2011

ADRIANA NICHITU
LICEUL TEORETIC MILLENIUM, TIMIOARA CLS a X - a

[GEOGRAFIE]
Rspndirea geografic a populaiei pe glob

RSPNDIREA GEOGRAFIC A POPULAIEI PE GLOB

Evolutia numerica a populatiei Populatia mondiala, reprezentand totalitatea locuitorilor planetei, este caracterizata de o mare varietate a tuturor aspectelor pe care le implica, in functie de specificul diverselor zone geografice. In prezent, populatia totala a Globului se ridica, conform statisticilor actuale, la 7 miliarde locuitori, fiind in continua ascensiune numerica, pentru anul 2050 fiind estimata o valoare totala de 9,07 miliarde persoane. Nivelul de astazi al populatiei planetei este rezultatul unei indelungate evolutii, incepute de la aparitia omului. Ca specie, Homo Sapiens s-a impus in urma cu numai 50.000 de ani, desi urmele stramosilor sai sunt mult mai vechi (unii antropologi plasand aceste urme cu 2-3 milioane de ani in urma). Istoricii mentioneaza pentru paleolitic o populatie de circa 5 milioane persoane, iar pentru inceputurile erei crestine 250 milioane locuitori. La inceputurile istoriei, umanitatea a fost caracterizata de un ritm de crestere foarte scazut, abia din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea constatandu-se sporiri insemnate de populatie. Astfel, primul miliard de persoane a fost atins in anul 1830, pentru ca un secol mai tarziu (1930) sa fie depasit cel de-al doilea miliard. Secolul al XX-lea a reprezentat o epoca unica in istoria umanitatii, fiind caracterizat de un ritm foarte rapid de crestere a populatiei, ce a determinat unul dintre fenomenele definitorii ale lumii contemporane: explozia demografica. Astfel, in 1960 s-a inregistrat cel de-al treilea miliard de locuitori, in 1974 al patrulea miliard, in 1987 al cincilea miliard iar in 1999 s-a ajuns la al saselea miliard de persoane. Miscarea naturala a populatiei Miscarea naturala a populatiei implica fenomenele demografice legate de natalitate, mortalitate, sold natural (diferenta dintre natalitate si mortalitate), constituind factorul cel mai dinamic care intervine in mod direct in modificarea numarului populat 636j96g iei. Mobilitatea populatiei Conceptul de mobilitate a populatiei se refera la deplasarile spatiale ale indivizilor, cu si fara schimbarea domiciliului, indiferent de durata absentei din localitatea de origine, cu scopuri diverse, la distante mai mari sau mai mici, acestea determinand modificari de ordin social, profesional, economic etc. In aceasta categorie intra ca forme ale mobilitatii istorice: nomadismul, marile valuri migratorii, invaziile, comertul cu sclavi, etc. (Erdeli, coord. 1999).

In literatura de specialitate straina (J.P. Thumerelle, 1986; D. Noin, 1988 citati de Erdeli, 2001) apare clasificarea acestor deplasari pe doua mari tipuri: deplasarile obisnuite (care nu implica o schimbare de lunga durata a domiciliului, fara implicatii deosebite in viata persoanei angrenate; acestea se desfasoara ritmic, repetitiv, neprovocand dezechilibre intre zona de origine si cea de destinatie);

miscarile migratorii propriu-zise (caracterizate de schimbarea de durata sau definitiva a domiciliului, de cele mai multe ori a activitatii persoanelor angrenate, implicand modificari majore in viata acestora). In aceasta acceptiune, termenul de migratie exclude deplasarile ritmice si zilnice (de tipul navetismului). Insa trebuie cunoscut faptul ca multi autori, si din literatura de specialitate romaneasca, includ aceste forme in categoria miscarilor migratorii. Distributia spatiala a populatiei pe glob Distributia populatiei la nivel mondial ilustreaza mari disparitati, doar 1/3 din intregul uscat planetar fiind locuit, spatiile caracterizate de mari concentrari umane alternand cu teritoriile slab populate. La nivelul continentelor se observa o repartitie inegala, totalul de 6,46 miliarde locuitori fiind distribuit diferit. Asia este continentul care totalizeaza cel mai mare numar de locuitori, 3,90 miliarde persoane, reprezentand circa 60% din populatia planetei. Urmeaza apoi: Africa (905,9 mil. loc. - 14%), America (891,1 mil. loc. - 13,8%), Europa (728,4 mil. pers. - 11,2%) si Australia si Oceania (33,1 mil. loc - circa 1%). Aceasta repartitie a populatiei este determinata de o serie de factori care se pot grupa dupa natura lor in: fizico-geografici, istorici, demografici, economici. Repartitia populatiei in raport cu latitudinea ilustreaza prezenta asezarilor permanente, intre 800 latitudine nordica si 550 latitudine sudica, emisfera nordica concentrand 90% din total (datorita repartitiei inegale a uscatului intre cele doua emisfere si faptului ca Antarctica nu are conditii favorabile locuirii). Astfel, mai mult de jumatate din populatia planetei traieste intre 200si 600 latitudine nordica. Densitatea medie a populatiei (raportarea numarului de locuitori la suprafata, exprimata in loc/km2) constituie indicatorul demografic folosit in exprimarea diferentierilor teritoriale existente in distributia populatiei. In prezent, densitatea medie a planetei este in jur de 48 loc/km2, continentul cu cele mai mari densitati fiind Asia -- (cu circa 88 loc/km2, incluzand tot teritoriul acesteia, inclusiv cel al Federatiei Ruse), iar cu cele mai mici densitati se inscriu Australia si Oceania (3,7 loc/km2). Apar insa mari diferente la nivelul continentelor, alternand zonele intens populate, cu cele in care concentrarile sunt foarte reduse, astfel ca densitatea medie generala, pentru spatii intinse, variate din punct de vedere al conditiilor naturale si socioeconomice, se dovedeste a fi adesea un indicator putin sugestiv.
3

Structurile de populatie Populatia mondiala dispune de o mare varietate a caracteristicilor sale, ce constituie elemente majore de diferentiere a grupelor umane, masurarea si cuantificarea lor determinand structurile de populatie (rasiala, dupa etnie, limba vorbita, pe grupe de varsta si sexe, pe medii, dupa religie, profesionala). Rasele umane constituie grupari de oameni, individualizati de un ansamblu de caractere fizice ereditare comune (culoarea pielii si a parului, forma capului, trasaturile fetei, forma ochilor, nasului, buzelor, constitutia trupului etc.). Structura etnica a populatiei se refera la clasificarea gruparilor umane in functie de poporul (natiunea) caruia apartin, care se caracterizeaza prin unitatea unor elemente precum: limba (graiul comun), religia, traditiile culturale, structura psihica unitara, aspiratiile etc. Structura pe sexe (pe genuri) ilustreaza proportia barbatilor/femeilor in totalul populatiei. Statisticile ilustreaza in general un echilibru intre cele doua sexe la nivelul populatiei mondiale, cu o usoare predominare a populatiei de sex masculin (101,3 barbati la 100 femei). Structura pe grupe de varsta constituie expresia repartitiei populatiei totale pe grupe de un an, de cinci ani (0-5 ani, 5-10 ani, 10-15 s.a.m.d.), de 10 ani (0-10, 10-20, 20-30 etc.) sau cel mai adesea pe trei mari categorii, corespunzatoare populatiei tinere, adulte si varstnice. Varstele intre care variaza cele trei mari categorii sunt destul de relative, modificandu-se in functie de tara, de nivelul scolarizarii, de legislatia in vigoare cu privire la pensionare etc. Configuratia structurii demografice determina impartirea populatiei din perspectiva economica pe doua mari categorii: populatie activa (populatia apta de a desfasura activitati economice, reprezentata, in general, de persoanele cuprinse intre 15 ani si varsta pensionarii) si inactiva (care nu poate sa desfasoare astfel de activitati, in care sunt inclusi in principal copiii pana la varsta de 15 ani, pensionarii, persoanele cu handicap). Structura pe medii a populatiei reda concentrarea populatiei pe cele doua tipuri fundamentale de asezari (rurale si urbane). Pot aparea dificultati in determinarea celor doua categorii, derivate din varietatea criteriilor de delimitare a celor doua medii la nivelul statelor lumii, acestea diferind de la o tara la alta. In anul 2000, la nivel mondial se constata inca predominarea populatiei rurale comparativ cu cea urbana (48,2%), fiind preconizata pentru perioada actuala o schimbare a raportului dintre cele doua medii. Se constata asadar o crestere insemnata a populatiei urbane, la inceputul secolului al XX-lea, statisticile aratand o pondere a populatiei urbane de doar 13,3% (1900). 2.2. Asezarile umane Elemente teoretice

Privita din perspectiva teoriei sistemice, asezarea nu este un simplu element component al sistemului teritorial, ci se constituie intr-o replica a acestuia la nivel micro-teritorial. Ea este compusa la randul sau din elemente fizico-geografice, sociale si economice aflate intr-o stransa corelatie atat unele cu altele cat si cu elementele componente ale altor subsisteme, formand astfel o retea complexa si bine determinata. In acest context, multe dintre studiile de geografie umana contin in mod inevitabil informatii esentiale despre asezari. Analizele efectuate vizeaza deseori continutul si evolutia notiunii in vederea delimitarii exacte a subiectului studiat, in conditiile in care atat spatiul global actual cat si stiintele care il abordeaza se afla intr-o permanenta transformare. Alte preocupari sunt cele cu privire la originea si vechimea asezarilor. Studiile respective reprezinta o sursa importanta de informatii ce pot servi programelor si planurilor de dezvoltare economica si teritoriala. Definirea conceptului Pentru o buna cunoastere a dimensiunilor ce caracterizeaza asezarea exista un interes permanent in directia definirii notiunii. Preocuparile pe aceasta directie sunt vechi atat pe plan international cat si national. De asemenea, astfel de preocupari nu apartin unei singure comunitati stiintifice (geografice, economice, sociologice) ci reprezinta un punct de interes pentru marile organizatii internationale si nationale. Explicatia acestui interes vine atat din complexitatea conceptului cat si din interdisciplinaritatea lui. Una dintre notiunile care au fost si sunt vehiculate frecvent in literatura este aceea de habitat. Mult mai vehiculat este insa termenul de asezare umana considerata de specialisti ca o entitate de importanta deosebita, ce domina teritoriul, un rezultat istoric al acestuia (Ianos, 2000). In consecinta se poate spune ca aceasta entitate este rezultatul unui "indelung si dinamic proces de umanizare a spatiului geografic, realizat de comunitatile sociale, prin multitudinea activitatilor care s-au succedat ori s-au suprapus intr-o anumita regiune geografica" (Cucu, 1984, p. 17). Alcatuirea interna a unui astfel de sistem este complexa dar poate fi rezumata la cateva elemente de baza intre care se dezvolta relatii puternice: vatra, o realitate edilitara, mosia, realitate economica si populatia, realitatea sociala. In marea sa complexitate asezarea este, insa, si o realitate istorica si etnografica sau culturala. Se poate spune deci, ca este rezultatul unei imbinari de factori caracterizati printr-o permanenta si o varietate spatiala si temporala. Populatia, elementul activ al sistemului se afla intr-o stransa relatie cu spatiul pe care-l locuieste si pe care il transforma continuu, rezultatele fiind o vatra si o mosie cu pesonalitate proprie. Factori generatori si de localizare a asezrilor umane Problema aparitiei si localizarii asezarilor umane este unul dintre subiectele studiilor de geografie rurala si urbana des intalnite atat in literatura internationala cat si in cea romaneasca.
5

Pornind de la conceptia potrivit careia asezarea este un sistem nici unul dintre elementele sale componente sau cele ale mediului in care ea exista nu poate fi neglijat. Din aceasta perspectiva factorii ce determina aparitia unei asezari sunt de mare importanta. Acestia ofera raspunsuri cu privire la primele forme de locuire, la favorabilitatea sau lipsa de atractivitate a diferitelor tipuri de mediu, la relatiile ce se stabilesc intre elementele spatiului geografic si care sustin sau impiedica formarea de asezari. Istoricul aparitiei si evolutiei asezarilor umane Element component al mediului geografic, omul se afla intr-o relatie permanenta cu acesta. Mediul reprezinta suportul sau vital de care nu se poate desprinde, dar si un factor de presiune asupra existentei sale. De aceea, omul a fost nevoit sa reactioneze pentru a-si pastra echilibrul. Rezultatele sunt actiunile sale de adaptare permanenta la conditiile de mediu, intre care adapostirea de "amenintarile inerente" si asezarea in arealele cele mai favorabile existentei sale sunt esentiale. "Favorabilitatile naturale au oferit omului, comunitatilor umane in formare, posibilitatea practicarii unei indeletniciri permanente si respectiv adaptarea activa la un anumit mod de viata corespunzator indeletnicirilor practicate (agricole, piscicole, silvice, pastorale etc.)" (Cucu, 2000, p. 43). Tipuri de asezari umane Tipologia asezarilor este unul dintre cele mai complexe subiecte abordate de literatura de specialitate. Exista numeroase criterii care stau la baza clasificarii localitatilor intre care cele mai uzitate sunt: marimea demografica, pozitia geografica, permanenta lor, fizionomia si morfostructura, functionalitatea. Clasificarea asezarilor dupa marime demografica Aceasta este una dintre problemele dificile pe care specialistii trebuie sa le rezolve. Dificultatea rezulta din marea varietate a conditiilor de mediu la nivel global, din "explozia demografica si cea tehnologica [.] care dinamizeaza si determina translatia unei asezari pe continuum-ul rural-urban". (Ianos, Humeau, 2000, p. 18). Rezulta o mare varietate a tipurilor de clasificari, dar este unanim recunoscut faptul ca pentru o diferentiere mai real a ruralului de urban sunt recunoscute trei caracteristici principale: densitatea diferita a populatiei (scazuta in rural si crescuta in urban), care da nastere unor concentrari demografice de dimensiuni variate, in care indivizii au relatii interumane mai stranse (comunitatile rurale) sau mai slabe (localitatile urbane), nivelul diferit al dezvoltarii serviciilor si functionalitatea specifica fiecarui mediu (agricola in rural si industriala in urban).

Clasificarea asezarilor dupa pozitia geografica Acest tip de clasificare se poate realiza dupa mai multe criterii: pe mari unitati de relief,
6

pe forme minore de relief, dupa altitudine, etc. Clasificarea pe mari unitati de relief cuprinde trei mari categorii: asezari din spatiul campiilor, asezari din regiuni deluroase si de podis, asezari din spatii montane. In cadrul fiecarei unitati majore de relief asezarile sunt localizate diferit, in raport cu microformele de relief. De aceea, literatura de specialitate realizeaza noi clasificari ce evidentiaza specificul acestora. Clasificarea asezarilor dupa criteriul morfo-structural (structur, textura, forma) Marea varietate a mediului geografic, a conditiilor economice si a celor sociale, in care satele si orasele s-au dezvoltat de-a lungul timpului, a determinat existenta unei mari diversitati morfostructurale a acestora. Clasificarea asezarilor pe criteriul functional O foarte bogata literatura exista in legatura cu clasificarea asezarilor dupa functionalitatea acestora, dezvoltata in relatie cu permanenta lor transformare si cu tendinta de a-si schimba structura functionala. Pentru realizarea acestui tip de clasificare este necesara stabilirea criteriilor de baza. Cele mai des utilizate sunt criteriul structurii profesionale a populatiei ocupate si cel valoric al productiei. In ambele cazuri, insa, exista inconveniente. Utilizarea primului criteriu este insuficienta datorita instabilitatii fortei de munca, ce se poate deplasa in alte localitati decat cea de resedinta, deformand astfel imaginea reala a volumului de populatie angajata in activitatile respectivei asezari. In cazul celui de al doilea criteriu este foarte dificil de a se stabili exact valoarea productiei unor activitati de servicii precum cele culturale, comerciale etc., care joaca in unele cazuri un rol deosebit in functionalitatea asezarii. Pe de alta parte, in cazul unor situatii speciale, cum este cea a tranzitiei economice prin care trece Romania, existenta unei stari de inflatie permanenta duce la deformarea imaginii valorilor de productie si implicit la cea a caracterului functional al localitatilor. De aceea, in majoritatea cazurilor se apeleaza la utilizarea combinata a criteriilor. Sisteme de asezri Pornind de la definirea asezarii ca "sistem termo-dinamic si informational optimal deschis" si de la realitatea existentei unei mari diversitati de astfel de sisteme in cadrul complexului sistem geografic sau teritorial, literatura de specialitate abunda de studii referitoare la raporturile existente intre asezari. Daca intr-o prima faza s-a vehiculat mai ales conceptul de retea, in prezent se utilizeaza cel de sistem de asezari avand o conotatie mult mai complexa (Ianos, Humeau, 200). Sistemele de asezri sunt considerate a fi "ansambluri constituite prin seturi de relatii de interdependent intre mai multe asezri (urbane si rurale), in asa fel incat orice modificare
7

important la nivelul unei unitti elementare semnificative poate genera modificri asupra caracteristicilor similare ale altor asezri" (Ianos, Humeau, 2000, p. 34). Intreaga varietate de elemente si de relatii determina existenta unei varietati de sisteme, ceea ce duce indiscutabil la o ierarhizare si clasificare a acestora. Este unanim acceptat faptul ca in realitate, raportat la tipurile de asezari, exista doua categorii de sisteme si anume urbane si rurale. 3. ELEMENTE DE GEOGRAFIE SOCIALA SI CULTURALA 3.1. Sistemul socio-cultural - element component al sistemului geografic Marea complexitate a geosistemului rezulta din numarul insemnat de elemente componente, naturale si antropice, si din diversitatea extrema de relatii existente intre acestea. Componentele antropice, constituite la randul lor intr-un sistem aparte, sunt numeroase si variate. Omul, unitatea de baza a sistemului antropic, este o entitate sociala, traieste si se organizeaza in grupuri mai mari sau mai mici reusind, astfel, sa se adapteze mediului geografic. Aceasta adaptare reprezinta relatia pe care o are cu mediul, relatie de interdependenta prin care omul si societatea creata de el raspund influentelor mediului dar, in acelasi timp, il conditioneaza transformandu-l mai mult sau mai putin in raport de propriile necesitati. Sistemul antropic este rezultatul acestor relatii de interconditionare intre mediul natural si om. Este alcatuit din subsisteme cu rol determinant precum populatia, asezarile, economia, relatiile politice. La toate acestea se adauga sistemul social si cel cultural rezultate din formele de manifestare a vietii sociale si culturale si care reprezinta comportamentul uman. Sistemul socio-cultural, ca oricare altul, este alcatuit din elemente si relatiile dintre acestea, care formeaza un ansamblu functional bine definit si cu o evolutie coordonata. Elementele sunt grupurile sociale formate dintr-un numar variat de indivizi, intre care se stabilesc relatii sociale de diverse tipuri. Sistemul cultural are la baza relatiile interumane care dau nastere unor grupuri specifice, dar si relatiile omului cu mediul pe care il locuieste, rezultatul fiind un comportament specific cu manifestari variate atat in timp cat si in spatiu. Se poate spune, deci, ca cele doua sisteme formeaza un intreg bazat pe caracteristicile specific umane, cea sociala si cea culturala, care se manifesta in planul real prin comportament. 3.2. Structuri de baza ale sistemului social Studiile efectuate asupra omului ca entitate componenta a geosistemului se pot plasa la diferite niveluri de analiza. Astfel s-au nascut stiinte precum psihologia, care abordeaza comportamentul uman individual, demografia, care se ocupa cu descoperirea caracteristicilor unor ansambluri mari de populatie si geografia populatiei, care analizeaza dimensiunea spatiala a acestor fenomene demografice. Intre cele doua niveluri de studiu, cel detaliat si cel generalizat, se regasesc analizele din domeniul geografiei sociale, care vizeaza structura de grup a societatii.
8

Pentru a intelege modul de formare a grupurilor sociale, caracteristicile si comportamentul lor, geografia sociala se concentreaza asupra relatiilor si interactiunilor acestor microsisteme. Din studiile efectuate de-a lungul timpului s-a remarcat faptul ca, relatiile de baza care determina formarea grupurilor sociale si comportamentul lor in societate sunt de doua tipuri: economice si culturale. Este bine cunoscut faptul ca indivizi cu pozitii socio-economice similare au tendinta sa se grupeze. De asemenea, cei care impartasesc aceleasi idei despre lumea in care traiesc si au acelasi comportament socio-cultural formeaza grupuri distincte. Din perspectiva teoriei actiunii sociale procesul de interactiune dintre doua persoane se constituie intr-un microcosmos al sistemului social, acesta bazandu-se, in esenta, pe un set de reguli. Studiile de geografie sociala cu privire la elementele de baza ale sistemului, grupurile, se orienteaza pe trei niveluri de analiza: structura interna a grupurilor, clasificarea lor in raport de caracteristicile si relatiile pe care le dezvolta intre ele si pozitia acestora in cadrul societatii, rezultata din relatiile cu intregul sistem. Structura interna a grupurilor sociale Luand in considerare structura interna (elemente componente si relatii) sociologii au clasificat grupurile in doua categorii majore: grupuri primare la baza carora stau relatiile de inrudire, cel mai important fiind "familia"; grupuri secundare realizate pe baza relatiilor de asociere, un astfel de exemplu fiind "comunitatea". Relatiile dintre grupurile sociale Marea diversitatea a grupurilor sociale existenta in prezent a determinat nevoia cunoasterii nu doar a configuratiei lor interne ci si a celor rezultate din relatiile ce se nasc intre grupurile componente ale societatii. Acestea pornesc de la patru caracteristici ale sistemului socio-economic: conflictele intre grupuri, rezultate din competitia permanenta fata de resursele limitate ale societatii actuale, dominate de economia de piata; puterea detinuta, exprimand pozitia grupurilor aflate in aceasta competitie, ce naste o ierarhie pe verticala; inegalitatea dintre grupuri, exprimata prin distributia resurselor ca urmare a puterii pe care o detin acestea; situatia pietei, sau pozitia relativa a grupurilor in raport cu piata resurselor, o pozitie in plan orizontal. Pozitia grupurilor sociale in cadrul societatii

Ca elemente componente ale sistemului social, grupurile se afla in relatii de interdependenta unele cu altele si in relatii cu societatea ca intreg. Ele determina, astfel, caracteristicile societatii si sunt determinate, la randul lor, de aceasta si de modificarile pe care ea le sufera in timp si spatiu. De-a lungul evolutiei istorice a umanitatii s-au produs importante modificari in cadrul relatiilor sociale si ale structurii societatii. Procesele cu cel mai mare impact au fost industrializarea si urbanizarea. Cele doua se afla intr-o stransa corelatie. Procesul de industrializare s-a manifestat in primul rand in spatiul urban, fiindu-i astfel conditionata localizarea si repartitia spatiala. Orasele existente in momentul aparitiei primelor elemente industriale (intreprinderi) au manifestat o puternica forta de atractie asupra acestora prin concentrarea teritoriala a unei numeroase populatii, care reprezenta atat un important potential de forta de munca cat si o valoroasa piata de desfacere pentru industrie. Odata localizata in spatiul urban, aceasta a devenit un element atractiv pentru populatia rurala, pe care a eliberat-o prin tehnologizarea agriculturii si a integrat-o ca forta de munca proprie. Astfel, s-a ajuns la cresterea foarte rapida si insemnata a populatiei urbane, adica la urbanizarea intensa a mari suprafete de pe Glob. 3.3. Spatiul geografic si civilizatia Spatiu social si spatiu cultural Spatiul este elementul esential al sistemului geografic. O abordare a problemelor cu care se confrunta mediul natural si societatea umana nu poate fi corecta fara o interpretare spatiala. Niciuna dintre analizele realizate de catre numeroasele stiinte moderne nu elimina spatiul ca element component al sistemului studiat. Intre toate, insa, geografia priveste elementele sistemelor din perspectiva spatiala. Din acest punct de vedere, spatiul poate fi abordat sub doua aspecte de baza: ca recipient de elemente si ca atribut al elementelor. Primul aspect vizeaza calitatea spatiului de a incorpora elementele tuturor sistemelor existente, ale mediului natural si ale celui antropic. Pozitia in spatiu a acestora determina fragmentarea lui in areale (arii). Conturarea lor depinde de calitatile elementelor respective iar clasificarea stiintifica se bazeaza pe criterii diverse, alese in functie de nevoile studiilor ce urmeaza a fi realizate. Al doilea aspect rezulta din modul de gandire sau perceptie umana si de folosire de catre societate a spatiului. Omul percepe in mod diferit diversele suprafete terestre si, in acelasi timp, le modifica in functie de necesitatile proprii, asa incat spatiile cu adevarat importante sunt cele create de el prin activitatile pe care le desfasoara. Spatiul social este un complex, un mozaic de areale caracterizate prin diverse relatii interumane, fiecare fiind omogen din punctul de vedere al locuitorilor sai. Un astfel de areal sau teritoriu este un spatiu continuu sau discontinuu, utilizat de un individ sau grup pentru satisfacerea nevoilor sale. In functie de scara de analiza a spatiului social s-a realizat o ierarhie pornind de la nivelul microteritorial, areale de dimensiuni foarte mici, pana la nivelul macroteritorial, suprafete extinse, care sunt compuse din arealele mai reduse. Pentru a intelege care sunt caracteristicile
10

sociale ale unor teritorii largi este necesara intelegerea fenomenelor care se petrec pe suprafete restranse si invers. Spatiul cultural nu se deosebeste in mod esential de cel social, fiind la randul sau alcatuit dintr-un complex de areale mai mari sau mai mici cu caracteristici culturale distincte. Exista doi termeni utilizati in acest caz si anume cel de regiune culturala sau arie culturala. La nivel global sunt delimitate cateva regiuni culturale, denumite si domenii culturale. Segmentarea sociala a spatiului geografic Societatea actuala dezvoltata in spatiul geografic determina prin complexitatea sa o segmentare a acestuia, care rezulta din marea varietate a indivizilor si grupurilor sociale, a relatiilor care se stabilesc intre ele. Din aceasta perspectiva, studiile cu privire la modul in care se grupeaza indivizii in spatiu iau in considerare cateva motivatii majore. Un prim element determinant este cel economic, care duce la aparitia claselor sociale. Un al doilea tip de grupare se naste in raport de caracteristicile biologice ale indivizilor. Astfel apar grupuri alcatuite pe baza varstei membrilor dar si in raport de caracteristicile rasiale. Nici factorul cultural nu este mai putin important in delimitarea spatiala a grupurilor. Multe dintre ele se nasc pe baza apartenentei etnice, lingvistice sau religioase. Segmentarea socio-economica In conceptia marxista cu privire la structura societatii, conceptie aparuta in secolul al XIXlea, clasa este un grup de indivizi, care au aceleasi relatii in raport cu proprietatea, au aceeasi functie in organizarea productiei, au relatii similare cu puterea si societatea si au tendinta de a urma aceleasi modele de comportament. Din aceasta perspectiva apartenenta la o clasa sociala este determinata strict economic. Pentru perioada in care s-a emis teoria, doua erau clasele de baza ale societatii: burghezia, proprietara sau cea care detinea controlul asupra mijloacelor de productie si clasa muncitoare, cea care se afla in pozitia de a-si vinde forta de munca. Din perspectiva prezentului acest model este invechit. In societatea occidentala actuala se adauga un alt element in clasificarea grupurilor sociale si anume elementul cultural, reprezentand felul in care acestea se raporteaza la societate si care reprezinta in esenta respectul de sine. Segmentarea etnica si rasiala Spatiul social este fragmentat si ca urmare a tendintei indivizilor de a se grupa in raport de apartenenta rasiala si de cea etnica. Sentimentul apartenentei la un astfel de grup este cu atat mai puternic cu cat indivizii sunt obligati sa traiasca in conditii aparte. Este vorba despre cazul minoritatilor rasiale si etnice. Acestea sunt obligate la o convietuire spatiala cu majoritatile in mijlocul carora s-au format. In functie de relatiile existente intre cele doua categorii sociale in plan spatial se manifesta trei procese: segregarea, asimilarea si acomodarea. Segregarea este un proces complex definit ca "relatie intre distanta sociala si spatiul geografic", ceea ce se traduce prin segmentare (separare) spatiala. Din aceasta perspectiva,
11

gradul de interactiune dintre grupurile minoritare si majoritatea populatiei se reflecta in gradul de segregare, adica tipul relatiilor care se stabilesc intre grupuri, relatii de convietuire pasnica sau relatii conflictuale, determina o separare spatiala rigida sau flexibila. Asimilarea reprezinta pierderea identitatii grupurilor minoritare atat din punct de vedere social cat si spatial, integrarea lor completa in noua societate. Aceasta se realizeaza prin educatie implicand insa si vointa minoritarilor. Este un fenomen care apare ca urmare a miscarilor migratorii produse la nivel international si care au ca rezultat aparitia grupurilor minoritare. Se incheie ca proces dupa doua generatii din momentul imigrarii indivizilor. Parintii isi pastreaza limba materna si obiceiurile din spatiul de provenienta, fiii, insa, educati la scoala "noii patrii", isi pierd identitatea. Acomodarea este procesul in cadrul caruia minoritatilor li se permite sa fie diferite de grupurile gazda, sa aiba un stil de viata diferit, sa se exprime printr-o "sub-cultura" (devenita ramura a culturii gazda), in contextul unor stranse legaturi cu majoritatea. Aceasta este o buna metoda de a rezolva problemele grupurilor pe care societatea nu doreste sa le asimileze. Astfel de situatii se intalnesc in cazul populatiei de culoare din SUA si Marea Britanie, a indienilor din Marea Britanie si a evreilor din lumea musulmana. 3.4. Mobilitatea geografica a populatiei si spatiul social Omul, element activ al mediului geografic si, in acelasi timp, fiinta sociala, isi bazeaza intreaga existenta pe interactiunile sale cu celelalte elemente componente ale geosistemului. Pentru ca aceste interactiuni sa se manifeste direct a fost nevoie de o permanenta deplasare in spatiu. Exista numeroase motivatii pentru deplasarile efectuate de indivizi si grupuri: activitatile economice pe care trebuie sa le desfasoare, relatiile sociale pe care le dezvolta, nevoile materiale si culturale, variatele influente pozitive si negative pe care le sufera din partea mediului geografic. Din perspectiva dimensiunii spatiale a miscarilor pe care indivizii le realizeaza se poate vorbi despre mobilitatea pe distante reduse, in special mobilitatea intra-urbana si in aria de influenta a oraselor si migratia populatiei, care se produce in general pe distante mult mai lungi. Desi miscarile populatiei au fost in general analizate din perspectiva demografica si economica ele au si o dimensiune sociala importanta prin modificarile pe care le aduc structurii societatii, a grupurilor sociale si a relatiilor dintre ele. Mobilitatea intra-urbana Spatiul urban este un mediu foarte complex, in interiorul caruia se concentreaza un numar foarte mare si divers de elemente, care se manifesta printr-o mare varietate de procese. Comportamentul uman in cadrul orasului este, de asemenea, mult mai complicat ca urmare a faptului ca indivizii se confrunta cu acest mediu complex. Interactiunile sociale sunt variate si implica in mod determinant deplasarile spatiale. Exista trei categorii de miscari intra-urbane: mobilitatea in cadrul fondului locativ, deplasarile pentru munca si alte tipuri de deplasari (mobilitate sociala).
12

3.5. Elemente de geografie culturala Elemente generale Cultura este unul dintre cele mai complexe elemente ale societatii, care defineste nu doar comportamentul uman ci si peisajul geografic. Cultura a aparut odata cu omul, este parte integranta a acestuia. Ea se naste din relatia pe care omul o are cu mediul in care traieste, ii evidentiaza, deci, personalitatea prin amprenta pe care o lasa. Astfel se nasc ariile culturale, care definesc spatii mai largi sau mai reduse ocupate si impregnate cu personalitatea diverselor popoare si grupuri sociale. Forme de comunicare Un element esential al sistemului socio-cultural este comunicarea, forma de interactiune a indivizilor, de conturare a grupurilor sociale. Exista numeroase tipuri de comunicare. Cea mai importanta este comunicarea lingvistica, prin intermediul limbilor si dialectelor. Toate populatiile Globului au o limba proprie sau un dialect utilizat in comunicarea zilnica. Alaturi de aceasta, exista si alte forme cuprinse in asa numitul limbaj al semnelor. Categoria respectiva cuprinde formele de comunicare corporala, reprezentand semnele, miscarile anumitor elemente componente ale corpului uman (membrele, capul, fata) cu ajutorul carora se transmit informatii. Exista apoi comunicarea prin imagini, care cuprinde diverse semne cu conotatie specifica fiecarei culturi sau cu semnificatie generala. Un exemplu de imagini cu semnificatie generala este cel al semnelor de circulatie folosite la nivel mondial. Utilizand toate aceste categorii, limbajul publicitar, specific mass mediei, are ca scop convingerea membrilor societatii cu privire la diversele probleme ale mediului inconjurator. Comunicarea lingvistica se realizeaza cu ajutorul limbilor si dialectelor. Limba este un sistem de comunicare prin intermediul vorbirii, o colectie de sunete avand un inteles comun pentru un grup de indivizi. Ea permite transmiterea ideilor ce stau la baza tuturor activitatilor umane si a relatiilor socio-culturale care caracterizeaza o natiune sau un stat. Limbile internationale inlesnesc comunicarea in toate domeniile la nivel global. Repartitia spatiala a dialectelor este mult mai complexa, ca urmare a folosirii lor de catre grupuri mai mici de populatie si, in acelasi timp, datorita permanentei lor modificari. Ele evolueaza rapid in timp datorita comunicarii frecvente intre diverse comunitati cu limbajele lor specifice. Acestea se adapteaza pentru a inlesni contactele dar diferentele nu dispar definitiv. Dialectele sunt cu atat mai diferite cu cat relatiile intre comunitatile respective sunt mai slabe, situatie vizibila in cazul grupurilor izolate, ale caror dialecte nu se adapteaza aproape deloc la modificarile survenite de-a lungul timpului in limbile tarilor pe teritoriul carora se afla amplasate. Comunitati izolate din Muntii Appalachi, SUA utilizeaza si astazi forme lingvistice elisabetane ale secolului al XVI-lea, care au disparut demult si din Anglia. Caracteristici generale ale credintelor religioase Religia este un element esential al culturii, deci o permanenta prezenta in viata sociala. Fiind o forma de baza a exprimarii personalitatii umane, determinanta in comportamentul
13

indivizilor, este si sursa de conturare a unor grupuri sociale si, implicit, de segregare si conflicte. Definirea notiunii de religie s-a dovedit a fi o sarcina grea pentru diversii specialisti care s-au ocupat de studierea acestui fenomen. S-a ajuns insa la concluzia ca religia este un sistem unitar de credinte si practici cu privire la fiinte sau forte supranaturale (Dumnezeu, zei, ingeri, duhuri, demoni etc.), care determina formarea unei comunitati morale alcatuita din indivizii ce adera liber. Diferente importante apar, insa, in ceea ce priveste numarul de adepti ai fiecarei religii si repartitia lor spatiala. Aceste diferentieri s-au transformat in principalele criterii pe baza carora s-a nascut o clasificare unanim recunoscuta. Astfel, se considera ca pe plan mondial exista trei categorii principale de religii: universale, etnice si tribale. Religii universale - caracteristici si raspandire geografica Cele trei religii universale, crestinismul, islamismul si budismul, prezinta numeroase asemanari dar si deosebiri. Fiecare a fost intemeiata de cate o personalitate marcanta, care a adus importante modificari in sistemul religios in cadrul caruia s-a manifestat. Aceste noi invataturi au fost adunate in asa numitele carti sfinte, care se pastreaza pana in prezent ca dovada si sustinere a ideologiilor respective. Forta cu care s-au manifestat de la inceput a determinat atragerea a numerosi adepti, al caror numar a fost in continua crestere, astfel incat in prezent aceste religii sunt cele mai raspandite pe Glob. Toate trei au structuri complexe, fiind organizate in ramuri, denominatii si secte. O ramura este o diviziune importanta si fundamentala in cadrul religiei respective, denominatia este o diviziune a unei ramuri iar secta un grup relativ mic desprins dintr-o denominatie si care nu mai are relatii cu religia de origine. Religii etnice - caracteristici si raspandire geografica In aceasta categorie intra un numar important de credinte religioase, la fel de variate in ceea ce priveste caracteristicile specifice pe cat sunt de dispersate pe suprafata Globului. Cele mai importante, cu impact puternic asupra spatiilor in care se manifesta, dandu-le o personalitate specifica, sunt hinduismul, iudaismul, confucianismul, daoismul si sintoismul. Religiile si organizarea spatiului geografic Ca element component al sistemului geografic, fenomenul religios se afla intr-o stransa corelatie cu toate celelalte elemente ale acestuia. Toate religiile lumii sunt direct

14

influentate de mediul in care au aparut si s-au dezvoltat si, la randul lor, au un impact puternic asupra lui. De aceea, se poate vorbi despre relatia care se naste intre religie si mediul geografic si care se materializeaza prin organizarea spatiului. Impactul mediului natural asupra organizarii religioase Influenta mediul fizico-geografic asupra modului de manifestare si organizare a sistemelor religioase se manifesta prin: incorporarea sau integrarea fenomenelor naturale in structurile religioase desemnarea unor trasaturi fizice ca fiind sfinte organizarea spatiului in structuri teritorial-administrative pentru difuzarea mesajelor religioase Impactul religiei in peisaj Ca structuri sociale complexe ale mediului antropic, religiile au un rol esential in dezvoltarea acestuia. Impactul pe care il au determina modificari ale peisajului, care devine, astfel, purtatorul informatiei cu privire la manifestarile religioase specifice diverselor areale de pe Glob. Amprentele pe care religiile le lasa in peisaj se manifesta sub doua forme de baza: structurile sacre sau cladirile specifice fiecarui cult si elementele de organizare a spatiului materializate in spatiile cu incarcatura religioasa (locurile de inmormantare), asezarile religioase si toponimia (denumirile elementelor geografice). Organizarea spatiului se manifesta prin modalitatile in care activitatile umane sunt aranjate in spatiu si prin nivelul de dezvoltare al acestora. La nivel micro-teritorial (local) un foarte bun exemplu de organizare a spatiului si cu un puternic impact in peisaj sun locurile de inmormantare. Acestea reflecta diferentele existente in ceea ce priveste practicile de inmormantare, care depind foarte mult de caracteristicile mediului si de credintele religioase. Cimitirele sunt specifice multora dintre religiile lumii, care obisnuiesc sa isi ingroape mortii in spatii special amenajate in apropierea localitatilor. Ele sunt considerate de cele mai multe ori spatii sacre si care devin chiar centre de pelerinaj. In multe dintre orasele mari ale lumii, in cadrul carora arealul construit este foarte aglomerat, cimitirele raman printre putinele spatii verzi ale acestora. Impactul globalizarii asupra vietii sociale si culturale Societatea umana a cunoscut de-a lungul timpului importante transformari pe toate planurile pornind de la modificarile survenite in domeniul economic. Omul a cautat intotdeauna sa isi imbunatateasca conditiile de viata si de munca, dorinta care s-a materializat printr-un proces continuu de dezvoltare economica. Imbunatatirea continua a uneltelor, a sistemelor de
15

productie a ajutat societatea umana sa treaca de la stadiul de societate agrara la cea industriala. Acest pas important a permis omului sa obtina din ce in ce mai multe produse, peste nevoile proprii, fapt ce a impulsionat dezvoltarea comertului. Schimburile economice s-au conturat mai intai la nivel regional ca apoi sa se extinda pe intreaga suprafata a Globului. S-a nascut, astfel, comertul international. Odata cu aparitia acestuia s-a facut simtita manifestarea unui proces foarte mediatizat in ultimele decenii, procesul de mondializare sau globalizare.

16