Poezia romantic Luceafarul De Mihai Eminescu

Poemmul Luceafarul a aparut in 1883, in Almanahul Societatii Academice Social-Literare Romania Juna din Viena, fiind apoi reprodus in revista Convorbiri Literare. Este un poem romantic, o alegorie pe tema geniului, dar si o meditatie asupra conditiei umane duale (omul suous unui destin pe care tinde sa il depaseasca). Luceafarul se incadreaza in specia literara a poemului, specie de interferenta a epicului cu liricului, de intindere relativ mare, cu n continut filozofic si caracter alegoric. Poemul romantic se realizeaza prin amestecul genurilor (epic, liric si dramatic) , si al speciilor. Astfel, lirismul sustinut de meditatia filozofica si de expresivitatea limbajului este turnat in schema epica a basmului si are elemente dramatice: secventele realizate prin dialog si dramatismul sentimentelor. Elementele fantastice se intalnesc in prima si a treia parte (metamorfozele si calatoria lui Hyperion), partea a doua comvina specii lirice aparent incompatibile, idila-povestea de dragoste dubla si elegia, iar partea a patra a poemului contine elemente de meditatie, idila si pastel. In esenta, poemul este un monolog liric, dialogul accetuand inaltimea ideilor care-i confera caracterul filozofic. Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Pentru ilustrarea temei iubirii, poemul Luceafarul-sinteza a operei poetice eminesciene-armonizeaza zborul spre primordial si originar pentru implinirea prin eros cu meditatia filozofica asupra conditiei omului de geniu si cu aspecte fantastice ale naturii terestre si cosmice, costituind un veritabil mit erotic. Iubirea se prezinta in diverse ipostaze sau tipare: terestra(cuplul Catalina si Catalin), cosmica (fata de imparat si Hyperion). Indragostitul e titan, demon sau geniu, iubita oscileaza intre Venere si Madona. Motivele romantice de la inceputul poemului: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglina sustin atmosfera de contemplatie si de visare in care se naste iubirea dintre Luceafar si fata de imparat. Alte motive, al ingerului si a demonului, sunt chipuri sub care se arata Luceafarul, marind tensiunea lirica a trairii emotiei erotice. In antiteza cu imaginea angelica a primei intrupari, a doua este circumcica demonicului, dupa cum o percepe fata: O, esti frumos, cum numa-n vis/ Un demon se arata. Zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act al cunoasterii absolute, se intersecteaza cu nuantele motive ale timpului. Zburand spre Demiurg, Hyperion ajunge intr-un spatiu atemporal, care coincide cu momentul dinaintea nasterii lumilor: Caci unde-ajunge nu-i hotar , /Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste. Pe de alta parte, profunzimea pasiunii si unicitatea iubirii traite, in constituirea cuplului adamic alt motiv romantic, il scot pe Catalin din ipostaza terestra: O, lasa-mi capul meu pe san, / Iubito, sa se culce / Sub raza ochiului senin / Si negarit de dulce; / Cu farmecul luminii reci / Gandire strabate-mi, / Revarsa liniste de veci / Pe noaptea mea de patimi.

Titlul poemului se refera la motivul central al textului, Luceafarul, si sutine alegoria pe tema romantica a locului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun. Alegoria inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore si personificari si simboluri. Titlul unest doua mituri: unul romanesc, al stelei calauzitoare si altul grecesc, al lui Hyperion (gr. hyper-eon> cel care merge pe deasupra), sugerand prin aceasta natura duala a personajului de tip romantic. Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic ( illo tempore): A fost odata can povesti / A fost ca niciodata. Carul abstract este umanizat. Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut de factura populara o prea frumoasa fata, scoate in evidenta unicitatea terestra. Fata de imparat reprezinta pamantul insusi, iar comparatiile: Cum e Fecioara intre sfinti / Si luna intre stele. Propul o posibila dualitate: puritate si predispozitie spre inaltimile astrale. Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua ipostza ale cunoasterii: geniului si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza in cele patru parti ale poemului astfel: cele doua planuri interfereaza in prima si ulktima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru (iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia ese consacrata planului cosmic (calatoria lui Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul). Partea intai a poemului este o splendida poveste de iubire. Atmosfera se afla in concordanta cu mitologia romana, iar imaginarul poetic e de factura romantica. Iubirea se naste lent din starea de contemplatie si de visare, in cadru nocturn, realizat prin motiv romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Semnificatia alegoriei este ca fata pamanteana aspira spre absolut, iar spiritul superior simte nevoia compensatorie a materialitatii. La chemarea-descantec rostita de fata Cobori in jos, luceafar bland, /Alunecand pe-o raza, Luceafarul se smulge din sfera sa, spre a se intrupa prima oara din cer si mare asemenea lui Neptun (in conceptia lui Platon), ca un tanar voievod , un mort frumos cu ochii vii. In aceasta ipostaza angelica, Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice: Par de aur moale, umerele goale, umbra fetei stravezii / E alba ca de ceara. Cea de-a doua intrupare, din spare si noapte, redata in tonalitate majora: Iar ceru-ncepe a roti / In locul unde piere. Luceafarul vrea sa eternizeze iubirea lor, oferindu-i fete mai inati imparatia oceanului, apoi a cerului: O, vin, in parul tau balai / S-anin cununi de stele, / Pe-a mele ceruri sa rasai / Mai mandra decat ele. Insa paloarea fetei si stralucirea ochilor, semne ale dorintei de absolut, sunt intelese de fata ca atribute ale mortii: Privirea ta ma arde. Ea ii cere sa devina muritor, iar luceafarul / geniul accepta sacrificiul: Tu-mi cei chiar nemurirea mea /In schimb o sarutare.... In partea a doua, idila dintre fata de impara, numita acum Catalina si pajul Catalin, infatiseaza repeziciunea cu care se stailste legatura sentimentala intre exponntii lumii terestre si se desfasoara sub forma nui joc din universul cinegetic. Este o alt a ipostaza a iubirii, opusa celei ideale. Asemanarea numeor sugereaza apartenta la aceiasi categorie: a omului comun. Portretul lui Caalineste realizat in stilul vorbirii populare in antitea cu portretul Luceafarului, pentru care motiele si simbolurile roatice erau desprinse din mit, abstracte,exiand nemarginirea , infinitul, eternitaea. Catalin devine intruchiparea teluricului, a eiocritatiiamnatene: viclean copil de casa, aiat din flori s de pripas, /dar indraznet cu ochii , cu obrajei ca doiburi.

Zborul spre Demurg strucuteaza planul cosmic si constitue cheia de bolta a poemului. Aceasta parte, a treia poate fi divia la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorirea cu Demiurgl si eliberarea. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul insetat de repaos: Si din repaos m-am nascut, /Mi-e sete de repaos, adica de viata finita, de stingere, este numit Hyperion. Dupa Hesiod, Hyperion, divinitate simbolica, era fiul Cerului, tatal Soarelui si al Lunii, un titan ucis din invidie de alti titani. Dupa Homer, Hyperion este Soarele insusi. De remarcat ca Demiurgul este cel care rosteste pentru intaia oara numele lui Hyperion pentru ca el este Creatorul si cunoaste esenta Luceafarului. Hyperion ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute, in numele careia este gata de sacrificiu:Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire, / Si pentru toate dami in schimb / O ora de iubire.... Demiurgul refuza cererea lui Hyperion pentru ca el face parte din ordinea primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar aduce din nou haos. De asemenea pune in antiteza lumea muritorilor cu lumea nemuritorilor , oferindu-i lui Hyperion in compensatie diferite ipostaza ale geniului: filozoful, poetul, geniul militar / cezarul, ca si argumentul infidelitatii fetei. In ultima parte, a patra, imaginarul poetic se nuaneaza printr-un peisaz umanizat, tipic eminescian, in care scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei inflorite, in singuratate si liniste, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii. Declaratia de dragoste a lui Catalin, patimasa lui sete de iubire exprimata prin metaforele: noaptea mea de patimi, durerea mea, iubirea mea de-ntai, visul meu din urma, ca si constituirea cuplului adamic il proiecteaza pe acesta ntr-o lumina decat aceea din partea a doua a poemului, producand ambiguitate asupra idenitatii vocii lirice. In final, poemul se clasicizeaza, versurile avand un pronuntat caracter gnomic: Ce0ti pasa tie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul? / Traind in cercul vostru stramt / Norocul va petrece, / Ci eu in lumea mea ma simt / Nemuritor si rece. Geniul se izoleaza indurerat de lumea comuna, a norocului trecator, de nivel terestru, asumandu-si destinul de esenta nepieritoare. Ironia si dispretul sau se indreapta spre omul comun, faptura de lut, prin replici fara raspuns cuprinse in interogatiile retorice finale. Omul comun, incapabil sa-si depaseasca limitele, ramane ancorat in cercul stramt, simbol al vremelniciei, iar geniul atinge ataraxia stoica, starea de perfecta liniste sufleteasca obtinuta prin detasarea de framantarile lumii. Farmecul limbajului poetic eminescian este in consonanta cu miscarea ideilor si tumultul sentimentelor. La nivel stilistic, poemul este construit pe baa alegoriei dar si a antitezei intre omul de geniu si oamenii comuni, antiteza care apare si in discursul Demiurgului: Ei doar au stele cu noroc / Si prigoniri de soarte, / Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte. Prezenta metaforelor, mai ales in primul tablou, in cadrul dialogului dintre Luceafar si fata de imparat, accentueaza ideea iubirii absolute ce se cere eternizata intr-un cadru pe masura: palate de margean, cununi de stele. In portretizarea Luceafarului sunt utilizate imagini hiperbolice: Venea plutind in adevar / Scaldat in foc de soare.

Antiteza dintre planul terestru si cel cosmic este sugerata, la nivel fonetic, de alternarea tonului minor cu cel major, realizata prin distributia consoanelor si a vocalelor. Muzicalitatea elegiaca, meditiativa a celor 98 de strofe ale poemului, este data si de particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8 silabe, ritmul iambic, roma incrucisata; sunt prezente asonantele si rima interioara. Formele arhaice ale unor verbe accentueaza atmosfera fabuloasa specifica basmului: Si apa unde-au fost cazut. Verbele la imperfect, in episodul calatoriei Luceafarului in spatiu cosmic, denota miscarea eterna si continua: cresteau, tracea, parea, vedea. Interjectiile, in dialogul Catalin-Catalina: mari, ia si abundenta verbelor la imperativ in strofele ce constituie chemarile fetei , marcheaza adresarea directa: cobori, patrunde, lumineaza. Verbele la perfect simplu si la conjunctiv tabloul al doilea sustin oralitatea stilului, vorbirea populara se facu, sa razi, sa-mi dai. Dativul etic si dativul posesiv sustin tonul de intimitate. In opinia mea, Luceafarul, poate fi considerat o alegorie pe tema romantica a locului geniului in lume, ceea ce inseamna ca povestea, personajele, relatiile dintre ele sunt transpuse intr-o suita de metafore, personificari si simboluri. Poemul reprezinta o meditatie asupra destinului geniului in lume, vazut ca o fiinta solitara si nefericita, opusa omului comun.