cultura medievala

Tema 3. Cultura medievală în Europa Occidentală. 1. Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală. 2. Creştinismul. 3.

Principalele tendinţe ale culturii medievale. 4. Cultura Bizanţului. Bibliografie: Маркова А.Н., Культурология., Москва, - 2005, с. 161-165, 225-244. Поликарпов В.С. Лекции по культурологии., Москва, - 1997, с. 229-241, 256-283. Силичев Д.А. Культурология., Москва, - 2004, с. 115-126. Драч Г.В. Культурология., Р-Д, - 1996, с. 164-178. История средних веков., Колесницкий И.Ф., Москва, - 1980. История средних веков., Удальцов З.В., Москва, - 1990. Каримова К.И. Культурология., Москва, - 2005, с. 95-114.

1.

Particularităţile formării culturii medievale în Europa Occidentală.

Începutul perioadei medievale a coincis cu apusul culturii antice, iar sfârşitul – cu renaşterea valorilor antichităţii în Epoca nouă (sec.V - XIV). Din punct de vedere al relaţiilor social-economice această perioadă corespunde feudalismului. Până nu demult epoca medievală era considerată ca o perioadă întunecată şi obscură, dominată de violenţă şi cruzime. Evul Mediu era asociat cu sălbăticia şi înapoierea, cu stagnarea istorică şi lipsa totală a elementelor luminoase şi îmbucurătoare. La crearea imaginii „obscurantismului medieval” au contribuit în mare măsură înşişi reprezentanţii acestei epoci. Scriitorii, istoricii, teologii, oamenii de stat din această perioadă au reflectat în operele lor o imagine sumbră a perioadei, ai cărei contemporani au fost. În descrierile lor lipsesc optimismul şi bucuria de a trăi, nu există dorinţa de îmbunătăţire a lumii existente. Dimpotrivă, persistă un pesimism profund, predomină teama şi oboseala, senzaţia sfârşitului lumii, care este aproape. De aici o atenţie mărită pentru tema morţii, care apare ca un mijloc de izbăvire de greutăţile vieţii. Fericirea şi liniştea pot fi găsite doar pe cealaltă lume. La crearea imaginii unui Ev Mediu „sumbru” au contribuit în mare măsură reprezentanţii Renaşterii. Ei au proclamat Evul mediu drept „perioada întunecată” a istoriei omenirii, iar Renaşterea care a urmat - „răsăritul”, trezirea la viaţă după un somn de o mie de ani. Perioada medievală era considerată de aceştia drept secole „pierdute”, caracterizate doar prin distrugeri şi care nu au păstrat nimic din realizările culturii antice. O astfel de atitudine faţă de Evul mediu nu este îndreptăţită în totalitate. Cercetările de ultimă oră ale specialiştilor demonstrează că Evul mediu a fost o perioadă originală şi interesantă în istoria dezvoltării civilizaţiei europene. Anume în această perioadă au apărut premisele şi unele elemente ale civilizaţiei moderne. În Evul mediu începe întemeierea naţiunilor europene. Tot atunci se formează primele state moderne şi limbile în care, cu unele modificări, se vorbeşte până astăzi. Sigur, liderul istoriei şi culturii universale din acea epocă nu a fost Occidentul, ci Bizanţul şi China, dar şi în lumea occidentală s-au petrecut evenimente importante. În materie de dezvoltare a ştiinţelor, filosofiei, artei, epoca antică a depăşit Evul mediu. Totuşi, per ansamblu perioada medievală nu poate fi caracterizată drept una de stagnare, reprezentând mai curând una de progres. La baza culturii medievale se află tradiţiile Imperiului Roman de Asfinţit, care reprezintă „baza romană”. În moştenirea culturală a Romei o importanţă majoră au avut-o dreptul, înalta cultură juridică, ştiinţa, arta, filosofia, creştinismul. Aceste tradiţii s-au înrădăcinat în timpul luptelor romanilor cu „barbarii” – triburile din Europa Occidentală (francii, bretonii, saxonii, goţii, ş.a.). În rezultatul interacţiunii elementelor „barbare” şi romane a apărut „dialogul cultural”, care a reprezentat un impuls pentru înfiinţarea şi dezvoltarea culturii medievale occidentale. 2. Creştinismul. Elementul de bază al culturii medievale a fost creştinismul, care a proclamat egalitatea tuturor oamenilor în faţa lui Dumnezeu, ceea ce a contribuit în mare măsură la abolirea sclaviei.

1

Acest gen de filozofie a primit denumirea de scolastică. al treilea reprezentant al „treimii” – „Duhul Sfânt” provine în egală măsură de la „Dumnezeu-Tatăl” şi de la „Dumnezeu-Fiul”. papii au devenit conducători religioşi şi laici independenţi ai Romei şi ai eparhiei. în mod special printre oamenii simpli. Putem identifica două tendinţe în dezvoltarea acesteia. Legitimitatea creştinismului. răsplata după moarte şi altele. a fost introdusă dogma despre Sfânta Treime. Biserica catolică iartă orice păcat şi dăruieşte sufletelor „mântuire veşnică”. Biserica de Răsărit nu recunoaşte supremaţia Papei şi a instituţiei cardinalilor. printre care filosofia şi ştiinţa. Dar chiar şi această abordare a fost utilă: graţie ei s-a păstrat moştenirea gânditorilor antici. Neprimirea credinţei era pedepsită de gloată. Prin urmare. Conform principiilor sale. Intoleranţa (fanatismul religios) este a treia trăsătură. Elementul agrarian. În a doua jumătate a sec. Catolici îşi fac semnul crucii cu toate cinci degete. Principala diferenţă de rit este cea a împărtăşaniei. Grigore I cel Mare (590-604) se autointitulează episcop universal. care a determinat de facto schisma în materie de dogmă şi cult dintre biserica de la Roma şi cea din Constantinopol. creând idealuri şi valori noi. Teologia creştină reprezintă un sistem de reprezentări despre univers şi natură. La începutul perioadei medievale istoria creştinismului număra deja aproape cinci secole. iar ortodocşii doar cu trei. În perioada medievală alături de religie au existat şi s-au dezvoltat alte domenii ale culturii spirituale. este Divinitatea naturii. Spania. XII-XIII. Slujba catolică este oficiată doar în limba latină. După anul 382 poporul roman. Intoleranţa. Dumnezeu a creat universul şi reprezintă garantul existenţei sale. care dorea să trăiască în societate. Totuşi în perioada Evului mediu timpuriu şi până în sec X. senzuale ale trupului şi să adopte un ascetism benevol. Prima încerca să apropie la maximum filosofia şi teologia. Teologia în sine devine tot mai raţională: simpla credinţă în dogmele bisericii nu mai este 2 . nerecunoscând titlul similar pentru patriarhul de la Constantinopol. Ei au adunat proprietăţi funciare şi în anul 756 au întemeiat un stat laic – regiunea Papală. cel agrarian şi prin intoleranţă. A apărut ierarhia bisericească. în timp ce biserica ortodoxă respinge o astfel de cale de „mântuire”. trebuia să fie creştin. care a acţionat până în prima jumătate a sec. Franţa. deoarece sarcina sa principală nu consta în căutarea şi dezvoltarea unor ştiinţe noi. XIX.Ţinând cont de lecţiile amare ale societăţii romane. ci însuşirea la nivel „de şcoală” a ceea ce fusese deja acumulat. care astăzi se numeşte Europa. Ştiinţa supremă a Evului Mediu a fost teologia. IX au fost determinate diferenţele dogmatice şi de cult. Conexiunea puternică dintre biserică. Papii au încercat să supună influenţei lor biserica din recent creştinatele ţări slave (inclusiv Bulgaria). considerându-se „succesori ai sfântului Petru”. indiferenţa faţă de religie sau o practicarea unei alte credinţe (religii) perturbau ordinea naturii. chiar şi în astfel de ţări ca Anglia. În acest context apare conflictul dintre papa Nicolae I (856-867) şi patriarhul Photius. V episcopii romani şi-au atribuit titlul de cap al bisericii – papă. Relaţia dintre ele este caracterizată prin elementul legitimităţii. la fel ca şi triburile slave şi germanice au primit credinţa creştină prin botezarea conducătorilor lor. 3. credinţele păgâne continuau să exercite alături de creştinism o influenţă destul de importantă. Astfel au apărut două biserici – romano-catolică şi ortodoxă (greco-catolică). a doua se afla în subordinea puterii împăratului. Sub influenţa creştinismului a început formarea unităţii cultural-politice. conform celei ortodocse „Sfântul Duh” provine doar de la „Dumnezeu-Tatăl” . creştinismul a pus accentul pe suflet – baza spirituală a omului. La ortodocşi şi preoţimea şi mirenii primesc împărtăşania sub ambele forme – pâine şi vin. ceea ce putea avea consecinţe catastrofice. iar „Dumnezeu-Fiul” este întrupat prin Duhul Sfânt. în timp ce la catolici mirenii primesc împărtăşania doar cu pâine. Creştinarea conducătorilor era echivalentă cu creştinarea triburilor şi a popoarelor în conformitate cu principiul „poporul împărtăşeşte credinţa regelui”. Prima era suverană. cea ortodoxă – în oricare dintre limbile locale. Deja la începutul sec. Conform perceptelor din acele vremuri. de care depinde roada şi prin urmare bunăstarea oamenilor. având rol de poliţie internaţională). Iată de ce elementul agrarian este a doua trăsătură. Dar chiar şi în aceste condiţii vitrege gândirea filosofică a progresat. Italia. îndemnându-l pe acesta să se limiteze în toate. Esenţa acestora constă în următoarele: Conform dogmei romano-catolice. Principalele tendinţe ale culturii medievale. Supunerea faţă de conducătorul laic şi spiritual a avut drept consecinţă legitimarea creştinismului. Răspândirea creştinismului în Europa medievală a schimbat din rădăcină întregul mod de gândire. dar şi de instanţa cunoscută sub numele de inchiziţie (organizaţie creată în sec. care ar fi fost primul episcop roman. Filosofia era declarată servitoare a teologiei. să-şi înfrângă poftele fizice. În cultura medievală există o deosebire clară dintre „credinţa savantă” şi „credinţa populară”. în care s-au înrădăcinat cultul plăcerilor fizice. stat şi comunitate a dus la aceea că fiecare om. Profitând de absenţa unei puteri laice în Occident..

care au remarcat stilul similar al construcţiilor descoperite cu al celor din Roma antică (arcade în formă de semicerc. iar caracterul barbar este eludat pas cu pas. Învăţământul avea un caracter religios. să confirme independenţa acestei ştiinţe în general şi a ştiinţelor naturale în particular. Un reprezentant de seamă al acestei tendinţe a fost franciscanul Roger Bacon (sec. VIII – IX). XI şi în primele universităţi.) Soborurile. bolţi cilindrice şi în formă de cruce. Tipul principal de construcţie este castelul-cetate. În cultura medievală situaţia artei a fost una destul de complicată şi contradictorie. Partea externă a construcţiilor se remarcă prin exactitate şi simplitate. cu elemente de păgânism şi idolatrie. care aveau în general un caracter ornamental şi nu unul artistic. precreştină. Trecerea de la lumea exterioară la cea interioară. XII ). deoarece statul francilor ocupă în această perioadă aproape întreg teritoriul Europei. acestea din urmă având o arhitectură greoaie. arhitectura romano-latină „îngenunchează omul” şi este percepută ca o tăcere grea. care comandă opere de artă. când tot ceea ce era gotic însemna “barbar”. Această stare de fapt este determinată de relaţia cu ideologia creştină. Cultura din această perioadă este cunoscută sub denumirea „mănăstirească”. în timp ce catedralele gotice sunt zvelte şi se avântă către cer. care a promovat metoda experimentală. XIII). frumuseţea corpului. A doua tendinţă dimpotrivă. profundă. Acesta a fost supranumit „simfonie în piatră” pentru supleţea şi sculptura în piatră asemănătoare broderiei. prin intermediul antichităţii. elementele ornamentale). Catedralele din această perioadă primeau credinciosul în interior. În sec. necontribuind cu nimic la consolidarea edificiilor. Creştinismul respingea idealurile. lui Dumnezeu. medicina. fiind considerat opusul a ceea ce era definit ca şi “roman” . Rodin. a figurilor geometrice simple şi a suprafeţelor extinse. În secolele XI – XII în Europa Occidentală are loc înlocuirea stilului arhitectural romano-latin cu cel gotic. ornamentelor. Foarte populare devin miniaturile – ilustraţii din cărţi. XII – XIII în Europa Occidentală stilul roman este înlocuit de cel gotic (din italiană gotico – «gotic». care inspiraseră pictorii Antichităţii (bucuria de a trăi.suficientă. catedralele gotice se deosebesc radical de bisericile în stil roman. Din spusele sculptorului francez din sec XIX Au. Această denumire a apărut în epoca Renaşterii. Pictorii medievali acordau o atenţie sporită lumii de dincolo. un mijloc de a-l aduce pe om în sânul credinţei în Dumnezeu. În epoca Evului mediu timpuriu predomină arta francilor (arta Merovingienilor). în Evul mediu situaţia se schimbă radical. sec. Această idee este reflectată şi în arhitectonica bisericească. La finele sec. Aceasta era o artă barbară. adevărul). Sfântul Augustin redă foarte bine şi concis acest lucru prin fraza devenită celebră: „Nu rătăci în afară. În această epocă arta exploatează activ moştenirea antică. şi fiind destul de joase. Arhitectura laică a stilului roman cedează vizibil în faţa celei bisericeşti. care au o funcţie pur decorativă. Arta lor era considerată o Biblie pentru neştiutorii de carte. Cărţile laice erau destul de rare. Teologia predomina şi în învăţământul laic din şcolile citadine. încearcă să scoată filosofia în afara teologiei. subliniind influenţa moştenirii Romei antice. iar mai târziu şi ştiinţele naturale. care devin principalele centre culturale. Mănăstirile sunt principalii clienţi. senzualitatea. a armelor. acţionând asupra lui prin frumuseţea împodobirii nu atât a celei interioare.J. care decurgea din instituţiile ce îl propagau – bisericile şi mănăstirile. XII ) Cultura romană se afirma. unde în afară de teologie se preda dreptul. XI). Adeseori sunt folosite coloane. XI – XII creşte rolul mănăstirilor. Miniaturile înfrumuseţau cărţile religioase şi Evanghelia. Pe lângă mănăstiri funcţionează şcoli. spirituală – acesta era scopul artei. Esenţa stilului roman este reprezentată de formele geometrice. de pictură. cât mai ales a acelei exterioare. În construcţii sunt folosite pe larg arcadele. ci pătrunde înlăuntrul tău”. În sec. Interesul pentru stilul gotic a reapărut doar în sec. Dacă templele antice erau lăcaşuri pentru zei. predominarea liniilor verticale şi orizontale. iar ferestrele şi uşile sunt înguste. XIII). De cele mai multe ori acesta reprezintă o curte cu un turn în centru (castelul Chateau-Gaillard pe Sena. XIX de către arheologii francezi. În această perioadă se dezvoltă intensiv arta aplicată. utilizată la confecţionarea hainelor. sunt scrise şi copiate cărţi. iar uneori capătă chiar o tentă sumbră. Astfel putem remarca tentativa omului medieval de a găsi. biblioteci. Apogeu dezvoltării artei în Evul mediu timpuriu este atins în perioada Carolingienilor (sec. ci este nevoie de o argumentare logică. după numele tribului germanic al goţilor). XIX. iar din sec. catedrala Notre-Dame du Porre din Clermont-Ferrand (sec. care serveşte simultan drept locuinţă şi refugiu pentru apărare. a harnaşamentului pentru cai. măreţie şi sobrietate. apăsătoare. Stilul roman s-a răspândit cu precădere în Franţa – biserica din Cluny (sec. distrugând armonia antică a sufletului şi trupului. (Victor Hugo se exprima astfel despre Catedrala Notre-Dame din Paris – A. fiind caracterizată prin forme simpliste şi prin lipsa aproape totală a ornamentelor decorative. Unul dintre reprezentanţii de vază ai acestei tendinţe a fost dominicanul Toma d’Aquino (s. Baza 3 . Din această cauză perioada respectivă este numită „renaşterea carolingiană”. adică artei în spiritul tradiţiilor antice. confirmarea contemporaneităţii. Termenul „roman” ( sau «romano-latin») a fost introdus în circuitul ştiinţific la începutul sec. XV în Europa existau 65 de universităţi. iar grecii se rugau în preajmă. arta.

În sec. cu statui şi basoreliefuri. Imaginile trebuiau să fie percepute ca şi întruchiparea dumnezeiescului. corpurile sunt de cele mai multe ori rupte de la pământ. XIII – XIX). Arta gotică reprezintă una dintre cele mai mari realizări ale Evului mediu. Acest lucru a permis arhitecţilor să mărească spaţiul intern al edificiilor. Anume acest fapt a 4 . cât şi occidentale. 4. care se deosebeşte în multe privinţe de soarta altor state. În această perioadă aproape că nu se construiesc edificii noi. coloane. culturii societăţii bizantine. din Reims (a. Tema principală în reprezentarea lui Hristos este suferinţa Sa. precum şi statutul de continuator al valorilor Imperiului Roman. care de multe ori se suprapune celui al damei inimii – personaj caracteristic Evului mediu. galerii. numită astfel în cinstea Împăratului Constantin. a transformat acest imperiu în puntea de legătură dintre Est şi Vest. Însă perioadele care au urmat au adus modificări semnificative aceste aprecieri severe. 527 -565). Sinteza originală a tradiţiilor greco-latine cu cele ale Orientului apropiat şi-a lăsat amprenta asupra vieţii comunitare. Sub conducerea lui Iustinian teritoriul Bizanţului aproape s-a dublat. sculptura se înalţă. descoperind în el adevăratele idealuri şi valori umane. Imperiul Bizantin a apărut la hotarul dintre două epoci – declinul antichităţii târzii şi apariţia societăţii medievale – şi a existat din anul 395 până în 1453. Pentru această tehnică era caracteristică exagerarea abundenţei detaliilor. scufundându-l în „întunericul medieval” de tip oriental. XIV apare o tehnică nouă – goticul flamboaiant. atât orientale. prin urmare grosimea sa devine mai mică. Criza modernă a spiritualităţii ne determină să ne adresăm experienţei medievale pentru a soluţiona din nou problema eternă a trupului şi sufletului.a. arcade. stâlpi. XVIII – XIX s-a inspirat din cavalerismul medieval.pentru comparaţie înălţimea maximă a construcţiilor romane era de 20 m). în Anglia – catedrala din Canterbery (sec. Pictura medievală era considerată ca o propovăduire fără cuvinte. După căderea Imperiului Roman de Apus conceptul de dominaţie totală a Romei. Cultura Bizanţului. . Elementul principal al picturii sunt ochii. Stilul gotic determină şi renaşterea arhitecturii laice. În perioada timpurie apogeul a fost atins sub împăratul Iustinian I (a. Peretele încetează să mai fie baza construcţiei. care este de fapt o intersecţie longitudinală a doua bolţi clasice ale stilului romanic. Graţie arcadelor gotice înălţimea clădirilor creşte (catedrala de la Amiens – 42 m. contraforturile (stâlpii care susţineau arcurile butante). nefiind însă omniprezent. Pictorii neglijează fundalul.clădirilor în stil roman o constituia însăşi masa acesteia. devenită accesibilă maselor ignorante. ideilor religioase şi filosofice.a. susţinută de arcade. peisajul dispare pentru mulţi ani din pictură (creştinismul nu acordă atenţie naturii). XIII – XV). Icoanele reprezentau conexiunea emoţională cu Dumnezeu. Denumirea în cauză i-a fost atribuită de gânditorii europeni din Epoca Nouă cu scopul de a separa Bizanţul de cultura greco-romană. Un alt element definitoriu. adică cu o sculptură rafinată în piatră (unele motive decorative amintesc flăcările). Capodopere ale goticului flamboaiant sunt considerate catedralele din Amber. figurile sunt alungite. iar disproporţionalitatea îi conferă o expresivitate foarte mare. cu nelipsitul trandafirul deasupra portalului. este rozeta. Erau utilizate pe larg desenele complexe şi ornamentele. În arhitectura gotică graniţa dintre elementele individuale ale construcţiei dispare. care apare la multe clădiri gotice. arcul de susţinere al ogivei. titlul de Imperator şi însăşi ideea de monarhie mondială. să facă o mulţime de ferestre. Genul cel mai răspândit pictura iconografică. Însă Bizanţul a evoluat pe calea sa istorică. Romantismul din sec. Conche. În anul 330 pe locul polisului grecesc Bizanţ a fost întemeiată noua capitală a Imperiului Roman – Constantinopol. La fel ca şi catedrala. iar Constantinopolul era numit oficial „Noua Romă”. sau ogiva. Cultura medievală ocupă un loc destoinic în istoria culturii universale. să nu trezească emoţii omeneşti. statalităţii. Acest lucru s-a întâmplat după ce însuşi imperiul şi-a încetat existenţa. Corby. catedrala din Chartres (sec. ci sunt finisate cele deja înălţate. ale cărui teritorii s-au extins pe două continente – în Europa şi în Asia -. ci să demonstreze întristarea şi suferinţa lui Dumnezeu pentru păcătoşii săi. Însă locuitorii Bizanţului se numeau ei înşişi romani. Poziţia geografică a Bizanţului. Cele mai cunoscute monumente ale stilului gotic din Franţa (leagănul stilului gotic) sunt catedralele Notre-Dame de Paris (stilul gotic timpuriu). Amiens. Părţile corpului devin disproporţionate. o „Biblie pentru neştiutorii de carte”. au supravieţuit doar în Orient şi anume în Imperiul Bizantin. Epoca Renaşterii a dat o notă critică Evului mediu. ţara sa transformându-se în cel mai puternic şi stabil stat din bazinul mediteranean. Printre elementele caracteristice ale arhitecturii gotice sunt bolta în arc frânt. În anul 395 imperiul s-a divizat în două părţi – Imperiul Roman de Apus şi cel de Răsărit. XII – XV) şi catedrala din abaţia Westminster (sec. Acestea sunt înfrumuseţate cu vitralii. în Germania – catedrala din Koln (sec. Imperiul Roman de Răsărit s-a numit ulterior Bizanţ. prezentă atât în basoreliefuri cât şi în alte forme ornamentale. Sculptura evocă cultul Fecioarei. XII – XIV). iar uneori ajungeau chiar şi în unele regiuni din Africa. aşa numitul arc butant. 1211 – 1330).

liturghie şi ceremonialul bisericii ortodoxe. care erau lăcaşuri ale lui Dumnezeu şi pentru care cel mai important era exteriorul. În interior are patru stâlpi masivi. Dumitru din Salonic şi altele. Bizanţul este caracterizat de fastul solemn. Partea estică a bazilicii sfârşeşte întrun semicerc numit apsidă. în sistemul valorilor etice şi estetice creştine ale Bizanţului.4 m. Bolţile semicilindrice. rafinată. Edificiul a fost nimicit de flăcări şi reconstruit pe unul din dealurile din Constantinopol. care se sprijină pe tradiţiile elenismului păgân şi ale creştinismului. Pictarea icoanelor în Bizanţ ajunge la un nivel foarte înalt. dar cultura sa continuă să existe şi în zilele noastre.1) 2) 3) 4) determinat particularităţile sale culturale. Trebuie să subliniem în mod special efectul său benefic asupra dezvoltării culturii ruse. a căror sursă era lupta pentru putere dintre nobilimea din capitală şi cea provincială. Autorii săi sunt arhitecţii Anthemiu şi Isidor. În primele secole ale existenţei Imperiului Bizantin se formează modelul de gândire a societăţii. în care se află altarul. XIV – XV cultura bizantină trăieşte ultima fază a dezvoltării şi înfloririi sale. IX şi reprezintă o clădire dreptunghiulară. În acest gen de artă Bizanţul nu are egal. fapt care se atestă în mod special în pictură. Edificiul se remarcă şi prin faptul că întruneşte două stiluri principale de construcţie: cel bazilical şi cel al crucii cu cupolă. IX. iar în Europa au îmbogăţit cultura din epoca Renaşterii. În interiorul catedralei sunt peste 100 de coloane. nobleţea interioară. care s-au manifestat în originalitatea studiilor filosofico-religioase ale teologilor ortodocşi. mausoleele din Ravena. deşi nici aspectul exterior nu-şi pierde importanţa. VIII – IX Bizanţul traversează vremuri tulbure. care a devenit cel mai renumit monument al arhitecturii bizantine. pictarea icoanelor. Domul are 400 de ferestre alungite şi când lumina soarelui umple spaţiul de sub acesta. iar pereţii sunt acoperiţi cu marmură preţioasă şi mozaic. remarcăm opulenţa şi fastul. care se întind către cupolă. despărţită în interior de rânduri de coloane în trei. Cultura Bizanţului este renumită şi prin alte genuri – mozaicul. Deosebirile ortodoxiei de catolicism. Bolţile este înfrumuseţat cu mozaic dispus în formă de cruce. ci şi a celei mondiale. frescele. care a fost distrusă în timpul războiului în 1922. Bazilica este tipul predominant al bisericii bizantine până în sec. cinci sau mai multe naosuri. Sofia din Constantinopol (532-537). Grigore Nazianzin sunt cei care pun bazele filosofiei bizantine. 5 . în dogmă. Imperiul Bizantin şi-a păstrat doctrinele politice statale. Anume în acest stil este construită catedrala Sf. literatura. catedrala Adormiri Maicii Domnului din Niceea. care în Bizanţ au stat la baza dezvoltării ideilor umaniste.. În anul 1453 Bizanţul cade sub ocupaţia turcească. Catedrala Sf. a miniaturilor. catedrala Sf. Grigore din Nisa. care împart spaţiul în nouă compartimente separate prin arcade şi totodată susţin cupola. care era fărâmiţată. care se află la o înălţime de 55 de metri şi de bolţi. Cu mozaic este înfrumuseţată catedrala Sf. Principalul aport al Bizanţului în dezvoltarea culturii spirituale universale constă în primul rând în afirmarea şi dezvoltarea creştinismului ortodox. Ocuparea Constantinopolului de către oştirile turceşti în anul 1453 a reprezentat sfârşitul Bizanţului. având de cele mai multe ori forma pătrată. Cele mai de seamă realizări se atestă în cultura artistică a Bizanţului. Către sfârşitul sec. formează o cruce cu braţe de lungime egală. iar în partea de vest se află intrarea. care aparent nu pot fi unite. deoarece rugăciunile erau oficiate în exterior). sesizăm o solemnitate înălţătoare şi o spiritualitate profundă. În mod special se remarcă mozaicul. În sec. a cărei originalitate se manifestă prin combinarea unor elemente. reprezentând o parte importantă a culturii universale. Sofia a devenit nu doar capodopera artei bizantine. În sec. IX închinarea la icoane a fost restabilită. Efectul spaţiului nelimitat este creat de cupola (domul) imensă. Vasile din Cezareea. Păstrarea în mare măsură a tradiţiilor civilizaţiei antice. Sofia. când icoanele au fost declarate elemente ale idolatriei. Particularităţile culturii bizantine sunt următoarele: Sinteza elementelor occidentale şi orientale în diverse sfere ale vieţii materiale şi spirituale a societăţii în perioada de predominare a tradiţiei Greco-romane. care se remarcă prin acutizarea contradicţiilor socialpolitice. întreaga construcţie creează impresia că este uşoară şi elegantă. Aceste particularităţi s-au manifestat din plin în arhitectura bisericilor bizantine. Pentru bisericile bizantine este caracteristică organizarea spaţiului interior (spre deosebire de templele antice. Pe de o parte. Pe de altă parte. ceea ce a avut o influenţă majoră asupra culturii: în perioada creşterii rolului creştinismului creaţia laică a cunoscut o dezvoltare perpetuă. În această perioadă a apărut criza iconoclastă. nu interiorul. eleganţa formelor şi profunzimea gândirii. cu diametrul de 31. Construcţiile în formă de cruce cu cupolă se răspândesc după sec. Spre deosebire de Europa medievală.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful