PLATON SI LUMEA IDEILOR Ca discipol al lui Socrate, Platon (427-348 .C.) reia teoria ideilor.

Dar face din ele mult mai mult dect reprezentau acestea la magistrul sau, adica mai mult dect o cunoastere adevarata: chiar fiinta nsasi, realitatea absoluta, eterna si adevarata, existnd n afara si dincolo de noi, ale carei pa 15515t1918p lide reflexe sunt toate lucrurile vizibile. Cu Platon , filosofia greaca se renscrie ntr-o perspectiva globala cuprinznd Lumea si Omul. Definind astfel fiinta, el ncearca sa rezolve disputa dintre Heraclit si Parmenide, dezvoltnd teoria cu enorma posteritate n filosofia si metafizica occidentala, a celor doua lumi. Distinctia dintre cele doua lumi este ideea fundamentala a filosofiei lui Platon si raspunsul pe care el l da disputei heracliteano-parmenidiene. Lumea sensibila, lumea pe care ne-o ofera senzatiile noastre, este singura lume n care cred si la care au acces ne-initiatii. Aceasta lume este lumea fenomenelor naturale si a corporalitatii. Ea este schimbatoare, trecatoare si contradictorie, numai pe jumatate reala, intermediara ntre fiinta si ne-fiita. Aceasta este pentru Platon lumea lui Heraclit. Deasupra acestei lumi este o alta, pe care ochii nostri corporali n-o vad: lumea Ideilor, lumea inteligibila. Intr-o prima forma a filosofie platoniciene, care continua mai clar conceptia socratica, aceste idei sunt mai ales valorile: Binele absolut, Adevarul, Frumosul. n cea de-a doua forma, aceste Idei cuprind, de asemenea, si figurile geometrice perfecte - sfera, cercul, triunghiul -, si genurile proxime ale speciilor tuturor lucrurilor terestre. Ideile, care la Platon se scriu cu majuscula, sunt ceva diferit de gndurile noastre pentru au un statut obiectiv-ontologic, nu subiectiv-psihologic. ntreaga filosofie platoniciana este o sinteza si o aprofundare a problemelor si solutiilor filosofiei grecesti anterioare. Nu numai ca existenta celor doua lumi sintetizeaza solutia heracliteana cu cea parmenidiana, dar Ideile sunt principiul lumii gndit n maniera pitagoreica, a formei, n timp ce lumea sensibila are ca principiu substanta asa cum o gndeau scolile cosmologice ale primilor ntelepti. Lumea Ideilor este realitatea adevarata, caci numai ea este permanenta, imuabila, eterna. Ea exista altfel dect ca simplul produs al inteligentei noastre umane; dimpotriva, inteligenta noastra nu este dect o deschidere asupra acestei lumi. Pluralitatea Ideilor lumii inteligibile alcatuieste o ierarhie. Vrful piramidei este Ideea de bine, idealul suprem care este acolo sus corespondentul soarelui nostru vizibil. Urmeaza, sub ea, Frumosul si Adevarul absolut. Dedesubtul lor se afla Ideile geometrice: cercul, triunghiul, sfera etc., carora noi le vedem aici jos numai imitatiile imperfecte. Dedesubtul acestora se afla Ideile-tip ale speciilor de lucruri si vietuitoare terestre. si mai jos se afla, probabil, Ideile mai putin semnificative ale lucrurilor comune si vulgare. Fata de aceasta lume a Ideilor, lumea noastra sensibila nu este dect un palid reflex, un vis, o lume a umbrelor si aparentelor. Putina realitate si stabilitate pe care o are, lumea sensibila o detine de la lumea Ideilor. Tot astfel, faptul ca lucrurile din aceasta lume se aseamana ntre ele, daca apartin aceleiasi specii, se datoreaza tot Ideilor, care sunt modelele ultime ale acestor exemplare sensibile multiple. Spre exemplu, toti indivizii sunt copiile unei Idei de om din cerul Ideilor pure. Pentru a descrie alegoric situatia noastra n aceasta lume, ntinsul dialog Republica, povesteste mitul cavernei. Noi ne aflam n aceasta lume sensibila, ca si cum, de la nasterea noastra am fi fost furati de tlhari si tinuti nchisi ntr-o pestera, legati de un stlp, cu spatele la intrare si cu fata spre peretele din fund al pesterii. Toata viata noastra de pna acum n-am fi cunoscut din lumea adevarata dect umbrele proiectate pe peretii pesterii si zgomotele auzite la gura ei, ca ntr-un fel de cinematograf imperfect. Daca

cineva ne-ar smulge acestei lumi subterane a umbrelor si ne-ar scoate la lumina soarelui, noi am reactiona cu neplacere, raniti de lumina prea puternica a adevarului. Totusi chiar aceasta este sarcina filosofiei: de a ridica sufletul nostru de la lumea aparentelor sensibile spre lumea permanenta si pura, a Ideilor. Metoda este de a ridica spiritul nostru treapta cu treapta, trecnd de la simplele aparente, la obiect; apoi, de la obiecte, la ideile abstracte, cum sunt bunaoara, ideile geometriei; n fine, de la acestea, la Ideile veritabile care exista independent de noi n lumea inteligibilului. Sufletul nostru trebuie sa se ntoarca n lumea Ideilor, pentru ca el apartine acestei lumi. nainte de a cadea n aceasta lume, sufletul nostru, ne povesteste alt mit pedagogic platonician, se rotea n cerul Ideilor pure, purtat ntr-o caleasca cu doua roti de doi cai - unul alb, celalalt negru. Acesti cai, fortele mobilitatii sufletului nostru sunt dorintele strunite de vizitiul care este ratiunea. Ele se afla n conflict, att ntre ele, cele bune cu cele rele, ct si cu conducatorul carului. Rau struniti, caii dorintelor pot rasturna caleasca si sufletul cade n lumea sensibila. nchis n corpul-mormnt (s ma-sema), sufletul nostru si reaminteste vag ca nu ar apartine acestei lumi si tnjeste dupa o alta. Pe aceasta alegorie se bazeaza teoria reamintirii, ca teorie platoniciana a cunoasterii. Pentru ca noi am trait n lumea Ideilor nainte de a ne ncarna n corpul nostru actual, si le-am contemplat, am pastrat aceasta viziune ca o amintire confuza. Nu exista aici, pe pamnt, egalitate perfecta. Totusi, matematica se bazeaza pe aceasta idee pe care simturile noastre nu ne-o pot procura din aceasta lume. Atunci cnd, n urma travaliului inteligentei noastre, pornind de la datele sensibile, descoperim idei, nu noi le inventam, ci le regasim prin reamintire (anamnesis). Gratie reamintirii putem regasi, n conditia noastra actuala, Ideile si sa tindem spre ele. Iubirea platoniciana defineste chiar aceasta atractie spre lumea Ideilor, spre lumea invizibila a idealului. si ea procedeaza prin trepte, ca ntreaga metodologie platoniciana. Prima treapta o alcatuieste frumusetea corpurilor cu atractia ei; deasupra ei se afla, nsa, frumusetea sufletelor si, n fine, deasupra ei, frumusetea ideala a inteligibilului, a locului Ideilor pure. Iubirea platonica nseamna strabaterea, prin depasiri succesive, a acestor trepte spre cea ultima si semnificatia cu care ni s-a transmis noua este aceea de contemplatie si infinit respect. Cum a luat nastere lumea sensibila, n care sufletul nostru este numai prizonier pasager ? Platon ne ofera, ca ntotdeauna cnd are de propus semnificatii, nu informatii, un nou mit, din seria celor filosofice, imaginate de el. Intre lumea Ideilor si lumea sensibila se afla un Demiurg, um mester divin, care, cu ochii la Idei, ca la un model, le imita n materia sensibila care este ca o plastelina. Relatia dintre lucrurile vizibile si Ideile invizibile este una de participatie, similara cmpului magnetic sau electricitatii statice. Calitatea de paradigma a Ideilor actioneaza asupra lucrurilor sensibile distribuindu se fara sa se mparta. Filosofia lui Platon, care face att de des si de artistic apel la mit si care are forma, att de bine dramatizata, a dialogurilor, condamna cu hotarre arta. Cele spuse mai sus lamuresc motivul profund, ontologic, pentru care Platon repudiaza arta. Artistul, ca un demiurg secund, nu face dect sa imite lumea sensibila, obtinnd o copie de a doua mna a lumii Ideilor. Cobornd cu nca o treapta, ntr o miscare inversa, de distantare fata de lumea Ideilor artistul se face vinovat de o dialectiva inversa celei a filosofului, de o afundare a sufletului n mrejele sensibilului, n loc sa-l elibereze pentru lumea inteligibilului. Or, calea filosofica si n acelasi timp morala duce ntr-o directie opusa sensibilului si posesiei bunurilor exterioare, spre contemplarea Ideilor, n centrul carora se afla Ideea de bine. Efortul realizarii Ideii de bine este o virtute aproape divina. Virtutea umana consta n justete care este un acord perfect, o armonie ntre alte trei virtuti concepute pe masura

tripartitiei sufletului. Sufletul se mparte n rational, sentimental si apetitiv (sfera dorintelor). Virtutea ratiunii este ntelepciunea, virtutea inimii, a sentimentelor, este curajul, virtutea apetentei, a dorintelor, este temperanta. Justetea, armonia ierarhica a celor trei se realizeaza ntruct dorinta se supune inimii, iar inima se supune ratiunii. Pentru Platon, binele individual este subordonat binelui colectiv, binelui cetatii. Etica lui este subordonata teoretic politicii. Pentru a sustine o stabilitate eterna a valorilor pe potriva lumii Ideilor care trebui realizata ct mai fidel posibil n aceasta lume a devenirii, Platon imagineaza o cetate ideala n felul celor care mai trziu vor fi utopiile lumii moderne. Aceasta cetate, prezentata n Republica, nu ngaduie membrilor sai dect libertatea de a ndeplini functiile sociale prescrise n numele binelui comun n raport cu care totul este reglementat si organizat: casatoriile, educatia, clasele sociale - n numar de trei: un grup numeros, al producatorilor, un grup al gardienilor, care-si au n comun femeile, copiii si bunurile, n fine, un grup mai restrns, al nteleptilor, conducatori ai cetatii -, expulzarea artistilor etc.. n mod excesiv s-a vorbit despre statul totalitar platonician, uitndu-se ideile att de deschise ale lui Platon - cum sunt cele referitoare la egalitatea femeilor si barbatilor - si experienta lui politica de consilier al unui tiran, care au dat spre sfrsitul carierei o alta turnura conceptiei lui politice. Ceea ce merita retinut din aceasta parte politica a doctrinei platoniciene este tocmai ceea ce uita cu ndrjire politicienii de azi: ca statul adevarat, administratia politica nu poate fi dect n slujba valorilor, n ncercarea de a modela aceasta lume a aparentelor si devenirii pe ct posibil dupa ordinea superior rationala a lumii Ideilor.