Tema 3. Cultura medievală în Europa Occidentală. 1. Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală. 2. Creştinismul. 3.

Principalele tendinţe ale culturii medievale. 4. Cultura Bizanţului. Bibliografie: Маркова А.Н., Культурология., Москва, - 2005, с. 161-165, 225-244. Поликарпов В.С. Лекции по культурологии., Москва, - 1997, с. 229-241, 256-283. Силичев Д.А. Культурология., Москва, - 2004, с. 115-126. Драч Г.В. Культурология., Р-Д, - 1996, с. 164-178. История средних веков., Колесницкий И.Ф., Москва, - 1980. История средних веков., Удальцов З.В., Москва, - 1990. Каримова К.И. Культурология., Москва, - 2005, с. 95-114.

1.

Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală.

Începutul perioadei medievale a coincis cu apusul culturii antice, iar sfârşitul – cu renaşterea valorilor antichităţii în Epoca nouă (sec.V - XIV). Din punct de vedere al relaţiilor social-economice această perioadă corespunde feudalismului. Până nu demult epoca medievală era considerată ca o perioadă întunecată şi obscură, dominată de violenţă şi cruzime. Evul Mediu era asociat cu sălbăticia şi înapoierea, cu stagnarea istorică şi lipsa totală a elementelor luminoase şi îmbucurătoare. La crearea imaginii „obscurantismului medieval” au contribuit în mare măsură înşişi reprezentanţii acestei epoci. Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această perioadă au reflectat în operele lor o imagine sumbră a perioadei, ai cărei contemporani au fost. În descrierile lor lipsesc optimismul şi bucuria de a trăi, nu există dorinţa de îmbunătăţire a lumii existente. Dimpotrivă, persistă un pesimism profund, predomină teama şi oboseala, senzaţia sfârşitului lumii, care este aproape. De aici o atenţie mărită pentru tema morţii, care apare ca un mijloc de izbăvire de greutăţile vieţii. Fericirea şi liniştea pot fi găsite doar pe cealaltă lume. La crearea imaginii unui Ev Mediu „sumbru” au contribuit în mare măsură reprezentanţii Renaşterii. Ei au proclamat Evul mediu drept „perioada întunecată” a istoriei omenirii, iar Renaşterea care a urmat - „răsăritul”, trezirea la viaţă după un somn de o mie de ani. Perioada medievală era considerată de aceştia drept secole „pierdute”, caracterizate doar prin distrugeri şi care nu au păstrat nimic din realizările culturii antice. O astfel de atitudine faţă de Evul mediu nu este îndreptăţită în totalitate. Cercetările de ultimă oră ale specialiştilor demonstrează că Evul mediu a fost o perioadă originală şi interesantă în istoria dezvoltării civilizaţiei europene. Anume în această perioadă au apărut premisele şi unele elemente ale civilizaţiei moderne. În Evul mediu începe întemeierea naţiunilor europene. Tot atunci se formează primele state moderne şi limbile în care, cu unele modificări, se vorbeşte până astăzi. Sigur, liderul istoriei şi culturii universale din acea epocă nu a fost Occidentul, ci Bizanţul şi China, dar şi în lumea occidentală s-au petrecut evenimente importante. În materie de dezvoltare a ştiinţelor, filosofiei, artei, epoca antică a depăşit Evul mediu. Totuşi, per ansamblu perioada medievală nu poate fi caracterizată drept una de stagnare, reprezentând mai curând una de progres. La baza culturii medievale se află tradiţiile Imperiului Roman de Asfinţit, care reprezintă „baza romană”. În moştenirea culturală a Romei o importanţă majoră au avut-o dreptul, înalta cultură juridică, ştiinţa, arta, filosofia, creştinismul. Aceste tradiţii s-au înrădăcinat în timpul luptelor romanilor cu „barbarii” – triburile din Europa Occidentală (francii, bretonii, saxonii, goţii, ş.a.). În rezultatul interacţiunii elementelor „barbare” şi romane a apărut „dialogul cultural”, care a reprezentat un impuls pentru înfiinţarea şi dezvoltarea culturii medievale occidentale. 2. Creştinismul. Elementul de bază al culturii medievale a fost creştinismul, care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, ceea ce a contribuit în mare măsură la abolirea sclaviei.

1

să-şi înfrângă poftele fizice. cel agrarian şi prin intoleranţă. 3. răsplata după moarte şi altele. V episcopii romani şi-au atribuit titlul de cap al bisericii – papă. În a doua jumătate a sec. Prima era suverană. cea ortodoxă – în oricare dintre limbile locale. îndemnându-l pe acesta să se limiteze în toate. IX au fost determinate diferenţele dogmatice şi de cult. Esenţa acestora constă în următoarele: Conform dogmei romano-catolice. Ştiinţa supremă a Evului Mediu a fost teologia. Conform perceptelor din acele vremuri. Teologia în sine devine tot mai raţională: simpla credinţă în dogmele bisericii nu mai este 2 . în timp ce biserica ortodoxă respinge o astfel de cale de „mântuire”. Catolici îşi fac semnul crucii cu toate cinci degete. Neprimirea credinţei era pedepsită de gloată. nerecunoscând titlul similar pentru patriarhul de la Constantinopol. trebuia să fie creştin. Totuşi în perioada Evului mediu timpuriu şi până în sec X. Dumnezeu a creat universul şi reprezintă garantul existenţei sale. indiferenţa faţă de religie sau o practicarea unei alte credinţe (religii) perturbau ordinea naturii. Profitând de absenţa unei puteri laice în Occident. în care s-au înrădăcinat cultul plăcerilor fizice. papii au devenit conducători religioşi şi laici independenţi ai Romei şi ai eparhiei. În acest context apare conflictul dintre papa Nicolae I (856-867) şi patriarhul Photius. care dorea să trăiască în societate. deoarece sarcina sa principală nu consta în căutarea şi dezvoltarea unor ştiinţe noi. Conexiunea puternică dintre biserică. XIX. Prima încerca să apropie la maximum filosofia şi teologia. Conform principiilor sale. considerându-se „succesori ai sfântului Petru”. Dar chiar şi în aceste condiţii vitrege gândirea filosofică a progresat. în timp ce la catolici mirenii primesc împărtăşania doar cu pâine. Sub influenţa creştinismului a început formarea unităţii cultural-politice. Italia. printre care filosofia şi ştiinţa. senzuale ale trupului şi să adopte un ascetism benevol. Principalele tendinţe ale culturii medievale. de care depinde roada şi prin urmare bunăstarea oamenilor. Creştinarea conducătorilor era echivalentă cu creştinarea triburilor şi a popoarelor în conformitate cu principiul „poporul împărtăşeşte credinţa regelui”. conform celei ortodocse „Sfântul Duh” provine doar de la „Dumnezeu-Tatăl” . Astfel au apărut două biserici – romano-catolică şi ortodoxă (greco-catolică). Biserica catolică iartă orice păcat şi dăruieşte sufletelor „mântuire veşnică”. La ortodocşi şi preoţimea şi mirenii primesc împărtăşania sub ambele forme – pâine şi vin. în mod special printre oamenii simpli. Spania. care astăzi se numeşte Europa. Papii au încercat să supună influenţei lor biserica din recent creştinatele ţări slave (inclusiv Bulgaria). Acest gen de filozofie a primit denumirea de scolastică. a fost introdusă dogma despre Sfânta Treime. a doua se afla în subordinea puterii împăratului. ceea ce putea avea consecinţe catastrofice. iar „Dumnezeu-Fiul” este întrupat prin Duhul Sfânt. Dar chiar şi această abordare a fost utilă: graţie ei s-a păstrat moştenirea gânditorilor antici. Principala diferenţă de rit este cea a împărtăşaniei. la fel ca şi triburile slave şi germanice au primit credinţa creştină prin botezarea conducătorilor lor. stat şi comunitate a dus la aceea că fiecare om. care a determinat de facto schisma în materie de dogmă şi cult dintre biserica de la Roma şi cea din Constantinopol. având rol de poliţie internaţională). Supunerea faţă de conducătorul laic şi spiritual a avut drept consecinţă legitimarea creştinismului. Iată de ce elementul agrarian este a doua trăsătură. A apărut ierarhia bisericească. Grigore I cel Mare (590-604) se autointitulează episcop universal. După anul 382 poporul roman. creând idealuri şi valori noi. ci însuşirea la nivel „de şcoală” a ceea ce fusese deja acumulat.Ţinând cont de lecţiile amare ale societăţii romane. Ei au adunat proprietăţi funciare şi în anul 756 au întemeiat un stat laic – regiunea Papală. este Divinitatea naturii. Putem identifica două tendinţe în dezvoltarea acesteia. Franţa. care a acţionat până în prima jumătate a sec. În perioada medievală alături de religie au existat şi s-au dezvoltat alte domenii ale culturii spirituale. Răspândirea creştinismului în Europa medievală a schimbat din rădăcină întregul mod de gândire. XII-XIII. care ar fi fost primul episcop roman. La începutul perioadei medievale istoria creştinismului număra deja aproape cinci secole. Intoleranţa (fanatismul religios) este a treia trăsătură. al treilea reprezentant al „treimii” – „Duhul Sfânt” provine în egală măsură de la „Dumnezeu-Tatăl” şi de la „Dumnezeu-Fiul”. Prin urmare. chiar şi în astfel de ţări ca Anglia. Teologia creştină reprezintă un sistem de reprezentări despre univers şi natură. Deja la începutul sec. Elementul agrarian. Relaţia dintre ele este caracterizată prin elementul legitimităţii. creştinismul a pus accentul pe suflet – baza spirituală a omului. Intoleranţa. Slujba catolică este oficiată doar în limba latină. iar ortodocşii doar cu trei.. Biserica de Răsărit nu recunoaşte supremaţia Papei şi a instituţiei cardinalilor. dar şi de instanţa cunoscută sub numele de inchiziţie (organizaţie creată în sec. În cultura medievală există o deosebire clară dintre „credinţa savantă” şi „credinţa populară”. credinţele păgâne continuau să exercite alături de creştinism o influenţă destul de importantă. Filosofia era declarată servitoare a teologiei. Legitimitatea creştinismului.

cu elemente de păgânism şi idolatrie. Pictorii medievali acordau o atenţie sporită lumii de dincolo. Arhitectura laică a stilului roman cedează vizibil în faţa celei bisericeşti. ci este nevoie de o argumentare logică. a harnaşamentului pentru cai. lui Dumnezeu. fiind considerat opusul a ceea ce era definit ca şi “roman” . subliniind influenţa moştenirii Romei antice. În construcţii sunt folosite pe larg arcadele. ci pătrunde înlăuntrul tău”.J. să confirme independenţa acestei ştiinţe în general şi a ştiinţelor naturale în particular. iar mai târziu şi ştiinţele naturale. XII ) Cultura romană se afirma. Dacă templele antice erau lăcaşuri pentru zei. Esenţa stilului roman este reprezentată de formele geometrice. spirituală – acesta era scopul artei. Această idee este reflectată şi în arhitectonica bisericească. adică artei în spiritul tradiţiilor antice. confirmarea contemporaneităţii. În epoca Evului mediu timpuriu predomină arta francilor (arta Merovingienilor). Interesul pentru stilul gotic a reapărut doar în sec. XII ). În secolele XI – XII în Europa Occidentală are loc înlocuirea stilului arhitectural romano-latin cu cel gotic. Aceasta era o artă barbară. prin intermediul antichităţii. A doua tendinţă dimpotrivă. apăsătoare. fiind caracterizată prin forme simpliste şi prin lipsa aproape totală a ornamentelor decorative. XI – XII creşte rolul mănăstirilor. Arta lor era considerată o Biblie pentru neştiutorii de carte. La finele sec. iar grecii se rugau în preajmă. Adeseori sunt folosite coloane. XIII). Tipul principal de construcţie este castelul-cetate. iar din sec. care decurgea din instituţiile ce îl propagau – bisericile şi mănăstirile. deoarece statul francilor ocupă în această perioadă aproape întreg teritoriul Europei. Astfel putem remarca tentativa omului medieval de a găsi. De cele mai multe ori acesta reprezintă o curte cu un turn în centru (castelul Chateau-Gaillard pe Sena. XI). ornamentelor. (Victor Hugo se exprima astfel despre Catedrala Notre-Dame din Paris – A.suficientă. acestea din urmă având o arhitectură greoaie. Învăţământul avea un caracter religios. arhitectura romano-latină „îngenunchează omul” şi este percepută ca o tăcere grea. frumuseţea corpului. a armelor. Din această cauză perioada respectivă este numită „renaşterea carolingiană”. XII – XIII în Europa Occidentală stilul roman este înlocuit de cel gotic (din italiană gotico – «gotic». catedralele gotice se deosebesc radical de bisericile în stil roman.) Soborurile. în Evul mediu situaţia se schimbă radical. iar uneori capătă chiar o tentă sumbră. Termenul „roman” ( sau «romano-latin») a fost introdus în circuitul ştiinţific la începutul sec. Din spusele sculptorului francez din sec XIX Au. Cultura din această perioadă este cunoscută sub denumirea „mănăstirească”. biblioteci. care au remarcat stilul similar al construcţiilor descoperite cu al celor din Roma antică (arcade în formă de semicerc. elementele ornamentale). Unul dintre reprezentanţii de vază ai acestei tendinţe a fost dominicanul Toma d’Aquino (s. care aveau în general un caracter ornamental şi nu unul artistic. XIX. XV în Europa existau 65 de universităţi. iar caracterul barbar este eludat pas cu pas. Apogeu dezvoltării artei în Evul mediu timpuriu este atins în perioada Carolingienilor (sec. medicina. profundă. când tot ceea ce era gotic însemna “barbar”. arta. În cultura medievală situaţia artei a fost una destul de complicată şi contradictorie. utilizată la confecţionarea hainelor. sunt scrise şi copiate cărţi. catedrala Notre-Dame du Porre din Clermont-Ferrand (sec. Teologia predomina şi în învăţământul laic din şcolile citadine. care a promovat metoda experimentală. adevărul). Pe lângă mănăstiri funcţionează şcoli. În sec. care serveşte simultan drept locuinţă şi refugiu pentru apărare. acţionând asupra lui prin frumuseţea împodobirii nu atât a celei interioare. Această stare de fapt este determinată de relaţia cu ideologia creştină. a figurilor geometrice simple şi a suprafeţelor extinse. de pictură. predominarea liniilor verticale şi orizontale. unde în afară de teologie se preda dreptul. un mijloc de a-l aduce pe om în sânul credinţei în Dumnezeu. încearcă să scoată filosofia în afara teologiei. distrugând armonia antică a sufletului şi trupului. în timp ce catedralele gotice sunt zvelte şi se avântă către cer. necontribuind cu nimic la consolidarea edificiilor. iar ferestrele şi uşile sunt înguste. Stilul roman s-a răspândit cu precădere în Franţa – biserica din Cluny (sec. Cărţile laice erau destul de rare. măreţie şi sobrietate. care comandă opere de artă. care inspiraseră pictorii Antichităţii (bucuria de a trăi. XIII). Sfântul Augustin redă foarte bine şi concis acest lucru prin fraza devenită celebră: „Nu rătăci în afară. Mănăstirile sunt principalii clienţi. senzualitatea. Creştinismul respingea idealurile. bolţi cilindrice şi în formă de cruce. Rodin. Miniaturile înfrumuseţau cărţile religioase şi Evanghelia. sec. Un reprezentant de seamă al acestei tendinţe a fost franciscanul Roger Bacon (sec. precreştină. Foarte populare devin miniaturile – ilustraţii din cărţi. şi fiind destul de joase. Trecerea de la lumea exterioară la cea interioară. VIII – IX). Catedralele din această perioadă primeau credinciosul în interior. XI şi în primele universităţi. Acesta a fost supranumit „simfonie în piatră” pentru supleţea şi sculptura în piatră asemănătoare broderiei. În această epocă arta exploatează activ moştenirea antică. XIX de către arheologii francezi. În sec. cât mai ales a acelei exterioare. care devin principalele centre culturale. care au o funcţie pur decorativă. Baza 3 . Această denumire a apărut în epoca Renaşterii. după numele tribului germanic al goţilor). În această perioadă se dezvoltă intensiv arta aplicată. Partea externă a construcţiilor se remarcă prin exactitate şi simplitate.

atât orientale. Însă perioadele care au urmat au adus modificări semnificative aceste aprecieri severe. Arta gotică reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale Evului mediu.a. cu nelipsitul trandafirul deasupra portalului. Genul cel mai răspândit pictura iconografică. În anul 395 imperiul s-a divizat în două părţi – Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit.pentru comparaţie înălţimea maximă a construcţiilor romane era de 20 m). Imperiul Bizantin a apărut la hotarul dintre două epoci – declinul antichităţii târzii şi apariţia societăţii medievale – şi a existat din anul 395 până în 1453. devenită accesibilă maselor ignorante. Capodopere ale goticului flamboaiant sunt considerate catedralele din Amber. Părţile corpului devin disproporţionate. În sec. Pentru această tehnică era caracteristică exagerarea abundenţei detaliilor. În perioada timpurie apogeul a fost atins sub împăratul Iustinian I (a. Conche. sculptura se înalţă. catedrala din Chartres (sec. ci să demonstreze întristarea şi suferinţa lui Dumnezeu pentru păcătoşii săi. Sub conducerea lui Iustinian teritoriul Bizanţului aproape s-a dublat. care de multe ori se suprapune celui al damei inimii – personaj caracteristic Evului mediu. precum şi statutul de continuator al valorilor Imperiului Roman. care apare la multe clădiri gotice. Icoanele reprezentau conexiunea emoţională cu Dumnezeu. Graţie arcadelor gotice înălţimea clădirilor creşte (catedrala de la Amiens – 42 m. Imaginile trebuiau să fie percepute ca şi întruchiparea dumnezeiescului. Pictorii neglijează fundalul. a transformat acest imperiu în puntea de legătură dintre Est şi Vest. ideilor religioase şi filosofice. Peretele încetează să mai fie baza construcţiei. o „Biblie pentru neştiutorii de carte”. Cultura Bizanţului. ţara sa transformându-se în cel mai puternic şi stabil stat din bazinul mediteranean. cât şi occidentale. iar Constantinopolul era numit oficial „Noua Romă”. XIV apare o tehnică nouă – goticul flamboaiant. La fel ca şi catedrala. în Anglia – catedrala din Canterbery (sec. statalităţii. XII – XV) şi catedrala din abaţia Westminster (sec. Printre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt. Amiens. contraforturile (stâlpii care susţineau arcurile butante).clădirilor în stil roman o constituia însăşi masa acesteia. XII – XIV). nefiind însă omniprezent. Poziţia geografică a Bizanţului. este rozeta. prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale. ale cărui teritorii s-au extins pe două continente – în Europa şi în Asia -. Pictura medievală era considerată ca o propovăduire fără cuvinte. XIII – XV). Romantismul din sec. culturii societăţii bizantine. . stâlpi. Elementul principal al picturii sunt ochii. Tema principală în reprezentarea lui Hristos este suferinţa Sa. Cultura medievală ocupă un loc destoinic în istoria culturii universale. să facă o mulţime de ferestre. Acest lucru a permis arhitecţilor să mărească spaţiul intern al edificiilor. iar disproporţionalitatea îi conferă o expresivitate foarte mare. Corby. să nu trezească emoţii omeneşti. în Germania – catedrala din Koln (sec. susţinută de arcade. Un alt element definitoriu. sau ogiva. arcade. În arhitectura gotică graniţa dintre elementele individuale ale construcţiei dispare. Criza modernă a spiritualităţii ne determină să ne adresăm experienţei medievale pentru a soluţiona din nou problema eternă a trupului şi sufletului. adică cu o sculptură rafinată în piatră (unele motive decorative amintesc flăcările). au supravieţuit doar în Orient şi anume în Imperiul Bizantin. După căderea Imperiului Roman de Apus conceptul de dominaţie totală a Romei. Denumirea în cauză i-a fost atribuită de gânditorii europeni din Epoca Nouă cu scopul de a separa Bizanţul de cultura greco-romană. corpurile sunt de cele mai multe ori rupte de la pământ. Acest lucru s-a întâmplat după ce însuşi imperiul şi-a încetat existenţa. 1211 – 1330). În această perioadă aproape că nu se construiesc edificii noi. figurile sunt alungite.a. care este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolţi clasice ale stilului romanic. Sculptura evocă cultul Fecioarei. Epoca Renaşterii a dat o notă critică Evului mediu. aşa numitul arc butant. peisajul dispare pentru mulţi ani din pictură (creştinismul nu acordă atenţie naturii). Imperiul Roman de Răsărit s-a numit ulterior Bizanţ. ci sunt finisate cele deja înălţate. iar uneori ajungeau chiar şi în unele regiuni din Africa. descoperind în el adevăratele idealuri şi valori umane. Sinteza originală a tradiţiilor greco-latine cu cele ale Orientului apropiat şi-a lăsat amprenta asupra vieţii comunitare. Cele mai cunoscute monumente ale stilului gotic din Franţa (leagănul stilului gotic) sunt catedralele Notre-Dame de Paris (stilul gotic timpuriu). Însă locuitorii Bizanţului se numeau ei înşişi romani. prin urmare grosimea sa devine mai mică. arcul de susţinere al ogivei. Anume acest fapt a 4 . scufundându-l în „întunericul medieval” de tip oriental. Acestea sunt înfrumuseţate cu vitralii. titlul de Imperator şi însăşi ideea de monarhie mondială. 527 -565). Erau utilizate pe larg desenele complexe şi ornamentele. XIII – XIX). coloane. În anul 330 pe locul polisului grecesc Bizanţ a fost întemeiată noua capitală a Imperiului Roman – Constantinopol. 4. Stilul gotic determină şi renaşterea arhitecturii laice. galerii. din Reims (a. care se deosebeşte în multe privinţe de soarta altor state. Însă Bizanţul a evoluat pe calea sa istorică. cu statui şi basoreliefuri. numită astfel în cinstea Împăratului Constantin. XVIII – XIX s-a inspirat din cavalerismul medieval.

Catedrala Sf. care în Bizanţ au stat la baza dezvoltării ideilor umaniste. iar în Europa au îmbogăţit cultura din epoca Renaşterii. IX închinarea la icoane a fost restabilită. Sofia. care împart spaţiul în nouă compartimente separate prin arcade şi totodată susţin cupola. În anul 1453 Bizanţul cade sub ocupaţia turcească. formează o cruce cu braţe de lungime egală. Dumitru din Salonic şi altele. IX şi reprezintă o clădire dreptunghiulară. când icoanele au fost declarate elemente ale idolatriei. întreaga construcţie creează impresia că este uşoară şi elegantă. a cărei originalitate se manifestă prin combinarea unor elemente. Cultura Bizanţului este renumită şi prin alte genuri – mozaicul. Păstrarea în mare măsură a tradiţiilor civilizaţiei antice. care a fost distrusă în timpul războiului în 1922. literatura. Edificiul a fost nimicit de flăcări şi reconstruit pe unul din dealurile din Constantinopol. IX. în sistemul valorilor etice şi estetice creştine ale Bizanţului. rafinată. Principalul aport al Bizanţului în dezvoltarea culturii spirituale universale constă în primul rând în afirmarea şi dezvoltarea creştinismului ortodox. Deosebirile ortodoxiei de catolicism. în care se află altarul. ci şi a celei mondiale. Pe de altă parte. Autorii săi sunt arhitecţii Anthemiu şi Isidor. Partea estică a bazilicii sfârşeşte întrun semicerc numit apsidă. Anume în acest stil este construită catedrala Sf. despărţită în interior de rânduri de coloane în trei. În mod special se remarcă mozaicul. sesizăm o solemnitate înălţătoare şi o spiritualitate profundă. Pictarea icoanelor în Bizanţ ajunge la un nivel foarte înalt. nu interiorul. Aceste particularităţi s-au manifestat din plin în arhitectura bisericilor bizantine. cu diametrul de 31. În această perioadă a apărut criza iconoclastă. iar în partea de vest se află intrarea. Particularităţile culturii bizantine sunt următoarele: Sinteza elementelor occidentale şi orientale în diverse sfere ale vieţii materiale şi spirituale a societăţii în perioada de predominare a tradiţiei Greco-romane. remarcăm opulenţa şi fastul. în dogmă.1) 2) 3) 4) determinat particularităţile sale culturale. cinci sau mai multe naosuri. având de cele mai multe ori forma pătrată. Imperiul Bizantin şi-a păstrat doctrinele politice statale.4 m. a căror sursă era lupta pentru putere dintre nobilimea din capitală şi cea provincială. liturghie şi ceremonialul bisericii ortodoxe. În sec. 5 . care erau lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi pentru care cel mai important era exteriorul. deoarece rugăciunile erau oficiate în exterior). În interior are patru stâlpi masivi. Cele mai de seamă realizări se atestă în cultura artistică a Bizanţului. ceea ce a avut o influenţă majoră asupra culturii: în perioada creşterii rolului creştinismului creaţia laică a cunoscut o dezvoltare perpetuă. Domul are 400 de ferestre alungite şi când lumina soarelui umple spaţiul de sub acesta. Vasile din Cezareea. În sec. VIII – IX Bizanţul traversează vremuri tulbure. Sofia din Constantinopol (532-537). catedrala Sf. Bazilica este tipul predominant al bisericii bizantine până în sec. care se întind către cupolă. Grigore Nazianzin sunt cei care pun bazele filosofiei bizantine. care era fărâmiţată. care se sprijină pe tradiţiile elenismului păgân şi ale creştinismului. a miniaturilor. Pentru bisericile bizantine este caracteristică organizarea spaţiului interior (spre deosebire de templele antice. Bolţile semicilindrice. fapt care se atestă în mod special în pictură. reprezentând o parte importantă a culturii universale. Pe de o parte. catedrala Adormiri Maicii Domnului din Niceea. care se remarcă prin acutizarea contradicţiilor socialpolitice. Bolţile este înfrumuseţat cu mozaic dispus în formă de cruce. Sofia a devenit nu doar capodopera artei bizantine. Trebuie să subliniem în mod special efectul său benefic asupra dezvoltării culturii ruse. Ocuparea Constantinopolului de către oştirile turceşti în anul 1453 a reprezentat sfârşitul Bizanţului. În primele secole ale existenţei Imperiului Bizantin se formează modelul de gândire a societăţii. Spre deosebire de Europa medievală.. care se află la o înălţime de 55 de metri şi de bolţi. Către sfârşitul sec. Bizanţul este caracterizat de fastul solemn. eleganţa formelor şi profunzimea gândirii. iar pereţii sunt acoperiţi cu marmură preţioasă şi mozaic. XIV – XV cultura bizantină trăieşte ultima fază a dezvoltării şi înfloririi sale. mausoleele din Ravena. Grigore din Nisa. În acest gen de artă Bizanţul nu are egal. dar cultura sa continuă să existe şi în zilele noastre. Cu mozaic este înfrumuseţată catedrala Sf. care aparent nu pot fi unite. Construcţiile în formă de cruce cu cupolă se răspândesc după sec. care a devenit cel mai renumit monument al arhitecturii bizantine. pictarea icoanelor. Edificiul se remarcă şi prin faptul că întruneşte două stiluri principale de construcţie: cel bazilical şi cel al crucii cu cupolă. Efectul spaţiului nelimitat este creat de cupola (domul) imensă. În interiorul catedralei sunt peste 100 de coloane. frescele. deşi nici aspectul exterior nu-şi pierde importanţa. nobleţea interioară. care s-au manifestat în originalitatea studiilor filosofico-religioase ale teologilor ortodocşi.