Sunteți pe pagina 1din 4

conferinta de la: Versailles 1919-1921 Romania in fata Conferintei de Pace Conferinta de Pace, deschisa la Paris, in ziua de 12 ianuarie1919, si-a

propus reconstructia Europei si a lumii pe baze noi, care sa faca imposibila, repetarea cataclismului din anii 19141918. Sarcina Conferintei s-a izbit de greutati,si asa cum au aratat evenimentele ulterioare,hotararile adoptate in capitala Frantei s-au dovedit fragile, dupa doua decenii avand loc o noua conflagratie. Conferinta trebuia sa armonizeze interesele si perceptiile diferite si uneori contradictorii ala marilor puteri invingatoare,sa tina seama de doleantele statelor mai mici si sa consacre situatia noua din punct de vedere politic, teritorial si etnic, ce s-a creat la sfarsitul razboiului. Liderii Antantei vedeau diferit modul de rezolvare a problemelor. S.U.A, au lansat in ianuarie1918, prin presedintele Woodrow Wilson, programul de pace(in 14 puncte), care promova :dreptul popoarelor la autodeterminare, abandonarea diplomatiei secrete, libertatea marilor, dezarmarea. Programul venea in contradictie cu aliatii europeni, care in timpul razboiului au recurs la practica diplomatiei secrte pentru a atrage noi parteneri.[1] Diferente de opinie existau si intre marile puteri europene. Franta era preocupata de propria sa securitate si cauta sa-si asigure cele mai avantajoase pozitii fata de Germania. Marea Britanie nu dorea revenirea Frantei in pozitia de principala putere continentala si nu dorea nici slabirea prea accentuata a Germaniei, pe care o vedea ca un obstacol in calea raspandirii comunismului. Si Italia era preocupata de respectarea tratatelor de la Londra (1915) si de la Saint-Jean-deMaurienne (1917), care ii asigurau o pozitie dominanta in sud-estul continentului. Recrearea unui nou echilibru europea era dificila si din perspectiva excluderii a doua centre de putere din Europa- Germania si Rusia. Prima era invinsa, iar a doua trecea printr-o situatie complicata, regimul sovietic nefiind recunoscut de celelalte state. Imperiile Rus si Austro-Ungar s-au destramat si pe ruinele lor au aparut state noi, iar altele cum a fost cazul Romaniei, s-au reintregit. In anul 1918, romanii aflati sub dominatie straina din Basarabia, Bucovina si Transilvania, prin adunari plebiscitare, s-au pronuntat, conform principiului autodeterminarii popoarelor pentru unirea cu Romania. Ideea autodeterminarii nationale a pus bazele juridice indestructibile ale noului stat roman unitar.[2] Romania era, la sfarsitul Primului Razboi Mondial, de fapt si de drept, stat national unitar constituit din teritoriile locuite dintotdeauna de romani. Romania se przenta la Paris constienta ca si-a indeplinit obligatiile asumate in anii razboiului si a facut enorme sacrifii umane si materiale. Revendicarile sale teritoriale Lucrarile Conferintei de Pace s-au desfasurat la Paris intre 12 ianuarie si 28 iunie 1919. Sedintele plenare si cele 16 comitete cu experti au jucat un rol mai putin important decat Consiliul celor

Zece(sefii de guvern si ministrii de Externe ai S.U.A, Marii Britanii, Frantei, Italiei si Japoniei). Organul esential de decizie a fost Consiliul celo Patru (Wilson, Lloyd George, Orlando si Clemenceau), care s-au reunit incepand cu 24 martie. Dupa terminarea primei conflagratii mondiale, delegatii romani s-au deplasat la Paris pentru a prezenta, spre confirmare si recunoastere internationala, in fata Marilor Puteri si a forumului pacii din capitala Frantei, Hotararile plebiscitare de Unire din 27 martie/9 aprilie, 15/28noiembrie si 18 noiembrie/1decembrie1918. Recunoastera in mai multe randuri, de catre diplomati ai Puterilor Antantei, a principiului autodeterminarii popoarelor si a dreptului legitim al Romaniei la unitatea ei nationala, afirmarea unor norme noi de conduita internationala ce urmau sa fundamenteze relatiile interstatale postbelice, au sporit increderea Romaniei, ca si a statelor mici si mijlocii la Conferinta de Pace.[3] Delegatia romana, condusa de Ion I.C.Bratianu, presedintele Consiliului de Ministri,a fost primita nefavorabil la Paris,unde a trebuit sa suporte nedreptati si jigniri. Conferinta a fost un adevarat calvar al pacii . Romaniei i se aducea acuzatia ca a semnat o pace cu Puterile Centrale si, drept urmare, nu avea drept la toate revendicarile formulate in preajma deschiderii Conferintei. La 1 februarie 1919, I.I.C.Bratianu a prezentat memoriul Romania in fata Conferintei de Pacerevendicarile sale teritoriale si a declarat ca vorbeste in numele dreptului la unitate nationala a Romaniei .[4] Dupa ce a explicat ratiunea incheierii pacii cu Puterile Centrale, care era folosita de Aliati impotriva Romaniei, I.I.C.Bratianu a facut expuneri detaliate pentru fiecare teritoriu in parte Basarabia, Bucovina, Transilvania, Maramuresul si Banatul. Diplomatul a cerut pentru Romania recunoasterea unor frontiere care sa-i asigure libertatea existentei ei administrative, politice si economice, precum si dezvoltarea in sensul constiintei nationale. O parte insemnata a expunerii a vizat prezentarea imprejurarilor in care romanii, aflati pana atunci sub dominatie straina, s-au pronuntat, conform principiului autodeterminarii nationale pentru unirea cu Vechiul Regat. Ion I.C. Bratianu observa ca frontierele etnice, rezultate din Deciziile de Unire din 1918 asigurau cadrul politic national si administrativ pentru dezvoltarea natiunii romane. [5] In acest fel, Conferinta de Pace din capitala Frantei era chemata sa recunoasca de jure noul statut teritorial al Romaniei, hotarat de poporul roman in martie, noiembrie si decembrie 1918. Ion I.C. Bratianu a revenit asupra acestor chestiuni atunci cand s-au discutat detaliile Tratatului de la Saint-Germain si a celui care viza recunoasterea unirii Basarabiei cu Vechiul Regat. Astfel, la 1 si 2 iulie 1919, atunci cand in Consilul Suprem s-a discutat configuratia hotarelor orientale ale Romaniei, premierul a subliniat ca decizia Sfatului Tarii de la Chisinau se baza pe dreptul la autodeterminare al popoarelor.[6] Inca de la 1 februarie 1919, David Lloyd George l-a interpelat pe Bratianu in privinta naturii adunarilor nationale, primul exprimandu-si neincredera in plebiscitul spontan si considerand cererile Romaniei exorbitante .Dupa retragerea conducatorului delegatiei Bucurestilor, premierul englez a propus ca revendicarile Romaniei sa fie analizate de o comisie teritoriala care sa examineze faptele istorice, etnografice, geografice, stategice, dar nu si pe cele politice. Din Comisia pentru studierea chestiunilor teritoriale referitoare la Romania au facut parte : C. Day,

Ch. Seymour (S.U.A), E. Crowe, A. W. A. Leeper (Anglia), A.Tardieu, Jules Laroche ( Franta), G. de Martino si Luigi Vannutelli-Rey(Italia).[7] Pevederile tratatului Tratatul a fost negociat de Marile Puteri invingatoare fara sa tina seama de aliatii mai mici care erau considerati state cu interese limitate. Delegatii tarilor mici au fost tinuiti de o parte , fiind sumar informati cu mersul lucrarilor, ceea ce a provocat nemultumirea prim-ministrului roman Ion I.C.Bratianu. Ilustrativ este faptul ca documentul a fost remis delegatiei romane cu numai cinci minute inainte de intrarea in sala Conferintei, ceea ce a pus-o in imposibilitatea de al studia cu atentie. Intr-o asemenea atmosfera politica, s-a adoptat propunerea lui David Lloyd George de a include in Tratatul de la Versailles o clauza care anula pacile de la Brest-Litovsk si de la Bucuresti si care suprima in acelasi timp unul din principalele puncte nefavorabile Romaniei la Conferinta de Pace.[8] O importanta deosebita aveau pentru Romania articolele referitoare la obligatia Germaniei de a recunoaste noua ordine teritoriala ce urma sa fie stabilita prin tratatele de pace. Germania se obliga a recunoaste completa valoare a tratatelor de pace si a conventiunilor aditionale care vor fi incheiate de catre Puterile Aliate si Asociate cu puterile care au luptat alaturi de Germania, sa accepte dispozitiunile ce vor fi luate cu privire la teritoriile fostei Monarhii a Austro-Ungariei, ale Regatului Bulgariei si ale Imperiului Otoman si sa recunoasca noile state inlauntrul fruntariilor ce le sunt astfel fixate . Prin aceste articole, Germania se obliga sa recunoasca hotararile Conferintei de pace in privinta Transilvaniei, Bucovinei si Basarabiei. [9] In preambulul Tratatului de la Versailles a fost inclus statutul Societatii Natiunilor . In problema reparatiilor fata de Romania tratatul avea doar doua dispozitii, restul prevederilor decurgand din alte capitole cu caracter general. Prima dispozitie era cuprinsa in articolul 244, cu privire la incetarea drepturilor, a titlurilor si a privilegiilor de orice natura ale Germaniei asupra cablului Constanta-Constantinopol, preconizat sa apartina Romaniei. Cea de-a doua era cuprinsa in articolul 259, prin care Germania era obligata sa renunte la stipulatiile prevazute in tratatul de la Bucuresti. Delegatia romana a formulat observatii in legatura cu problema reparatiilor, dar demersurile sale nu au fost luate in consideratie, stabilindu-se ca va fi convocata o conferinta speciala pe aceasta tema.[10] Tratatul de la Versailles consacra responsabilitatea celui de-al treilea Reich pentru declansarea razboiului, prevederile politice, teritoriale, militare, economice, reflectand acest fapt. Alsacia si Lorena au revenit Frantei, iar zona Renana era demilitarizata, pentru a preveni un eventual atac prin surprindere.s-a recunoscut independenta si integritatea teritoriala a Poloniei care primea acces la marea baltica printr-un coridor al carui terminal era orasul Gdansk. A fost recunoscuta existenta independenta a celor trei tari baltice :Letonia, Estonia, Lituania. Clauzele militare

prevedeau reducerea fortelor armate ale Republicii de la Weimer la 100000 de oameni, dintre care 5000 de ofiteri. Germania nu mai avea practic aviatie militara, tancuri, artilerie grea, marina de razboi. Germania pierdea toate coloniile care erau transferate sub tutela marilor puteri coloniale care le primea de la Societatea Natiunilor sub mandat. La fel de dure au fost si clauzele economice si financiare, Germania fiind obligata la plata unor importante despagubiri de razboi. [11] Tratatul de la Versailles a nemultumit atat Franta, care nu-si vedea materializate toate doleantele, dar mai ales Germania, care il considera un adevarat dictat.