-FACULTATE DE MUZICAAMENAJARE CURTE INTERIOARA

student arhitect

Rasca Ioana Sinziana

an V

DOCUMENTATIE VEGETATIE

Phragmites communis (trestie, stuf)

Descriere : Specie legat de mediul umed, gsindu-se la marginea lacurilor, n bli, n lungul rurilor, n Delta Dunrii, alctuind mpreun cu papura vegetaia caracteristic numit plaur. Formeaz stoloni puternici, de pe care pleac tulpini foarte nalte (4m). Frunzele sunt late i rigide. Inflorescena este un panicul cu spiculeele multiflore. Axa spiculeelor este acoperit cu peri lungi, de culoare alb. Denumire populara : trestie, stuf

Forsythia
Familia: Oleaceae Aspect: Arbust Perioada de inflorire: Primavara Expunere: Plin soare Udare: Medie

Cuprinde 5-7 specii, arbusti cu frunze cazatoare de diferite forme si dimensiuni. Au frunze opuse, simple si flori galbene, care se desfac inainte de aparitia frunzelor. Cultivare: usoara. Speciile de Forsythia se adapteaza la orice fel de teren. Ajustarea trebuie efectuata dupa perioada de inflorire, florile aparand primavara pe ramurile crescute in anul precedent. O data la 3-4 ani se taie ramurile mai slabe. Udarea se face de fiecare data cand terenul o cere, iar ingrasamintele se vor administra la inceputul primaverii. Pe masura ce zilele se scurteaza se raresc udarile. Reproducere: Se realizeaza mai ales prin butasi . Se ia un butas lemnos (pentru plantare in timpul iernii) sau unul semilemnos (primavara sau vara). Se inmulteste prin ingroparea butasilor. Pericole: Acste specii pot fi atacate de o ciuperca din genul Phomopsis, care priovoaca negi pe tulpina si pe ramuri. In acest caz trebuie taiate si arse partile afectate. Ciupercile Alternaria si Phyllosticta provoaca pete si puncte pe frunze, care se combat prin folosirea unor fungicide pe baza de cupru sau dithiocarbamat. Aceste plante mai pot fi atacate si de unele hemiptere din genurile Lygus si Poecilcapsus, care provoaca aparitia unor pete maro-inchis. Acestea se combat cu insecticide pe baza de malathion. Specii si soiuri: Forsytia suspensa, Forsytia viridissima, Forsytia x intermedia.

Nyssa Silvatica

Nyssa sylvatica, cunoscuta ca si black tupelo sau black gum, este un copac de marime medie, care poate ajunge la 20-25 de metri in inaltime. Este o planta provenita din estul continentului Nord-American. The species is often known as simply Tupelo, but the full name Black Tupelo helps distinguish it from the other species of tupelo, some of which (Water Tupelo N. aquatica and Swamp Tupelo N. biflora) occur in the same area. The name tupelo is of Native American origin. Other names include Pepperidge, Sourgum, and (on Martha's Vineyard) Beetlebung, this last perhaps from the mallet known as a beetle, used for hammering bungs, or stoppers, into. The scientific name means "water nymph of the woods" in Latin. The leaf of Black Gum is variable in size and shape. It can be oval, elliptical or obovate, and 512 cm (25 in) long. It is lustrous, with entire, often wavy margins. The leaf turns purple in autumn, eventually becoming an intense bright scarlet. The flower is very small, in greenish-white in clusters at the top of a long stalk. The fruit is a black-blue, ovoid stone fruit, about 10 mm long with a thin, oily, bitter-to-sour tasting flesh. There are from one to three such fruit together on a long slender stalk. The bark is dark grey and flaky when young, but it becomes furrowed with age, resembling alligator hide on very old stems. The twigs of this tree are reddish-brown, usually hidden by a greyish skin. The pith is chambered with greenish partitions. The branches typically stand at right angles to the trunk.

Black Tupelo in the autumn.

Bark: Light reddish brown, deeply furrowed and scaly. Branchlets at first pale green to orange, sometimes smooth, often downy, later dark brown. Wood: Pale yellow, sapwood white; heavy, strong, very tough, hard to split, not durable in contact with the soil. Used for turnery. Sp. gr., 0.6353; weight of cu. ft., 39.59. Winter buds: Dark red, obtuse, one-fourth of an inch long. Inner scales enlarge with the growing shoot, becoming red before they fall. Leaves: Alternate, often crowded at the end of the lateral branches, simple, linear, oblong to oval, two to five inches (127 mm) long, one-half to three inches (76 mm) broad, wedge-shaped or rounded at base, entire, with margin slightly thickened, acute or acuminate. They come out of the bud conduplicate, coated beneath with rusty tomentum, when full grown are thick, dark green, very shining above, pale and often hairy beneath. Feather-veined, midrib and primary veins prominent beneath. In autumn they turn bright scarlet, or yellow and scarlet. Petioles one-quarter to onehalf an inch long, slender or stout, terete or margined, often red.

MESTEACAN
Betula pendula Clasificare stiintifica dupa Al. Beldie, 1977 Regn: Plantae ncrengatura: Spermatophyta Subncrengatura: Angiosperma Clasa: Dicotyledoneae Ordin: Fagales Familie: Betulaceae Gen: Betula L. Mesteacanul e numele copacilor din genul Betula, n familia Betulaceae, nrudit cu familia fagului/stejarului, Fagaceae. Acestia sunt n general copaci sau arbusti de talie mica spre medie, cu o coaja alba caracteristica, care cresc mai ales n clima temperata nordica. Frunzele sunt simple, si pot fi dintate sau lobate. Fructul este o samara, cu toate ca aripile acesteia pot lipsi, la anume specii. Diferenta ntre mesteacan si anin (genul Alnus) este ca amentii (mtisorii) femeli nu sunt lemnosi si la maturitate cad si lasa loc semintelor, spre deosebire de mtisorii de anin, lemnosi si n forma de con. Denumirea mesteacanului vine din latinul mastichinus. Denumirea stiintifica a genului, Betula, este tot din limba Latina. Mesteacanul reprezinta sursa de hrana pentru un numar mare de larve ale genului Lepidoptera. Mesteacanul este considerat copac national n Rusia, unde este celebrat n reprezentarea unei zeite, si serbat n timpul Saptamnii Verzi de la nceputul lui Iunie. Descriere Coaja tuturor soiurilor de mesteacan prezinta aceeasi caracteristica: este marcata de dungi fine, orizontale, iar coaja este subtire, de consistenta unei hrtii fine, si se rupe n fsii n mod natural. Coaja contine multe rasini si are un pigment care da numele diverselor soiuri de mesteacan: rosu, alb, negru si galben. Mugurii apar primavara devreme si cresc pna la nceputul verii. Toti mugurii frunzelor cresc lateral; nu exista mugure terminal. Lemnul tuturor speciilor de mesteacan este fin, cu granulatie mica, cu textura matasoasa si care poate fi slefuit fin. Ca lemn de ars, valoarea sa este dintre cele mai bune.

Frunzele variaza de la un soi la altul, dar putin. Acestea sunt alternante, dintate, cu vinisoare ca o pana, cu codita. Apar n perechi, dar nodul de insertie al petiolului frunzelor formeaza mici tulpinite laterale, care se vor transforma n crengi.

CLADRASTIS LUTEA
Denumire stiintifica: Cladrastis lutea (Cladrastis kentukea sau Sophora kentukea)

Numele deriva din cuvintele grecesti klados insemnand ramuri si thraustos insemnand fragil, moale.
Denumiri comune: Arborele cu lemn galben Familie: Fabaceae Origine: Estul Statelor Unite ale Americii

Aspect si prezentare: Lutea este una din cele sapte specii ale genului Cladrastis, numita si kentukea datorita faptului ca a fost descoperita in regiunea Kentucky, celelalte specii fiind native din Estul Asiei, mai exact China si Japonia). Este un arbore cu crestere medie, ajungand la maturitate la 15 - 20 m inaltime si avand o coroana larga de cca 10-12 m. Este decorativ prin frunzisul imparipenat, compus din 7 pana la 11 foliole ovale de cca 10-12 cm lungime, de culoare verde deschis, dar mai ales prin inflorescentele pendente si parfumate, ce ating 30 cm lungime, cu aspect de ciorchini cu flori mici de culoare alba, foarte asemanatoare cu cele ale salcamilor. Un aspect interesant la Cladrastis lutea este culoarea galbena a maduvei, a lemnului interior, datorita careia este utilizat pentru obtinerea de mobilier scump.

Conditii de ingrijire/cultivare: Este un arbore usor de aclimatizat, avand in vedere ca suporta o gama larga de conditii atmosferice. Desi tolereaza si o usoara umbra, este de preferat sa se planteze in zone insorite, deoarece, pentru o inflorire frumoasa, are nevoie de lumina intensa, chiar 5-6 ore de soare direct pe zi. Caldura este benefica si ea pentru dezvoltarea viguroasa a acestui arbore. Totusi, pe timp de iarna accepta si temperaturi joase. Este rezistent la frig si inghet, suportand in general temperaturi intre minus 20 si plus 30 de grade Celsius.

Nu emite pretentii in ce priveste substratul de cultura, suportand la fel de bine solurile bogate cat si pe cele lutoase si sarace, cu conditia ca acestea sa permita un drenaj bun al apei. Are nevoie de udare abundenta in perioadele foarte calduroase, fiind sensibil la insuficienta apei doar in primii ani de la plantare si acceptand aproape orice fel de pH (de la 4 pana la 10).

Inflorirea are loc la sfarsitul primaverii, inflorescentele persistand pe ramuri pe parcursul lunilor mai si iunie, timp in care raspandesc un parfum deosebit, usor dulceag, asemanator cu vanilia, atragand insectele polenizatoare. Polenizarea se realizeaza usor, intrucat florile sunt hermafrodite (au si organe femeiesti dar si masculine). Dupa epuizarea infloririi se formeaza pastaile, ce contin fiecare 2 pana la 6 seminte, acestea ajungand la coacere, catre sfarsitul lunii septembrie.

Inmultirea este dificila. Ca procedeu mai rapid, este de preferat butasirea, pentru care se vor asigura conditii de fond, cu caldura si umiditate ridicata. Se mai poate inmulti si prin seminte, insa procedeul este anevoios, necesitand mult timp si rabdare, precum si temperaturi reduse (10-12 grade Celsius).

Trucuri si sfaturi speciale: Plantati-l in zone ferite de curenti, ramurile fragile tind sa se rupa usor in cazul unor furtuni sau chiar vanturi mai puternice. Daca este necesar, efectuati taierile de corectare a coroanei la sfarsitul veri. Arborele contine o seva laptoasa care abunda primavara si iarna, tunderea in aceste anotimpuri nefiind recomandata. Produce infloriri abundente periodice, la fiecare 2 ani, calitatea infloririi fiind determinata de temperaturile ridicate din vara precedenta.

Specii si varietati: C.platycarpa, C.parvifolia, C.sinensis, C.scandens, C.sikokiana, C.wilsonii.

ARBUSTI

Buxus sempervirens. - cimisir sau merisor

Familia Buxacee Descriere -cimisirul este un arbust cu o silueta compacta, cu frunze perene, mici si de un verde inchis. Poate ajunge la o inaltime de max. 3 m. Textura scoartei, modul de ramificare si dimensiunile mici ale frunzei fac ca aceasta specie sa fie din ce in ce mai des folosita in bonsai. In plus, este si una dintre plantele cu o crestere extrem de lenta. Un argument contra ar fi mirosul neplacut pe care il emana si pe care, unele persoane nu-l pot suporta. Este o specie extrem de rezistenta si de toleranta. In bonsai sunt foarte cautate varietatile cu frunza chiar mai mica decat B. sempervirens, cum ar fi B. harlandii sau B. microphylla cu cel doua soiuri Compacta si Koreana. Intretinere - suporta bine orice locatie, de la umbra cea mai deasa pana la soarele direct. Probabil ca singurul loc unde nu s-ar simti bine ar fi interiorul unui apartament. Clima tarii noastre nu pune nici un fel de problema cimisirului. Rezista la ger la fel de bine ca si la temperaturi caniculare. Dar ca bonsai, mediul sau rezumandu-se la vasul in care e plantat si la locul ales de noi, am putea sa-i asiguram un minim de protectie. Udarea trebuie sa fie moderata, lasand solul sa se usuce putin pana la urmatoarea repriza. Cimisirul nu suporta un sol care musteste de apa. Fertilizarea se face o data la 3-4 saptamani in sezonul de crestere; iarna, e bine sa fie intrerupta. Un ingrasamant lichid si echilibrat (de genul 10/10/10) ar fi suficient. Substratul folosit pentru aceasta specie ar trebui sa fie un pic alcalin sau cel mult neutru. Buxus-ul nu se simte bine in soluri acide, bogate in turba sau alte amestecuri organice. Prefera solurile calcaroase dar bine drenate. Formarea - pentru realizarea unui bonsai din Buxus ar trebui sa ne orientam spre achizitionarea unei plante de dimensiuni considerabile pe care sa o formam prin reductie. Daca am vrea sa pornim de la un butas, data fiind cresterea extrem de lenta a speciei, am avea de asteptat zeci de ani pentru a ajunge la un rezultat cat de cat satisfacator. Taierile de formare se fac iarna tarziu sau primavara devreme, inainte de aparitia noilor lastari. Suporta bine taieri drastice, putand fi pastrat doar trunchiul si eventual 2-3 ramuri reduse la o treime din lungimea lor. Mugurii latenti de sub scoarta vor fi activati iar planta se va ramifica bogat in sezonul de crestere. Legarea cu sarma se poate face oricand pe parcursul anului. Trebuie avut grija insa, pentru ca lemnul de cimisir este foarte dens si rigid, la indoire putand sa se rupa si ramuri de doar 5-6 mm grosime. Tunderea de mentinere a coroanei se poate face pe tot parcursul sezonului de crestere prin eliminarea tuturor lastarilor moi, ce nu se incadreaza in forma dorita. Defolierea nu este necesara in cazul acestei specii. Replantarea este recomandata la fiecare 2 ani. Aceasta operatie se poate face atat primavara cat si toamna. Inmultirea - cea mai indicata metoda ar fi marcotajul aerian. In lunile mai-iunie se poate efectua. Primavara devreme se poate incerca inmultirea prin diviziune, iar toamna se pot planta butasi lemnificati.

Boli si daunatori - specia este foarte rezistenta la ciuperci si mucegaiuri. Uneori insa, mai ales cand planta e amplasata in spatii cu o slaba circulatie a aerului, frunzele pot fi atacate de rugina. Ca daunatori, mai des intalniti sunt paianjenul rosu, musca neagra si o serie de nematozi. Avand in vedere densitatea frunzisului, daunatorii sunt observati, de obicei, cand planta este deja infestata. De aceea se recomanda pulverizari regulate cu un insecticid cu spectru larg.

MAGNOLIA
Familie: Magnoliaceae Aspect: arbust cu coroana rotunda Expunere: plin soare, partial umbra Sol: umed, usor drenabil Ingrijire si cultivare Ingrijirea magnoliei este realtiv simpla. Odata ce pomul a prins radacini in locul in care a fost plantat, nu mai are nevoie decat de ingrijiri minime. Una din cheile succesului cand vine vorba de magnolie, este sa lasati pomul sa creasca la maxim, chiar daca acest lucru inseamna ca va face multa umbra in jurul lui. Magnoliei nu ii place sa fie transplantata si nici deranjata, de aceea este bine sa lasati o zona de cel mult 6 metri in jurul ei (in cazul speciilor care ating dimensiuni foarte mari). Plantare Cel mai bun moment de plantarea a magnoliei este primavara devreme, inainte ca primele frunze sa apara. Locul ales trebuie sa fie destul de mare, un cerc cu diametrul de 3,6 m.

Magnolia se dezvolta cel mai bine in plin soare, dar infloreste fara nici o problema si daca se afla la umbra partiala data de copacii din jur; totusi, magnoliile care sunt plantate in umbra au ramificatii putine si firave si flori putine. Locul in care urmeaza sa plantati magnolia trebuie sa fie protejat de vant. Pamantul trebuie sa fie usor drenabil, lutos, dar bogat in materii organice, compost sau ingrasamant de frunze. Plantarea magnoliei se face numai cand arbustul este in stadiul de repaus pentru a reduce riscul de a se ofili. Dupa ce ati ales locul potrivit, sapati o groapa in care sa asezati arbustul. Aceasta trebuie sa fie destul de mare incat ghemul de radacini sa stea lejer. In ceea ce priveste adancimea, este recomandabil (acelasi lucru se aplica oricarui pom) sa nu "ingropati" arbustul, ci sa il asezati la o adancime egala cu cea care este indicata pe tulpina, adica cea la care a fost plantat in sera. Magnolia este un arbust cu radacini care isi aduna substantele hranitoare din stratul de pamant de la suprafata, asa ca plantarea prea adanca nu o va face o planta prea fericita. Dupa ce asezati copacul, inlaturati sarma sau folia de plastic din jurul radacinilor. Umpleti groapa cu turba, balegar descompus sau ingrasamant de frunze. Tasati bine acest amestec de pamant in jurul radacinii si formati un sant in jurul tulpinii, in care sa turnati apa. Arbustii nou plantati trebuie legati de un bat, care se va inlatura dupa 1 an. Dupa plantare udati bine. De asemenea, o substanta fertilizatoare echilibrata va da magnoliei un incaput bun. Nu uitati ca irigarea corespunzatoare in primul sezon de dezvoltarea este foarte importanta. Evitati sa deranjati radacinile magnoliei atunci cand sapati sau ingrijiti plantele din jurul ei, pentru ca acest lucru poate stopa procesul de crestere al arbustului si uneori poate fi fatal. Acoperirea cu paie Dupa plantarea magnoliei, acoperiti pamantul de sub ramuri cu talas, bucati maruntite de scoarta de copac, frunze uscate si/sau ace de pin. Stratul trebuie sa fie cam de 8 cm si trebuie inlocuit periodic. Acest strat protector ajuta la mentinerea umiditatii la suprafata pamantului, zona in care radacinile magnoliei sunt active. De asemenea, nu lasa sa creasca buruieni si, pe masura ce se descompune, elibereaza in sol substante nutritive. Aveti grija daca udati zona dun jurul magnoliei cu furtunul sau folositi alte unelte de gradinarit, pentru ca puteti rani radacinile

IENUPAR
Denumire stiintifica: Juniperus Denumiri comune: Ienupar Familie: Cupressaceae(familia chiparosului) Origine: Europa, America de Nord i Asia. Ienuprul este o tuf conifer sau un arbore columnar. n America de Nord crete ca o tuf ce ce se ntinde pe pmnt, de 20 cm nlime i 20-30 cm ntindere. n Europa, crete sub forma unui arbore. Fructele uscate de Juniperus communis (boabe mari, negre, zbrcite) se utilizeaz n buctrie drept condiment, n special n marinade, pentru vnat sau varz, i ca ingredient la fabricarea ginului. Frunzele sunt ascuite, tari i grupate n form de pan, asemntor coniferelor, cu miros puternic. Cu ct frunzele sunt mai tinere, cu att au o form mai ascuit, ca un ac. Cele mature au o form mai lat. Coaja ienuprului este subire, solzoas, adesea exfoliindu-se n fii subiri. Fructele arat ca nite bobie roii care, la coacere, vireaz spre o nuan negrualbstruie. Descrierea condimentului: Boabele de ienupr se folosesc de obicei ntregi. Ele sunt aromate, cu un uor gust dulceag, asemntor cu cel al piperului roz. Origine: Etimologie Numele din latin al plantei iuniperus nu poate fi explicat satisfctor. Posibil s fie un mprumut din limba celt. Denumirile din multe limbi europene, n special cele romanice, deriv din latin: juniper n englez, jenever n olandez, ginepro n italian, enebro n spaniol, genebre n provensal, ienupr n romn i juniper n ebraic. Denumirea german Wacholder conine o rdcin care poate fi legat de wachsen (a crete) i deriv din indo-europeanul weg (mpletitur, pnz de pianjen) i face

referire la modul n care planta se ntinde pe pmnt. Sufixul german der apare i n alte denumiri de plante. El deriv din indo-europeanul deru care nseamn arbore.