CASA CU DOUA BALCOANE

de Ion Pribeagu

Pe stradela Toamnei, unde

Pomii-si scutura povara,
Locuia o cuconita,
Blonda si frumoasa : Clara.

Avea trup de crin si gura

Rosie ca o muscata,
Sanii, doua crizanteme
Si era si maritata.

Sotul ei, Avram Barbulea

Voiajor prin toata tara,
Pleca luni de dimineta
Si venea sambata seara.

Astfel ca, in alte zile,

Clara, dulce, dragastoasa,
Marti si joi, ca sa se distreze
Ma primea pe mine-n casa.

Ii citeam poeme-n versuri

Ma-mbatam de glasul ei,
Ne spuneam povesti si-n urma,
Petreceam , de-obicei.

Casa-n-care, dragei mele,

Ii fusese scris sa sada
Avea doua apartamente
Cu balcoanele la strada.

Jos, in gang, urcai pe-o scara

Care-asa, din construire,
Nu avea alta intrare
Nu avea alta iesire.
Iar alaturi, sedea Sprinta,
Cu barbatu-su, Haim Cohn
Care-aveau tot astfel casa
Si tot astfel de balcon.

Nimeni, nimeni, numai scara

Luminata cu un bec,
Ea stia cand vin la Clara
Mai ales, stia cand plec.

Vremea-si impletea cununa

Si destinul priveghea,
Sa gustam din fericirea
Dragostei, si eu, si ea.

Da-ntr-o noapte violeta,

Cand cu draga ma distram
Se aude pasi pe scara
Si ea-mi spune: - Vine –Avram !

Ma imbrac in fuga, fulger

Vinovat, ca un borfas
Ea deschide-n graba usa
Si-mi da drumu-n balconas.

-Doamne, Tu care scapat-ai

De la jertfa pe Isac,
Fa si-acuma o minune
Si ma-nvata ce sa fac ?

Si precaut, fara voie,

Instinctiv,eu fac un salt,
Si-ntr-o clipa sunt alaturi,
In balconul celalalt.

Situatia e grava
Simt in creier un ciclon,
Ce sa fac daca vecinul
Ma gaseste in balcon?
Sa sar jos, cu neputinta
Trotuoarul e departe,
Simt in cerebel o lupta
Si pe viata, si pe moarte.

Si, deodata, se deschide

Usa-ntr-un moment fatal,
Si-n chenarul ei apare
Sotul Clarei, personal.

Eu inghit si gura-mi muta

Nici o soapta nu indruga,
Si ridic in semn de spaima,
Bratele, in semn de ruga….

Pe cand el, vazandu-mi halul,

Ca sa-mi crute umilinta,
A dedus, fara-mdoiala,
Ca am fost surprins la Sprinta.

Si intelegand din semne

Ca-i cersesc un adapost,
Mi-a dat mana, sa sar iarasi
In balconu-n care-am fost !

A deschis cu grija usa,

Nici un zvon sa n-o alarme,
Si cu patos i-a spus Clarei,
Care se facea ca doarme :

-Nu ti-am spus eu, Clara scumpa

Cum ca Sprinta-i o stricata ?
Uite de unde are blana
Skong, cu care-i imbracata !
-Vino-coa, poete draga,
Si iti jur pe Dumnezeu
Ca n-o sa stie nimeni,
Nici sotia, nici chiar eu !

M-a condus de mana, vesel,

Iara eu priveam cuminte,
Chipul Clarei, strans in brate
Cu o ora inainte…….

Si cand m-am vazut in strada,

M-am rugat- c-asa mie firea
Sa traiasca inginerul
Care-a construit cladirea.

Fiindca, ce faceam eu, daca

Ma pastea un ghinion
Si aceasta casa-a Clarei
Avea numai un balcon ?