Am sarit peste ultimele trei trepte si am aterizat pe fundul fantanii.

Simteam iar acea senzatie, ca as fi facuta din ceva imaterial. Am plutit iar in acel vid plin de nimic si in cele din urma am simtit iar pamantul sub mine. Mi-am ridicat privirea si am putut zari cerul, de un albastru senin. M-am urcat pe scara si am iesit din fantana. Toate erau la fel cum le-am lasat. Oare la ce ma asteptasem? Am lipsit doar cateva zile. Am intrat in casa. Sota aparu in in pragul usii din bucatarie. Se uita plictisit sa vada cine a venit... -Kagome! tipa fericit si se arunca in bratele mele. Mi-a fost dor de tine... L-am imbratisat si eu. Nu lipsisem foarte mult, dar imi era dor de el. De toti. -Nu o sa crezi cine te asteapta. spuse entuziasmat. De cand ai disparut sta toata ziua pe aici. sopti in asa fel incat sa aud doar eu. Totusi, unde ai fost? intreba curios. Si ce s-a intamplat...

-Kagome! Mario aparu si el din bucatarie. Se citea usurarea in ochii lui. Ma imbratisa... Si.. Doamne cat ma doare! L-am impins de langa mine si m-am eliberat din imbratisarea lui. Nu ma stransese prea tare, dar oasele mele cred ca deja erau fracturate... -Umm... Imi pare rau... Dar... Ma doare. am spus cu capul in pamant. Era prima data cand il respingeam pe Mario. Si nu era doar din cauza durerii. Cand m-a imbratisat InuYasha, mult mai puternic, ma simtisem bine. Imi fracturase mare parte din oase, dar nu ma duruse. Si Mario... Era langa mine. Ma iubea. Se purtase mereu frumos cu mine. Ma imbratisase. Isi facuse griji pentru mine. Era chiar in fata mea. Dar parea atat de departe... -Kagome... Ce ai patit? Unde ai fost? stiam ca era doar ingrijorat. -Umm... Am fost la bunica. Scuze ca nu ti-am zis inainte sa plec. De fapt nu am zis... -Dar bunica... Sota incepuse sa vorbeasca dar l-am oprit inainte sa ma dea de gol. -Bunica a fost foarte fericita sa ma vada. am spus uitandu-ma serioasa la el. Spre fericirea mea s-a prins si nu a mai zis nimic. A plecat inapoi in bucatarie. -Nu ar trebui sa ma mai sperii asa de tare. spuse sarutandu-ma in timp ce ma stranse intr-o imbratisare in care abia daca ma atingea. Ca si amintirea buzelor lui, acest sarut parea ca nu isi are locul. Ma simteam de parca as fi fost absenta, desi ar fi trebuit sa fiu cat se poate de constienta. Mario m-a iubit mereu, doar ca eu am fost prea timida ca sa ii arat ca simt acelasi lucru. De fapt simteam. Il priveam... Imi fusese dor de el. Dar nu ca de un iubit. Imi fusese dor de el pentru ca e cel mai bun prieten al meu. Un frate mai mare. -Kagome, esti bine? intreba ingrijorat. -Da... De ce n-as fi? -Privirea ta... La cine te gandesti? intreba serios. M-a surprins. Nu a intrebat "la ce". A intrebat "la cine". Dar sincer nici eu nu stiam la cine ma gandeam... Ma gandeam la lumea pe care am lasat-o in urma. La Kaede, la Koga, acei demoni... Giuvaerul, antrenamentele... InuYasha... -Hai sa mancam ceva. Cred ca iti e foame... nu a mai asteptat raspunsul meu. M-a tras usor spre bucatarie. Sota a pus mancarea pe masa si am inceput toti sa mancam. Nici nu

mi-am dat seama cat de infometata eram. Dupa ce am mancat doua portii, am plecat in camera mea, la somn. Si bineinmteles dupa ce i-am promis lui Mario ca diseara iesim impreuna. Mi-am facut un dus fierbinte, binecuvantand apa calda din boiler si m-am bagat in pat. Era placut sa dorm intr-un pat. De fiecare data cand ma intorceam pe alta parte ma dureau toate oasele, dar era suportabil. Am gasit o pozitie perfecta si am ramas asa... Sperand ca nu aveam sa visez nimic. -Kagome! am auzit ca prin ceata ca cineva ma striga. Nu pot sa cred ca te-ai intors! Scoala-te, copila1 Mi-am deschis ochii doar ca sa vad fata bunicului. Statea pe marginea patului si se uita la mine. -Unde sunt mami si tati? am intrebat curioasa. -Au plecat cu niste afaceri... -As fi vrut sa ii vad... am soptit gandindu-ma la ei... Chiar si cand stateam acasa ei erau mai mult plecati. De aia am invatat sa ma descurc singura. Si de aia statea bunicul la noi. -Unde ai fost? intreba bunicul. -Umm.. As prefera sa nu spun... Vreau sa uit... Daca intreaba cineva, am fost la bunica. Bine? -Bine, scumpo. Cum vrei tu. Dar nu vreau sa te mai vad asa. spuse aratand spre umerii mei. Aveam camasa de noapte cu bretele si se vedeau urmele adanci ale unghiilor lui InuYasha. Ce scuza aveam de data asta? Mi-am strans pumnii... Ceva m-a intepat. Mi-am ridicat mana. In palma era un ciob de un roz stralucitor. -Este foarte frumos. spuse bunicul analizand si el ciobul. Doar ca el nu stia ce inseamna pentru mine. Ciobul imi aducea aminte de InuYasha. Cand m-a imbratisat si cand mi l-a dat parca era altcineva. Orice urma de aroganta si de ingamfare disparuse. Oare se purta asa pentru ca semanan atat de mult cu Kikyo? -Cat e ceasul? am intrebat amintindu-mi de Mario. -Mario deja te asteapta. spuse probabil stiind la ce ma gandeam. Te las sa te schimbi. ma saruta pe frunte si pleca. M-am imbracat cu rochita cu care vroiam sa ma imbrac de ziua mea si mi-am lasat parul pe spate. Am intrat in bucatarie. Mario statea de vorba cu Sota. Pareau ca se inteleg chiar bine. Mario s-a ridicat de la masa si a venit spre mine, luandu-ma de mana. Nu am spus nimic. Pur si simplu nu avea ce sa ii spun. Era atat de aproape de corpul meu, dar atat de departe de sufletul meu... Eram impreuna de un an. Un an perfect... Nu ne certasem. Ne intelegeam foarte bine. Toata familia mea il placea. Si ai lui nu aveau nimic impotriva noastra. Eram facuti unul pentru altul. Dar acum... Nu stiu in ce fel, dar lucrurile s-au schimbat... -De unde ai ciobul ala? intreba uitandu-se la gatul meu. -Umm... De la bunica. Mi l-a dat ca amintire... impletisem ata si legasem ciobul de ea, in asa fel incat sa pot sa il port la gat mereu. Ne-am asezat pe terasa unei cofetarii. Linistea se lasa peste noi... Alta data nu m-ar fi deranjat. De obicei ma simteam bine in liniste, mai mult ascultand, decat vorbind. Dar acum nu aveam ce sa ascult. Inainte parca eram conectati, si brusc, acea legatura s-a rupt. Ma uitam la el, dar nu mai simteam ca inainte... Il vedeam la fel, dar ceva era diferit. -Te-ai schimbat cat ai fost plecata. Nu era o intrebare. Era o concluzie. Oare si el simtea distantarea? Si el se simtea ciudat in prezenta mea? Sau observase ca ma comport altfel? Ca il privesc altfel? Am hotarat ca cel mai bine ar fi sa imi spuna el motivul aceste concluzii. -Ce te face sa spui asta? -Privirea ta... Nu mai esti fericita. Inainte zambeai de cate ori ma vedeai. Acum... Chiar daca

zambesti, ai o sclipire in ochi... Esti mereu cu gandul in alta parte. Chiar daca esti langa mine, simt ca pur si simplu esti cu sufletul langa altcineva. -Mario... -El ti-a facut asta? intreba privindu-mi umerii. Nu am raspuns. Era prea inteligent pentru a nu recunoaste o minciuna. Si sincer, nici nu vroiam sa il mint. Dar nici adevarul nu vroiam sa il spun. -Sa inteleg ca da. Interpreta chiar prea bine tacerea mea. El nu avea nevoie de vorbe ca sa stie ce gandesc. Pentru el cuvintele erau mereu in plus. -Mai suntem impreuna? intreba... putin trist. -Nu stiu... As vrea... Dar lucrurile s-au schimbat. Si nu vreau o relatie bazata pe minciuni... El este foarte diferit de tine. Nu stiu de ce ii spuneam tocmai lui toate astea, dar simteam nevoia ca el sa stie. Este arogant, ingamfat, superficial... Este opusul tau... Si totusi... Ceva ma atrage la el... -Inteleg. Atunci sper sa ramanem prieteni. doar am aprobat din cap. -Esti cel mai bun prieten al meu. am spus imbratisandu-l. Ne vedem... Umm... Cand ma intorc. m-am ridicat de la masa si am plecat spre casa. Au trecut cateva zile de la despartirea de Mario. Imi parea rau ca ne despartisem, dar asa era cel mai bine. Cineva a sunat la usa, dar nu m-am ridicat din pat. De cand m-am intors, viata mea mi se parea de-a dreptul banala. La scoala totul revenise la normal. Doar ca pierdusem destul de multe lectii. -Hei! Nu ai mai iesit deloc de cand te-ai intors. S-a intamplat ceva cat ai fost plecata? Yuuki si Yuri stateau in pragul usii. -Buna. Intrati. am spus ridicandu-ma in fund. Da, s-au intamplat multe... -Mario e cam deprimat in ultimul timp. V-ati certat cumva? Deci Mario inca nu le-a spus prietenilor lui. Sper ca nu se va supara daca o sa le spun eu... -Ne-am despartit. am spus strangand in pumn micutul ciob. -Cine... nu a mai continuat, dar am inteles ce vroia sa zica. -Eu. -Daca asta ai vrut, de ce esti trista? intreba Yuuki. -Pentru ca... am strans mai tare ciobul. Nu stiu... M-am schimbat, dar nu stiu cum si de ce... Am mai stat de vorba. Despre examene, despre scoala, despre tot ce se putea discuta. Au plecat in cele din urma. Iar eu eram fericita ca am niste prieteni atat de buni. Chiar isi facusera griji pentru mine, dar nu m-au pus la interogatoriu. Probabil Yuri a vorbit deja cu Mario despre misterioasa mea plecare. Mi-a facut bine vizita lor. M-a ajutat sa imi limpezesc gandurile. Si am luat o decizie pe care stiu ca o voi regreta. dar mai bine sa regret ceva ce am facut, decat ceva ce nu am facut. -Bunicule! Sota! i-am strigat prin toata casa. -Aici sunt. imi raspunse bunicul in cele din urma. -Eu plec. Nu era nevoie sa ii spun si unde. Intelesese din tonul vocii mele ca nu plecam in oras cu prietenii. Mi-am golit ghiozdanul si mi-am pus niste haine in el. Am indesat si cateva prosoape si peria de par si am iesit pe usa. Tot drumul spre fantana, de vreo 10 metrii, bunicul a incercat sa ma faca sa ma razgandesc. Dar decizia a fost deja luata si nu vroiam sa ma razgandesc. -Sa le spui lu' mami si lu' tati ca imi pare rau ca nu i-am vazut. O sa ma intorc cand o sa mai pot. -Sa ai grija de tine. spuse imbratisandu-ma cu grija.

De data asta nu m-am mai obosit sa mai cobor pe scara. Pur si simplu m-am aruncat in gol. Din fericire nu m-am lovit de fundul fantanii. Am simtit iar ca sunt imateriala, apoi am simtit pamantul sub picioarele mele. M-am catarat pe scara. Si cand am iesit in cele din urma... Nici numi trecuse prin cap ca avea sa fie acolo...