Referat

Obiectul de studiu al geografiei

1. Definitie, obiect de studiu

Orice stiinta este definita de cel putin patru cerinte: o denumire, sa aiba obiectul sau de studiu, sa se bazeze pe legi proprii si sa dispuna de metode proprii de investigatie. Pana la definirea clara a unei stiinte trece un timp indelungat, perioada in care se acumuleaza un volum mare de informatie, se introduc notiuni geografice, se stabilesc corelatii cu domenii apropiate. De multe ori, chiar sensul initial al denumirii stiintei respective se modifica mult. Aceasta situatie este valabila si pentru Geografie ale carei inceputuri se identifica cu lumea antica. In antichitatea greaca s-au manifestat doua directii: una axata pe descrierea unor regiuni, numita chorografie, iar alta, bazata pe relatii matematice, fizice si astronomice, avea ca obiect de studiu Pamantul luat ca intreg si analizat, in principal, ca forma, dimensiuni, alcatuire etc. si careia Eratostene i-a zis Geografie. Intre marile opera ale antichitatii se impugn geografiile lui Strabon (63 i.Hr- 19 d.Hr) si Ptolomeu (cca 168- 90 i.Hr). Descrierile geografice avand mai mult sau mai putin caracter practice sunt specifice, de asemenea, antichitatii romane, iar in perioada timpurie a evului mediu ( IX XII ) oamenilor de cultura arabi. Pana la epoca marilor descoperiri geografice (sec. XV XVII ) , accentul se punea pe cunoasterea Pamantului, in special, pe regiunile locuite. Sunt descrieri in care, pe langa elementele cadrului natural, apar observatii privind popoarelr ce locuiau in diferite teritorii, denumiri de tara, date cu continut economic ( resurse, schimburi comerciale ) etc. Epoca marilor descoperiri geografice a insemnat inceputul Renasterea Geografiei, a acumularii unui fond imens de date, epoca ce a pregatit schimbari esentiale in gandirea geografica si in definirea obiectului Geografiei, ce vor fi introduce in secolele XVIIi XIX. S- au realizat explorari si descrieri ale unor regiuni necunoscute, explicatii pentru diferite procese naturale ceea ce a dus, pe de o parte, la stabilirea de corelatii intre elementele cadrului natural, om si activitatile sale, iar pe de alta parte, la formularea unor legi naturale ce le determina. Se realizeaza harti care constituiau grafii ale fetei Pamantului, adica descrieri ale naturii prin semen si areale. Pe aceasta baza s-a putut ajunge in secolele XVIII XIX la studii geografice, in care detaliile privind relieful, apele, clima, vegetatia, omul si activitatile sale au condus la sinteze stiintifice pe areale mai mici sau mai mari si la imbogatirea vocabularului prin introducerea si explicarea de notiuni geografice. Un loc aparte pentru dezvoltarea Geografiei ca stiinta l- au avut cateva personalitati; B. Varenius, Al. von Humboldt, Karl Ritter, Friedrich Ratzel, F. von Richtofen, Paul Vidal de la Blache si altii.

Alexander von Humboldt ( 1769- 1859), naturalist si mare calator, in lucrarea Cosmos extrapola geografia la un Weltkunde, la o stiinta a lumii, a Universului in care Pamantul este doar o componenta; este o stiinta fizica care studiaza legaturile dintre fenomenele de pe fata Pamnantului, dezvoltarea lor. Humboldt arata ca un scop al geografiei este cunoasterea unitatii in pluritate ( se prefigureaza astfel sistemul ), studierea legilor generale si legaturilor interne ale fenomenelor telurice. De asemenea, a relevat rolul observatiei ca metoda in cercetarea geografica si a elaborate cateva principii din care doua sunt esentiale: cauzalitatea ( orice fenomen nu poate fi inteles in sine daca nu-I sunt cautate cauzele ce le-a generat si consecintele producerii sale) sic el al geografiei comparate orice fenomen trebuie privit si in comparatie cu fenomene similare din alte regiuni. F. von Richtofen, in cursul de geografie din 1883, da o definitie mult mai completa; Geografia este stiinta despre fata Pamantului si despre lucrurile si fenomenele care stau in legatura cauzala cu ea. Dupa el, Geografia trebuie sa studieze suprafata terestra solida in legatura cu hidrosfera si atmosfera, sa cerceteze omul si cultura sa materiala si spirituala dupa aceleasi puncte de vedere adica in raport cu natura inconjuratoare. F. von Richtofen este printer primii oameni de stiinta care da raspunsuri la principalele cerinte mentionate la inceput: Geografia este o stiinta. Obiectul de studiu este fata Pamantului cu ceea ce exista pe ea. Studiaza causal relatiile complexe dintre suprafata terestra solida, atmosfera, hidrosfera, invelis vef=getal, fauna, relattiile omului cu natura inconjuratoare. La finele secolului XIX s-a ajuns la conturarea defintiei acestui domeniu stiintific, la stabilirea denumirii, a directiilor de cercetare si la aparitia unor subramuri. Important este insa ca treptat si definitiv, la finele secolului XIX, termenul de geografie s-a impus. De asemenea, se dau primele denumiri ale obiectului de studiu al Geografiei, intre care de retinut cel de mediu geograficapartine lui Ellise Reclus ( 1876) ce ar contine componenti fizici, dar si omenirea intre acestea relatii de reciprocitate. O alta caracteristica a acestei perioade este data de individualizarea unor ramuri ale stiintei geografice care au ca obiect de studio invelisuri ale Pamantului. Astfel, prin G. Fournier 1648, care descrie Oceanul Planetar si B. Varenius ( 1622 1650) in Geographia generalis (1650 ) se pun bazele hidrologiei. Al. von Humboldt evidentiaza existenta invelisului biotic pe care Eduard Suess l-a denumit biosfera. In 1854, K. Newmann introduce notiunea de geomorfologie pentru stiinta care se ocupa cu studiul reliefului planetar inlocuind denumirea mai veche de fisiografie. Spre sfarsitul secolului XIX, Friedrich Ratzel ( 1844-1904) intemeiaza antropogeografia ( geografia umana) si tot el pune bazele geopoliticii, iar Paul Vidal de la Blache (1900) vorbeste de geografia umana si raporturile cu geografia vieti. Prin aparitia acestor discipline si aprofundarea unor carti ale Geografiei incep sa fie luate in discutie si alte diviziunii ale obiectivului de studiu: geografie generala ( in care se urmaresc diferitele componente si raporturi dintre ele la nivelul planetar); geografie regionala ( care implica descrieri ale unor

regiuni ale Pamantului); geografie fizica ( in care se studiaza in general, dar prin exemplificari regionale, interferenta dintre cele patru invelisuri- relief, apa, aer, vietuitoare); geografie umana ( antropogeografie) care are in vedere omul si activitatea sa in raport cu conditiile de mediu. Secolul XX coincide cu crearea geografiei moderne. Pentru aceasta etapa, sub raport teoretic, semnificative sunt cateva preocupari si anume: Stabilirea unei definitii a Geografiei, cat mai cuprinzatoare prin care se incearca, cat mai exact, delimitarea obiectului de studiu fata de alte stiinte si, in primul rand, de stiintele apropiate de contact, respectiv Biologia, Geologia, Sociologia etc. Stabilirea denumirii obiectivului de studiu al Geografiei; Precizarea domeniului de studiu al unor discipline geografice ce s-au impus prin amplificarea cercetarilor in diferitele directi ale Geografiei. De-a lungul anilor, s-au dat Geografiei mai multe definitii incercandu-se totodata precizari asupra obiectului de studiu, a limitelor acestuia in sistemul stiintelor si a metodelor specifice de investigatie. Una din definiriile cele mai complete, data in perioada interbelica, apartine lui Simion Mehedinti (1869 1962 ), creatorul geografiei moderne in Romania care in Terra arata ca Geografia este stiinta care cerceteaza relatia dintre masele celor patru invelisuri planetare atat din punct de vedere static, cat si din punct de vedere dinamic.dupa Simion Mehedinti, Geografia are ca obiect de studiu masele celor patru invelisuri; ea nu se rezuma doar la descrierea lor ci, in primul rand, analizeaza complex tot ceea ce rezulta din conexsiunile dintre aceste componente, nu stationar, ci in continua evolutie. Sistemul nu exclude omul si activitatile sale ( Omul este o particica intre celelalte care compun totul geografic. Omul locuitor al intregului Pamant si unul dintre agentii cei mai active in modificarea sferelor si, prin urmare, ca unul din factorii geografici de capetenie trebuie analizat ca atare in geografie ). Una din cele mai noi definitii ce reflecta, in present, nivelul cunoasterii din acest domeniu apartine Prof. Gr. Posea (1986) : Geografia studiaza organizarea launtrica, naturala si cea impusa de om, a mediului de la exteriorul solid al Terrei, sau spatiul terestru ca un system dinamic si unitar ( Geografia generala ), dar si diversificat local si regional ( Geografia regionala ) ea studiaza relatiile (statice, dinamice, spatiale, temporale) dintre geosfere ( atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera ) avand ca obiect specific de studio mediul geografic in varietate, complexiatatea lui locala si regionala, dar si unitatea lui de system, inclusive sub aspectul utilizarii si transformarii de catre om . Deci, Geografia ca stiinta are ca obiect de studiu mediul geografic (spatiul terestru, mediul de la exteriorul solid al Pamantului) care este un system dynamic unitar, dar si diversificat local si regional. Studiaza alcatuirea lui naturala, relatiile ( statice, dinamice, spatiale, temporale) dintre componenti (atmosfera, hidrosfera, litosfera, biosfera) si influentele activitatii omului asupra lui.

2. Continutul obiectului de studiu.

In antichitate, pe de o parte, cerintele militare, comerciale au impus geografiei ca spatiu al cercetarii teritoriile locuite, iar pe de alta parte, nevoia esplicarii unor notiuni teoretice a implicat cunoasterea Pamantului ca intreg forma Pamantului si miscarea de rotatie. De aici, dualitatea obiectului acestei de stiinte spatiul locuit si Terra ca intreg. Aceste aspecte se mentin si in secolele urmatoare, dar mai ales incepand cu epoca marilor descoperiri geografice, cand accentul s-a pus, treptat, pe spatiul locuit sau nelocuit ca entitati naturale sau social- naturale. Incepand cu secolul XVIII, dar mai ales la finele secolului XIX cand s-a dezvoltat mult geografia teoretica si in secolul XX, intelegerea realitatii din orice teritoriu sau la nivel planetar a impus un nou mod de analiza a proceselor, fenomenelor si rezultatele producerii acestora. Denumirea obiectului geografiei s variat, I s-a spus mediu geografic ( E. Reclus, 1876), invelis geografic ( Valsan ), iar in ultimul timp se tinde spre geosistem, sociogeosistem, invelis landsaftic, mediu inconjurator etc. Se impune precizarea sferei de cuprindere a fiecareia intrucat exista diferente sensibile. - Invelisul terestru implica un spatiu mai ambiguu intrucat notiunea se refera si la alte geosfere terestre (litosfera, atmosfera, manta). Daca el este raportat la spatiul dintre nucleu si extremitatea atmosferei atunci se produce o extindere nefondata. Astfel, limita exterioara, data de marginea superioara a atmosferei, s-ar afla la peste 65.000 km, pe cand partea din aceasta, in care se realizeaza procese ce influenteaza ansamblul relatiilor din system care este de numai 20-25 km ( la nivelul stratosferei). De asemenea, limita lui nu poate fi coborata nici pana in centrul Pamantului. - Landsaft este o notiune introdusa de A.Hommeir ( 1805 ) si definite pe larg de S. Passarge ( 1920 ). Notiunea este asociata de cei mai multi geografi cu o unitate teritoriala ( portiune a suprafetei terestre ), cu intinderediferita in care exista o anumita omogenitate genetica, functionala a componentelor naturale de mediu. - Peisajul este definit ca o portiune omogena a spatiului de la suprafata terestra, care reflecta o anumita imbinare in system a componentelor geografice (relief, clima, ape, vegetatie, sol etc.), din care cel mai putin unul sau doua sunt dominante dand caracteristica acestuia. Se exprima in fata prin ceea ce se vede (de exemplu, savana, desertul, padurea umeda intertropicala etc. ). - Invelisul landsaftic ar reprezenta o insumare de peisaje si nu de sisteme geografice regionale. - Mediu geografic reprezinta notiunea cu sfera cea mai larga, un system in care se regasesc cele sase componente (relief, apa, aer, sol, viata si societatea umana ) cuprinse intr-un angrenaj de legaturi structurale si functional ce au caracter dinamic. In sens global ( suprafata terestra ), limitele sale incadreaza procese fizice, mecanice, chimice, biotice, antropice care dau nastere, pe de o parte, la forme, structure, procese specifice componentilor ( tipuri de relief , soluri, formatiuni vegetale, ecosisteme, asezari si diferite constructii antropice),

iar pe de alta parte, la complexe naturale si antropice individualizate pe teritorii mai mult sau mai putin extinse. In acest sens se poate vorbi mai intai de de un mediu geografic global, la scara intregii planete, care alcatuieste un invelis specific ( invelis geografic ) cu baza in litosfera, la diferite adancimi ( unde exista si energii generatoare de relief ), si cu partea superioara in stratosfera, la nivelul stratului de ozon. Individualizarea acestuia, in urma cu circa un milliard de ani, a facut posibila aparitia vietii, a conditionat dezvoltarea solurilor si aparitia omului, si ulterior a societatii umane. 3. Metode de studiu folosite in geografie.

Complexitatea obiectului de studiu al Geografiei, legaturile diverse cu alte stiinte si, in primul rand, cu cele apropiate ei ( geologia, biologia, meteorologia etc. ) impun pentru studierea mediului o diversitate de metode. Metode generale aplicate in mai multe stiinte Metoda analizei mediul geografic reprezinta un sistem complex. Cunoasterea acestuia implica urmarirea fiecariu component, a elementelor specifice lui, a legaturilor dintre componente si elemente. Acesta va permite nu numai cunoasterea alcatuirii si structurii sistemului, dar si intelegerea modului de functionare a lui si a componentelor sale pe baza ansamblului de relatii ce se stabilesc. Metoda analizei are la baza doua procedee: inductiv si deductiv. Metoda sintezei are la baza metoda anterioara ce-i furnizeaza un bogat material faptic. Datele din analiza mai multor fenomene vor putea fi grupate in comune si particulare, primele ducand spre sinteze. Prin acestea se permite cunoasterea mecanismelor de functionare a sistemului indiferent de marime, apoi a locului si importantei fiecarui component a sistemului, al relatiilor dintre sisteme. Sinteza duce la formarea legilor care stau la baza evolutiei sistemului, la conturarea de modele specifice. Metoda observatiei- are o importanta deosebita in geografie, ea stand la baza unei mari parti de volum de informatie necesar oricarei lucrari. Se infaptuieste indeosebi pe teren fie stationar ( urmarirea elementelor diferitelor componente in timp indelungat ), fie itinerant ( ea presupune alegerea unor puncte de unde se realizeaza succesiv urmarirea detaliata a componentelor geografice ). Observatia consta in separarea secventiala a elementelor principale asupra carora se vor face aprecieri calitative si cantitative. Metoda comparativa este legata de metoda observatiei pe care o extrapoleaza pe un spatiu larg. Pe baza observatiei se obtin date privind procesele, fenomenele, formele din diferite locuri, compararea lor duce la stabilirea elementelor comune, dar si a celor care le diferentiaza. Metode specifice Geografiei

In functie de locul si specificul cercetarii geografice, metodele se pot grupa in: Metode de cabinet folosite in faza preliminara intocmirii unui studiu geografic sau in faza de finalizare a acestuia.ele se bazeaza pe idei, date, harti aflate in diverse lucrari. Intre acestea importante sunt: harti topografice, fotografiile, datele inregistrate si prelucrate din diverse domenii ( meteorology, hidrologie, pedogeografie, biologie etc. ). Prelucrarea materialului brut se face prin mai multe metode : Metoda morfografica consta in analiza cantitativa a reliefului ( reprezentarea si analiza diferitelor tipuri de interfluvii, vai, versanti in functie de fizionomia lor ); Metode morfometrice prin care se realizeaza aprecieri cantitative pe baza reprezentarii pe cartodiagrame a valorilor diferitilor indici rezultati. Acestea au rezultat din masuratori efectuate pe harti topografice ( gradul de fragmentare in suprafata sau pe verticala a unei regiuni, inclinarea diferitelor suprafete etc.) ; Bloc-diagrama este o reprezentare tridimensionala prin care se stabilesc corelatii intre diferitele elemente ale reliefului, elemente de natura geologica ( roca, structura ) si alte componente ale peisajului ( de exemplu, suprafetele de padure, asezari.); Metoda profilului geografic complex reda sintetic pe anumite directii elementele principale ale cadrului natural ( forme de relief, alcatuire litologica, principalele tipuri de sol si formatiuni vegetale etc. ). Se completeaza cu diagrame sintetice pentru elemente ce nu pot fi reprezentate pe profil ( date climatice, hidrologice ); Schita panoramica este reprezentarea schematica, de esenta, a elementelor specifice unui sistem geografic local ( elemente definitorii ale reliefului, vegetatiei, asezarilor etc.); Metoda diagramelor folosite in reprezentarile sirurilor de valori (date cantitative) ale elementelor meteorologice, hidrologice, biogeografice, de sol, relief etc, luate individual sau in sistem. Metode folosite in cercetarea geografica pe teren

Aceste metode sunt diverse, unele fiind utilizate inca din cele mai vechi timpuri: Metoda cartarii geografice se bazeaza pe observatii, masuratori, comparatii. Consta in localizarea pe hartile topografice a elementelor de mediu, marcarea prin semen conventionale (deosebite ca marime, in functie de scara hartii ) a formei de exprimare a acestora; cartarea est insotita de descrieri detaliate. Pe baza cartarilor se realizeaza harti generale sau cu un anumit specific ( harta teraselor, harta proceselor geomorfologice actuale );

Metoda schitelor de harta se aplica pentru relevarea unor caracteristici de detaliu ale peisajului. Ca urmare, in cadrul lor, vor aparea in afara limitelor diferitelor elemente de relief, vegetatie, areal de tipuri de sol etc. si foarte multe amanunte care nu pot fi reprezentate pe harti oricat de mare ar fi scara acestora. Se bazeaza pe masuratori si va fi insotita de descrieri amanuntite. Metoda profilurilor schematice se aplica pentru inregistrarea unor situatii de detaliu in anumite locuri; se foloseste frecvent pentru cate un element natural, dar nu este neglijata nici in unele cazuri de geografie umana. - Metoda de laborator - sunt in majoritatea situatiilor preluate din alte stiinte ( metoda analizei granulometrice, metoda analizei mineralelor grele etc. ). In laboratorul geografic, se pot realize modele pentru urmarirea desfasurarii unor forme de relief, urmarirea diferitelor tipuri de scurgere a ale apei, a eroziunii eoliene, a variatiilor de nivel lacustru, marin si influentele lor asupra reliefului, rolul inghet-dezghetului in sol etc. ). Cu toate ca se creeaza conditii apropiate de cele reale, prin folosirea unor parametrii adecvati, totusi unele deformari nu pot fi evitate. Asadar, in prezent, Geografia nu poate fi redusa la o descriere simplista a realitatii. Ea este o stiinta ce implica analiza si sinteza ce conduc, in final, la legi generale si particulare ce asigura evolutia si repartitia fenomenelor geografice, rezultatele producerii lor.

Bibliografie

Barrow, J. D (1994), Originea Universului, Edit. Humanitas, Bucuresti. Carrara, R. M, (1997), Geographia Generalis, Pitagora, Editrice, Bolongna. Ciulache, S., (1985), Meteorologie si climatologie, Edit. Universitatii din Bucuresti. Clari, P., Ferrero, Elena, Carlo, P., Maza, M., Ricci, b., (1991), Le grand livre de la Terre, Deux Coqs D.or, Milano. Derruan M., (1996), Composantes et concepts de la geographie physique, Armand Colin. Donisa, I., (1977), Bazele teoretice ale geografiei, Edit. Didactica si Pedagogica, Bucuresti. Folescu, Z., (1988), Ce este Universul?, Edit. Albatros, Bucuresti. Haggett, P., (1996), Encyclopedie de la geographie mondiale, Celiv, Oxford. Hawking, St., (1994), Scurta istorie a timpului, De la Big Bang la gaurile negre, Edit. Humanitas, Bucuresti. Ielenicz, M. si colab. (1999), Dictionar de geografie fizica, Edit. Corint, Bucuresti. Kalesnik, S. V., (1959), Bazele geografiei fizice, Edit. Stiintifica, Bucuresti. Mac, I., (2000), Geografie generala, Edit. Europontic, Bucuresti.