BANALITATI Deschid ochii si imi arunc privirea, putin confuza, in acea camera atat de rece, incat iti da impresia

de mormant. Imi amintesctraversam strada cand acea masina a trecut pe rosu si m-a luat pe capota. E tot ce mai stiu de atunci; oare cat timp a trecut de cand sunt in acest loc.Nu mi-au placut niciodata spitalele, acele coridoare interminabile, albe ma sufoca mirosul acela ma imbolnaveste si durerea de pe chipul rezidentilor de acolo ma termina din punct de vedere psihic. Cum am ajuns eu aici, printre atatea umbre, atatea naluci, ce s-au obisnuit cu acel trai, cu albiciunea spitalului si sunet ritmic si monoton al lichidului din perfuzie. Nu suport! Nu pot rezista calvarului de aici unii ar spune ca nu e chiar rau; ai liniste, odihna, dar ei nu stiu ca astea te imbolnavesc, te indeamna sa crezi ca te simti mult mai rau decat esti in realitate. Eu, asezata destul de confortabil intr-un pat de langa geam, renunt sa mai privesc camera si privesc strazile populate de ceva mai multa viata decat in acel mormant, unde se ingroapa ateatea suflete vii si atatea sperante. M-am inselat cand am crezut ca viata exterioara e mai aminatacativa trecatori se lupta cu rafalele de vant, care le zboara umbrelele menite pentru a-i apara de acea ploaia mocaneasca ce a invadat acea zi de primvara. Masinile circula cu farurile aprinse prin acea patura de ceata care ia si putinul aer care a ramas respirabil in orasDEZOLANT! Acesta este termenul care definea acel tablou realizat de vreun pictor suparat pe viata si pe lume Nici macar florile de la florarii nu mai au culoarenici florile de pe noptiera patului meu de spital. Acele frezii, oranj.cu un parfum atat de placut te-ar indemna sa vezi ftumusetea primaverii, dar ale mele abia te scot din monotonia zilelor in propriul mormant. Un fulger lumineaza cerul negru de furieacum realizez ca e abia 14 si cerul pare sa fi uitat de zie acum parca noaptema cutremurma inspaimanta atat negru cu alb. N-am crezut vreodata ca albul poate sa ma ingrozeascaalbul care ar insemna puritate, frumuseteacum e doar caracteristica a intregului monument construit din piatra rece Privesc din nou in salonce chipuri palidepar de cearafigurine de ceara laminate de lumina, tot albicioasa, a neonului, care bazaie ingrozitor. Nu pot privi acele chipuri triste, palide, sfarsitePana si fardurile le-ar face sa semene doar cu niste masti dintr-o piesa de teatru mutachipurile spun totulele sunt punctual central al intregii actiuni. Un zgomot imi tulbura clipele de meditatiesunt doar sunetele radioului, acum ma zgarie pe creieracele melodii melancoliceparca oamenii astia au fost hipnotizatisunt depresiviCe se intampla cu lumea? Ce se intampla cu mine? Fara sa-mi dau seama sunt la fel ca ei, o figurina de ceara, inchisa in castelul alb, o denumire mult prea frumoasa pentru aceasta namila de piatra in care sunt si eu prizionera Aceste denumiri imi trezesc amintiri un roman cu denumiri asemanatoare, un visun vis, nu realitate. De fapt nu stiu ce mi-a venit cu castelul alb, cine m-ar auzi ar zice ca sunt nebuna, dar parca denumirea aceea ma alina, imi dadea o amanita speranta, chiar daca era ca si fata morgana in desert, dar era cevao iluzieo raza de lumina ce straluceste doar pentru mine in atata alb, devenit de acum morbit.