P. 1
Studiul Materialelor

Studiul Materialelor

|Views: 510|Likes:
Published by Naomi Nagy

More info:

Published by: Naomi Nagy on Nov 16, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

12/23/2013

pdf

text

original

SM

INTRODUCERE
Disciplina "Studiul materialelor" cuprinde ansamblul cunoştinţelor despre metale şi aliajele lor, materialele utilizate în construcţia de maşini şi utilaje. Disciplina prezintă elaborarea materialelor metalice, structura cristalină a metalelor, teoria aliajelor (diagrame de echilibru binare şi ternare), teoria tratamentelor termice pe baza transformărilor izotermice şi continue, tratamentele termochimice şi termofizice, oţelurile şi fontele aliate, metalele şi aliajele neferoase, materialele plastice şi aliajele sinterizate din pulberi metalici. Cunoscând legătura dintre compoziţia chimică, structură şi proprietăţile materialelor metalice şi legile de modificare ale acestora sub influenţa acţiunilor termice, mecanice, chimice fizice etc. Pentru formarea viitorilor ingineri este necesar ca fiecare să cunoască şi să posede cunoştinţe profunde vizând studiul materialelor. Viitorii specialişti cu profil mecanic este necesar să fie pregătiţi pentru o alegere cât mai corectă a materialelor metalice, reducerea consumului de material şi valorificarea superioară a materialelor. Contribuţia disciplinei la pregătirea specialistului: Să cunoască : - procedeele de elaborare a materialelor metalice şi nemetalice ; - legătura dintre compoziţia chimică, structură şi proprietăţile materialelor; - modificarea structurii şi proprietăţilor sub influenţa acţiunilor termice, chimice, mecanice etc. ; - structura, proprietăţile şi domeniul de utilizare a materialelor; - scopul şi esenţa tratamentelor termice, termochimice, termofizice, termomecanice etc. Să posede: - determinarea proprietăţilor fizico-mecanice a materialelor; - analiza macro şi microscopică a materialelor metalice; - analiza termică a aliajelor binare; - alegerea şi întocmirea procesului tehnologic ale tratamentelor termice; - determinarea şi alegerea regimurilor tratamentelor termice; - alegerea eficienta a materialelor, conform cerinţelor tehnice; - reducerea consumului de materiale şi valorificarea lor superioară.

2

TEMA 1. OBIECTUL ŞI IMPORTANŢA STUDIULUI MATERIALELOR
1.1. Obiectul şi scopul cursului „Studiului materialelor” 1.2. Dezvoltarea ştiinţelor metalelor. 1.3. Realizări şi perspective în ţările CSI şi pe plan mondial în vederea studiului materialelor. 1.4. Importanţa studiului materialelor.
1.1.Studiul materialelor cuprinde totalitatea cunoştinţelor despre metale şi aliaje şi poate fi numită „ŞTIINŢA MATERIALELOR”. Această ştiinţă se referă la următoarele noţiuni: • Construcţia (structura) metalelor; • Relaţia care există între structură şi compoziţia chimică a aliajelor la diferite temperaturi (diagrame de echilibru). • Proprietăţile fizice, chimice, mecanice, tehnologice etc., şi legătura lor, în funcţie de structură; • Tratamentele termice, termochimice, termomecanice, termofizice, care dau posibilitatea de modificare a structurii, cât şi a proprietăţilor. Termenul de metalografie sa identificat în deosebi cu cercetarea microscopică şi cu alte procedee fizice de cercetare a metalelor. În general legile care guvernează legăturile dintre metale sunt clar reprezentate de diagramele de echilibru în prezent trasate pentru toate aliajele binare şi pentru un număr mare de aliaje ternare chiar şi cele complexe. Analiza structurii a devenit din ce în ce mai precisă prin progresele micrografiei sau prin spectroradiografie cu raze X, care studiază arhitectura atomică a metalului, determină reţeaua cristalină şi imperfecţiunile ei. 1.2.Dezvoltarea industriei metalurgice a impus cunoaşterea cât mai profundă a proceselor de fabricare şi elaborare a unor metode tehnologice noi. A apărut necesitatea studierii mai profunde a proceselor, descoperirea relaţiilor şi interpretarea rezultatelor experienţelor şi observaţiilor cu ajutorul unor teorii, care să reflecte cât mai real. Astfel a luat naştere ştiinţa metalelor pe baza experienţelor practice de la uzinele metalurgice, care au permis dezvoltarea rapidă a industriei metalurgice în secolul XIX şi XX. Robert Hooke în anul 1665 a publicat observaţiile făcute la microscop în cartea sa „Micrographia”. În anul 1722 Rèaumur a examinat ruptura oţelurilor şi fontelor cenuşii, descoperind grafitizarea fontelor. În anul 1808 Widmannstiintten este primul care aplică lustruirea şi atacarea cu acizi la examinarea suprafeţelor metalice cu ochiul liber, creând macrografia (macroşlifuri).În anul 1864 Sorby întreprinde lucrările sale asupra fierului, arătând confecţionarea probelor metalografice. Dezvoltarea chimiei şi metalografiei din a doua jumătate a secolului XIX este legată cu numele lui D. I. Mendeleev şi D. C. Cernov (1868-1869). D. I. Mendeleev a deschis perspective largi pentru dezvoltarea unor ramuri ştiinţifice noi, formând şi bazele fizico-chimice ale ştiinţei metalelor şi aliajelor. Cernov a descoperit în anul 1868

punctele critice ale otelurilor. Prin legea sa periodică a elementelor (1869), În jurul anului 1900 punctele critice au fost adunate într-o diagramă de faze, diagrama Fe-C pe baza lui Roberts - Austen, Sauveur, Bakhuis Roozeboom. Astăzi activitatea de cercetări ştiinţifice este foarte rodnică, cuprinzând lucrări ştiinţifice văluroase în toate domeniile metalografiei, urmată de creşterea producerii şi elaborării metalelor şi aliajelor, dezvoltarea modernă a industriei constructoare de maşini şi utilaje. 1.3.Creştera activităţii industriale de astăzi şi de perspectivă, se poate de urmărit destul de minuţios după producţia de oţel din lume, care a atins cifra de aproximativ 900-950 ml. tone pe an până în anii 2000, iar după 2000 peste 1.400 ml. tone pe an. Aluminiul se produce anual în prezent peste 30 ml. tone pe an, iar după 2000 se consideră să ajungă la 40 ml. tone pe an. Paralel cu aceste creşteri de producţie se perfecţionează în continuu şi tehnologia de elaborare şi de prelucrare. În perspectivă se cercetează de obţinut oteluri de calitate superioară direct din minereuri de fier, deci realizarea unei metalurgii fără furnale. Perspectivele din domeniul studiului materialelor permit să se formeze o imagină a multor probleme ce asigură posibilităţi nelimitate de rezolvare la care îşi aduc un colosal efort şi contribuţia specialiştii din ţările CSI şi în toată lumea. 1.4 .Pe parcursul acestui secol, cuceririle industriale ale metalurgiei sau dezvoltat pe căi largi şi ştiinţifice. A revoluţionat tehnologia aşchierii prin intermediul sculelor aşchietoare confecţionate din oteluri rapide, aliaje dure sinterizate şi metalo-ceramice. Au favorizat utilizare pe scară largă a metalelor şi aliajelor neferoase, oţelirile şi fontele aliate, în special a otelurilor inoxidabile.
Aliajele inoxidabile au dat posibilitatea dezvoltării cu succes a industriei chimice, iar aliajele cu proprietăţi speciale fizice se utilizează în electrotehnică, telecomunicaţii, industria alimentară, industria nucleară etc.

3

ELABORAREA MATERIALELOR METALICE

2.1. Definiţia şi scopul elaborării materialelor metalice. 2.2. Minereuri. 2.3. Noţiuni generale despre metalurgie. 2.4. Metalurgia fontei. Principiul elaborării fontei. 2.5. Furnalul şi procesul metalurgic.

Flotarea .Separare în medii dense. după care impurităţile se evacuează. Clasificarea minereurilor se efectuează după următoarea schemă: METALUL PUR Forma în care metalul stă în minereu . . însă pentru a obţine un amestec omogen. Metalul brut obţinut prin elaborarea primară prezintă o cantitate mare de impurităţi.Separarea magnetică cu forţe magnetice asupra părţii magnetice a minereului.introducerea minereului într-o suspensie cu colectoare.2. Minereul preparat se transportă la întreprinderea metalurgică. M=U+S. Minereul M este format din două părţi componente. produse trefilate.) şi mai rar în stare liberă.2. 2.Zeţare. spălarea sub acţiunea pulsatorică alternativă a apei. Elaborarea metalelor se execută prin două metode: a) Prin elaborarea primară se înţelege totalitatea operaţiilor necesare extragerii lor din minereuri şi obţinerii metalului brut. După metalele care se elaborează. are loc separarea particulelor în mediul dens. de obicei metale se găsesc în cantitate suficientă a unei extrageri. matriţate etc. utilul U adică minereul care conţine metalul M sau metalele ce urmează a fi extrase şi celelalte existente. Minereul este un conglomerat de substanţe minerale în care unul sau mai multe elemente. carbonaţi etc. După aceste operaţii se supune calcinării. .1. O cantitate mare de substanţe minerale în care unul sau mai multe metale se găsesc în cantitate suficientă unei extrageri suficiente se numeşte minereuri.Spălare cu curent de apă. unde se evacuează apa. în majoritatea cauzelor. iar pentru a avea dimensiuni omogene se supune operaţii de măcinare în mori speciale. sau a metalelor neferoase. utilizat la obţinerea pieselor şi ansamblurilor. ca lingouri. Metalul fabricat poate fi industrial şi pur (practic fără impurităţi). metalurgia poate fi a fierului. b) Prin intermediul elaborării secundare se obţine metalul fabricat. numită omogenizare. nefolositoare numite sterilul S. ştanţate. după acea este supus să treacă printr-un grup de site. Prin elaborarea secundară metalul se prelucrează printr-o gamă specifică de operaţii. Produsele furnalului. Minereul brut se sparge în bucăţi foarte mici numite concasoare. sub formă de compuşi chimici (oxizi. . 4 2. calitativ se execută operaţia. . Produsul sortat după granulaţii la măcinare se supune operaţii de concentrare. Metalele se găsesc în natură. Metalurgia se ocupă cu procedeele industriale de extragere a metalelor din minereuri metalifere şi de prelucrarea ulterioară a lor cu scopul obţinerii semifabricatelor din metale şi aliaje. profiluri laminate. unde se realizează ciuruirea.6. Recuperarea minereului şi prepararea prafului se realizează prin aglomerarea. neomogenitatea structurală şi deci proprietăţi nesatisfăcătoare. sulfuri. Concentrarea se poate realiza prin mai multe procedee: . realizată cu concasoare.

MONOMETALIC POLIMETALIC BOGAT MEDIU SĂRAC ACID BAZIC NEUTRU 2.5 COMPUS CHIMIC Numărul de metale ce se extrag MINEREU După concentraţia metalului în minereu Natura sterilului Fig. 2. PIROMETALURGICE METODELE METALURGICE HIDROMETALURGICE ELECTROMETALURGICE Fig. UTIL MINEREU Elaborare AFINARE Metalul industrial Metalul fabricat primară Metal brut Elaborare secundară RAFINARE STERIL Metalul pur Fig. Fonta se elaborează în . însă metoda electrometalurgică acţiunile termice.Procesele metalurgice de elaborare primară şi secundară au ca scop separarea metalului din minereu şi obţinerea în final.67%. Pe lângă Fe şi C se mai conţine şi alte elemente (Si. Elaborarea fontei. Metoda hidrometalurgică constă din dizolvarea metalului sub formă de compus chimic în apă şi lichide speciale. chimice etc.3.Clasificarea metodelor metalurgice. in genere se bazează pe carburarea fierului şi transformarea parţială a acestuia in cementită (Fe3 C). Clasificarea minereurilor. S. a metalului brut (elaborarea primară) şi metalului industrial sau metalului pur (elaborarea secundară). 2.2. concentraţia carbonului variază între 2. numite impurităţi normale.). industrial şi pur. au loc sub influenţa energiei electrice.Fonta este aliajul Fe cu C.4. limitate procentual.3.Extragerea metalului din minereu se poate realiza prin trei metode de elaborare. 2.116. Metoda pirometalurgice utilizează în procesul de elaborare căldura produsă prin arderea unui combustibil. Schema fabricării metalului brut. Mn. P etc.1. numite metalurgice.2.

aşa numite preîncălzitoare Coowper.25. format din două trunchiuri sub formă de con numite cuve şi etalaj unite cu bazele mari printr-un cilindru de înălţime mică faţă de diametrul pântece aşezat pe un alt cilindru numit creuzet.. cocsului şi comburantului. e) Acţiunea directă a C asupra Fe O rezultă. şi foarte sărac (Fe<20%).prezent. Fe O + CO → Fe O + CO... MINEREU DE FIER COCS FONDANT COMBURANT (AER-OXIGEN) 6 FURNAL ZGURĂ GAZ DE FURNAL Fig.65t şi 5000. Fe O + CO → Fe + CO. 2. numite furnale.. Furnalul este un cuptor vertical din cărămidă refractară.0. se obţine fie prin insuflarea oxigenului industrial special fabric. produse prin arderea combustibilului. Fondanţii utilizaţi în metalurgie se clasifică după natura lor în acizi (pe baza de Si).7.5. gaz de furnal.4. b) Reducerea minereului de fier. Cocsul este un combustibil solid obţinut prin carbonizarea la temperaturi ridicate în absenţa aerului.5t de minereu. în cuptoare încălzite prin arderea unui combustibil.. Preîncălzitorul funcţionează în două faze. bogat (35%<Fe<55%). Comburantul respectiv oxigenul necesar arderii cocsului. sub acţiunea căldurii.. C+O →CO .0. C+CO →2CO. fondanţi 0. elaborându-se fonta ca produs principal şi zgura respectiv. Fe + C → Fe .. Pentru o tonă de fontă se utilizează circa 1. Încălzirea se efectuează mecanizat şi automatizat prin sisteme mecanice de încărcare (schip).3t. pornind de la minereu de fier. în prezenţa fondanţilor. Prin gura furnalului se introduce minereul în amestec cu fondanţii şi cocsul în straturi alternative şi prin gurile de vânt se suflă aerul. Schema elaborării fontei în furnal. sărac (20%<Fe<35%). Minereul de fier poate fi foarte bogat (Fe>55%).. ca produse secundare. FONTĂ BRUTĂ . c) Carbonizarea fierului. 2C+O → 2CO+110000 J/mol. bazici (pe bază de Ca şi Mg). amfoteri (pe bază de Al) şi neutri. Fe + CO → Fe C + CO. 3Fe O + CO → 2Fe O + CO. Procesul metalurgic din furnal decurge în următoarele etape: a) Carbonul din cocs în prezenţa oxigenului asigură pe toată înălţimea reacţia.3. cocs 0.5500 m³ de aer încălzit..2. vatra şi toate. sau prin efect termic al energiei electrice la furnalul electric este redus fierul pur. încălzire şi răcire. 2. fiind susţinute pe o fundaţie corespunzătoare. Furnalul şi procesul metalurgic. În furnal utilul din minereu de fier. d) Reducerea Fe O la Fe se realizează şi de H Fe O + H → Fe + H O – 25000 J/ mol. a anumitor varietăţi de carburi. Preîncălzirea se face în instalaţii speciale.

P-0. Elaborarea oţelului în creuzet.2%. METALURGIA OŢELULUI 3. ce au loc. Zgura joacă un rol foarte important la elaborarea oţelului. S ---0. Mg. La aliajele Fe-C temperatura de topire creşte.2. Principiul elaborării oţelului. P. Generalităţi.0. • Gazul de furnal În fontă sunt prezente următoarele elemente cu conţinutul: Si ---1.4. 7 TEMA 3. Mn – 1. Mn. 3. 3. Al. În prezent oţelul se elaborează prin patru procedee: a) prin suflare de aer sau oxigen în convertizoare. S. Paralel cu reducerea oxizilor de fier în furnal se reduce Mn. Ca. astfel încât în timpul elaborării oţelului temperatura băii trebuie să crească în limitele 1550.1600..1.3 %.. În timpul elaborării prin afinare este necesar de micşorat. Pentru elaborarea oţelului se utilizează ca materie primă fonta brută albă de afinare şi fierul vechi.1. 3. Elaborarea oţelului în convertizoare cu oxigen. 3.. Elaborarea oţelului prin metode complexe. conţinutul de carbon şi reducerea procentajului de elemente însoţitoare la limitele admise în oţelurile elaborate.Fe O + C → Fe + C O . .. Si.amestec de compuşi chimici – oxizi de Si. odată cu scăderea conţinutului de carbon . • Fonta brută fonta de turnătorie – 20%. iar apoi prin dezoxidare şi aliere se continuă eliminarea elementelor dăunătoare a gazelor şi incluziunilor nemetalice.3%. Elaborarea oţelului în convertizoare clasice. Lingouri de oţel.0.. peste temperatura de topire. în primul rând. Elaborarea oţelului în cuptorul Marten.1..156500 J/ mol. • Zgura .7. 3.6.. având o bazicitate mai mare. care influenţează direct asupra tuturor proceselor fizico-chimice.5. Produsele finite ale procesului metalurgic din furnal sunt: fonta de afinare –80 %.6.1.8. 3. 3. O etc. Fe şi sulfuri CaS şi MnS..1. procedee.3% . este mai avansată reducerea sulfului şi fosforului din baia lichidă de oţel. 3.. Elaborarea oţelului în cuptoare electrice.3. 2.

3. oxidând rapid fierul. 2.20t.60 t. Pe unul din fisuri este o roată dinţată în angrenare cu o cremalieră. economie de energie. • convertizorul rotativ Kalda. este dificil obţinerea oţelului de calitate înalt. Pentru afinarea fontei cu oxigen tehnic s-au dezvoltat trei variante: • convertizorul staţionar L D. unde temperatura creşte peste 2000 0C. . 8 c) în cuptoare electrice . pentru umplerea cu fontă lichidă.. iar în anul 1879 savantul Thomas a introdus căptuşeala bazică. În primele 5-8 minute are loc oxidarea Mn şi Si. Convertizorul este un agregat. Capacitatea convertizorului clasic este de 20. Celălalt fus este tubular. Schema convertizorului Bessemer.. Procedeul L D a fost introdus la încercare pe scară industrială. 15 minute 5.. În timp de 10-15 minute se oxidează carbonul.. d) în cuptoare cu creuzet (mai rar). 3. 2. de unde îi provine denumirea.100 N/cm2.5% se suflă deasupra fontei lichide de la o distanţă de aproximativ 300 mm. Procedeul de elaborare în convertizor a fost inventat în anul 1855 de savantul Bessemer (metoda acidică). prima dată în anul 1953 în Austria la uzinele metalurgice LINZ-DANAWITZ.09.18 min. sau înclinat pentru evacuarea zgurei şi oţelului. după procedeul Marten acid sau bazic. cu o presiune de 80. perioada de dezoxidare. Perioada de lucru a convertizorului este alcătuită din trei trepte: 1. Fig. 2.99. pentru a permite aducerea aerului de la suflantă la cutia de aer. în care are loc elaborarea oţelului prin afinarea fontei lichide cu aer. Convertizorul are formă de pară. prin care întregul convertizor se sprijină pe lagărele celor doi stâlpi. Aerul suflat prin masa topită de fontă de afinare oxidează carbonul şi elementele însoţitoare..03.1. fiind din tablă de oţel căptuşit cu material refractar acid.. într-o durată de elaborare a unei şarje este de 12. productivitatea muncii înaltă. Acţiunea sistemului hidraulic cilindru-piston. Dezavantajele convertizorului: 1.2. 3. 3.2000 2Fe O + Si = Si O2 +2Fe Fe O + Mn = Mn O +Fe Avantajele convertizorului: 1. 3. Oxigenul cu o puritate de 97.b) în cuptoare cu flacără. ce-i permite să se rotească şi să fie basculant. se pierde o cantitate de fier la oxidare... Pe manta este un inel puternic din oţel cu două fisuri.. • rotorul Oberhausen. simplitatea constructivă.. care permite afinarea fontelor fosforate. 3.

împreună cu fonta brută lichidă.. b) procedeul Marten acid..Convertizorul rotativ Kaldo funcţionează în poziţie înclinată cu 0 15. la care arderea combustibilului gazos sau lichid se efectuează cu aer preîncălzit.4 m. chiar şi minereu de fier şi de acea cuptoarele Marten pot fi amplasate oriunde şi neapărat în apropiată furnalului. Procedeul Marten apărut în anul 1863. 4. În funcţie de caracterul chimic şi materialul refractat. 3. se realizează într-un cuptor cu vatră încălzit cu flacără. Canalul de gaz. 2. lung de circa 15m. sau blocuri de fontă.100% fier vechi în încărcătura. 3...75%)..15 ore.2. pentru a avea posibilitatea realizării temperaturii înalte. Oxigenul se insuflă cu presiunea de numai 30.500t în timp de 10. Capacitatea cuptoarelor Marten este 200.... direcţia de insuflare fiind oblică pe suprafaţa fontei lichide. Bolta cuptorului. cât şi deasupra băii (25. 3...1. Regenerator de combustibil 7.0 min-1.40%).... 1. care se roteşte cu 0... Rotorul Oberhausen este un cuptor rotativ.20 . atât direct în baia metalică (60. Convertizorul Kaldo. Oţelul obţinut este de calitate superioară. unde este posibil de a folosi de la 0.5. necesare elaborării în condiţii bune a diferitor sortimente de oţel. faţă de orizontală şi se roteşte în jurul axei sale longitudinale cu circa 20.30 min-1. Materia primă poate fi variată.... o sudabilitate bună şi un cost mai redus. Flacăra.. Capacitatea unui rotor orizontal ajunge la 150t. 9 Fig. Convertizorul LD. Baia metalică .40 N/cm2. Oţelele elaborate în convertizoare cu insuflare de oxigen au o puritate ridicată. de 1800.. 6.3. Vatra cuptorului..20000C. Canalul de aer.4. Regenerator pentru aer. cu diametrul interior de 3. Fig. Oxigenul se introduce. 5. 8. 3. din care este construit şi de compoziţia chimică a materiilor prime utilizate se deosebesc următoarele procedee: a) procedeul Marten bazic..

c) Posibilitatea de a căpăta oţeluri calitative şi calitate superioară.5..5. Dezavantaje: a) Capacitatea de consumare a energiei electrice. Schema constructivă a cuptorului Marten. 4. 1.Electrozi din grafit.Corpul cuptorului. Oţel topit V=60.6.Sistema de bascul. 4. Procedeul electric este cel mai modern şi mai perfecţionat procedeu de elaborare a oţelului. Creuzet din cărămidă. 2. Transformator. 3.) Se pierde o cantitate de fier la oxidare 5. . Reglarea temperaturii ridicate şi reglarea temperaturii joase.Fig. Procesul este de lungă durată. 3. Avantajele cuptorului Marten: Posibilitatea de obţinere a oţelului de calitate înaltă. 3. 3.Gura de evacuare. 4. 2. 2. 5. 3. Avantajele cuptorului electric: a) Reglarea uşoară a regimurilor b) Posibilitatea de a topi diferite încărcături. 6. b) cuptoare electrice cu inducţie. 1. Se deosebesc două tipuri de cuptoare electrice : a) cuptoare electrice cu arc electric.Bolta cuptorului. Fig..Cuptor electric cu inducţie fără miez. 2. Inductor tubular.. Cuptoarele electrice au apărut în anul 1920. Şarja. Temperatura arcului-34000C Intensitatea curentului I=15000A Tensiunea curentului U=220V Fig. V. Posibilitatea de obţinere a oţelului din diverse şarje. Nu este economic.3. 1. 10 3..4. Al etc.6000 kg. Cuptorul electric cu arc electric. 1.. azi ajungând la o pondere de peste 20% din producţia mondială.10%.3. Dezavantaje: Posibilitatea limitată de elaborare a oţelelor aliate cu elementele uşor oxidabile (Ti.

P. . Corpul creuzetului. aplicându-le pentru anumite faze ale procesului metalurgic. 2. sau cu oxidare parţială. Solidificarea începe de la pereţii exteriori spre axă. impurităţile separate plasează în partea centrală a lingoului. b) Triplex – combinarea a trei procedee. care continue cu mai puţine impurităţi (Mn. Fenomenul numit segregaţie. Creuzetele sunt vase din material refractar sau grafit cu capacitatea de 20. unde prin radiaţie se încălzeşte la temperaturi între 1900. 1. Un număr mare de 50. duce la o omogenitate structurală a lingoului. Lingoul este piesa obţinută prin solidificarea metalului lichid (oţel). Se deosebesc următoarele metode complexe: a) Dublex – concură două procedee prezentate. Si.8.. calitatea oţelelor elaborate este mai superioară decât din convertizoare.7.23000K. c) CO + CE (convertizorul cu oxigen şi cuptorul electric).. Avantajul de bază este: capacitatea de obţinerea oţelului de calitate superioară. S etc. în lingoteră. că încărcătura metalică nu vine în contact direct cu gazele de ardere.6.. fără oxidare. dând naştere unei porţiuni goale numită retasură. De la început apar cristale de metal pur.. Procesul elaborării oţelului este asemănător celui din cuptoarele electrice. a) Metal. în care eficienţa lor este maximă. 3.. 11 Fig.Esenţa metodei este. 3. b) CT + CB + CE (convertizorul Thomas + convertizorul Bessemer + cuptorul electric). Metodele duplex sunt: a) CB + SMB (convertizorul Bessemer şi cuptorul Siemens Marten bazic)..3. Datorită segregaţiei.50 kg (în cazuri speciale 600 kg). b) SMB + SMA (cuptorul Siemens Marten acid şi cuptorul Siemens Marten acid). Schema unui creuzet Metodele complexe îmbină diferite metode şi procedee de elaborare. combustibil lichid sau solid).200 creuzete cu încărcătura metalică fondanţi se introduc în cuptoare cu vatră sau alte tipuri de cuptoare (cu gaz. Capacul creuzetului. care aduce la încălzirea şi topirea şarjei. Siemens Marten şi convertizorul cu oxigen LD) Metodele triplex sunt: a) CB + CT + CE (convertizorul Bessemer + convertizorul Thomas + cuptorul electric). Metodele duplex sunt mai economice. că şarja se topeşte în rezultatul apariţiei curentului de inducţie. sau cuptoare cu vatră. Datorită faptului. d) SM+COLD(cupt.).

Noţiuni generale. Sulfuri Fig. TEMA 4 STRUCTURA METALELOR . Structura cristalină a metalelor. 3. 4. c) Incluziuni nemetalice. Structura unui lingou.Noţiuni generale. Fisuri interne. Cristalizarea metalelor.1. Proprietăţile materialelor metalice.12 d) e) b) Retasură. Imperfecţiuni în metale.8.

nu agregate. Atomii şi moleculele acestor forţe sunt în ansamblu neutre din punct de vedere electric. care există în orice material metalic.o serie de proprietăţi. ca urmare a tendinţei electronice exterioare stabile. În acest caz considerăm atomii individual. aşa legătură se realizează la elementele Na Cl. Proprietăţile materialelor metalice ( metale şi aliaje) sunt condiţionate de tipul legăturii ce se formează între atomii individuali în cadru agregatului de atomi. constă în atracţia electrostatică dintre ioni pozitivi (metal +) şi negativ (metaloid -) obţinuţi prin cedarea şi acumularea de electroni. Forţele secundare. creşterea rezistenţei electrice odată cu temperatura. puternice sau de bază. altele încărcate negativ. Forţe primare. dar deseori pot fi încărcate pozitiv în anumite părţi. Forţele de interacţiune care apar în diferite materiale lichide şi solide se divizează în două grupe: 1. Din punct de vedere electric sarcinile de semn contrar fiind egale ca număr. în scopul realizării unei configuraţii electronice exterioare stabile. Forţe secundare sau slabe. Noţiunea de metal este utilizată în două sensuri: a) Metalele sunt elementele care formează cationi. tot forţe de schimb. 2. b) Legătura covalentă sau homopolară se bazează pe amplasarea în comun a câte un electron de valenţă între doi atomi vecini. în general oxizi puternic bazici şi hidroxizi şi care se combină cu acizii. formând săruri. Forţele de legătură dintre atomi sunt de natură electrică. forţele de legătură sunt tot de tip cuantic. Majoritatea proprietăţilor metalelor sunt influenţate de defectele structurale. 13 . „starea metalică” cu proprietăţile specifice şi în general. slabe cuprind legăturile de tip Van der Waals. Forţele primare cuprind următoarele legături: a) Legătura ionică sau heteropolară. Între sarcinile de acelaşi semn acţionează forţa de respingere şi între cele de semn contrar de atracţie. metalul în interiorul volumului său apare neutru. Efectivul cumulat al acestor forţe de interacţiune reprezintă legătura metalică.Metalele se caracterizează printr. c) Legătura metalică este tot o legătură homopolară. b) Ca agregat atomii există într-o stare caracteristică.

Uzinabilitate Sudabilitate . ce depind de structura atomică: a) Conductibilitatea electrică.forţe Van der Waals. sunt cei care posedă cel mult trei electroni de valenţă (pe ultima orbită). Curentul electric este un transport de sarcini sau particule. b)–legătura covalentă.conductibilitatea electrică şi termică ridicată. 4.luciu metalic. Starea materiei care imprimă aceste proprietăţi se numeşte stare metalică. Reprezentarea schematică a legăturilor dintre atomi. Proprietăţile metalelor. condiţia fundamentală. materiale purtătoare de sarcini (electronii). legaţi slab de nucleu. Materialele metalice se caracterizează prin următoarele proprietăţi fizice: . Magnetizarea este condiţionată de circulaţia sarcinilor electrice la scara atomică sau electronică. d).2. a). Aplicând un câmp electric electronilor. elasticitate etc. Prezenţa electronilor liberi nu duce totdeauna obligatoriu la conductibilitate.coeficient de temperatură al rezistivităţii electrice pozitiv. . Călibilitate De exploatare Fig:4.14 Fig.. . c)–legătura metalică. . 4. substanţele se împart în materiale metalice (conductoare) şi materiale nemetalice (metaloide: semiconductoare şi izolatoare).legătura ionică. Cele mai importante proprietăţi fizice ale materialelor sunt proprietăţile mecanice. Se observă prezenţa fenomenelor de conductibilitate în cazul când există o zonă parţial umplută şi o zonă de nivel de energie mai ridicată. ei vor fi acceleraţi în direcţia câmpului.2.plasticitate. După proprietăţile fizice în stare solidă. magnetice. termice etc. În cazul metalelor. Atomii care pot forma corpuri metalice. în ceea ce priveşte conductibilitatea – existenţa zonelor parţial umplute – este realizată. Proprietăţile materialelor metalice sunt condiţionate de tipul legăturii ce se formează între atomii individuali în cadrul agregatului de atomi. Creşterea rezistenţei electrice a metalelor cu temperatura este datorită agitaţiei termice a atomilor. electrice. Mecanice Chimice Fizice Proprietăţi Tehnologice etc. Clasificarea proprietăţilor materialelor metalice se efectuează obişnuit după natura proprietăţilor. Introducerea unui Termice Electrice Magnetice Turnabilitate Deformabil.Clasificarea proprietăţilor materialelor metalice după natura proprietăţilor. ce provocă neregularităţi în reţea.1. b) Proprietăţile magnetice.

Mărimea care reflectă capacitatea materialelor de a se opune deformaţiilor elastice.Bi.). oxigen). pentru care K este mic şi negativ. el este magnetizat.03%. metale de tranziţie. Din punct de vedere ai comportării magnetice.2%. În mod convenţional a fost definită drept limita de elasticitate σE valoarea tensiunii la care deformarea specifică permanentă nu depăşeşte 0. c) Proprietăţile mecanice ale materialelor metalice sunt cele corespunzătoare comportării lor la solicitările mecanice. Bi etc. Fig. este modulul de elasticitate E. pentru care K este mic şi pozitiv şi μ>1 (metalele alcaline.. Ag. Clasificarea proprietăţilor mecanice. Elasticitate Rigiditate Plasticitate Proprietăţile mecanice Fragilitate Fluaj Duritate Etc.Cu. Plasticitatea se numeşte proprietatea materialelor deformare de a nu mai reveni la forma iniţială după ce forţele exterioare şi–au încetat acţiunea.corp într –un câmp magnetic. • Paramagnetice. corpurile sunt: • Diamagnetice. • Feromagnetice – corpuri paramagnetice care au susceptibilitatea K şi permeabilitatea μ mari şi pozitive. Deformarea elastică a materialelor metalice este întotdeauna însoţită de o anumită deformaţie permanentă. Ni. unde K este susceptibilitatea magnetică. deci o măsură a rigidităţii. pentru un σ constant la o anumită valoare a lui E. alcalino – pământoase. Convenţional s-a definit drept limită de curgere σC valoarea tensiunii de la care deformaţiile specifice permanente încep să fie mai mari de 0. Este proprietatea contrară elasticităţii. Intensitatea de magnetizare J este legată de câmpul magnetizat H prin relaţia: K=J/H. aliajele lor şi unele sulfuri sau oxizi de fier şi anumite aliaje Mn . Mn – Al . Au. Co.. iar permeabilitatea magnetică μ<1 (aşa elemente ca Cu.3. Rigiditatea se numeşte proprietatea materialelor de a se opune deformaţiilor elastice.0. Urmărind relaţia σ = ε E. Elasticitatea se numeşte proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea forţelor exterioare şi de a reveni la forma lor iniţială după ce solicitarea care a produs deformaţia şi-a încetat acţiunea. la care componenţii luaţi în parte nu sunt feromagnetici.001. Feromagnetice sunt Fe. 4. 15 .

Panta curbei de fluaj se numeşte viteza de fluaj έ = dε / dt. Fluajul se numeşte proprietatea unor materiale de a se deforma în timp lent şi continuu. Este proprietatea opusă plasticităţii. Deformabilitatea. Rockwel etc. În cazul când energia de efect este mecanică şi particulele detaşate sunt relativ mari.3. Sudabilitatea şi Călibilitatea etc. indiferent de natura energiei efecti. în special la uzură abrazivă (prin deformare plastică. Călibilitatea reprezintă proprietatea unor materiale de a deveni mai dure în urma răcirii lor rapide de la o anumită temperatură. Reprezentarea grafică a variaţiei deformării specifice ε funcţie de timpul t în care acţionează sarcina constantă σ se numeşte curba de fluaj. Turnabilitatea reprezintă proprietatea unor materiale de a lua dimensiuni impuse în urma solidificării materialului topit introdus într-o cavitate numită formă de turnare. Deformabilitatea este proprietatea unor materiale de a obţine deformări permanente mari sub acţiunea forţelor exterioare – solicitări. Duritatea este factorul determinat al rezistenţei la uzură. sub acţiunea unor sarcini constante. 16 . Tenacitatea mai este influenţată de temperatura la care se găseşte materialul. La rupere materialele fragile prezintă o deformaţie plastică redusă sau se rup înainte ca deformaţia plastică să înceapă. uzinabilitatea se numeşte eroziune. Tenacitatea materialelor depinde de natura lor şi tipul solicitării. viteza de realizare a lucrului mecanic etc. Materialele care prezintă o rezilienţă mare se numesc tenace şi cele cu rezilienţă mică se numesc fragile.Fragilitatea este proprietatea unor materiale de a nu permite practic deformaţii plastice până la rupere. Vickers. Sudabilitatea este proprietatea unor materiale de a se asambla nedemontabil prin intermediul forţelor de legătură inermetalice. Uzinabilitatea. uzinabilitatea se numeşte aşchiere şi când particulele detaşate sunt foarte mici. d) Proprietăţile tehnologice ale materialelor metalice sunt cele corespunzătoare prelucrabilităţii prin metode şi procedee tehnologice sunt: Turnabilitatea. Ca măsură a tenacităţii dinamice s-a introdus mărimea numită rezilienţă KCU = L/A (raportul dintre lucru mecanic L de rupere la încovoiere prin şoc şi aria A secţiunii de rupere a unei epruvete încrestată standatrizată sub formă de U). Structura cristalină a metalelor. aşchiere şi zgâriere exercitate de particule dure) şi de aderenţă. Uzinabilitatea reprezintă proprietatea unor materiale de a se lăsa prelucrate prin detaşare de particule mai mari sau mai mici sub acţiunea unei energii. sau a se uza greu prin frecare. 4. Duritatea este proprietatea unui material de a opune rezistenţă la pătrundere din exterior în stratul său de suprafaţă a unui obiect din material mai dur. Materialele tenace se rup deci numai după deformaţii plastice specifice mari. Tenacitatea este proprietatea materialelor solide de a acumula o energie mare de deformare plastică până la rupere. Duritatea se măsoară în grade de duritate specifice metodei de măsurare (Brinell.

4. funcţie de valoarea relativă a parametrilor reţelei şi valoarea unghiurilor se divizează în şapte sisteme cristaline de bază (tabelul 4. 0 α = β = γ = 90 Cu volum centrat Cu baze centrate Cu feţe centrate Ga.b. strict geometrică a atomilor.d. Schimbarea proprietăţilor fizice după direcţia orientării. Tetragonal a= b ≠ c. Însă când proprietăţile fizice se schimbă după direcţie în toate părţile.). se numeşte anizotropie. Reprezentarea schematică a unei reţele liniare (a).Corpurile solide care se găsesc în natură se divizează în corpuri cristaline amorfe şi combinaţi ai acestuia.c.4.4. Distanţele medii dintre atomi sunt menţinute constante de către forţele de atracţie şi respingere. 17 Fig. Simplă Mn. Simplă B.). 4. Cu feţe centrate Al.4. Printr-o translaţie a unui număr foarte mare de reţele liniare. sistemele cristaline Cubic a= b = c.a. . 4.).1. Moleculele sau atomii înşiraţi pe o anumită direcţie formează o reţea liniară (fig. Ag etc. 0 α = β = γ = 90 Cu volum centrat Sn.1. plane (b).apoi prin repetarea reţelelor plane. 4.4.4. Toate tipurile de cristale care se întâlnesc în natură. datorită lipsei de omogenizare. rezultă o reţea spaţială (fig. V. Feα etc.4. W. Tabelul 4. Mo. Ni. Sistemele şi reţelele cristaline Sistemul Lungimea axelor Reţeaua cristalină Elementele ce posedă cristalin şi valoarea < un. Ortorombic a ≠ b ≠ c. 0 α = β = γ = 90 Cu volum centrat Cr. Reţelele sunt constituite de repetarea unui număr de corpuri solide geometrice numite celule elementare (fig. Structura cristalină se cristalizează printr-o dispoziţie orientată. se obţine o reţea plană (fig. rămânând constante se numeşte izotropie. Feγ. Cu. Reţeaua cristalină reprezintă un complex de atomi distribuiţi regulat în spaţiu. Simplă C. spaţiale (c) şi a celulei elementare (d).).

S. g – triclinic 4. . Re. Fig. Zn. α =β=900 γ=1200 a≠ b ≠ c. Be. Sb. e – romboedric. Bi. 4. Alt defect se întâlneşte în cristalele ionice prin trecerea atomului în poziţia interstiţială şi apariţia unei vacanţe. Imperfecţiuni în cristale. d . Sisteme cristaline: a . Zr etc. Co.hexagonal. Os. Mr etc. Acele simple pot fi :vacanţe. Cd. α ≠ β ≠ γ ≠ 900 Simplă Simplă Simplă Cu baze centrate Simplă As. Defecte punctiforme simple. Ce . 4. Fig. c) Defecte de suprafaţă: Defectele punctiforme pot fi simple şi complexe. Mg. b) Defecte liniare sau dislocaţii. Ca.18 Romboedric Hexagonal Monoclinic Triclinic a= b = c. Ti. atomi de substituţie.4.cubic.5. α = β = γ = 900 a= b ≠ c. Rombică – P. Din punct de vedere geometric imperfecţiunile se divizează: a) Defecte punctiforme. f – monoclinic. atomi interstiţiali . Un defect punctiform complex se formează în cristale ionice prin prezenţa unei perechi de vacanţe şi o vacanţă cationică. α =γ = 900≠ β a≠ b ≠ c. b – tetragonal. c – rombic.7.

Ea se bazează pe legile efectului termic. în care o dimensiune are ordinul de majorare a unei distanţe interatomice. Apariţia câtorva atomi neregulaţi. 4. Aceste puncte pe curba de răcire sau încălzire se numesc puncte critice. curbele de răcire sau de încălzire conţin puncte de inflexiune sau staţionare de temperatură. care se întâlnesc în reţea şi care se desfăşoară de-a lungul unei linei. formând în anumite locuri primele celule elementare. Curbe de răcire. însoţite de efecte termice. . temperatura scade sau se măreşte lent. dispersaţi în topitura amorfă se vor ordona. Transformările fazice au loc la anumite temperaturi.Creşterea cristalelor şi apariţia altor centre noi. Cristalizarea metalelor. Dacă în aliaj n-au loc schimbări fazice. 19 Fig.8.Formarea centrelor de cristalizare. Absorbirea sau degajarea căldurii are loc pe parcursul transformărilor fazice şi se explică prin energia consumată la formarea sau descompunerea reţelei cristaline. iar celelalte două mult mai mare. Defecte de suprafaţă au o întindere pe suprafaţa. Savantul rus D. . Pentru aliajele binare ele se construiesc în coordonatele „temperatură . care se numesc temperaturi critice. Transformările fazice prezente în aliaje şi metale sunt însoţite de degajări de căldură la răcire şi de absorbirea căldurii la încălzire. Cernov (1878) a demonstrat că procesul de cristalizare este compus din două procese elementare: . Din punct de vedere convenţional cele mai simple dislocaţii se împart: dislocaţii marginale şi dislocaţii elicoidale.Defectele liniare sau dislocaţii sunt cele mai importante imperfecţiuni. care au loc în metale şi aliaje.concentraţie”. Aceste temperaturi se determină după curbele de răcire sau încălzire. Formarea grăunţilor cristalini. C. cristalizarea va începe în jurul unor centre de cristalizare. Analiza termică este o metodă fizică de cercetare a transformărilor fazice. Ele caracterizează temperaturile proceselor de solidificare şi schimbărilor structurale în funcţie de concentraţia aliajelor la răciri foarte lente. Răcind un metal sau un aliaj topit aflat într-un creuzet. apoi alte celule se ordonează. În caz contrar. (formarea embrionilor). formând reţele spaţiale. construite în baza rezultatelor experimentale „temperatură în funcţie de timp”. Conform punctelor critice se construiesc diagramele de echilibru.

iar componentul celălalt se introduce în masa topită. la o temperatură sub temperatura de fuziune. Al-Cu-Mn-Mg. (de exemplu cementare. Compuşi electronici. . 5. CONSTITUENŢII STRUCTURALI AI ALIAJELOR 5. cu aceleaşi caracteristici în toate părţile. Pb-Sn.Se topeşte şi se supraîncălzeşte componentul mai puţin fuzibil. carbonitrurare. Cu-Zn-Be. Faze de pătrundere. Elementele care formează aliaje poartă denumirea de componenţi. Soluţii solide pe baza unui element.). nitrurare. Fe-C-Mn-Si-Cr-Ni etc. Al-Cu-Mg.) prin condensare în stare gazoasă. Al-Si. TEMA 5.1. Fe-C. Structura aliajelor. separabile prin mijloace mecanice sau vizuale. Pb-Sb-Sn. prin difuzie în stare solidă. .4. c) polinare cu patru şi mai mulţi componenţi (Fe-C-Cr-Ni. Fe-C-Cr etc. 5. Fe-C-W-Cr-V. în cazuri speciale.). . 4. 5. Din punct de vedere al constituţiei fizico-chimice un sistem poate fi: .2.Se topeşte componentul cu punct de fuziune mai ridicat şi se introduce în el componentul mai puţin fuzibil. 5. După numărul componenţilor sistemele se clasifică: a) binare cu doi componenţi (Cu-Zn.9.3.). b) ternare cu trei componenţi (Fe-C-Mn. siliciere etc.6. Compoziţia aliajelor este caracterizată de următoarele: concentraţia atomică. b – aliaje diferite. Cu-Ni. Aliajele sunt materiale complexe obţinute pe calea difuziei din două sau mai multe elemente şi care posedă caracteristicile principale ale stării metalice. AlCu etc.1. Totalitatea aliajelor alcătuite din aceiaşi componenţi în diferite proporţii se numeşte sistem. Fe-C-Mo-Al-Si. Pb-Sb. 5.20 Fig.eterogen. Aliajele se elaborează în stare lichidă prin topirea împreună a componenţilor prin două metode: .omogen. cuprinzând părţi omogene diferite. concentraţia în greutate şi concentraţia electronică. 5. Compuşi chimici.5. Structura aliajelor. Curbe de răcire: a –metal pur. Soluţii solide pe baza unui compus chimic. Aliajele se mai pot obţine.

greutatea specifică etc. când atomii diferiţi A şi B se atrag mai puţin decât cei asemănători A sau B.elementele să fie învecinate în sistemul periodic. La solidificare la cea mai mare parte din aliaje se păstrează solubilitatea. se numeşte compus intermetalic sau compus definit. Ni-Mn etc. După modul de alcătuire al reţelei cristaline. În stare lichidă. care se solidifică la temperatură constantă. Printre sistemele de aliaje care formează soluţii solide ordonate se numără: Au-Cu. constituentul posedă unele caracteristici compuşilor chimici. 21 . fiecare atom va fi indiferent faţă de cei vecini. soluţiile solide se cristalizează într-un interval de temperatură. la metale cu caracteristici electrochimice asemănătoare. Cu-Zn. Există trei tipuri de constituenţi omogeni în aliaje: metale pure. soluţiile solide se clasifică în două categorii: . 5. Soluţiile solide sunt amestecuri intime atomice de difuzie. soluţii solide şi compuşi chimici. Se numeşte soluţie solidă ordonată atunci.soluţii solide de substituţie. Soluţii solide pe baza unui element.reţeaua cristalină să fie identică la ambii componenţi. când atomii componenţilor A şi B se atrag aproape la fel. iar cele eterogene pot forma câteva faze. Cele omogene formează o singură fază. aglomerându-se. cei doi componenţi se separă.2. unul net electronegativ faţă de celălalt. deci prin proprietăţi fizice şi chimice. având diferite proporţii între componenţii A şi B. . Se numeşte soluţie solidă atunci.soluţii solide de interstiţie sau de pătrundere. Se numeşte amestec mecanic de metale pure sau de soluţii solide atunci. Însă când elementul este atât de electronegativ încât se stabileşte o legătură chimică (ionică) se formează un compus numit compus chimic. . sau de înlocuire. Iar la metale deferite. când atomii unui element pătrund în spaţiile libere ale reţelei metalului A sau invers. obţinându-se cristale formate din A şi B. Spre deosebire de metalele pure. . ca şi atomii A între ei sau B între ei. Prin analiza chimică se obţine compoziţia chimică a acestor cristale de soluţie solidă.Constituenţii omogeni ai structurii aliajelor se numesc faze. când atomii diferiţi A şi B se atrag mai mult decât atomii asemănători A sau B.să existe o diferenţă cât mai mică între razele atomice şi ionice ale componenţilor. majoritatea aliajelor formează o soluţie lichidă omogenă. când atomii unui element B înlocueşte o parte din atomii reţelei metalului A. sau invers. Condiţiile pentru formarea de soluţii solide nelimitate (pentru solubilitate totală) sunt următoarele: . adică apropiate prin natura lor fizică (prin structura învelişului de valenţă). temperatura de topire.

deci numai cu surplus de Al.1.3.9% Cu. Compuşi electronici. Structura reticulară a soluţiilor solide. care pot exista numai ca soluţii solide aproape de raportul – bertolide. Însă sunt cazuri. factorul predominant în determinarea energiei libere etc. la fel ca şi metalele pure. În Fe3 C se dizolvă un element cu raza atomică mare cum ar fi W. De exemplu. Ceilalţi compuşi chimici prezentaţi mai sus există numai în raportul exact AmBn – daltonide. au în general. A sau B. Compuşii chimici influenţează în special.25 – 53. Compuşi chimici. însă uneori soluţii solide ale unui compus chimic Am Bn cu unul din componenţii lui. în interiorul cărora atomii sunt legaţi de obicei covalent între ei. 5. Ei sunt duri. De exemplu. modul de comportare la topire. care au prevăzut existenţa acestor faze. lărgimea domeniului de concentraţie în care există ca fază unică. asupra proprietăţilor mecanice ale metalelor pure. sau de atomi C. d) faze de pătrundere. Compuşii se clasifică după următoarele criterii ca: modul cum respectă legile valenţei. . (în memoria chimistului Berthollet şi fizicianului Dalton. parametrul lui Am şi Bn scade. compusului CuAl2 corespunde la 54. scăzând în acelaşi timp proprietăţile plastice. ele există însă între 53.22 Fig. Fe3 C şi MnC se dizolvă în orice proporţie. c) au o temperatură anumită de topire.1% Cu. Compuşii chimici. Sunt compuşi chimici. Soluţiile solide între componenţi au reţeaua cristalină a unuia din componenţi.5. . Soluţii solide pe baza unui compus chimic. 5. când surplusul de atomi cu raza mare. când în nodurile reţelei se găsesc formaţii moleculare din atomii A şi B. b) au o reţea cristalină proprie.reţea cu grupuri moleculare. Caracteristicile compuşilor chimici sunt: a) atomii se găsesc într-o proporţie definită exprimată de formula Am Bn. b) soluţii ordonate. atunci parametrii compusului se măreşte raza. două tipuri de reţele: . prin dispersiunea lor fină în masa metalului măresc simţitor rezistenţa aliajelor. Compuşii chimici pot forma în aliaje o serie de constituenţi numiţi – „faze intermediare”: a) soluţii solide pe bază de compuşi chimici.reţea atomică asemănătoare cu cea a soluţiilor solide. diferită de a lui A sau B cu angajarea ordonată a componenţilor. de exemplu la aliajele Al – Co cu surplus de atomi de aluminiu. stă cu un alt element C. care înlocuesc câţiva atomi de A sau de B din reţea. însă cu atomii într-un raport precis. c) compuşi electronici.4. având un surplus de atomi A sau B prin înlocuire. 5. fragili. Se menţine reţeaua lui Am Bn. 5.

Mg. Cu3Al. Ag7Sb. are reţea cubică cu feţe centrate. reţea proprie şi o aşezare ordonată. Ga. M2X. CuBe. Aceşti compuşi chimici intermetalici au unele proprietăţi mai slabe în comparaţie cu metalele (conductibilitate electrică şi termică mai joasă. Concentraţiei electronice 3/2 îi corespund faze cu structura tip A2 cum sunt CuZn. nitrurile sunt extrem de dure şi modifică prin dispersiunea lor proprietăţile mecanice. As. conductibilitate electrică şi termică). III. numite şi faze β sau β1. după cum sunt ordonate sau dezordonate. Faze de pătrundere. Cu5Sn. Astfel.Co5Zn21 etc. Fazele de pătrundere au o reţea metalică simplă (C8. Li. La concentraţia electronică 7/4 se formează compuşi cu structura tip A3 cum sunt CuZn3. Pd.Compuşi electronici numiţi şi faze electronice se formează pe baza factorului concentraţie electronică între metalele care aparţin grupelor întâia şi de tranziţie (Mn. pentru cementită (Fe3C) raportul este egal 0. Ge. Co. CuSi. are reţea hexagonală compactă. Când raportul este mai mare decât 0. în care pătrund în goluri atomii metaloidului. rx / rm ≤ 0. Hg. Au proprietăţi metalice (luciu metalic. Cu3Sn. Au3In etc. Această carbură nu este deci fază de pătrundere. La. Aceste faze se caracterizează prin concentraţii electronice bine definite egale cu 3/2. Ei au un raport anumit între atomi. As. Cu5Ge. N. 23 . In. Faze de pătrundere formează metalele grupelor de trecere cu metaloizii cu raze atomice mici H. 21/13 sau 7/4 şi proprietăţi tipic metalic. luciu metalic mai slab etc. interstiţiile nu sunt suficiente şi se formează structuri mai complicate (cu grupuri moleculare).59. are reţea cubică complexă. Sn. Cu5Ge39. cu elementele care aparţin grupelor II. Fe. Cu39Sn39. Au. Pt. Fazele cu structura tip C32 cu raportul c/a foarte apropiat de valoarea ideală 1. P. Carburile.Fe5Zn2. numite şi faze γ sau γ1. Cu9Al4. Ni. Si. Ag3Sn. MX şi MX2. Au3Sn. Ca. IV şi V ale sistemului periodic (Be. La compuşii chimici din aliajele metalice apar legături metalice (ioni pozitivi şi electroni liberi). numite şi faze ε sau ε1. Na). Cd. Au5Zn8. Ag5Zn8. sunt deci compuşi chimici. Fazele cu structura tip A13 ca AgCd. C12 sau H12). Pb. B. în special în cele aliate.63 numite şi faze ξ sau ξ1. Ag5 Cd8. Se formează atunci când raportul între raza atomică a metaloidului şi raza atomică a metalului este mai mic decât 0. Al. Fazele de pătrundere au un rol foarte important la construcţia oţelurilor. CoZn3 etc.) 5. AgMn. C.62. numite şi faze μ sau μ1. Rh. Raportului 21/13 îi corespund fazele cu structura tip D82 cum sunt Cu5Zn8.59. Zn.59.6. Se ajunge astfel la constituenţi care corespund formulelor: M4X. AgZn.Sb). Ag5Al3.

Clasificarea şi analiza sistemelor de aliaje după solubilitate.24 TEMA 3.6. care sunt asemănătoare cu nişte hărţi.3. SISTEME DE ALIAJE BINARE ŞI TERNARE 3.1. numite diagrame de faze sau diagrame de stare.Ni.7. deoarece se determină pe aceste diagrame numai fazele în echilibru. Diagramele reprezintă deci stări stabile. deoarece determinarea fazelor pe care ne-o dau corespunde determinării constituţiei aliajului la diferite temperaturi şi concentraţii. pe care sunt reprezentate regiunile de stabilitate ale diferitor faze ce se pot găsi într-un sistem de aliaje în care presiunea este constantă (atmosferică). Analiza diagramei de echilibru Pb . Sunt diagrame de constituţie. A treia condiţie. care ar influenţa direct asupra aliajului este presiunea.5. transformări etc. 3. Metoda de construire a diagramelor de echilibru. ce se consideră constantă. 3. Starea de echilibru a unui sistem de aliaje se reprezintă grafic cu ajutorul diagramelor de echilibru. solidificare. Sisteme ternare. Se numesc diagrame de echilibru sau diagrame de faze. 3. 3.) decurg la presiunea atmosferică. Noţiuni generale. corespunzătoare unei răciri lente.4. Diagrame binare.Sb. Diagramele de echilibru reprezintă: .2. Cazurile de turnare sub presiune sau procedeele în vacuum sunt mai rare. 3. 3. Importanţa teoretică şi practică a diagramelor de echilibru. Analiza diagramei de echilibru Cu .1. deoarece majoritatea proceselor metalurgice (topire. Diagramele de echilibru indică variaţia stării unui sistem de aliaje în funcţie de temperatură şi concentraţie. 3.

Cu – Al etc. Cu-Zn. 3. Solubilitatea (o singură soluţie lichidă) există numai în anumite proporţii şi este funcţie de temperatură. . numite soluţii conjugate. când componenţii au diferite proprietăţi (greutate specifică. la temperaturi ridicate difuzia fiind puternică.trecerea din stare lichidă în solidă (solidificarea. . Ag–Au etc. În celelalte intervale există amestecuri de soluţii solide. punct de fuziune). Este cazul majorităţii aliajelor. După solubilitatea componenţilor în stare lichidă. CuPb etc. c) Sisteme cu insolubilitate totală. de exemplu: Cu–Ni. Solubilitatea în stare solidă deosebit. Formează o singură soluţie lichidă omogenă în toate proporţiile. deoarece interesul fazelor în stare solidă (structura). b) Sisteme cu solubilitate limitată (parţială).2. raze atomice. Cu – Sn.25 . Este cazul sistemelor de aliaje: Fe–C. Atunci. Fe-Ca etc. Clasificarea după solubilitate în stare lichidă are o importanţă secundară în cele mai multe cazuri. de exemplu ca: Cu-Fe. importante pentru tratamentele termice. însă numai până la o limită de concentrare. Se formează o singură soluţie solidă omogenă în toate proporţiile. soluţia se descompune în două soluţii lichide (în două faze). Cu-Sn. b) Sisteme cu solubilitate limitată.formarea de eutectice şi eutectoide. Componenţii formează soluţii. formarea de compuşi chimici. este criteriu important de clasificare. exemple: Fe-Pb. cu constituenţii săi omogeni sau eterogeni. În celelalte proporţii. până la saturaţie. Aceste soluţii se aşează după greutatea specifică. ca: Fe-C. Cu-Al etc. a) Sisteme cu solubilitate totală (nelimitată). temperatura de început şi de sfârşit a solidificării) şi invers. transformări în stare solidă etc. este . conform greutăţii lor specifice.transformările în stare solidă. Diagramele de echilibru se clasifică după mai multe criterii: solubilitatea componenţilor în stare în stare lichidă şi solidă. După solubilitatea în stare solidă.fazele de echilibru la diferite temperaturi. În stare solidă vor arăta deci structura aliajului la răcire lentă. Cu–Zn. a) Sisteme cu solubilitate totală. deoarece majoritatea sistemelor sunt complet în stare lichidă. Componenţii lichizi formează două straturi.

Aliajul compus din 87% Pb şi 13% Sb se caracterizează la cea mai joasă temperatură (2460C). Pe verticalele de compoziţie trasate ale aliajelor respective se unesc puncte critice. 3. Aliajele sunt compuse din două faze: cristale de Pb şi cristale de Sb. exemple: Ag–Pb. precum şi cele de transformare în stare solidă (conform figurii 3. formând un amestec mecanic.2. însă aliajele amplasate la dreapta de cel eutectic (Sb>13%) se numesc aliaje hipereutectice. iar aliajul – aliaj eutectic. componenţii se separă din soluţie. Curbele de răcire primite cu punctele critice se transferă în coordonate «temperatură – concentraţie». . În anumite cazuri se separă întâi componentul cu punct de fuziune mai ridicat. Eutecticul este un constituent structural eterogen. Fe–Pb etc.1. Curbele de răcire servesc pentru determinarea experimentală a diagramelor de echilibru şi prezentă două discontinuităţi: începutul solidificării şi sfârşitul solidificării. amestec mecanic fin de două sau mai multe faze. (pentru analiza termică se cercetează metalele pure şi un număr cât mai mare de aliaje cu diversă concentraţie) la răcire se urmăreşte variaţia funcţie de timp a temperaturii. Acest amestec mecanic se numeşte eutectică. Curbe de răcire la aliaje şi un aliaj în diagrama de echilibru. la aliaje pot exista diferite tipuri de curbe de răcire (fig. Fig. Aliajele se vor solidifica în general într-un interval de temperatură. conform transformării lichidului în stare solidă. Elementele Pb şi Sb în stare solidă sunt insolubile. Diagrama de echilibru a acestor elemente se numeşte diagramă cu solubilitate totală în stare lichidă şi insolubilitate în stare solidă.4. rezultat din descompunerea unei soluţii lichide la o temperatură constantă.1). 3. Cristalizarea începe la temperatura t1 şi se termină la t2.).3. spre deosebire de metalele pure. Fig. După felul cristalizării şi solubilitatea componenţilor. 3.26 c) Sisteme cu insolubilitate totală. 3. de început de cristalizare – linia lichidus şi sfârşit de cristalizare – linia solidus. Aliajele amplasate la stânga de cel eutectic (Sb<13%) se numesc aliaje hipoeutectice. La solidificare. formând simultan două faze: granule de Pb şi granule de Sb. Determinarea unei diagrame de echilibru din curbe de răcire.2. Aliajele se încălzesc deasupra temperaturii de topire. 3.

adică soluţia solidă α.3. Deci: QL% = a / L 100. Ni – 14510C) este reprezentat de o astfel de diagramă (fig. 3.). Sistemul Cu – Ni (Cu – 10830C. temperatură. 3. iar linia DBE – linia solidus. cele două faze trebuie să se găsească la temperatură constantă. Sunt aliaje care au diagrama cu liniile lichidus şi solidus contopite în punctele unde formează maxime şi minime. Be – Al. adică se duce orizontala de temperatură până la intersecţia cu cele două curbe şi se coboară proiecţiile acestor puncte pe axa concentraţiei. Pentru determinarea cantităţii fazelor în echilibru se utilizează regula segmentelor inverse sau regula pârghiei.4. QS% = b / L 100 Fig. 3. n–r= b şi segmentul total n–m= l.5 se observă că pentru aliajul de compoziţie medie 73% Cu în punctul r sunt în echilibru soluţia solidă α de compoziţie m cu 62% Cu şi lichid de compoziţie n cu 78% Cu.5 Regula segmentelor inverse ( regula pârghiei). Cantitatea de fază lichidă în procente QL% este egală cu segmentul cel mai îndepărtat de punctul figurativ ai faze lichide n. 3. Pentru a fi în echilibru. . Bi – Cd. Conform diagramei Pb – Sb.27 Formă semănătoare cu diagrama Pb – Sb are diagramele sistemului Sn – Zn. Din figura 6. numită linia transformărilor eutectice la temperatura de 2460C. Diagrama de echilibru Cu – Ni cu curba de răcire.5. adică segmentul a la întregul segment L şi îmulţit cu 100. împărţit la întregul segment L şi îmulţit cu 100. 3. Este nevoie de trei axe. este egală cu segmentul cel mai îndepărtat de punctul figurativ ai fazei solide m. Diagrama sistemului de echilibru Pb – Sb.6. 6. Si – Au. Fig.4. ele însă au o anumită solubilitate a compuşilor. adică segmentul b. În raport cu punctul r punctele m şi n determină segmentele r–m= a. linia ABC – linia lichidus. în mod real separându-se în soluţii solide şi metale pure. Diagramele de echilibru pentru sistemele se reprezintă în spaţiu. Cantitatea de fază solidă în procente QS%. Fig. Si – Be etc. Majoritatea aliajelor utilizate în practică sunt polinare.

7. Al treilea component C va rezulta din relaţia: C = 100 – A – B.28 concentraţia lui A şi concentraţia lui B. Spre deosebire de sistemele de aliaje binare. 3. a intervalului de temperatură dintre acestea indică valoarea segregaţiei dendritice şi temperaturile necesare pentru omogenizarea aliajelor. Fig. 3. Diagramele de echilibru au o mare importanţă pentru alegerea temperaturii optime pentru executarea tratamentelor termice. Reprezentarea unei diagrame a aliajului ternar. Cunoaşterea punctelor lichidus şi solidus ale diferitor aliaje. unde A + B + C = 100%. iar diagrama are aspectul unei prizme triunghiulare temperaturile. în care pe verticală se indică . posibilitatea de transformare structurală. la aliajele ternare concentraţia nu se poate reprezenta cu ajutorul unei axe. ci este necesar construirea unui triunghi echilateral. Diagramele dau posibilitatea de-a cunoaşte structura aliajelor în orice domeniul al diagramei. Diagramele de echilibru se utilizează în diferite scopuri practice şi de cercetare. cunoaşterea punctelor critice ale transformărilor fazice.6. funcţie de concentraţie şi temperatură. Cunoscând temperatura de topire se poate utiliza mai raţional energia în procesul tehnologic de turnare.

. Proprietăţile mecanice ale constituenţilor structurali de echilibru şi influenţa lor asupra proprietăţilor aliajelor. la diagrama Fe – grafit multe puncte sunt deplasate puţin spre stânga şi temperaturi mai înalte (C1E1S1).2. b) În partea dreaptă a diagramei Fe – C nu este construită până la 100% C.variaţia cu temperatură a solubilităţii C în soluţiile solide α şi γ. sudabilitatea. proprietăţile tehnologice favorabile (prelucrabilitatea. ce formează baza construcţiei moderne de maşini. DIAGRAMA DE 4. Aliajele fierului cu carbonul oţelurile şi fontele şi în special oţelurile. În comparaţie cu diagrama de echilibru Fe – Fe3C. Diagrama Fe – grafit. Ponderea şi varietatea utilizării oţelurilor se justifică prin proprietăţile mecanice superioare.2.5.67% C. Ţinând seama de cele două forme de separare ale carbonului în aliajele Fe – C. ci numai până la concentraţia de 6. diagrama de echilibru a sistemului Fe – C se prezintă în două variante: 1. sudabilitatea etc. c) Diagrama Fe – Fe3C este compusă din trei diagrame: .29 Tema 4. echilibru stabil. Particularităţile şi analiza diagramei de echilibru Fe – Fe3C. Diagrama Fe – Fe3C (cimentita). turnabilitatea. 2. Noţiuni generale. 4. cum sunt: . Notarea punctelor prin acelea litere este unanim acceptată în toată lumea. deoarece aliajele cu mai mult de 6.67% C sunt în mod practic greu de obţinut şi puţin utilizate în consecinţă nu au fost studiate mai amănunţit.transformări alotropice ale fierului. 4. constitue cele mai importante produse.3. 4. echilibru metastabil. Pe diagramele de echilibru Fe – Fe3C şi Fe – grafit sunt indicaţi constituenţii structurali ai aliajelor de echilibru a sistemului Fe – C.4. 4.1. EHILIBRU FIER – CARBON 4.1.) Diagrama Fe – C este adoptată de STAS – ul 2500 – 80. Punctele critice ale sistemului Fe – Fe3C. Constituenţii de echilibru ai aliajelor Fe – Fe3C. 4. Particularităţile diagramei de echilibru Fe – Fe3C sunt următoarele: a) Diagrama prezintă transformări în stare solidă.

potrivit reacţiei: Fe3C ↔ 3Fe + C (grafit).diagrama cu transformare eutectoidă. .30 - diagrama cu transformare perlitică.transformarea eutectoidă. Liniile ABCD AHJECFD HJB ECF PSK NH NJ GS GP ES PQ MO Semnificaţie Temperaturile la care începe cristalizarea.transformări alotropice ale soluţiilor solide. d) Pe diagrama de echilibru Fe – Fe3C se evidenţiază trei tipuri de transformări în stare solidă: . . .1. Semnificaţia liniilor pe diagrama Fe – Fe3C. 4.variaţia cu temperatura a solubilităţii în stare solidă.diagrama cu transformare eutectică. Linia lichidus Temperaturile la care se termină cristalizarea Linia solidus Temperatura de transformare peritectică LB + δ H → austenităE Temperatura de transformare eutectică (ledeburitică) LC → austenităE + cementităF Temperatura de transformare eutectoidă (perlitică) austenitaS → ferităP + cementităK Temperaturile la care începe transformarea alotropică a fierului δ în austenită Temperaturile la care se termină transformarea alotropică a fierului δ în austenită Temperaturile la care începe transformarea alotropică a austenitei în ferită Temperaturile la care se termină transformarea alotropică a austenitei în ferită Temperaturile la care începe separarea cementitei secundare din austenită Temperaturile la care începe separarea cementitei terţiare Temperatura de transformare magnetică a feritei Fmagnetică → Fnemagnetică la încălzire Temperatura 1538-14951148-12270C 1538-14951148-12270C Temperatura 14950C Temperatura 11480C Temperatura 912-7270C Temperatura 1394-14950C Temperatura 1394-14950C Temperatura 727-9120C Temperatura 727-9120C Temperatura 727–11480C Temperatura 727-4000C Temperatura 7700C Tabelul În raport cu conţinutul de carbon faţă de punctul – S (punct eutectoid. transformarea perlitică) oţelurile carbon se divizează în trei clase: . La încălzire de lungă durată cementita se descompune ireversibil în grafit şi fier. .

b) oţel eutectoid. care conţin 4. transformarea lediburitică) fontele albe se divizează în trei clase: a) fonte albe hipoeutectice. la temperatura ordinară are o structură perlitică. Tabelul 4. b) fonte albe eutectice. la încălzire feromagnetică → paromagnetică Transformarea eutectoidă (perlitică).Transformările ce au loc în diagrama Fe – Fe3C au obţinut cu timpul o importanţă aparte în aplicarea tratamentelor termice la aliajele sistemului Fe–C.11 – 4.77%C.2. cementită secundară şi ledeburită. la temperatură ordinară au o structură formată din perlită şi cementită secundară. Punctele critice ale sistemului Fe – Fe3C Notarea punctului critic Temperatura (0C) Linia punctului critic Caracterul transformării A0 A1 A2 A3 A4 210 727 770 – 727 912 – 727 1495-1394 PSK MOSK GOSK NJ NH Transformarea magnetică a cementitei.77%C.31 a) oţeluri hipoeutectoide.2.3%C.C (punct eutectic. ele sunt reprezentate pe diagramă. c) oţeluri hipereutectoide.3 – 6.) Transformarea soluţiei solide γ în soluţie solidă α .3. care conţin între 0. la temperatura ordinară au o structură alcătuită din ferită şi perlită.3%C.11%C. care conţine 0.77 . Fontele albe au tot carbonul legat sub formă de cementită şi prezintă în ruptură un aspect alb–argintiu. la răcire austenita Feγ → perlită Feα + Cell Transformarea magnetică a feritei Feα Transformarea feritei în austenită la încălzire Feα → Feγ Transformarea soluţiei solide γ în soluţie solidă α (δ) la încălzire (începutul transfor. În diagrama Fe – Fe3C există şase puncte critice.67%C. care conţin între 4. care conţin până la 0. În raport cu conţinutul de carbon faţă de punctul . care conţin între 2. c) fonte albe hipereutectice. 4. la temperatură ordinară structura este formată din perlită. structura formată din ledeburită. la temperatură ordinară structura este formată din ledeburită şi cementită primară.

Constituenţii structurali ai aliajelor Fe – Fe3C sunt: a) Ferita [F = Feα(C)] este o soluţie solidă de penetrare (pătrundere) a carbonului în Feα cu construcţie poliedrică.80HB.5. Proprietăţile mecanice ale constituenţilor structurali de echilibru şi influenţa lor asupra proprietăţilor aliajelor Fe – Fe3C. 4. d) Ledeburita (Lel = A + Ce) este un amestec mecanic. în care se conţine 6.2. Conţinutul de carbon variază între 0.1. moale cu duritatea 60. Se formează în rezultatul transformării austenitei la t = 7270C. cementita secundară (Cell) formată la modificarea solubilităţii C în Feγ de-a lungul linei ES. 4. eutectoid din ferită şi cementită. plasticitatea bună . sub t=7270C ledeburita este alcătuită din perlită şi cementită (Lell = P + Ce). Fierul este un metal de culoare cenuşie.3%C la t=11470C. La temperatura t = 7270C Feα dizolvă 0. cementita terţială (Celll) formată datorită modificării solubilităţii C în Feα de-a lungul liniei PQ.11%C. relativ greu ρ = 7.. formându-se grafitul: Fe3C= 3Fe + C (grafit).0218%C. format prin solidificarea lichidului cu 4.) A cem. care arată structura prezentată de aliajele Fe – Fe3C. 1148 – 727 ES Separarea cementitei secundare din austenită. cu rezistenţa limită la rupere medie σr = 250 MPa.. c) Perlita (P = F + Cell) este un amestec mecanic. 4. Formele distincte cu aceiaşi compoziţie chimică: - cementita primară (Cel) separată din fază lichidă de-a lungul liniei CD. Evidenţierea punctelor critice pe diagrama Fe – Fe3C. b) Austenita [A = Feγ(C)] este o soluţie solidă de penetrare (pătrundere) a carbonului în Feγ.77%C. - În anumite condiţii cementita se descompune.. În câmpurile diagramei de echilibru Fe – Fe3C sunt prezenţi diferiţi constituenţi metalografici (structurali). la răcire Fig.86 g/cm3. eutectic de austenită şi cementită.. în care se conţine 0.67%C.4.32 (δ) la încălzire (începutul transfor. e) Cementita (Fe3C) este un compus chimic definit cu reţea cristalină rombică complicată.

200HB.50%.Clasificarea şi notarea oţelului carbon.86 g/cm3. plastică δr = 40. scade alungirea δr şi rezilienţa KCU. 5. 5. 5. rezistenţa limită la rupere medie σr = 300 MPa.Sistemul Fe – grafit.33 cu alungire relativă la rupere δr = 50% şi rezilienţă bună KCU=200. 5. 5..1.250 J/cm2.4.. Odată cu creşterea conţinutul de carbon creşte rezistenţa la rupere σr. . creşte duritatea.. Tema 5 CARACTERISTICA ALIAJELOR Fe – C.2. mai dură ca ferita 160.5... Fonte cenuşii cu grafit lamelar. Cementita este foarte dură 800HB... Ledeburita este foarte dură 700HB şi fragilă.Clasificarea fontelor.80HB. Temperatura de topire a fierului este de 1539±50C şi cea de fierbere de 28800C.Influenţa carbonului şi a elementelor însoţitoare asupra microstructurii şi proprietăţilor oţelurilor carbon. Fonte albe.. Ferita este foarte aproape de fierul tehnic ρ = 7. cu alungire relativă la rupere δr = 50%.Microstructura proprietăţilor şi utilizarea oţelurilor carbon. Austenita este paramagnetică. cu duritatea 60.3.

foarte dure. extra dure.1.7.17%Si.25 … 0. oţeluri de cuptor electric. 5.07% Si. semidure. După compoziţia chimică: oţelurile carbon: hipoeutectoide: 0-0. cu 0.34 5.6.07 – 0. 5. după destinaţie.9.10 % C. • • • - .40 % C. eutectoide: 0.80 % C. ♦ ♦ ♦ 2. cu 0. sub 0. Pentru clasificarea oţelurilor se folosesc numeroase criterii: a) b) c) d) e) f) 1. cu 0.77 % C. După duritate în raport cu conţinutul de carbon: extra moi.Factorii care influenţează grafitizarea. ♦ ♦ ♦ ♦ 3. după gradul de dezoxidare se clasifică: КП . 5. 5. 5. dure. cu 0.Influenţa grafitului asupra proprietăţilor fontelor.10…0.25 % C. După modul de elaborare: oţeluri Martin. după modul de obţinere.40…0. peste 0. cu 0.60 % C.11.Fonte modificate.77 % C. după duritate în raport cu conţinutul de C. din punct de vedere al tratamentelor termice. oţeluri de convertizor.Domeniul de utilizare. semimoi. hipereutectoide: 0.77 – 2.70 …0.Fonte maleabile.11 % C. după modul de elaborare. ♦ ♦ ♦ după compoziţia chimică (conţinutul de C %).10. moi.70 % C.oţeluri semicalmante între 0.oţeluri necalmante până 0. 5.Fonte antifricţiune. ПС .60 …0.8.80 % C.

OL 44. După modul de obţinere a semifabricatelor: oţeluri deformabile: destinaţie generală. У 9. OL 70.. У 8А. uz general calitative calitate superioară oţeluri cu destinaţie specială (automate). După destinaţie oţeluri de construcţie: oţeluri pentru scule. Сталь 70. Б Сто.0. OT 32.8. У 10. В Ст 2 сп…… În literatura română : OL 32. Б Ст 1 кп. oţeluri carbon de calitate superioară Сталь 10A. III. OLC 0. Сталь 10. OL 37. Б.…. cu conţinut înalt de carbon .85 % C. OL 60. OLC 10. Din punct de vedere al TT: oţeluri de cementare sub 0. Ct 4. У 12. кп – necalamat. OL 50.5 % C…0.17. 4. grupa A nu se indică.. Сталь 50 A.  oţeluri de carbon de construcţie calitative: Сталь 08.  oţeluri carbon pentru scule: У 7. пс – oţel semicalmat. Ct 6. Сталь 20 A.  cu conţinut scăzut de carbon până la 0. Ct 1.37%Si. urmate de cifre: oţelurile carbon de construcţie de uz general: Ct O. În funcţie de destinaţie sunt trei grupe: A. OL 42. Ct 2. OL 52. 5. oţeluri al tratamentelor termice sau de îmbunătăţire. Ct 3.…. OLC 20X. Сталь 20.0. У 13A .35 - СП   • • ♦ ♦ ♦  - oţeluri calmate între 0. II. după gradul de dezoxidare se scrie literele сп – oţel calmat. 6. OLC 15… OLC 70. Notarea oţelurilor carbon se efectuează cu litere. σr=320MPa.55. OLC 10X. OL 34. cu conţinut mediu de carbon . В.0.25 % C. Oţelurile calitative după conţinutul de carbon se clasifică în trei grupe: I. У 11. Ct 5. destinaţie precisă oţeluri turnate. Сталь 15.25 % C.6 … 0.

pentru eliminarea H se spală cu acizi.se găseşte în proprietăţi foarte mici. iar N – dezoxidarea suplimentară cu aluminiu AlN. Sulful ajunge în oţel din minereuri în timpul elaborării. rezistenţa la rupere. Manganul este introdus la elaborarea pentru dezoxidare. H2. N2) Carbonul – după cum s-a observat microstructura oţelurilor carbon se schimbă în funcţie de conţinutul de carbon.15…0. H2. AUT 40. Oţelurile conţin şi alte elemente însoţitoare permanente care sunt introduse pentru dezoxidare şi desuflare cu Mn şi Si. A 20.36 OSC 7. se găseşte în structura sub formă de eutectic disociat Fe-FeS uşor fuzibil 880C.9 Mn. O2 . este plastică. se introduc Mn şi Si. OSC 11. OSC 9. A 25. MnS are aspect globular. AUT 12. FeO+Mn →Fe+MnO şi desuflare FeS + Mn → MnS+ Fe. OSC 8X. Ce aliată cu manganul se dizolvă uşor în cea mai mare parte a Mn se găseşte în forma MnS ca incluziuni nemetalice. S nu este solubil în ferită. Prezenţa FeS provoacă fragilitatea la cald. Oţelurile conţin şi elemente gazoase (O2. După proprietăţile fizice cu creşterea conţinutului de carbon creşte forţa coercitivă Hc şi rezistivitatea P. scade greutatea specifică j. A 15. de culoare gri.2. în procesul de elaborare nu sunt totdeauna eliminate (S şi P).  oţeluri automate: A 12. gâtuire la rupere – z. AUT 30. are temperatură. AUT 20.035P. Si este solubil în ferită. A 30. Siliciul deserveşte la dezoxidarea oţelului 2FeO+Si → SiO2+ 2Fe. permeabilitatea magnetică µ. OSC 10. A 40. fosforul este strict limitat până la 0.30 S şi un conţinut de 0. 5. …OSC 13X. După proprietăţile mecanice am observat în tema precedentă că cu mărirea conţinutului de carbon creşte duritatea. . alungirea relativă. de topire înaltă. N.. iar O2. Se deformează bine în timpul prelucrărilor la cald.5…0. Manganul se dizolvă în ferită şi în Ce. Fosforul se dizolvă în ferită. scade rezistenţa. Cu creşterea conţinutului de carbon creşte suprafaţa ocupată de perlită şi scade ferita. La oţelurile automate 0. F înrăutăţeşte plasticitatea.

5.3-6. 11-4. Fontele albe sunt supuse operaţiei ulterioare de maliabilizare.cu baza metalică perlitică . . amplasat întro aşa numită bază metalică . Al. Microstructura se observă la oţelurile hipoeutectoide ferita şi perlita. transferul are loc în sistemul Fe – Fe3C iar cementita nu a suferit descompunere sau a suferit parţial. tăvălugi pentru mori. Fontele albe sunt utilizate la turnare pentru fabricarea pieselor .5. fontele albe hipereutectice. piese din fontă maliabilă. arborele cu caneluri. 4. după diagrama Fe – Fe3C. După o răcire mai lentă a topirii şi în prezenţa elementelor grafitizate ca Si.67 structură Ce + Le. prin tăiere. fonte albe eutectice. Adâncimea acestui strat este 12-30 mm. 4. precum şi conţinutul mărit de carbon.3 structura P + Ce + Le . la suprafaţă fonta albă cu transformările. Fontele albe perlitice pentru executarea corpurilor de măcinare ale morilor de ciment. Fontele albe se clasifică după punctul C eutectoid: fonte albe hipoeutectice. iar miezul după diagrama Fe – grafit transformările au loc în fontă cenuşie.cu bază metalică. prin pilire prin deformabile.3.cementită. roţile la vagoane. eutectoide – perlita.4. la suprafaţă o duritate înaltă – fontă cu crusta dură.37 5. După baza metalică. Oţelurile pentru scule se folosesc la prelucrarea prin aşchiere. Din fonta albă ca crusta dură se toarnă piese care lucrează în condiţii de uzare foarte intensă cum sunt: cilindrii de laminor. Oţelurile de calitate superioară au un conţinut controlat de S şi P şi sunt utilizate la confecţionarea pieselor. .transformări eutectoide a avut loc după sistemul Fe-Fe3C. Cu. Oţelurile automate au un conţinut mărit de P şi S şi sunt utilizate pentru prelucrarea automată la maşini unelte automate. perlito . Fontele albe sunt foarte dure şi fragile datorită durităţii cementitei şi ledeburitei. 5. construcţii de maşini. Microstructura fontelor cenuşii este formată din incluziuni de grafit. fontele cenuşii în: de concentraţie şi condiţii concrete: . hipereutectoide – perlita şi cementita secundare.3 structură – ledeburită. Oţelurile carbon de uz general se utilizează în construcţii metalice şi mecanice sunt ieftine. 2.

fulgi – fonta maliabilă КЧ. conform STAS – ului 568 – 82. care indică rezistenţa limită la rupere în MPa. însă forma cea mai ideală fiind globulară.fonta cenuşie. Simbolizarea fontei cenuşii cu grafit lamelar se efectuează după proprietăţile ei mecanice. O trăsătură caracteristică a fontelor maliabile o constituie obţinerea grafitului nu direct din topitură. Tabelul 5. Proprietăţile mecanice ale fontelor cu grafit lamelar – cenuşii STAS 568 – 82 Nr.. Simbolul se compune «СЧ» sau «Fc» . . face ca aceste fonte să posede proprietăţi mecanice superioare fontelor cenuşii . o grafitizare totală. Tabelul 5.feritică. De exemplu СЧ10. Duritatea HB 120 – 205 130 – 241 143 – 255 156 – 260 163 – 270 179 – 290 207 – 287 229 – 289 5.5. 1 2 3 4 5 6 7 8 Marca fontei СЧ 10 СЧ 15 СЧ 20 СЧ 25 СЧ 30 СЧ 35 СЧ 40 СЧ 45 Marca fontei Fc 100 Fc 150 Fc 200 Fc 250 Fc 300 Fc 350* Fc 400* După o răcire mai lentă a topirii şi în prezenţa elementelor grafitizate ca Si. S-a dovedit că forma cea mai convenabilă este rotungită sub formă de cuiburi. % Duritatea HB . nodulară – fonta nodulară ВЧ.38 .cu baza metalică perlito . descompune parţial cementita din eutectoid. ci în urma descompunerii cementitei conform reacţiei: Fe3C → 3Fe + C grafit . grafitul se prezintă sub formă de cuiburi sau carbon de recoacere –recoacerea de maleabilizare. precum şi conţinutul mărit σr. MPa 100 150 200 250 300 350 400 450 MPa 280 320 400 460 500 550 600 650 σînc. СЧ20…СЧ45 sau Fc100. Proprietăţile mecanice ale fontelor maliabile STAS 569 – 79 Nr. urmate de cifre. Al.6.cu baza metalică feritică. când cementita a suferit o transformare .1. În urma acestei reacţiei. Marca fontei Marca fontei σr. Forma mai convenabilă a grafitului obţinut în fontele maliabile. de carbon.2. 5. σr = 400 MPa. MPa δ. Fc150.Fc400.. Cu. respectiv după rezistenţa limită la rupere σr.

39 1 2 3 4 5 6 7 8 FF KЧ 30-6 KЧ 33-8 KЧ 37-12 FP KЧ 50-4 KЧ 60-3 Fmn300 Fmn350 Fmn370 Fma350* Fma400* Fmp450* Fmp500 Fmp600 300 350 370 350 400 450 500 600 6 8 12 6 8 10 4 3 160 165 163 150 170 220 240 280 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->