Tema 3. Cultura medievală în Europa Occidentală. 1. Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală. 2. Creştinismul. 3.

Principalele tendinţe ale culturii medievale. 4. Cultura Bizanţului. Bibliografie: Маркова А.Н., Культурология., Москва, - 2005, с. 161-165, 225-244. Поликарпов В.С. Лекции по культурологии., Москва, - 1997, с. 229-241, 256-283. Силичев Д.А. Культурология., Москва, - 2004, с. 115-126. Драч Г.В. Культурология., Р-Д, - 1996, с. 164-178. История средних веков., Колесницкий И.Ф., Москва, - 1980. История средних веков., Удальцов З.В., Москва, - 1990. Каримова К.И. Культурология., Москва, - 2005, с. 95-114.

1.

Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală.

Începutul perioadei medievale a coincis cu apusul culturii antice, iar sfârşitul – cu renaşterea valorilor antichităţii în Epoca nouă (sec.V - XIV). Din punct de vedere al relaţiilor social-economice această perioadă corespunde feudalismului. Până nu demult epoca medievală era considerată ca o perioadă întunecată şi obscură, dominată de violenţă şi cruzime. Evul Mediu era asociat cu sălbăticia şi înapoierea, cu stagnarea istorică şi lipsa totală a elementelor luminoase şi îmbucurătoare. La crearea imaginii „obscurantismului medieval” au contribuit în mare măsură înşişi reprezentanţii acestei epoci. Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această perioadă au reflectat în operele lor o imagine sumbră a perioadei, ai cărei contemporani au fost. În descrierile lor lipsesc optimismul şi bucuria de a trăi, nu există dorinţa de îmbunătăţire a lumii existente. Dimpotrivă, persistă un pesimism profund, predomină teama şi oboseala, senzaţia sfârşitului lumii, care este aproape. De aici o atenţie mărită pentru tema morţii, care apare ca un mijloc de izbăvire de greutăţile vieţii. Fericirea şi liniştea pot fi găsite doar pe cealaltă lume. La crearea imaginii unui Ev Mediu „sumbru” au contribuit în mare măsură reprezentanţii Renaşterii. Ei au proclamat Evul mediu drept „perioada întunecată” a istoriei omenirii, iar Renaşterea care a urmat - „răsăritul”, trezirea la viaţă după un somn de o mie de ani. Perioada medievală era considerată de aceştia drept secole „pierdute”, caracterizate doar prin distrugeri şi care nu au păstrat nimic din realizările culturii antice. O astfel de atitudine faţă de Evul mediu nu este îndreptăţită în totalitate. Cercetările de ultimă oră ale specialiştilor demonstrează că Evul mediu a fost o perioadă originală şi interesantă în istoria dezvoltării civilizaţiei europene. Anume în această perioadă au apărut premisele şi unele elemente ale civilizaţiei moderne. În Evul mediu începe întemeierea naţiunilor europene. Tot atunci se formează primele state moderne şi limbile în care, cu unele modificări, se vorbeşte până astăzi. Sigur, liderul istoriei şi culturii universale din acea epocă nu a fost Occidentul, ci Bizanţul şi China, dar şi în lumea occidentală s-au petrecut evenimente importante. În materie de dezvoltare a ştiinţelor, filosofiei, artei, epoca antică a depăşit Evul mediu. Totuşi, per ansamblu perioada medievală nu poate fi caracterizată drept una de stagnare, reprezentând mai curând una de progres. La baza culturii medievale se află tradiţiile Imperiului Roman de Asfinţit, care reprezintă „baza romană”. În moştenirea culturală a Romei o importanţă majoră au avut-o dreptul, înalta cultură juridică, ştiinţa, arta, filosofia, creştinismul. Aceste tradiţii s-au înrădăcinat în timpul luptelor romanilor cu „barbarii” – triburile din Europa Occidentală (francii, bretonii, saxonii, goţii, ş.a.). În rezultatul interacţiunii elementelor „barbare” şi romane a apărut „dialogul cultural”, care a reprezentat un impuls pentru înfiinţarea şi dezvoltarea culturii medievale occidentale. 2. Creştinismul. Elementul de bază al culturii medievale a fost creştinismul, care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, ceea ce a contribuit în mare măsură la abolirea sclaviei.

1

a fost introdusă dogma despre Sfânta Treime.. Deja la începutul sec. în care s-au înrădăcinat cultul plăcerilor fizice. printre care filosofia şi ştiinţa. ceea ce putea avea consecinţe catastrofice. Spania. îndemnându-l pe acesta să se limiteze în toate. Totuşi în perioada Evului mediu timpuriu şi până în sec X. Elementul agrarian. stat şi comunitate a dus la aceea că fiecare om. răsplata după moarte şi altele. indiferenţa faţă de religie sau o practicarea unei alte credinţe (religii) perturbau ordinea naturii. Conexiunea puternică dintre biserică. Filosofia era declarată servitoare a teologiei. Conform principiilor sale. Intoleranţa. creştinismul a pus accentul pe suflet – baza spirituală a omului. În acest context apare conflictul dintre papa Nicolae I (856-867) şi patriarhul Photius. nerecunoscând titlul similar pentru patriarhul de la Constantinopol. Acest gen de filozofie a primit denumirea de scolastică. A apărut ierarhia bisericească. Biserica de Răsărit nu recunoaşte supremaţia Papei şi a instituţiei cardinalilor. papii au devenit conducători religioşi şi laici independenţi ai Romei şi ai eparhiei. Grigore I cel Mare (590-604) se autointitulează episcop universal. Putem identifica două tendinţe în dezvoltarea acesteia. este Divinitatea naturii. Principalele tendinţe ale culturii medievale. Principala diferenţă de rit este cea a împărtăşaniei. Dar chiar şi această abordare a fost utilă: graţie ei s-a păstrat moştenirea gânditorilor antici. cel agrarian şi prin intoleranţă. iar ortodocşii doar cu trei. Iată de ce elementul agrarian este a doua trăsătură.Ţinând cont de lecţiile amare ale societăţii romane. Profitând de absenţa unei puteri laice în Occident. al treilea reprezentant al „treimii” – „Duhul Sfânt” provine în egală măsură de la „Dumnezeu-Tatăl” şi de la „Dumnezeu-Fiul”. Italia. Franţa. Prin urmare. trebuia să fie creştin. Esenţa acestora constă în următoarele: Conform dogmei romano-catolice. în mod special printre oamenii simpli. iar „Dumnezeu-Fiul” este întrupat prin Duhul Sfânt. care a acţionat până în prima jumătate a sec. Ei au adunat proprietăţi funciare şi în anul 756 au întemeiat un stat laic – regiunea Papală. XII-XIII. Astfel au apărut două biserici – romano-catolică şi ortodoxă (greco-catolică). V episcopii romani şi-au atribuit titlul de cap al bisericii – papă. dar şi de instanţa cunoscută sub numele de inchiziţie (organizaţie creată în sec. Dumnezeu a creat universul şi reprezintă garantul existenţei sale. 3. care a determinat de facto schisma în materie de dogmă şi cult dintre biserica de la Roma şi cea din Constantinopol. deoarece sarcina sa principală nu consta în căutarea şi dezvoltarea unor ştiinţe noi. considerându-se „succesori ai sfântului Petru”. În a doua jumătate a sec. în timp ce biserica ortodoxă respinge o astfel de cale de „mântuire”. Dar chiar şi în aceste condiţii vitrege gândirea filosofică a progresat. Papii au încercat să supună influenţei lor biserica din recent creştinatele ţări slave (inclusiv Bulgaria). care astăzi se numeşte Europa. Relaţia dintre ele este caracterizată prin elementul legitimităţii. Răspândirea creştinismului în Europa medievală a schimbat din rădăcină întregul mod de gândire. Teologia creştină reprezintă un sistem de reprezentări despre univers şi natură. În cultura medievală există o deosebire clară dintre „credinţa savantă” şi „credinţa populară”. Conform perceptelor din acele vremuri. chiar şi în astfel de ţări ca Anglia. După anul 382 poporul roman. având rol de poliţie internaţională). de care depinde roada şi prin urmare bunăstarea oamenilor. senzuale ale trupului şi să adopte un ascetism benevol. La începutul perioadei medievale istoria creştinismului număra deja aproape cinci secole. a doua se afla în subordinea puterii împăratului. care ar fi fost primul episcop roman. Biserica catolică iartă orice păcat şi dăruieşte sufletelor „mântuire veşnică”. credinţele păgâne continuau să exercite alături de creştinism o influenţă destul de importantă. Teologia în sine devine tot mai raţională: simpla credinţă în dogmele bisericii nu mai este 2 . Slujba catolică este oficiată doar în limba latină. Legitimitatea creştinismului. la fel ca şi triburile slave şi germanice au primit credinţa creştină prin botezarea conducătorilor lor. Sub influenţa creştinismului a început formarea unităţii cultural-politice. Ştiinţa supremă a Evului Mediu a fost teologia. conform celei ortodocse „Sfântul Duh” provine doar de la „Dumnezeu-Tatăl” . în timp ce la catolici mirenii primesc împărtăşania doar cu pâine. XIX. IX au fost determinate diferenţele dogmatice şi de cult. care dorea să trăiască în societate. cea ortodoxă – în oricare dintre limbile locale. La ortodocşi şi preoţimea şi mirenii primesc împărtăşania sub ambele forme – pâine şi vin. să-şi înfrângă poftele fizice. În perioada medievală alături de religie au existat şi s-au dezvoltat alte domenii ale culturii spirituale. Intoleranţa (fanatismul religios) este a treia trăsătură. Catolici îşi fac semnul crucii cu toate cinci degete. ci însuşirea la nivel „de şcoală” a ceea ce fusese deja acumulat. Prima încerca să apropie la maximum filosofia şi teologia. Neprimirea credinţei era pedepsită de gloată. Creştinarea conducătorilor era echivalentă cu creştinarea triburilor şi a popoarelor în conformitate cu principiul „poporul împărtăşeşte credinţa regelui”. creând idealuri şi valori noi. Prima era suverană. Supunerea faţă de conducătorul laic şi spiritual a avut drept consecinţă legitimarea creştinismului.

XI – XII creşte rolul mănăstirilor. Mănăstirile sunt principalii clienţi. Trecerea de la lumea exterioară la cea interioară. catedralele gotice se deosebesc radical de bisericile în stil roman. iar uneori capătă chiar o tentă sumbră. catedrala Notre-Dame du Porre din Clermont-Ferrand (sec. elementele ornamentale). biblioteci. iar din sec. lui Dumnezeu. Stilul roman s-a răspândit cu precădere în Franţa – biserica din Cluny (sec.J. subliniind influenţa moştenirii Romei antice. Pe lângă mănăstiri funcţionează şcoli. arta. care decurgea din instituţiile ce îl propagau – bisericile şi mănăstirile. necontribuind cu nimic la consolidarea edificiilor. În construcţii sunt folosite pe larg arcadele. distrugând armonia antică a sufletului şi trupului. cu elemente de păgânism şi idolatrie. În epoca Evului mediu timpuriu predomină arta francilor (arta Merovingienilor). spirituală – acesta era scopul artei. predominarea liniilor verticale şi orizontale. cât mai ales a acelei exterioare. a armelor. Din această cauză perioada respectivă este numită „renaşterea carolingiană”. XIII). bolţi cilindrice şi în formă de cruce. Interesul pentru stilul gotic a reapărut doar în sec. după numele tribului germanic al goţilor). XV în Europa existau 65 de universităţi. care inspiraseră pictorii Antichităţii (bucuria de a trăi. Apogeu dezvoltării artei în Evul mediu timpuriu este atins în perioada Carolingienilor (sec. Acesta a fost supranumit „simfonie în piatră” pentru supleţea şi sculptura în piatră asemănătoare broderiei. încearcă să scoată filosofia în afara teologiei. Esenţa stilului roman este reprezentată de formele geometrice. de pictură. care aveau în general un caracter ornamental şi nu unul artistic. Pictorii medievali acordau o atenţie sporită lumii de dincolo. Rodin. XIII). Foarte populare devin miniaturile – ilustraţii din cărţi. care a promovat metoda experimentală. Din spusele sculptorului francez din sec XIX Au. ci pătrunde înlăuntrul tău”. acţionând asupra lui prin frumuseţea împodobirii nu atât a celei interioare. Partea externă a construcţiilor se remarcă prin exactitate şi simplitate. şi fiind destul de joase. deoarece statul francilor ocupă în această perioadă aproape întreg teritoriul Europei. frumuseţea corpului. În această perioadă se dezvoltă intensiv arta aplicată. Aceasta era o artă barbară. în Evul mediu situaţia se schimbă radical. în timp ce catedralele gotice sunt zvelte şi se avântă către cer. precreştină. adică artei în spiritul tradiţiilor antice. XIX de către arheologii francezi. Învăţământul avea un caracter religios. a harnaşamentului pentru cai. XII ) Cultura romană se afirma. sunt scrise şi copiate cărţi. măreţie şi sobrietate. Adeseori sunt folosite coloane. Cărţile laice erau destul de rare. VIII – IX). ci este nevoie de o argumentare logică. apăsătoare. În sec. un mijloc de a-l aduce pe om în sânul credinţei în Dumnezeu. (Victor Hugo se exprima astfel despre Catedrala Notre-Dame din Paris – A. Teologia predomina şi în învăţământul laic din şcolile citadine. fiind caracterizată prin forme simpliste şi prin lipsa aproape totală a ornamentelor decorative. sec.) Soborurile. Creştinismul respingea idealurile. Această stare de fapt este determinată de relaţia cu ideologia creştină. Arta lor era considerată o Biblie pentru neştiutorii de carte. care serveşte simultan drept locuinţă şi refugiu pentru apărare. Un reprezentant de seamă al acestei tendinţe a fost franciscanul Roger Bacon (sec. Unul dintre reprezentanţii de vază ai acestei tendinţe a fost dominicanul Toma d’Aquino (s. Baza 3 . când tot ceea ce era gotic însemna “barbar”. XIX. iar caracterul barbar este eludat pas cu pas. care comandă opere de artă. Tipul principal de construcţie este castelul-cetate. iar ferestrele şi uşile sunt înguste. XII ). senzualitatea. Această idee este reflectată şi în arhitectonica bisericească. Termenul „roman” ( sau «romano-latin») a fost introdus în circuitul ştiinţific la începutul sec. În sec. Catedralele din această perioadă primeau credinciosul în interior. adevărul). profundă. A doua tendinţă dimpotrivă. iar mai târziu şi ştiinţele naturale. Cultura din această perioadă este cunoscută sub denumirea „mănăstirească”. prin intermediul antichităţii. În secolele XI – XII în Europa Occidentală are loc înlocuirea stilului arhitectural romano-latin cu cel gotic. Această denumire a apărut în epoca Renaşterii. La finele sec. Dacă templele antice erau lăcaşuri pentru zei. confirmarea contemporaneităţii. Sfântul Augustin redă foarte bine şi concis acest lucru prin fraza devenită celebră: „Nu rătăci în afară. De cele mai multe ori acesta reprezintă o curte cu un turn în centru (castelul Chateau-Gaillard pe Sena. arhitectura romano-latină „îngenunchează omul” şi este percepută ca o tăcere grea. XI şi în primele universităţi. Arhitectura laică a stilului roman cedează vizibil în faţa celei bisericeşti. care devin principalele centre culturale. care au remarcat stilul similar al construcţiilor descoperite cu al celor din Roma antică (arcade în formă de semicerc. care au o funcţie pur decorativă. XI). acestea din urmă având o arhitectură greoaie.suficientă. unde în afară de teologie se preda dreptul. Astfel putem remarca tentativa omului medieval de a găsi. În această epocă arta exploatează activ moştenirea antică. să confirme independenţa acestei ştiinţe în general şi a ştiinţelor naturale în particular. a figurilor geometrice simple şi a suprafeţelor extinse. medicina. ornamentelor. Miniaturile înfrumuseţau cărţile religioase şi Evanghelia. fiind considerat opusul a ceea ce era definit ca şi “roman” . iar grecii se rugau în preajmă. utilizată la confecţionarea hainelor. XII – XIII în Europa Occidentală stilul roman este înlocuit de cel gotic (din italiană gotico – «gotic». În cultura medievală situaţia artei a fost una destul de complicată şi contradictorie.

Poziţia geografică a Bizanţului. În sec. a transformat acest imperiu în puntea de legătură dintre Est şi Vest. Sculptura evocă cultul Fecioarei. arcade. XII – XV) şi catedrala din abaţia Westminster (sec. precum şi statutul de continuator al valorilor Imperiului Roman. o „Biblie pentru neştiutorii de carte”. au supravieţuit doar în Orient şi anume în Imperiul Bizantin. catedrala din Chartres (sec. Criza modernă a spiritualităţii ne determină să ne adresăm experienţei medievale pentru a soluţiona din nou problema eternă a trupului şi sufletului.a. din Reims (a. Denumirea în cauză i-a fost atribuită de gânditorii europeni din Epoca Nouă cu scopul de a separa Bizanţul de cultura greco-romană. devenită accesibilă maselor ignorante. Sinteza originală a tradiţiilor greco-latine cu cele ale Orientului apropiat şi-a lăsat amprenta asupra vieţii comunitare. Erau utilizate pe larg desenele complexe şi ornamentele. Însă locuitorii Bizanţului se numeau ei înşişi romani. corpurile sunt de cele mai multe ori rupte de la pământ. culturii societăţii bizantine. numită astfel în cinstea Împăratului Constantin. După căderea Imperiului Roman de Apus conceptul de dominaţie totală a Romei. Peretele încetează să mai fie baza construcţiei. Pentru această tehnică era caracteristică exagerarea abundenţei detaliilor. Anume acest fapt a 4 . în Germania – catedrala din Koln (sec. Imperiul Bizantin a apărut la hotarul dintre două epoci – declinul antichităţii târzii şi apariţia societăţii medievale – şi a existat din anul 395 până în 1453. La fel ca şi catedrala. descoperind în el adevăratele idealuri şi valori umane. titlul de Imperator şi însăşi ideea de monarhie mondială. în Anglia – catedrala din Canterbery (sec. Acest lucru s-a întâmplat după ce însuşi imperiul şi-a încetat existenţa. XIII – XV). În anul 395 imperiul s-a divizat în două părţi – Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. coloane. stâlpi. care apare la multe clădiri gotice. Genul cel mai răspândit pictura iconografică. Părţile corpului devin disproporţionate. sculptura se înalţă. Însă perioadele care au urmat au adus modificări semnificative aceste aprecieri severe. Epoca Renaşterii a dat o notă critică Evului mediu. prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale. Acestea sunt înfrumuseţate cu vitralii. este rozeta. ale cărui teritorii s-au extins pe două continente – în Europa şi în Asia -. cu nelipsitul trandafirul deasupra portalului.a. prin urmare grosimea sa devine mai mică. XVIII – XIX s-a inspirat din cavalerismul medieval. aşa numitul arc butant. nefiind însă omniprezent. XIV apare o tehnică nouă – goticul flamboaiant. sau ogiva. adică cu o sculptură rafinată în piatră (unele motive decorative amintesc flăcările). Pictura medievală era considerată ca o propovăduire fără cuvinte. Graţie arcadelor gotice înălţimea clădirilor creşte (catedrala de la Amiens – 42 m. Acest lucru a permis arhitecţilor să mărească spaţiul intern al edificiilor. Printre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt. iar Constantinopolul era numit oficial „Noua Romă”. Elementul principal al picturii sunt ochii. Romantismul din sec. statalităţii. susţinută de arcade.pentru comparaţie înălţimea maximă a construcţiilor romane era de 20 m). În perioada timpurie apogeul a fost atins sub împăratul Iustinian I (a. ţara sa transformându-se în cel mai puternic şi stabil stat din bazinul mediteranean. scufundându-l în „întunericul medieval” de tip oriental. iar disproporţionalitatea îi conferă o expresivitate foarte mare. Imaginile trebuiau să fie percepute ca şi întruchiparea dumnezeiescului. arcul de susţinere al ogivei. ci să demonstreze întristarea şi suferinţa lui Dumnezeu pentru păcătoşii săi. XIII – XIX). figurile sunt alungite. XII – XIV). iar uneori ajungeau chiar şi în unele regiuni din Africa. cu statui şi basoreliefuri. În această perioadă aproape că nu se construiesc edificii noi. care se deosebeşte în multe privinţe de soarta altor state. cât şi occidentale. Pictorii neglijează fundalul. Capodopere ale goticului flamboaiant sunt considerate catedralele din Amber. Imperiul Roman de Răsărit s-a numit ulterior Bizanţ. Un alt element definitoriu. În arhitectura gotică graniţa dintre elementele individuale ale construcţiei dispare. contraforturile (stâlpii care susţineau arcurile butante). . ideilor religioase şi filosofice. Tema principală în reprezentarea lui Hristos este suferinţa Sa. Însă Bizanţul a evoluat pe calea sa istorică. care este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolţi clasice ale stilului romanic. În anul 330 pe locul polisului grecesc Bizanţ a fost întemeiată noua capitală a Imperiului Roman – Constantinopol.clădirilor în stil roman o constituia însăşi masa acesteia. Cultura medievală ocupă un loc destoinic în istoria culturii universale. Sub conducerea lui Iustinian teritoriul Bizanţului aproape s-a dublat. să facă o mulţime de ferestre. care de multe ori se suprapune celui al damei inimii – personaj caracteristic Evului mediu. Cele mai cunoscute monumente ale stilului gotic din Franţa (leagănul stilului gotic) sunt catedralele Notre-Dame de Paris (stilul gotic timpuriu). Cultura Bizanţului. Arta gotică reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale Evului mediu. atât orientale. galerii. ci sunt finisate cele deja înălţate. 4. 1211 – 1330). Icoanele reprezentau conexiunea emoţională cu Dumnezeu. Stilul gotic determină şi renaşterea arhitecturii laice. Amiens. Corby. să nu trezească emoţii omeneşti. 527 -565). Conche. peisajul dispare pentru mulţi ani din pictură (creştinismul nu acordă atenţie naturii).

IX. deşi nici aspectul exterior nu-şi pierde importanţa. deoarece rugăciunile erau oficiate în exterior). Cu mozaic este înfrumuseţată catedrala Sf. care se află la o înălţime de 55 de metri şi de bolţi. reprezentând o parte importantă a culturii universale. despărţită în interior de rânduri de coloane în trei. Autorii săi sunt arhitecţii Anthemiu şi Isidor. Trebuie să subliniem în mod special efectul său benefic asupra dezvoltării culturii ruse. a miniaturilor. În sec. XIV – XV cultura bizantină trăieşte ultima fază a dezvoltării şi înfloririi sale. care a fost distrusă în timpul războiului în 1922. care a devenit cel mai renumit monument al arhitecturii bizantine. Ocuparea Constantinopolului de către oştirile turceşti în anul 1453 a reprezentat sfârşitul Bizanţului. Principalul aport al Bizanţului în dezvoltarea culturii spirituale universale constă în primul rând în afirmarea şi dezvoltarea creştinismului ortodox. dar cultura sa continuă să existe şi în zilele noastre. Sofia din Constantinopol (532-537). Pe de o parte. Anume în acest stil este construită catedrala Sf. Sofia. Pentru bisericile bizantine este caracteristică organizarea spaţiului interior (spre deosebire de templele antice. Dumitru din Salonic şi altele. catedrala Sf. În această perioadă a apărut criza iconoclastă. care se sprijină pe tradiţiile elenismului păgân şi ale creştinismului. În anul 1453 Bizanţul cade sub ocupaţia turcească. Partea estică a bazilicii sfârşeşte întrun semicerc numit apsidă. nu interiorul. frescele. mausoleele din Ravena. În interior are patru stâlpi masivi. care împart spaţiul în nouă compartimente separate prin arcade şi totodată susţin cupola. iar în Europa au îmbogăţit cultura din epoca Renaşterii. Cele mai de seamă realizări se atestă în cultura artistică a Bizanţului. Bolţile semicilindrice. ceea ce a avut o influenţă majoră asupra culturii: în perioada creşterii rolului creştinismului creaţia laică a cunoscut o dezvoltare perpetuă. literatura. În sec. iar pereţii sunt acoperiţi cu marmură preţioasă şi mozaic. În mod special se remarcă mozaicul. Domul are 400 de ferestre alungite şi când lumina soarelui umple spaţiul de sub acesta. Grigore Nazianzin sunt cei care pun bazele filosofiei bizantine. Bizanţul este caracterizat de fastul solemn. Pictarea icoanelor în Bizanţ ajunge la un nivel foarte înalt. Bolţile este înfrumuseţat cu mozaic dispus în formă de cruce. Grigore din Nisa. formează o cruce cu braţe de lungime egală. în sistemul valorilor etice şi estetice creştine ale Bizanţului. Cultura Bizanţului este renumită şi prin alte genuri – mozaicul. Efectul spaţiului nelimitat este creat de cupola (domul) imensă. a cărei originalitate se manifestă prin combinarea unor elemente. remarcăm opulenţa şi fastul. întreaga construcţie creează impresia că este uşoară şi elegantă. Bazilica este tipul predominant al bisericii bizantine până în sec. catedrala Adormiri Maicii Domnului din Niceea.4 m. Particularităţile culturii bizantine sunt următoarele: Sinteza elementelor occidentale şi orientale în diverse sfere ale vieţii materiale şi spirituale a societăţii în perioada de predominare a tradiţiei Greco-romane. care se remarcă prin acutizarea contradicţiilor socialpolitice. Edificiul a fost nimicit de flăcări şi reconstruit pe unul din dealurile din Constantinopol. care se întind către cupolă. În acest gen de artă Bizanţul nu are egal. rafinată. În interiorul catedralei sunt peste 100 de coloane. care s-au manifestat în originalitatea studiilor filosofico-religioase ale teologilor ortodocşi. sesizăm o solemnitate înălţătoare şi o spiritualitate profundă. pictarea icoanelor. cu diametrul de 31. a căror sursă era lupta pentru putere dintre nobilimea din capitală şi cea provincială. IX şi reprezintă o clădire dreptunghiulară. Către sfârşitul sec. nobleţea interioară. care erau lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi pentru care cel mai important era exteriorul. când icoanele au fost declarate elemente ale idolatriei. Vasile din Cezareea. fapt care se atestă în mod special în pictură. Aceste particularităţi s-au manifestat din plin în arhitectura bisericilor bizantine. Pe de altă parte. VIII – IX Bizanţul traversează vremuri tulbure. Edificiul se remarcă şi prin faptul că întruneşte două stiluri principale de construcţie: cel bazilical şi cel al crucii cu cupolă. Construcţiile în formă de cruce cu cupolă se răspândesc după sec. care în Bizanţ au stat la baza dezvoltării ideilor umaniste. iar în partea de vest se află intrarea. eleganţa formelor şi profunzimea gândirii. care aparent nu pot fi unite.1) 2) 3) 4) determinat particularităţile sale culturale. În primele secole ale existenţei Imperiului Bizantin se formează modelul de gândire a societăţii. Deosebirile ortodoxiei de catolicism. în care se află altarul. care era fărâmiţată. Spre deosebire de Europa medievală. Sofia a devenit nu doar capodopera artei bizantine. liturghie şi ceremonialul bisericii ortodoxe. Catedrala Sf. Imperiul Bizantin şi-a păstrat doctrinele politice statale. având de cele mai multe ori forma pătrată. în dogmă. 5 . IX închinarea la icoane a fost restabilită. Păstrarea în mare măsură a tradiţiilor civilizaţiei antice. cinci sau mai multe naosuri. ci şi a celei mondiale..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful