de exorcizare asupra fetiţei, ficţiunea literară mergând acolo până la sacrificiul exorciştilor în favoarea fetiţei. La întrebarea preotului adresată mamei fetiţei, dacă crede în Dumnezeu, aceasta răspunde: “Dacă este vorba despre Dumnezeu, eu nu cred; dacă este vorba despre diavol aceasta este o altă chestiune”. Interesanţi oameni! Unii ca aceştia cred mai degrabă în existenţa diavolului, decât în cea a lui Dumnezeu, Creatorul întregii lumi. Timpurile noastre, numără milioane de satanişti, care se roagă lui Satan şi-l venerează, împotrivindu-se cultului lui Dumnezeu. Evanghelia de astăzi prezintă de asemenea un posedat: familia l-a legat cu lanţuri, dar el le-a rupt cu puterea satanei, alerga prin pustiu, astfel încât devenise spaima tuturor care treceau prin apropierea lui. Există în lume oameni care se închină celui rău, dar sunt şi persoane care nu cred în existenţa duhurilor necurate – a diavolului. Sfânta Scriptură vorbeşte deseori despre diavoli, despre duhuri rele, despre satana. De unde a apărut satana? Cine l-a creat? «Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte»(Geneză 1, 31).

Înainte de crearea omului, Dumnezeu a creat o mulţime nenumărată de îngeri minunaţi. La fel ca şi protopărinţii noştri Adam şi Eva în Paradis, aşa şi îngerii au trebuit să treacă proba fidelităţii faţă de Dumnezeu. Porunca dată de Dumnezeu sau acceptarea slujirii după planul divin sunt întrebări adresate creaturilor care au primit chipul şi asemănarea lui Dumnezeu în realitatea lor intimă, personală : omul şi îngerii. Răspunsul creaturii în faţa Creatorului este simplu : «accept, în virtutea voinţei mele libere, să Te urmez», sau altfel spus «Te iubesc Doamne!» Însă nici omul şi nici o parte a Îngerilor nu L-au iubit pe Dumnezeu mai presus de orgoliul şi egoismul propriu. Cel mai măreţ înger, numit Lucifer, adică purtătorul de lumină, s-a răzvrătit, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu, spunând: “Nu-I voi servi Lui”, atrăgând după el o parte din îngeri (Isaia 14, 2-13). Din acea clipă, îngerii revoltaţi şi-au pierdut frumuseţea, puterea, sfinţenia şi au devenit diavoli. Evanghelistul Luca a consemnat cuvintele lui Iisus: «Am văzut pe satana, ca un fulger, căzând din cer» (Luca 10, 18). Sfântul Apostol Petru, în a doua Epistolă a lui scrie: «Dumnezeu nu a cruţat pe îngerii care au păcătuit, ci legându-i cu legăturile întunericului din infern, i-a dat să fie păziţi spre judecată» (cf. 2 Petru 2, 4). Prin urmare revolta împotriva Creatorului a dat naştere la diavoli, iar păcatul mândriei a transformat pe îngerii revoltaţi în diavoli. Existenţa diavolilor nu este o iluzie. Diavolul l-a ispitit pe Iisus Hristos în pustiu (Matei 4, 1-11; Luca 4, 1-13; Marcu 1, 12-13). La Cina cea de pe Urmă, Hristos, s-a adresat Apostolului Petru: «Simone, Simone, iată satana v-a cerut să vă cearnă ca pe grâu, iar Eu M-am rugat pentru tine să nu piară credinţa ta» (Luca 22, 31-32). Apostolul Petru scrie în epistola lui: «Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită (1 Petru 5, 8). Diavolul, duhurile cele rele, sunt duşmanii lui Dumnezeu, aceştia îi urăsc pe oameni deoarece sunt creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Ei urăsc adevărul, virtutea, binele, ne urăsc pe noi şi doresc să ne stăpânească pentru totdeauna.

Dacă nu ar fi fost satana, noi am fi fost acum în Paradis. Dacă nu ar fi fost satana nu ar fi fost nevoie de cele zece Porunci ale lui Dumnezeu, iar Fiul lui Dumnezeu nu ar fi murit pe Cruce. Sfântul Apostol Ioan scrie: «Pentru aceea s-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să distrugă lucrarea diavolului» (1 Ioan 3, 8). În Cartea Apocalipsei citim despre un avertisment foarte serios: «Vai vouă, pământule şi mare, fiindcă diavolul a coborât la voi având mânie mare, căci ştie că timpul este scurt» (Apocalipsa 12, 12). Satana acţionează neîntrerupt. Zilnic mijloacele de informare în masă relatează despre prezenţa răului în lume, despre rezultatul tentaţiilor diavoleşti. Cum poţi să explici, că oameni raţionali, copii ai lui Dumnezeu, răscumpăraţi cu sângele Fiului lui Dumnezeu, cad zilnic sub influenţa atâtor lucruri necugetate? Oare nu este lucrarea diavolului, faptul că zilnic paginile presei sunt pline de ştiri privitoare la diferite fapte cu caracter negativ, care au avut loc în lume precum: asasinate, violuri, tâlhării, imoralităţi? Satana nu doarme! Într-un an, un episcop catolic american, la o conferinţă ţinută în Washington, explica cum trebuie trăită Sfânta Liturghie. În acelaşi timp, nu departe de hotelul în care acesta ţinea conferinţa, sataniştii revoltaţi prezentau într-un teatru, un film prin care arătau cum se desfăşoară aşa numita liturghie satanistă. Într-una din secvenţe Preotul satanist recita rugăciuni blasfemiatoare, puteau fi auzite blesteme la adresa Creatorului Dumnezeu, iar cu cuţitul despica Sfântul Sacrament furat de la o celebrare euharistică. “Triumful satanei!” – spunea acesta. Să nu ne temem de tentaţiile diavolului. Chiar şi sfinţii lui Dumnezeu deseori treceau prin tentaţii cumplite în privinţa diferitelor păcate. În Epistola Sfântului Iacob citim cuvintele: «Fericit este bărbatul, care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgădit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El» (Iacob 1, 12). Îndurătorul Dumnezeu, tuturor ne oferă puterea şi harul cuvenit pentru a învinge chiar şi cele mai cumplite tentaţii venite din partea diavolului. Sfântul Pavel, în Epistola către efeseni îi atenţionează pe creştini prin cuvintele: «Nu daţi loc diavolului»(Efeseni 4, 27). În cadrul Sacramentului Sfântului Botez, prin cuvintele părinţilor, ne-am lepădat de satana şi de toate lucrările lui depunând promisiunea servirii lui Hristos cu fidelitate. Să ne reînnoim cât mai des promisiunile noastre de la Sfântul Botez, dacă nu prin cuvinte, atunci în cugetul nostru, în inima şi sufletul nostru. Iisus Hristos l-a alungat de la El pe ispititor cu cuvintele: «Piei, satano! Căci scris este: “Domnului Dumnezeului tău să I te închini şi Lui singur să-I slujeşti» (Matei 4,

10). Tot prin intermediul acestor cuvinte să alungăm şi de la noi toate şoaptele tentante ale duhului cel rău. Rugăciune Preamărite Dumnezeule, Cel ce domneşti peste toată lumea, nu întârzia să priveşti la nevoinţele acestei lumi pe care Tu ai creat-o. Când ai zidit-o, a fost cu totul bună şi ai dat-o omului să o îngrijească. Dar omul a uitat de atâtea ori de voinţa Ta, acceptând să urmeze îndemnul celui care s-a răzvrătit împotriva Ta – satana. Astăzi lumea pare cucerită de acest fals dumnezeu pe care îl deserveşte cu atâta ardoare, fără să-şi dea seama de pericolul care o pândeşte. Cei mai mulţi dintre noi am uitat de Tine, Dumnezeul binelui şi al fericirii noastre. Nu facem efortul de a ne câştiga bucuria şi fericirea adevărată şi eternă, ci pentru a ne câştiga cât mai multă durere, chin şi suferinţă. Diavolul a întunecat minţile celor mai mulţi oameni spre a confunda binele cu răul, spre a renunţa la mântuire şi a-şi câştiga condamnarea cea veşnică. O Dumnezeule îndurător, Iisuse Hristoase, privind la realitatea şi durerea acestei lumi, adu-ţi aminte de Sacrificiul Iubirii Tale de pe Cruce. Nu ne lăsa orbiţi de câştigul acestei lumi trecătoare. Alungă de la noi orice formă de asuprire diavolească, şi trezeşte-ne acum, poate în ultima oră a vieţii noastre, la adevărata realitate, pe care să o dorim şi care să ne conducă în mod sigur la Tine. Fă ca Biserica Ta, să învingă pe toţii duşmanii ei şi ca fiii ei să răspândească lucrarea Ta în inimile şi sufletele oamenilor, spre a Te cunoaşte şi a ne bucura cu toţii de Tine de-a pururi. Amin

Părintele Dosoftei - Ne pasă unii de alţii? O predică de referinţă despre tâlcul Evangheliei demonizatului din Gadara pentru noi, cei de astăzi. “Mărturisirea adevărată se naşte din rugăciune şi rugăciunea se hrăneşte cu mărturisirea Adevărului”

Predică de mare profunzime şi de mult folos a Părintelui Dosoftei (Măn. Putna) la Evanghelia vindecării demonizatului din ţinutul Gherghesenilor (2009) “A fi împreună cu Dumnezeu obligă la o continuă luptă de curăţire de patimi…” “Iar bărbatul din care ieşiseră demonii Îl rugă să rămână cu El. Iisus însă i-a dat drumul zicând: „Intoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu‟. Şi a plecat, vestind în toată cetatea cât bine îi făcuse Iisus” Demonizarea prin patimi Iubiţi credincioşi, dacă cineva ne-ar întreba pe fiecare din noi dacă suntem demonizaţi, cu siguranţă că majoritatea am răspunde că nu. Dacă, însă, cineva near întreba dacă lumea, societatea în care trăim, este demonizată, ar fi mult mai multe răspunsuri de dat. Ştim toţi ceea ce se întâmplă în jur. De ce, oare, această diferenţă între răspunsuri?

Evanghelia a fost, este şi va fi Vestea cea Bună. Omul sincer care se întâlneşte cu Evanghelia este cucerit de învăţăturile ei, de puterea, de harul pe care Dumnezeu îl transmite prin citirea şi auzirea ei. Dacă acestea efecte le are asupra noastră citirea Cuvântului Mântuitorului Hristos şi ale Sfinţilor Apostoli, cât de puternică trebuie să fi fost întâlnirea faţă către faţă cu Fiul lui Dumnezeu! Puterea Harului Duhului Sfânt care i-a făcut pe apostoli să-l urmeze, pe păcătoşi să se întoarcă de la păcat la virtute, pe bolnavi de la boală la sănătate. În faţa acestei puteri dumnezeieşti, cea mai mare posibilă, demonii care puseseră stăpânire pe sufletul acestui om din ţinutul Gherghesenilor s-au înfricoşat: “Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-te, nu mă chinui!” s-a auzit spunând din gura omului, dar nu el vorbea, ci demonii din ei. În viaţa noastră am auzit de oameni demonizaţi, poate am şi văzut. Ei nu sunt oameni bolnavi psihic, deşi uneori cei bolnavi psihic şi cei demonizaţi au comportament asemănător. Demonizaţii sunt un caz extrem a ceea se întâmplă cu fiecare dintre noi în anuminte momente. Să privim un om mânios. Se spune că mânia e căruţa dracilor şi aşa este! Pentru că de fiecare dată când ne mâniem, mintea noastră nu ne mai aparţine. Ea este sub stăpânirea demonilor. Dar nu numai când ne mâniem suntem în această stare, ci orice patimă care ne stăpâneşte, când o împlinim, nu (nouă) ne împlinim o dorinţă, ci demonilor.  Ne hrăneşte sufletele invidia? Nu, ci ne distruge.  Ne hrăneşte sufletele mândria? Nu, ci ne prăbuşeşte.  Ne hrăneşte sufletul slava deşartă, dorinţa aceasta de a plăcea oamenilor, care atât de mult ne stăpâneşte astăzi? Nu, ci ne chinuieşte cumplit, căci atunci când vrem să fim lăudaţi de oameni suntem în stare să ne înjosim cumplit pentru aceasta.

În acest fel, cu cât este mai intensă o patimă în noi, cu atât demonii ne stăpânesc prin ea mai mult şi ne asemănăm cu demonizatul din Evanghelia de astăzi. Ce haine nu îmbracă el, că se spune că umbla dezbrăcat? Haina harului Sfântului Duh care ne păzeşte de demoni. În ce morminte se ascundea? Fiecare patimă este un mormânt al sufletului nostru în care ne ascundem de lumina şi adevărata viaţă pe care ne-o aduce harul Sfântului Duh, dragostea lui Dumnezeu. Şi cu cât mai mult ne ascundem, cu atât mai mult întunericul ni se pare firesc şi lumina ne oboseşte ochii pe care i-am stricat prin patimi. Dacă nu s-ar fi întâlnit cu Mântuitorul, demonizatul ar mai fi petrecut multă vreme în acea cumplită stare. Căci demonii, oricât de mult rău fac omului, tot mai mult vor să facă. Ei sunt un stăpân nedrept. Oricât de mult le slujeşte cineva, trăind în păcate şi patimi, ei nu îl iubesc, ci îl urăsc şi îi pregătesc noi chipuri de a-i face rău. Este exact contrariul lui Dumnezeu, Care oricât de rău am face, dragostea Lui nu se împuţinează şi ne pregăteşte alte drumuri pe care să ne întoarcem către El.

Cum de mai trăia acest demonizat? Cum de mai trăim noi când ne afundăm în păcate? Dacă Dumnezeu i-ar lăsa pe demoni să îşi facă toată puterea pe care leam dat-o prin acceptarea patimilor, soarta noastră nu ar fi alta decât cea a turmei de porci, moartea. Dar mila lui Dumnezeu îl vindecă pe demonizat, aşa cum vindecă pe oricine se apropie de el.

“Să fii cuminte!” Cine este “întreg la minte”? Despre demonizat se spune că l-au găsit concetăţenii lui îmbrăcat şi întreg la minte. Mai mult nu se spune despre tranformarea acestui om. Este însă suficient. Era îmbrăcat cu harul Sfântului Duh. Şi atunci când se îmbracă în această dumnezeiască haină, omul devine cu adevărat om. De-abia atunci, adăugă Evanghelia, el este întreg la minte. La noi, la români, există un cuvânt care cuprinde toate lucrurile bune pe care trebuie să le facă un copil: Să fii cuminte! îi spune mama înainte de a pleca de acasă şi dacă o va asculta, copilul va face numai lucruri bune. În ce măsură suntem noi întregi la minte? Fiecare dintre noi aşa ne considerăm. Dar oare, dacă suntem aşa, de ce atât de des nu ne înţelegem între noi? De ce oameni care au foarte multă minte şi de la care ne-am aştepta la foarte mult se comportă ca şi cum nu ar avea minte? Demonizatul avea minte, dar aceasta era stăpânită de demoni. Mântuitorul, înlăturând demonii din sufletul lui, i-a îndepărtat pe aceştia şi din mintea lui. A făcut-o liberă să vadă voia lui Dumnezeu! Diferenţa dintre un om cu minte şi un om fără minte nu stă în cât de multă sau puţină inteligenţă are cineva. Omul cu minte este cel care îşi cârmuieşte viaţa cum trebuie. Cel fără minte nu şi-o cârmuieşte cum trebuie. Cum devenim noi, într-un fel sau altul? Doar mintea care se uneşte cu harul Sfântului Duh este o minte cuminte. Mintea unită cu dumnezeiescul Har este ca o ploaie la bună vreme care face să rodească sufletul omului care o are şi sufletele celor din jur. Mintea fără harul Sfântului Duh este ca o furtună oarbă. Cu cât este mai puternică, cu atât distruge mai mult. Aşa se explică de ce oameni foarte inteligenţi au făcut şi fac atât de mult rău: pentru că mintea lor multă şi dar al lui Dumnezeu este orbită prin patimile ei le-au sădit în suflet. Ea nu mai este luminată de harul Sfântului Duh şi, oarbă fiind, nu mai vede Adevărul, nu mai vede pe Dumnezeu şi nu mai înţelege legile şi poruncile Lui. Nu trebuie să căutăm mult astfel de exemple, ele sunt chiar în jurul nostru. Cât de clară este porunca: “Creşteţi şi vă înmulţiţi!” Cât de clar este că, odată zămislit în pântecele mamei, copilul ce va sta acolo nouă luni nu este numai un trupuşor mic, ci un suflet. Şi atunci doctorii care cunosc atât de bine cum se dezvoltă în fiecare săptămână trupul, mamele care simt că o viaţă nouă a apărut, legislatorii care spun cu atâta ardoare că promovează drepturile omului, cum de toţi aceştia nu văd nici o greşeală atunci când permit omorârea unui copil în primele luni de viaţă? Şi doctorii au minte şi juriştii. De ce nu vede mintea lor un

adevăr atât de evident? Pentru că atunci când vine vorba despre acest subiect, ei spun lui Dumnezeu şi harului Său: “Du-te de la noi!” Şi atunci mintea lor devine singură. Dar nu singură, pentru că în orice moment în mintea noastră, pe lângă gândurile pe care le avem din experienţă sunt şi gânduri pe care le sădeşte Dumnezeu, dar şi gânduri pe care le trimit demonii. Rămasă fără harul Duhului Sfânt, mintea este răpită uşor de demoni prin viclenia lor. Păcatul nu ne lasă să vedem adevărul, nu lipsa inteligenţei! Cum Îl alungăm şi noi pe Dumnezeu? Patimile care strigă: “Du-Te de la noi!” A cunoaşte adevărul despre un eveniment, despre un om, este a cunoaşte ceea ce Dumnezeu spune despre acel eveniment, despre acel om. Iar omul nu poate cunoaşte Adevărul decât dacă mintea şi sufletul său sunt unite cu Dumnezeu. Atâta timp cât această unire există, omul nu greşeşte. Când omul însă se desparte de Dumnezeu, pierde harul Duhului Sfânt şi devine orb în ciuda inteligenţei sale. Aşadar, ceea ce ne desparte de Adevăr nu este lipsa inteligenţei, ci păcatul. Gherghesenii ştiau prea bine în ce stare se afla demonizatul înainte: sfărâma lanţurile şi nimeni nu îl putea stăpâni, dormea în morminte şi nu avea legături cu restul oamenilor. După vindecarea lui de către Mântuitorul, el este alt om. Ce ar fi făcut gherghesenii dacă mintea lor le-ar fi fost întreagă? I-ar fi spus Mântuitorului: Mulţumim că l-ai vindecat pe acesta, era o povară nu numai pentru el, dar pentru noi toţi. Noi, părinţii lui, fraţii lui, surorile lui, rudele lui şi vecinii lui, cunoscuţii şi prietenii de dinainte de a fi demonizat sufereau mult pentru starea în care se afla, dar mai sunt şi alte necazuri şi probleme în cetatea noastră. Dacă pe acesta, care era cel mai grav caz l-ai vindecat, celelalte probleme le vei rezolva mai uşor. Sunt oameni care nu se înţeleg, sunt bolnavi care se chinuiesc şi multe altele. Haide, vino să ne ajuţi şi cu acelea!

Aşa fac oamenii normali când găsesc ceva folositor. De exemplu, dacă găsim o pastilă, un ceai care ajută într-o boală, nu-l alungăm pe cel care ni le-a dat, ci trimitem şi pe alţii să cumpere de acolo. Dar gherghesenii ce fac cu Mântuitorul? “Şi l-au rugat pe El toată mulţimea din ţinutul Gherghesenilor să plece de la ei, căci erau cuprinşi de frică mare”. L-au rugat pentru că se temeau de el, altfel l-ar fi izgonit. Se temeau căci văzuseră cum turmă de porci se azvârlise de pe ţărm în lac. Şi le era frică să nu păţească şi ei ceva. Oricare dintre noi, auzind această întâmplare, vor spune că gherghesenii s-au înşelat amarnic. Au alungat de la ei pe Cel care putea să îi ajute şi mai mult. Ei bine, au greşit gherghesenii, dar noi ce facem? Oare noi, ca popor, care Îl cunoaştem pe Dumnezeu, un popor care se împărtăşeşte cu El, care rosteşte de atâtea ori la Paşti “Hristos a înviat!” şi nu concepe să treacă zilele Crăciunului fără să asculte colindele care vestesc Naşterea lui Dumnezeu, noi Îl ţinem cu noi tot timpul anului? Ori după ce plecăm duminică de la Sfânta Liturghie îi spunem “Du-te de la noi!”?‟ Fraţi creştini, în Evanghelia de astăzi sunt două căi de raportare la Mântuitorul Hristos:  este cea a Gherghesenilor, despre care am vorbit, cea a nemulţumirii, a nerecunoştinţei, a fugii de Dumnezeu.  Cea de-a doua cale este a acelui care a fost demonizat şi a fost vindecat. După vindecare, acesta sta la picioarele Mântuitorului, iar când Mântuitorul pleacă, doreşte să Îl urmeze. Harul Duhului Sfânt care s-a sălăşluit întru el după alungarea demonilor îl cheamă să-L urmeze pe Cel plin de har. Dar Iisus îi spune: Întoarce-te în casa ta şi spune cât de mult bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu! El Îl ascultă şi va vesti în toată cetatea cât îi făcuse Iisus, ne spune Evanghelia. Aceste două căi ne stau şi nouă în fata astăzi şi în fiecare duminică, de orice Paşte ori Crăciun, după orice moment al vieţii noastre, când întrezărim lucrarea lui Dumnezeu cu noi. Pentru a merge pe prima cale a alungării lui Dumnezeu, nu este nevoie să îi spunem Mântuitorului “Du-te de la noi!”. Acum suntem la Sfânta Liturghie. Dar este suficient să nu Îl chemăm mai târziu, să ne petrecem restul zilei fără să ne gândim dacă ce facem îi place sau nu lui Dumnezeu sau nu, dacă El ar fi vrut ca eu să fac altceva sau nu. Ori, aşa cum se întâmplă la un spital, în Săptămâna Mare şi în Săptămâna Luminată nu se fac avorturi, iar apoi se fac. De parcă în aceste două săptămâni mamele sunt însărcinate cu copii, iar apoi nu mai sunt.

Despre ghergheseni nu se spune că nu ar fi crezut în Dumnezeu. (…) De ce, dar, preferă ei compania porcilor şi nu pe aceea a lui Dumnezeu atunci când acestea s-au exclus una pe alta? Pentru că a fi împreună cu Dumnezeu obligă la o continuă luptă de curăţire de patimi. “Cine se aseamănă se adună”, spune un proverb şi “Nimic necurat nu va intra în Împărăţia Cerurilor”. Deci ca să rămână cu Dumnezeu, ei ar fi trebuit să fie de acord cu declararea unui război patimilor. Dar s-au temut că îi va costa prea mult. “Iată, un singur om s-a vindecat şi am pierdut o turmă de porci. Ce va fi de acum încolo” Aşadar, patimile pe care le acceptăm constituie nişte strigăte către Dumnezeu: “Pleacă de la noi!” Nepăsare şi nemărturisire

Care este patima care acum, în acest moment al întâlnirii cu Vindecătorul, îi împiedică să fie vindecaţi? Nu este lăcomia, iubirea de avere pentru acea turmă de porci, ci este indiferenţa faţă de oameni. Dacă mulţimea nu era indiferentă faţă de soarta ei ca şi comunitate, nu mai conta o turmă de porci. Dar mulţimii nu îi pasă de ceea ce se întâmplă cu ea, cu sufletele membrilor ei. Această patimă, nepăsarea faţă de semeni este cea care ne împiedică şi pe fiecare dintre noi să alegem calea cea de-a doua, calea mărturisirii. Iisus îl trimite să spună tuturor minunea vindecării, dar cu scoaterea tuturor demonilor din el vindecatul este un om plin de Duhul Sfânt. Acesta îi dă putere să facă ascultare şi se întoarce pentru a deveni un mărturisitor. Iubiţi credincioşi, sfinţii pe care îi iubim atât de mult şi care ne sunt mari folositori au fost cu toţii nişte mărturisitori. Fiecare societate, fiecare epocă are

nevoie de mărturisirea celor credincioşi. Sfinţii Mucenici de astăzi, Marcian, Martirie şi Valerian au mărturisit adevărul de credinţă împotriva ereziilor din secolul IV. Sfânta Tavita a mărturisit învierea ei de către Sf. Ap. Petru. Ne întrebăm: dar oare noi ce avem de mărturisit astăzi? În primul rând Adevărul, pentru că societatea modernă nu mai este interesată de Adevăr. Modul cum se neagă Adevărul nu este unul direct, ci indirect, prin nemărturisirea lui, prin nespunerea lui, şi aceasta din nepăsare pentru ceilalţi. Gândirea de astăzi ne îndeamnă: “Ce dacă fiecare crede ceva, fiecare cu credinţa lui! Drepţi sunt toţi indiferent de credinţă sau fără credinţă. Nu spune nimic”. Cineva vrea să facă avort: “Ce treabă ai tu cu aceea? E treaba lor, e copilul lor, ce treabă ai tu cu ei?” Cineva doreşte legalizarea prostituţiei: “Ce te interesează pe tine? Nu mergi acolo, dacă nu vrei şi lasă pe cei care vor să facă asta să se ducă”. Şi pentru că cei care ar şti Adevărul nu devin martori ai Adevărului, ai lui Dumnezeu, pierdem această Lumină, pentru că nu o împărtăşim altora. Inima noastră devine din ce în ce mai egoistă şi mai însingurată. Credinţa este dragoste, este comuniune, este legătura profundă cu ceilalţi. Când nu ne pasă de cei de lângă noi, oricât ni s-ar părea că suntem de credincioşi, credinţa nu este întru noi. Căci cum putem să credem în Hristos care a murit pentru oameni, când nouă nu ne pasă de ei? Or zice unii că ceea ce se întâmplă în ţară nu ţine de noi, cei mici, ci de cei mari. Este o înşelare acest mod de a gândi. Nu este adevărat. Fiecare dintre noi avem rude, verişori, cumnaţi, cunoscuţi, încât din om în om imediat se ajunge la orice om din această ţară. La orice om important din această ţară, dacă noi, cei mici am spune la unul şi la altul: “Aceea nu e bine, cealaltă e bine” ar ajunge şi la cei mari şi ar spune: “Poporul nu vrea asta”. Dar pentru că poporul nu spune, ceilalţi se lăsă păcăliţi, înşelaţi de cei care nu vor binele ţării. De aceea, doar cel care Îl mărturiseşte pe Dumnezeu în comun cu alţii Îl poate păstra pe Dumnezeu în legătură dintre ei. De ce este ţara dezbinată? Pentru că lipseşte harul Duhului Sfânt din legăturile între oameni. Dacă vrem ca ţara să fie unită, ca poporul să fie unit, ca un sat ori un oraş, ori o clasă şcolară, orice comunitate mai mare sau mai mică să fie unită, acea comunitate are nevoie de harul lui Dumnezeu.

Dacă vrem să ne întărim înţelegerea Adevărului şi să spunem celorlalţi Adevărul (bunăoară, o patimă nu se stinge prin alimentarea ei, aşa cum focul nu se stinge punând lemne peste el), să le spunem celor care ne îndeamnă să fim nepăsători: Cine crezi că va lucra în prostituţie? Vor fi surorile, verişoarele, rudele tale. Vor fi fraţii, cumnaţii, unchii tăi, eşti bucuros de aceasta? Frate şi soră, ceea ce porţi în pântece este cel mai minunat lucru care care există în lume, un om, nu-l omorî, căci Dumnezeu i-a dat viaţă şi a sădit suflet în el! La fiecare din noi, dacă ne pasă de ceilalţi, Dumnezeu ne va da cuvânt mărturisitor. Atâta doar ne trebuie pentru a mărturisi adevărul – să ne pese de ceilalţi. În primii ani ai comunismului se mai păstra un obicei: în fiecare sat se alegea un om care era plătit de sat pentru a păzi în duminici şi sărbători ca nimeni să nu lucreze. Satul, comunitatea se păzea pe sine intru respectarea Cuvântului lui Dumnezeu. Aceasta avem şi noi nevoie astăzi să facem, să ne păzim pe noi şi să mărturisim Adevărul, nu ţinându-L numai în inima noastră, numai în ceea ce citim, numai la Biserică. Mărturisirea nu înseamnă mândrie, din contră, doar în smerenie se poate mărturisi Adevărul. Sfinţii Mucenici erau acoperiţi de darul smereniei, numai prin acesta au putut îndura chinurile. De asemenea, mărturisirea Adevărului nu înseamnă neglijarea rugăciunii. Mărturisirea adevărată se naşte din rugăciune şi rugăciunea se hrăneşte cu mărturisirea Adevărului. Mai mult decât orice, mărturisirea Adevărului este un chip al dragostei noastre pentru Dumnezeu şi pentru oameni. Şi dacă dragostea lipseşte dintre noi, din lumea noastră şi ne doare când simţim lipsa ei, că nu se revarsă asupra noastră şi că n-o putem revărsa asupra altora, este pentru că mărturisirea Adevărului lipseşte din această lume. Pentru a rămâne în Adevăr, în Adevărul pe care îl mărturisim în Crez la Sfânta Liturghie, pentru a rămâne în harul Domnului nostru Iisus Hristos şi în dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi în împărtăşirea Sfântului Duh pe care Îl primim de la preot, să facem ceea ce l-a îndemnat Mântuitorul pe cel vindecat: Întoarce-te în casa ta şi spune cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu! Amin.

Cuv. Paisie Aghioritul: Oamenii primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti

“Multă demonizare există astăzi în lume. Diavolul seceră, deoarece oamenii contemporani i-au dat multe drepturi şi primesc înfricoşătoare înrâuriri diavoleşti. Spunea cineva foarte bine: “Oarecând diavolul se ocupa de oameni; acum nu se mai ocupă! I-a pus pe drumul lui şi le spune: “Călătorie bună!” – şi oamenii călătoresc“. Este cumplit! Vedeţi, diavolii în laturea Gadarenilor (Vezi Luca 8,26-55) au cerut voie de la Hristos ca să intre în porci; şi asta pentru că porcii n-au dat prilej diavolului şi el nu avea dreptul să intre în ei. Hristos a îngăduit să intre, ca să fie pedepsiţi israeliţii, deoarece li se interzisese să mănânce carne de porc (…) Hristos a luat de la diavol dreptul de a face rău. Numai dacă omul îi dă dreptul, poate să facă rău. Când cineva nu are legătură cu Tainele Bisericii, da loc ispitei şi primeşte o înrâurire diavolească. - Părinte, cum îi mai poate da cineva loc şi în alt fel ? - Logica (*Bătrânul înţelege aici gândul raţionalist, care se opune cu trufie celui duhovnicesc), vorbirea împotrivă, invidia, voia proprie, neascultarea, obrăznicia sunt însuşirile diavolului. Potrivit cu măsura în care omul are acestea, primeşte şi influenţa din afară… Însă atunci când sufletul se va curăţi sălăşluieşte în om

Sfântul Duh şi se umple de har. În timp ce atunci când se va întina cu păcate de moarte, sălăşluieşte în el duhul cel necurat. În epoca noastră, din păcate, oamenii nu vor să-şi taie patimile lor, voia lor, nu primesc sfaturi. Pe lângă asta vorbesc cu obrăznicie şi alungă harul lui Dumnezeu. Şi după aceasta oriunde ar sta omul, nu poate spori deoarece primeşte înrâuriri diavoleşti. Este în afară de sine, pentru că din afară comandă diavolul. Nu este înlăuntru în chip vădit – ferească Dumnezeu – dar şi dinafară chiar îi poate comanda. Omul, când este părăsit de har, se face mai rău ca diavolul. Pentru că unele lucruri diavolul nu le face, ci numai pune pe oameni să le facă. De pildă nu face crime, ci pune pe om să le facă. Aşa se demonizează oamenii după aceea”. (în: “Cu durere şi cu dragoste pentru omul contemporan”, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2003).

Pr. Noël Tanazacq - Vindecarea demonizatului din ținutul gherghesenilor: O iniţiere în lupta împotriva demonilor

Întâmplarea se petrece imediat după potolirea furtunii, şi este raportată în cele trei Evanghelii sinoptice (Mt. 8, 28-34 şi Mc 5, 1-20). Domnul a hotărât să treacă « de cealaltă parte a lacului» (marea Galileei) şi soseşte la Decapole [Decapole : confederaţie de 10 oraşe puternic elenizate (populaţia era majoritar greacă), situate în cea mai mare parte pe malul stâng al Iordanului. Ţinutul Gherghesenilor (sau Gadarenilor) se găseşte la sudul Yarmukului, la aproximativ zece km de lac.],adică în ţară păgână. Păgânismul este închinarea la idoli « făcuţi de mână de om», în spatele cărora se ascund demoni, după cum învaţă însuşi Domnul şi Apostolii, şi de asemenea şi magia, a cărei scop este de a folosi, prin ritualuri de caracter analogic [Urmând acelaşi principiu ca al sfintelor taine, dar invocând demonii şi cu scopul de a face rău, nesocotind libertatea persoanelor.] şi incantaţii, puterea demonilor pentru a ajunge la scopuri în general rele. Prea adesea uităm în epoca noastră robia spirituală pe care o reprezenta păgânismul şi harul de nespus de a fi fost izbăviţi de acesta şi de a fi devenit creştini. Suntem din păcate obişnuiţi cu acest har şi nu ne mai amintim de unde am plecat, din ce prăpastie ne-a izbăvit Hristos ! Faptul că Hristos a mers de bună voie în pământ păgân este interesant în sine. Deşi a spus: « Nu am fost trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel» (Mt. 15, 24), căci singur Israel putea înţelege că Iisus este Mesia, ne dăm seama că Domnul a ieşit un pic în afara Israelului, adică în Fenicia şi Decapole, dar nu pentru a predica în aceste locuri. Aici va săvârşi numai minuni şi acte de vindecare, şi mai ales exorcisme. Putem vedea în aceasta o profeţie a convertirii « neamurilor » (păgânii), o sămânţă pentru Biserica ce avea să fie. El îi pregăteşte de asemenea pe ucenici pentru un concept pe de-a-ntregul străin israeliţilor: evanghelizarea păgânilor. Şi aici, în pământ păgân, în ţinutul Gherghesenilor (al Gadarenilor la Sf Matei), va săvârşi un exorcism impresionant asupra unui demonizat (la Sf. Matei

sunt doi), izbăvindu-l de un număr mare de demoni. Această Evanghelie este extrem de bogată şi importantă pentru cunoaşterea lumii demoniace şi pentru lupta duhovnicească împotriva demonilor. Trebuie să constatăm înainte de toate că anumite persoane sunt « posedate » de demoni, adică invadate, dominate, fagocitate până la pierderea conştiinţei şi libertăţii. Trebuie să amintim că suntem într-un mediu păgân, idolatru, unde se practică jertfe de animale, magia şi artele divinatorii. Cazurile de demonizare sunt o realitate obiectivă şi nu fructul imaginaţiei. Ele erau frecvente în Antichitate şi există şi astăzi, chiar dacă adesea sunt ascunse sub numele medical de « nebunie ». Este important să ştim că lucrul acesta nu se întâmplă oricum, ci este rezultatul unui comerţ repetat şi regulat cu demonii, adică prin practici magice repetate [Care poate fi numită şi « vrăjitorie». Dar conceptul de « magie » este mai larg.]. Când se invocă demonii, aceştia vin, dar se instalează în sufletul şi trupul persoanei care i-a invocat, ca într-o casă. Şi când s-au pripăşit, este foarte greu să mai fie alungaţi. Motivul este teologic. Demonii sunt îngeri, însă îngeri căzuţi, pentru că au refuzat voinţa divină. Ca îngeri, ei ar trebui să stea împrejurul tronului dumnezeiesc, după rangul lor ierarhic (treptele îngereşti) şi să împlinească misiunile pe care le primesc de la Dumnezeu. Datorită neascultării lor, ei au pierdut acest loc « firesc» şi au rămas deci « rătăcitori». Nemulţumiţi de soarta lor, încearcă să corupă ceea ce dispreţuiesc, adică pe om şi cosmosul. Nemaihrănindu-se, aşa cum fac îngerii, din plinirea voinţei lui Dumnezeu, se hrănesc din distrugerea, din surparea, urâţirea, pângărirea frumuseţii creaturii. S-ar putea spune că fac răul din plictiseală, din deşertăciune. Prima învăţătură importantă este comportamentul îndrăcitului: trăieşte gol, locuieşte în morminte, printre morţi, sau în pustiu, scoate strigăte şi urlete, răneşte oamenii, se auto-mutilează. Este un om desfigurat, care nu mai este el însuşi, care nu mai are judecată şi nici bun simţ, înfricoşător, care terorizează populaţia. Demonii urăsc pe om pentru că este chipul lui Dumnezeu; sunt geloşi pe om şi fac totul ca să-i întineze frumuseţea, care este o oglindire a frumuseţii dumnezeieşti, ca să înjosească pe acela care este un « mic dumnezeu» (microthéos). Frica este mereu un criteriu al prezenţei demonilor, pentru că este unul dintre principalele lor mijloace de acţiune. În ceea ce priveşte forţa extraordinară a demonizatului (Sf. Marcu spune că au încercat să-l pună în lanţuri dar a reuşit întotdeauna să-şi rupă lanţurile!), este desigur vorba de forţa îngerească, pe care îngerii căzuţi au păstrat-o pentru că aparţine naturii lor: este vorba de puterea de temut a lumii nevăzute.

Poate părea surprinzător că demonizatul merge direct spre Iisus şi se închină înaintea Lui (la Sf. Marcu) şi mărturiseşte că este « Fiul lui Dumnezeu Celui Prea-Înalt». Vedem bine chiar din discurs că demonul este cel care vorbeşte prin gura demonizatului iar nu omul însuşi. Aceasta este cea de-a doua învăţătură interesantă: demonii refuză Întruparea Cuvântului, Fiului lui Dumnezeu, pentru că socotesc că Dumnezeu este prea înalt, prea puternic, prea frumos pentru a se înjosi la starea unei biete creaturi, la a fi om. Dar nu pot face altfel decât să recunoască puterea dumnezeiască din omul Iisus. Nu au de ales, pentru că persoanele îngereşti sunt atât de aproape de Dumnezeu, că le este imposibil să nege existenţa sau prezenţa lui Dumnezeu. Doar omul poate face aceasta. Demonii au o inteligenţă cu mult superioară oamenilor, inteligenţa îngerească. Cei care ţin prizonier pe acest posedat adulmecă, presimt că Iisus, în nespusa Sa bunătate, îi va alunga şi va vindeca pe acel om. Atunci vin să-L roage să nu le impună, « înainte de vremea» judecăţii, pedeapsa veşnică. Avem aici o revelaţie teologică foarte importantă : demonii ştiu că Iisus este Hristosul, dar nu vor să accepte kenoza divină, nu vor să-şi schimbe gândirea. Pentru că sunt liberi : sunt persoane libere, aşa cum şi noi oamenii suntem persoane libere. Iar Dumnezeu respectă această libertate, pe cea a îngerilor căzuţi ca şi pe cea a oamenilor. Dumnezeu nu impune nici adevărul nici iubirea : le propune. Cea de-a treia învăţătură remarcabilă se găseşte în întrebarea lui Hristos: « care îţi este numele? » Iar demonul răspunde « legiune », pentru că erau numeroşi în acel demonizat [O legiune romană în vremea lui Hristos număra de la 5 la 6000 de oameni. Numărul poate fi comparat cu cel al turmei de porci (2000 după Sf. Marcu).]. Demonul nu-şi spune niciodată numele, pentru că numele este semnul persoanei, o oglindire şi o profeţie a ipostasului. Demonul nu se dezvăluie niciodată: el minte şi trişează, se ascunde. Când este descoperit, îşi pierde din putere, stăpânirea lui se micşorează, frica de asemenea. Iar faptul că au venit mai mulţi este iarăşi un semn al comportamentului diavolesc: se luptă mai mulţi împotriva unuia singur ; sunt laşi. Este contrarul învăţăturii lui Hristos: să acceptăm să ne luptăm fără frică cu lupii, singuri împotriva tuturor, să acceptăm să ne dăm viaţa pentru fraţi. Pe când demonii sunt « toţi împotriva unuia». Demonii au înţeles repede că nu puteau să facă nimic împotriva bunătăţii Domnului. Presimţind că aveau să fie alungaţi, roagă pe Iisus să le îngăduie să intre într-o turmă de porci. Simbolul este remarcabil : porcii sunt urâţi, miros urât, se hrănesc cu resturi şi în ţările calde transmit boli grave. Porcii sunt simbolul însuşi al demonilor. Domnul le îngăduie, din milă, pentru că vremea judecăţii nu a venit încă, şi probabil şi din pedagogie, pentru ca toţi oamenii să înţeleagă analogia

dintre porci şi demoni. Urmarea confirmă acest aspect: porcii se aruncă în mare şi se îneacă. Prezenţa demonilor duce la moarte, pentru că sunt purtători de moarte, pentru că sunt împotriva Celui care este Viaţa, Hristos. Sfârşitul poveştii ne îngăduie să înţelegem de ce Hristos nu a mers să predice păgânilor. Oamenii din ţinutul Gherghesenilor sunt înspăimântaţi de puterea acestui rabin evreu, căci Îl iau drept un magician, mai puternic decât ceilalţi. Doar evreii, ucenici ai lui Moise, puteau înţelege că rabbi Ieshouah era Mesia. Atunci Îi cer să plece, să le părăsească ţara. De fapt, Îl dau afară! Nerecunoştinţa oamenilor faţă de Dumnezeu e uriaşă: Hristos nu numai a izbăvit un om care suferea amarnic, ci şi un oraş care era tulburat şi plin de frică datorită prezenţei înfricoşătoare a acestui demonizat. Nicidecum nu-i vedem mulţumind Domnului pentru această izbăvire ! Dar faptul că Domnul de bună voie a mers în pământ păgân (nu fusese chemat de nimeni) va avea roade: când fostul demonizat, vindecat, cere lui Hristos să-L urmeze, Domnul refuză şi îi cere să rămână printre ai săi pentru « a mărturisi lucrurile lui Dumnezeu». Domnul lasă deci printre păgânii din Decapole un martor ocular al lucrării Sale mântuitoare. De altfel Sf. Marcu spune: omul « a plecat şi a vestit prin toată cetatea ce-i făcuse Iisus». Acest pământ avea să devină creştin.

Ora de religie - Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor - despre lumea nevăzută

“…diavolul umblă răcnind ca un leu căutând pe cine să înghită” (I Petru 5:8) Prea cucernici părinţi, iubiţi credincioşi, La predica trecută am văzut că Domnul Iisus ascultă rugăciunile credincioşilor aflaţi în nevoi. Am mai văzut că, pe lângă faptele minunate pe care le face Dumnezeu în mod direct sau prin sfinţii Săi, mai există un alt fel de minuni: falsele minuni, care sunt făcute prin puterea diavolului şi care au ca scop pierderea sufletului celui care apelează la ele. Cu ajutorul Bunului Dumnezeu astăzi vă voi vorbi despre lumea nevăzută, adică despre îngeri. În cartea Facerii 1:1 se spune: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul”. Dacă citim şi versetele următoare vom vedea că în ziua a 2-a a fost făcută bolta cerească, şi abia în a 3-a pământul; deci acest verset trebuie să se refere la altceva… Ei bine, cuvântul cerul înseamnă lumea spirituală -îngerii, iar cuvântul pământul, materia din care, în cele 6 zile ce au urmat, a făcut întregul univers şi omul. Vedem deci că îngerii au fost creaţi de Dumnezeu înaintea lumii văzute şi a omului. Cuvântul înger vine din greacă (aggeloV) şi înseamnă sol, crainic sau vestitor. După cum spune şi numele, ei sunt duhuri slujitoare care, ne fac cunoscută voia lui Dumnezeu. Îngerii sunt fiinţe spiritual (nu au trupuri materiale ca noi), sunt nemuritori şi superiori oamenilor dar inferiori lui

Dumnezeu (nu sunt atoateştiutori, nu sunt omniprezenţi, nu au putere creatoare şi pot face minuni doar prin puterea lui Dumnezeu). În privinţa numărului lor, Sf.Scriptură nu menţionează nimic, însă după expresiile folosite (legiune, mulţime, miriade), ne dăm seama că acesta e foarte mare. La Botez, fiecare creştin primeşte un înger păzitor care va sta lângă el până în ceasul morţii: “să nu dispreţuiţi pe vreunul…că îngerii lor din ceruri pururea văd faţa Tatălui Meu”(Mt. 18:10). Starea în care au fost creaţi îngerii nu era definitivă, ci trebuia să devină definitivă prin voinţa lor liberă şi prin stăruinţa în sfinţenie. Fiind înzestraţi cu libertate, îngerii puteau progresa sau dimpotrivă, puteau păcătui. Unii dintre ei s-au răzvrătit împotriva Creatorului lor, dorind să fie la fel ca Dumnezeu. Vedem deci cum păcatul mândriei îi poartă pe îngeri spre osândă, transformându-i în draci. Conducătorul diavolilor este Lucifer (Satan, Belzebul, Veliar). El a fost cel mai frumos şi mai puternic dintre îngeri. Căderea îngerilor în păcat este definitivă, deoarece s-au împietrit în rău. Numărul îngerilor căzuţi nu-l cunoaştem dar ne dăm seama că este foarte mare, deoarece Sf. Scriptură vorbeşte de o împărăţie a diavolului. Fiind cel care i-a ispitit pe strămoşii noştri Adam şi Eva, diavolul se străduieşte acum cu multă putere şi dibăcie să atragă şi pe urmaşii acestora în aceeaşi eroare regretabilă pe care au făcut-o şi ei. Scopul diavolului în lume este de a-i ispiti pe oameni, de a-i atrage în păcate. Ştim că nici Iisus nu a scăpat neispitit. Dumnezeu îngăduie ispită, pentru lămurirea şi întărirea credinţei noastre: precum“vasele olarului le lămureşte cuptorul” aşa şi “ispita omului, cugetul său”(Îs.Sirah 27:5). Pentru a înlesni înşelarea noastră, diavolul nu ni se arată în toată urâciunea lui ci poate lua chiar formă de înger de lumină sau sfânt. Aceste lucruri deşi ni se par greu de crezut ni le povestesc chiar sfinţii:  Astfel, Sfântului Grigorie Decapolitul, pe 9 martie, într-o lumină orbitoare i s-au arătat 40 de diavoli cu cununi pe capete spunând: “Noi suntem cei 40 de mucenici şi am venit să-ţi dăm putere asupra dracilor”. Sf. Grigorie

dându-şi seama de înşelăciunea pusă la cale de diavoli, i-a certat şi aceştia s-au făcut nevăzuţi.  Sfântului Simion Stâlpnicul i s-a arătat diavolul într-o noapte venind într-un car cu căi de foc, spunându-i că a venit să-l ridice la cer ca pe Ilie pentru viaţa lui sfântă. Nerecunoscând înşelăciunea vrăjmaşilor, a zis: “Doamne, facă-se voia Ta cu mine, păcătosul” şi, a ridicat piciorul ca să păşească în car, dar, pe dată a pierit totul. Dar nu trebuie întotdeauna să se arate pentru a ne amăgi. Ne poate da gânduri păcătoase, ne poate da ideea că un păcat nu este aşa de grav, şi multe alte din acestea. Diavolul, şi ziua şi noaptea urzeşte curse, încercând să înşele şi pe cei păcătoşi dar şi pe cei drepţi. Împotriva omului credincios, diavolul asmute toţi câinii săi, ca să nu-i scape nici unul. La fel se petrec lucrurile şi cu cel ce ia hotărârea să-şi schimbe viaţa: tocmai acum diavolul îşi intensifică lucrarea, ispitindu-l mai mult ca altă dată, aţâţând patimile ce-l stăpâneau până atunci. Însă doar atât poate… La fel ca şi îngerii, şi noi oamenii avem voinţa liberă. Ne poate prezenta păcatul ca pe ceva bun şi vrednic de dorit, ne poate îndemna în fel şi chip să săvârşim fapte rele, dar nu ne poate obliga să facem ceea ce nu vrem. Sf. Ioan Gură de Aur îl aseamănă cu un câine legat, care poate să te muşte doar dacă te apropii de el. Acest lucru este evident, deoarece la judecată nu am putea fi pedepsiţi pentru păcate ce nu le-am făcut cu voia noastră. Există totuşi şi o categorie de oameni cărora diavolul le-a pus stăpânire pe trup şi pe voinţă: oamenii posedaţi, îndrăciţii. La ultima predică v-am spus cum un om poate să ajungă posedat de diavol. Acum voi relua mai în detaliu acest aspect. Să ia seama fiecare şi să vadă starea lui sufletească, pt.că diavolul a băgat de seamă că mulţi creştini se feresc de păcate mari, dar ajung să le nesocotească pe cele mici, uitând că orice păcat ne îndepărtează de Dumnezeu şi ne deschide sufletul necuratului. Oamenii care sunt în mare pericol sunt în primul rând cei care apelează la persoane ce lucrează cu puterea lui Satan: vrăjitoarele (magia albă/neagră), ghicitorii (cafea, cărţi etc), spiritismul, deschisul cărţilor, yoga, horoscopurile s.a.

Trebuie ştiut că pedeapsa divină se răsfrânge atât asupra persoanelor care fac aşa ceva cât şi a urmaşilor lor până la al 9-lea neam. Ştiind acestea putem înţelege de ce există copii posedaţi. O altă explicaţie o dă părintele Visarion Iugulescu care spune: “duhurile necurate erau îngăduite de Dumnezeu să intre în trupurile lor, fiindcă erau zămisliţi în păcat…şi pentru răul obicei pe care-l au unii părinţi de a da necuratului pe ei şi copiii lor”. Desigur această stare nu este definitivă, ci prin post şi rugăciune duhurile rele pot fi gonite din oamenii îndrăciţi. Sf.Vasile este cel care a întocmit rugăciuni speciale pentru aceasta numite “Molitve”, şi pe care părintele nostru le citeşte în fiecare Vineri, cu rezultatele uimitoare pe care cu toţii le ştim. Iubiţi credincioşi, În încheiere aş vrea să aduc aminte credincioşilor care se roagă sau fac fapte bune pentru a le merge bine numai aici pe pământ, să nu se poticnească atunci când văd că nu li se împlinesc rugăciunile la termenul pe care îl vor ei ci au parte şi de necazuri, ci să citească viaţa dreptului Iov; şi să realizeze că aceste ispite sunt îngăduite de Dumnezeu pentru a ieşi la iveală adevărata credinţă. Amin! P.C.

Predica Preafericitului Părinte Patriarh Daniel la Duminica a XXIII-a după Rusalii (Vindecarea demonizatului din ţinutul Gherghesenilor) - Recunoştinţă şi misiune

Sfânta Evanghelie din Duminica a XXIII-a după Rusalii ne arată puterea dumnezeiască a Mântuitorului nostru Iisus Hristos ca putere de vindecare a oamenilor posedaţi de demoni. Descrierea stării jalnice în care se afla omul chinuit de demon din ţinutul Gherghesenilor este foarte tulburătoare. Despre acesta, Evanghelia spune că nu se îmbrăca în haine, că nu locuia în casă, ci în morminte. Nu mai locuia printre oameni, ci era un om gol şi înstrăinat. Deşi era viu, el se comporta oarecum ca un mort care locuieşte în morminte. Demonizatul nu mai gândeşte cu propriile sale facultăţi sufleteşti, deoarece este posedat; adică mintea şi trupul lui nu-i mai slujesc lui, ci sunt folosite de demonii care îl chinuiesc. Demonii mărturisesc dumnezeirea lui Iisus În această stare jalnică l-a găsit Mântuitorul Iisus Hristos pe acest om chinuit de demoni. În Evanghelie nu se spune că ar fi intervenit cineva pe lângă Iisus pentru ca acest om să fie vindecat. Duhul necurat care-l stăpânea striga cu spaimă către Iisus: 'Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu

mă chinui' (Luca 8, 28). În Evanghelia după Matei, demonii au o întrebare pe care o pun lui Iisus: 'Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti?' (Matei 8, 29). Din aceasta vedem că nu omul vorbea prin glasul omenesc, ci demonii care îl chinuiau spuneau aceste cuvinte. Demonii mărturiseau că Iisus este Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt şi ştiau că Iisus îi va judeca şi-i va osândi în ziua judecăţii de apoi (ultime). Pentru ei, Judecătorul viilor şi al morţilor venise acum prea devreme. Deci nu pentru că demonizatul ar fi cerut vindecare a fost el vindecat de Iisus, ci pentru că Iisus a avut milă de el. Evanghelia ne mai spune că Iisus a întrebat pe duhul necurat ascuns în omul posedat: 'Care-ţi este numele'?, iar el a răspuns: 'Legiune' (Luca 8, 30). În Antichitate, o legiune militară avea între 4.200 şi 6.000 de soldaţi. Deci o legiune de demoni pusese stăpânire pe acest om din ţinutul Gherghesenilor. Mai aflăm din Evanghelia de astăzi că acest om demonizat avea o putere neobişnuită, dar aceasta nu era puterea lui umană proprie, ci puterea demonilor care intraseră în el. De aceea, se spune că deşi omul posedat era legat cu lanţuri şi obezi, totuşi el le sfărâma şi pleca în pustie. Este deci inexplicabil din punct de vedere firesc cum poate un om singur să rupă lanţurile de fier sau obezile doar cu forţă pur omenească. Hristos Domnul arată mila Sa faţă de omul demonizat redându-i sănătatea şi libertatea Încercarea comunităţii din cetatea Gherghesenilor de a-l menţine pe acest om între oameni nu a dat nici un rezultat. Dimpotrivă, fiind chinuit de demoni, căuta singurătatea, nu comuniunea, dorea înstrăinarea, nu apropierea de oameni. Viaţa lui era un chin, deşi era viu, totuşi el trăia printre cei morţi, adică în morminte. El era mort din punct de vedere spiritual şi din punct de vedere social. Însă tocmai acest om chinuit de demoni şi înstrăinat de oameni devine centrul atenţiei milostive a Mântuitorului Iisus Hristos. Demonii, văzând că Iisus S-a apropiat de omul pe care ei îl chinuiau, I-au cerut ca să-i lase să intre într-o turmă de porci, pentru a nui trimite în adânc, adică în adâncul iadului. Mântuitorul a acceptat ca demonii să intre în turma de porci, ieşind astfel din omul pe care îl chinuiau. Când, însă, demonii au intrat în turma de porci, aceasta s-a aruncat în mare şi s-a înecat.

Mulţi s-ar putea întreba de ce oare a îngăduit Mântuitorul Iisus Hristos ca demonii să iasă din omul posedat şi să intre în turma de porci? De ce a eliberat El un om şi a lăsat să fie duşi la pierzare o mulţime de porci? Deoarece Mântuitorul Iisus Hristos cunoaşte că sufletul omului are o valoare infinită, care nu se poate compara cu nimic din lumea aceasta, nici cu preţul animalelor, nici cu cel al obiectelor, indiferent cât de multe şi de scumpe ar fi acestea. De unde ştim aceasta? Din învăţătura Mântuitorului Care spune: 'Ce îi foloseşte omului să câştige lumea întreagă dacă îşi pierde sufletul său? Sau ce ar putea să dea omul, în schimb, pentru sufletul său?' (Marcu 8, 36-37). Mântuirea şi bucuria veşnică - scopul vieţii omului Pentru Mântuitorul Iisus Hristos acest om are o valoare infinit mai mare decât toate bogăţiile Gherghesenilor sau ale Gadarenilor (întrucât minunea s-a săvârşit în spaţiul dintre cetăţile Gherasa şi Gadara). De ce? Mai întâi pentru că omul este creat după chipul lui Dumnezeu Cel veşnic viu şi, ca atare, este chemat la viaţă veşnică. Dorinţa omului de comuniune şi de bucurie veşnică este deci înscrisă în adâncul sufletului său ca un program pentru viitorul lui definitiv sau etern. În al doilea rând, se pare că aceşti locuitori ai ţinutului Gherghesenilor erau prea mult preocupaţi de comerţul cu porci, s-au legat prea mult de cele materiale, adică prea mult erau interesaţi de câştigul material şi prea puţin de viaţa duhovnicească. Uneori, Dumnezeu, ca să ne facă să căutăm mai mult câştigul sufletesc al vieţii spirituale, îngăduie sau permite unele pagube materiale. Nu ştim de ce ni se întâmplă să moară animalele, să vină o furtună care ne distruge casele sau inundaţii care fac să pierdem într-o clipă o agoniseală sau o avere de o viaţă. Totuşi, în această pedagogie sau purtare de grijă, Dumnezeu nu simte o plăcere în a ne pedepsi, ci foloseşte mijloace mai aspre pentru a ne chema spre El, spre viaţa duhovnicească, spre mântuire. Suferinţa e îngăduită ca mijloc de dezlipire sau dezrobire a omului de averile limitate şi trecătoare Nu totdeauna medicamentele care ni se dau pentru vindecarea bolilor trupeşti sunt dulci şi plăcute. Adesea sunt amare şi neplăcute. Tot aşa, Doctorul sufletelor noastre, Iisus Hristos Domnul, îngăduie ca noi să trecem uneori prin suferinţă,

prin încercare, prin pagube materiale, ca să nu ne mai legăm prea mult de averile limitate şi trecătoare, ci să-L căutăm pe El, Cel nelimitat şi netrecător (veşnic). Aşa se explică îngăduinţa Mântuitorului ca vindecarea unui om demonizat să se facă pricinuind o pagubă materială locuitorilor cetăţii din care provenea acest om. Evanghelia ne arată că, fiind înspăimântaţi de această minune, locuitorii din ţinutul Gherghesenilor L-au rugat pe Iisus să plece din hotarele lor. Nu ştim exact de ce Lau rugat să plece. Se spune că 'erau cuprinşi de frică mare', dar nu ştim dacă spaima sau frica lor era cauzată doar de paguba făcută lor prin faptul că Iisus a permis demonilor să intre în turma de porci sau se temeau că, stând mult în apropierea cetăţii lor, Iisus ar putea să-i mustre şi în alt mod. Oricum, ne-am fi aşteptat ca oamenii din acest ţinut să-I fi arătat lui Iisus un gest de recunoştinţă, zicându-i: 'Deşi porcii s-au înecat, e bine totuşi că s-a vindecat acest om chinuit de demoni în mod cumplit. Este totuşi bine că s-a făcut sănătos un om care prin purtarea lui violentă, plină de ură şi de răutate faţă de oameni, era un pericol pentru noi'. Însă, oamenii din ţinutul Gherghesenilor nu gândeau astfel şi nu I-au mulţumit lui Iisus pentru vindecarea omului demonizat. De fapt, nu s-au bucurat de eliberarea unui om posedat, ci I-au cerut lui Iisus să plece din ţinutul lor. Ei nu arată nici pocăinţă, nici recunoştinţă. Totuşi, Mântuitorul a respectat cererea lor şi a plecat din ţinutul acela. Hristos îi încredinţează omului vindecat misiunea de a binevesti iubirea lui Dumnezeu printre cei care-l cunoşteau când era chinuit de demoni Dar pe când a hotărât Iisus să plece din ţinutul Gherghesenilor, iată, s-a apropiat de El tocmai omul pe care-l vindecase. Amănuntul acesta este semnificativ, adică plin de înţelesuri duhovniceşti. Omul care trăia înainte ca un sălbatic şi un înstrăinat, fiind violent şi rău, deodată a devenit paşnic, liniştit şi-L ruga pe Iisus să-L ia cu Sine oriunde va merge. Cel vindecat voia să fie mereu cu Binefăcătorul, Vindecătorul şi Mântuitorul Său. Se simţea bine lângă Iisus, pentru că a simţit puterea iubirii Lui milostive. A dorit să fie ucenic al lui Iisus, să-L însoţească, pentru că nimeni nu l-a ajutat mai mult decât Iisus, Care l-a eliberat de demoni. Însă Mântuitorul Hristos nu îl ia cu El. Deşi acest om vindecat doreşte să-L urmeze pe Iisus, El îi încredinţează o altă lucrare: 'Spune tuturor cât bine ţi-a făcut ţie Dumnezeu' (Luca 8, 39). De ce? Dacă Mântuitorul Iisus Hristos îl lua cu Sine pe acest om vindecat sau eliberat de demoni, nu-l mai cunoştea multă lume în alte cetăţi ori în alte ţinuturi. Doar în ţinutul acela, unde înainte a

pătimit el mult şi a fost violent cu oamenii, îl cunoştea foarte multă lume. Ca atare, din acest om vindecat, Mântuitorul a făcut un misionar-mărturisitor statornic, nu unul călător care merge dintr-o cetate în alta. Astfel, omul vindecat devine un mărturisitor statornic în locul pătimirii şi vindecării lui, pentru a vesti tuturor milostivirea lui Iisus Hristos Domnul, Iubitorul de oameni şi Mântuitorul lumii. Iată cum Mântuitorul Iisus Hristos, când ne vindecă de o boală sau ne eliberează de o situaţie grea, ne schimbă viaţa. El doreşte ca noi să spunem tuturor celor care neau cunoscut sau ne-au văzut pătimind cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu. Astfel, El ne încredinţează misiunea recunoştinţei faţă de Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El. Evanghelia de astăzi ne învaţă să-L mărturisim pe Dumnezeu ca fiind milostiv şi binefăcător şi să-I aducem mulţumire prin rugăciune şi prin fapte bune. De aceea, Sfânta Biserică, în cea mai înaltă şi mai cuprinzătoare rugăciune a ei, în Sfânta Liturghie euharistică, mulţumeşte lui Dumnezeu pentru 'binefacerile cunoscute şi necunoscute, arătate şi nearătate care s-au făcut nouă'. Îi mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile primite de la El şi ne rugăm să ne ajute în continuare, să ne dăruiască harul şi ajutorul Său. Vedem cum acest om, cândva chinuit de demoni, a devenit misionar-mărturisitor şi a ajuns să fie pentru noi un dascăl al recunoştinţei. Deci, Iisus ne cere ca să fim misionari-mărturisitori acolo unde ne aflăm, să binevestim iubirea Lui şi să spunem tuturor cât bine ne-a făcut nouă Dumnezeu, spre slava Preasfintei Treimi şi spre a noastră mântuire. Amin!

Din scrierile Sfinţilor Părinţi – Mărgăritare duhovniceşti

“Numai Dumnezeu poate vindeca sufletele noastre.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

“Mai mult ne ajută Dumnezeu în mântuire decât ne strică diavolul în pierzanie, pentru că dragostea lui Dumnezeu este mai mare decât ura diavolului.” (Origen)

“Sufletul şi Hristos, doar acestea două să te intereseze! Lumea toată să cadă, pe acestea două, nimeni nu ţi le poate lua, afară numai dacă nu le dai tu, cu voia ta.” (Sfântul Cosma Etolul)

"Când te înhaţă satana şi te apasă, să nu rămai nemişcat, aşa cum rămân unii ce devin melancolici şi cad pe gânduri ore întregi, ca şi când i-ar preocupa probleme importante, deşi nu e vorba despre aşa ceva, ci pur şi simplu sunt robiţi de satana. Să fii pregătit să reacţionezi, să te opui, să respingi asediul satanei, aşa cum pe un om pe care îl prind răufăcătorii şi-l blochează, face o mişcare bruscă şi, dând din mâini îl împinge, scapă din strângerea lor şi se îndreaptă spre altă direcţie, spre Hristos, care îl eliberează." (Părintele Porfirie – Grecia)

Istorioară - Rugăciunile drepţilor şi conlucrarea noastră

Un pelerin, căutând Sfinţi prin pustia Muntelui Athos, s-a apropiat de un ascet. -Te implor, părinte, roagă-te pentru mine, căci am probleme mari. Ascetului i s-a făcut milă de el şi în fiecare seară la priveghere făcea rugăciuni şi pentru acela. Într-o noapte, în vreme ce se ruga, îl văzu pe satana în faţa chiliei sale râzând cu răutate şi necăjindu-l. - De ce-mi tulburi liniştea, blestematule? a întrebat el. - Ha, ha, ha! Râd pentru că priveghezi degeaba pentru omul meu, Ioan. Şi el priveghează, dar în încăperile mele (se referea la centrele de distracţie). Cu puţin înainte şi-a terminat „privegherea” şi acum sforăie. Astfel, rugăciunea ascetului nu-i folosea lui Ioan, pentru că el însuşi nu se nevoia pe cât era cu putinţă.

Sfântul Iacob scrie: „Multă putere are rugăciunea dreptului”. Însă pentru ca rugăciunea celui drept să lucreze asupra unui păcătos, trebuie ca şi acela să se lupte cât poate.

Radu Gyr - Cântec deplin

N-ai lăuda de n-ai şti să blestemi, Surâd numai acei care suspină, Azi n-ai iubi de n-ar fi fost să gemi, De n-ai fi plâns, n-ai duce-n ochi lumină. Şi dacă singur rana nu-ţi legai, Cu mâna ta n-ai unge răni străine. N-ai jindui după frânturi de rai De n-ai purta un ciob de iad în tine. Că nu te-nalţi din praf dacă nu cazi Cu fruntea jos, în pulberea amară, Şi dacă-nvii în cântecul de azi E că mureai în lacrima de-aseară.

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->