Postmodernism si postmodernitate

Asa cum studierea conceptului de modernism, definind o atitudine si o practica artistica aparute la sfirsitul secolului trecut, nu se poate dispensa de discutarea hackground-ului filozofic, istoric, sociocultural etc. al modernitatii, notiune mult mai vasta, dar aflata intr-o interrelatie strinsa cu fenomenele artistice si literare respective, postmodernismul, unul dintre conceptele eel mai frecvent folosite in teoria artistica (si nu numai) de azi, pur si simplu nu poate fi inteles mai mult, poate fi gresit interpretat in afara intelegerii lumii care 1-a facut cu putinta: ,,il convient de faire une distinction entre postmodernite comme type de condition humaine (existentielle, mais aussi sociale) et postmodernisme en tant que courant litteraire (ou culturel, si vous voulez)"1. De fapt, evidentierea legaturii dintre postmodernism si postmodernitate este mult mai important! decit stau lucrurile in modernism. Daca modernistii, desi se defineau ca artisti
1 Virgil Nemoianu, ,,Notes sur 1'etat de postmodernite" in Euresis, 1-2/1995, p. 17. In acelasi studiu, Virgil Nemoianu propune si una dintre cele mai interesante incercari de sistematizare a postmodernitatii, caracterizata prin noua elemente principale: 1. ,,la centralite de 1'element communication/mobilite"; 2. ,,La societe postindustrielle"; 3. ,,La transition de la revolution de Gutenberg [...] au visuel televise et a la presence virtuelle"; 4. ,,L'etablissement de nouveaux rapports entre les hommes et les femmes"; 5. ,,La tension entre le globalisme et le multiculturalisme"; 6. ,,La conscience de soi, I'auto-analyse"; 7. ,,La relativisation et Pincertitude des valeurs"; 8. ,,le jeu parodique avec 1'histoire"; 9. ,,une religiosite postmoderne", ,,spirituel/mystique", pp. 18-19.

POSTMODERNISMUL ROMANESC

POSTMODERNISM SI POSTMODERNITATE

ai timpului lor, sincronizati cu progresul lumii moderne, sustineau totusi o forma extrema de autonomie estetica, actul creator fiind pentru ei, la urma urmelor, la fel de pur si de impersonal ca in clasicism, in schimb artistii postmoderni acorda o mult mai mare atentie insertiei operelor lor in viata cotidiana, in dilemele etice, politice, religioase ale lumii de azi, asa incit criteriul estetic, sacrosanct in modernism, devine insuficient pentru judecarea si valorizarea operei de arta. Din acest punct de vedere, postmodernismul include o mare bucla in cultura europeana, reintorcindu-se la perceptia ambientala, utilitara, decorativa si eminamente ,,democratica" a artei de dinaintea revolutiei romantice. Este motivul pentru care nu mi-am luat riscul intrarii directe in subiectul lucrarii de fata. Inainte de a prezenta poetica postmoderna cu intreaga ei ideologic si recuzita, am gasit necesar sa situez acest fenomen pe de-o parte in lumea concreta de dupa al doilea razboi, si mai ales din ultimii treizeci de ani (o lume foarte diferita de cea antebelica), si pe de alta parte intr-un sistem de coordonate bine definit, capabil sa-i scoata in evident! specificitatea in raport cu toate celelalte curente si miscari artistice ale trecutului. Filozofia, epistemologia si istoria vor fi cele trei axe care vor defini, holografic, postmodernitatea lumii actuale si, in cadrul ei, arta postmoderna. Inca de la inceput voi respinge orice intentie de ,,fixare" a fenomenelor, de inchistare a lor in definitii precise si neechivoce. Desi nu adopt aici stilul criticii postmoderne (critifiction, surfiction etc.), ale carei tendinte ironice, ludice, parodice, extrem-perspectiviste ar parea deplasate intr-un studiu ,,academic", voi pastra totusi ceva din punctul de vedere postmodern, pentru care pluralitatea discursurilor posibile, relativismul valorilor si caracterul ambiguu, proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice fac imposibila orice taxinomie precisa. Voi defini un fenomen ,,pislos", mai curind un cimp cultural decit un curent ,,obiectiv", voi

v , .rbi mai degraba de un ,,aer de familie", in sens wittgen.icinian, al operelor studiate decit despre o ,,clasa" logica de .il.iecte. Ma voi feri, pe cit posibil, de ceea ce Matei Callin-sen numeste ,,the jig-saw puzzle fallacy", adica de iluzia , .1 Icnomenele pe care le voi descrie ,,exista cu adevarat in i r.ilitate", ca si de capcana baconiana a lui ,,idola theatri": .iinsiarea realitatii ca sa se potriveasca ideilor mele.

O LUME IN SCHIMBARE

11

O lume m schimbare

Daca nu imediat dupa razboi, in orice caz pe la sfirsitul anilor '60 (probabil ca anul de cotitura ar putea fi considerat, nu cu totul arbitrar, celebrul 1968), lumea concreta, de toate zilele, a suferit transformari vizibile pentru oricine. Ele au fost atit de puternice, incit, in ciuda tuturor masunlor izolatiomste luate de diverse state si comumtati, au devenit curind un fenomen globalizat. De la comunism pina la lumea islamica, de la regimurile autoritare africane pina la societatile ultraconservatoare asiatice, toate lumile care traiesc simultan au resimtit citeva fenomene, strins legate intre ele, care au dus curind la inchegarea unui nou tip de comunitate internationala, numit de Marshall McLuhan ,,satul planetar". Este vorba mai intii despre dezvoltarea unor noi tipuri de tehnologie (genetica, robotica, spatiala si mai ales electronica), economice si curate, care au transformat lumea industrial^ intr-una postindustriala. Datorita controlului electronic si unui management mult perfectionat productivitatea muncii a crescut atit de mult, incit lumea occidentals a cunoscut o prosperitate fara precedent. Acest fapt a creat ,,societatea consumului", in stare sa ceara si sa absoarba produse tot mai sofisticate si mai ,,estetice". ,,Profeti" ai anilor '60, ca Alvin Toffler (in Socul viitorului si in scrierile urmatoare), Marshall McLuhan (Galaxia Gutenberg), Herbert Marcuse (Eliberarea de societatea abundentei) etc., au surprins in nuce emergenta, din aceste conditii esentiale, a unei altfel de lumi, mai rapide, mai tranziente, mai anarhice si mai colorate, semanind izbitor cu

ilcscrierea cetatii democratice din Republica lui Platon: ,,l',xista sorti ca aceasta sa fie cea mai frumoasa dintre toate "imduirile! Caci, precum o haina impestritata cu toate i ulorile poate aparea drept cea mai frumoasa, tot asa ar 1'iitea aparea si aceasta cetate, impestritata fiind cu toate cai icterele. Si probabil ca multimea ar si judeca-o drept cea ni.ii frumoasa, dupa cum copiii si femeile judeca privind I I K rurile pestrit colorate."1 Lasind la o parte sarcasmul lui I'l.xton, nicidecum un adept al democratiei (desi un produs ,\\ ci), recunoastem aici pluralismul, hedonismul, ,,feminiuiea" si spiritul de toleranta al lumii democratice. Un element nou si decisiv insa al democratulor actuale, inimaginabil m orice alta epoca trecuta, este caracterul informational al societatii de azi. Explozia informationala, atit in domeniuL^- I mhlic, prin televiziune, cable TV, Internet etc., cit si in eel k'lmic si stiintific, prin enorma dezvoltare a tehnicilor de i .ilcul, a dus, cu o expresie a lui Gianni Vattimo, la ,,transp.irentizarea" lumii de azi, caracterizata si prin accesul .iproape nelimitat al fiecarui individ la toata informatia. I'.urunderea electronicii si, prin urmare, a informatiei in loate domeniile nu a avut drept urmare doar democratizai (.-A tot mai accentuata a lumii moderne occidentale, ci si-a latins consecintele politice in intreaga lume, scotind din izoLii'e chiar si zonele cele mai inchistate. Nici un zid (si in acest I 1 intext zidul Berlinului este metafora cea mai la indemina), i ral sau ideologic, nu a putut rezista acestui bombardament informational, care, mai eficient decit orice propaganda, a raspindit gindirea si modul de viata democratice peste tot n lume. Pamintul e astazi inconjurat de un ,,nor informayional" la fel de democratic ca si lumina solara. Daca ginditorii modernitatii, ca Adorno, se temeau de mass-media, vazind in ea un instrument de uniformizare, indoctrinare si jominatie (ele ar putea cadea sub controlul total al cite unui
Platon, nRepublica", in Opere, V, Editura Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1986, p. 365.
1

12

POSTMODERNISMUL ROMANESC

O LUME IN SCHIMBARE

13

Big Brother), evolutia din ultimele decenii a aratat limpede ca, pe ansamblu, mediile sint incontrolabile si ca orice incercare de monopol asupra lor se mtoarce, mai devreme sau mai tirziu, impotriva gmdirii totalitare. Mediile sint plurale prin excelenta si, chiar daca unele sau altele dintre canalele de transmisie sint colorate inca ideologic, exista intotdeauna posibilitatea alegerii. Tendinta actuala este insa dez-ideologizarea acestora, transformarea lor in elemente de integrare si entertainment neutre din punct de vedere politic. Marxistii si alti critici ai culturii occidentale au vazut in explozia mediilor manifestarea unui imperialism cultural. Peste tot in lume, observa ei, a fost impus prin mass-media un mod de viata uniformizat: aspectul strazii, al vestimentatiei, programele TV, muzica din discoteci, filmele, bauturile etc. sint aceleasi pretutindeni, in detrimentul culturilor traditionale locale. Fenomenul este real si intra in paradigma globalizarii civilizatiei occidentale, cu beneficiile si costurile ei. Nu este mai putin adevarat insa ca, tot prin mediatizare, se petrece si fenomenul invers: micile culturi locale au devenit mai cunoscute ca oricind si participa la pluralismul cultural, fara care postmodernitatea lumii de azi ar ramine un concept lipsit de sens. E drept, ele nu ramin ,,pure". Fenomenul de degradare a lor a inceput mult inaintea epocii moderne si este mevitabil. Lumea actuala apare, din acest punct de vedere, ca un ,,santier de supravie|uiri"2. Liberalism-economic de piata-tebnologie informationala: iata cum ar putea arata ecuatia in stare sa defineasca starea actuala a lumii. O alta triada (avind un virf comun cu prima) ar putea fi cea propusa de Aries si Duby3: crestinism-teknologie-drepturile omulm. Dupa ultimul razboi, utopiile negative de tip Metropolis sau 1984, care demonizau
2 R. Guideri, citat de Gianni Vattimo in Sfirsitul modernitatii, Editura Pontica, Constanta, 1993, p. 156. 3 Philippe Aries si Georges Duby, Istoria vietii private, vol. I, Editura Meridiane, Bucuresti, 1994, p. 10.

Irlmologia si prevedeau umanitatii un viitor cosmaresc, 51 .iu vadit neintemeierea. Dupa 1968 lumea a devenit mai lilu'ra si mai plina de culoare prin miscarile Flower-power fi prin revolutia sexuala. In fine, dupa caderea cortinei de IUT s-a sfirsit si celalalt cosmar, al confruntarii nucleare si ill I'omunismului, asa incit, in ultimii 50 de ani, dar mai .lies in ultimii 30, dar mai ales in ultimii 10 ani, cea mai mare |urte din populatia lumii fie ca traieste in democratic, fie ca $i a luat-o drept ideal. I'cntru noi, aceasta este imaginea empirica, imediat vizil>ilii chiar si pentru un nespecialist, a postmodernitatii: o In me eliberata de amenintari directe, fie ele razboaie, foaint'lc sau disconfort, traind in prosperitate o viata libera, toIrr.mta, in care este loc pentru toate stilurile si ideile, in care A i la, experimentul, fantezia sint la indemina oricui. Departe ilc mine insa vreo tendinta de utopizare a acestei lumi: chiar prcsupunind ca toate aceste trasaturi se realizeaza in orice moment pentru fiecare cetatean, ceea ce nu se intimpla, evident, niciodata, societatea postmoderna (al carei model i .imine lumea americana actuala) are destule probleme si diIfinc specifice, deplasate insa din zona necesitatilor imediate i)\ imperative inspre mai alunecosul domeniu psihologic. ( ! u m se va vedea din intreg studiul de fata, in postmodernitate omul se confrunta cu experience psihice nemaiintilnite in trecut, unele grave si traumatizante. Toffler a observat, do exemplu, inca din anii '60 si '70, socul accelerarii expoiK-n^iale a ritmului vietii, al schimbarii tot mai frecvente a ilc'corurilor, cunostintelor, mediului de viata si a numit toate .iccstea tranzienta4. Vattimo vorbeste despre sentimentul de (Jcpeizare, de dez-insertie a omului din lume prin pierderea treptata a simtului realitatii. Intr-o societate a comunicarii generalizate, lumea reala se dizolva, intr-adevar, devenind
^hj 4 Alvin Toffler, Socul viitorului, Editura Politica, Bucuresti, 1973, " ^^Hpp- 56 si urt ,,Tranzienta este noua instabilitate m viata de fiecare zi. i. 56 urm.: ^^^la se exprima printr-o senzatie, un sentiment de nepermanenta". se exprii

POSTMODERNISMUL ROMANESC coplanara cu nenumarate lumi virtuale pe care omul le locuieste simultan. Disparitia realitatii, a lui outside, cum ar spune Andrei Codrescu, nu este doar o consecinta a vietii in interiorul fluxului informational, ci e, in primul rind, un epifenomen al filozofiei specific postmoderne, la care ma voi referi pe larg in curind. Perspectivismul lurnii moderne, tradus prin dezagregarea oricarei autoritati si prin relativizarea valorilor, poate produce si el un sentiment de dezorientare si perplexitate culturala. Intr-un cuvint, toate vechile obisnuinte umane, legate de viata intr-o lume relativ statica si stabila, cu valori traditionale bine stabilite, cu o impar^ire clara a rolurilor sociale, par sa se dezintegreze intr-un flux anarhic, aleatoriu, semireal de evenimente. Viata devine ceva asemanator unui vis sau unei fictiuni literare. Aceste trasaturi speciale ale lumii postmoderne ridica un mare numar de probleme, dintre care o parte sint si prea complexe, si prea departate de subiectul lucrarii de fata ca sa le privesc altfel decit In treacat. Cele mai dificile par a fi dilemele morale si religioase ale unei lumi care, programatic, refuza orice fundamentare metafizica si orice valoare absoluta. Nihilismul si anarhia lumii actuale sint concepte inca repulsive pentru omul obisnuit, amator de sens si de ordine cu orice pret, chiar cu eel al propriei libertati. Si daca lumea occidentala s-a asezat deja confortabil in postmodernitate si nu-si bate prea tare capul cu aceste probleme, in schimb pentru multi locuitori ai altor lumi sansa de a opta intre totalitarism si democratic poate sa para o optiune Intre doua rele. Asa se explica, poate, reintoarcerea gindirii totalitare in tarile din Estul Europei dupa eufbria primelor momente de libertate, refugierea multor oameni in intoleranta, fundamentalism religios, fanatism politic, nationalism etc. Societatea romaneasca este, fireste, departe de conditia postmoderna, desi, incepind de prin anii '70, aspecte punctuale, disparate ale acesteia au strabatut bariera ideologica a sistemului comunist si au creat, mai ales in rindul generatiei

O LUME IN SCHIMBARE

15

lincic, o noua mentalitate, ostila totalitarismului si prooctiilfiitala. In linii mari insa trecerea lumii romanesti la o poiM postindustriala nu s-a produs. Dimpotriva, o noua imlustrializare, fortata, energofaga, poluanta si cu totul dlitUTonica a ruinat complet economia nationala. ConseiMniflc au aparut imediat in toate domeniile vietii publice. llf.nLnionismul si protectionismul cultural este una dintre elc1, Abia iesita din Stalinism, cultura romana a trebuit, din li|W;\ do modele contemporane, sa recurga la un ciudat autoH'diisplant, reintorcindu-se la experience artistice interbelicc (pandantul cultural al industrializarii din economic). (It'lebra ,,reinnodare cu marea cultura romaneasca", petrei ill it in anii '60, a putut parea aproape un miracol in acel context istoric, dar, in euforia acestei intoarceri la arta adevAiMta, nu s-a observat si faptul ca pretul ei a fost un retard cultural de treizeci de ani fata de experientele artistice din ( )ccident. Explozia metaforica a poeziei generatiei lui Nicliita Stanescu, spectaculoasa in sine, a creat iluzia ca ,,iivcm una dintre cele mai mari poezii ale lumii" intr-un moment cind nicaieri in lume nu se mai scria poezie metalurica de tip modernist. Lumea comunista a insemnat, intr-ailov;\r, o inghetare a societatii, in toate aspectele ei, in tiparele ilqiasite ale modernitatii, complicate pina la nevroza de nlbalism, nationalism, totalitarism. (!hiar si in aceste conditii a existat insa, mai ales in zonele marginale ale culturii romane, o ferma orientare liberala, tloschisa influentelor exterioare si informata in privinta iwolutiei culturale din lumea libera. O elita intelectuala si .irtistica, in multe cazuri ignorata de critica momentului (fasi luata cum era de poezia modernista si de romanul ,,obseJantului deceniu") si aproape necunoscuta publicului, vit^uind subteran in cercuri de prieteni (Scoala de la Tirgoviste", ,,grupul oniric"), in grupuri de discipoli in jurul unui maestru (,,grupul de la Paltinis"), cenacluri literare (Junimea", ,,Cenaclul de luni") sau reviste (,,Echinox"), a

16

POSTMODERNISMUL ROMANESC

O LUME IN SCHIMBARE

17

incercat sa recupereze, pe diverse cai, decalajul despre care vorbeam, unele dintre aceste cai avind, privite a rebours, un aspect pronuntat postmodern. Despre o atitudine explicit si constient postmoderna se poate vorbi insa in lumea romaneasca abia dupa 1980. Chiar si dupa aceasta data insa ar fi hazardat sa vorbim despre o impunere temeinica a conceptului. Putem constata doar ca este primul concept teoretic important, denumind un curent literar, intrat in limbajul critic romanesc dupa ultimul razboi (onirismul se definea el insusi ca un neosuprarealism) si ca frecventa folosirii lui, pozitive sau negative, este in continua crestere. Deja termenul pare sa fie atasat solid promotiilor '80 si '90 din literatura romana si e folosit cu o anumita constanta si in muzica si artele plastice. Rezistenta la concept este insa si ea importanta, uneori venind chiar de la autori care, asemenea lui M. Jourdain, fac postmodernism fara sa stie...5 De fapt, in contextul actual al lumii romanesti, care isi cauta, sovaitor mca, drumul catre valorile democratice, apelul la concepte si puncte de vedere tipic postmoderne ca pluralismul, toleranta, afirmarea minoritatilor de toate felurile, decanonizarea culturii, democratizarea artelor este cu desavirsire benign. Chiar si mult iromzatul concept de political correctness, puternic legat si el de postmodernitate, ramine, cu toate exagerarile lui, un deziderat mca utopic pentru societatea romaneasca de azi. Este, poate, motivul pentru care tot mai multi intelectuali, mai ales dintre cei tineri, suit capabili sa depaseasca serioasele aspecte repulsive legate de postmodernitate si sa o considere nu o
Ar fi nedumeritoare, daca n-am banui-o jqculatorie, afirmatia lui Emdoi din Femeia in ro$u (Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1990), adevarat ,,standard" al postmodernismului romanesc: ,,Ei bine, am evitat capcana de a scrie un roman postmodernist si de a ne raporta la vreunul din cele doua sensuri ale termenului. Asa credem" (p. 40).
5

ipoi .ilipsa a valorilor umaniste, ci, dupa cuvintele lui Gianni \ ii i imo, ,,unica noastra chance"6. Voi cauta, in continuare, radacinile conceptuale ale postIci nitatii in trei domenii fundamentale ale cunoasterii, nor remarcabila convergenta in definirea omului coni ' ni|H>ran voi incerca s-o evidentiez. Pentru fiecare dintre ir spatii mentale am ales, ca sa ne serveasca drept ghid, i i n u l dintre cei mai reputati analisti ai postmodernitatii. I ' n ci ilc lor, desi le voi urma indeaproape, vor fi confruni itc si cu alte puncte de vedere, asa incit, in finalul acestui i | ' i i o l , vom putea avea o imagine mai limpede in privinta i'a ce este cu adevarat postmodernitatea, nu numai in in.inilcstarile ei cotidiene si concrete, ci si in reteaua com|'|<A.I si paradoxala a teoriei care o subintinde. Voi ilustra, ' 11 cl, ontologia postmoderna cu meditatiile lui Gianni Vatn m<> pc marginea ,,precursorilor" Nietzsche si Heidegger, iliir si a hermeneutilor contemporani, Gadamer, Jauss sau Unriy. Epistemologia si problemele legitimarii unor noi mo I' Ir ale cunoasterii le-am gasit expuse cu mare clarviziune in opera lui Jean-Francois Lyotard. In fine, conceptul de it al istoriei, la care se refera, practic, toti specialistii in i modernism ca la un aspect definitoriu al acestuia, a I" .1 discutat cu mult curaj, daca nu intotdeauna cu putere I. i onvingere, de Francis Fukuyama, autorul celebrei carti litul istoriei si ultimul om, al carui punct de vedere il voi i l i M - u t a in a treia sectiune, desi istoricul american nu foloi e niciodata termenul de postmodernitate. Desi diverI'l'iite in metoda si detalii, cele trei sisteme de gindire au in i omun sentimentul ca o mare epoca din istoria umanitatii modernitatea s-a incheiat si ca intram intr-o lume de , i l i tip, in care concepte fundamentale ca realitate, istorie, '.iloare, gindire, arta se modifica esential si, o data cu ele, omul insusi.
'' (Jianni Vattimo, op. tit., p. 22.

ONTOLOGIA POSTMODERNA

19

Ontologia postmoderna

Principala directie in care Gianni Vattimo isi indreapta eforturile in scrierea sa Sfirsitul modernitatii este construirea unei corespondente intre discutiile actuale din jurul conceptelor de modernitate si postmodernitate si gindirea lui Nietzsche si Heidegger, filozofi ai modernitatii tirzii, constienta de propria ei disolutie si de desuetudinea proiectului ei initial. Mostenitoare a rationalismului iluminist al secolului al XVIII-lea, modernitatea a fost continuatoarea curentului principal al gindirii europene, in esenta ei un idealism central pe umanism si progres, care si-a avut apogeul o data cu miscarea romantica din secolul trecut : ,,modernitatea se poate caracteriza intr-adevar ca fiind dominata de o idee a istoriei gindirii ca progresiva iluminare , ce se dezvolta pe baza apropierii si reapropierii tot mai depline a fundamentelor care adesea sint gindite si ca origini, asa incit revolutiile, teoretice sau practice, ale istoriei occidentale sint prezentate si justificate eel mai adesea ca niste recuperari, renasteri, reintoarceri."1 Aceasta viziune utopica si teleologica a fost puternic contestata de ginditori care au aratat rolul neantului, al hazardului, al inconstientului in structurarea istoriei, ,,categorii negative" care, pe linga epocile de inflorire si progres, provoaca si fundaturi, decadenta, disolutie, moartea unor intregi culturi si civilizatii etc. Revolutia copernicana, cea care 1-a des-fondat
Gianni Vattimo, Sfirsitul modernitatii, Editura Pontica, Constanta, 1993, p. 6.
1

ii d i n centrul universului, a fost, astfel, continuata de i.l nemiloasa Kulturkritik pina la demolarea totala a nsmului traditional. Indiscutabil, ,,marele demolator" >ie IT. Nietzsche, filozoful sub semnul caruia sta, ic, gindirea secolului care i-a urmat si a carui influenta ni.ii vizibila ca oricind. Actiunea sa de discreditare si, Ic din urma, de aneantizare a valorilor celor mai lit sigure si stabile ale cultuni europene a pornit cu i iileea de ,,fondare", de ,,intemeiere", de ,,fundament" lo^ic sau cognitiv, fara de care metafizica nu poate .1 A tit Nietzsche, cit si, mai putin radical, Heidegger in iliscutie ideea de fundament metafizic fara ca s-o I H ccum alti critici ai culturii europene, in numele vrei .ill lei de intemeiere. Fiinta, pentru cei doi filozofi, nu CMC un plan fix, imuabil, la care se raporteaza fenomeuric luinii reale, ci o entitate fluctuanta, contextuala, aleaini ic. Nici conceptele, nici valorile nu se mai impartasesc ilin ricrn si neschimbator, ci devin relative si dependente de i oii(li(,iile locale. Pentru ei, modernitatea (bazata in intreHiiiK' pc iluziile metafizicii) nu poate fi, de aceea, nici contini MI A, nici macar depasita: singura solutie acceptabila ramine tlt'\l>ttrlirea de modernitate. Vom vedea, in capitolul urnuior, ca, intr-adevar, sensul prefixuluipost- care intra in Miuctura cuvintelor postmodern, postmodernitate a dat naslai'c \A numeroase discutii datonta neintelegeru acestui fapt. ,,l)istrugerea ontologiei", ,,slabirea fiintei", ,,nihilism" Bi'AU citeva dintre expresiile infamante cu care filozofii limamsti incercau sa izoleze si sa discrediteze influenta liic'l/scheana. Toate aceste categorii au fost insa asumate de I'i'i pentru care epoca moderna este prin excelenta neincre/,Atoare in valori absolute, vazind in ele depozitarul de prejiulecap al umanitatii si sursa discriminarii si a totalitarismelor. IVaim, intr-adevar, o epoca nihilista, spun acestia, dar, asutn.it pina la capat, nihilismul este pina la urma singura noastra ^insa, pentru ca el inseamna puterea de a crea la nesfirsit .iilcvar si valoare, chiar daca pieritoare asemenea tuturor

20

POSTMODERNISMUL ROMANESC

lucrurilor, in locul unor false norme si dogme date o data pentru totdeauna. Valoarea ,,slaba", creata intre oameni pentru oamenii unui moment al istoriei, este singurul fel de valoare posibil in postmodernitate, cind toate celelalte s-au dovedit idoli falsi. Disolutia metafizicii prin punerea in evidenta a caracterului ,,slab" al fiintei si al gindirii, sfirsitul istoriei vazute ca evolutie neincetata a omului in cautarea de sine (caci subiectul insusi ca substrat: sub-jectum, nu a putut rezista criticii) si in reconsiderarea notiunii de adevar, care devine ceva foarte asemanator unui concept estetic, sint idei ,,nihiliste", dar ele sint premisele necesare singurei abordari optimiste, pozitive, a lumii de azi: cea postmoderna. Ar merita sa ne oprim putin asupra ultimei dintre aceste idei. Postmodernitatea, arata Vattimo, nu mai considera adevarul un concept gnoseologic, pentru ca el nu mai este intemeiat pe o realitate metafizica stabila. Supus, ca si subiectul, unei ,,cure de slabire", adevarul devine un concept instrumental de comunicare si interrelatie, foarte apropiat de conceptele estetice. Postmodernismul presupune, prin urmare, ,,o conceptie nonmetafizica despre adevar, care sa-1 interpreteze nu atit pornind de la modelul pozitivist al cunoasterii stiintifice, cit [...] pornind de la experienta artei si de la modelul retoricii"2. Modelul intregii cunoasteri va fi de aici inainte experienta estetica, fundamental ,,slaba". Este un pas necesar pentru ,,estetizarea" vietii in lumea postmoderna, care are insa drept consecinta neasteptata o reconsiderare dramatica a rolului culturii si al artelor in noul tip de societate. Vom vedea mai departe cit de greu se adapteaza cultura ,,mare", elitista, la aceasta estetizare a intregii vieti sociale. Marginalizarea conceptului de om este evidenta in gindirea lui Nietzsche, pentru care nihilismul este ,,situatia in care omul se rostogoleste din centru catre X"3. ,,Devalorizarea
2 3

ONTOLOGIA POSTMODERNA

21

Ibid., p. 15. Citat de Vattimo, op. cit., p. 21.

Mipreme" se exprima prin ,,moartea lui Dumnezeu" lui (ca fiinta ideala, sublima, atemporala, ca ratiune 1 1 in acelasi timp. Abia o data cu sfirsitul iluziilor despre 11 LI i (. posibilitatea libertatii adevarate. Este straniu ca pe mil viran creat de Fr. Nietzsche prin demolarea umanisHi rationalist s-au putut construi ideologii total opuse. MCI i . .1 dupa moartea lui Dumnezeu ,,totul e permis" si ca 11.1 insasi se prabuseste, singura lege ramasa valabila I MM biologica: dreptul celui mai puternic, a dus la fonliiii'.i niici ,,morale a stapinilor", a ,,raselor superioare" etc., i l.i lascism. Paradoxal si ironic insa, istoria a dovedit . n u morala stapinilor, a lui Ubermenscb, este viabila, ci i i ,,sclavilor" eliberati prin nihilism de idolii tribului, i noua etica democratica bazata pe drepturile omului. </ ideal a trebuit sa moara ca sa apara in scena oamenii, i i si complicati, asa cum sint in realitate. Valoarea 'laid a trebuit sa se dizolve ca sa poata aparea valorile Itulividuale, de grup etc., create intre oameni nu pentru I . .uma, ci doar pentru o vreme si valabile doar contexMI 11 Asa cum am amintit deja insa, consecinta inevitabila i .pcctivismului nietzschean este o anumita derealizare i ! 111111 i. Desprinsa de radacinile metaf izice care o tinusera I - i i if ancorata in epocile clasice, lumea postnietzscheana se uli '.if de realitate, fapt surprins eel mai bine in Amurgul i,l<ililor, unde se spune ca ,,lumea adevarata a devenit sic" 4 . La fel, pentru Heidegger fiinta se anihileaza pe in ,1 ce se transforma deplin in valoare ea insasi fluc"i mi.i si convertibila. Acest efect de irealitate, atit de eviI ' i n in lumea de azi, a dus la o raliere a unor curente de 11 re foarte diverse impotriva nihilismului epocii noastre. I h i .ulfvarat front filozofic s-a constituit, inca din primele I* i f i u i ale secolului nostru, pentru apararea valorilor umanr.if. Sub drapelul ,,patosului autenticitatii", existentialism iiniuli, fenomenologii, marxistii si, mai recent, reprezentanti
I hid., p. 26.

.1 > i

ONTOLOGIA POSTMODERNA POSTMODERNISMUL ROMANESC 22 ai hermeneuticii contemporane, ca Habermas, au facut I eforturi uriase pentru apararea teoretica a marilor valori. Toate aceste eforturi, arata Vattimo, au esuat. In ciuda acuzatiilor de ,,dezumanizare", ,,debusolare", ,,alienare", ,,prostitutie generalizata", nihilismul total s-a dovedit cu mult mai benign si mai constructiv decit ideologiile care au dus la razboaie si dictaturi. Esecul umanismului este vizibil pretutindeni in secolul nostru, in care nu numai comunismul a dus la dezastre fara precedent, dar si miscari filozofice si artistice serioase (existentialismul, suprarealismul, futurismul, avangardele) s-au compromis sprijinind toate dictaturile, de la Stalinism la fascism, de la maoism la terorismul international. Dimpotriva, arata Vattimo, ,,nihilismul deplin [...] ne cheama la o experienta a realitatii, devenita fabuloasa, care este si unica noastra posibilitate de libertate"5. Oriunde s-a produs dezideologizarea si abolirea credintelor absolute (ca in lumea occidental;! si mai ales in cea americana de azi), societatea a devenit mai complexa, mai prosper! si mai libera, in ciuda costurilor psihologice despre care am mai vorbit. Asertiunea nietzscheana ,,Dumnezeu e mort", ca si, in plan practic, tehnicizarea moderna, vazuta initial ca o cauza a dezumanizarii si o netezire a drumurilor catre totalitarism, au dus, o data cu disolutia tuturor valorilor absolute, la o criza fara precedent a umanismului, concept care, pentru Heidegger, era echivalent cu insasi posibilitatea metafizicii. In jurul anului 1900 si mai tirziu, pina dupa al doilea razboi mondial, are loc o dureroasa criza a valorilor umane, reflectata in toate directiile gindirii filozofice. In incercarea de creare a unui cordon sanitar in jurul acestor valori au fost folosite opozitii ca stiinte ale spiritului vs. stiinte ale naturii sau cultura (umanista) vs. civilizatie (dezumanizanta). Esecul acestor opozitii, in care primii termeni defineau citadela umanismului etern, un fel de Castalie goetheana total izolata

23

itmir.i ilrgradata a epocii actuale, s-a datorat, pe de-o l > | m i l u i ca valorile umaniste nu s-au dovedit diferite ni i il ilc idelalte valori, iar pe de alta parte aceluia ca nici n i moderna nu s-a constituit intr-o reala amenintare, ii i m i n d intr-o realitate pozitiva. Daca Spengler sau i I M c i l depling pierderea ,,nucleului uman", a ,,subieci in iioua civilizatie tehnologica, in schimb, pentru i i ni r.i'.cr, ,,depasirea" (Verwindung) umanismului este ulca catre Ge-Stell, catre lumea tehnicii ca maxima i i i n i . n e a metafizicii si, prin urmare, primul semn de in, tic regasire de sine. Subiectul, asa cum e conceput un uiisti, nu merita sa fie aparat, pentru ca el se identi| . i 11 i i mil si constiintei, intelese ca un fel de corelativ al . m i n i , oricum imuabile si stabile ca si acesta. El e un uli 11 .ii (sub-jectum) si, in aceasta calitate, abdica, paradoxal, n i . i i de la subiectivitatea sa, de la istoricitate (Daseiri). In ii IN/MI-, 1 leidegger arata ca metafizica trebuie abandoi . l . i i nu prin depasire propriu-zisa, ci prin Verwindung, m'.r.unna mai curind recuperare in urma unei boli, .ilrscenta. Se simte nevoia unei ,,cure de slabire" a sui n l n i , care nu mai poate avea pretentia de a fi spiritul . l i i i . In urma acestei ,,slabiri" el se istoricizeaza si se loilm-.iy.A, devine contextual si efemer, o entitate ,,care isi l ' i ilv.t ,i sa prezenta-absenta in retelele unei societati transi "i in,ilc dm ce in ce mai mult intr-un foarte sensibil orgain de comunicare" 6 . In felul acesta se inchide bucla . Ins,i de mine cu citeva pagini mai inainte, si filozofia se 'ilfste solidara cu practica postmoderna. In pl.m artistic, consecintele sint considerabile. O data cu .1. i .kierea metafizicii se creeaza conditiile pentru o esteti11 c ^enerala a existentei. Problema Mmortii artei", poate i . in.i centrala a modernitatii, capita in postmodernitate un i n loiul altinteles. De la avangarda istorica a anilor '20, care i . I n / . i orice limitare a artei, si pina la neoavangarde, pentru
' I hid., p. 48.

24

POSTMODERNISMUL ROMANESC

ONTOLOGIA POSTMODERNA

25

care arta este ubicua, manifestindu-se mai ales in afara spatiilor izolate, protejate, traditionale (teatru, muzeu, sala de expozitii sau de concerte), arta privita in sens clasic a fost, pe tot parcursul secolului nostru, tinta unor puternice contestari. Niciodata insa relativizarea ideii de arta nu s-a produs cu atita linistita eficienta ca in epoca suprematiei mediilor de comunicare, devenite astazi un fel de realizare perversa (dar nu cu totul degenerata) a ideii hegeliene de spirit absolut. In postmodernitate arta nu dispare, dar cea mai mare parte a ei isi pierde izolarea de corpul social (celebra autonomie a esteticului invocata in fata tuturor populismelor si dictaturilor) si se dizolva in acesta. Conditia supravietuirii artei devine renuntarea la orice ,,absolut", asa incit devine arta tocmai ceea ce in mod obisnuit nu este considerat drept arta. Punerea in discutie a propriului statut al operei de arta devine criteriu de valoare. Conceptele avangardei, cum se vede, triumfa in postmodernitate, dar cu conditia ,,domesticirii" lor. Cind avangarda devine rutina, ,,norma", cind ceea ce altadata soca nu mai socheaza, dar ceea ce altadata nu soca nu mai exista, putem vorbi de intrarea intr-o lume postmoderna. Se intelege ca, obligatoriu, o opera postmoderna isi contine in sine propria negare, manifestata prin distanta, ironic, parodie, (auto)pastisa, ceea ce face ca moartea artei sa fie implicata literalmente in fiecare produs artistic, care, intr-un fel, se hraneste de acum din aceasta idee. A transforma ideea disparitiei artei in insasi sursa vitalitatii si supravietuirii acesteia este raspunsul optimist pe care postmodernul il da acestei probleme, care pentru modernist era insolubila: dupa moartea artei urma neantul. Dar aceasta performanta nu a fost realizata intimplator abia in epoca actuala. Distanta dintre avangardele istorice, neoavangarde si postmodernism este data de impactul tehnologiei, care reproduce la nesfirsit si ubicuizeaza operele, distrugind astfel unul dintre criteriile esentiale ale valorizarn elitiste a operei: unicitatea acesteia. Efectul de masificare despre care vorbeste Benjamin in celebra sa scriere

I m n U ) ()/>cra de arta in epoca reproductibilitatii ei /I ( dm c la o ciudata ,,moarte vie" a artei, care, desi pai m i i < l < |>rsic tot si in toate formele posibile, isi pierde presi l inu'iis dinainte, cind era considerata (e drept, de o in.i clu.x care avea acces la arta) depozitarul valorilor si J iiurlcpciumi umane. Astazi mass-media acorda prea pu-^ niiportanta si spatiu artei ,,mari", ,,serioase"; in schimb 1 1 . i l i M n b u i e informatie, cultura si divertisment urmind H i m criteriu, care este, esential, unul estetic: placutul. Nuin.ii mass-media sint capabile astazi sa organizeze conu I social, iar acest consens nu mai este unul de tip poI n i . , inci ideologic, ci ,,o functie rafinat estetica"8. latain ce i I M leva mortii artei apare astazi intr-o dubla perspectiva: tfl '.''UN tare ea se refera la sfirsitul artei ,,mari" ca paradigma l i i M i i . i i i v a a umanitatii, ca lume oculta, initiatica, pastratunre a unor revelatii transcendentale (recunoastem imediat Bl i .pcctiva ,,eleata" a modernismului); in sens slab, con 1 ' i u l de ,,moarte a artei" priveste mutatia, inacceptabila si i | n > i .iliptica pentru o gindire traditionala, in urma careia n i ,i so dizolva in social prin mass-media (si alte mijloace), i . minund la ,,mitul artei" si democratizindu-se fara limite. Ai 11 o greseala sa vedem aceste doua acceptii in succesiune. He sint simultane si intr-o inextricabila interdependenta. [ntr-adevar, modernismul nu moare cind apare postmodernismul, ci supravietuieste tocmai prin acesta, in cadrul unei Minultaneitati tipic postmoderne a tuturor atitudinilor este11 n-, a tuturor ideologiilor, stilurilor si manierelor intr-o Inine anistorica, in care, dupa o expresie a lui Al. Philippide, .,i'poci varii, si vechi, si noi, sint date/ Deodata toate". Arta ,,mare" supravietuieste in ziua de azi, chiar daca audienta si mai ales prestigiul ei sint mult diminuate. Ea ramine un mic spatiu izolat ,,in care se pun in joe sau se intilnesc,
Vezi discutia din prefata cartii lui Vattimo si apoi capitolul VI, ,,Structura revolutiilor artistice", din aceeasi scriere. 8 G, Vattimo, op. cit., p. 57.
7