Sunteți pe pagina 1din 6

Domnu Trandafir

I. Autorul i scrie unui vechi prieten o scrisoare. Povestete c, n timp ce se apropia de locul n care se nscuse, i-a amintit de domnu Trandafir, nvtorul su.Copiii din toate cele patru clase primare nvau ntr-o singur odaie. Domnu, un om necjit, cu greuti, le ddea elevilor explicaii minunate, mictoare, mai ales la istorie, n timp ce alii rezolvau diferite teme.Domnu Trandafir i-a nvat rugciuni i cntece frumoase, i-a nvat s cread n trecut, le-a citit povetile lui Ion Creang.Autorul l vedea n nchipuire pe domnu Trandafir, acum btrn, cu prul alb, cum ateapt, singur i trist, s se ntlneasc cu Harap Alb i cu Creang. II. Ajuns n trguorul natal, autorul a aflat c Domnu se dusese, nu mai era pe acest pmnt. Autorul a colindat locurile cunoscute i dragi, locul unde se sclda n Siret cu ceilali copii, desiurile cu mure unde se osptau, urile de la marginea trgului, n care se jucau de-a ascunsul.Locul care l-a emoionat cel mai tare, ns, a fost locul pe care se aflase cndva coala. coala unde l dusese tatl su de mn n prima zi, coala unde era un pr care fcea pere foarte bune, din care Domnu druia cte dou fiecrui copil la nceputul fiecrei vacane.Domnu Trandafir fusese un om bine fcut, cu ochii foarte blnzi. i nva s recite poezii eroice cu glas tare i nlnd braul drept. Le ddea tonul s cnte cu ajutorul diapazonului, iar cnd se pregtea s le citeasc din povetile lui Creang le zmbea linitit.Odat au intrat n ograda colii doi oameni strini. Elevii erau n clas cu monitorii, iar domnu supraveghea n grdin descrcarea unui car cu fn. I-a poftit pe stini n clas i acetia au nceput s i pun ntrebri despre copii, ci sunt nscrii, ci dintre ei vin la coal. Le-a rspuns c vin toi ci sunt nscrii.L-au rugat s fac apoi o lecie. Domnu Trandafir a fcut o lecie obinuit, a ntrebat copiii, ei au rspuns, apoi a vorbit cum vorbea el, mictor. Au cntat frumos i strinilor le-a plcut mult.Cnd s plece, Domnu l-a ntrebat pe unul dintre ei cine sunt. A aflat c erau un inspector i ministrul nvmntului. Nu i-a venit s cread, dar cei de la primrie au adeverit c ministrul era. Domnu Neculai Trandafir nu nva copiii de frica celor mari, lui i plcea s i nvee. Nu le vorbea niciodat urt, cea mai tare vorb pe care o spunea, cnd era suprat ru, era : Mi, domnule!. Cnd s-a auzit c va fi mutat peste Siret, bieii au hotrt s se duc dup el. Nu a plecat, a rmas acolo i acolo a i murit.

DomnuTrandafir Sadoveanu isi aminteste de D-l Trandafir cu prilejul reintoarcerii in targul natal. Cu aceasta ocazie el revede la Siret locul unde se scalda cu "dracii" de seama lui si "intinsele zavoaie de salcii cenusii" in care intra cu o frica grozava de bursuci. Astfel, in continuare, evocarea se imbina cu descrierea si scriitorul ii realizeaza dascalului un portret fizic si moral si naratiunea evidentiaza unele insusiri ale D-l Trandafir. Sadoveanu il apreciaza pe dascal nu numai pentru "gramatica si aritmetiaca", deoarece

"acestea se fac bine", baietii invata dupa puterile lor, ci mai ales pentru "invatatura cealalta, sufleteasca", pentru ca are o adevarata vocatie de apostol chiar daca in "coltul acela de tara", "nimeni nu se intereseaza cum merge scoala lui". Astfel, Sadoveanu povesteste o intamplare deosebita care a marcheaza existenta sa de scolar: vizita pe care o fac "doi straini" la scoala. In timp ce invatatorul "privegheste la descarcatul unui car de fan", pe poarta curtii intra doi straini care, dupa ce refuza politicos invitatia de a servi ceva, ii cer acestuia sa ii conduca in scoala. Ei se intereseaza de frecventa copiilor si il roaga sa tina o lectie. D-l Trandafir face o lectie obisnuita, orasenii discuta cu copii, asculta o poezie, apoi un cantec. Fiind vrajiti de priceperea invatatorului, strainii i se adreseaza pe alt ton, strangandu-i cu caldura mana. Cand pleaca musafirii, dascalul afla cu mirare ca cei doi musafiri sunt ministrul invatamantului si un inspector, ceea ce i se confirma de la primarie. In finalul naratiunii, nostalgia scriitorului atinge cote maxime, cu puternice accente elegiace, evocarea transformandu-se in meditatie, caci tot ce ii este drag si ii mangaie copilaria nu mai exista. Nu mai ramane decat "locul unde a fost o odaie scunda" si unde "odata a trait un om

COMENTARIU DOMNU TRANDAFIR, MIHAIL SADOVEANU


Apartinnd aceluiasi spatiu spiritual al geografiei noastre literare ca si ilustrii sai naintasi Ioan Neculce, Vasile Alecsandri, Ion Creanga si Minai Eminescu, Mihail Sadoveanu avea sa mbogateasca literatura romna cu adevarate capodopere care pun n evidenta trasaturile unui ntreg popor, trecutul sau de lupta, suferintele si "durerile lui nabusite", pitorescul plaiurilor romnesti sau frumusetea morala a oamenilor locuitori pe aceste meleaguri. Fire sensibila, vibrnd profund si statornic la tot ceea ce i-a marcat existenta, Sadoveanu evoca n operele sale, ca si Vasile Alecsandri, Ion Creanga sau Costache Negruzzi, chipul celor care i-au luminat copilaria, ntre acestia aflndu-se si Mihai Busuioc, fostul sau nvatator. Acesta devine "domnu Trandafir" n opera cu acelasi titlu, publicata mai nti n revista "Albina" (1905) si apoi n volumul "La noi n Viisoara" (Scrisori trimise de un prieten pribeag) aparut n 1907. In aceasta opera literara, Sadoveanu imortalizeaza chipul dascalului sau pe care l evoca aducnd n prezent, din negura uitarii, icoana neestompata de vreme a domnului Trandafir. Scrierea are caracter de amintire, autorul nsusi marturisind ca "au ramas vii pentru sufletul meu ntmplarile copilariei, ntmplarile luminoase ale copilariei asa de ndepartate", iar evocarea este conceputa n stilul epistolar, ca o scrisoare catre un prieten caruia i se destainuie vorbindu-i despre tot ce i-a fost drag: "Acolo multe lucruri s-au petrecut, prietene, si, de acolo pornind, simt ca iar ma cuprinde nduiosarea si iar am sa-ti vorbesc si n aceasta scrisoare de domnu Trandafir". Att din titlu, ct si din aceasta emotionanta marturisire se desprind esenta si scopul evocarii, precum si tonul ei fundamental: chipul unui om, evidentierea minunatului

caracter al acestui apostol al neamului, dascal si ndrumator al scriitorului, si nostalgia cei rascoleste sufletul fostului nvatacel. Sadoveanu si aminteste de domnul Trandafir cu prilejul rentoarcerii n "trgul natal". Cu aceasta ocazie, el revede, la Siret, locul unde se scalda "cu dracii" de seama lui si "ntinsele zavoaie de salcii cenusii" n care intrau cu o frica grozava de bursuci. Jocul ramne constanta copilariei, ca si la Creanga, si de aceea scriitorul si mai aduce aminte cu emotie de "surile darapanate" de la marginea trgului unde se juca "de-a ascunsul", noaptea, cu ceilalti copii. Cel mai mult l-a miscat nsa locul unde a fost cndva scoala, deoarece el i aminteste de ntia dimineata "cnd a intrat n freamatul de copii cu teama si cu bucurie". Emotia adultului care retraieste clipele vrstei fericite este puternica, acel loc readucndu-i n memorie chipul domnului Trandafir, asociat cu gestul lui grijuliu si patern de a le darui "de gustare" cte doua pere, la nceputul fiecarei vacante, din parul ce era n curtea scolii. Tot aici, copiii naltau iarna uriasi de zapada, carora le puneau "pipe n gura si carbuni n locul ochilor". Dintre toate aceste imagini ale trecutului, cea care persista este aceea a nvatatorului, caci lumina amintirii lui strabate ntunericul anilor. De aceea, n partea urmatoare a fragmentului, evocarea se mbina cu descrierea, si scriitorul i realizeaza un portret fizic si moral dascalului sau de odinioara. Cteva nsusiri fizice sunt prezentate direct: "Era un om bine facut, putin chel n vrful capului, cu ochii foarte blajini. Cnd zmbea, se aratau sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc." Naratiunea vine, apoi, sa evidentieze alte nsusiri ale domnului Trandafir. Astfel, scriitorul si aminteste de pasiunea cu care dascalul i nvata sa recite poeziile patriotice, sa cnte, precum si felul cuceritor n care le citea din povestile lui Creanga. Sadoveanu l apreciaza pe dascal nu numai pentru "gramatica si aritmetica", deoarece "acestea se faceau bine", baietii nvatau dupa puterile lor, ci mai ales pentru "nvatatura cealalta, sufleteasca", pentru ca avea o adevarata vocatie de apostol, chiar daca n "coltul acela de tara", "nimeni nu se interesa cum mergea scoala lui". Identificndu-se cu dascalul ("domnul Trandafir al nostru") si mpartasindu-i uimirea ("a ramas foarte mirat"), Sadoveanu povesteste o ntmplare deosebita care a marcat existenta sa de scolar: vizita (acuta de "doi straini" la scoala. In timp ce nvatatorul "priveghea la descarcatul unui car de fan", pe poarta curtii intra doi straini care, dupa ce refuza politicos invitatia de a servi ceva, i cer acestuia sa-i conduca la scoala. Ei se intereseaza de frecventa copiilor si-l roaga sa faca "o lectie... asa, de curiozitate..." Domnul Trandafir face o lectie asa "cum o facea el totdeauna". Orasenii discuta cu copiii, asculta o poezie, apoi un cntec. Vrajiti de harul si daruirea nvatatorului, strainii "l priveau cu ochii dintr-o data ncalziti" si i se adreseaza "cu glasurile cu totul schimbate si cu o alta lumina n ochi", interesndu-se de activitatea sa.

La plecarea musafirilor, dascalul afla cu uimire ca cei doi straini sunt ministrul nvatamntului si un inspector, fapt ce i se confirma apoi de la primarie. Intlnirea se petrece n limitele normalului, ale firescului, caci modul de a reactiona al domnului Trandafir este uimirea ("mult s-a minunat"), nct nici nu-i vine a crede ca unul dintre viziatori a fost "n adevar ministrul scoalelor": "Ce are sa caute ministrul aici, n saracia asta a noastra?". Dupa acest episod narativ, n care dialogul puncteaza dens si firesc intentia si reactia personajelor, Sadoveanu revine la evocare, relund remarca din debutul fragmentului anterior, ca dascalul i nvata pe copii nu din pricina ca se temea de cei mari, ci pentru ca si iubea meseria si elevii. El se supara rar, exteriorizndu-si toata mnia prin doua vorbe: "Mai, domnule!". La rndul lor, si copiii l iubeau si de aceea, atunci cnd s-a zvonit ca nvatatorul va fi mutat "ntr-o alta comuna peste Siret", au luat hotarrea sa plece cu el. Dascalul n-a plecat nicaieri, ci a ramas n acele locuri, unde a si fost ngropat. In finalul naratiunii, nostalgia scriitorului atinge cote maxime, cu puternice accente elegiace, evocarea transformndu-se n meditatie, caci tot ce i-a fost drag si i-a mngiat copilaria nu mai exista. N-a mai ramas dect "locul unde a fost o odaie scunda" si unde "odata a trait un om...". Titlul nsusi sugereaza faptul ca personajul principal al operei este domnul Trandafir, fostul nvatator al scriitorului, devenit peste ani un simbol al celor mai alese nsusiri. El este un personaj real, pe numele sau adevarat Minai Busuioc, de care Sadoveanu si aminteste cu prilejul revederii locurilor natale si pe care l prezinta asa cum s-a ntiparit el n mintea copilului de odinioara, n timpul activitatii didactice si cu ocazia vizitei ministrului "scoalelor". Prin ntreaga naratiune se realizeaza un sugestiv portret fizic si moral al domnului Trandafir, nfatisat n dubla ipostaza: de dascal si de om, ambele laturi ale personalitatii sale evidentiind frumusetea morala a celui care si-a dedicat ntreaga existenta fauririi altor oameni si de aceea concluzia la care ajunge autorul este ca "n locul acela odata a trait un om....". Sub aspect fizic, nvatatorul este un om obisnuit, autorul nftisndu-l ca fiind "bine facut, putin chel n vrful capului, cu ochii foarte blajini. Cnd zmbea, se aratau sub mustata tunsa scurt niste dinti lungi, cu strunga mare la mijloc". Chiar una dintre aceste nsusiri ("ochii foarte blajini") anticipeaza frumusetea interioara a dascalului, caci privirea lui blnda nu poate fi dect o dovada a sufletului sau cald, a bunatatii nemarginite a acestui om. Din punct de vedere moral, el este deosebit, att ca dascal, ct si ca om. Ca nvatator ti iubeste meseria pe care a facea cu pasiune si responsabilitate, asa cum marturiseste nsusi autorul: "Nu, domnul nostru nu ne-a nvatat niciodata din pricina ca se temea de cei mari." Totul izvora din dragostea sa fata de meserie si fata de copii ("i era drag sa ne

nvete, si parca eram copiii lui..."), lucru emotionant, intuit de elevi (..... asta am simtit-o, ct am fost sub privegherea lui."). De aceea domnul Trandafir este apreciat pentru faptul ca forma mintile copiilor, dar mai ales pentru "nvatatura cealalta, sufleteasca", ce si avea obrsia n " prisosul de bunatate " si n sufletul sau n care "era ceva din credinta si curatenia unui apostol", si nu n rasplata materiala ce i se cuvenea pentru munca sa. Invatatorul va ramne pentru elevii sai un model de bunatate si daruire. Prin pasiunea sa, prin sufletul sau nobil, el le insufla copiilor si sentimentul naltator al dragostei fata de neam, pus n evidenta n timpul fiecarei lectii sau cnd i nvata sa recite poeziile patriotice ("vorbea tare si nalta n sus bratul drept"). Pasionat de opera lui Creanga, domnul Trandafir le cultiva elevilor sai si gustul pentru lectura, pentru frumos, si de aceea cnd le citea din povestile humulesteanului "n banci se facea o tacere adnca", ca ntr-o biserica, deoarece nvatatorul avea capacitatea de a transmite copiilor marea sa forta emotionala, darul divin de a semana dragoste n suflete. Bun pedagog, nzestrat cu tact si avnd vocatie de dascal, el i ntelegea pe copii, stia sa-i laude ("Brava, baieti!"), dar i si dojenea, atunci cnd era cazul ("Mai, domnule!"). Prin aceste nsusiri, prin vocatia sa de dascal, ii uimeste si pe naltii oaspeti ce viziteaza scoala, caci ei adopta o atitudine de respect, se intereseaza si de preocuparile si viata lui, de existenta pe care o duce n acel colt de lume. Dragostea dintre nvatator si copii este reciproca, l iubesc mult, i apreciaza bunatatea si de aceea, atunci cnd s-a zvonit ca va pleca n alta comuna, baietii au luat hotarrea sa se duca si ei cu domnul Trandafir "peste Siret". La fel de impresionanta este si ipostaza de om a dascalului, uimind prin autenticitate. Pe lnga bunatate si dragoste, din care izvoraste puterea sa de a nsufleti orice lucru, nsusiri dovedite si ca dascal, omul Trandafir se dovedeste si statornic, fiind profund legat sufleteste de oamenii si locurile unde si profeseaza meseria. Harnic si priceput, el "era foarte gospodros si-i placea sa se faca orice lucru cu rnduiala", nvatndu-i si pe copii sa fie la fel. Domnul Trandafir se comporta n orice mprejurare in chipul cel mai firesc, nevrnd sa para dect ceea ce este. Ospitalier cu strainii, sfios ("raspunde si nu prea"), el se mira "de ce l-or fi iscodit oare orasenii aceia", dar si mai mare i-a fost nedumerirea cnd a aflat cine sunt ei. Fiind modest, dascalului nu-i vine sa creada ca a fost vizitat chiar de ministru ("Ce are sa caute ministrul aici, n saracia asta a noastra?"), nu-si manifesta satisfactia si nici nu se mndreste ca a primit vizita unui nalt demnitar. Cele doua ipostaze ale personajului de dascal si de om se mpletesc ntr-un portret moral armonios, deoarece autorul sugereaza ideea ca dascalul, prin menirea sa de a forma oameni, este n primul rnd om si ca omul, n general, prin nsusirile sale, prin menirea sa, poate schimba nfatisarea lumii si a semenilor, poate nsufleti tot ce-l nconjoara, prin iubire poate nvinge timpul, ramnnd viu si dincolo de moarte ("In locul acela odata a trait un om..."). Domnul Trandafir s-a statornicit n sufletul si n mintea fostilor elevi prin

nsusirile de dascal si de om si, fara a fi o personalitate, a marcat profund trecerea sa prin lume. Datorita aleselor nsusiri ale domnului Trandafir dragoste fata de elevi, bunatate, blndete, delicatete, dragoste de munca, iubire de tara, pasiune, statornicie, harnicie, modestie, caldura sufleteasca, respect pentru cinste, adevar si frumos autorul nutreste sentimente profunde de admiratie, respect si recunostinta fata de acesta si i pastreaza o amintire nestearsa. Prin domnul Trandafir, scriitorul a creat tipul dascalului devotat trup si suflet meseriei alese si al omului blnd si ntelegator, modest si delicat, nsusiri ntruchipate ntr-un caracter complex n care stralucesc, asemenea unor nestemate, iubirea de oameni, generozitatea si puritatea sufleteasca ("curatenia unui apostol"). El completeaza galeria de dascali-model din care fac parte badita Vasile al lui Creanga, Bazil Dragosescu, evocat de I.L. Caragiale si care contrasteaza puternic cu domnul Vucea, cu domnul Udrea sau Marius Chicos Rostogan, creionati de Barbu Stefanescu-Delavrancea, de Alexandru Vlahuta sau de I.L. Caragiale. Insusirile domnului Trandafir sunt evidentiate direct, prin descriere cele fizice sau indirect, prin naratiune, evocare si dialog, caci lumea interioara a dascalului ni se dezvaluie prin gesturi, prin vorbe si mai ales prin fapte, toate creionnd, prin modalitati specifice, o imagine cuceritoare prin frumusetea si puritatea morala. Din ntreaga opera se remarca faptul ca autorul mbina armonios naratiunea, evocarea, descrierea si dialogul. Dialogul este folosit pentru a reproduce convorbirea dintre doua sau mai multe persoane, nceputul vorbirii fiecareia dintre ele marcndu-se prin linia de dialog. Acest mod de expunere da mai mult dinamism actiunii, "subliniaza unele amanunte privitoare la ntmplare |...], mareste impresia de viata autentica". (Ioan Andrau) Dialogul, reproducnd spusele personajelor, este si o modalitate de caracterizare a acestora prin limbaj, prin felul de a vorbi, modalitate des folosita de scriitori. Datorita mbinarii armonioase a acestor moduri de expunere, nimic nu suna fals, discordant, n acest imn naltat fostului nvatator. La aceasta contribuie si fraza care este armonioasa si din ea izvoraste un ton discret, de comunicare intima, ca de la om la om, ndulcita uneori de farmecul rostirii moldovenesti, n care regionalismele ("sura", "ghidusie", "saga" etc.) se mbina cu numeroase arhaisme ("apostol", "dascal", "monitor" s.a.) realizndu-se astfel si culoarea locala. Opera epica "Domnu Trandafir", conceputa n stil epistolar, cu caracter de amintire, n care naratiunea este tesuta cu poezia evocarii si brazdata de dialogul, cnd domol, cnd tensionat, aduce n plina lumina att ntmplarile minunate ale copilariei, ct si icoana de nesters a dascalului Niculai Trandafir.