Tema 3. Cultura medievală în Europa Occidentală. 1. Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală. 2. Creştinismul. 3.

Principalele tendinţe ale culturii medievale. 4. Cultura Bizanţului. Bibliografie: Маркова А.Н., Культурология., Москва, - 2005, с. 161-165, 225-244. Поликарпов В.С. Лекции по культурологии., Москва, - 1997, с. 229-241, 256-283. Силичев Д.А. Культурология., Москва, - 2004, с. 115-126. Драч Г.В. Культурология., Р-Д, - 1996, с. 164-178. История средних веков., Колесницкий И.Ф., Москва, - 1980. История средних веков., Удальцов З.В., Москва, - 1990. Каримова К.И. Культурология., Москва, - 2005, с. 95-114.

1.

Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală.

Începutul perioadei medievale a coincis cu apusul culturii antice, iar sfârşitul – cu renaşterea valorilor antichităţii în Epoca nouă (sec.V - XIV). Din punct de vedere al relaţiilor social-economice această perioadă corespunde feudalismului. Până nu demult epoca medievală era considerată ca o perioadă întunecată şi obscură, dominată de violenţă şi cruzime. Evul Mediu era asociat cu sălbăticia şi înapoierea, cu stagnarea istorică şi lipsa totală a elementelor luminoase şi îmbucurătoare. La crearea imaginii „obscurantismului medieval” au contribuit în mare măsură înşişi reprezentanţii acestei epoci. Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această perioadă au reflectat în operele lor o imagine sumbră a perioadei, ai cărei contemporani au fost. În descrierile lor lipsesc optimismul şi bucuria de a trăi, nu există dorinţa de îmbunătăţire a lumii existente. Dimpotrivă, persistă un pesimism profund, predomină teama şi oboseala, senzaţia sfârşitului lumii, care este aproape. De aici o atenţie mărită pentru tema morţii, care apare ca un mijloc de izbăvire de greutăţile vieţii. Fericirea şi liniştea pot fi găsite doar pe cealaltă lume. La crearea imaginii unui Ev Mediu „sumbru” au contribuit în mare măsură reprezentanţii Renaşterii. Ei au proclamat Evul mediu drept „perioada întunecată” a istoriei omenirii, iar Renaşterea care a urmat - „răsăritul”, trezirea la viaţă după un somn de o mie de ani. Perioada medievală era considerată de aceştia drept secole „pierdute”, caracterizate doar prin distrugeri şi care nu au păstrat nimic din realizările culturii antice. O astfel de atitudine faţă de Evul mediu nu este îndreptăţită în totalitate. Cercetările de ultimă oră ale specialiştilor demonstrează că Evul mediu a fost o perioadă originală şi interesantă în istoria dezvoltării civilizaţiei europene. Anume în această perioadă au apărut premisele şi unele elemente ale civilizaţiei moderne. În Evul mediu începe întemeierea naţiunilor europene. Tot atunci se formează primele state moderne şi limbile în care, cu unele modificări, se vorbeşte până astăzi. Sigur, liderul istoriei şi culturii universale din acea epocă nu a fost Occidentul, ci Bizanţul şi China, dar şi în lumea occidentală s-au petrecut evenimente importante. În materie de dezvoltare a ştiinţelor, filosofiei, artei, epoca antică a depăşit Evul mediu. Totuşi, per ansamblu perioada medievală nu poate fi caracterizată drept una de stagnare, reprezentând mai curând una de progres. La baza culturii medievale se află tradiţiile Imperiului Roman de Asfinţit, care reprezintă „baza romană”. În moştenirea culturală a Romei o importanţă majoră au avut-o dreptul, înalta cultură juridică, ştiinţa, arta, filosofia, creştinismul. Aceste tradiţii s-au înrădăcinat în timpul luptelor romanilor cu „barbarii” – triburile din Europa Occidentală (francii, bretonii, saxonii, goţii, ş.a.). În rezultatul interacţiunii elementelor „barbare” şi romane a apărut „dialogul cultural”, care a reprezentat un impuls pentru înfiinţarea şi dezvoltarea culturii medievale occidentale. 2. Creştinismul. Elementul de bază al culturii medievale a fost creştinismul, care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, ceea ce a contribuit în mare măsură la abolirea sclaviei.

1

Franţa. Teologia creştină reprezintă un sistem de reprezentări despre univers şi natură. indiferenţa faţă de religie sau o practicarea unei alte credinţe (religii) perturbau ordinea naturii. senzuale ale trupului şi să adopte un ascetism benevol. În cultura medievală există o deosebire clară dintre „credinţa savantă” şi „credinţa populară”. dar şi de instanţa cunoscută sub numele de inchiziţie (organizaţie creată în sec. în timp ce la catolici mirenii primesc împărtăşania doar cu pâine. în timp ce biserica ortodoxă respinge o astfel de cale de „mântuire”. iar ortodocşii doar cu trei. stat şi comunitate a dus la aceea că fiecare om. credinţele păgâne continuau să exercite alături de creştinism o influenţă destul de importantă. Biserica catolică iartă orice păcat şi dăruieşte sufletelor „mântuire veşnică”. IX au fost determinate diferenţele dogmatice şi de cult. Legitimitatea creştinismului. considerându-se „succesori ai sfântului Petru”. Putem identifica două tendinţe în dezvoltarea acesteia. Răspândirea creştinismului în Europa medievală a schimbat din rădăcină întregul mod de gândire. a fost introdusă dogma despre Sfânta Treime. Biserica de Răsărit nu recunoaşte supremaţia Papei şi a instituţiei cardinalilor. Profitând de absenţa unei puteri laice în Occident. al treilea reprezentant al „treimii” – „Duhul Sfânt” provine în egală măsură de la „Dumnezeu-Tatăl” şi de la „Dumnezeu-Fiul”. Deja la începutul sec. Astfel au apărut două biserici – romano-catolică şi ortodoxă (greco-catolică). printre care filosofia şi ştiinţa. în care s-au înrădăcinat cultul plăcerilor fizice. care a acţionat până în prima jumătate a sec. Acest gen de filozofie a primit denumirea de scolastică. Conform perceptelor din acele vremuri. Principala diferenţă de rit este cea a împărtăşaniei. XIX. Dar chiar şi în aceste condiţii vitrege gândirea filosofică a progresat. Intoleranţa (fanatismul religios) este a treia trăsătură. Slujba catolică este oficiată doar în limba latină. Prima era suverană. la fel ca şi triburile slave şi germanice au primit credinţa creştină prin botezarea conducătorilor lor. La ortodocşi şi preoţimea şi mirenii primesc împărtăşania sub ambele forme – pâine şi vin. Creştinarea conducătorilor era echivalentă cu creştinarea triburilor şi a popoarelor în conformitate cu principiul „poporul împărtăşeşte credinţa regelui”. Grigore I cel Mare (590-604) se autointitulează episcop universal. 3. trebuia să fie creştin. Neprimirea credinţei era pedepsită de gloată. ceea ce putea avea consecinţe catastrofice. Dar chiar şi această abordare a fost utilă: graţie ei s-a păstrat moştenirea gânditorilor antici. chiar şi în astfel de ţări ca Anglia. Supunerea faţă de conducătorul laic şi spiritual a avut drept consecinţă legitimarea creştinismului.Ţinând cont de lecţiile amare ale societăţii romane. Elementul agrarian. Principalele tendinţe ale culturii medievale. Iată de ce elementul agrarian este a doua trăsătură. creând idealuri şi valori noi. Spania. A apărut ierarhia bisericească. de care depinde roada şi prin urmare bunăstarea oamenilor. Dumnezeu a creat universul şi reprezintă garantul existenţei sale. Prima încerca să apropie la maximum filosofia şi teologia. care a determinat de facto schisma în materie de dogmă şi cult dintre biserica de la Roma şi cea din Constantinopol. Prin urmare. având rol de poliţie internaţională). V episcopii romani şi-au atribuit titlul de cap al bisericii – papă. În acest context apare conflictul dintre papa Nicolae I (856-867) şi patriarhul Photius. să-şi înfrângă poftele fizice. În a doua jumătate a sec. Filosofia era declarată servitoare a teologiei. Totuşi în perioada Evului mediu timpuriu şi până în sec X. cel agrarian şi prin intoleranţă. care ar fi fost primul episcop roman. Papii au încercat să supună influenţei lor biserica din recent creştinatele ţări slave (inclusiv Bulgaria). Catolici îşi fac semnul crucii cu toate cinci degete. conform celei ortodocse „Sfântul Duh” provine doar de la „Dumnezeu-Tatăl” . Italia.. creştinismul a pus accentul pe suflet – baza spirituală a omului. îndemnându-l pe acesta să se limiteze în toate. care astăzi se numeşte Europa. După anul 382 poporul roman. nerecunoscând titlul similar pentru patriarhul de la Constantinopol. Conexiunea puternică dintre biserică. a doua se afla în subordinea puterii împăratului. Intoleranţa. În perioada medievală alături de religie au existat şi s-au dezvoltat alte domenii ale culturii spirituale. răsplata după moarte şi altele. Ei au adunat proprietăţi funciare şi în anul 756 au întemeiat un stat laic – regiunea Papală. cea ortodoxă – în oricare dintre limbile locale. Relaţia dintre ele este caracterizată prin elementul legitimităţii. este Divinitatea naturii. La începutul perioadei medievale istoria creştinismului număra deja aproape cinci secole. Teologia în sine devine tot mai raţională: simpla credinţă în dogmele bisericii nu mai este 2 . care dorea să trăiască în societate. ci însuşirea la nivel „de şcoală” a ceea ce fusese deja acumulat. XII-XIII. deoarece sarcina sa principală nu consta în căutarea şi dezvoltarea unor ştiinţe noi. Ştiinţa supremă a Evului Mediu a fost teologia. Esenţa acestora constă în următoarele: Conform dogmei romano-catolice. Conform principiilor sale. Sub influenţa creştinismului a început formarea unităţii cultural-politice. papii au devenit conducători religioşi şi laici independenţi ai Romei şi ai eparhiei. în mod special printre oamenii simpli. iar „Dumnezeu-Fiul” este întrupat prin Duhul Sfânt.

catedrala Notre-Dame du Porre din Clermont-Ferrand (sec. utilizată la confecţionarea hainelor. care aveau în general un caracter ornamental şi nu unul artistic. Baza 3 . Creştinismul respingea idealurile. Această stare de fapt este determinată de relaţia cu ideologia creştină. necontribuind cu nimic la consolidarea edificiilor. care decurgea din instituţiile ce îl propagau – bisericile şi mănăstirile. medicina. XII ) Cultura romană se afirma. XIII). Această denumire a apărut în epoca Renaşterii. Învăţământul avea un caracter religios. În cultura medievală situaţia artei a fost una destul de complicată şi contradictorie. Miniaturile înfrumuseţau cărţile religioase şi Evanghelia. precreştină. Catedralele din această perioadă primeau credinciosul în interior. Din această cauză perioada respectivă este numită „renaşterea carolingiană”. Pictorii medievali acordau o atenţie sporită lumii de dincolo. ci este nevoie de o argumentare logică. Dacă templele antice erau lăcaşuri pentru zei. spirituală – acesta era scopul artei. care au remarcat stilul similar al construcţiilor descoperite cu al celor din Roma antică (arcade în formă de semicerc. Acesta a fost supranumit „simfonie în piatră” pentru supleţea şi sculptura în piatră asemănătoare broderiei. Din spusele sculptorului francez din sec XIX Au. confirmarea contemporaneităţii. Mănăstirile sunt principalii clienţi. XIII). În epoca Evului mediu timpuriu predomină arta francilor (arta Merovingienilor). după numele tribului germanic al goţilor). În această perioadă se dezvoltă intensiv arta aplicată. XII – XIII în Europa Occidentală stilul roman este înlocuit de cel gotic (din italiană gotico – «gotic». XIX. Pe lângă mănăstiri funcţionează şcoli. să confirme independenţa acestei ştiinţe în general şi a ştiinţelor naturale în particular. prin intermediul antichităţii. În sec. când tot ceea ce era gotic însemna “barbar”. care a promovat metoda experimentală. lui Dumnezeu. sec. fiind considerat opusul a ceea ce era definit ca şi “roman” . XI – XII creşte rolul mănăstirilor. Sfântul Augustin redă foarte bine şi concis acest lucru prin fraza devenită celebră: „Nu rătăci în afară. Teologia predomina şi în învăţământul laic din şcolile citadine. Partea externă a construcţiilor se remarcă prin exactitate şi simplitate. ornamentelor. în timp ce catedralele gotice sunt zvelte şi se avântă către cer. adevărul). care inspiraseră pictorii Antichităţii (bucuria de a trăi. iar uneori capătă chiar o tentă sumbră. VIII – IX). XII ). şi fiind destul de joase. acţionând asupra lui prin frumuseţea împodobirii nu atât a celei interioare. care au o funcţie pur decorativă.J. apăsătoare. Rodin. bolţi cilindrice şi în formă de cruce. profundă. catedralele gotice se deosebesc radical de bisericile în stil roman. de pictură. adică artei în spiritul tradiţiilor antice. XV în Europa existau 65 de universităţi. cât mai ales a acelei exterioare. a figurilor geometrice simple şi a suprafeţelor extinse. Foarte populare devin miniaturile – ilustraţii din cărţi. senzualitatea. XIX de către arheologii francezi. deoarece statul francilor ocupă în această perioadă aproape întreg teritoriul Europei. Adeseori sunt folosite coloane. predominarea liniilor verticale şi orizontale. elementele ornamentale). Trecerea de la lumea exterioară la cea interioară. care devin principalele centre culturale. Arhitectura laică a stilului roman cedează vizibil în faţa celei bisericeşti. Aceasta era o artă barbară. XI). unde în afară de teologie se preda dreptul. Interesul pentru stilul gotic a reapărut doar în sec. măreţie şi sobrietate. Termenul „roman” ( sau «romano-latin») a fost introdus în circuitul ştiinţific la începutul sec. care serveşte simultan drept locuinţă şi refugiu pentru apărare. biblioteci. În secolele XI – XII în Europa Occidentală are loc înlocuirea stilului arhitectural romano-latin cu cel gotic. încearcă să scoată filosofia în afara teologiei. Tipul principal de construcţie este castelul-cetate. Această idee este reflectată şi în arhitectonica bisericească. care comandă opere de artă. iar din sec. De cele mai multe ori acesta reprezintă o curte cu un turn în centru (castelul Chateau-Gaillard pe Sena. În sec. arta. a harnaşamentului pentru cai. Unul dintre reprezentanţii de vază ai acestei tendinţe a fost dominicanul Toma d’Aquino (s. La finele sec. cu elemente de păgânism şi idolatrie. (Victor Hugo se exprima astfel despre Catedrala Notre-Dame din Paris – A. a armelor. Cărţile laice erau destul de rare. Cultura din această perioadă este cunoscută sub denumirea „mănăstirească”. sunt scrise şi copiate cărţi. iar grecii se rugau în preajmă. Arta lor era considerată o Biblie pentru neştiutorii de carte. un mijloc de a-l aduce pe om în sânul credinţei în Dumnezeu. Esenţa stilului roman este reprezentată de formele geometrice. Un reprezentant de seamă al acestei tendinţe a fost franciscanul Roger Bacon (sec. A doua tendinţă dimpotrivă.suficientă. Astfel putem remarca tentativa omului medieval de a găsi. ci pătrunde înlăuntrul tău”. în Evul mediu situaţia se schimbă radical. distrugând armonia antică a sufletului şi trupului. iar caracterul barbar este eludat pas cu pas. fiind caracterizată prin forme simpliste şi prin lipsa aproape totală a ornamentelor decorative. frumuseţea corpului. subliniind influenţa moştenirii Romei antice.) Soborurile. Apogeu dezvoltării artei în Evul mediu timpuriu este atins în perioada Carolingienilor (sec. În construcţii sunt folosite pe larg arcadele. iar ferestrele şi uşile sunt înguste. arhitectura romano-latină „îngenunchează omul” şi este percepută ca o tăcere grea. Stilul roman s-a răspândit cu precădere în Franţa – biserica din Cluny (sec. acestea din urmă având o arhitectură greoaie. iar mai târziu şi ştiinţele naturale. În această epocă arta exploatează activ moştenirea antică. XI şi în primele universităţi.

galerii. să facă o mulţime de ferestre. prin urmare grosimea sa devine mai mică. Sculptura evocă cultul Fecioarei. Amiens. Stilul gotic determină şi renaşterea arhitecturii laice. XII – XV) şi catedrala din abaţia Westminster (sec. Tema principală în reprezentarea lui Hristos este suferinţa Sa. cât şi occidentale. să nu trezească emoţii omeneşti. Corby. devenită accesibilă maselor ignorante. Părţile corpului devin disproporţionate. figurile sunt alungite. scufundându-l în „întunericul medieval” de tip oriental. adică cu o sculptură rafinată în piatră (unele motive decorative amintesc flăcările). XIV apare o tehnică nouă – goticul flamboaiant. Romantismul din sec. descoperind în el adevăratele idealuri şi valori umane. În arhitectura gotică graniţa dintre elementele individuale ale construcţiei dispare. coloane. Imperiul Roman de Răsărit s-a numit ulterior Bizanţ. ale cărui teritorii s-au extins pe două continente – în Europa şi în Asia -. ideilor religioase şi filosofice. au supravieţuit doar în Orient şi anume în Imperiul Bizantin. catedrala din Chartres (sec. După căderea Imperiului Roman de Apus conceptul de dominaţie totală a Romei. Graţie arcadelor gotice înălţimea clădirilor creşte (catedrala de la Amiens – 42 m. Un alt element definitoriu. XIII – XIX). în Anglia – catedrala din Canterbery (sec. Denumirea în cauză i-a fost atribuită de gânditorii europeni din Epoca Nouă cu scopul de a separa Bizanţul de cultura greco-romană. atât orientale. Poziţia geografică a Bizanţului. 1211 – 1330). numită astfel în cinstea Împăratului Constantin. contraforturile (stâlpii care susţineau arcurile butante). susţinută de arcade. sau ogiva. Epoca Renaşterii a dat o notă critică Evului mediu. iar Constantinopolul era numit oficial „Noua Romă”. În anul 395 imperiul s-a divizat în două părţi – Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. ţara sa transformându-se în cel mai puternic şi stabil stat din bazinul mediteranean. iar uneori ajungeau chiar şi în unele regiuni din Africa. corpurile sunt de cele mai multe ori rupte de la pământ. Însă locuitorii Bizanţului se numeau ei înşişi romani. statalităţii. 4. Acest lucru a permis arhitecţilor să mărească spaţiul intern al edificiilor.a. Printre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt. Însă perioadele care au urmat au adus modificări semnificative aceste aprecieri severe. Imaginile trebuiau să fie percepute ca şi întruchiparea dumnezeiescului. Arta gotică reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale Evului mediu. sculptura se înalţă. care este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolţi clasice ale stilului romanic. în Germania – catedrala din Koln (sec. Acest lucru s-a întâmplat după ce însuşi imperiul şi-a încetat existenţa. Criza modernă a spiritualităţii ne determină să ne adresăm experienţei medievale pentru a soluţiona din nou problema eternă a trupului şi sufletului. Acestea sunt înfrumuseţate cu vitralii. Pictorii neglijează fundalul. arcade. prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale. Peretele încetează să mai fie baza construcţiei. Cultura Bizanţului. Icoanele reprezentau conexiunea emoţională cu Dumnezeu. ci să demonstreze întristarea şi suferinţa lui Dumnezeu pentru păcătoşii săi. XIII – XV). Însă Bizanţul a evoluat pe calea sa istorică.pentru comparaţie înălţimea maximă a construcţiilor romane era de 20 m). cu statui şi basoreliefuri. este rozeta. titlul de Imperator şi însăşi ideea de monarhie mondială.a. Imperiul Bizantin a apărut la hotarul dintre două epoci – declinul antichităţii târzii şi apariţia societăţii medievale – şi a existat din anul 395 până în 1453. care apare la multe clădiri gotice. peisajul dispare pentru mulţi ani din pictură (creştinismul nu acordă atenţie naturii). iar disproporţionalitatea îi conferă o expresivitate foarte mare. ci sunt finisate cele deja înălţate. În anul 330 pe locul polisului grecesc Bizanţ a fost întemeiată noua capitală a Imperiului Roman – Constantinopol. culturii societăţii bizantine. La fel ca şi catedrala. În perioada timpurie apogeul a fost atins sub împăratul Iustinian I (a.clădirilor în stil roman o constituia însăşi masa acesteia. Sub conducerea lui Iustinian teritoriul Bizanţului aproape s-a dublat. . aşa numitul arc butant. Pentru această tehnică era caracteristică exagerarea abundenţei detaliilor. care de multe ori se suprapune celui al damei inimii – personaj caracteristic Evului mediu. 527 -565). Sinteza originală a tradiţiilor greco-latine cu cele ale Orientului apropiat şi-a lăsat amprenta asupra vieţii comunitare. Conche. Erau utilizate pe larg desenele complexe şi ornamentele. stâlpi. care se deosebeşte în multe privinţe de soarta altor state. Pictura medievală era considerată ca o propovăduire fără cuvinte. precum şi statutul de continuator al valorilor Imperiului Roman. Elementul principal al picturii sunt ochii. arcul de susţinere al ogivei. În sec. XII – XIV). Genul cel mai răspândit pictura iconografică. a transformat acest imperiu în puntea de legătură dintre Est şi Vest. Cultura medievală ocupă un loc destoinic în istoria culturii universale. din Reims (a. Anume acest fapt a 4 . nefiind însă omniprezent. o „Biblie pentru neştiutorii de carte”. cu nelipsitul trandafirul deasupra portalului. XVIII – XIX s-a inspirat din cavalerismul medieval. Cele mai cunoscute monumente ale stilului gotic din Franţa (leagănul stilului gotic) sunt catedralele Notre-Dame de Paris (stilul gotic timpuriu). Capodopere ale goticului flamboaiant sunt considerate catedralele din Amber. În această perioadă aproape că nu se construiesc edificii noi.

În sec. ceea ce a avut o influenţă majoră asupra culturii: în perioada creşterii rolului creştinismului creaţia laică a cunoscut o dezvoltare perpetuă. nobleţea interioară. Principalul aport al Bizanţului în dezvoltarea culturii spirituale universale constă în primul rând în afirmarea şi dezvoltarea creştinismului ortodox. remarcăm opulenţa şi fastul. care se sprijină pe tradiţiile elenismului păgân şi ale creştinismului. Domul are 400 de ferestre alungite şi când lumina soarelui umple spaţiul de sub acesta. Aceste particularităţi s-au manifestat din plin în arhitectura bisericilor bizantine. care era fărâmiţată. Vasile din Cezareea.1) 2) 3) 4) determinat particularităţile sale culturale. Sofia a devenit nu doar capodopera artei bizantine. fapt care se atestă în mod special în pictură. Sofia. mausoleele din Ravena. despărţită în interior de rânduri de coloane în trei. Construcţiile în formă de cruce cu cupolă se răspândesc după sec. Deosebirile ortodoxiei de catolicism. care se remarcă prin acutizarea contradicţiilor socialpolitice. În sec. Pe de altă parte. liturghie şi ceremonialul bisericii ortodoxe.4 m. Edificiul a fost nimicit de flăcări şi reconstruit pe unul din dealurile din Constantinopol. întreaga construcţie creează impresia că este uşoară şi elegantă. Anume în acest stil este construită catedrala Sf. Grigore Nazianzin sunt cei care pun bazele filosofiei bizantine. nu interiorul. Către sfârşitul sec. având de cele mai multe ori forma pătrată. iar pereţii sunt acoperiţi cu marmură preţioasă şi mozaic. care se află la o înălţime de 55 de metri şi de bolţi. IX. catedrala Sf. Imperiul Bizantin şi-a păstrat doctrinele politice statale. a căror sursă era lupta pentru putere dintre nobilimea din capitală şi cea provincială. formează o cruce cu braţe de lungime egală. Trebuie să subliniem în mod special efectul său benefic asupra dezvoltării culturii ruse. iar în Europa au îmbogăţit cultura din epoca Renaşterii. dar cultura sa continuă să existe şi în zilele noastre. frescele. iar în partea de vest se află intrarea. care aparent nu pot fi unite. care erau lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi pentru care cel mai important era exteriorul. Grigore din Nisa. care în Bizanţ au stat la baza dezvoltării ideilor umaniste. deşi nici aspectul exterior nu-şi pierde importanţa. care a devenit cel mai renumit monument al arhitecturii bizantine. Bolţile semicilindrice. în dogmă. a miniaturilor. a cărei originalitate se manifestă prin combinarea unor elemente. În primele secole ale existenţei Imperiului Bizantin se formează modelul de gândire a societăţii. literatura. Pictarea icoanelor în Bizanţ ajunge la un nivel foarte înalt. Spre deosebire de Europa medievală. Sofia din Constantinopol (532-537). Catedrala Sf. În interiorul catedralei sunt peste 100 de coloane. sesizăm o solemnitate înălţătoare şi o spiritualitate profundă. Particularităţile culturii bizantine sunt următoarele: Sinteza elementelor occidentale şi orientale în diverse sfere ale vieţii materiale şi spirituale a societăţii în perioada de predominare a tradiţiei Greco-romane. în care se află altarul. Bazilica este tipul predominant al bisericii bizantine până în sec. în sistemul valorilor etice şi estetice creştine ale Bizanţului. care s-au manifestat în originalitatea studiilor filosofico-religioase ale teologilor ortodocşi. Partea estică a bazilicii sfârşeşte întrun semicerc numit apsidă. Bizanţul este caracterizat de fastul solemn. Edificiul se remarcă şi prin faptul că întruneşte două stiluri principale de construcţie: cel bazilical şi cel al crucii cu cupolă. Cultura Bizanţului este renumită şi prin alte genuri – mozaicul. XIV – XV cultura bizantină trăieşte ultima fază a dezvoltării şi înfloririi sale. Păstrarea în mare măsură a tradiţiilor civilizaţiei antice. reprezentând o parte importantă a culturii universale. Cele mai de seamă realizări se atestă în cultura artistică a Bizanţului. În anul 1453 Bizanţul cade sub ocupaţia turcească. În acest gen de artă Bizanţul nu are egal. ci şi a celei mondiale. rafinată. eleganţa formelor şi profunzimea gândirii. Efectul spaţiului nelimitat este creat de cupola (domul) imensă. cinci sau mai multe naosuri. Pe de o parte. catedrala Adormiri Maicii Domnului din Niceea. Cu mozaic este înfrumuseţată catedrala Sf. VIII – IX Bizanţul traversează vremuri tulbure. Autorii săi sunt arhitecţii Anthemiu şi Isidor. Dumitru din Salonic şi altele. 5 . care a fost distrusă în timpul războiului în 1922. Bolţile este înfrumuseţat cu mozaic dispus în formă de cruce. În interior are patru stâlpi masivi. deoarece rugăciunile erau oficiate în exterior). care se întind către cupolă. IX închinarea la icoane a fost restabilită. IX şi reprezintă o clădire dreptunghiulară. În această perioadă a apărut criza iconoclastă. când icoanele au fost declarate elemente ale idolatriei. În mod special se remarcă mozaicul. Ocuparea Constantinopolului de către oştirile turceşti în anul 1453 a reprezentat sfârşitul Bizanţului. Pentru bisericile bizantine este caracteristică organizarea spaţiului interior (spre deosebire de templele antice. pictarea icoanelor.. care împart spaţiul în nouă compartimente separate prin arcade şi totodată susţin cupola. cu diametrul de 31.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful